7/31/2019 DE LA ROMANTISM LA ŞCOALA CRITICĂ

http://slidepdf.com/reader/full/de-la-romantism-la-scoala-critica 1/2

DE LA ROMANTISM LA ŞCOALA CRITICĂFormula naţionalist-romantică se prelungeşte în istoriografia românească dincolo de limitelecronologice ale romantismului european. Forţa şi persistenţa curentului îşi află justificarea încondiţiile generale ale vieţii politice şi intelectuale româneşti. Un prim motiv rezidă în acutizarea problemei naţionale în ultimele decenii ale secolului al XlX-lea.

Pentru români, obiectivul naţional devine prioritar, în condiţiile discriminărilor la care erau supuşi şi,în replică, ale intensificării mişcării naţionale în teritoriile aflate sub stăpânire străină: Transilvania,Bucovina, Basarabia. Proiectul ideal al unei naţiuni unificate continuă să marcheze puternic discursulistoriografie. Antagonismele naţionale se sprijină pe argumente istorice. Departe de a-şi fi epuizat

resursele politico-istoriografice, problema continuităţii capătă accente puternic conflictuale în urma

 publicării, de către Robert Roesler, a studiilor sale româneşti (Romănische Studieri, 1871).

Revitalizarea, prin contribuţia sa, a teoriei imigraţioniste a avut darul de a servi proiectul politicmaghiar, visul unei Ungarii mari şi al unei Transilvanii fundamental ungureşti, unde românii ar fiapărut relativ târziu. Replica românească, susţinând, cu unele excepţii şi nuanţe, continuitatea peteritoriul vechii Dacii, urmărea, evident, un scop politic şi naţional nu mai puţin clar definit. Prinistorie, maghiarii şi românii trasau frontierele ideale ale prezentului sau viitorului. Implicarea, de

ordin emoţional, cu puternic ecou în opinia publică, a proiectelor naţionale divergente lansa o sfidare

la adresa istoriografiei: se puteau împăca exigenţele cercetării cu exigenţele aderenţei la un anumit program naţional? Putea istoricul să fie patriot, vorbind oricum despre trecutul naţiei sale? Putea,desigur, dar în condiţii mai puţin prielnice decât ar fi oferit o societate neafectată de conflicte şiproiecte de acest gen.

În al doilea rând, trebuie constatată încetineala cu care se petrece procesul de profesionalizare a

istoriografiei româneşti. Profesionistul nu se află în afara oricărei tentaţii mitologice; lucrarea noastrădovedeşte, de fapt, contrarul. El este însă capabil de a evita —  teoretic, cel puţin — formele simpliste,

infantile, de mitologizare. Oricât ar fi de îndrăzneţe, construcţiile sale se ridică pe un fundament real,de fapte verificate. Era un pas care trebuia întreprins, în sensul „disciplinării" studiilor istorice şi

 punerii lor de acord cu metodologia şi sistemul instituţional european, începutul se făcuse înuniversităţile germane, încă din secolul al XVIII-lea. La 1800, existau în spaţiul german o duzină decatedre universitare de istorie; numărul lor ajunge la 175 în 1900. Germania devenise incontestabil

polul mondial al istoriografiei; aici se puteau deprinde normele unei istorii bazate pe studiul riguros alizvoarelor, o istorie care se dorea deci debarasată de fantezie. Franţa era încă în urmă, dar 

 profesionalizarea făcuse mari progrese şi în universităţile sale: 71 de catedre de istorie la sfârșitul

secolului al XIX-lea.

Cele două universităţi româneşti, din Iaşi şi Bucureşti, au fost înfiinţate la 1860, respectiv 1864. în principiu, datele menţionate ar putea marca începutul, fie şi modest, al profesionalizării istoriei. Lucrurile nu au stat însă aşa. Teoria „formelor fără fond", formulată de Maiorescu şi dezvoltată într -un sens mai optimist (forme care îşi creează treptat fondul) de E. Lovinescu, îşi găseşte în acest caz o

 justificată aplicare. Cele patru catedre de istorie (istoria românilor şi istoria universală, la Iaşi şi laBucureşti) au fost ocupate, timp de decenii, de persoane care nu aveau prea mult în comun cu profesiade istoric. Petre Cernătescu, profesor de istorie universală la Bucureşti —   până în 1892! , s-a„remarcat" printr -un manual de istorie universală pe care"nu şi-a pus decât numele, restul fiind pur şi

simplu o versiune românească a sintezei lui Victor Duruy! Titularul cursului similar din Iaşi, NicolaeIonescu, a fost om politic şi un apreciat orator în epocă, în nici un caz însă istoric. Tot la Iaşi, AndreiVizanti preda istoria românilor; a devenit cunoscut nu prin cele câteva broşuri fără valoare pe care le-

a publicat, ci prin faptul, mai spectaculos, al fugii din ţară, pentru a scăpa — acuzat fiind de

delapidare —  de rigorile justiţiei. Dintre toţi, doar V. A. Urechia, profesor de istoria românilor laUniversitatea din Bucureşti între 1864 şi 1901, a dovedit o incontestabilă hărnicie, dacă nu şi odeosebită competenţă. întinsele sale lucrări sunt mai curând compilaţii, iar patriotismul său fierbinte,dar naiv, îl așează în şirul descoperitorilor de tot felul de priorităţi autohtone.Până aproape de sfârșitul secolului, nu catedrele de istorie aveau să promoveze normele şcolii eruditeşi critice, caracteristice momentului istoriografie european. Neîndiguit în nici un fel de asemenea

exigenţe, romantismul istoriografie avea cale liberă. Principala figură istoriografică a perioadei 1860-

