Upload
insemne-culturale
View
239
Download
0
Embed Size (px)
DESCRIPTION
Rodica Lupu, Dă-mi mâna, Niarne, poezii
Citation preview
Rodica Lupu
ÎNSEMNE CULTURALE – 2013
Coordonator: Ion Lazăr da Coza Corector: Vasilisia Lazăr Tehnoredactare: Gina Zaharia Colaboratori: Sofia Sincă Corina Militaru Gabriela Grădinăriu Augusta Cristina Călin Iris Marinov Oana Maria Covaci
Copyright – 2013 – Rodica Lupu
Biblioteca ÎNSEMNE CULTURALE http://insemneculturale.ning.com/
Rodica Lupu
N I A R N E
Dialogul acesta cu propriul meu eu îl simt ca pe-un freamăt de
frunze. Răspunsurile-mi vin instantaneu de la o umbră, întotdeauna prezentă și trează. Până acum, timiditatea mi-a ucis încercările, mai mult sau mai puţin reuşite, de a mă cunoaște cine sunt, ce vreau, încotro mă îndrept. Îmi ignoram eul, ochii deschizându-mi-se adeseori pe neînţelesuri. Pentru că n-am mai vrut compromisuri, l-am botezat şi i-am deschis fereastra către lumină şi adevăr. De atunci, paşii prin lume îi facem împreună. Când drumul mi se împotmoleşte, el este primul care-mi întinde mâna, arătându-mi potecile care duc sub cerul deschis. Întotdeauna îl aud spunând că tenebrele n-au capăt, iar drumurile nu fug de pe acest pământ. De fiecare dată mă luminez şi pornesc mai departe. Ştiu că nu ajung singură la vatra mea de patimi. El se află lângă mine, veghind, ca o stea aprinsă, în geana ochiului meu. Niciodată n-am s-o mai sting. Doar lui îi datorez curajul de a-mi rosti cuvintele, de a decripta taina acestui joc numit viaţă. Nu-i aşa, Niarne? Rodica LUPU
Rodica Lupu
7
niarne*
sentimentul cunoașterii mă judecă din pricina convingerilor
iar tu vei fi mai mult decât jumătatea lor
dacă voi trăi în numele păsărilor
îmi vei abate zborul luându-mă sub aripa-ţi întinsă simțindu-ți respirația înăbuşită
ca şi cum cineva de sus
m-ar fulgera cu lumină identică cu privirea ta când în găvanul ochilui tău m-aș privi fără aripi
n-aș mai zbura
lasă-mă să trăiesc în numele ierbii umbra oaselor mele verzi
ţi-aş aşterne-o pe trup îngenunchind pământul sub talpa-ți
ca un arici îţi voi penetra carnea
circulându-ți fluid verde prin vene mǎ voi îndoi
în adierea timpului așezându-mi-te deasupra scut fraged inimii mele
12 decembrie 2010
* niarne – apelativ adresat sinelui
Dă-mi mâna, Niarne
8
port în mine o durere niarne
asmuţită de vaietul firului de iarbă când se face verde
de parcă sângele e-n fierbere transformându-mi sufletul în clorofilă
mă acoperă o umbră
totdeauna verde am impresia că sunt o ramură a vieţii
ascultându-și foşnetul pe care-l bate în zadar vântul
am uitat de primăvară
iar sufletu-şi triază semnele vremii după ce port în inimă
cum în ea am mai mult iarnă înţeleg saltul dintre anotimpuri
nu
nu m-am plictisit de lume dimpotrivă
ea există însă fără mine demult eu mă aflu înlăuntrul meu
iar acum toată verdeaţa asta înfrunzeşte în mine alte înţelesuri
vinovaţi îmi sunt ochii că văd
văd importanţa lipită de oameni văd cum adoarme un lup alb visându-şi foamea
exact niarne
şi eu visez acest lup alb devorându-mă
5 mai 2011
Rodica Lupu
9
să ne mințim cǎ suntem fericiți
caută-ţi un loc curat niarne aşază-te pe el nestingherit
acum în preajma sfintelor sărbători
eu mai curăţ înlăuntru-mi marginile existenţei de aerul nociv
ce are tendinţa să treacă de la alţii la mine printr-o vorbire neîntreruptă
mai am timp să-mi primenesc sângele
să-mi şterg ochii de lacrimi sărate apoi
să aştept să vină la mine sarbătoarea să-i pot trezi pe toţi ai mei
din somnul nevăzător
se cuvine doar pentru o zi să mă prefac că-mi este indiferentă singurătatea
trebuie să râd să-i liniştesc
poate ei cred că viaţa mea aidoma seminţelor îngropate
a născut altă pădure
ei ştiu că adevărul nu stă în cuvintele mele și numai pentru această zi specială
să ne minţim că suntem fericiţi
o doamne ce inimă ai tu
de rosteşti întotdeauna doar ce-ţi arată privirea
împreună apoi
Dă-mi mâna, Niarne
10
ne vom poseda orele cu timpul trăit atunci până după cină
când vinul şi pământul se vor mistui rămânându-mi pe masă doar mărturiile
o niarne
nimic nu trece mai greu decât o sfântă sărbătoare
când ombilicul încă te leagă de acest obicei să o trăieşti alături de cei dragi
7 aprilie 2011
Rodica Lupu
11
gestul să-mi fie înțelepciune
mă stăpânesc să fac un gest niarne fără să cuget
intenţia i s-ar putea voala iar eu aş trece prin acest veac
cu o tristeţe din ce în ce mai mare că nu am fost înţeleasă
mi-aş ridica privirea spre lumina cerului
ochii mei atotînţelegători şi-ar lepăda lacrima luminii ca iezerul aburul dimineţii
atâta frumuseţe înaltă aş cuprinde şi atât de sus mi-ar zbura sufletul
încât aş umbla printre lucruri cum umblă îngerii prin aurore
sigur
aș vrea să-mi curăţ cugetul să-mi limpezesc în el și ochiul iar gestul să-mi fie perceput
ca o înţelepciune lipită de mine abia atunci
m-aş simţi vrednică să trăiesc printre oameni niarne
nimic nu mǎ nemulţumește mai mult ca zvonul ce trece din gură în gură pe deasupra noastră
mă străduiesc să-i tălmăcesc înţelesul involuntar însă
intuiesc că orice ridicare de sprânceană tot semn de îndoială rămâne
10 mai 2011
Dă-mi mâna, Niarne
12
sunt o cale lactee
nu știu niarne dacǎ sufletu-mi are o culoare anume
cât cântǎrește dacǎ îi e foame sau sete
cred cǎ este ca o adiere de vânt
fǎrǎ somn cǎutând permanent celulele liniștii
afundându-se în cel mai adânc colț din mine curgând apoi picǎtură în sânge
uneori aș vrea sǎ-l cuprind cu brațele
sǎ-i sorb puterea pânǎ la posedare
când în jur se sparg geamuri vreau sǎ mǎ trezeascǎ
cu melosul îndepǎrtat suflat cândva de buzele lui dumnezeu
da simt cǎ sunt om
numai pentru cǎ am acest suflet chiar dacǎ uneori îmi dǎ târcoale ispita
el mǎ-nfǎșoarǎ de-un stabilopod pânǎ trece furtuna altfel
cum spune poetul „de-amarul tinerelor mele patimi”
nu scap
el știe niarne că acolo unde se aflǎ o frumusețe existǎ și un prilej de amărăciune
fiecare poveste fiind înscrisǎ într-un fel de genom al marelui marsupiu temporal
Rodica Lupu
13
de aceea cred cǎ pentru suflet sunt o cale lactee pe care el face întotdeauna primul pas
24 decembrie 2011
Dă-mi mâna, Niarne
14
uneori sunt tristǎ
oricâtǎ binecuvântare aș gǎsi deasupra ta niarne
uneori sunt tristǎ nereușind sǎ triez cuvintele dupǎ adevǎr
alunec peste spaima întinsǎ de ele
ca și cum pajiștea dinaintea-mi ar fi un cântec al cerului
prǎbușindu-se-n ape cu mine cu tot
mi-e greu sǎ numǎr gândurile
ce-mi țin visul captiv pentru el
aș umbla pe urmele adierilor strângându-le liniștea-n sângele meu
pânǎ când aerul s-ar purifica de îndoialǎ
atunci aș respira cuvintele tǎcând
deschizându-le poarta ca unor vechi cunoștințe
numai rǎsuflarea lui dumnezeu aș asculta-o în mine
și tot ce ochii mei nu au vǎzut sǎ mi s-arate ca o limpezire a vederii
13 ianuarie 2013
Rodica Lupu
15
chimie
târziu niarne am coborât cǎrǎrile abrupte
când am ajuns jos m-a invadat un fel de teamǎ
sporind odatǎ cu-n presentiment agonic
nu bǎnuiam cǎ neștiutul atârnǎ de înscrisurile
așezate în cumpǎna fiecǎrui înțeles și orice chip
ar lua necunoscutul va îngreuna cu apǎsarea înțelegerea
știu cǎ în același mormânt
se vor închide deopotrivǎ frumuseți și suferințe iar pe muntele acesta de piatrǎ solubilǎ
peste care abia am trecut se vor dilua toate
ploile vor șterge numele fiecǎrei pietre
dar urmele vor păstra moleculele dintr-o chimie numitǎ viața
18 ianuarie 2011
Dă-mi mâna, Niarne
16
sufletu-mi doarme-n cuvinte
bineînţeles că nu mă ’mpotrivesc niarne să port grija cuvintelor
rămase în mine
impresia că las tăcerea să-mi rostească amintirile răsună înlăuntru-mi
ca şi când neavând glas aş vorbi cu o duzină de litere
abia mă stăpânesc
să nu rostesc un poem brodat într-o dantelă de verbe uneori
mi se risipește în ceaţă strădania efortul nu constă în articulaţie
ci rămâne locuit definitiv de valoarea statică a ideii
monologul cuvintelor
mi-l rostesc ca pe-o lepădare de reproşuri dizolvându-le ca pe niște pietre solubile
într-o mistrie îmi fixez cuvintele zidindu-le templu fiecărui gând
ar fi o inepţie niarne m-ar cuprinde dezolarea dacă mi-aș opri sufletul
să-şi culce visele peste cuvinte
1 mai 2011
Rodica Lupu
17
mișcarea acestei pietre
simţi niarne mişcarea acestei pietre cum se năruie peste privirea mea
nu-mi încape în ochi frământarea ei
este prea veche dacă am să i-o smulg
s-o arunc în valuri pot şti eu ce tsunami ar provoca
nu am s-o dizolv în singurătatea mea
trǎind în liniștea ei
o piatră este sâmburele acestei lumi încap în el atât veghea cât şi insomnia
abia mai fac faţă soarele şi luna să-i lumineze ţinerile de minte ale atâtor veacuri
o să am o vreme la ce gândi
amestecul acesta de ieri şi mâine va renaşte universul
aproape ucis de spaimele evoluţiei poate acum
va răbda mai abitir ca zeii jocul mişcării şi al materiei
da niarne
nu te încrunta oricum adevărul tot din pietre îl vom afla lasă-mă te rog să contemplu nemărginirea
orice piatră are viaţa ei personală şi propriul gând
iar eu încǎ mai am atâtea de aflat
13 aprilie 2011
Dă-mi mâna, Niarne
18
ard odatǎ cu aceastǎ flacǎrǎ niarne
nu vreau să mă sting niciodată priveşte-i frumuseţea
simte-i căldura cum se revarsă departe departe
până dincolo de moarte
ard ca un fir de eternitate priveghindu-l să nu-i curm rostul
uită-te la mine spune-mi
cât din mine arde şi cât am rămas aceeași să nu minţi
rostindu-mi ce vreau eu să aud
rănile durerile s-au topit într-un echilibru fără lacrimi
renasc înconjurată de îngeri vibrăm într-o singură imensitate
zbenguind în lumină
dizolvându-mă-n ea am aflat că nu mai sunt o închipuire
m-am luminat ştiind că ochii tăi doamne se uită la mine
din ei mi-atârnă pe frunte fibra ta de lumină văzându-ți drumul prin foc
călcând cu paşii păcatul
întinde-ţi mâna niarne să atingem această lumină afundându-ne-n veşnicia ei
19 aprilie 2011
Rodica Lupu
19
de ce-mi apare câte un rid niarne
pe acest întins nebăgat în seamă de liniştea sinelui meu
nu mă tem de gânduri nici de vise
sunt doar abstracţii hrănite cu sângele meu
uneori le dau crezare dar numai în ceasurile când mi-e prea sete
de cupa mea de eres
nu dau vina pe nimeni paleativele pe care le iau
cred că sunt expirate de aceea
intervin chirurgical cu vorbe şi verbe și-mi mai cos câte o rană
important este aspectul exterior
ochii judecă după ce văd aceste riduri
nu doresc să-mi fie condamnare pentru lipsă de păcat
ştii că aud doar sensul cuvintelor
