CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

Trimestrul al III-lea 2014

Selecţia şi prelucrarea speţelor au fost realizate de:

Judecător dr. Carmen PÂRVULESCU

Grefier-documentarist Floare NYIREDI

CUPRINS

1. Admisibilitatea cumulului dobânzilor legale cu actualizarea sumei restante cu rata indicelui de inflaţie în ipoteza eşalonării, printr-un act normativ, a executării hotărârii judecătoreşti prin care s-a stabilit obligaţia angajatorului de plată a unor drepturi salariale în favoarea angajaţilor din sectorul bugetar. Termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune pentru solicitarea dobânzilor legale. ................................................................. 3

2. Apel. Calculul şi împlinirea termenului de declarare în cazul expedierii cererii de apel prin e-mail .............................................................. 10

3. Condiţii de muncă. Posibilitatea de a se constata, retroactiv, că un angajat a prestat activitate în grupa a II-a de muncă ..................................... 14

4. Decizie de sancţionare disciplinară. Efectele nerespectării cerinţelor legale privitoare la cuprinsul deciziei de sancţionare disciplinară urmată de o demisie fără preaviz. Stabilirea şi modificarea duratei concediului anual de odihnă……… ................................................................................................. 21

5. Decizie de sancţionare disciplinară. Inaplicabilitatea regulamentului de ordine interioară neadus la cunoştinţa salariatului sancţionat ................... 31

6. Drepturile salariale ale personalului didactic şi didactic auxiliar. Temeiul legal al stabilirii acestora după data de 13.05.2011 ......................... 37

1. Admisibilitatea cumulului dobânzilor legale cu actualizarea sumei

restante cu rata indicelui de inflaţie în ipoteza eşalonării, printr-un act normativ, a executării hotărârii judecătoreşti prin care s-a stabilit obligaţia angajatorului de plată a unor drepturi salariale în favoarea angajaţilor din sectorul bugetar. Termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune pentru solicitarea dobânzilor legale.

Codul civil: art. 1082 şi art. 1088

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări

prin Legea nr. 230/2011: art. 1 şi art. 2

Codul muncii: art. 268 alin. (1) lit. c)

Decretul nr. 167/1958: art. 3, art. 7 şi art. 16

Pentru drepturile salariale cuvenite personalului din sectorul bugetar, stabilite

prin hotărâre judecătorească, pot fi acordate atât dobânzi legale, cât şi actualizarea

lor cu rata indicelui de inflaţie, deoarece natura juridică a pretenţiilor este diferită.

Acordarea dobânzii legale se impune pentru neplata la scadenţă a sumei datorate,

creditorul fiind privat de folosirea sumei de bani cuprinsă între data scadenţei şi data

plăţii efective, în timp ce actualizarea cu indicele inflaţiei are ca finalitate păstrarea

valorii reale a sumei de bani.

Eşalonarea, printr-un act normativ, a executării hotărârii judecătoreşti prin care

s-a stabilit obligaţia angajatorului de plată a unor drepturi salariale în favoarea

angajaţilor nu are ca efect amânarea exigibilităţii acestor creanţe, deoarece ea

vizează doar faza procesuală de executare a creanţei astfel recunoscută.

Acest act normativ nu are semnificaţia exonerării debitorului de plata daunelor

interese moratorii, întrucât art. 1082 din Codul civil consacră principiul răspunderii

debitorului pentru executarea cu întârziere, acesta putând fi obligat la despăgubiri,

indiferent dacă a acţionat cu intenţie sau din culpă. Răspunderea sa civilă va fi atrasă

ori de câte ori nu se dovedeşte existenţa unei cauze străine, exoneratoare de

răspundere, reprezentată de: cazul fortuit, forţa majoră, fapta creditorului însuşi sau

fapta unui terţ pentru care debitorul nu este ţinut a răspunde. Or, un astfel de act

normativ nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere.

Termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune pentru solicitarea

dobânzilor legale este de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune. Executarea

parţială a drepturilor băneşti, stabilite prin titlul executoriu, nu reprezintă o

recunoaştere a dreptului la acordarea dobânzilor legale, deoarece ea vizează

drepturi băneşti nerecunoscute de pârâţi, a căror realizare a fost posibilă doar printr-

un proces civil, cu concursul instanţelor de judecată, iar Ordonanţa de Urgenţă a

Guvernului nr. 71/2009 nu putea recunoaşte drepturi băneşti pentru care angajaţii au

obţinut un titlu executoriu, ce se bucură de autoritate de lucru judecat.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

decizia civilă nr. 801 din 17 septembrie 2014, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 848/24.04.2014, pronunţată de Tribunalul Timiş dosarul

nr. 10940/30/2013, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a

Ministerului Finanţelor Publice.

A fost admisă excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune în

ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 11.11.2010.

A fost admisă în parte acţiunea formulată şi completată de reclamantele: C.

(fostă C.) A.N., M.C. şi L. (fostă T.) S.R. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei,

Tribunalul Bihor şi Curtea de Apel Oradea.

Au fost obligaţi pârâţii Tribunalul Bihor, Curtea de Apel Oradea şi Ministerul

Justiţiei la plata către reclamante a dobânzii legale aferente titlului executor

reprezentat de sentinţa civilă nr. 39/01.10.2008 a Curţii de Apel Oradea, începând cu

data de 11.11.2010 şi până la data plăţii efective.

Au fost obligaţi pârâţii Tribunalul Bihor, Curtea de Apel Oradea şi Ministerul

Justiţiei la plata dobânzii legale prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, cât

şi art. 3 alin. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, respectiv prin raportare la

nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale, ulterioare intrării în

vigoare a acestui act normativ, începând cu data de 11.11.2010 şi până la data plăţii

efective, respingându-se în rest acţiunea.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că,

excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice

este întemeiată, întrucât calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei

identităţi între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în

raportul juridic dedus judecăţii sau faţă de care se poate realiza interesul respectiv.

Între pârâţii chemaţi în judecată şi Ministerul Finanţelor Publice există raporturi

juridice de drept administrativ, în temeiul obligaţiilor legale reciproce şi specifice ce le

revin în procesul bugetar, conform dispoziţiilor Legii nr. 500/2002 privind finanţele

publice. Prin urmare, între Ministerul Finanţelor Publice şi instituţiile pârâte nu există

nici o obligaţie de despăgubire sau de garanţie în ipoteza neexecutării de către o

instituţie publică a obligaţiei ce îi revine.

În concluzie, în absenţa unei dispoziţii legale exprese care să instituie, în

sarcina pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, obligaţia de alocare de fonduri,

instanţa de judecată nu poate obliga acest pârât la îndeplinirea obligaţiei respective.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de

către pârâtul Ministerul Justiţiei în raport cu drepturile obţinute prin hotărâri

judecătoreşti, instanţa de fond a avut în vedere prevederile art. 171 (fost 166) din

Codul muncii, republicat, şi faptul că nu s-a solicitat plata dobânzii legale prin cererea

introductivă de instanţă ce a condus la pronunţarea sentinţei civile indicate în

acţiunea ce face obiectul prezentei judecăţi. Or, numai în privinţa debitelor stabilite

prin respectiva hotărâre judecătorească, în care nu a fost inclusă şi dobânda, nu a

operat prescripţia, în schimb în cazul prezentelor pretenţii, reprezentând dobânda

legală, solicitate pe cale separată şi care au natura unor daune – interese moratorii,

operează termenul de prescripţie prevăzut de Codul muncii.

Asupra fondului cauzei, tribunalul a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 39/2008,

pronunţată de către Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. 3498/111/2005, pârâţii au

fost obligaţi la plata către reclamante a unor sume de bani cu titlu de drepturi băneşti

cuvenite şi neachitate.

Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, s-a stipulat că plata

sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor

drepturi de natură salarială, stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar,

devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, să se realizeze după o

procedură de executare eşalonată pe o perioada iniţială cuprinsă între 2010 – 2012.

Prin acte normative ulterioare (Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 45/2010,

Legea nr. 230/2011), au fost aduse modificări sub aspectul perioadei şi a procentelor

de creanţă aferente perioadelor respective.

Reclamanţii au înaintat ordonatorului de credite titlul executoriu respectiv,

până în prezent efectuându-se plăţi parţiale, iar pentru toată perioada întârzierii la

plată şi pentru partea de creanţă rămasă neachitată, reclamanţii au solicitat

acordarea de dobânzi în prezenta cauză.

Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009

privind Codul civil stabileşte, la art. 3, că actele şi faptele juridice încheiate ori, după

caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot

genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii

sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor, iar la art. 5 alin. 1, că dispoziţiile Codului

civil se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite

după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în

vigoare.

Astfel, dispoziţiile legale aplicabile cauzei de faţă sunt cele prevăzute la art.

1082, art. 1088 şi art. 1073 din Codul civil şi la art.166 alin. (1) şi alin. (4) din Codul

muncii.

Reclamanţii, prin cererea de chemare în judecată, au solicitat obligarea

pârâţilor la plata dobânzilor legale pentru creanţele datorate cu titlu de drepturi

salariale, stabilite prin hotărâri judecătoreşti, a căror executare a fost eşalonată, prin

acte normative succesive, şi anume: Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 71/2009

privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de

drepturi salariale personalului din sectorul bugetar şi Legea nr. 230/2011. Plata

creanţei, reprezentând cuantumul drepturilor salariale din titlu executoriu, a fost

eşalonată independent de voinţa reclamanţilor, creanţa urmând a fi executată în

anumite procente şi la anumite termene.

Tribunalul a constatat că această creanţă este exigibilă, fiind ajunsă la

scadenţă, contrar a ceea ce au susţinut pârâţii, motivat de împrejurarea că, în cazul

obligaţiilor afectate de un termen suspensiv, creanţa devine exigibilă numai în

momentul împlinirii acelui termen, iar termenul este suspensiv când priveşte

exigibilitatea creanţei, adică suspendă sau amână executarea creanţei, obligaţia

debitorului luând naştere în momentul încheierii contractului, dar executarea ei

neputându-se cere decât după împlinirea termenului.

În speţă, nu există astfel de creanţe, întrucât creanţa a fost constatată prin

hotărâre judecătorească. Hotărârile judecătoreşti pronunţate în soluţionarea

conflictelor de muncă sunt definitive şi executorii, potrivit art. 274 (fostul art. 289) din

Codul muncii. Prin urmare,, această creanţă, de la data pronunţării hotărârii, a

devenit certă, lichidă şi exigibilă.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat o despăgubire,

care are ca obiect suma de bani ce reprezintă prejudiciul suferit de creditor, pentru

executarea cu întârziere şi neexecutarea integrală a creanţelor stabilite în titlu

executoriu, obligaţie succesivă şi distinctă de aceea de plată a drepturilor salariale

neachitate. În raport de data la care creanţa a devenit scadentă, prezentul litigiu nu

cade sub incidenţa noului Cod civil invocat de către reclamanţi, aplicabile în cauză

fiind, aşa cum s-a arătat, dispoziţiile Codului civil vechi care reglementează efectele

obligaţiilor.

Art. 166 alin. (1) din Codul muncii republicat (anterior art. 161) stabileşte că

salariul se plăteşte în bani cel puţin o dată pe lună, la data stabilită în contractul

individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul

intern, după caz, iar la alineatul 4 al aceluiaşi articol se stipulează că întârzierea

nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea

angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs

salariatului.

Potrivit art. 1073 din Codul civil, creditorul are dreptul de a dobândi

îndeplinirea exactă a obligaţiei şi, în caz contrar, are dreptul la dezdăunare, care,

conform art. 1082 din Codul civil, constă în daune-interese pentru neexecutarea

obligaţiei sau întârzierea executării, chiar dacă debitorul nu este de rea-credinţă şi

fără ca debitorul să fie ţinut a justifica despre vreo pagubă.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a susţinut că, în condiţiile în care a operat

actualizarea în funcţie de rata inflaţiei, nu se mai justifică şi dobânda legală. Faţă de

aceste apărări, instanţa de fond a reţinut că, prin neexecutarea integrală a creanţei la

data când era datorată, adică atunci când a devenit certă lichidă şi exigibilă, s-a

produs, în patrimoniul beneficiarilor, un prejudiciu care trebuie acoperit integral.

Acest prejudiciu constă atât în pierderea puterii de cumpărare a sumei de bani

reprezentând această creanţă prin devalorizarea monedei naţionale, cât şi în daune

interese la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii pentru neexecutarea integrală a

creanţelor.

Acordarea acestor creanţe actualizate cu indicele de inflaţie nu înseamnă că

pârâţii au fost obligaţi la plata unei sume de bani mai mari decât cea datorată, ci este

vorba de aceeaşi sumă, însă la valoarea de circulaţie din momentul executării.

Actualizarea cu indicele de inflaţie urmăreşte, de fapt, păstrarea valorii reale a

obligaţiei băneşti la data efectivă a plăţii, având un caracter compensatoriu, ce rezidă

în faptul că repară partea din beneficiul nerealizat ce nu este acoperit de dobândă.

Dobânda legală reprezintă prejudiciul pentru beneficiul nerealizat. Potrivit art.

1084 din Codul civil, daunele-interese cuprind, în genere, pierderea ce a suferit

creditorul şi beneficiul de care a fost lipsit. Prin urmare, aceasta are o natură juridică

diferită de actualizarea cu indicele de inflaţie.

În raport de argumentele expuse mai sus, tribunalul a constatat că, prin

obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente creanţei executate cu întârziere

si/sau rămase neexecutate, nu se ajunge la o dublă reparare a prejudiciului, ci se

asigură repararea integrală a prejudiciului.

De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, în mod obligatoriu, prin

Decizia nr. 2/17.02.2014, că, în aplicarea dispoziţiilor art. 1082 şi art. 1088 din Codul

civil din anul 1864, respectiv art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art.1535 alin. (1) din

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, pot fi acordate daune – interese moratorii, sub

forma dobânzii legale, pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii

având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în

condiţiile art. 1 şi art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind

plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi

salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr.

230/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 este actul normativ care reglementează

modul de calcul a dobânzii legale aplicabil în cauză, având în vedere că era

aplicabilă la data naşterii dreptului supus judecăţii, respectiv la data la care daunele –

interese solicitate erau cuvenite, acestea fiind acordate în baza dispoziţiilor vechiului

Cod civil, cu luarea în considerare a dispoziţiilor art. 3 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr.

71 din 3 iunie 2011.

Împotriva sentinţei civile nr. 848/24.04.2014, pronunţată de Tribunalul Timiş

dosarul nr. 10940/30/2013, a formulat apel pârâtul Ministerul Justiţiei, solicitând

admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii

acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de apel, se arată, în esenţă, că reclamantele au obţinut

deja repararea integrală a prejudiciului, prin acordarea de daune-interese constând

în actualizarea sumelor datorate de la data naşterii dreptului şi până la data plăţii

efective.

Având în vedere că titlul executoriu deţinut de către reclamante a rămas

irevocabil în anul 2008, iar acţiunea a fost introdusă în anul 2014, pârâtul-apelant a

invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând că, în cauză, nu

a avut loc o întrerupere a cursului prescripției, întrucât, prin actele normative care au

eşalonat plata sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor

drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, s-a reglementat o procedură

specială de executare, statul asumându-şi obligaţia de a plăti sumele prevăzute în

titluri, actualizate cu indicele preţurilor de consum.

Aşadar, în condiţiile în care, potrivit art. II alin. (3) din Ordonanţa de Urgenţă a

Guvernului nr. 71/2009, a operat actualizarea în funcţie de rata inflaţiei, nu se mai

justifică şi dobânda legală, căci s-ar ajunge la o dublă reparare a prejudiciului şi la o

îmbogăţire fără just temei.

În speţă, creanţele nu sunt exigibile, nefiind ajunse la scadenţă. În cazul

obligaţiilor afectate de un termen suspensiv, creanţa devine exigibilă numai în

momentul împlinirii acelui termen.

În ceea ce priveşte titlurile executorii neachitate până în prezent, legiuitorul a

stabilit termene suspensive de executare, prin reglementarea unei proceduri speciale

de executare, prevăzută de art. I din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 71/2009

privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de

drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, astfel cum a fost modificată prin

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 18/2010, prin Ordonanţa de Urgenţă a

Guvernului nr. 45/2010 şi prin Legea nr. 230/2011.

Prin urmare, atât timp cât creanţele nu sunt ajunse la scadentă, nu se pot

acorda dobânzi pentru neexecutare.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 470 şi art. 471 alin. (5) din Codul de

procedură civilă.