1880 a fost Bogdan Petriceicu Hașdeu (1838-1907), autodidact posedând un fond imens de cunoştinţe,îndeosebi în câmpul lingvisticii, filologiei şi istoriei, spirit scânteietor, genial chiar, dar fantast,înclinat spre cele mai neaşteptate construcţii intelectuale. In 1874, Hașdeu a devenit profesor de

7/31/2019 DE LA ROMANTISM LA ŞCOALA CRITICĂ

http://slidepdf.com/reader/full/de-la-romantism-la-scoala-critica 2/2

filologie comparată la Universitatea din Bucureşti; înainte de această dată, ca şi, un timp, după,influenţa sa în istorie a fost enormă, şi nu în sensul disciplinării domeniului! Contribuţiile sale solide,

 precumeditarea unui număr impresionant de izvoare slave şi texte vechi româneşti, ideile sale fertile,cum sunt cele privind rolul dacilor în formarea poporului român, teoria circulaţiei cuvintelor sau, într -un plan mai larg, proiectul de cercetare interdisciplinară, prin apropierea istoriei de lingvistică,antropologie, economie..., se îmbină cu tentaţia elaborărilor arbitrare, pur exerciţiu al inteligenţei,seducător şi derutant.

 Naţionalist de sensibilitate politică liberală (a şi fost ales deputat pe liste liberale în 1867, apoi în1884), Hașdeu nu a ezitat să infuzeze istoriei, uneori în ciuda evidenţei, valorile în care credea.Monografia Ioan Vodă cel Cumplit (1865) îl înfăţişează pe acest domnitor drept cel mai strălucit spiritpolitic european al veacului al XVI-lea, în timp ce Moldova devine o ţară în multe privinţe modernă,cu un sistem electoral anticipând votul universal. Reformele lui Ioan Vodă, aşa cum le interpreteazăistoricul, nu fac decât să anticipeze reformele lui Cuza, aflate în plină desfăşurare la data publicăriilucrării. Principele moldovean secularizează averile mânăstireşti şi gândeşte o foarte inteligentăreformă fiscală, susceptibilă de a îmbunătăţi, pa prin miracol, situaţia ţărănimii. Hașdeu avea chiar sărecomande legiuitorilor luarea în considerare, în procesul modernizării României, a legilor şiinstituţiilor autohtone, susţinând „caracterul naţionalităţii române ca bază a legislaţiunii sale".

In lucrările ulterioare —  dintre care cea mai importantă este Istoria critică a românilor (1873 şi 1875) — Hașdeu s-a străduit să pună în evidenţă valoarea vechii civilizaţii româneşti, forţa românilor înEvul Mediu şi continuitatea politică între Dacia, imperiul roman şi principatele române. Dacă a fostadversar al latinismului pur, susţinând ponderea dacilor în sinteza românească, a încercat să reducă laminimum —  deşi slavist, dar, ca basarabean şi patriot român, adversar al Rusiei şi partizan alsolidarităţii latine —   ponderea elementului slav în limba română şi în vechea cultură românească.Prestigiul lui Hașdeu, cunoştinţele şi meritele lui incontestabile aveau să complice şi mai multafirmarea normelor critice în istoriografia română. în aceste condiţii, procesul de profesionalizare începe să prindă contur abia în deceniul 1880-1890 şi

se instituie cu adevărat în deceniul 1890-1900. A. D. Xenopol îşi începe cariera de profesor de istoria

românilor la Universitatea din Iaşi în 1883. El a fost, fără îndoială, un istoric în deplinul înţeles al

cuvântului, şi chiar un mare istoric, dar, înclinat spre teoria istoriei şi spre mari lucrări de sinteză, nu răspundea pe deplin exigenţelor pe care epoca le impunea unui profesionist, acestea fiind

cunoaşterea nemijlocită a izvoarelor şi cufundarea în cercetări de strictă specialitate. De aici şi

reticenţele „şcolii critice" faţă de opera lui Xenopol, faţă de demersul său în general. Un moment-

cheie poate fi considerat publicarea primului studiu fundamental al lui Dimitrie Onciul, în 1885 (o

„dare de seamă critică" privitoare la lucrarea lui Xenopol, Teoria lui Roesler). Onciul, format la şcoala

austriacă, prelungire a celei germane, devine, în 1896, profesor de istoria românilor la Universitatea

din Bucureşti. în 1891, Ioan Bogdan, slavist cu formaţie metodologic identică, ocupase, la aceeaşi

universitate, catedra de limbi slave. Murind P. Cernătescu, catedra de istorie universală revine, în

1894, lui Nicolae Iorga. Saltul de la Cernătescu la Iorga este semnificativ, chiar simbolic, pentru

restructurarea radicală a istoriografiei româneşti. Prin Onciul, Bogdan şi Iorga istoria intră decisiv, cel

puţin la Universitatea bucureşteană, în era profesionalismului. Era un început remarcabil, dar numai

un început, limitat la contribuţia şi exemplul câtorva istorici. Abia în anii următori şi în deceniile

următoare, profesionalismul va căpăta consistenţă prin intrarea în scenă a noilor generaţii formate

 în spiritul unei metodologii exigente.