încercând să le desfac încolăcirile de pe sufletul meu
rabd insinuările niarne atât cât nu-mi afectează pielea
întind de ea cât pot să-i păstrez intacte amintirile
ar mai fi dâra aceasta de timp care curge
şi-mi şterge făptura
Dă-mi mâna, Niarne
20
cât umbra-i se mulează pe trup şi prezent vom fi prieteni coabitând
altfel şi-n nemurire îl voi urî
15 aprilie 2011
Rodica Lupu
21
nerostirile mă asurzesc
ți-am spus niarne că am o inimă barbară
care-mi omoară idealurile
în privire mi se-ngrămădeşte neantul rupt
făcându-i loc timpului să curgă
mă îneacă spaima când i se topeşte faţa în mine
ştiu că eşti bun încurajându-mă
să opresc mai mult aer din înţelesul cuvintelor
să resping amiezele fără înnoptare având vederea stinsă
încerc să mă dezînsingurez de aproapele meu
lăsând tăcerea să cadă trăsnet peste zidul vederii lui
poate atunci sângele meu va învârti moara timpului peste amândoi
nu mă implora să tac
când nerostirile mă asurzesc iar cuvintele mă vǎduvesc de înţeles prea puţin timp mi-a rămas în pumni
sǎ-l las să-mi scape printre degete
trebuie să-l mănânc niarne înainte să-mi murdărească rochia albă de mireasă
26 martie 2011
Dă-mi mâna, Niarne
22
vârful
urc niarne poate reușesc sǎ ating vârful realitǎții
fǎrǎ a-mi luxa avântul sau a avea altǎ înfrângere
sunt sprintenǎ la urcuș
cum gândul prin suflet se-nalțǎ fǎrǎ tǎgadǎ urmez zilele
privindu-mi mâinile smulgând pǎmântului forța
calc în picioare momentele de însingurare iar când deschid privirea spre orizont
nici mǎcar umbra mea n-o vǎd atingându-mi rǎbdarea
numai tu știi
cǎ dincolo de acest vârf curg gânduri sculptate de dumnezeu
se rǎsfrâng în aerul cel nevǎzut inspirându-l
poți zbura deasupra realitǎții fǎrǎ a-ți rǎni tǎlpile sau inima
poți penetra de-a lungul existenței ștergându-ți-se durerile din temelii
dacǎ am sǎ ajung sus
voi trage de marginea cerului pânǎ am sǎ-l rǎstorn peste noi
când ne întoarcem vom fi o apǎ și-un pǎmânt cu dumnezeu în noi înșine
27 ianuarie 2013
Rodica Lupu
23
cuprinsul acesta este o vamǎ
mai contează niarne pe care drum cǎlcǎm taversând spațiul
pierzându-ne în nedumerire strivindu-ne parapeții protectori ai cunoașterii
ori lepǎdându-ne sinele în indiferențǎ
pășim prin acest veac sabotându-i inconștient gloria
neobservând-o uneori împingem cu propria mânǎ spre marginea drumului
adierile luminii când cautǎ punct de sprijin umerii noștri
uitǎm sau nu vrem sǎ ne amintim
cǎ-n adâncul liniștii noastre rǎsunǎ cel mai puternic strigǎt de eliberare
interpretându-l adeseori ca pe-o vibrație ce risipește doar ceața
cine poate ști
cât rumeguș s-a adunat sub tǎlpile noastre cu cât s-au strâmtorat bârnele acestui pod bǎtrân
pe care timpul ni l-a așezat sub picioare
nu mai suntem copii niarne cu avântul ǎla feciorelnic sǎ râdem pe-mbufnate
de limba ca funia de legat dobitocul
a babei cloanța acum vorbele aleargǎ înaintea noastrǎ
ca niște umbre peste adǎpostul sufletului rod din el
Dă-mi mâna, Niarne
24
ca niște carii subțiindu-i mǎduva găsindu-și greu echilibrul
când cǎlcǎm peste gloduri
ne-ar prinde bine sǎ-nfǎșurǎm gleznele-n atele sǎ putem sparge icebergurile așezate pieziș
tot cuprinsul acesta este o vamǎ
prin care trec zǎdǎrniciile pânǎ când vom reuși la porțile ei
să punem strajǎ uitarea
29 octombrie 2011
Rodica Lupu
25
astăzi n-ai fost ca înainte
astăzi n-ai fost ca înainte niarne
astăzi te-ai desfrunzit de stările tale ţi-ai aruncat teama în zborul păsărilor
oprind şi pentru tine o aripǎ să poţi pluti uşor peste viaţa-ți subţire
gândurile nu ți se mai zbat pe tâmple
ci se rotesc credincioase deasupra adevǎrului
ți-am simțit zâmbetul puțin crispat anticipând dependența întoarcerii în amintiri
uneori mușcǎ din universul în care aleargǎ uitarea nǎvǎlind prin toate încheieturile fluid cald
încǎlzind inima
am dreptate astǎzi
lumina ți se dizolvǎ în privire înfǎșurându-ne pe amândoi echilibrul îți potrivești pașii dupǎ timpul meu
umbra prezentului tǎu cǎlcǎ peste trupul meu iar inima mea s-a umplut cu sângele tǎu
oricât m-aș preface cǎ nu observ m-ai asediat niarne
simțind cum îmi respiri viața
17 ianuarie 2011
Dă-mi mâna, Niarne
26
aproape de apus
dacă mă mai cauţi la vechea adresă niarne nu mă vei găsi
acum locuiesc aproape de frumuseţile vegheate de dumnezeire unde mi-am luat și tinerețea cu mine
nu o pot face să înţeleagă
prigoana ce mi-a dat nǎvalǎ prin viaţă ţine minte mi-a spus
prin toate porţile prin care am trecut pân’ aici am întâlnit doar o strajă
și aceea cu lopata sǎpa o groapă
nici n-am apucat s-o întreb de ce că am simțit o durere rupându-se-n două
tinereţea s-a înconvoiat ca la îmbrăţişarea unui secol uitat în firida peretelui
retrǎgându-mǎ și eu în mine
am decis sǎ-mi urmǎresc trupul sǎ vǎd unde mă duce
dacă mă vei găsi şi recunoaşte în acest areal
te-aş ruga să aştepţi până când apar zorii să-ţi deschid îmbrăcată
în mantia de culoarea rǎsǎritului
voi încerca sǎ păcălesc timpul așezându-l cuminte pe scânduri roase de carii
când voi călca peste ele poate nu vei sesiza niarne flăcări de purpură
deșirându-mi-se din mantie ca un apus
11 iunie 2011
Rodica Lupu
27
noi oamenii
am uitat niarne cǎ linia vieții ni se întinde în palmǎ
ca o cale lactee
zburǎm pe ea spre paradis lovind cu aripile în vânturi stârnite de îngeri
alegem doar praful adierilor inspirâdu-l ca pe un cântec strunit de corzile furtunilor
ne îngemǎnǎm molcom cu umbrele ispitelor
ale cǎror taine se adǎpostesc pe pǎmânt trecând pe lângă noi
nu știm sau nu vrem
sǎ ținem pasul întins peste poduri sǎ rotim spaimele invers acelor ceasornicului
instinctul ne aratǎ semne fugim de ele
ca și când am dori cu tot dinadinsul să împlinim apocalipsa
chiar dacǎ sângerǎm niarne
îndepărtăm durerea cu propria reflexie lamentându-ne că deziluzia zborului
și-a urmat itinerarul destinat
poate ar fi mai bine sǎ ne așezǎm palmele
pe rǎmǎșițele cunoașterii sǎ ne deschidem ochii
pe nevǎzutul rǎtǎcit în cǎutǎrile noastre am putea avea șansa
sǎ mai zburǎm pe aceastǎ cale lactee
Dă-mi mâna, Niarne
28
suflete libere învelite-n celula infinitului înfruptându-ne cu omenie
din dragoste
8 octombrie 2011
Rodica Lupu
29
pereții aceștia
niarne nu pot vorbi lucrurilor care-mi stau împrejur
ca niște monumente ale cǎror imagini mi se dizolvǎ-n iriși
lǎsându-mi impresia cǎ pǎșesc printre strǎini
doar cu pereții vorbesc cu convingerea cǎ mǎ ascultǎ
cu aceeași lǎcomie cu care-mi inhalez propriul geamǎt înfipt în ureche
au darul sǎ-mi deschidǎ zǎbrelele inimii
dându-mi ocol ca uliul planând deasupra vânatului
oprindu-se cu precizia lunetei în punctul unde cuvintele ies ca nǎlucile
nǎpustindu-se-n toiul nopții în cele mai ascunse crǎpǎturi
acolo se grǎmǎdesc ca un munte
deasupra-mi pânǎ când din tavan liniștea se prelinge în capilare
descompunându-mi singurătatea în picǎturi de interes
da niarne
pereții îmi sunt porțile în spatele cǎrora mi se-ntinde viața
ori de câte ori bat se deschid primindu-mǎ în același confort ca prima oarǎ
7 octombrie 2012
Dă-mi mâna, Niarne
30
spune-mi niarne
de ce crezi cǎ se adunǎ tot amarul ǎsta de viațǎ într-un pahar vrem nu vrem
îi sorbim înfrângerile pânǎ la ultima picǎturǎ când ne trezim din beția lor
suntem atât de mahmuri cǎ încurcǎm și mai mult drumurile
ne amǎgim cu pofte de o clipǎ
avântându-ne cu elanul soldatului plecat pe front sǎ câștige bǎtǎlia
și câștigǎm încǎ o experiențǎ ce rǎsunǎ ca un dangǎt de clopot
trosnind în noi mai abitir ca flǎcǎrile de paie uscate
de unde crezi tu
cǎ mai avem vlagǎ sǎ îngropǎm sub potcoave de cai firimituri din praful cosmic sǎ-l respirǎm ca pe narcotic
halucinând zi de zi cǎ viața e roz dragostea nesfârșitǎ
iar întunericul din spatele privirilor se revarsă prin noi alb
ca o coală de hârtie cu câteva poeme
n-avem curajul nici sǎ le citim frica ne sǎrutǎ gura
ne mângâie coastele separându-ne viața de moarte neavând habar ce să alegem
da niarne ne-ncolǎcim ca un șarpe peste amarul acesta
îmbrǎțișându-l ca pe un prunc
Rodica Lupu
31
hrǎnindu-l cu sângele nostru coabitând
pânǎ când ne îngropǎm fața în palme apǎrându-ne de noi
îndrăznim și mai bem o picǎturǎ
când se urcă la cap închidem porțile
aruncând în urmǎ-ne cheile
prinzându-le altul deschide și începe sǎ bea
și bea pânǎ uitǎ de ce și încotro i s-a scurs viața trǎitǎ
23 septembrie 2011
Dă-mi mâna, Niarne
32
ecoul timpului
cam repede niarne s-au dus anii aceștia mǎsurând întinderile timpului
cu toate privirile din mine
pe unde-am trecut aparențele luau forma iluziilor
parcă legǎtura dintre interiorul și exteriorul meu ar fi fost spectralǎ
iar lumea dimprejur legenda care-mi transforma realitatea în vis
mǎ adunam în mine
cât mai strâns sǎ-mi încapǎ toatǎ viața
exact ca în casa ale cǎrei ferestre și uși se deschid
sǎ intre-nǎuntru siguranța zilei
rǎtǎceam uneori prin labirintul destinului făurind din perceperi busolǎ
sǎ pot descoperi cărările marcate-n albastru alteori
mǎ târam pe coate și genunchi pânǎ-n vârf
unde dumnezeu înlocuia stelele moarte luminându-mǎ
știi niarne
nu aripile zborului m-au purtat deasupra veacurilor ci ecoul chemǎrii lui
întors cǎtre mine de vocea obârșiei
pulsa ca o știre prin sânge
Rodica Lupu
33
iar acum tot ce ține de acest veac
mă înconjoară ca o îmbrǎțișare din care n-aș vrea sǎ mǎ mai desprind
20 septembrie 2012
Dă-mi mâna, Niarne
34
ecoul pașilor
nu niarne nici pasul meu nu este unul obișnuit
ci unul mult mai apǎsat pe aceastǎ materie neînțeleasǎ
în marea-i transformare
pasul meu îi atinge suferința
scufundatǎ de mii de ani în pǎmânt talpa mea e ca o cruce
înfiptǎ în colbul memoriei amintindu-mi de iubirea dusǎ pânǎ la sacrificiu
mǎ doare umbletul prin acest nesfârșit
ca și privirea-mi sângerândǎ opritǎ deasupra unui epitaf
dar
merg mai departe niarne cu tǎlpile rǎnite de podeaua pǎmântului purtând pe brațe întrebǎrile fǎrǎ rǎspuns
când voi obosi infinitul se va fi așezat de-a curmezișul
peste conștiința mea și a materiei
în acest spațiu hǎituit de cunoscut și ignoranțǎ de necunoscut și științǎ
înconjurat de neprevǎzut ascult în surdinǎ
ecou de pași cǎlcând moartea din iubire
19 ianuarie 2012
Rodica Lupu
35
zǎpada aceasta
bucură-te mi-ai spus
dumnezeu a nins azi noapte cu liniște peste neliniștea noastrǎ
poate a voit
sǎ aștearnă sub omǎt uitǎrile care atârnǎ la fel de greu ca și adevărul
pe scoarța pǎmântului
ce deținem prin gânduri zboarǎ din memorie cu aceastǎ ninsoare