Examinând apelul prin prisma motivelor invocate, a dispoziţiilor art. 466 şi

următoarele Cod procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune in sens material, Curtea a

constatat că obiectul acţiunii introductive poartă asupra acordării de către pârâţi, în

calitate de angajatori ai reclamantelor, a dobânzilor legale, cu titlul de daune interese

pentru neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti, prin care cei din urmă au fost

îndatoraţi la plata unor sume de bani reprezentând drepturi salariale.

Or, acestea fiind în linii mari limitele investirii, instanţa de apel a apreciat că

sunt incidente, în cauză, prevederile art. 3 şi 7 din Decretul-Lege nr. 167/1958,

termenul general de prescripţie fiind de trei ani şi începând să curgă de la data când

se naşte dreptul la acţiune, precum şi cele ale art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul

muncii, care statuează că cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi

formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune în situaţia în care

obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale

neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.

Executarea parţială a drepturilor băneşti, stabilite prin titlul executoriu

menţionat în acţiune, nu reprezintă o recunoaştere a dreptului a cărui acţiune se

prescrie în sensul prevăzut de art. 16 lit. a) din Decretul-Lege nr. 167/1958. Aceasta

deoarece, pe de o parte, executarea parţială vizează drepturi băneşti nerecunoscute

de pârâţi, a căror realizare a fost posibilă doar printr-un proces civil, cu concursul

instanţelor de judecată, iar, pe de altă parte, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.

71/2009 nu putea recunoaşte, cu efectul prevăzut de art. 16 lit. a) din Decretul

167/1958, drepturi băneşti pentru care reclamantele obţinuseră deja un titlu

executoriu, ce se bucură de autoritate de lucru judecat.

Dobânzile legale, ce fac obiectul prezentului litigiu, exced drepturilor băneşti a

căror executare a fost suspendată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.

71/2009, în vreme ce cauza de întrerupere a prescripţiei vizează recunoaşterea

dreptului a cărui acţiune se prescrie.

În concluzie, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune ridicată de pârâtul-

apelant a fost rezolvată în mod corect de către instanţa de fond, aşa încât motivul de

apel supus analizei mai sus apare ca neîntemeiat.

Critica conform căreia reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la plata dobânzii legale,

deoarece, potrivit dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 71/2009

privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de

drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, se realizează actualizarea în

funcţie de rata inflaţiei, astfel încât nu se mai justifică acordarea dobânzii legale, căci

s-ar ajunge la o dublă reparare a prejudiciului şi la o îmbogăţire fără just temei, nu

poate fi reţinută.

Pentru debitul principal pot fi acordate dobânzi legale, precum şi actualizarea

cu rata indicelui de inflaţie, deoarece natura juridică a pretenţiilor este diferită.

Acordarea dobânzii legale se impune pentru neplata la scadenţă a sumei datorate,

creditorul fiind privat de folosirea sumei de bani cuprinsă între data scadenţei şi data

plăţii efective, în timp ce actualizarea cu indicele inflaţiei are ca finalitate păstrarea

valorii reale a sumei de bani. Dispoziţiile legale incidente în cauză sunt prevederile

art. 1082-1088 din Codul civil, raportat la naşterea raportului juridic pentru debitul

principal, respectiv plata drepturilor salariale, stabilite prin hotărârile judecătoreşti,

raport care atrage incidenţa dispoziţiilor vechiului Cod civil, norme care sunt

aplicabile şi în speţă având în vedere caracterul accesoriu al dobânzilor, faţă de

debitul principal.

Prin indexare/actualizare, se repară prejudiciul efectiv („damnum emergens”),

aceasta având ca obiectiv păstrarea valorii reale a obligaţiei evaluabile în bani, în

timp ce dobânzile legale, având ca obiectiv majorarea valorii reale a obligaţiei,

proporţional cu perioada lipsei de folosinţă a banilor, respectiv de la scadenţa

obligaţiei şi până la stingerea acesteia prin plata integrală, se cuvin cu titlu de

beneficiu nerealizat („lucrum cessans”).

Împrejurarea că dispoziţiile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 71/2009

privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de

drepturi salariale personalului din sectorul bugetar prevăd actualizarea în funcţie de

rata inflaţiei, nu prezintă un argument pentru excluderea acordării dobânzii legale,

care are o altă cauză, şi nu conduce la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor.

În absenţa unei norme de interdicţie, devine aplicabilă norma de drept comun care

permite cumulul.

În mod greşit, susţine apelantul că, în speţă, creanţele nu sunt exigibile,

nefiind ajunse la scadenţă, deoarece sunt obligaţii afectate de un termen suspensiv,

creanţa devenind exigibilă numai în momentul împlinirii acelui termen, reglementat de

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în

titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din

sectorul bugetar, care stabileşte eşalonarea executării.

Tinzându-se la obţinerea unui titlu executoriu pentru dobânda legală aferentă

obligaţiei principale neîndeplinită de către angajator, constând în plata dreptului

salarial datorat, nu prezintă relevanţă, pentru soluţionarea speţei, dispoziţiile

Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, care vizează faza de executare

silită, evident ulterioară executării titlului, ce face obiectul prezentei acţiuni.

Nu se poate susţine de către debitor că obligaţia de plată a dobânzilor nu este

scadentă, dat fiind că obligaţia principală de plata a dreptului salarial trebuia

îndeplinită de către angajator, lunar, la momentul plăţii salariului, iar ulterior obţinerii

hotărârii judecătoreşti de la momentul când aceasta a devenit executorie.

Faptul ca prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, modificată şi

completată, s-a eşalonat plata drepturilor băneşti ale reclamantelor, stabilite prin

titlurile executorii, nu afectează dreptul acestora de a pretinde plata dobânzii legale

pentru acoperirea integrală a prejudiciului care li se produce prin lipsa de folosinţă a

sumelor de bani pe care le datorează pârâţii.

Pe de altă parte, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009,

modificată şi completată, nu s-a negat existenţa şi întinderea drepturilor constatate

prin hotărâri judecătoreşti şi nu s-a refuzat punerea acestora în executare, ci s-a

stabilit o modalitate de executare eşalonată a obligaţilor de plată conţinute în aceste

titluri.

Acest act normativ nu are semnificaţia exonerării debitorilor de plata daunelor

interese moratorii, întrucât art. 1082 din Codul civil din anul 1864 consacră principiul

răspunderii debitorului pentru executarea cu întârziere, acesta putând fi obligat la

despăgubiri, indiferent dacă a acţionat cu intenţie sau din culpă. Răspunderea sa

civilă va fi atrasă ori de câte ori nu se dovedeşte existenţa unei cauze străine,

exoneratoare de răspundere, reprezentată de: cazul fortuit, forţa majoră, fapta

creditorului însuşi ori fapta unui terţ pentru care debitorul nu este ţinut a răspunde.

Or, eşalonarea plăţii instituită prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.

71/2009, modificată şi completată, nu este o cauză exoneratoare de răspundere.

Achitarea parţială a sumelor de bani cuvenite reclamantelor, ca efect al

respectării dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, cu

modificările ulterioare, nu poate schimba în nici un fel situaţia procesuală a pârâtului-

apelant, aceste plăţi parţiale urmând a fi avute în vedere la calculul dobânzii legale,

în cursul executării sentinţei apelate.

În acelaşi sens este şi decizia nr. 2/17.02.2014, pronunţată de Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 21/2013 şi publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 411/3.06.2014, prin care s-a statuat că: „în aplicarea dispoziţiilor art.

1082 şi 1088 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1.531 alin. 1, alin. 2 teza I şi art.

1.535 alin. 1 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările

ulterioare, pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru

plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea

unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art. 1 şi 2 din

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în

titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din

sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011”. Această decizie

este obligatorie pentru instanţele de judecată, conform art. 517 alin. 4 din Codul de

procedură civilă.

Având în vedere aceste considerente, în conformitate cu prevederile art. 480

alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea a respins apelul formulat de pârâtul-

apelant Ministerul Justiţiei ca nefondat.

2. Apel. Calculul şi împlinirea termenului de declarare în cazul expedierii cererii de apel prin e-mail

Codul de procedură civilă, art. 181 alin. 2, art. 182 alin. 2, art. 183, art. 471

Legea nr. 62/2011, art. 215

Hotărârea judecătorească prin care a fost soluţionat un conflict de drepturi

poate fi atacată cu apel, într-un termen de 10 zile de la comunicarea ei, termen care

se calculează în conformitate cu dispoziţiile art. 181 şi art. 182 din Codul procedură

civilă.

Apelantul are posibilitatea să înregistreze apelul la registratura instanţei care a

pronunţat hotărârea atacată până în ultima zi a termenului de apel în timpul

programului de lucru cu publicul al acestei instanţe sau să îl depună, prin scrisoare

recomandată, la oficiul poştal ori la un serviciu de curierat rapid sau la un serviciu

specializat de comunicare până în ultima zi a termenului de apel în timpul

programului de lucru cu publicul a acestor instituţii.

Dacă apelantul expediază cererea de apel, prin poşta electronică, pe adresa

electronică a secretariatului instanţei de judecată, în ultima zi a termenului de apel

până la ora 24,00, dar după închiderea programului de lucru cu publicul a acestei

instanţe, menţiunea privind data şi ora expedierii cererii, cuprinsă în extrasul din cutia

poştală electronică a apelantului, nu constituie dată certă, neputând fi verificată, în

afara programului de lucru al instanţei. Acest e-mail primeşte dată certă la momentul

recepţionării lui în timpul zilei de lucru imediat următoare. Dacă legiuitorul ar fi dorit

să recunoască, ca act de procedură efectuat în termen, actul de procedură expediat

prin e-mail în afara programului de lucru al instanţei şi deschis ulterior expirării

termenului, ar fi prevăzut expres această posibilitate la art. 183 din Codul de

procedură civilă. De altfel, art. 182 alin. 2 din Codul de procedură civilă prevede că:

„dacă este vorba de un act ce trebuie depus la instanţă sau într-un alt loc, termenul

se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal, dispoziţiile

art. 183 fiind aplicabile”. Partea poate expedia calea de atac prin e-mail, însă data

înregistrării acesteia la instanţă este data certă aplicată de serviciul registratură.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

decizia civilă nr. 816 din 17 septembrie 2014, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 861/24 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Timiş în

dosarul nr. 10442/30/2013, a fost admisă în parte acţiunea formulată de către

reclamanta B.E. în contradictoriu cu pârâta SC E.S.C. SRL București şi a fost

obligată pârâta la plata către reclamantă a drepturilor salariale restante în suma de

1050 lei, aferente lunii mai 2013, precum şi la plata contravalorii concediului de

odihnă neefectuat de reclamantă, corespunzător perioadei 03.12.2012-30.05.2013.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în esenţă, că,

reclamanta a fost angajata societăţii pârâte, în baza contractului individual de muncă

nr. 371/29.11.2012, pe postul de îngrijitor clădiri.

Având în vedere dispoziţiile art. 40 alin. 2 lit. c, ale art. 159 alin. 2, ale art. 166

alin. 1 şi ale art. 168 alin. 1 din Codul muncii şi ale art. J din contractul individual de

muncă, precum şi faptul că angajatorul nu a prezentat nici un stat de plată cu

semnătura de primire a reclamantei sau alt document justificativ a drepturilor

salariale cuvenite reclamantei pe perioada în litigiu, tribunalul a apreciat că petitul

având ca obiect obligarea pârâtei la plata către reclamantă a drepturilor salariale

restante în suma de 1050 lei, aferente lunii mai 2013, este întemeiat, în condiţiile în

care reclamanta a susţinut că la data de 30.05.2013 a încetat contractul individual de

muncă, iar angajatorul nu a contestat acest aspect.

Dat fiind că angajatorul nu a depus vreun document justificativ al efectuării

concediului de odihnă sau al compensării în bani a concediului de odihnă neefectuat,

conform art. 272 coroborat cu art. 146 alin. 3 şi alin. 4 din Codul muncii şi cu

prevederile art. I din contractul individual de muncă, prima instanţă a admis şi capătul

de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata către reclamantă a contravalorii

concediului de odihnă neefectuat de aceasta şi corespunzător perioadei 03.12.2012-

30.05.2013.

Împotriva sentinţei civile nr. 861/24 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul

Timiş în dosarul nr. 10442/30/2013, a formulat apel reclamanta-apelantă B.E.,

solicitând admiterea apelului şi modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul

obligării societăţii pârâte la eliberarea lichidării şi a deciziei de încetare a contractului

individual de muncă nr. 371/29.11.2012, al actualizării drepturilor salariale restante

cu rata indicelui de inflaţie la momentul plăţii şi la plata de dobânzi legale

corespunzătoare acestor drepturi salariale restante, precum şi la plata sumei de

2.000 de lei, reprezentând cuantumul ajutorului de șomaj pierdut pe lunile iunie 2013-

octombrie 2013, ca urmare a faptului că nu a putut beneficia de şomaj, cu cheltuieli

de judecată.

În motivarea apelului, s-a arătat, în esenţă, că prima instanţa a pronunţat o

hotărâre nelegală şi netemeinică, întrucât nu a dispus plata drepturilor salariale

restante pe luna mai 2013 actualizate cu rata indicelui de inflaţie la momentul plăţii,

precum şi plata de dobânzi legale corespunzătoare acestor drepturi, conform

prevederilor art. 161 alin. 4 din Codul muncii coroborate cu cele ale art. 1530, art.

1531 şi art. 1535 din Codul civil şi având în vedere natura lor juridică diferită.

O alta critică a vizat faptul că tribunalul a reţinut că reclamanta nu a făcut

dovada că s-a adresat societăţii pârâte cu o cerere scrisă în vederea comunicării

deciziei de încetare a contractului individual de muncă şi a tuturor actelor aferente

acesteia, fără a da eficienţa cuvenită înscrisurilor depuse la dosar, respectiv

borderoul nr. 40/10.06.2013 şi dovada înregistrării cererii de şomaj nr.

12.217/17.06.2013, adresata Agenţiei de Şomaj Timiş, din care rezultă solicitarea

anterioară a acestor înscrisuri, coroborate cu refuzul de a răspunde la interogatoriu.

În mod evident reclamanta nu a putut beneficia de ajutor de şomaj, întrucât nu

deţinea întreaga documentaţie necesară.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 466 şi următoarele din Codul de

procedură civilă.

Intimata nu a depus întâmpinare, deşi a fost citată cu această menţiune.

La termenul de judecată din 10.09.2014, Curtea, din oficiu, în temeiul art. 245,

art. 246 alin. (1), art. 247 alin. (1), art. 248 alin. (1) şi art. 468 alin. (1) şi alin. (2) din

Codul de procedură civilă raportate la art. 214 şi art. 215 din Legea nr. 62/2011

privind dialogul social coroborate cu art. 185 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a

invocat excepţia tardivităţii formulării cererii de apel şi a reţinut cauza în pronunţare

pe această excepţie.

Deşi a solicitat amânarea pronunţării asupra excepţiei tardivităţii cererii de

apel pentru a depune concluzii scrise cu privire la această excepţie, reclamanta-

apelantă nu a depus concluzii scrise în acest sens.

Analizând excepţia de tardivitate a apelului declarat de către reclamantă, prin

prisma dispoziţiilor art. 468 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură civilă raportate

la art. 214 şi art. 215 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, care instituie un

termen de apel special de 10 zile de la comunicarea hotărârii recurate pentru cauzele

ce au ca obiect soluţionarea unui conflict de drepturi, Curtea constată că această

excepţie este întemeiată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

La data de 29.05.2014 a fost comunicată reclamantei sentinţa civilă nr.

861/24.04.2014 a Tribunalului Timiş, pronunţată în dosarul nr. 10442/30/2013, aşa

cum rezultă din dovada de comunicare a hotărârii aflată la fila 30 din dosarul de fond.

Reclamanta avea la dispoziţie un termen de 10 zile de la această comunicare pentru

a formula apel, conform art. 215 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, termen

care se calculează în conformitate cu dispoziţiile art. 181 alin. 2 Cod procedură civilă.

În aceste condiţii, ultima zi de declarare a apelului a fost 10.06.2014.

Reclamanta avea posibilitatea să înregistreze apelul la registratura instanţei,

în timpul programului de lucru cu publicul, până cel mai târziu în data de 10.06.2014,

sau să îl depună, prin scrisoare recomandată, la oficiul poştal ori la un serviciu de

curierat rapid sau la un serviciu specializat de comunicare, până cel mai târziu în

data de 10.06.2014, conform art. 471 coroborat cu art. 183 din Codul de procedură

civilă.

Reclamanta nu a depus cererea de apel în această modalitate, ci în data de

10.06.2014, la ora 8,23 PM, a expediat un e-mail pe adresa de secretariat a

Tribunalului Timiş. Menţiunea privind această dată şi oră, cuprinsă în extrasul din

cutia poştală electronică, nu constituie, însă, dată certă, neputând fi verificată, în

afara programului de lucru al instanţei şi al serviciilor poştale, sens în care sunt şi

prevederile art. 199 din Codul de procedură civilă. E-mailul a fost recepţionat în

timpul zilei de lucru imediat următoare, moment în care a fost înregistrat la

registratura Tribunalului Timiş şi a primit dată certă, respectiv data de 11.06.2014.

Procedura reglementată de art. 183 din Codul de procedură civilă în ceea ce

priveşte actele procedurale depuse la poştă, servicii specializate de curierat, unităţi

militare sau locuri de deţinere conduce la concluzia că legiuitorul a urmărit, prin

cerinţele formale impuse, să permită procurarea de către parte a unei dovezi certe

referitoare la data îndeplinirii actului de procedură, respectiv a expedierii actului de

procedură, în speţă a exercitării căii de atac.

O astfel de procedură, chiar dacă poate fi considerată formalistă, se justifică

prin efectele juridice determinate de exercitarea căii de atac în termen legal.

Dacă legiuitorul ar fi dorit să recunoască, ca act de procedură efectuat în

termen, actul de procedură expediat prin e-mail în afara programului de lucru al

instanţei şi deschis ulterior expirării termenului, ar fi prevăzut expres această

posibilitate la art. 183 din Codul de procedură civilă.

Instanţa nu neagă posibilitatea de a se expedia calea de atac prin e-mail, însă

data înregistrării acesteia la instanţă este data certă aplicată de serviciul registratură.

Cum dispoziţiile menţionate anterior sunt dispoziţii de procedură, ele sunt de

strictă interpretare, astfel încât Curtea apreciază că apelul a fost depus la Tribunalul

Timiş la data de 11.06.2014.

Prin urmare, Curtea constată că termenul de declarare a apelului a fost

depăşit, reclamanta-apelantă fiind decăzută din dreptul de a mai exercita calea de

atac, potrivit prevederilor art. 185 alin. (1) Cod procedură civilă.

Dat fiind că excepţia tardivităţii apelului formulat de către reclamanta-apelantă

a fost apreciată ca întemeiată, instanţa de apel nu a mai analizat motivele de apel

invocate tardiv de către reclamantă.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 480 alin. (1) din Codul de procedură

civilă, Curtea a respins apelul reclamantei ca tardiv formulat, fără a acorda cheltuieli

de judecată în apel.

3. Condiţii de muncă. Posibilitatea de a se constata, retroactiv, că un angajat a prestat activitate în grupa a II-a de muncă

Ordinul comun nr. 50/1990, emis de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale,

Ministerul Sănătăţii şi Comisia Naţională pentru Protecţia Muncii, art. 5, art.

6, art. 14

Încadrarea într-o grupă superioară de muncă era subordonată unei proceduri

specifice, în sensul că existenţa condiţiilor deosebite la locurile de muncă cu noxe

trebuia să rezulte din determinările de noxe, efectuate de către organele Ministerului

Sănătăţii sau de laboratoarele de specialitate proprii ale unităţilor. Ele trebuiau

confirmate de către inspectorii de stat teritoriali pentru protecţia muncii, care, la data

efectuării analizei, constatau că s-au aplicat toate măsurile posibile de normalizare a

condiţiilor şi că toate instalaţiile de protecţie a muncii funcţionau normal. Pentru

perioada 18.03.1969 - 31.12.1989, încadrarea în grupele I şi II de muncă se face fără

a fi condiţionată de existenţa buletinelor de determinare a noxelor, însă proporţional

cu timpul lucrat.

După încadrarea unităţii angajatoare în categoria persoanelor juridice care

desfăşoară activităţi specifice grupelor superioare de muncă, nominalizarea efectivă

a persoanelor care se încadrau în grupele I şi II de muncă se făcea de către

conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi, ţinându-se seama de

condiţiile deosebite de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele

respective, şi anume: nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile de microclimat,

suprasolicitare fizică sau nervoasa, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare

etc.

În cazul în care unitatea angajatoare nu a recunoscut unui salariat dreptul de a

beneficia de încadrarea într-o grupă superioară de muncă, deşi a demarat şi finalizat

procedura administrativă faţă de angajaţii săi, salariatului îi revine sarcina de a

dovedi îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute în Ordinul nr. 50/1990, respectiv că a

făcut demersurile necesare în perioada în care a lucrat în condiţiile de muncă pe care

le pretinde prin acţiune, perioadă când se puteau verifica, în mod nemijlocit, condiţiile

nefavorabile de microclimat, precum şi că a lucrat cel puţin 70% din programul

normal la locurile de muncă incluse în grupa a II-a.

Procedurile prealabile, prevăzute de legislaţia specifică, nu pot exclude un

control judiciar asupra modului lor de desfăşurare, cu condiţia ca petiţionarii să

acţioneze într-un interval de timp rezonabil, în care aspectele de fapt legate de

condiţiile concrete de muncă şi modul de acţiune sau inacţiune al angajatorului ori a

autorităţilor în recunoaşterea lor să poată fi supuse unor verificări reale, concrete şi

judicioase.

Dovedirea condiţiilor concrete de muncă ale unui angajat după o lungă

perioadă de timp de la încetarea lor, în lipsa unor probe specifice, care nu au putut fi

conservate, este aproape imposibil de realizat, iar proba testimonială cu audierea

unor persoane care se află în aceeaşi situaţie juridică şi au aceleaşi interese cu acest

angajat este ineficientă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

decizia civilă nr. 684 din 18 august 2014, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 300/04.04.2014, pronunţată în dosarul nr.

5880/115/2013, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea formulată de

reclamantul Ţ.I. în contradictoriu cu pârâta SC „UCMR” SA, reprezentată prin

administrator judiciar V.F. INSOLVENŢĂ S.P.R.L. Bucureşti, şi a constatat că

activitatea desfăşurată de către reclamant în perioadele 01.09.1981 -15.04.1982,

05.11.1982 - 20.07.1987 şi 15.01.1990 - 01.08.1996 se încadrează în grupa a II-a de

muncă.

Totodată, a respins petitul privind obligarea pârâtei să-i elibereze o adeverinţă

care să ateste faptul că activitatea desfăşurată de reclamant, în perioadele

menţionate mai sus, se încadrează în grupa a II-a de muncă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că

reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în cadrul societăţii pârâte, îndeplinind funcţia

de bobinator la Secţia 470, aşa cum rezultă din înscrierile operate în carnetul de

muncă.

Societatea pârâtă a pus în practică prevederile art. 2 şi art. 3 ale Decretului-

lege nr. 68/1990 şi ale Ordinului Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr.

50/05.03.1990 cu privire la precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor

profesionale cu condiţii deosebite ce se încadrează în grupele I şi II de muncă.

Ulterior, Ordinul nr. 50/1990 a fost completat, fiind republicat la data de 31

august 1994. Actul normativ menţionat precizează că încadrarea în grupa superioară

de muncă se face retroactiv, pentru întreaga perioadă lucrată în condiţii deosebite

după data de 18.03.1969. De asemenea, conform art. 15 din Ordinul nr. 50/1990,

dovedirea perioadelor de activitate desfăşurate în locurile de muncă şi activităţile ce

se încadrează în grupele I şi II de muncă, în vederea pensionării, se face pe baza

înregistrărilor acestora în carnetul de muncă, unităţile având obligaţia să analizeze şi

să precizeze, ţinând seama de prevederile art. 2 şi art. 3 din Decretul-lege nr.

68/1990, în termen de 30 zile de la data intrării în vigoare a Ordinului nr. 50/1990, pe

baza documentelor existente în unitate, situaţia încadrării personalului în grupele de

muncă superioare începând din 18.03.1969.

Conform art. 6 din Ordinul nr. 50/5.03.1990, nominalizarea persoanelor care

se încadrează în grupele I şi II de muncă se face de către conducerea unităţilor

împreună cu sindicatele libere din unităţi, ţinându-se seama de condiţiile deosebite

de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective (nivelul

noxelor existente, condiţii nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau

nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.).

Din probele administrate în cauză, Tribunalul a observat că, la nivelul unităţii

angajatoare, au fost formate comisii care au nominalizat persoanele care beneficiază

de grupa I sau a II-a de muncă, în funcţie de criteriile legale. Astfel, examinând

Ordinul de serviciu nr. 1, Ordinul de serviciu nr. 2 şi înscrisul „Propuneri cu locurile de

muncă şi efectivele de la Secţia 470 ce urmează a fi incluse în grupele de muncă şi

sporurile pentru condiţii nocive şi condiţii grele de muncă conform Ordinului nr.

50/1990”, instanţa de fond a constatat că, la Secţia 470 din cadrul societăţii pârâte,

au fost stabilite ca fiind locuri încadrate în condiţii deosebite, respectiv grupa a II-a de

muncă, în vederea pensionării, sectoarele Atelierul confecţii piese electroizolante,

meseria bobinatori cu răşini epoxidice, care au lucrat în condiţii deosebite cu noxe,

gradul de depăşire a noxelor rezultând din buletinele de analiză, timpul efectiv lucrat

în aceste condiţii fiind de 100%.

Din procesul-verbal încheiat pentru Secţia 470, cu locurile de muncă şi

efectivele ce urmează a fi cuprinse în grupele de muncă conform Ordinului nr.

50/1990, propunerile aprobate de Consiliul de Administraţie încheiate pentru Secţia

470 din care a făcut parte şi reclamantul, precum şi din lista cu propuneri a locurilor

de muncă şi efectivele ce au fost cuprinse în grupa superioară de muncă rezultă că

un număr de 4 persoane ce au lucrat în atelierul confecţionări piese electroizolante,

folosind răşini epoxidice, au fost propuse a fi încadrate în grupa a II-a de muncă. Din

coroborarea prevederilor art. 2 din Ordinul nr. 50/1990, potrivit cărora „în grupa II de

muncă se încadrează locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale

cuprinse în Anexa nr. 2” cu dispoziţiile art. 3 din acelaşi ordin, rezultă că în grupe

superioare de muncă nu erau încadrate nominal anumite persoane, ci erau indicate

locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale cuprinse în Anexa nr. 2 la

Ordinul nr. 50/1990, fără limitarea numărului personalului.

Pe de altă parte, reclamantul nu şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Atelierului

de confecţionat bobine polare, atelier în cadrul căruia meseria de bobinator nu a fost

încadrată în grupa superioară de muncă. El a desfăşurat activitatea de „bobinator” la

Secţia 470 - Secţia maşini electrice, în perioadele 01.09.1981 - 15.04.1982,

05.11.1982 -20.07.1987 şi 15.01.1990 - 01.08.1996, în condiţii grele de muncă,

respectiv în spaţiu cu noxe reprezentând gaze, praf şi alte substanţe chimice, răşini

epoxidice cu care venea în contact direct în procesul de producţie la locul său de

muncă, meseria acestuia de bobinator fiind prevăzută la punctul 68 din Ordinul nr.

50/1990, timpul efectiv lucrat în aceste condiţii fiind de 100%.

Potrivit art. 3 din Ordinul nr. 50/1990 beneficiază de încadrarea în grupele I şi

II de muncă, fără limitarea numărului, personalul care este în activitate: muncitori,

ingineri, subingineri, maiştri, tehnicieni, personal de întreţinere şi reparaţii, controlori

tehnici de calitate, precum şi alte categorii de personal care lucrează efectiv în

locurile de muncă şi activităţile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, beneficiind de

asemenea de aceleaşi drepturi personalul muncitor din construcţii-montaj sau din alte

activităţi, care realizează lucrări de extinderi, modernizări sau reparaţii ale

capacităţilor de producţie şi care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu

personalul beneficiarului încadrat în grupele I şi II de muncă. Conform art. 7 din

acelaşi act normativ, încadrarea în grupele I şi II de muncă se face proporţional cu

timpul efectiv lucrat la locurile de muncă incluse în aceste grupe, cu condiţia ca,

pentru grupa I, personalul să lucreze în aceste locuri cel puţin 50 %, iar pentru grupa

a II-a, cel puţin 70 % din programul de lucru.

Din declaraţiile martorilor audiaţi, colegi cu reclamantul în perioada de

referinţă, Tribunalul a reţinut că reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în aceeaşi

secţie împreună cu vopsitorii şi alte categorii profesionale care au beneficiat de grupa

a II-a de muncă.

Raportat la probele administrate în cauză şi la dispoziţiile legale menţionate

mai sus, instanţa de fond a constatat că reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în

locurile de muncă cuprinse la punctul 68 din Anexa II a Ordinului nr. 50/1990, în

procent de 100% din programul de lucru, care astfel se încadrează în grupa a II-a de

muncă.

Referitor la petitul privind obligarea pârâtei să-i elibereze o adeverinţă cu

grupa a II-a de muncă pentru aceste perioade, Tribunalul a reţinut că, potrivit

dispoziţiilor art. 34 alin. (5) din Codul muncii, la solicitarea salariatului, angajatorul

este obligat să elibereze un document care să ateste activitatea desfăşurată de

acesta, durata activităţii, salariul, vechimea în muncă, în meserie şi în specialitate, iar

conform Ordinului nr. 590/2008 pentru aprobarea „Procedurii privind modul de

întocmire şi eliberare a adeverinţelor prin care se atestă activitatea desfăşurată în

locuri de muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă, potrivit legislaţiei

anterioare datei de 1 aprilie 2001, necesare stabilirii şi/sau modificării drepturilor de

pensie”, emis de Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, cererile prin care

persoanele interesate solicită eliberarea adeverinţelor prin care se atestă faptul că în

anumite perioade, anterioare datei de 1 aprilie 2001, şi-au desfăşurat activitatea în

locuri de muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă se depun la angajatori

sau la deţinătorii arhivelor acestora, după caz.

Astfel, dispoziţiile art. 34 alin. (5) din Codul muncii, care obligă angajatorii să

elibereze salariaţilor documente din care să rezulte date referitoare la activitatea în

muncă nu trebuie interpretate în sensul că se aplică automat şi necondiţionat, în

orice situaţie, ori de câte ori adeverinţa solicitată nu a fost eliberată. Acest articol

constituie un temei pentru a constrânge pe angajatorii care refuză nejustificat

eliberarea documentelor care le sunt solicitate, care rămân în pasivitate şi nu depun

niciun fel de diligenţe pentru soluţionarea unor astfel de cereri, necomunicând niciun

răspuns sau răspunzând nefavorabil din varii motive.

Aşadar, raportat la aceste dispoziţii legale, instanţa de fond a constatat că

reclamantul nu s-a adresat pârâtei angajatoare cu a astfel de cerere şi drept urmare

acest petit al acţiunii, în lipsa cererii de eliberare a unei adeverinţe care să ateste

grupa a II-a de muncă privind obligarea pârâtei la eliberarea unei adeverinţe, este

neîntemeiat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, in termenul legal, pârâta, prin care a

solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul

respingerii acţiunii reclamantului.

În motivarea cererii de apel se arată, în esenţă, că hotărârea apelată este

netemeinică şi nelegală, susţinându-se că prima instanţă ar fi interpretat greşit

probatoriul administrat în cauză. La o simplă vizualizare a situaţiei „Propuneri cu

locurile de muncă şi efectivele de la Secţia 470 ce urmează a fi incluse în grupele de

muncă şi sporurile pentru condiţii nocive de muncă, conform Ordin nr. 50/1990” se

poate observa că meseriile enumerate la nr. crt. 1, 2, 3 şi 5 au beneficiat de grupa a

ll-a de muncă, însă meseria de „bobinator” de la „Atelierul confecţionări bobine

bipolare”, ce are corespondent la nr. crt. 4, nu a beneficiat de această grupă, la

momentul propunerilor fiind înscrişi un număr de 43 de salariaţi.

De asemenea, în cea de a doua situaţie: „Tabel nominal - cu locurile de

muncă si efectivele de la Secţia 470 ce urmează a fi incluse în grupele de muncă şi

sporurile pentru condiţii periculoase şi vătămătoare de muncă" se poate constata că

meseriile enumerate la crt. 1, 2, 3, 4, 5, 6 şi 8 au beneficiat de grupa a ll-a de muncă,

însă meseria de „bobinator” nu se regăseşte nici în aceasta.