ca și cum zǎpada ne-ar fi balsamul așternut peste veacuri
din când în când
deasupra rǎsunǎ ecou de fluier strǎmoșesc menit sǎ trezeascǎ cu cântecul lui
vibrația din pieptul trecutului
oamenii îl cred viscol stârnit de eol eu cred cǎ e doar suspinul lui dumnezeu
ce-n vaier deplânge lumea rǎnitǎ de pǎcatul ispitei
știi doar cǎ plǎmânii timpului sunt plini cu aer
ninsoarea le purificǎ venele de întuneric rǎsfirându-le lumina
înțelepciunea lui dumnezeu are culoarea albǎ niarne
în aceastǎ searǎ și aura noastrǎ va fi tot albă
25 ianuarie 2012
Dă-mi mâna, Niarne
36
nu suntem singuri
vom naviga împreunǎ pe mare niarne
spǎlându-ne rǎnile cu o singurǎ palmǎ vom bea zilnic din aceeași apǎ sǎratǎ
iar ploile ne vor spǎla transpirația din aceleași sentimente vom mușca
hrǎnindu-ne cu iluzii metodic agǎțate de pervazul dimineților
de vom privi în ochi singurătatea
nu vom uita de anxietățile ce se pliază
la granița dintre tǎcere și umbrele care nu mai știu unde
și la cine sǎ se întoarcǎ
vom întinde brațele și conștiința pentru a face loc naufragiaților
celor striviți de cǎtușele însingurǎrii poeților strǎpunși de harpoane înfipte-n cuvinte
însetaților și flǎmânzilor de graiul iubirii
vom naviga cu toții pe corabia condamnaților la viațǎ pânǎ când orizontul își va deschide poarta
întinzându-ne dumnezeu câte un deget ca un legǎmânt între fii și tatǎ
navigând mai departe în siguranțǎ niarne
fǎrǎ teama cǎ mai suntem singuri
5 august 2012
Rodica Lupu
37
noaptea aceasta
pare a fi o paginǎ albǎ niarne o pot umple cu toate cuvintele pe care le aud în mine
gândurile-mi aleargǎ prin vene cum alearga odatǎ adevǎrul prin gând
dacǎ mai pipǎi vreo iluzie
cu siguranțǎ e învelitǎ în fosfor luminându-mi întunericul
ca un psalm închinat zeului altfel
pe fiecare milimetru de carne se întinde o inocențǎ
greu accesibilǎ-n magma acestei întunecimi
de aceea niarne arunc tǎcerile
strig sǎ audǎ fiecare temere cum am îndrǎgit noaptea aceasta
culcându-mi sufletul pe o bucatǎ de liniște învelidu-l cu un moment de dragoste selenarǎ
așa cum lumina gândului îl face pe orb vǎzǎtor
în mine a pǎtruns pulsându-mi iubirea
cu șaizeci de bǎtǎi pe minut
8 februarie 2012
Dă-mi mâna, Niarne
38
limbajul cuvintelor
n-am ținut cont niarne de cuvintele ce acoperǎ stratul acesta de frig
chiar și o vocalǎ în plus poate stârni mai mult orgoliu împrǎștiind aerul dintre noi
viscolindu-l în nǎmeți de tǎceri
degeaba umblǎm prin întâmplǎri cu ochii deschiși pe buze oricum revin aceleași cuvinte
emanate de afurisenia liniștii
uneori mǎ abat de la regulǎ acumulând în vorbǎ și nerostirile
atunci inima se dilatǎ pânǎ la țǎrmul unde trǎiesc îngerii
mǎ întreb
cum pot ei supraviețui numai cu cǎldura aripilor
neluând în seamǎ vreun zâmbet aiurea vreo descǎrcare de armǎ
sau chiar frigul acesta atârnând ca țurțurii de nervii încordați
de lǎrmuialǎ
în mine sufletul parcǎ a naufragiat
într-un fel de catacombǎ încercându-și marea evadare
în loc fermecǎtor unde cuvintele grǎiesc limbajul poetic iar frigul nu strecoarǎ înțelesului fiori
18 aprilie 2012
Rodica Lupu
39
indiferențǎ
ai observant niarne cum ȋmi strȃngea epiderma
acel pumn de cuvinte parcǎ-ar fi fost
dorințe amputate de tǎișul prejudecǎților ascunse ȋn spatele unor emoții
ȋn inimǎ mi s-a prǎbușit adevǎrul
amplificȃndu-i bǎtǎile trezindu-l și pe dumnezeu în depǎrtatu-i așezǎmânt
oricȃt de diluat mi-ar fi simțul realitǎții
rǎmȃn stǎpȃna largului meu chiar dacǎ undele de șoc
rostogolite peste frumusețile viselor mele produc fisură
ȋn tencuiala zidirii noastre
cui i-ar pasa dacǎ mergȃnd cu o luntre pe firul unui curs de apǎ
undele s-ar transforma ȋn valuri
cǎrȃndu-mi viața ȋntr-o lume pǎrǎsitǎ de dragoste
cu siguranțǎ zilele mi-ar curge din calendar
peste o moarte temporarǎ de aceea
mǎ depǎrtez de acest liman lǎsând cuvintele sǎ grǎiascǎ în locul meu
despre indiferențǎ
16 februarie 2013
Dă-mi mâna, Niarne
40
știința versus neștiința
nu mǎ mir de neștiințǎ niarne este ambiguǎ ca și nimicul
acum îl ai acum nu-l ai
însǎ când între noi apare știința
tragȃnd cu dinții de ȋnțelesul vreunei taine rǎtǎcim orbi
bieți orioni ȋndreptȃndu-ne spre soare rǎsare cǎutându-ne vindecarea orbirii
cercetǎm îndelung
decriptarea ȋnsǎ se-ngreuneazǎ ca somnul apar uneori și revelații
descoperind un bob din meiul dǎruit hranǎ de dumnezeu
deși-l mȃncǎm rǎmȃnem tot nesǎtui
umblȃnd bezmetici ca luna dupǎ soare sperȃnd cǎ pașii ne vor cǎlǎuzi
spre palimpsestul pe care dumnezeu și-a notat ȋnscrisurile-i
știința îndrǎznește niarne sǎ-și dea cu pǎrerea
despre muțenia cerului și a pǎmântului dar degetele-i pipǎie numai tencuiala zidului
înǎuntru umblând adevărul pe catalige
atât de înalte încât vederea nu-l poate atinge
ȋn schimb neștiința
Rodica Lupu
41
zburdǎ ușoarǎ ca o materie fǎrǎ atomi sau ca pasǎrea phoenix
dispǎrȃnd dupǎ ce a ciugulit meiul
20 februarie 2013
Dă-mi mâna, Niarne
42
am îmbǎtrânit niarne
am ȋmbǎtrȃnit niarne dar înǎuntru-mi
viața mǎ atinge cu aceeași vigoare cu aceeași înfǎțișare mi se aratǎ pe-aproape
adiinându-mǎ cu aeru-i nesǎtul de prospețime
nu mai sunt tânǎrǎ sǎ-mi port veșmintele uitǎrii
peste corsetul care-mi strânge amintirile ȋn coșul pieptului
dupǎ cȃt am peregrinat ascultȃnd învǎțǎturi de peste douǎ mii de ani
n-am aflat niarne cum sǎ conserv ȋn recipientul timpului bǎtrȃnețea
adevǎrat
interesante mi se par acum zilele care nu-mi dau ascultare impunȃndu-mi fiecare
un punct ȋn care tǎcerea suprapusǎ peste strigǎtul din mine
clintește liniștea universului cu cȃteva zvâcniri din pieptul meu
20 februarie 2013
Rodica Lupu
43
realitatea asta niarne
vezi tu niarne de pe versanții aceștia se rostogolesc pietrele realitǎții
uneori cad la-ntâmplare pe nimeni
s-au pe lucrurile neimportante alteori însǎ
cad peste mine lovindu-mǎ în locul unde doare mai tare
nǎdǎjduiesc ca într-o zi sǎ pot iubi aceste pietre
considerându-le simbol al imaginației
arzând pe muntele realitǎții drept flacǎri olimpice
chiar și sub avalanșa lor iubesc viața niarne
lipindu-mǎ de oasele ei ca o coajǎ de mǎr
atârn de-o ramurǎ verde
pânǎ vântu-mi suflǎ prin gânduri reamintindu-mi
slalomul dintre aluviune și vis
realitatea n-are margine și nici centru de greutate pentru a-i afla punctul de sprijin
exact ca paharul ce-l ȋnchinǎ destinul habar avem dacǎ e bun sau amar
după ce-l bem mâinile tremurǎ încercând să găsească echilibrul perfect
31 mai 2012
Dă-mi mâna, Niarne
44
mǎ regǎsesc ȋn sângele meu
tac niarne așteptând ca vǎzul
sǎ-mi voaleze imaginea ce-mi pare obstacol ȋn calea obiectivului
este curios
când ȋmi arunc privirile pe stratul acesta de indiferențǎ zǎresc
ultimul marcaj hașurat ȋn galben atenționând
de o curbǎ periculoasǎ pe un carosabil lipsit de semnalizare
de fiecare datǎ niarne
când norii-și coboarǎ deasupra-mi marama întristǎrii cobor și eu ȋn adǎpostul sufletului
lǎsând afarǎ doar o lacrimǎ zvântatǎ
mǎ debranșez de la orice zgomot ȋnchipuindu-mǎ pelicula ȋn care imaginile-mi cad oblic
peste trecut
ȋmpinsǎ cu putere de instinct mǎ regǎsesc ȋn sângele meu
cu ochii tatuați de imaginea unui trup
adjudecat pentru o felie de cer
24 februarie 2013
Rodica Lupu
45
viața roade-n adânc
într-o zi niarne am plecat sǎ-mi caut viitorul
sǎ-l așez cu grijǎ într-o celulǎ protejându-l de primejdii
în urma mea oamenii vorbeau cǎ viața nu iartǎ și cu oricâtǎ indiferențǎ ne-am îmbrǎțișa regretele
în inimǎ vorbele lovesc neelucidându-li-se rațiunea
am aflat cǎ dragostea le este vremelnicǎ
cu cât le cresc învolburǎrile cu atât înecul le este iminent
de aceea mǎ învelesc cu alt rând de cuvinte scriind pe distanța dintre noi
cǎ viața roade-n adânc neconstrânsǎ
descrescând ȋn mine piscul cel mai ȋnalt
jocul de-a iubirea trece prin mine niarne cum debitul afluentului prin albia râului
șiroind de-a lungul provocǎrilor tumult îndepǎrtat de haitǎ flǎmândǎ
cu mâinile
reușesc sǎ-mi smulg o bucatǎ de liniște pe care adorm
ca nisipul pe o plajǎ goalǎ când mǎ trezesc
mǎ dezvelesc de cuvinte ȋndemnându-mi sufletul sǎ respire
dupǎ ritmul inimii care bate odatǎ cu al tău
1 octombrie 2012
Dă-mi mâna, Niarne
46
mǎ fascineazǎ slava luminii niarne
cum aleargǎ prin neant prelungindu-și tǎrâmul în veșnicie
dincolo de vederea noastrǎ se deschid porțile-i cardinale
pǎzite cu strǎșnicie de chei protectoare ochii le penetreazǎ umblând prin nesfârșirea ei
înfruptându-se din tainicele sclipiri ce atârnǎ la gâtul stelelor
noaptea trǎiește din somnul luminii
întǎrindu-i legǎmântul cu zeii strângem sub pleoapele noastre revǎrsarea crugului
aspirându-i substanța organicǎ clǎtindu-ne apoi privirile-n leșia cunoașterii
niciun om nu rǎmâne osândit la-ntuneric
doar îl atingem depǎrtându-ne-n grabǎ temǎtori de vinovǎție
amintindu-ne că în luminǎ ne-am întrupat și numai împrejurul e-mpresurat de negre ispite
ochii recunosc vetrele
unde strǎmoșii încredințau tainele moștenite ne-am împodobit sângele cu ele
inspirându-le adevǎrul acum dorim și mai mult niarne
pe retină arzându-ne rugul luminii
chiar dacǎ întoarcem privirile spre aurora îndepǎrtată a pǎmântului tot sesizǎm lumina rǎsfrângându-se ca o slavǎ
ascunzând bezna în veșnicia ei
30 octombrie 2011
Rodica Lupu
47
m-am spǎlat de vinǎ
nu aduc nicio obiecție niarne acestui noroi care-mi pǎteazǎ neprihǎnirea
ȋl rabd
împovărându-mă cu căinţă umblând cu privirile prin templul zeului
cǎutându-i iertarea sǎ-mi pot iubi aproapele ca pe mine ȋnsǎmi
nicicând o iertare nu a avut ȋntemeiere mai mare
ca remușcarea lǎsatǎ ȋn urma mea ȋn mine
s-au ȋmpǎcat demonii cu ȋngerii picurându-mi ȋn suflet fiecare iubire
vei ști
cǎ m-am spǎlat de vinǎ când vei zǎri ȋn ochii mei lumina ca o dimineațǎ
atunci din noroiul acesta va crește un pom niarne
dacǎ vei ȋntinde mâna sǎ-i rupi un ram ȋl vei simți ca pe-o pǎdure
gata la fiecare atingere ca pe rouǎ sǎ te primeascǎ
29 aprilie 2011
Dă-mi mâna, Niarne
48
secretul
nu ți-am spus niciodatǎ niarne cât de greu ies din această dulce latargie
când îți ascult bǎtǎile inimii pulsându-mi prin vene
echilibrul secundei
uneori când somnul îți este adânc
mǎ chircesc ca un embrion în pântecul tǎu personificând în gând colțul de canapea
în care mi-au adormit amintirile
când mǎ trezesc cu ele-n mine dormind ȋncep sǎ vorbesc cu închipuirile
strângându-mi și mai mult soarta sub tǎlpi pânǎ mǎ umplu iar de suflete
știu când mi-ai desfǎcut degetele