Apelanta a mai susţinut că, potrivit înscrisurilor de la dosar, reclamantul şi-a

desfăşurat activitatea la atelierul confecţionare bobine polare şi nu a beneficiat de

grupa a ll-a de muncă. Acesta nu a fost încadrat ca „bobinator cu răşini epoxidice” la

atelierul confecţionări piese electroizolante, cum au fost încadraţi alţi salariaţi şi care

au beneficiat de grupa a ll-a de muncă.

Tribunalul s-a subrogat atribuţiilor angajatorului, deşi punerea în aplicare a

prevederilor Ordinului nr. 50/1990 s-a decis de către conducerea societăţii de la acel

moment. Or, potrivit art. 6 din Ordinul nr. 50/1990, nominalizarea persoanelor care se

încadrează în grupele I şi II de muncă se face de către conducerea unităţilor

împreuna cu sindicatele libere din unităţi, ţinându-se seama de condiţiile de muncă

concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor

existente, condiţiile nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă,

etc.).

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 466 şi următoarele din Codul

de procedură civilă.

Reclamantul-intimat nu s-a prezentat în instanţă şi nu a depus întâmpinare, cu

toate că a fost citat cu această menţiune în cursul procesului.

Analizând apelul pârâtei, prin prisma motivelor invocate şi a actelor de

procedură efectuate în faţa instanţei de fond, cu aplicarea corespunzătoare a

prevederilor art. 466 şi următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut că

este întemeiat, pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.

Prin Ordinul comun nr. 50/1990, emis de Ministerul Muncii şi Protecţiei

Sociale, Ministerul Sănătăţii şi Comisia Naţională pentru Protecţia Muncii pentru

precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii

deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării, în

conformitate cu art. 2 din Decretul-Lege nr. 68/1990, s-a statuat, în cuprinsul art. 3,

că beneficiază de încadrarea în grupele I şi II de muncă, fără limitarea numărului,

personalul care este în activitate ..., personalul care lucrează efectiv la locurile de

muncă şi activităţile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, precum şi cei care îşi desfăşoară

activitatea în aceleaşi condiţii cu persoanele la care anexele actului administrativ fac

referire.

Pe baza acestor prevederi, reclamantul a pretins că, de vreme ce a lucrat, la

societatea pârâtă, ca şi bobinator în perioadele 01.09.1981-15.04.1982, 11.05.1982-

20.07.1987 şi 15.01.1990-01.08.1996 în aceleaşi condiţii cu persoanele care au

obţinut încadrarea în grupa a II-a de muncă, are dreptul să beneficieze de aceeaşi

calificare a activităţii prestate. De asemenea, a susţinut că activitatea prestată în

cadrul societăţii pârâte s-ar încadra în locurile de muncă prevăzute la pct. 68, 79, 88,

24, 32, 30, 37, 64, 34 din Anexa nr. 2 la Ordinul nr. 50/1990.

Curtea a reţinut că încadrarea într-o grupă superioară de muncă, conform

Ordinului nr. 50/1990, era subordonată unei proceduri specifice, expres determinată

în conţinutul art. 5 şi art. 6 din ordinul ante-menţionat, în sensul că existenţa

condiţiilor deosebite la locurile de muncă cu noxe trebuia să rezulte din determinările

de noxe, efectuate de către organele Ministerului Sănătăţii sau de laboratoarele de

specialitate proprii ale unităţilor. În plus, după efectuarea determinărilor de noxe,

acestea trebuiau confirmate de către inspectorii de stat teritoriali pentru protecţia

muncii, care, la data efectuării analizei, constatau că s-au aplicat toate măsurile

posibile de normalizare a condiţiilor şi că toate instalaţiile de protecţie a muncii

funcţionau normal.

Articolul 14 din ordin dispune că, pentru perioada 18.03.1969 - 31.12.1989,

încadrarea în grupele I şi II de muncă se face fără a se condiţiona de existenţa

buletinelor de determinare a noxelor, însă textul precizează că acordarea grupelor

superioare se face proporţional cu timpul lucrat, aşa cum a fost stabilit prin

Precizările Ministerului Muncii şi Ministerului Sănătăţii nr. 11860/1969. Şi acest ultim

act conţine referiri la diferite sectoare de activitate sau profesii ori locuri de muncă cu

condiţii deosebite, astfel ca stabilirea acestora şi, apoi, înscrierile în carnetele de

muncă ale salariaţilor aflaţi în aceste situaţii să corespundă realităţii muncii

desfăşurate şi timpului efectiv lucrat în locuri de muncă cu condiţii deosebite.

Având în vedere prevederile legale menţionate anterior, instanţa de apel a

conchis că nominalizarea unităţilor care desfăşurau activităţi ce permiteau încadrarea

salariaţilor în grupe de muncă superioare se făcea potrivit unei proceduri specifice,

fie pe baza unor buletine de noxe, fie la propunerea şi pe baza confirmărilor

autorităţilor expres determinate de textele citate.

După încadrarea unităţii angajatoare în categoria persoanelor juridice care

desfăşoară activităţi specifice grupelor superioare de muncă, conform procedurii de

mai sus, nominalizarea efectivă a persoanelor care se încadrau în grupele I şi II de

muncă se făcea de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere din

unităţi, ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care îşi

desfăşoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiţii

nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasa, risc deosebit de

explozie, iradiere sau infectare etc.).

Prin înscrisurile depuse în faţa primei instanţe, pârâta a dovedit că procedura

administrativă la care se referă Ordinul nr. 50/1990, modificat prin Decretul nr.

68/1990, a fost urmată, iar la nivelul unităţii au fost făcute propuneri de încadrare in

grupa a II-a de muncă doar pentru 4 salariaţi ce lucrau ca bobinatori cu răşini

epoxidice, reclamantul nefiind printre aceştia.

În contextul în care unitatea angajatoare nu a recunoscut reclamantului dreptul

de a beneficia de încadrarea într-o grupă superioară de muncă, deşi a demarat şi

finalizat procedura administrativă faţă de salariaţii săi, reclamantului îi revenea

sarcina de a face dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute în Ordinul nr.

50/1990 şi, mai ales, că a făcut demersurile necesare în perioada în care a lucrat în

condiţiile de muncă pe care le pretinde prin acţiune, perioadă când se puteau

verifica, în mod nemijlocit, condiţiile nefavorabile de microclimat, precum şi că a

lucrat cel puţin 70% din programul normal la locurile de muncă incluse în grupa a II-a.

Procedurile prealabile, prevăzute de legislaţia specifică, nu pot exclude un

control judiciar asupra modului lor de desfăşurare, cu condiţia ca petiţionarii să

acţioneze într-un interval de timp rezonabil, în care aspectele de fapt legate de

condiţiile concrete de muncă şi modul de acţiune sau inacţiune al angajatorului ori a

autorităţilor în recunoaşterea lor să poată fi supuse unor verificări reale, concrete şi

judicioase.

O analiză responsabilă şi nemijlocită a condiţiilor de muncă ale reclamantului

ar fi fost cu atât mai necesară cu cât pentru încadrarea într-o grupă superioară de

muncă, el ar fi trebuit să beneficieze de un spor salarial, potrivit art. 3 din Decretul

Lege nr. 68/1990, care ar fi constituit baza de calcul a contribuţiilor la asigurările

sociale, singurul aspect care ar fi justificat, potrivit principiului contributivităţii,

calcularea dreptului la pensie şi în raport de aceste venituri.

Dovedirea condiţiilor concrete de muncă ale reclamantului după mai bine de

20 de ani de la încetarea lor, în lipsa unor probe specifice, care, evident, nu au putut

fi conservate, este aproape imposibil de realizat, iar proba testimonială cu audierea

unor persoane care se află în aceeaşi situaţie juridică şi au aceleaşi interese cu

reclamantul a fost considerată în mod greşit eficientă de către tribunal.

De asemenea, în mod eronat instanţa de fond a reţinut că reclamantul a

desfăşurat activitate în condiţiile la care se refera art. 68 din Anexa nr. II la Ordinul nr.

50/1990, deoarece această prevedere se referă la meseria de bobinator, însă numai

atunci când aceasta presupune contactul direct cu anumite substanţe toxice, şi

anume: impregnarea bobinelor sau a maşinilor electrice … cu poliesteri sau cu răşini

sintetice.

Tribunalul putea şi trebuia să observe că autorul cererii principale nu a făcut

dovada că a lucrat cu substanţele de mai sus, iar în carnetul de muncă, depus la

dosar, a fost menţionată doar meseria de bobinator maşini electrice rotative.

Pentru toate aceste motive, Curtea a constatat că sentința apelată este

netemeinică şi a fost pronunţată cu interpretarea eronată a materialului probator

administrat în cauză, motiv pentru care, în baza art. 480 alin. (2) din Codul de

procedură civilă, ea a fost schimbată în parte, cu consecinţa respingerii în totalitate a

acţiunii reclamantului.

4. Decizie de sancţionare disciplinară. Efectele nerespectării cerinţelor legale privitoare la cuprinsul deciziei de sancţionare disciplinară urmată de o demisie fără preaviz. Stabilirea şi modificarea duratei concediului anual de odihnă

Codul muncii: art. 41 alin. (1) şi alin. (3) lit. f), art. 252 alin. (2) lit. c), art. 80

alin. (1) şi alin. (3), art. 81 alin. (1) şi alin. (8)

Art. 252 alin. (2) lit. c) din Codul muncii impune ca decizia de sancţionare

disciplinară să conţină menţiunea privitoare la motivele pentru care au fost înlăturate

apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele

pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. (3) din Codul muncii, nu a fost

efectuată cercetarea, iar nu un alt act ce emană de la angajator, care nu se

comunică salariatului sancţionat şi este prezentat instanţei de judecată doar cu

ocazia soluţionării contestaţiei formulată de către acesta împotriva deciziei de

sancţionare disciplinară. Absenţa acestei menţiuni din cuprinsul deciziei de

sancţionare disciplinară se sancţionează cu nulitatea absolută a deciziei.

Hotărârea adunării generale a asociaţilor societăţii angajatoare de revocare

din funcţia de administrator a angajatului său, chiar semnată de către acesta, nu

echivalează cu o demisie.

În cazul în care decizia de concediere disciplinară este anulată de către

instanţa de judecată, angajatorul va fi obligat la plata unei despăgubiri egale cu

drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care

ar fi beneficiat salariatul de la data de concedierii nelegale şi până la data înregistrării

cererii de demisie fără preaviz, formulată de către angajat la o dată ulterioară emiterii

deciziei de sancţionare disciplinară.

Clauza din contractul individual de muncă privitoare la durata concediului

anual de odihnă, ce nu a fost modificată printr-un act adiţional ulterior, produce

efecte juridice până la încetarea contractului individual de muncă al salariatului.

Aplicarea sa nu poate fi înlăturată prin stipularea în regulamentul intern al societăţii

angajatoare a unei dispoziţii prin care se reglementează o durată mai scurtă a

concediului anual de odihnă pentru salariaţi. O astfel de prevedere nu modifică

clauza din contractul individual de muncă al unui salariat, dat fiind că este un act

unilateral al angajatorului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

decizia civilă nr. 665 din 14 iulie 2014, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 316/13.02.2014, pronunţată în dosarul nr.

9338/30/2013, Tribunalul Timiş a admis acţiunea formulată de către reclamantul B.A.

în contradictoriu cu pârâta SC I. E.M. SRL Timişoara, a constatat nulitatea Deciziei

nr. 304/19.08.2013 de desfacere a contractului individual de muncă, emisă de

pârâtă, a obligat pârâta sa plătească reclamantului o despăgubire egală cu

drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care

ar fi beneficiat reclamantul de la data de 19.08.2013 până la data de 26.08.2013,

precum şi contravaloarea concediului de odihnă de 25 zile pe anul 2012 şi de 12 zile

pe anul 2013. Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 500 lei,

cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa, a reţinut, în esenţă, că

reclamantul a fost angajatul pârâtei, în baza contractului individual de muncă nr.

1755309/19.07.2005, ocupând funcţia de administrator al societăţii, deţinând şi

calitatea de asociat cu 50% părţi sociale din capitalul social.

Prin contractul de cesiune a părţilor sociale nr. 6/08.07.2013, reclamantul a

cesionat cele 50% părţi sociale, pe care le deţinea, iar în baza Hotărârii AGA nr.

7/08.07.2013, s-a hotărât revocarea din funcţia de administrator a d-lui B.A. şi

numirea în funcţia de administrator a d-lui I.M.

La data de 16.08.2013, reclamantului i s-a comunicat convocatorul nr.

278/09.082013, emis de pârâtă, prin care era invitat în data de 15.08.2013, orele 10,

la sediul din Str. A. D. nr. 1/5, pentru efectuarea cercetării disciplinare.

Angajatorul nu a respectat dispoziţiile art. 251 alin. (2) din Codul muncii,

întrucât convocarea a fost efectuată pentru data de 15.08.2013, care era o zi de

sărbătoare legală, conform art. 139 din Codul muncii. Totodată, scrisoarea cu

convocatorul a ajuns la reclamant, conform datei poştei, după data fixată pentru

cercetare.

Pârâta a emis decizia de concediere nr. 304/19.08.2013, prin care a dispus

încetarea contractului de muncă al reclamantului începând cu data de 19.08.2013, în

temeiul art. 61 lit. a) din Codul muncii, deoarece, din data de 01.07.2013, reclamantul

nu s-a mai prezentat la locul de muncă în vederea clarificării situaţiei sale în cadrul

societăţii, fiind pontat ca absent nemotivat.

Pentru a preveni eventualele comportări abuzive ale angajatorilor, prin care s-

ar leza drepturile şi interesele legitime ale salariaţilor, legiuitorul a înţeles să

reglementeze, în mod expres, condiţiile de fond şi de formă în care angajatorul poate

dispune cu privire la sancţionarea disciplinară.

Instituirea acestor obligaţii de ordin formal în sarcina angajatorului reflectă

expresia principiului statului social şi al dreptăţii, instituit prin art. 1 alin. (3) din

Constituţia României, principiu care se oglindeşte şi în dispoziţiile art. 8 din Codul

muncii.

Potrivit art. 78 din Codul muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea

procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.

Dispoziţiile cu caracter imperativ ale art. 252 alin. (2) din Codul muncii

referitoare la necesitatea respectării cerinţelor obligatorii de conţinut, pe care trebuie

să le îndeplinească decizia de sancţionare, urmăresc punerea la adăpost a

angajatorului de eventualele acţiuni abuzive sau nejustificate ale angajatului, precum

şi viceversa.

Necesitatea descrierii apărărilor formulate de salariat în timpul cercetării

disciplinare prealabile, precum şi motivele pentru care aceste apărări au fost

înlăturate, impusă de art. 252 alin. (2) lit. c) din Codul muncii, are în vedere

descrierea amănunţită şi detaliată a raţiunii pentru care nu a fost efectuată

cercetarea sau nu au fost luate în considerare apărările salariatului, pentru a se

aprecia în concret, circumstanţiat şi riguros, asupra legalităţii măsurii de sancţionare.

O astfel de apreciere nu se poate realiza în absenţa menţionării amănunţite a

elementelor care au condus la neefectuarea cercetării disciplinare sau la înlăturarea

apărărilor salariatului sancţionat de către organul de decizie.

Pârâta, în decizia contestată, nu a indicat motivele pentru care, în condiţiile

prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea sau motivele pentru care

au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare

prealabile, încălcând astfel art. 252 alin. (2) lit. c) din Codul muncii.

Faptul că reclamantul a cesionat părţile sociale ce le deţinea şi că, prin

hotărârea AGA, a fost revocat din funcţia de administrator al societăţii nu afectează

necesitatea respectării legalităţii şi temeiniciei deciziei de desfacere disciplinară a

contractului individual de muncă.

În concluzie, instanţa de fond a reţinut că modalitatea în care angajatorul a

înţeles să-l sancţioneze pe salariatul presupus că ar fi comis o abatere disciplinară,

s-a concretizat într-un act abuziv, emis cu încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute

sub sancţiunea nulităţii absolute, context în care se impune constatarea nulităţii

deciziei de sancţionare.

Având în vedere cele expuse, în contextul în care incidenţa motivelor de

nulitate sus-constatate face de prisos analizarea celorlalte vicii de fond invocate în

acţiunea introductivă, tribunalul, a constatat că decizia menţionată este emisă cu

încălcarea prevederilor legale obligatorii în materie, a considerat întemeiată acţiunea

şi a admis-o, iar în baza art. 80 alin. (1) din Codul muncii, a constatat nulitatea

deciziei de concediere, emisă de pârâtă.

În temeiul art. 80 alin. (1) şi alin. (3) din Codul muncii, pârâta a fost obligată la

plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum

şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul de la data desfacerii

contractului de muncă: 19.08.2013 şi până la data de 26.08.2013, dată la care

reclamantul şi-a prezenta demisia, potrivit art. 81 alin. (8) din Codul muncii.