unul câte unul eliberându-mi visele strânse ȋn pumni
sau când te-ai lǎsat hǎcuit de vorbe lǎsându-mi mie tǎcerile
vezi tu niarne
amândoi locuim aceastǎ zi secretul iubirii noastre însǎ
a rǎmas într-o lacrimǎ pe care ieri am vǎrsat-o
4 decembrie 2012
Rodica Lupu
49
transhumanțǎ
știi niarne astǎzi cugetul mi-a poposit pe o pajiște de cuvinte
ochii nedumeriți și-au proptit privirile peste cuvântul
transhumanțǎ
n-am cǎutat înțelesul în dex ci în aburul revǎrsat
de undele izvoarelor fiecǎrei fântâni oglindindu-i-se-n apǎ spectrul cunoașterii
aidoma ciobanului
cǎlǎuzit de tainice moșteniri sǎ-și mâne turma la locul binecuvântat
intuind cǎ acolo-i firul de iarbǎ mai verde îmi mut vederea asupra cunoscutului necunoscut
îmi plimb judecata pe acest plai și numai datoritǎ acestui cuvânt
înțeleg cum legendele îndepǎrtate pǎstreazǎ pânǎ astǎzi urme ascunse în scorburi subpǎmântene
uneori urcǎm
alteori coborâm pânǎ gǎsim izvorul
în ale cǎrui unde se perindǎ vremurile și numele celor care au cunoscut
coastele acestui pǎmânt
și astǎzi le mai curg rugǎciunile prin izvoare
24 ianuarie 2012
Dă-mi mâna, Niarne
50
cad zilele
cad zilele acestei primǎveri peste zidurile vechi ale unor mori de vânt
într-un ritm cadențat smuls din măruntaiele orelor săptămânilor
şi clipei peste care abia m-am aşezat
curg tangent cu văzduhul niarne
amintindu-mi că nu am şansa
de a rămâne uitată într-o adiere
atât de rapid trec prin dimineţi nedumirindu-mǎ de ultima urmă de soare
cǎ și dispare-n bastionul înserării norocul îmi şade în insomnii
prelungindu-mi timpul când cuget prezentul
ştiu că sunt veche
iar vechimea am strâns-o cu mâinile mele clipă cu clipă
păstrând-o-n piept ca pe-un talisman într-un sâmbure roşu
sigur că mă las cotropită de aceste zile niarne
trag cât pot de lumina lor dacă aş putea mi-aş uni sângele cu al lor
dar nu pot le aştept doar
sǎ gust din pocalul lor cu voluptăţi
30 aprilie 2011
Rodica Lupu
51
curg ȋmpreunǎ cu sângele
iată niarne am lăsat şi această iarnă în urmă
la marginea ei o infuzie de frunzǎ proaspǎtǎ
țâșnește din pieptul fiecǎrui copac
ȋmi ȋmbrac sufletul cu haina lor aspirându-le-n sânge frǎgezimea
o dizolv ȋn mine ca pe o nouǎ viațǎ
ȋnfiripatǎ dupǎ un lung travaliu
privirile mi se umplu de orizontul al cǎrui câmp e locuit de ȋntinerire
toatǎ vechimea i s-a lipit
de epiderma-i verde ca de o suprafațǎ
pe care dumnezeu pǎstreazǎ veșnicia
da niarne simt patimile mustind prin vene
iar sângele mǎ-anunțǎ
cǎ i s-au rupt stǎvilarele voi curge ȋmpreunǎ cu el
pânǎ vom ajunge ȋn punctul unde primǎvara o ia de la capǎt
6 martie 2013
Dă-mi mâna, Niarne
52
veșnicia miilor de ani respirǎ în dimineți
degeaba strig niarne sperând sǎ mǎ audǎ un glas atotștiutor
sǎ-mi rǎspundǎ deslușindu-mi tâlcurile
poate scǎrița urechii mele nu vrea sǎ-l ia în seamǎ
îndemnându-mǎ sǎ-i urc alte trepte
unde ochii necunoașterii storc cȃte o lacrimǎ
cunoașterii
aștept ca stalactita lipitǎ de pereții luminii sǎ penetreze membrana ȋnțelesului
curgȃnd ȋn vorbire rǎspunsuri cum sângele ȋn venele veacurilor vremuire
ȋngenunchez
ȋn fața acestei limpeziri niarne respirând din clemența aerului
adieri de demult rǎspȃndind ȋn rǎsǎritul fiecǎrei dimineți
veșnicia miilor de ani
13 martie 2012
Rodica Lupu
nu lăsa niarne gorunii să piară
nu lăsa niarne gorunii să piară sălbatic
răpuşi de durere pǎstreazǎ-i sub pleoapele tâmplelor
sǎdiți undeva ȋn memorie
opreşte-le câte-o sămânţă după fiecare moarte și-n germinaţii sedentare
ca un implant înfige-le delirul veşnic verde
nu le uita afară suspinul nedesluşit
creează confuzii de istorie înscrise pe note de bioritm
dacă nu crezi
deschide-ţi pleoapele ai să vezi furtuni măturând copite de cai
ah şi să te fereşti din calea lăcustelor
sug până şi rădăcinile
istoria doarme-n goruni sterilitatea le este înşelătoare
curgând ȋn aval pe arii de timp
crescând vlăstare
ştim niarne cât pe pǎmântul acesta vor dǎinui gorunii
nu vom avea pustiu iar noi vom gǎsi locul sub care sǎ odihnim
19 decembrie 2010
53
Dă-mi mâna, Niarne
nu ştiu
iată niarne anotimpul acesta îşi stabileşte singur cât încape în el
îşi ţine evidenţa fiecărei naşteri şi fiecărei ofiliri în parte
aşa cum biserica ţine evidenţa păcatelor
îşi răspândeşte în infinit culoarea aprinzâdu-și-o în fiecare vinişoară a putinţei
până-i dǎ mugurii-n rod cu milă şi compasiune pentru soare şi lumină
cu frig pentru pietre şi nopţile albe
ştii bine cum i se adunǎ pe-ntins
frunzele şi pletele noastre spre a-i ține de cald
sau când ploile-și varsă lacrimile amintindu-i cǎ și cerul e trist
sigur că are suficient loc și pentru timp
să-i scuture polenul strâns în fiecare stamină a secundei
s-o fecundeze în zile hrănindu-ne apoi cu ele pe toţi
nu mă întreba de unde atâta libertate
să-şi trăiască fiecare sentiment desǎvârșindu-și menirea
dar mai ales să ne dăruiascǎ atâta dragoste
nu ştiu niarne
28 martie 2011
54
Rodica Lupu
strǎzile se depǎrtau de mine
de-ai ști niarne cât am cǎutat imaginea unui surâs
sǎ mi-o așez pe inimǎ irizându-mi-o-n lumina acestui oraș cǎruia îi colind ca un haiduc strǎzile
sǎ mǎ dezic odatǎ pentru totdeauna
de ritualul alergǎturii care-mi dǎ buzna ȋn subconștient
mǎrșǎluindu-mi clipele prin reperele unor iluzii
sperând cǎ am sǎ ȋntâlnesc acel zâmbet
mi-am stabilit o coordonatǎ a propriei stǎruințe
atunci când calc pe unde trece lumina
smulg imediat din ochii oamenilor uitǎtura
sleitǎ de paloarea tristeții adâcindu-le-n locul ei strǎlucirea
dar
s-a ȋntâmplat sǎ vǎd oameni lǎsându-și umbra sufletului povarǎ
peste unghiul luminii ȋnclinând-o
spre marginea acestui oraș
de aceea rǎmân locului neputincioasǎ
ȋn fața contrariilor rezistente
55
Dă-mi mâna, Niarne
ca stânca în fața firescului
locul pe care-l cǎlcau se golea de luminǎ niarne
iar strǎzile se depǎrtau de mine
12 martie 2012
56
Rodica Lupu
poteci care duc sub cerul deschis
nicio pǎdure niarne nu-i atât de deasǎ
cum sunt drumurile care-mi ies în întâmpinare laolaltǎ cu oamenii
care-și cautǎ vindecarea
știu cǎ sunt posesori de rǎni lǎuntrice
peste care ȋși trag draperii
temǎtori sǎ nu-i ardǎ lumina sustrǎgându-se din fața strǎlucirii ei
au uitat
de dumnezeu care este tǎmǎduitorul rǎniților iar adevǎrul
nu se oprește numai în fața lui de-ar lua în seamǎ
puținul ce le cade zilnic la picioare
amintindu-le cǎ-n luminǎ ochiul își deschide vederea
iar la-ntuneric orbirea
atunci ar conștientiza niarne cǎ nicio pǎdure nu-și închide drumul
cu abundența sǎlbǎticiei când cǎprioarele-i pasc iarba
bǎtǎtorind poteci care duc
întotdeauna sub cerul deschis
9 martie 2012
57
Dă-mi mâna, Niarne
semne
niarne atâta luminǎ-mi curge pe piele
ȋncȃt trupul mi-e pictat ca o frescǎ
privește
mǎ despart de mine printr-un culoar
ce duce la templul cuvintelor
la-nceput orice cuvânt
a fost un semn de ȋntrebare și-n orice semn de ȋntrebare o scȃnteiere trimisǎ de dumnezeu
fǎrǎ acest licăr
întrebǎrile mele n-ar fi existat iar eu trebuia sǎ tac în loc sǎ înțeleg
iatǎ
ȋn dreptul inimii punctul acesta infim care-mi vibreazǎ
este semnul iubirii iar umbra care-i sprijinǎ echilibrul
este semn cǎ viața pulseazǎ ȋnǎuntru-i
traversȃnd culoarul semnele nesupuse cenzurii se disting
dând la ivealǎ harta deschiderilor
pe unde intră lumina
un singur semn
58
Rodica Lupu
retras aproape invizibil
respirând intermitent ca și cum ar gândi
ȋl ocolesc din instinct sǎ nu-l tulbur
acesta este ȋnsǎși creația niarne
mai simplu să-i spunem poezia
26 ianuarie 2012
59
Dă-mi mâna, Niarne
sensul
îmi pare cǎ sensul vieții niarne e ca al unei cascade în care cuvintele cad
de la înǎlțimea îngerilor
cu cât înǎlțimea este mai mare cu atât zgomotul umblǎ ȋndelung prin ȋnțelesuri
așezând adevǎrul în lume precum tǎvǎlugul semințele în brazdele veacurilor
ții minte
am spus cǎ vreau sǎ pǎstrez aceste clipe ca pe niște senzori
prevenindu-mǎ ori de câte ori mișcarea pǎmântului mai rotește un an
uit adeseori
cǎ nu-i pot lua timpului avuția doar el are menirea sǎ ne pǎstreze-n veșnicia lui
picǎturi de dumnezeire
oricât rǎsunǎ în mine viața ecoul i se întoarce mult mai încǎrunțit iar regretu-mi va rǎmâne cât mai sunt
am strâns multe în bagaj pânǎ acum
dar sensul vieții nu l-am aflat ȋncǎ
15 noiembrie 2012
60
Rodica Lupu
mă-nvârt într-un cerc de gânduri niarne
umblu prin ele cǎutând o breșă minusculǎ
sǎ evadez
știu cǎ drumul este demult stabilit de aceea
acord întâmplǎrii prezumție sacrǎ
oricât aș ocoli-o existǎ ȋn spatele irișilor
o sclipire care cǎlǎuzește
doar
mă plec cuvenitului să deschidă ochii
neştiutului spre matca râului pe care sǎ curg
cercul acesta de gânduri
nu aș dori să mă `mpartă niciunuia vreau să-mi rămână timpul
să-l însoţesc până la capătul vederii unde tainele îşi deschid ferestrele
dezvǎluind ȋntreaga panoramǎ a vieții
această stare o simt niarne
ca pe-o obişnuinţă ce-mi pipăie zilnic sufletul
3 mai 2011
61
Dă-mi mâna, Niarne
tu mai auzi acel pocnet
ai auzit niarne acel pocnet parcă au căzut stelele-n mare
sau iarba pământului a încolţit deodată
deschizându-și pleoapele verzi ȋn adierea timpului
poate acest zgomot a pǎtruns în creierul meu dupǎ implozia sufletului
când cele mai ȋnalte idealuri i s-au prǎbușit
îţi spun deschide fereastra dinspre cer
să-mi fixez bine în minte cum trece timpul cum cade câte un înger
pocnind pe existenţele noastre flacoane virtuale de amfetamină
numai o clipă te rog stai lângă mine până când strigătul acestor pietre solubile
se va dizolva în mine
strânge-le băutura şi dă-le-o îngerilor însetaţi de adevăr s-o bea
sunt aproape sigură că se vor îmbăta de tǎria ce locuieşte în pietre
mi-e jale de acest infinit încăpăţânat
incapabil să-şi piardă stelele să înroşească iarba în tandreţea iubirii
ca şi liniştea asta perfidǎ ce tace
niarne tu mai auzi acel pocnet
1 aprilie 2011 62
Rodica Lupu
locul meu
demult simt că locul meu nu se află în văzul lumii
şi nici ascuns în adâncimi de întuneric ȋl simt
în prejma unei fărâme de cer căruia bătăile inimii mele
îi despică tăcerea
când întreb și nu capǎt răspuns liniștea nu se mai scurge prin mine
mulţumesc ție niarne pentru înţelepciunea cu care-mi speli
nopţile de gânduri
nu încetez să sper la raiul din ce în ce mai istovit de pulberea pământului
sau să ţin piept iadului ce-şi scaldă sufletele în strălucirea stelelor
lipsa izbânzii îngreuneazǎ păcatul
la fel cum trupul se-ngreunează de la sărutul morţii
poate cǎ locul meu
se află la căpătâiul unor veacuri mai lungi unde dumnezeu plămădeşte o nouă iubire
nedezlipită de mine
cum fariseismul a căpătat iz vetust iar ochilor mei
nesătui de luminǎ le-am șters lacrimile
voi păşi peste alte abisuri
63
Dă-mi mâna, Niarne
chiar de-mi va îngheţa sângele de spaima uitării
am sǎ mǎ-nchin ultimului amurg rugându-l să-și ascundă lumina în mine
ca-n strǎlucirea ei sǎ-mi zidesc locul
16 mai 2011
64
Rodica Lupu
astǎzi
la porțile prin care intrǎ și-mi ies sentimentele
voi pune strajǎ niarne sǎ nu mai treacǎ nicio impresie sau amǎnunt
care ȋmprǎștie ȋn aer tristețe
amenințarea aceasta o simt ca o pecingine extinsǎ peste conturul zilei
pe care eu cu tot dinadinsul
vreau s-o parcurg necontaminatǎ
vezi tu când ȋn celulele mele s-a instalat deja primǎvara
umplându-mi plǎmânii cu pofta de a trǎi iar privirile mi-au rǎmas lipite de vise
amintindu-mi cǎ ochii-mi sunt cei care-mi relevǎ propria-mi așteptare
cu hotǎrâre alung orice gând care-mi desperecheazǎ sentimentele
lǎsându-mǎ descoperitǎ ȋn fața adierilor
astazi niarne
voi afla un suflet privind ȋn memorie ca-ntr-o fotografie
voi ști care-i al meu dacǎ ȋntinzându-i mâna
mi-o va-ncǎlzi așezându-mi-se-n palmǎ ca o flacǎrǎ
30 martie 2013
65
Dă-mi mâna, Niarne
ne ȋmpuținǎm aura
n-aș scrie aceste rânduri niarne dacǎ aș înțelege
de ce ne îndepǎrtǎm atât de ușor aura acoperindu-ne cu impresii sumare sfâșiindu-ne trupul de sinele sǎu
și-o fi închis pentru noi cerul ferestrele
lǎsându-ne invizibili în cetǎțile lui
știu cǎ suntem posedați de efemer
și alergǎm sǎ-i sorbim clipa mânjitǎ cu bruma-i oniricǎ
uneori apucǎm în goanǎ o întâmplare dionisiacǎ
strigǎm ave apoi ne clǎtinǎm pe muchia drumului
picând cu tǎria acvilei prin vǎzduhul cu amintiri fierbinți
ne arde spuza cǎzutǎ pe umeri de aceea
aruncǎm și ultimul licǎr lǎsându-ne vǎzuți de privirile sufletului
ca un fel de arvunǎ cu împǎcarea zilnic ne împuținǎm aura mâncând din ea câte-o fǎrâmǎ
dar foamea ajunge la os niarne abia atunci
deplângem ce-am avut
7 octombrie 2011
66
Rodica Lupu
metamorfozare
uf niarne de-aș putea adormi împreunǎ cu visele
într-o crisalidǎ amestecându-mi iluziile cu setea aceasta de viațǎ
sǎ le beau dimineața ca pe roua binefǎcǎtoare
ce spalǎ petalǎ cu petalǎ orice urmǎ de praf
sǎ curg prin vǎmile tainelor ca izvorul care-și prǎvale printre stânci rumoarea
luatǎ din sufletul adâncului
mi-aș aminti cǎ și eu sunt aievea
sǎmânțǎ din arǎtura pǎmântului strǎbǎtând râuri de veacuri
metamorfozatǎ de pupa timpului ȋn licǎr de viațǎ
luând-o mereu de la capǎt cu chipul înveșmântat de elitre
rǎstignind ȋnǎlțimi acoperite cu zile aruncând priviri
peste orizonturi fremǎtând de culoare
cu zborul meu de fluture ȋmbrǎțișând vǎzduhul
sǎ descopǎr o altǎ geografie a rǎsaritului
ȋn care lumina sǎ-mi deschidǎ floarea de lotus ȋnvelindu-mǎ cu epiderma ei
2 aprilie 2013
67
Dă-mi mâna, Niarne
ȋmi susurǎ amintiri
am ostenit niarne exact ca zilele acestea din urmă
ce par a fi un drum de-i calcǎ talpa tainele și legendele
demult îngropate în istorii
cu magică voinţă mă adun
să ajung pe-o treaptă mai înaltă să aflu
ce-a fost cândva aici şi astǎzi nu mai este
îmi susură amintiri înlăuntru-mi gâlgâie sânge năvalnic
un du-te-vino al seminţiei se profilează-n mine și ȋntreaga osteneală
pare ființǎ vie adǎstând pe drumul acesta
aş merge pe el niarne
până când i-aș cǎlca tainele
rugându-mǎ sǎ capǎt ȋnțelepciune
prețuindu-le înţelesurile considerate perimate
prin slava minţii-mi răsună
resturi de fraze dintr-o vorbire veche ca și cum
slova obârşiei s-a trezit de la paşii mei osteniţi
68
Rodica Lupu
m-aș odihni lângă matca unui râu de lumină
concentrată fiind aș lǎsa umbra inimii sǎ cadǎ
peste miile de ani ce-au adăpostit aceeaşi iubire
alegând ca odihnă pieptul şi palma ta
27 aprilie 2011
69
Dă-mi mâna, Niarne
viața are culoarea verde
verdele acesta niarne se potrivește cel mai bine cu sângele meu
prin el îmi curg poemele ierbii lungi cât toate cuvintele vieții
inima mea
pulseazǎ-n afarǎ tot ce-a pierdut prin artere-i circulǎ un soi de frǎgezime
dezumflând tendoanele singurǎtǎții
dacǎ-mi deschid ochii vǎd poarta
prin care-mi țâșnesc înǎuntru rǎspunsuri asemenea rǎsǎritului
scânteind în orice lucru pe care-l ating
privirile aleargǎ în jurul inimii descoperindu-i locul unde i se-ntâlnesc cuvintele de dragoste
în verde mi se schimbǎ și aura niarne mustind în mine clorofila
ca și cum rǎdǎcini putrezite reîncolțesc binecuvântate pajiști
senzația cǎ sufletu-mi despicǎ muguri mǎ face sǎ cred
cǎ viața are culoarea verde
20 noiembrie 2011
70
Rodica Lupu
nu pot uita
în toatǎ nebunia aceasta niarne
care aleargǎ în tropot ridicând praf
cǎzându-mi umbrǎ peste minte reușesc sǎ fac loc
unor gânduri depǎrtate venite dintr-o viațǎ locuitǎ de un bǎrbat
în rest oscilez între atunci și acum
decriptând întrebǎri ce atârnǎ de gâtul unor amintiri aceeași lunǎ
se furișeazǎ ȋn insomnii stârnind memoria mareei la miezul nopții
golindu-mǎ de sens
ochii îmi mor câte puțin
trecând cu vederea culorile-ntinse la marginea luminii dibuind dupǎ paravanul retinei
îmbrǎțișarea veșniciei
încerc sǎ avansez violând revelația eternitǎții
țesând covor permeabil sǎ-l calc cu tǎlpile asudate de alte preocupǎri
le rumeg la fel ca dobitoacele otava hrǎnitoare
mințindu-mǎ cǎ-n praful acesta niarne
strǎlucesc stele ca-n ochii
care mǎ hipnotizau odatǎ
71
Dă-mi mâna, Niarne
mǎ doare liniștea de sub frunze și sufǎr
când zǎvoare închid cursul de apǎ nemaiputând sǎ-mi spele țǎrmul
21 martie 2012
72
Rodica Lupu
libertatea aceasta
vezi tu niarne toată bănuiala aceasta de posedare a libertăţii
o percep ca pe o chemare de corn de după asfinţit când luna-şi sloboade-n aer ispitele
de când lumea şi pământul
am senzaţia că visele stau lipite de mine
lipsa izbânzii lor nu mi-o imput mie ci acestei libertăţi imaginare care mi le avortează pe rând
degeaba port armură
şi scut de apărare a cuviinţei prin mine circulă îndemnul să evadez
ȋn aerul libertăţii
paşii spre ea îi simt ca o vânătoare de aspirații
n-apuc nici dorinţa s-o inhalez cǎ deja sar sălbăticiunile ispitei
trǎgând cu colţii de fiarǎ
rezist cât am imunitate
flagelismul ȋnsǎ le este extins şi decis să câştige de aceea câteodatǎ
mă ascund în cel mai ferit loc din inima mea întrebându-mǎ cine-i învinsul și cine-i învingătorul
răspunsul îl intuiesc
dar îmi asum libertatea sǎ tac
4 mai 2011 73
Dă-mi mâna, Niarne
cu ochii spre luna mai
aştept să vină luna mai niarne limpede ca o naştere nouă
adusă pe lume de furia procreării întâiului embrion
are caracter de puritate ca alăptarea puiului la sân
sunt norocoasǎ
împrejurul îşi dezveleşte zilnic sinele pulsând în aer frăgezimea mileniului
mi se dezmorţesc poftele de la atâtea arome îngeru-mi salivează odată cu mine
ca şi cum aura i s-a lipit de mine şi respirăm împreună acelaşi infinit
priveşte la toţi
la feţele lor proaspete trezite din somnul celuilalt deceniu
din ochi le-a curs întunericul privirile alungite
le irizează linişte şi culoare în luna asta niarne
ne schimbăm veşmintele pieile noastre se impregnează cu elixir
în care mustește mir cu damf de iarbă şi veşnicie
mi-am îmbogăţit simţurile iar vederea-mi cântăreşte mai mult când privesc aceste flori
simt că mă îndrăgostesc de băbatul acela cu un trandafir în mână
7 aprile 2011
74
Rodica Lupu
ȋnsemne culturale
aici se construiesc piramide niarne cu ziduri ȋnalte
și gânduri ce miros a veșnicie fiecare din ele
lasǎ o urmǎ sculptatǎ ȋn aceste semne ca niște litere ce vor sǎ transmitǎ ceva
citește și tu
decripteazǎ-le ȋnțelesul așezându-ți-l temelie la baza sufletului
uneori te-nfioarǎ mesajul
alteori ți se pare cunoscut de când lumea și pǎmântul
ca și cum ar umbla telepatic prin memoria infinitului
coborând apoi ȋn locul acesta
ferestrele sunt ochii luminii vǎd cum pe ziduri se scurge
cealaltǎ fațǎ a lumii printre gânduri strǎbat imensitǎțile universului
ȋn amestec divin omogen
de viațǎ și moarte
ȋmi place aici dumnezeu pǎșește printre litere
unindu-le pe vecie ȋntr-un monolit de iubire aici
ochii domnului lǎcrimeazǎ de fericire niarne
11 aprilie 2013
75
Dă-mi mâna, Niarne
scrisul și vorba
se zice cǎ vorba zboarǎ niarne iar scrisul rǎmâne
de aceea cred cǎ tǎcerea respirǎ-n afarǎ prin sunete indescifrabile
știute numai de întrebǎrile aplecate pe necunoscut
zborul vorbei plutește ca un duh printr-un cântec de lebǎdǎ rǎnitǎ
uiți de el când aripile-i sângerânde se desfac într-o ultimǎ îmbrǎțișare
orice ai face vorba nu sfârșește-n adânc pierdutǎ în brazdele trecutului
ci dormiteazǎ din când în când
ochii-i rǎmași deschiși își izbesc privirile de-o umbrǎ cu glas rǎgușit
înșirând înțelesurile ca pe roadele perimate cǎzute dintr-un pom bǎtrân
între vorbǎ și faptǎ se-nalțǎ o tainǎ
uneori nu-i cǎutǎm logica rǎmânând ȋnchisǎ de porțile pǎmântului
cu scrisul e altceva veșnicia lui se imprimǎ-n strǎfundul ochilor
literǎ cu literǎ recitindu-le
murim sau înviem de fiecare datǎ cu ele lipite de retinǎ
e ca stropul acela de luminǎ creat de dumnezeu
sǎ spintece nemǎrginirea din care rupi ce atingi
pǎstrându-i mai departe viața ȋn tine
76
Rodica Lupu
odatǎ scrise slovele rǎmȃn
ȋn vederea care-ți strǎbate sufletul ca întâmplǎrile în pagina destinului
o seamǎ de cuvinte
24 octombrie 2011 77
Dă-mi mâna, Niarne
zvon
ascunsu-te-ai de mine niarne probabil cǎ și tu ai aflat
ții ochii închiși sǎ nu vǎd în ei
singurul lucru pentru care aș muta munții
aș putea sǎ cobor înăuntru-mi sǎ te caut
întrebând viața dacǎ are rost dar îți voi încerca rezistența
îngropându-mǎ oscior cu oscior nerv cu nerv
într-o tǎcere adâncǎ peste care
voi turna o fundație de gânduri
oriunde te vei fi ascuns îmi vei ieși în întâmpinare
ca dupǎ o lungǎ cǎlǎtorie în jurul lumii deșertându-ți speranțele
umflate cu amestecul acela de praf
desigur ce-i scris ȋn tiparnița cerului
rǎmâne încrustat pe pandantivul atârnat la gâtul fiecǎruia deci
vino niarne sǎ ne-mpreunǎm rugǎciunile într-unul îndoind genunchii în fața porților
prin ies zapisele ce am aflat noi astǎzi
poate mâine dumnezeu va infirma
3 octombrie 2012 78
Rodica Lupu
maladia secolului
simți și tu niarne pericolul atmosfera s-a contaminat cu virusul
deznǎdejdii
prin aer bântuie un demon care crește zilnic
hrǎnit cu indolența noastrǎ
inima este arealul unde ȋși manifestǎ intens reacțiile
degenerând sentimentele ȋn fracțiuni de impresii