Conform art. 141 din Codul muncii, compensarea în bani a concediului de

odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de

muncă, dacă, la momentul încetării raporturilor de muncă, salariatul nu a efectuat în

întregime concediul la care avea dreptul.

Pârâta a arătat că sumele ce i se cuveneau reclamantului pentru concediile

neefectuate i-au fost achitate, iar zilele de concediu de odihnă, conform contractului

individual de muncă al reclamantului şi Regulamentului de ordine interioară, sunt în

număr de 21/an şi nu de 25/an.

În contractul individual de muncă nr. 1755309/19.07.2005, la lit. I), se

stipulează un număr de 25 de zile lucrătoare pe an ca durată a concediului de

odihnă. Pârâta nu a făcut dovada, aşa cum a susţinut şi cum o obligă art. 272 din

Codul muncii, că i-a achitat reclamantului contravaloarea concediilor de odihnă

neefectuate.

Astfel, în temeiul art. 141 alin. (4) din Codul muncii, pârâta a fost obligată la

plata contravalorii concediului de odihnă de 25 zile pentru anul 2012 şi de 12 zile

pentru anul 2013, reprezentând compensarea în bani a concediului de odihnă

neefectuat şi ce i se cuvenea reclamantului pe anii 2012 – 2013 .

În baza art. 453 din Codul de procedură civilă, prima instanţă a obligat pârâta

la plata către reclamant a sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată constând

în onorariu avocaţial.

Împotriva acestei sentinţe civile, a formulat apel pârâta SC I.E.M. SRL,

solicitând, în principal, în baza art. 476 pct. 3 teza a Il-a, admiterea apelului, anularea

hotărârii de primă instanţă şi respingerea cererii de chemare în judecată ca

inadmisibilă pentru neîndeplinirea procedurii prevăzute de art. 2 coroborat cu art. 601

pct. 1 lit. e) din Legea nr. 192/2006 privind medierea, iar în subsidiar, admiterea

apelului şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de apel, se arată, în esenţă, că pârâta a invocat excepţia

inadmisibilităţii acţiunii, dat fiind că reclamantul nu a făcut dovada participării la

şedinţa de informare privind avantajele medierii. La termenul de judecată din data de

14.07.2014, s-a arătat că pârâta nu mai susţine această excepţie, dată fiind decizia

Curţii Constituţionale prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a

constatat că prevederile art. 2 alin. (1) şi alin. (12) din Legea nr. 192/2006 privind

medierea şi organizarea profesiei de mediator sunt neconstituţionale.

Referitor la fondul cauzei se susţine că în mod greşit prima instanţă a admis

acţiunea formulată de către reclamantul B.A. şi a constatat nulitatea Deciziei nr.

304/19.08.2013 pentru motivul că nu sunt respectate cerinţele obligatorii prevăzute

de art. 252 alin. (2) din Codul muncii, deşi ele sunt cuprinse atât în decizia atacată,

cât şi în nota de constatare nr. 303/19.08.2013, anexă la decizie.

Singurul motiv pentru care instanţa ar fi putut anula decizia nr. 304/19.08.2013

de desfacere a contractului de muncă ar fi fost acela că încă de la data de

08.07.2013, urmare a hotărârii adunării generale a asociaţilor nr. 7/08.07.2013 de

revocare din funcţia de administrator a d-lui B.A., semnată chiar de către reclamant,

acesta nu mai avea calitatea de salariat al societăţii, hotărârea respectivă echivalând

cu o demisie.

Prin prisma celor relatate mai sus, instanţa de fond a greşit atunci când a

admis petitul referitor la drepturile salariale, acordându-i reclamantului o despăgubire

egală cu drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate pe perioada

19.08.2013 până la data de 26.08.2013, luând în considerare faptul că, printr-o

adresa transmisă societăţii, reclamantul îşi anunţa demisia începând cu data de

26.08.2013.

La data de 08.07.2013, în cadrul societăţii a intervenit o schimbare majoră, în

sensul că, reclamantul şi cel de al doilea asociat, d-na B.C., au cesionat cele 50%

părţi sociale, pe care le deţineau, semnând în acest sens contractul de cesiune a

părţilor sociale nr. 5/08.07.2013 şi nr. 6/08.07.2013. În baza Hotărârii AGA nr.

7/08.07.2013, semnată de cei doi asociaţi cesionari, s-a hotărât retragerea din

societate a acestora, revocarea din funcţia de administrator a d-lui B.A. şi numirea în

funcţia de administrator a d-lui I.M..

Această hotărâre AGA a urmat traseul legal, fiind înregistrată la ORC Timiş şi

publicată în Monitorul Oficial partea a IV-a, nefiind atacată în termenul legal de 30 de

zile de la data publicării.

De la data de 08.07.2013, administrator al societăţii este d-nul I.M. Având în

vedere că, din data de 01.07.2013, fostul administrator nu s-a mai prezentat la locul

de muncă în vederea clarificării situaţiei sale în cadrul societăţii, a fost pontat ca

absent nemotivat.

În vederea clarificării situaţiei litigioase apărute, la data de 09.08.2013, s-a

trimis la domiciliul acestuia, prin scrisoare recomandată, convocatorul nr.

278/09.08.2013, prin care pârâta îl convoca pe reclamant la sediul secundar al

societăţii, din Timişoara, str. D. nr.15.

Sediul fără activitate al societăţii era, la acea dată, în Timişoara, str. Orion nr.

2. De aceea a fost trecut acest sediu pe decizia de desfacere a contractului de

muncă, însă pârâta nu putea să-l convoace pe reclamant la această adresă, întrucât

acela este apartamentul proprietate personală a d-lui B.A. Drept pentru care pârâta l-

a convocat la punctul de lucru, care actualmente este şi sediul societăţii, din

Timişoara, str. A.D. nr. 15.

Convocarea a fost trimisă pentru data de 15.08.2013, ora 10:00, având în

vedere că, fiind o zi liberă, reclamantul ar fi putut să se prezinte fără alte

impedimente, iar cercetarea disciplinară s-ar fi desfăşurat într-un cadru discreţionar,

la sediul societăţii nefiind alţi angajaţi. Convocarea a fost făcută cu respectarea

prevederilor art. 251 pct. 2 din Codul muncii, care nu instituie restricţii în ceea ce

priveşte data convocării, în sensul că aceasta trebuie făcută într-o zi lucrătoare.

La data de 19.08.2013, dat fiind că reclamantul nu s-a prezentat la sediul

societăţii pentru a da lămuriri cu privire la absenţele nemotivate, administratorul în

funcţie al societăţii a întocmit nota de constatare nr. 303/19.08.2013, urmare a căreia

a fost emisă decizia nr. 304/19.08.2013 de desfacere a contractului de muncă.

Deşi reclamantul arată că, la data de 16.08.2013, a primit convocatorul, pe

copia plicului anexat la contestaţie, se poate observa data de 12.08.2013, când

acesta a fost avizat prima dată. Data de 16.08.2013, este data reavizării, pentru că la

prima avizare, reclamantul nu s-a prezentat la poştă în vederea ridicării plicului,

acesta fiind în culpă pentru necunoaşterea termenului la care a fost convocat.

Reclamantul nu poate invoca propria culpă în ceea ce priveşte necunoaşterea datei

la care a fost convocat.

Pe data de 15.08.2013, a avut loc convocarea reclamantului şi doar la data de

19.08.2013 s-a emis decizia de desfacere a contractului de muncă, pentru a da

ocazia acestuia de a justifica absenţa sa de la convocare. Având în vedere că, pe

data de 16.08.2013, reclamantul a ridicat de la poştă plicul cu convocatorul, avea

timp, până la data de 19.08.2013, să contacteze administratorul societăţii, însă acest

lucru nu s-a întâmplat.

Documentul anexat la contestaţie, conform căruia ar fi transmis un mail

administratorului societăţii, nu poate fi luat în considerare, întrucât adresa de mail la

care a fost transmis acel mesaj, nu era adresa de mail a societăţii care apare şi în

certificatul constatator emis de ORC.

La data de 28.08.2013, după ce i s-a adus la cunoştinţă verbal de către

administratorul societăţii că i s-a desfăcut contractul de muncă pentru absenţe

nemotivate, prin intermediul executorului judecătoresc, s-a transmis societăţii

notificarea nr. 185/28.08.2013, prin care reclamantul înştiinţează conducerea

societăţii că de la 01.08.2013 şi până la 23.08.2013 s-a aflat în concediu medical,

fără a depune nici o dovadă în acest sens.

În conformitate cu Regulamentul de Ordine Interioară al societăţii, precum şi

cu prevederilor art. 81 alin. (1) din Ordinul nr. 60/2006, prin care s-au aprobat

normele de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, asiguraţii

au obligaţia de a înştiinţa plătitorii de indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate

privind apariţia stării de incapacitate temporară de muncă şi privind datele de

identificare, respectiv numele medicului prescriptor şi unitatea în care funcţionează

acesta, în termen de 24 ore de la data acordării concediului medical. În situaţia în

care apariţia stării de incapacitate temporară de muncă a intervenit în zilele declarate

nelucrătoare, asiguraţii au obligaţia de a înştiinţa plătitorii de indemnizaţii de asigurări

sociale de sănătate în prima zi lucrătoare.

Reclamantul a adus la cunoştinţa societăţii abia după 27 de zile faptul că ar fi

avut concediu medical. El este în culpă în această privinţă. Câtă vreme nu a anunţat

acest aspect, pârâta nu putea să îl ponteze decât nemotivat, iar perioada de

concediu medical 01.08.2013-23.08.2013 nu acoperă absenţele nemotivate, care

încep cu data de 01.07.2013.

Abia la data de 04.09.2013, prin intermediul notificării nr. 188/04.09.2013

transmisă prin BEJ D.D. şi S.V., reclamantul a comunicat societăţii duplicate ale

concediilor medicale, solicitând a-i fi desfăcut contractul de muncă cu data de

28.08.2013, ca urmare a demisiei sale.

Societatea pârâtă nu a putut lua act de demisia acestuia pentru că, pe de o

parte, de la data de 08.07.2013, prin hotărârea AGA, reclamantul a fost revocat din

funcţia de administrator al societăţi, astfel că la data de 28.08.2013 nu mai avea nici

o calitate în societate, iar pe de altă parte, pentru că a fost emisă decizia de

desfacere a contractului de muncă, transmisă şi la Inspectoratul Teritorial de Muncă

Timiş.

Certificatele medicale nu pot fi luate în calcul pentru că nu au fost aduse la

cunoştinţa conducerii în termenul de 24 de ore prevăzut de ROI şi de art. 81 alin. (1)

din Ordinul nr. 60/2006, prin care s-au aprobat normele de aplicare a Ordonanţei de

Urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, conducerea societăţii aflând de existenţa

acestora abia la 9 zile după emiterea deciziei, adică la data de 28.08.2013, prin

intermediul notificării nr. 185, fără a le vedea, şi la 27 de zile după ce a fost acordat

primul concediu medical. Pe de altă parte, societatea nu ar mai fi putut ţine cont de

aceste concedii medicale, întrucât erau pe perioada 01.08.2013-23.08.2013, când

reclamantul nu mai deţinea nici o funcţie în societate, întrucât personal a decis, prin

hotărâre AGA, să nu mai îndeplinească funcţia de administrator.

Instanţa de fond a greşit şi când a admis petitul referitor la obligarea societăţii

pârâte la plata contravalorii concediului de odihnă de 25 de zile pe anul 2012 şi a

celui de 12 zile pe anul 2013.

Pârâta a depus, odată cu întâmpinarea, dovada achitării contravalorii zilelor de

concediu de odihnă neefectuat. Conform regulamentului de ordine interioară al

societăţii, aprobat la o dată ulterioară semnării contractului individual de muncă al

reclamantului şi elaborat de reclamant, care, la acea dată, avea calitatea de

administrator, zilele de concediu sunt în număr de 21 pentru toţi salariaţii pentru o

normă întreagă de lucru.

În probaţiune, au fost depuse: Regulamentul de ordine interioară şi dovada

luării la cunoştinţă, Nota de constatare nr. 303/19.08.2013, anexă la decizia de

desfacere a contractului de muncă, Nota de lichidare nr. 321/11.09.2013 şi dovada

comunicării acesteia, Dovada plăţii concediilor de odihnă pe anii 2012 şi 2013.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 466 şi următoarele din Codul de

procedură civilă.

Reclamantul-intimat a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea

apelului ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea întâmpinării, se arată, în esenţă, că pârâta a procedat, ilegal, la

desfacerea contractului de muncă al reclamantului în condiţiile în care nu s-a

efectuat cercetarea administrativă prealabilă impusă de lege, iar pretinsele absenţe

nemotivate, începând cu data de 01.07.2013, nu sunt dovedibile/credibile în condiţiile

în care foile colective de prezenţă depuse la dosar sunt încheiate pro-cauza,

nepurtând nici măcar semnătura de autenticitate a vreunei persoane.

Deşi apelanta a beneficiat, încă din faza de regularizare a procedurii, de

asistenţă juridică, nu a înţeles să invoce chestiunea efectuării şedinţei de informare,

situaţie în care nu mai poate invoca această eventuală lacună.

Că nu era necesară respectiva procedură rezultă şi din dispoziţiile instanţei de

fond, dar s-a stabilit, fără putinţă de tăgadă, mai recent, de către Curtea

Constituţională a României.

Din susţinerile pârâtei rezultă că starea de fapt generatoare de sancţionare ar

fi putut fi atât cea din data de 08.07.2013, cât şi cea din 19.08.2013.

Nerespectarea dispoziţiilor art. 252 din Codul muncii este atestată şi de

convocarea reclamantului, la sediul societăţii, pentru explicaţii într-o zi de sărbătoare

naţională.

În contractul individual de muncă sunt prevăzute 25 zile, iar nu 21 de zile de

concediu de odihnă. În raport de aceste 25 de zile, nu i s-a calculat reclamantului şi

achitat corespunzător contravaloarea bănească pretinsă.

Alegaţiile apelantei referitoare la neaducerea la cunoştinţa societăţii, în timpul

legal, a stării de boală a reclamantului nu pot fi primite pentru că Ordonanţa de

Urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, în art. 36 alin. (2), prevede că certificatele

medicale se prezintă pentru plată anterior datei de 5 a lunii următoare emiterii, fapt

îndeplinit de reclamant şi recunoscut ca atare de apelantă.

Examinând apelul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în

cauză şi a dispoziţiilor legale aplicabile în materie, Curtea constată că este întemeiat

pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Articolul 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea

profesiei de mediator prevedea că: „Dacă legea nu prevede altfel, părţile, persoane

fizice sau persoane juridice, sunt obligate să participe la şedinţa de informare privind

avantajele medierii, inclusiv, dacă este cazul, după declanşarea unui proces în faţa

instanţelor competente, în vederea soluţionării pe această cale a conflictelor în

materie civilă, de familie, în materie penală, precum şi în alte materii, în condiţiile

prevăzute de lege”.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 227 alin. (2) – alin. (4) din Codul

de procedură civilă cu cele ale art. 2 alin. (1) şi art. 601 lit. e) din Legea nr. 192/2006,

modificată şi completată, rezultă că, după data de 1.08.2013, părţile, atât persoane

fizice, cât şi persoane juridice, sunt obligate să participe la şedinţa de informare

privind avantajele medierii în cazul unui litigiu de muncă izvorât din încheierea,

executarea şi încetarea contractelor individuale de muncă, fie anterior înregistrării lui

la instanţa judecătorească competentă, fie ulterior sesizării acesteia, medierea

nefiind, însă, obligatorie pentru ele.

Conform art. 2 alin. (12) din Legea nr. 192/2006, „Instanţa va respinge cererea

de chemare în judecată ca inadmisibilă în caz de neîndeplinire de către reclamant a

obligaţiei de a participa la şedinţa de informare privind medierea, anterior introducerii

cererii de chemare în judecată, sau după declanşarea procesului până la termenul

dat de instanţă în acest scop, pentru litigiile în materiile prevăzute de art. 601 alin. (1)

lit. a) - f)”.

Prin decizia nr. 266/7.05.2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr.

464/25.06.2014, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a

constatat că prevederile art. 2 alin. (1) şi alin. (12) din Legea nr. 192/2006 privind

medierea şi organizarea profesiei de mediator sunt neconstituţionale.

Având în vedere această decizie, pârâta-apelantă a învederat Curţii, la

dezbaterile în fond asupra cererii de apel pendinte, că nu mai susţine excepţia

inadmisibilităţii acţiunii pentru nerealizarea, de către reclamant, a procedurii informării

cu privire la avantajele medierii, excepţie care se impunea a fi respinsă prin raportare

la decizia nr. 266/7.05.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al

României nr. 464/25.06.2014, ca nefondată.

Conform art. 252 alin. (2) lit. c) din Codul muncii, „sub sancţiunea nulităţii

absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: ... motivele pentru care au fost

înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile

sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost

efectuată cercetarea”.

Decizia nr. 304/19.08.2013, emisă de către pârâtă, nu cuprinde motivele

pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării

disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251

alin. (3), nu a fost efectuată această cercetare, aşa cum corect a reţinut prima

instanţă.

Împrejurarea că, prin nota de constatare nr. 303/19.08.2013, întocmită de

către administratorul societăţii pârâte, se arată că reclamantul a fost invitat la sediul

societăţii, în data de 15.08.2013, orele 10,00, pentru lămurirea situaţiei absenţelor

nemotivate începând cu data de 1.07.2013, iar acesta, până la data de 19.08.2013,

nu s-a prezentat, nu are ca efect înlăturarea sancţiunii nulităţii absolute a deciziei de

concediere disciplinară a reclamantului pentru întocmirea ei cu nerespectarea

cerinţei prevăzută de art. 252 alin. (2) lit. c) din Codul muncii, deoarece textul legal

citat impune ca decizia de sancţionare disciplinară să conţină această menţiune, iar

nu un alt act ce emană de la angajator, care nu se comunică salariatului sancţionat şi

este prezentat instanţei de judecată doar cu ocazia soluţionării contestaţiei formulată

de către acesta împotriva deciziei de sancţionare disciplinară.

Prin urmare, tribunalul a apreciat în mod legal că Decizia nr. 304/19.08.2013,

a fost emisă de către pârâtă cu încălcarea dispoziţiilor art. 252 alin. (2) lit. c) din

Codul muncii, fiind lovită de nulitate absolută.

În condiţiile în care decizia de sancţionare nr. 304/19.08.2013, emisă de către

pârâtă, este lovită de nulitate absolută pentru nerespectarea prevederilor art. 252

alin. (2) lit. c) din Codul muncii, nu se mai impune analizarea motivelor de apel

privitoare la legalitatea ei prin raportare la dispoziţiile art. 251 din Codul muncii sau la

temeinica acesteia.

Având în vedere cele expuse anterior, cererea de demisie fără preaviz,

formulată de către reclamant la data de 28.08.2013 şi justificată pe neefectuarea

concediului de odihnă aferent anilor 2012-2013, precum şi dispoziţiile art. 80 alin. (1)

şi alin. (3) coroborate cu cele ale art. 81 alin. (8) din Codul muncii, Curtea a constatat

că instanţa de fond a dispus corect obligarea pârâtei să plătească reclamantului o

despăgubire egală cu drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate şi cu

celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul de la data de 19.08.2013 şi până

la data depunerii cererii de demisie fără preaviz.

Apărarea pârâtei referitoare la faptul că reclamantul nu este îndreptăţit la

despăgubirile menţionate anterior dat fiind că, de la data de 08.07.2013, urmare a

hotărârii adunării generale a asociaţilor nr. 7/08.07.2013 de revocare din funcţia de

administrator a d-lui B.A., semnată chiar de către reclamant, acesta nu mai avea

calitatea de salariat al societăţii, hotărârea respectivă echivalând cu o demisie, nu

poate fi reţinută prin raportare la dispoziţiile art. 81 alin. (1) din Codul muncii, care

prevăd că: „prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă a salariatului care,

printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de

muncă, după împlinirea unui termen de preaviz”, precum şi la cele ale art. 55 din

Codul muncii, care reglementează modalităţile de încetare a contractului individual

de muncă.

În contractul individual de muncă, încheiat între părţi, la lit. I) alin. (1), se

prevede că durata concediului anual de odihnă este de 25 de zile lucrătoare. Această

clauză contractuală nu a fost modificată printr-un act adiţional ulterior, astfel încât a

continuat să producă efecte juridice până la încetarea contractului individual de

muncă al reclamantului, prin demisie.

Faptul că regulamentul intern al societăţii stipulează că „fiecare salariat are

dreptul, în fiecare an, la un concediu de odihnă de minim de 21 de zile lucrătoare” nu

modifică clauza de la lit. I alin. 1 din contractul individual de muncă, încheiat între

părţi, dat fiind că este un act unilateral al angajatorului, conform art. 241 din Codul

muncii, astfel încât nu sunt întrunite cerinţele art. 41 alin. (1) şi alin. (3) lit. f) din Codul

muncii pentru a opera o astfel de modificare.

Prin urmare, reclamantul era îndreptăţit la efectuarea unui concediu anual de

odihnă cu o durată de 25 de zile lucrătoare, astfel încât pârâta, în temeiul art. 146

alin. (4) din Codul muncii, trebuia să-i compenseze în bani 37 de zile de concediu de

odihnă neefectuat în anii 2012 şi 2013, respectiv 25 de zile aferente anului 2012 şi

12 zile aferente anului 2013.

Din statul de plată aferent lunii august 2013, depus doar la dosarul instanţei de

apel, rezultă că reclamantul era îndreptăţit să încaseze, pentru 32 de zile de

concediu de odihnă neefectuat, suma de 4276 lei. Din această sumă, i-a fost virată în

cont doar suma de 3957 lei, aşa cum rezultă din înscrisul aflat la fila 17 din dosarul

de apel.

La dezbaterile în fond asupra cererii de apel pendinte, reprezentanta pârâtei a

arătat că diferenţa neachitată reclamantului din suma de 4276 lei a fost reţinută

conform notei de lichidare nr. 321/11.09.2013, iar reclamantul a învederat instanţei

de apel că a încasat suma de 3957 lei, cu titlu de indemnizaţie cuvenită pentru zilele

de concediu de odihnă neefectuate.

Având în vedere cele expuse anterior şi dispoziţiile art. 169 alin. (1) şi alin. (2)

din Codul muncii coroborate cu cele ale art. 146 alin. (4) din Codul muncii, Curtea a

constatat că pârâta are obligaţia să plătească reclamantului indemnizaţia cuvenită

pentru 5 zile neefectuate din concediul de odihnă aferent anului 2013, precum şi

suma de 319 lei, reprezentând diferenţă de indemnizaţie cuvenită pentru 32 zile

neefectuate din concediul de odihnă aferent anilor 2012 şi 2013.

Pentru considerentele de fapt şi de drept reţinute mai sus, în temeiul art. 480

alin. (2) din Codul de procedură civilă, Curtea a admis apelul pârâtei şi a schimbat în

parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantului

indemnizaţia cuvenită pentru 5 zile neefectuate din concediul de odihnă aferent

anului 2013, precum şi la plata sumei de 319 lei, reprezentând diferenţă de

indemnizaţie cuvenită pentru 32 zile neefectuate din concediul de odihnă aferent

anilor 2012 şi 2013, menţinând în rest dispoziţiile hotărârii atacate, ca fiind legale şi

temeinice.

Dat fiind că reclamantul-intimat a căzut în pretenţii, iar pârâta-apelantă nu a

solicitat cheltuieli de judecată, văzând prevederile art. 453 alin. (1) din Codul de

procedură civilă, Curtea a acordat cheltuieli de judecată în apel.

5. Decizie de sancţionare disciplinară. Inaplicabilitatea regulamentului de ordine interioară neadus la cunoştinţa salariatului sancţionat

Codul muncii: art. 243

Nesemnarea de către un salariat a tabelului întocmit de către angajator pentru

a se atesta încunoştinţarea angajaţilor cu privire la dispoziţiile regulamentului de

ordine interioară are ca efect inaplicabilitatea acestuia în raportul său juridic de

muncă cu angajatorul, astfel încât nu poate fi invocat ca temei al aplicării unei

sancţiuni disciplinare acestui salariat.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

decizia civilă nr. 667 din 14 iulie 2014, dr. C. P.

Prin sentinţa civilă nr. 612 din 27 martie 2014, pronunţată în dosarul nr.

8506/30/2013, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de către reclamantul C.I.

împotriva pârâtului Teatrul pentru Copii şi Tineret „Merlin” Timişoara, fără a acorda

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în esenţă, că

reclamantul este angajatul pârâtului, în baza contractului individual de muncă nr.

180/19.11.2007, pe postul de maistru lumini.

Pârâtul, prin Decizia nr. 19/16.07.2013, a dispus, în temeiul art. 248 lit. c) din

Codul muncii, sancţionarea disciplinară a reclamantului cu reducerea salariului de

bază pe o perioada de 2 luni, cu 10 %.

Angajatorul a respectat dispoziţiile art. 251 din Codul muncii, în privinţa

cercetării disciplinare a angajatului, sub aspectul convocării şi a desfăşurării

cercetării.

La cercetarea disciplinară prealabilă a salariatului a participat şi preşedintele

Sindicatului salariaţilor Teatrului „Merlin”, care a făcut parte din comisia de cercetare.

În privinţa componenţei comisiei disciplinare, reclamantul a invocat

nerespectarea dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 1344 din 31 octombrie 2007

privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină, cu modificările

şi completările ulterioare.

Teatrul pentru Copii şi Tineret „Merlin” Timişoara este o instituţie publică de

cultură de interes judeţean, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Consiliului

Judeţean Timiş, dar reclamantul este personal contractual şi nu funcţionar public,

astfel că încheierea, executarea, modificarea şi încetarea raporturilor de muncă se

face în conformitate cu dispoziţiile Codului muncii, iar nu ale Legii nr. 188/1999

privind Statutul funcţionarilor publici sau ale Hotărârii Guvernului nr. 1344 din 31

octombrie 2007.

Decizia de sancţionare reprezintă un act unilateral, manifestarea de voinţă a

angajatorului, care nu trebuie să se adreseze justiţiei ori altor organe pentru a

exercita obligaţia juridică de disciplina muncii, legea în vigoare recunoscând

angajatorului dreptul, unilateral şi punitiv, de a constata, cerceta abaterile disciplinare

şi de a aplica sancţiuni disciplinare.

Pentru a preveni eventualele comportări abuzive ale angajatorilor, prin care s-

ar leza drepturile şi interesele legitime ale salariaţilor, legiuitorul a înţeles să

reglementeze, în mod expres, condiţiile de fond şi de formă în care angajatorul poate

dispune cu privire la sancţionarea disciplinară.

Instituirea acestor obligaţii de ordin formal în sarcina angajatorului reflectă

expresia principiului statului social şi al dreptăţii, instituit prin dispoziţiile art. 1 alin. (3)

din Constituţia României, principiu care se oglindeşte şi în dispoziţiile art. 8 din Codul

muncii.

Conform art. 247 alin. (2) din Codul muncii, abaterea disciplinară este o faptă

în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu

vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul

intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil,

ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Potrivit art. 247 alin. (1) din Codul muncii, „angajatorul dispune de prerogativa

disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor

săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară”.

Dispoziţiile cu caracter imperativ ale art. 252 alin. (2) din Codul muncii,

referitoare la necesitatea respectării cerinţelor obligatorii de conţinut ale deciziei de

sancţionare, urmăresc punerea la adăpost a angajatorului de eventualele acţiuni

abuzive sau nejustificate ale angajatului, precum şi viceversa.

În cazul concret al reclamantului, aceste cerinţe de ordin formal, în înţelesul

dat de normele legale sus-indicate, au fost respectate de către angajator.

În decizie s-a menţionat, în concret, fapta, constând în părăsirea locului de

muncă în data de 22 iunie 2013, fără a anunţa în prealabil şi fără a fi învoit, s-au

precizat prevederilor din regulamentul de ordine interioară, din contractul individual

de muncă şi din fişa postului încălcate de salariat şi normele legale în baza cărora s-

a aplicat sancţiunea disciplinară, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate

apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile.

Conform prevederilor Fişei postului 30, anexă la contractul individual de

muncă, reclamantului îi revenea, ca obligaţie de serviciu, prezenţa la spectacol şi

asigurarea corespunzătoare a părţii tehnice a spectacolului, respectiv asigurarea

corespunzătoare cu lumini a scenei de spectacol.

Art. 10 alin. (2) lit. a) din Regulamentul intern al Teatrului pentru Copii şi

Tineret „Merlin” prevede că, pentru personalul artistic şi tehnic de scenă, programul

este stabilit conform programării afişate la avizier, neprezentarea Ia ora stabilită

atrăgând, după sine, consecinţele legale prezentate la capitolul „Sancţiuni”.

Potrivit art. 50 lit. c) din Regulamentul intern, salariatului îi revenea obligaţia

îndeplinirii atribuţiilor corespunzătoare funcţiei deţinute, precum şi a atribuţiilor ce i-au

fost delegate, iar conform lit. j) a aceluiaşi articol, îi revenea obligaţia de a se

conforma programului de lucru.

Art. 56 lit. c) din Regulamentul intern instituie, în sarcina personalului tehnic de

scenă, obligaţia de a nu părăsi locul în care au loc repetiţiile, spectacolele sau alte

manifestări la care au fost convocaţi, înainte de terminarea lor sau fără aprobarea

regizorului artistic sau a şefului de compartiment.

Reclamantul face parte din personalul tehnic de scenă al pârâtului. În după-

amiaza zilei de 22.06.2013, el nu a fost învoit de regizorul artistic sau de şeful de

compartiment.

Faptul că dl. S.D.A., în calitate de regizor tehnic al spectacolului, a vorbit cu

reclamantul la telefon, aflând astfel care este motivul lipsei sale de la teatru în acel

moment, nu-l poate exonera pe reclamant, întrucât, potrivit art. 56 lit. c) din

Regulamentul intern, putea fi învoit doar de regizorul artistic sau de şeful de

compartiment.

Pentru problemele personale invocate de către reclamant, se impunea ca, în

prealabil, să solicite o învoire de la personalul de conducere pentru a nu fi afectată

desfăşurarea normală a activităţii angajatorului.

Prin urmare, tribunalul a conchis că nu se pot reţine, ca şi cauze

exoneratoare, executarea ordinului de serviciu sau starea de necesitate.

Pentru considerentele enunţate, instanţa de fond a constatat că sancţiunea

disciplinară este legală şi temeinică, fiind aplicată cu respectarea prevederilor legale.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea apelului şi modificarea sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii, aşa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea cererii de apel, se arată, în esenţă, că reclamantul nu a semnat

regulamentul de ordine interioară, aşa cum rezultă din tabelul cu semnăturile de luare

la cunoştinţă a acestui regulament, tabel ataşat apelului, astfel încât niciuna din

dispoziţiile acestuia nu îi sunt aplicabile.

Acest regulament a fost impus angajaţilor şi s-a solicitat semnarea lui doar cu

ocazia sancţiunilor disciplinare multiple care au fost aplicate în cadrul instituţiei în

perioada în care a fost sancţionat şi reclamantul. Prin hotărârea judecătorească

pronunţată în cazul unui coleg care a fost sancţionat, instanţa nu a ţinut cont de

dispoziţiile regulamentului de ordine interioară, întrucât colegul nu semnase tabelul

anexat.

În aceste condiţii, sunt aplicabile doar dispoziţiile din fişa postului, anexă la

contractul de munca, care îl obligau pe reclamant să fie prezent la spectacol şi să

asigure corespunzător partea tehnică a spectacolului, respectiv să asigure

corespunzător cu lumini scena de spectacol. Or, din declaraţiile martorilor rezultă, în

mod clar, că asigurarea corespunzătoare cu lumini a spectacolului a fost realizată cu

ocazia spectacolului „Şi vin Sânzienele”.

Calitatea de şef ierarhic superior, pentru spectacolul „Şi vin Sânzienele”, o

avea dl. S.D.A. Instanţa de fond s-a rezumat la a susţine că nu a existat ordinul

şefului ierarhic superior şi nici o stare de necesitate, însă nu face nicio referire la

declaraţiile martorilor audiaţi în cauză coroborate cu contractul individual de muncă.

În contractul individual de muncă nu se menţionează persoană care are

calitatea de şef ierarhic superior, iar regulamentul de ordine interioară nu îi este

aplicabil reclamantului. Chiar dacă s-ar admite, prin absurd, că sunt aplicabile, în

speţă, dispoziţiile regulamentului de ordine interioară, art. 56 lit. c) se referă la

aprobarea regizorului artistic sau a şefului de compartiment. Or, din declaraţia

martorului S.D.A. rezultă că acesta avea calitatea de şef al compartimentului tehnic,

având în subordine 7 persoane, printre care şi reclamantul.