surprinzǎtor sau nu ne hrǎnim cu el
coabitǎm lipindu-se de noi
ca presiunea atmosfericǎ de oase
propagându-se cu vitezǎ niarne ȋntr-o tandrețe obsesivǎ
dominând trupul cu priviri lascive disecându-l irevocabil ȋn senzații imaginare
degeaba inima pulseazǎ iubire
omul de lângǎ tine e bolnav de maladia secolului
alergând dupǎ himere
12 aprilie 2013
79
Dă-mi mâna, Niarne
ȋn mine se ȋmpuțineazǎ vorbele
mǎ simt ușoarǎ niarne ca ridicarea unei rugǎciuni într-o altǎ sferǎ
eu nu mǎ ridic atât de sus
unde curcubeul taie-n fâșii limpezimea cerului aplecând peste mine podul luminii
sunt ușoarǎ
pentru cǎ în mine se-mpuțineazǎ vorbele
trecȃnd ȋn alte ȋnțelesuri dezlipite de mine
echilibrul îmi vine
din umbra desprinsǎ ca un monument din gânduri ȋngreunându-mǎ cu atingerea lor
dar reușesc niarne
sǎ rǎmân la fel de ușoarǎ despovǎrându-mǎ cu o mișcare lentǎ
ca și cum m-aș dezlipi dintr-o ȋmbrǎțișare
când mǎ ȋnalț
în infinitul plin de ȋnțeles rup câte-o vorbǎ
așezând-o pânǎ cobor ȋn golul din sufletul meu
12 februarie 2012
80
Rodica Lupu
paradisul nu poate scǎpa de aici
aici se aflǎ paradisul niarne nu trebuie să mori să-i afli taina
simte-o se află în aceşti maci sângerii
așeazǎ-te pe așternutul lor și simte-le vibrația
zbǎtându-ți-se-n fiecare por
cerul li se despoaie de cămaşa-i azurie când tu
te ȋmpărtăşeşti cu ei sorbindu-le mǎreția
ascultǎ-le cântecul
suind octavele munţilor cât mai sus
cǎtre cer
freamătă și-n colţul ăsta de canapea cutremurându-ne-n contracţii convulsive
nu le mai putem face faţă s-au înverzit aburii
pământu-şi sparge coaja să-i iasă la lumină osteneala
s-o regenerăm cu acești pigmenți sângerii
e peste puterile noastre această concentrare de sentimente
curge-n valuri niarne paradisul nu poate scăpa de aici
este prea aşezat între aceşti pereţi transparenţi
17 decembrie 2010
81
Dă-mi mâna, Niarne
reȋntrupare
cu precizie înfășoară minutele mosorul timpului
ca și calciul oasele mele
treaptǎ cu treaptǎ de-a lungul inelelor
mai demult de la un capǎt la altul am fost chintesențǎ
desprinsǎ dintr-un tipar ce îi fusese dat sǎ fie sfǎrâmatǎ
dând ȋnapoi tot ce la naștere i-a fost ȋmprumutat
adǎpostesc ȋn mine izvoare
și nu curg singurǎ prin obârșii revǎrsând maturizarea cǎrții de cǎpǎtâi
învățând-o filǎ cu filǎ
mǎ-ntreb niarne pe unde-mi sunt faptele
sǎ le așez deasupra ființei mǎrturii
în ziua morții
dar n-am secat încă mai am apǎ ȋn fântânǎ
atât cât sǎ-mi ud sfârșitul poveștii
curând însǎ
jurǎmintele se vor rupe iar ȋn vad se va-nǎlța crucea
82
Rodica Lupu
din calcarul oaselor mele îngerii se vor așeza alǎturi
ca pe o ranǎ ce supureazǎ-n ținutul liniștii
slǎvind umbra ce va sǎ mai vinǎ
5 martie 2012
83
Dă-mi mâna, Niarne
gol
ai privit niarne vreodatǎ golul fǎrǎ sfârșit și fǎrǎ margine e ca depǎrtarea dintre ființe
atunci când se ȋnstrǎineazǎ una de alta
la fel cum curge firul nesfârșit al apei prin deșert așa ȋncepe sǎ curgǎ uitarea peste conștiințǎ
ȋți dezlipește viața de suflet aruncându-te ca pe o tristețe
ȋn resemnare
ca o escadrilǎ de luptǎ te mânǎ valul hazardului considerând avantaj sǎ smulgi din tine ca dintr-un album
ultima imagine dragǎ mergând apoi mai departe cu tălpile sângerânde
ȋți minți fiecare clipǎ niarne cu râsul indiferent
și lumina care nu te mai izbește la fel ca altǎdatǎ rǎmânând
osânditul cu suflet neliniștit privind ȋn gol
imaginea ȋndepǎrtatǎ
21 aprilie 2013
84
Rodica Lupu
aproape de frontierǎ
niarne astăzi viaţa mi-a făcut un semn cu inima
strângându-mǎ-n jurul ei ca pe-un inel
încredinţâdu-mi bǎtǎile unui singur strigǎt
astăzi mi-am ȋncetinit puțin mersul ciudata părere de rău
se apleca la urechea mea rostindu-mi vorbe de dragoste
o niarne
dacă auzul mi-ar fi rămas neclintit le-ar fi dispărut ochilor
lumina speranţei
ȋți spun fără să existe altă pricină
am ales să trăiesc spre a-mi bucura mai departe
cuvintele şi dragostea dinlăuntru-mi
probabil cǎ acest poem l-aş fi scris cu cerneală invizibilă
într-o altǎ lume iar mâine ar fi ţinut loc de recviem
strigătului meu de iubire
11 aprilie 2011
85
Dă-mi mâna, Niarne
recunoștință
doar ţie îţi datorez niarne că am rămas aceeaşi
tu ai sărit să mă scoţi din iadul ăsta
chiar dacă totul nu este decât o nesfârşită durere fiecare
avem o singură viaţă nimic la schimb
în afara acestui cosmos cu depărtările lui
nici lacrimile nu mai sunt ale mele tot iadul mi le smulge
mă simt orfană de lume vai mie ce cred în cuvinte
mi-au ars legile mi-au ars poemele creierul mi-a rǎmas o celulǎ tristǎ
ȋmprejmuitǎ de zid
pe lângă el trec oameni cu inima îndurerată
sǎ alergǎm niarne salvându-ne cu toții de acest întuneric
deschide larg porţile
să iasă suferința lăsându-l pe dumnezeu să sufle-n amnarul luminii
aprinzând flacăra stălucitoare a iubirii
râuri să-mi curgă iar cuvintele şi numai ţie îţi datorez
că mai pot să scriu acest poem
decembrie 2010 86
Rodica Lupu
aș face schimb cu asfințitul
ce ne lipseşte astăzi niarne mai mult decât ieri
acelaşi asfinţit mă priveşte fix în ochi într-o deplină nemişcare
așteptându-mă dincolo de munţii aceştia
tu nu-i vezi decât lăsarea de noapte
dar însângerarea scurgându-i-se prin venele străpunse de alergătura secundei
dar febra care-i contorsionează trupul spre infinit
întemeindu-i plecarea chiar acum
vǎd și simt niarne aşa cum simt urma lăsată pe sufletul meu
şi pe vorba mea de dragoste rămasǎ ca o pată de neînţeles
aş face oricând schimb cu acest asfinţit
resorbindu-mǎ zilnic ȋn el până când voi putea
să mă tolănesc pe timpul avid de dimineți
atunci vorba mea de dragoste se va auzi hǎt departe până ȋn miezul nopţii
când sufletul demult se va fi întors de la cele lumești
3 aprilie 2011
87
Dă-mi mâna, Niarne
uitând ȋntâmplările
cine mai are timp să viseze niarne în timpul acesta ce creşte și-n somn când ninge cu praf peste-nţelesuri
uscând tot ce-i verde ȋn noi
să fie greu de descifrat singurǎtatea
care se umple cu viitorul nepregătit numai şi numai
din solidaritate cu existenţa sau
trezindu-ne-n gesturi viteze alergăm prea repede
să întâmpinăm hazardul
ar fi păcat niarne să-l uităm memoria s-ar şterge
şi ne-ar durea sângele dacă nu ne-am aminti cine se-ngroapă-n uitare
nu mai poate visa iar cine se vaită acela ȋși ocupǎ memoria
atunci singurătatea cel mai fioros organ terian
va rămâne în noi vezi bine
cǎ ne împuţinăm la un moment dat vom ajunge să locuim
numai cu propriile noastre cuvinte visul
necunoscutǎ zvârlită-n toate direcţiile ne va fi
doar o lepădare statică
4 aprilie 2011 88
Rodica Lupu
cioplind muțenia unei pietre
din tâmpla universului niarne curg taine prin ochii luminii
când ajung pe pământ îi deschid cutia toracică
așezând pe fiecare piatră tălpile cunoașterii
călcându-le
vibrăm prin mii de ani-lumină ca emisari ai iubirii divine
peste coperta sufletului ne așternem itinerariul vieții
spijinindu-ne în permanență de punctul fix situat
înlăuntru-ne
îmbrățișăm confortul sângelui
strângându-i mai mult aer în alveole să poată respira mai bine infinitul
ca pe un drum pășim în ierarhiile luminii
oprindu-ne din când în când într-o tăcere pe o piatră
cioplindu-i cu dalta minții muțenia-n o mie de gânduri când pornim mai departe
știm că-n ele vibrează o taină comună i u b i r e a
27 aprilie 2013
89
Dă-mi mâna, Niarne
sǎ învii murind
mai demult nu ştiam niarne
de ce bat clopotele
acum duminicǎ de duminică
le aud vorbindu-mi despre prăpădul din noi despre setea nepotolitǎ
de păcat sugrumând candoarea atâtor turme de miei
despre profani dezbrăcaţi de iertare șezând
pe legile noi
când nu sunt atentă mă lovesc în creier
în ureche bat cuie
ȋnfigându-mi-se-n fiecare încheietură sfârtecându-mi carnea ȋn regrete
glasul lui dumnezeu tremură-n dangăt pe cruce
duminica cerul se-apleacă peste mine deschizându-mi poarta
sǎ intru ȋn durerea-i sfâșietoare amintindu-mi
cǎ mai am timp de mine
sǎ mǎ vindec
ascult bang bang bang-ul
ca pe-o chemare la oaste
90
Rodica Lupu
știu cǎ victoria niarne se câștigǎ
pe drumul dintre viațǎ și moarte numai de cel
care învie murind
15 ianuarie 2011
91
Dă-mi mâna, Niarne
vreau să știu mai mult
necunoscând destul niarne în mintea mea se-nfig tot mai multe zvonuri
înmulțind enigmele
când sub pǎmânt îngropăm o pǎdure uscatǎ prin coarnele viețuitoarelor suflă vântul
sunetele prelungi ale legendei înmormântatǎ
vine o vreme apoi
care-ți deschide ușa memoriei nǎvǎlind în tine
tot ce a rǎmas departe
în fugă înveți zborul pe care astǎzi pasǎrea îl arcuiește
deasupra rǎmǎșițelor de copac sau a cuvintelor amestecate în turnul babel
întrebându-te cărui înțeles le aparțin
pas cu pas niarne îndemnul acesta spre adevăr
deschide deopotrivă minții și inimii pagina aceea necitită încă
scrisă de mâna lui dumnezeu
29 aprilie 2013
92
Rodica Lupu
cu șaizeci de bătăi pe minut
aș fugi niarne de timp potrivindu-mi pașii
după alergătura vântului întețindu-le întoarcerea
în locul unde țâșneau frumusețile dimineților
când priviri de neuitat îmi mângâiau inocența fiecǎrui avânt
acum am obosit
plimbându-mi privirile prin iarna aceasta scrutându-i așternutul obsedat de realitate
spre un alt anotimp
veșmântat cu înțelepciunea-i încremenitǎ pe fiecare ram mi-aș roti vederea
fără să ezit m-aș întoarce pretutindeni
dacǎ trupul nu ar fi osândit sǎ-și care dupǎ el o cruce
încrustatǎ cu himerele zilelor respirându-mi timpul
cu șaizeci de bătăi pe minut
23 ianuarie 2012
93
Dă-mi mâna, Niarne
florar
e atât de posesiv niarne acest florar
ȋncât nimic nu se ȋnnoiește fǎrǎ acordul lui
cu pumnii îi adun liniștea rǎmasǎ dupǎ plecǎrile albe
eliberând-o apoi în sunetul dezmorțirii crescând continuu ca un flux în sânge
nicio zi
nu mai e la fel propagându-se cu vitezǎ în vacarmul înverzirii
printr-un reflex condiționat
smulge din univers lumină și culoare ajustându-și-le apoi pe propria-i epidermă
învelindu-și scheletul osos cu robă de sǎrbǎtoare
din buzunarele-i pline cu viațǎ
mă-n frupt ȋnverzind și eu niarne de la un capǎt la altul
ca o câmpie elizee ascultând în adierile zefirului
imnul suveran al vieții intonat la cele mai înalte octave
23 aprilie 2012
94
Rodica Lupu
repetițio
ţi-am spus niarne că aș vrea să o iau de la capăt
să mă mai scurg odată în necunoscut amestecată-n şiruri de păsări
cu sentimentul de zbor
cuib să-mi zidesc într-o nouă primăvară iar încercarea aceasta
să-mi rămână lipită de suflet ca întâia mea naştere
sinele meu nou
să-şi uite de sine iar ochii tǎind depărtǎrile