Faţă de aspectele de mai sus, apelantul apreciază că executarea ordinului de

serviciu, respectiv a şefului ierarhic superior, reprezintă un motiv de exonerare a lui

cu privire la răspunderea disciplinară. Pentru dovedirea celor susţinute a solicitat

audierea celor două persoane, dintre care unul este şeful său ierarhic superior.

Pe de altă parte, starea de fapt prezentată mai sus reprezintă şi o stare de

necesitate, reclamantul fiind obligat să salveze, de la un pericol iminent şi care nu

putea fi înlăturat altfel, integritatea corporală şi sănătatea mamei sale. Or, starea de

necesitate este o situaţie care exonerează angajatul de la răspunderea disciplinară.

În mod normal, angajaţii din compartimentul tehnic au program de lucru de luni

până vineri, fiind pontaţi ca atare, sâmbăta şi duminica fiind zile libere. Atât timp cât

reclamantul nu a fost remunerat pentru ziua de sâmbătă, în care a avut loc

spectacolul, nu se poate discuta de obligaţia sa corelativă, respectiv aceea de a

presta munca într-o zi în care nu este remunerat, conform legii.

Decizia atacată este nelegală şi netemeinică, deoarece nu există vinovăţia

reclamantului pentru aplicarea sancţiunii disciplinare.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 466 şi următoarele din Codul de

procedură civilă.

Pârâtul-intimat a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului

ca nefondat.

Examinând apelul promovat de către reclamant prin prisma motivelor invocate,

prin cererea de apel, şi a apărărilor formulate de către intimat, prin întâmpinare, a

probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 466 şi următoarele Cod procedură

civilă, Curtea constată că este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în

continuare.

Împrejurarea că motivarea primei instanţe referitoare la forma deciziei de

sancţionare disciplinară, contestată de către reclamant, excede criticilor

reclamantului privitoare la această decizie şi inserate în cuprinsul cererii de chemare

în judecată, nu conduce la calificarea acesteia ca fiind străină cauzei, în condiţiile în

care instanţa de judecată trebuie să verifice legalitatea unei astfel de decizii prin

raportare la prevederile art. 252 alin. (2) din Codul muncii, putând invoca şi din oficiu

nulitatea absolută a deciziei de sancţionare disciplinară care nu cuprinde menţiunile

stipulate de art. 252 alin. (2) din Codul muncii.

Prin decizia nr. 19/16.07.2013, emisă de către pârât, reclamantul a fost

sancţionat disciplinar cu reducerea salariului de bază pe o perioadă de două luni cu

10%, conform art. 248 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, reţinându-se că a săvârşit, în

data de 22.06.2013, o abatere disciplinară, constând în faptul că, deşi în dimineaţa

zilei de 22.06.2013 a fost prezent la serviciu, ulterior a părăsit locul de muncă fără a

anunţa în prealabil şi fără a fi învoit, astfel încât nu a asigurat partea tehnică a

spectacolului „Şi vin Sânzienele”, respectiv partea de lumini scenă, conform

încadrării pe postul de maistru lumini, având în vedere programul artistic al pârâtului

şi dispoziţia nr. 1145/21.06.2013, emisă de managerul teatrului. Astfel, reclamantul a

încălcat prevederile art. 10 alin. (2) lit. a), art. 50 lit. c), lit. j) şi lit. t), art. 51 lit. c) şi art.

56 lit. c) din Regulamentul intern al Teatrului pentru Copii şi Tineret „Merlin”

Timişoara, ale Cap. IX din contractul individual de muncă şi ale pct. II şi pct. III din

fişa postului.

Având în vedere dispoziţiile art. 243 din Codul muncii şi nesemnarea

regulamentului de ordine interioară de către reclamant, aşa cum rezultă din tabelul cu

semnăturile de luare la cunoştinţă a acestuia, are ca efect inaplicabilitatea acestuia

în speţă, deoarece pârâtul nu a probat că şi-a îndeplinit obligaţia legală de informare

a reclamantului cu privire la conţinutul regulamentului intern, astfel încât Curtea va

analiza temeinicia deciziei de sancţionare disciplinară fără a ţine seama de

prevederile regulamentului de ordine interioară.

Din fişa postului, anexă la contractul individual de muncă, rezultă că

reclamantul avea, potrivit pct. II, următoarele îndatoriri de serviciu: „să fie prezent la

scenă cu cel puţin jumătate de oră înainte de începerea repetiţiilor generale şi a

spectacolelor, iar la premieră cu o oră înainte, pentru a se asigura că totul este

pregătit şi aparatura este în stare de funcţionare; asigură funcţionarea aparaturii de

scenă în bune condiţii; respectă programul de pe avizierul teatrului; asigură

iluminarea scenei, manevrarea şi manipularea reflectoarelor şi a altor surse de

lumină; colaborează cu scenograful şi regizorul artistic la realizarea unor efecte

speciale de lumină pentru spectacole şi face propuneri în acest sens ...”.

Din dispoziţia nr. 1145/21.06.2013, emisă de managerul teatrului, coroborată

cu programul zilei de 22.06.2013, rezultă că reclamantul trebuia să participe la

repetiţii pentru spectacolul „Şi vin Sânzienele”, în Parcul Copiilor, în intervalul 10,00-

16,00, urmând să se prezinte la sediul pârâtului la ora 9,00 pentru deplasarea cu

autocarul la Parcul Copiilor. Totodată, la ora 22,00, trebuia să participe la

prezentarea spectacolului „Şi vin Sânzienele” în Parcul Copiilor.

În dimineaţa zilei de 22.06.2013, reclamantul a fost prezent la serviciu, potrivit

programului menţionat anterior, până la ora 13,00, când a plecat spre teatru în

vederea demontării unor reflectoare necesare spectacolului, la solicitarea d-nei E.L.

În jurul orei 13,45, martorul S.D.A., în calitate de regizor culise, l-a sunat pe

reclamant, care i-a comunicat că are probleme cu mama sa, astfel încât acesta i-a

spus să se ocupe de mama sa şi că îi va ţine locul la reflectoare, însă „dacă poate ar

fi bine să ajungă la spectacol”. Martorul a mai declarat că reclamantul nu s-a

prezentat la cea de-a doua repetiţie şi nici la spectacol şi că, în timpul spectacolului,

era să ardă un reflector, care a fost scos din priză, astfel încât nu s-a întâmplat nimic,

dar dacă era prezent reclamantul nu s-ar fi ajuns la această problemă tehnică.

Acelaşi martor a arătat că nu ştie dacă avea dreptul să-l învoiască pe reclamant, iar

d-na regizor E.L., care a fost prezentă la repetiţii şi a coordonat spectacolul, nu a fost

de acord cu absenţa reclamantului, însă el nu l-a informat pe reclamant cu privire la

acest aspect.

Aspectele menţionate anterior sunt confirmate de declaraţia martorului U.A.

Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză rezultă că reclamantul a lipsit de la

serviciu, în data de 22.06.2013, în intervalul 13,45-16,00 şi pe durata spectacolului

„Şi vin Sânzienele”, care a început la ora 22,00, astfel încât nu şi-a îndeplinit

atribuţiile de serviciu în această perioadă, iar în timpul spectacolului au apărut

probleme tehnice la unul dintre reflectoare, care a fost oprit, fiind afectată, astfel,

iluminarea scenei.

Reclamantul a invocat, în apărarea sa, că a fost învoit de către regizorul

tehnic: S.D.A., întrucât mama sa a avut probleme de sănătate, însă această apărare

nu poate fi reţinută, întrucât martorul S.D.A. a declarat, în faţa instanţei de judecată,

că nu ştie dacă avea dreptul să-l învoiască pe reclamant, iar d-na regizor E.L., care a

fost prezentă la repetiţii şi a coordonat spectacolul, nu a fost de acord cu absenţa

reclamantului, arătând, totodată, că i-a spus reclamantului că „dacă poate ar fi bine

să ajungă la spectacol”. Pe de altă parte, din declaraţia judiciară a acestui martor

coroborată cu „nota informativă” din 26.06.2013, aflată la fila 69 din dosarul de fond,

cu privire la care martorul S.D.A. a declarat, în faţa instanţei de judecată, că o

menţine, rezultă că reclamantul a părăsit, în data de 22.06.2013, în timpul repetiţiilor,

locul de muncă fără a informa, în prealabil, regizorul tehnic sau managerul şi fără a-şi

justifica lipsa, iar martorul l-a contactat telefonic, când a constatat absenţa sa, ocazie

cu care reclamantul şi-a cerut scuze şi l-a informat că mama sa este grav bolnavă.

Reclamantul nu a depus la dosarul cauzei nici un act medical din care să rezulte

problemele de sănătate ale mamei sale, care ar fi necesitat prezenţa lui lângă ea în

data de 22.06.2013 pe toată durata zilei ulterioară orei 14,00.

Prin urmare, reclamantul nu a dovedit că putea fi învoit de către dl. S.D.A.,

care ar fi avut calitatea de şef ierarhic superior pentru spectacolul „Şi vin Sânzienele”

şi nici existenţa, în cauză, a unei stări de necesitate.

Împrejurarea că, în mod normal, angajaţii din compartimentul tehnic au

program de lucru de luni până vineri, sâmbăta şi duminica fiind zile libere, nu înlătură

obligaţia sa de a presta activitate sâmbăta şi duminica atunci când este solicitat de

către conducerea teatrului, având în vedere sarcinile de serviciu enumerate în

cuprinsul fişei postului său. Dacă reclamantul nu a fost remunerat pentru ziua de

sâmbătă, în care a avut loc spectacolul şi a prestat activitate, el are dreptul să

solicite, prin acţiune în justiţie, obligarea angajatorului la plata drepturilor salariale

cuvenite pentru această muncă.

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept reţinute mai sus, în temeiul

art. 480 alin. (1) Cod de procedură civilă, Curtea a respins apelul reclamantului ca

nefondat.

Dat fiind că pârâtul-intimat nu a solicitat cheltuieli de judecată, văzând

dispoziţiile art. 453 alin. (1) Cod de procedură civilă, instanţa de apel nu a acordat

cheltuieli de judecată în apel.

6. Drepturile salariale ale personalului didactic şi didactic auxiliar. Temeiul legal al stabilirii acestora după data de 13.05.2011

Legea nr. 63/2011: art. 1 alin. (1)

Legea nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea, în anul 2011, a

personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ are un caracter special,

derogatoriu de la dreptul comun în materie, reprezentat de Legea nr. 284/2010

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, respectiv Legea nr.

285/2010 care reglementează salarizarea în cursul anului 2011 a aceluiaşi personal.

Această lege constituie temeiul legal al stabilirii drepturilor salariale ale personalului

didactic şi didactic auxiliar după data de 13.05.2011, dată de la care nu mai sunt

aplicabile normele art. 1 alin. 2 şi alin. 5 din Legea nr. 285/2010, care fac trimitere la

salariile pe care personalul bugetar le avea în luna octombrie 2010, când acest

personal putea beneficia de salarizare potrivit Legii nr. 221/2008.

Efectele prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008, cu modificările

aduse de Legea nr. 221/2008, au încetat la intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2011,

care le-a abrogat.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

decizia civilă nr. 736 din 10 septembrie 2014, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 1046/13 mai 2014, pronunţată de Tribunalul Arad în

dosarul nr. 1889/108/2014, a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanţii

C.A., B.I., M.O., B.A., P.A., L.M., S.C., K.E., C.D., M.A., B.D., E.M., B.T., M.T., M.I.,

M.M., D.R., Z.A., C.I., B.A., H.A.M., şi D.M., reprezentaţi prin Sindicatul Democratic

Învăţământ Arad, împotriva pârâtei Grădiniţa cu Program Prelungit Pecica.

Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut, în esenţă, că

reclamanţii au calitatea de personal didactic şi didactic auxiliar şi au fost angajaţi în

cadrul unităţii pârâte, conform adeverinţei nr. 329/16.12.2013, emisă de pârâtă, iar

după data de 14.05.2011, salariile acestora au fost calculate şi acordate conform

prevederilor Legii nr. 63/2011.

Prin decizia nr. 3/2011 şi prin decizia nr. 11/2012, date în recurs în interesul

legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit modul de interpretare a

dispoziţiilor legale privind salarizarea personalului didactic din învăţământ.

Astfel, prin decizia nr. 3/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie, s-a admis recursul în interesul legii şi s-a hotărât că dispoziţiile Ordonanţei

Guvernului nr. 15/2008, astfel cum a fost aprobată şi modificată prin Legea nr.

221/2008, constituie temei legal pentru diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite

funcţiilor didactice potrivit acestui act normativ şi drepturile salariale efectiv încasate,

cu începere de la 1 octombrie 2008 şi până la data de 31 decembrie 2009, ca efect

al deciziilor Curţii Constituţionale prin care au fost declarate neconstituţionale

Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului nr.136/2008, nr.151/2008 şi nr.1/2009.

Prin decizia nr.11/2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a

admis recursul în interesul legii şi s-a hotărât că, în interpretarea şi aplicarea

dispoziţiilor art.5 alin. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 1/2010 şi ale art. 30 din Legea-

cadru nr.330/2009, personalul didactic din învăţământ aflat în funcţie la data de 31

decembrie 2009 are dreptul, începând cu data de 1 ianuarie 2010, la un salariu lunar

calculat în raport cu salariul de bază din luna decembrie 2009, stabilit în conformitate

cu prevederile O.G. nr.15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008.

Tot în considerentele acestei decizii, care sunt obligatorii la fel ca şi

dispozitivul, se stabileşte că „...având în vedere succesiunea cronologică a

reglementărilor legale evocate, deciziile Curţii Constituţionale şi Decizia Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie nr.3/2011 pronunţată în recurs în interesul legii, se reţine că, în

perioada 1 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010, personalul didactic din învăţământ

trebuia să beneficieze de drepturi salariale lunare calculate prin includerea

majorărilor stabilite prin Ordonanţa Guvernului nr.15/2008, aprobată cu modificări

prin Legea nr. 221/2008”.

Prin urmare, având în vedere obligativitatea deciziilor pronunţate de Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamanţii au fost îndreptăţiţi la acordarea diferenţelor

salariale acordate în baza Legii nr.221/2008, numai pentru perioada 1 ianuarie 2010

- 31 decembrie 2010, aşa cum rezultă din considerentele deciziei nr.11/2012,

pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa a constatat că pretenţiile reclamanţilor vizează perioada 14 mai 2011

până la zi, iar din considerentele deciziei nr. 11/2012, pronunţată de Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, rezultă că doar personalul didactic din

învăţământ trebuia să beneficieze de drepturi salariale lunare calculate prin

includerea majorărilor stabilite prin Ordonanţa Guvernului nr. 15/2008, aprobată cu

modificări prin Legea nr. 221/2008 şi numai pentru perioada 1 ianuarie 2010-31

decembrie 2010, nu şi în continuare.

De altfel, începând cu data de 01.01.2011, a fost abrogată atât Legea nr.

330/2009, cât şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 1/2010, prin art. 39 lit. w şi x

din Legea nr. 284/2010, care se aplică începând cu data de 01.01.2011.

Astfel, solicitările reclamanţilor ca, din data de 14.05.2011, să li se aplice tot

Legea nr. 221/2008, care prevedea salariul calculat conform coeficientului de

multiplicare 1,000 în cuantum de 400,000 lei, nu sunt întemeiate, deoarece salariile

personalului didactic din învăţământ au fost calculate în temeiul Legii nr. 284/2010 pe

alte baze decât coeficienţii prevăzuţi de Ordonanţa Guvernului nr. 15/2008 şi Legea

nr. 221/2008.

Aceste salarii ale personalului didactic au fost prevăzute în anexa II, CAP.I,

pct. 5 din Legea nr. 284/2010, iar valoarea de referinţă la care se calculează

coeficienţii de ierarhizare este de 600 lei, conform art. 4 din Legea nr.285/2010.

În prezent, salariile personalului didactic şi didactic auxiliar sunt calculate

potrivit Legii nr. 63/2011, care a intrat în vigoare la data de 13.05.2011.

Nu poate fi reţinută susţinerea reclamanţilor referitoare la faptul că, începând

cu 1 ianuarie 2011, salarizarea personalului din învăţământ (personalul didactic şi

didactic auxiliar), este supusă prevederilor Legii nr. 285/2010, care, în art. 1,

stabileşte că salarizarea, în anul 2011, porneşte de la salariile de referinţă stabilite în

luna octombrie 2010, în conformitate cu prevederile Legii nr. 330/2009, şi, implicit, cu

luarea în considerare a cuantumului coeficientului de multiplicare stabilit prin Legea

nr. 221/2008, deoarece art. 1 din Legea nr. 285/2010 se referă la majorarea de 15%,

acordată personalului plătit din fondurile publice, majorare care se aplică la

cuantumul salariului avut în luna octombrie 2010.