sǎ citeascǎ ȋn cartea ce atârnǎ de marginea existenţei tainele acesteia
ca nou-nǎscut
aș bate cu primele ȋntrebǎri ȋn porțile universului poate aș afla niarne
de ce țin clipele ochii închiși când trec pe lângă mine
rămânându-le doar conturul mulat pe umbra-mi
9 martie 2011
95
Dă-mi mâna, Niarne
între suflete o mare de iubire
iubirea și cugetul stăpânesc deopotrivă niarne
sfâșiind existența generând în semințele liniștii
germinarea unui sentiment hibrid dintr-un amestec
de iubire necondiționată de oameni și teama
că nu putem ridica privirile atât de sus
conștiința alergă singură prin infinit căutând echilibrul
în timp ce sufletul despică întunericul urcându-mă-n pântecul luminii
unde sălăsluiești tu doamne aplecat asupra veșniciei
rupând-o în fărâme să dai la fiecare
rebegită de frigul muririi
mă chircesc într-un sâmbure de liniște la subsuoara eternității
vibrându-i corzile cu unda gândului meu
tăcerile lumii le ascult niarne
pulsând în jurul inimii aritmiile marcate de înțelesuri
atât iubirea cât și cugetul hașurează spațiul cunoșterii
delimitând distanțele dintre suflete cu o mare de iubire
5 aprilie 2013
96
Rodica Lupu
dezideratul normalității
sunt puțin confuză stâlpul acela luminos de care mă spijineam
când eclipsa adevărului obtura unghiul luminii
s-a stins niarne
atenția mi-o îndrept spre soare-răsare unde strania frumusețe a nopții
se dezbracă de haine zărindu-i-se printre pleoapele întredeschise
scânteia lucidității
ochii-mi radiografiază primele gânduri atingându-le cu mâinile din instinct asigurându-le mai multă stabilitate
înțelepciunea răspândită în aerul vieții confirmă puritatea dimineții
învăluită în mantie albă de lumină
merg înainte niarne de-a lungul unui scuar de liniște
călcând cu tălpi trecătoare pe-o existență nemaimearsă alunecând cu viteză în dezideratul normalității
mă regăsesc din când în când în mine răsfoind filele timpului
învățând de la el că definitiv
înseamnă să atingi toți pereții care-ți împrejmuiesc viața
7 mai 2013
97
Dă-mi mâna, Niarne
sunetul acela prelung
în bătaia vântului se leagănă anotimpurile niarne
scuturându-și una câte una zilele dezlipindu-le vechimea de pe arterele veșniciei
ȋn nicio zi
nu gǎsesc refugiul perfect ca între zidurile unui templu
în care amurgu-și lichefiază sângele-n lumină îi trec pragul din obișnuință
seara ținând în mână aprinsă candela viselor
ardem până la ultima întrebare când răspunsurile adorm în dâra de fum
dimineața
mă trezesc învelind dragostea într-un cearșaf de gânduri le adun pe toate sub pleoape
ca și când în ele aș păstra agoniseala vieții
nimic nu mă-ntristează niarne mai mult ca rămășițele iubirii uitate
parcă ar fi sunetul acela prelung scos la răstignire
8 mai 2013
98
Rodica Lupu
dă-mi mâna și încrederea niarne
am așteptat sǎ adormi niarne sǎ nu te mai bat la cap
cu instinctele ce-mi pun la-ncercare judecata
câtǎ odihnǎ s-a lǎsat pe umerii tǎi
nu știu însǎ eu
m-am împovǎrat cu un neastâmpǎr curgându-mi ca un râu prin reflecțiile cuvintelor
rugǎminților și durerilor mele
aș vrea să îți vorbesc
despre instinctul de vinovăție am dres cât am putut șubredul cofrag al vieții
picurându-i ȋn fiecare celulǎ aliajul nǎdejdii și al rǎbdǎrii
fiecare clipǎ și gând le-am deznodat la capǎtul digului
mǎrunțindu-le-n imagini lipite de adevǎr o fi chiar atât de adâncǎ apa realitǎții
ȋncât sǎ naufragiez aproape de țǎrm
scoalǎ-te niarne
ȋntinde-mi mâna și încrederea să pot depăși digul acesta
iar cuvintele să-mi fie stăvilar deziluziei
17 aprilie 2013
99
Dă-mi mâna, Niarne
când înfloresc intențiile albastru
dimineața îmi așez visele în spatele ferestrei
predându-le zorilor ca și pe ultima întrebare ce-mi răvășește
conștiința
nu ți-am vorbit niarne de visul acela
protejat de-un duh menit să mă separe de celelalte nimicuri
pulsând în mine licăr dintr-o privire albastră
nu deschid fereastra
înainte ca lumina să-mi perfecționeze imaginea dezlipind-o din vis
pe raftul de sus al memoriei o așez
cu fața spre suflet de câte ori
între coperțile gândurilor îmi înfloresc intențiile albastru
de atâtea ori sufletul rupe din pagini punând în locul lor
o parte din mine gata oricând să scrie o poveste
11 mai 2013
100
Rodica Lupu
aici
între răsărit și apus pendulez
conjugând anotimpului întrebările desprinse din corola florii de măr
și din mugurii proaspeți de pe un ram verde crescut în sufletul meu
în cerc
se rotesc îngeri conturând harta zborurilor
mânați de explozia timpului încătușat prea mult în statica-i culoare
de-abia-mi silabisesc buzele incantația unui gând
când zoru-i mustește seva în mine legându-mă cu o cratimă de sinele său
tragându-mă după el cu verbele înșirate pe glezne
uit de mine niarne
visându-mi întoarcerile din pribegia unor galaxii înzăpezite curgând prin râul vieții
aici în anotimpul acesta
unde nicicând nu-mi voi declina vechimea
11 mai 2013
101
Dă-mi mâna, Niarne
tăcere grăitoare
tăcerea asta niarne ca o câmpie fără margini
îmi ascute auzul cu tăișul cuvintelor
împlântat adânc în răspunsuri
stai liniștit n-o s-o doară inima
izbindu-se de tăria nopților în singurătatea mea cel mult va plânge
târându-mă-n fața oglinzii să văd cum se cerșește o vorbă
ca molia o simt cum roade
în faldul liniștii mele degeaba i-am scuturat pereții interiori
periind-o cu toate ideile decupate din conturul ascuns al cuvintelor
cred că e mai grăitoare niarne decât toată suflarea ce-a mai rămas în mine
20 mai 2012
102
Rodica Lupu
nonsens
sunt confuză e-atâta nonsens niarne
nu-l mai pot respira mă rupe în pro şi contra argument
nu înţeleg de ce
semnificaţia unei vorbe se divide în direcţii contrare tu
mi-ai spus odată că avem un sens iar eu îţi spun
că-i simt circulaţia nonstop
vorbele-mi fecundează înţelesuri hieratice dincolo de acestea
se zvârcolesc viruşi în eprubete ies şi contaminează pǎmântul
cu tot felul de coincidenţe
dacă ocolesc amăgirile tot sângerez
simțind confuzia vătămată de eres îmi vine să strig mea culpa epidemiilor de obscuritate
latent macerate în aerul vetust al originii
fiecare nerv îl simt revoltat
iritându-mǎ ca o alergie pe care o expectorez fără remuşcare
sperând ca fotosinteza rostirilor să le redea adevǎrata culoare
24 ianuarie 2011
103
Dă-mi mâna, Niarne
răscumpărându-ne îngenuncherea
hai sǎ urcǎm oprind vijeliile
în punctul unde ȋncepe realitatea
când vom penetra reveriile să alergăm la copacul
din al cǎrui rod ne vom sǎtura tot ce am rǎbdat pânǎ acum
rǎmâne-va ispășire ȋn ierarhia cunoașterii
dacă vii cu mine niarne nu uita să iei cu tine reverberațiile cuvintelor
împachetate cât mai strașnic în extensia luminii
sus
vom avea nevoie de ele să ne strigăm pe nume
tăcerile prea mari ar putea imploza liniștea universului proiectându-ne de unde-am venit
iar eșecul strădaniei ar mări și mai mult distanța dintre euri
deci
hai să pășim peste semnele acestea de întrebare marcând fiecare dimensiune a vieții
cu eșantionul adevărului răscumpărându-ne cu el îngenuncherea
15 mai 2013
104
Rodica Lupu
horia i love you grandma
până la cer și-napoi uite cum îmi curge dragostea
peste mâinile tale pic pic pic
această făptură niarne
strălucind în aura-i de îngeraș reușește să-mi separeu toate celelalte nimicuri
de imaginea unui templu în fața căruia îl aștept pe dumnezeu
să-mi mai dea iubire
chiar dacă fiecare în parte am mai primit-o odată
probabil am uitat-o în vreun colț din sufletul nostru zidind pe lângă ea
paravane de ignoranță
nu-mi amintesc să-mi mai fi iubit și altcineva mâinile
nici chiar tu niarne când ți-ai dilatat în părți egale afecțiunea
condiționându-mă să te urmez asigurându-mi liniștea
așa cum bulgărele luminii
dă ochiului vedere horia-mi contaminează sângele la atingere declanșând instantaneu efervescența iubirii
radiind prin toți porii beatitudine desăvârșind astfel divinitatea din mine
17 mai 2013
105
Dă-mi mâna, Niarne
a nins albastru niarne
pe umerii goi lipsiți de tinerețe ningea pe lucruri
și pe asfințit împodobindu-l cu aură azurie
așa cum cerul își revărsa aura peste viață
atât de liniștit ningea
și pe timp desǎvârșindu-i vechimea
modelând anotimpurilor pereții în straturi de toamne imprimându-le culoarea în memoria pietrelor
pășeam pe un nesfârșit albastru
simțind cum crește ca un sfinx în univers
menit a veghea ca omenirea să nu rămână doar mit
hai să inhalăm și noi pigmentul acesta niarne
poate îl vom vedea pe dumnezeu prin peticul nostru de cer
când coboară și ne intră în inimi
22 ianuarie 2012
106
Rodica Lupu
sunt atât de săracă niarne
nicio bogăţie nu am ȋn afara acestui trup trecǎtor
nu pot să-i zidesc nicio margine sau să-i înlocuiesc o ulucă distrusă de ploi
chiar dacă ȋnlăuntru-i o risipǎ de luminǎ
prin care înoată propriu-mi har mi-ar trebui mai mult aer
să-mi cotrobăie prin existență până la măduvă
cine se mai uită astăzi la ce ai în inimă
perceptibil este pipăitul sorții şi câţiva paşi întru întâmpinarea ei
în rest doar vise
neputinţa coboară tot mai mult peste trup neputându-i controla ciudata stare
îţi spun dacă poţi niarne
ridică-mă din această stare du-mǎ-ntruna de zbor
poate reuşesc să mă îndepărtez într-o depărtare mai veche mă tot gândesc la ea
ȋnsǎ niciun răspuns nu s-a oprit la mine
voi dura o nouă înfăţişare devoalând-o ochiului orb adǎstându-i în insomnii
până când vederea-i va desface cărare prin ceață să vadă
16 aprilie 2011
107
Dă-mi mâna, Niarne
tăcere
de mult n-am mai scos un cuvânt niarne nu mă opun doar ascult
ultimul cuvânt pe care l-am rostit a fost fie şi a fost
de întuneric mă tem
devorează albul inima mi se strânge între pereţi de ceară
încuindu-și sângele cu lacătul să-mi rămână pielea curată
jumătate din viaţă am amenetat-o aceastei tăceri
care-mi muşcă din carne sfredelindu-mi oasele până la măduvă
zidind templu în măruntaiele mele
răsfoiesc pagini pline cu nerostiri poeme din patul iubirii
le ascult simfonia ce-mi vibrează-n pavilionul urechii
nu-mi irosesc cuvintele niarne
voi naşte altele scrise pe-o altă pagină
de viaţă ce rost ar avea să mai vorbesc
6 februarie 2011
108
Rodica Lupu
nu știi niarne
în dimineața aceasta am azvârlit așternutul singurǎtǎții pe fereastrǎ
sub ochii luminii fǎrǎ a ști
dacǎ o acopăr
mi-am aruncat apoi pe jos dezabieul
la fel cum ȋși leapǎdǎ toamna frunzele ȋngǎlbenite pe trotuar
așa dezbrǎcatǎ
am intrat ȋn inima mea cerându-i sǎ mǎ iubeascǎ la fel ca orfeu pe euridice
mi-aș dori
un suflet mai strașnic niarne sǎ mǎ acopere-n moment de furtunǎ
cu iluzii de dimensiunea vântului îndemnând timpul
sǎ-mi recalculeze vechimea ȋmpǎturind ȋn câteva clipe
cortegiul de ani
proaspǎt ȋmbǎiatǎ m-am întins peste singurătate ca uitarea peste subconștient
fixându-mi privirea pe dimineața rǎsǎritǎ peste cearșaful oaselor mele
28 februarie 2013
109
Dă-mi mâna, Niarne
roabǎ sublimǎ inimii
ştii niarne uneori rătăcesc ȋntr-un vid
pe care-l inhalez rămânându-i doar umbra
peste care mă întind ca pe o piatră
împrejur inima zvâcneșe oarbă ferindu-și tremurul
când în faţă-i răsare o vreme mai pământeană înroşindu-se chiar
la gândul că mai are încă dreptul să iubească
desigur m-aş putea rătăci ȋntr-un alt fel de vid strecurându-mǎ de-a lungul clipelor
îmbrățișând universul acesta ocupat cu amănunte ȋn mijlocul căruia
mi-aș face loc să-nvârt zilele cu mai mult dinamism
da niarne aş trece atât de lent prin infinit
proptindu-mi paşii-n răspântiile lui pânǎ când încrederea
mi-ar scutura praful dezamăgirilor abia atunci
aş îndrăzni să-mi fiu roabă sublimă inimii
3 mai 2011
110
Rodica Lupu
dimineața renaștem
te-ai gândit niarne că-n fiecare dimineață renaștem
cu același dumnezeu circumscris în noi sprijinindu-ne pe el
la fel cum cerul își sprijină pe noi stâlpii de lumină
vechile obiceiuri
se hrănesc cu amănuntele acestei vieți uneori
doar câteva resturi ne ocupă timpul rozând nervurile existenței
subțiindu-i pereții
ne salvăm când dimineața regăsim în noi
pocalul în care dumnezeu își ține iubirea cu amândouă mâinile
îl mutăm dintr-un loc în altul desfăcându-ne și degetele
când îmbrățișăm eternul străin
pornim cu avânt într-o nouă confruntare cu pașii întinși spre necunoscut călcându-i misterului pavajul
ne-am rătăci niarne dacă mâinile conștiincioase n-ar găsi la timp
punctul de sprijin
31 mai 2013
111
Dă-mi mâna, Niarne
liniștea tăcerii
am rămas fără grai niarne ascultându-i tăcerii liniștea
insinuându-i lipsa de frământare
n-am rostit nicio vorbă în fiecare colț din mine
dumnezeu a lăsat un cuvânt amintind
ca înainte să le citesc să-mi destup urechile să le și aud
am lăsat apoi vorbirea de-o parte
iubind fără margine ziua intrată-n mine
locul pe unde am fost și capătul drumului unde mă așteptai tu
am înțeles
că frumusețea nu se va arăta ochilor care privesc doar izvorul
fără a-și limpezi vederea în curgerea lui nici dacă mintea
va alearga cu mult înaintea pașilor obligând sufletul să meargă singur
tăcerea va deschide ușa liniștii
numai când gândul niarne se va îmbrăca în hainele ei
2 iunie 2013
112
Rodica Lupu
poeme scrise pe epidermă
dacă aș fi mai indiferentă n-aș observa realismul norilor
acoperind zilelor ochii
și nici câtă realitate încape în aer
aș aluneca printre firele de iarbă îndrăgostită numai de ochii mei a căror vedere-mi pipăie timpul
pulsându-mi sângele cu bătăile lui de cord
îndelung caută locul unde niciodată nu vor plânge
unica lacrimă fiindu-le amprentă cedată privirii acestei vieți
ca semn că au fost au văzut și le-au plăcut
uneori mă fardez
lăsând impresia de la un capăt la celălalt că mă întorc la origine
realitatea însă îmi revendică poemele scrise pe epidermă
adâncindu-mi-le și mai mult în brazdele din jurul ochilor
6 iunie 2013
113
Dă-mi mâna, Niarne
trăindu-ne viața cu forță
nu ştiu niarne de unde mă alimentez
să trăiesc viața cu atâta forță când din pocalul ei
sorb uneori fiere
tot caut explicații
însă răspunsul doarme-n morminte înşirate ca la paradă
ca niște omoplaţi de soldaţi care au biruit în războaie ici colo
în loc de lauri din raniță scot amintiri
nici scânteia umblând ca o torțǎ prin memorie
nu o pot stinge dimpotrivă
ardem împreună împrăștiind razele eternității peste ore și ani
aproape că aiurez privind în oglinda din mine
văzându-mi inima uriașă luând cu asalt arsenalul de dorințe
de aceea
îmi iubesc lucrurile iar speranţa
o donez clipelor ce-mi stau încolăcite pe zile pulsând în mine viața
împrăștiindu-se-n toate colțurile
8 mai 2011
114
Rodica Lupu
vorba tăcerii afundă în cugetare
cred cǎ nicio liniște niarne nu poate comprima zbuciumul acestui spațiu
aparenta acalmie dormiteazǎ în umbre gonite de vânt uneori tǎcerea propagǎ urletul
monadelor somnambule plimbându-și ȋn liniște neliniștea
este o farsǎ
cu cât tǎcerea este mai groasǎ cu atât vorba-i te-afundǎ mai mult în cugetare
și pietrele tac
dar sug tǎria timpului comprimând în straturi veacurile
pǎstrându-le urma intactǎ
pe noi liniștea ne înfǎșoarǎ cu brațe prelungi urmǎrindu-ne cu ochii deschiși
ca pe niște chipuri purtǎtoare de neuitare
nu reușesc niarne să alung tăcerea încolǎcită pe vremea noastrǎ
parcă ar fi prinsă cu fire nevăzute de viață și de restul unei iubiri
încerc sǎ mǎ ridic
suflând din jur praful citind în textul maturității
că unde locuiește singurătatea vorbele
rămân sub axila tăcerii
6 octombrie 2011 115
Dă-mi mâna, Niarne
ȋntre noi și restul doar cer
de ce aș privi înapoi niarne când acolo
cuvintele cad ca o tornadǎ înǎlțând postament oricǎrei bǎnuieli
poate dacǎ le-aș spǎla cu o bucatǎ de sǎpun pe fiecare
aș reuși sǎ le îndepǎrtez ilogica reminiscența însǎ
va agoniza în arealul colectiv i-aș urmări
pânǎ unde i s-ar întinde molima impunându-mi sǎ țin minte numele mǎștilor contaminate
lezeazǎ și doare niarne
iar noi de-abia mai parǎm loviturile singura stǎpânǎ fiindu-ne insomnia
cutreierându-ne nopțile separând întunericul de afarǎ
de liniștea dinlǎuntru-ne
n-am înțeles de ce se înnoadǎ șirul cuvintelor
dacǎ nu este rupt cred cǎ obiceiul ține de lanțul ruginit
exfoliind adevărul pânǎ la ultima vertebrǎ aruncând de șapte ori câte șapte prezumpțiile-n aer
îngreunând apăsarea ca plumbul
de aceea nu mǎ uit înapoi
rotesc privile numai în sus știind cǎ între noi și restul nu existǎ nimic altceva decât cer
9 noiembrie 2012
116
Rodica Lupu
simțindu-mă vie
privește niarne cum se frământă norii
stârnind vijelii dincolo de ei
cerul și-a lăsat porțile deschise eliberându-și seninul din chinga lui gebeleizis
la fiecare aruncare de ochi aflându-l lipit de fruntea și sufletul meu
așa cum inima
înfrânge urzelile neastâmpǎrului omenesc izbind pieptul cu clopotu-i ce rǎsunǎ nǎvalnic
fulgerul îi aprinde dorul umplându-i amforele de înflǎcǎrată iubire
lǎcașul furtunilor
nu este adăpostit de acești nori se află răspândit în liniștea lumii
respirând același aer ca noi
doar partea aceea de viață de care stau legate cu fir negru
gândurile necurate dezvoltă habitatul unde furtunile sunt acasă la ele
în rest cerul răspândește pretutindeni fiori
penetrând epiderma cu pigmentul iubirii
am ales să o revărs pe oameni și frunzele verzi
simțindu-mă încă vie niarne
16 decembrie 2011
Dă-mi mâna, Niarne
117
apropiații necunoscuți
nu știu niarne dacă termenul spirit de comunitate mai suntem îndreptǎțiți a-l folosi
lumea s-a înstrǎinat de lume
târându-se ca reptilele în propriul habitat chiar dacǎ aparținem aceleiași încrengǎturi
sau deschidem aceeași ușǎ la bloc rǎmânem la fel de necunoscuți ca alizeul rǎtǎcit la polul nord
s-au schimbat vremurile
și mentalitǎțile
zidurile vechi roase de intemperiile unui rǎzboi material amintesc de urmele unei cetǎți cu suflare
altfel nu este timp și nici vlagǎ
sǎ ne bucurǎm când pleacǎ cocorii sǎ-mpresurǎ cetatea cu chiotul juvenil
nu mai știm sǎ adiem prin istorie ca vecini rǎmânând doar colocatari
revendicându-ne locul de parcare
bântuim tenebrele unui spațiu concentraționar fǎrǎ nicio replicǎ sau revelație
adiem prin vǎzduh pierzându-ne spiritul niarne dincolo de el rǎmânem slugi
tributari alergǎturii negândind nicio clipǎ sǎ ne luăm antidotul
31 octombrie 2011
118
Rodica Lupu
sete
îmi arde gura niarne însetată
ca și cum n-a sorbit deloc
din sărutul acestei vieți
mușcând din măr am descoperit gustul cunoașterii
și aroma altui aer salin
prin care sufletul urcă și coboară
trecând prin vămi demiurge împlinind astfel cuvântul
atât de însetată m-am avântat în neștiință
sperând să ating vȃrful olimpului zburând ca păsǎrile peste stâncile liniștii
cȃt mai sus atingând cu aripile fulgerul
ca o descǎrcare electrică am coborât
expectorȃnd lava acumulată eliberându-mă de bulgării amorfi
ai unor neînțelesuri
nu știu niarne dacă voi afla izvorul tămăduirii
și-i voi gusta apa după care însetez
19 februarie 2013
119
Dă-mi mâna, Niarne
s-ar putea spune niarne
cǎ-n somn murim lăsând celorlalți amintirile
așezându-le umbre peste mormintele sfinților umplându-ne sufletul de miresmele lor cosmice
umblăm prin trecutul lor
cernându-le înțelepciunea când ne trezim
ne arde înțepătura spinilor crescuți pe huma oaselor noastre
dǎm nǎvalǎ sǎ schimbǎm direcția focului
dar fumul ne-nvăluie nemaivăzând
simțim doar durerea cǎzǎturii ca cea a ologului cu piciorul amputat
uf niarne
s-ar zice cǎ prin noi trec râurile pǎmântului rǎmânând în urma lor prundișul pe care alunecǎm
niciun rǎsǎrit nu rǎmâne veșnic pe retinǎ
suflându-ni-l timpul în asfințit ca niște somnambuli ne avântǎm pe acoperișul lumii
când revenim bem din apa cu gust de lacrimă
de aceea
când voi adormi îmi voi ascunde amintirile printre ramuri de plop
să le bată vântul poate-am să le uit
9 octombrie 2011
120
Rodica Lupu
puritate
tot albul din lume niarne nu se compară cu puritatea
ce-mi naşte această linişte măreaţă
nicicând mintea nu mi-a gândit sumar dar acum
prin orice por al ei mă simt invadată de nevinovăţie
exfoliindu-mă într-o infinitate de înţelesuri
le accept și rabd niarne ca pe o sete de mântuire
încălzindu-mă de privirile lor purtătoare de pocăinţă e o plutire de nori
și mă simt împăcată asemenea izvorului care-şi răspândește apa în lume
astăzi n-am să-mi mai cert aşteptarea şi nici uitarea
cu acest abur de linişte le voi semna armistiţiul
voi înfrunta orice gând ce aduce neliniște
ah doamne nu vreau ca umbra lumii
să se așeze pe inimă răcoare şi nici amintirea ei nu mi-o deschide în suflet
azi vreau să-mi binecuvâtez pietrele şi oamenii deopotrivă
tainele lor să rămână străbunilor iar eu să mă semăn iertare în brazdele acestei lumi
aşa cum te-ai semănat tu iubire în lutul meu
18 aprilie 2011
Dă-mi mâna, Niarne
121
pe raftul de sus al memoriei o așez cu fața spre suflet
de câte ori între coperțile gândurilor
îmi înfloresc intențiile albastru de atâtea ori sufletul rupe din pagini
punând în locul lor o parte din mine
gata oricând să scrie o poveste