Această majorare sau revenire la salariul din anul 2010, nu se referă la

salariul avut în baza Legii nr. 221/2008, ci la salariul avut ca urmare a aplicării Legii

nr. 330/2009.

De altfel, se precizează, la alin. (5) al art. 1 din Legea nr. 285/2010, că

salariul de bază este cel prevăzut de Legea nr. 330/2009 şi de Ordonanţa de urgenţă

a Guvernului nr. 1/2010, iar nu de Legea nr. 221/2008.

Prin urmare, nu se poate aplica, prin analogie, decizia nr. 11/2012, pronunţată

de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, pentru perioada

14.05.2011 şi până în prezent, deoarece această decizie se referă doar la Legea nr.

330/2009 şi doar pentru perioada 1 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010.

În cazul în care s-ar proceda în acest mod s-ar lipsi de eficienţă Legea nr.

284/2010 şi Legea nr. 285/2010, care prevede că majorarea de 15% se aplică

salariului stabilit prin Legea nr. 330/2009, iar nu salariului stabilit de Legea nr.

221/2008.

În condiţiile în care salariul reclamanţilor este prevăzut, începând din data de

13.05.2011, de Legea nr. 63/2011, lege care nu a fost declarată neconstituţională şi

nu există un recurs în interesul legii care să o interpreteze într-un alt sens decât

acela ce rezultă din dispoziţiile ei, stabilirea de către instanţă a unei alte modalităţi de

calcul al salariului decât cea prevăzută de Legea nr. 63/2011 reprezintă un exces de

putere, săvârşit de către aceasta prin îndeplinirea unor atribuţii care revin exclusiv

puterii legislative.

Menţinerea în plată a unui salariu care a fost stabilit în baza unei legi care este

în prezent abrogată, aşa cum solicită reclamanţii, nu se poate face decât prin

repunerea în vigoare, de către instanţele de judecată, a acelor dispoziţii care au fost

abrogate expres de legiuitor, ceea ce este inadmisibil.

Invocarea de către reclamanţi a unor hotărâri judecătoreşti, prin care au

obţinut calcularea salariului în baza Legii nr. 221/2009 până la intrarea în vigoare a

Legii nr. 63/2011 şi chiar după intrarea în vigoare a acestei legi, nu are nici un efect

în cauza de faţă, deoarece Legea nr. 221/2009, pe care au fost întemeiate aceste

hotărâri judecătoreşti, nu mai este în vigoare, ea fiind abrogată.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 9/2013,

pronunţată în recurs în interesul legii, a reţinut, în considerente, cu valoare de

principiu, în condiţiile în care deciziile sunt obligatorii nu numai în ceea ce priveşte

dispozitivul lor, ci şi în ceea ce se arată în considerentele acestora, că „... puterea de

lucru judecat de care beneficiază hotărârea judecătorească prin care s-a anulat

decizia de recalculare a pensiei emisă în temeiul Legii nr.119/2010, cu modificările

ulterioare, este limitată în timp, existând numai atâta vreme cât este în vigoare

temeiului juridic care a constituit cauza contestaţiei”.

Aplicând această decizie, prin analogie, la situaţia de faţă, se constată că

hotărârile judecătoreşti anterioare, de care au beneficiat reclamanţii, nu pot fi aplicate

la nesfârşit, deoarece temeiul juridic în care au fost date acestea s-a modificat,

salariile reclamanţilor fiind calculate în prezent în baza Legii nr. 63/2011, aşa cum s-a

arătat anterior.

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1601 din 9 decembrie 2010, a statuat

că autoritatea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească este una

absolută pe toată durata de aplicare a prevederii legale care a stat la baza

pronunţării hotărârii. Prin urmare, dacă s-a schimbat temeiul juridic, în baza căruia

reclamanţii primesc salariul, nu poate fi opusă hotărârea judecătorească pronunţată

în baza unui temei juridic care nu mai este în vigoare.

În ceea ce priveşte invocarea de către reclamanţi a dispoziţiilor art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de fond a

constatat că, într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cele mai

cunoscute cauze privind salariile, a stabilit unele principii, şi anume: prin Hotărârea

Marii Camere in cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007 a statuat că,

„Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu intr-un anume

cuantum (…) O creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul

articolului 1 din Protocolul nr. 1 dacă are o bază suficienta în dreptul intern, de

exemplu dacă este confirmată prin jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor de

judecată” (par. 94), iar prin Hotărârea Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005, a

reţinut că „(…) este la latitudinea statului sa determine ce sume vor fi plătite

angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata

unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuşi, dacă printr-o

dispoziţie legală în vigoare se stabileşte plata unor sporuri şi condiţiile pentru aceasta

au fost îndeplinite, autorităţile nu pot, in mod deliberat, sa amâne plata lor, atâta

vreme cât dispoziţiile legale sunt in vigoare” (par. 23).

Prin urmare, conform acestei jurisprudenţe a Curţii Europene a Drepturilor

Omului, statul are posibilitatea să reducă salariile personalului bugetar prin

modificările legislative pe care le adoptă, iar Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului nu conferă dreptul de a continua sa primeşti un salariu într-un anume

cuantum, ci doar dreptul la salariu, ceea ce nu este identic cu cuantumul salariului.

Dacă s-ar raţiona în sens contrar, adică în sensul că salariile bugetarilor nu pot fi

diminuate printr-o lege edictată de stat, în condiţiile în care există o criză economică

mondială, fiind în pericol însăşi fiinţa statului, şi s-ar accepta că art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului protejează cuantumul salariului, s-

ar ajunge la situaţia în care, în virtutea Convenţiei, statele nu ar mai putea legifera în

viitor asupra diminuării cuantumului sau eliminării unor beneficii sociale, indiferent de

situaţia economică sau socială concretă, în condiţiile în care Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului nu a reglementat expres acest domeniu.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii, reprezentaţi prin

Sindicatul Democratic Învăţământ Arad, solicitând admiterea apelului şi schimbarea

în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată, fără

cheltuieli de judecată.

Sintetizând criticile reclamanţilor, Curtea a observat că aceştia s-au referit, în

esenţă, la faptul că în mod eronat tribunalul a reţinut că autorii acţiunii ar fi dorit

calcularea salariilor potrivit Legii nr. 221/2008 şi după data de 13 mai 2011, conform

coeficientului 1,000, în cuantum de 400,00 lei, stabilit prin Legea nr. 221/2008. În

realitate, ei au solicitat calcularea corectă şi plata drepturilor băneşti cuvenite în

temeiul Legii nr. 63/2011 prin raportare la Legea nr. 221/2008.

Modul de calcul pentru salariul de bază al personalului didactic, încadrat pe

funcţiile prevăzute în anexele 1 şi 2 la Legea nr. 63/2011, este indicat în art. 3 al

anexei 5 la Legea nr. 63/2011, iar drepturile salariale astfel determinate nu pot fi

inferioare celor de care au beneficiat până la intrarea în vigoare a noii legi.

Art. 11 alin. (2) din Capitolul 1 al Anexei nr. 5 la Legea nr. 63/2011 prevede că,

la stabilirea salariilor personalului didactic, potrivit noii legi, compensaţiile tranzitorii

se pot acorda doar pentru persoanele care la data de 31.12.2010 beneficiau de

sporurile pentru care se acordă aceste compensaţii.

Prin neacordarea efectivă, după data de 13.05.2011, a drepturilor conferite de

Legea nr. 221/2008 a avut loc o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât, în baza art. 11 şi art. 20 din

Constituţia României şi a art. 4 din Codul civil, trebuie să se acorde prioritate

reglementării internaţionale la care România a devenit parte.

În drept, reclamanţii s-au prevalat de normele art. 214 din Legea nr. 63/2011,

art. 466, art. 480 alin. 2 şi art. 471 pct. 7 din Codul de procedură civilă.

Pârâta-intimată nu s-a prezentat în faţa instanţei de apel şi nu şi-a exprimat

poziţia procesuală prin întâmpinare.

Analizând apelul reclamanţilor, prin prisma motivelor invocate şi a actelor de

procedură efectuate în faţa instanţei de fond, cu aplicarea corespunzătoare a

prevederilor art. 466 din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Din sinteza evoluţiei cronologice a dispoziţiilor legale care prezintă relevanţă

în cauza de faţă, rezultă că, în cursul anului 2008, salariile de bază ale personalului

didactic din învăţământ au fost majorate prin Ordonanţa Guvernului nr. 15/2008,

aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008, conform căreia, începând cu data de

1 octombrie 2008, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 a fost stabilită la

400,00 lei, aceasta urmând a fi valoarea de referinţă pentru creşterile salariale

ulterioare.

Prin dispoziţiile art. 1 lit. b) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.

136/2008 s-a diminuat coeficientul de multiplicare 1,000 la 299,933 lei pentru

perioada octombrie-decembrie 2008, pentru funcţiile didactice prevăzute la art. 1 alin.

(1) lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr.

221/2008, însă, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, s-

a constatat că prevederile ordonanţei de urgenţă menţionată sunt neconstituţionale.

Ulterior, prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 151/2008 a fost

modificată şi completată, din nou, Ordonanţa Guvernului nr. 15/2008,

reglementându-se creşterile salariale care se vor acorda, în anii 2008 şi 2009,

personalului din învăţământ şi stabilindu-se coeficientul de multiplicare 1,000 la

valoarea de 299,933 lei, modificare care, la rândul ei, a fost declarată

neconstituţională, prin Decizia nr. 842/2008 de instanţa de contencios constituţional.

Consecvent politicii legislative anterioare, Guvernul, prin Ordonanţa de

Urgenţă a Guvernului nr. 1/2009 privind unele măsuri în domeniul salarizării

personalului din sectorul bugetar, a modificat din nou dispoziţiile Ordonanţei

Guvernului nr. 15/2008, aprobată prin Legea nr. 221/2008. Această modificare a fost

sancţionată de către Curtea Constituţională, care a stabilit că art. 2 şi art. 3 din

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 1/2009 continuă abordarea anterioară a

Guvernului de a adopta măsuri în sensul reducerii majorărilor salariale la care ar fi

avut dreptul personalul din învăţământ în temeiul Legii nr. 221/2008 de aprobare a

Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008.

Ca urmare a constatării, prin decizii succesive pronunţate de către Curtea

Constituţională, a neconstituţionalităţii modificărilor aduse Ordonanţei Guvernului nr.

15/2008, aşa cum aceasta a fost aprobată prin Legea nr. 221/2008, Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunţată în recurs în

interesul legii, a stabilit că dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008, astfel cum

a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008, constituie temei legal pentru

diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite funcţiilor didactice potrivit acestui act

normativ şi drepturile salariale efectiv încasate cu începere de la data de 1 octombrie

2008 şi până la data de 31 decembrie 2009.

La data de 1 ianuarie 2010, a intrat în vigoare noua lege-cadru a salarizării

unitare, Legea-cadru nr. 330/2009, care prevede, la art. 1 alin. (2), că, începând cu

data intrării sale în vigoare, drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar

sunt şi rămân exclusiv cele prevăzute în această lege.

Pornind de la prevederile art. 30 alin. (5) din noul act normativ, potrivit căruia,

în anul 2010, personalul aflat în funcţie la 31 decembrie 2009 îşi va păstra salariul

avut în luna decembrie 2009, fără a fi afectat de măsurile de reducere a cheltuielilor

de personal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. 11/2012, în

care, pe calea recursului in interesul legii, a statuat că personalul didactic din

învăţământ aflat în funcţie la data de 31 decembrie 2009 are dreptul, începând cu

data de 1 ianuarie 2010, la un salariu lunar calculat în raport cu salariul de bază din

luna decembrie 2009, stabilit în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului

nr. 15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008.

Aşa cum corect a reţinut instanţa de fond cele două hotărâri ale instanţei

supreme se bucură de autoritatea conferită de art. 517 alin. (4) din Codul de

procedură civilă şi pot constitui cu succes temeiul unor acţiuni in justiţie ale

personalului didactic din învăţământ pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 221/2008,

însă doar pentru perioada în care actele normative avute în vedere în interpretarea

dată s-au aflat in vigoare.

La data de 13 mai 2011, a intrat în vigoare Legea nr. 63/2011 privind

încadrarea şi salarizarea, în anul 2011, a personalului didactic şi didactic auxiliar din

învăţământ, care, în art. 1 alin. (1), dispune că. începând cu data intrării în vigoare a

prezentei legi şi până la 31 decembrie 2011, personalul didactic şi didactic auxiliar

din învăţământ beneficiază de drepturile de natură salarială stabilite în conformitate

cu anexele la prezenta lege.

Noul act normativ are un caracter special, derogatoriu de la dreptul comun în

materie, reprezentat de Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului

plătit din fonduri publice, respectiv Legea nr. 285/2010 care reglementează

salarizarea în cursul anului 2011 a aceluiaşi personal, deoarece stabileşte o nouă

modalitate de salarizare a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, iar

legiuitorul precizează, în mod expres, care dispoziţii din Legea nr. 284/2010 şi din

Legea nr. 285/2010 rămân aplicabile în cazul salariaţilor în discuţie. De altfel, art. 6

din Legea nr. 63/2011 precizează că orice alte dispoziţii contrare cu privire la

stabilirea salariilor şi a celorlalte drepturi de natură salarială, în anul 2011, pentru

personalul prevăzut la art. 1 alin. (1), se abrogă.

În contextul expus, Curtea a reţinut că, deşi prevederile Ordonanţei

Guvernului nr. 15/2008, cu modificările aduse de Legea nr. 221/2008, au supravieţuit

în timp modificărilor succesive şi neconstituţionale la care s-a făcut referire mai sus,

în mod evident perpetuarea efectelor lor nu putea avea loc decât până la intrarea în

vigoare a Legii nr. 63/2011, care le-a abrogat.

În speţă, nu poate fi vorba de o raportare a Legii nr. 63/2011 la dispoziţiile

Legii nr. 221/2008, aşa cum, neîntemeiat, susţin apelanţii, deoarece cele două acte

normative nu sunt aplicabile concomitent, ci, dimpotrivă, efectele celei dintâi legi le

exclud pe acelea a celei de-a doua legi.

De asemenea, raţionamentul instanţei de apel cu privire la caracterul

derogatoriu al Legii nr. 63/2011 permite a se concluziona că, în cazul personalului

didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, începând cu 13 mai 2011, nu mai sunt

aplicabile normele art. 1 alin. (2) şi alin. (5) din Legea nr. 285/2010, care fac trimitere

la salariile pe care personalul bugetar le avea în luna octombrie 2010, când

reclamanţii puteau beneficia de salarizare potrivit Legii nr. 221/2008. În prezent, noua

lege are propria sa raportare la un salariu de bază minim, deoarece art. 3 dispune că,

dacă în urma aplicării metodologiei de calcul reglementate de anexa nr. 5, rezultă un

cuantum al salariului de bază brut mai mic de 670 lei lunar pentru un program

complet de lucru de 170 de ore în medie pe lună în anul 2011, se va lua în calcul

acest din urmă cuantum.

În continuare, instanţa de control judiciar a înlăturat susţinerile apelanţilor,

care, invocând art. 11 alin. (2) din Capitolul I din Anexa 5 la Legea nr. 63/2011, au

dorit, probabil, să acrediteze ideea că diferenţele în plus de salarizare, conform Legii

nr. 221/2008, ar fi incluse în categoria compensaţiilor tranzitorii. Opinia reclamanţilor

apelanţi nu are suport legal, deoarece compensaţiile tranzitorii, astfel cum rezultă din

chiar conţinutul textului legal de care se prevalează autorii apelului, au în vedere

anumite sporuri, noţiunea fiind explicată, în mod clar, prin art. 8 din Capitolul I din

Anexa 5 a legii, dup cum urmează: „persoanele care la data de 31 decembrie 2009

beneficiau de un spor pentru titlul ştiinţific de doctor beneficiază de o compensaţie

tranzitorie calculată prin aplicarea procentului de 15% la salariul de bază stabilit

potrivit prezentului capitol, calculat ca sumă între lit. A, B, C, D, E ale art. 3”.

Instanţa de apel nu a împărtăşit nici opinia apelanţilor potrivit căreia normele

dreptul intern care reglementează, în prezent, salarizarea personalului din

învăţământ ar contraveni garanţiilor instituite de art. 1 din Primul Protocol la

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, în consecinţă, ar trebui înlăturate de la

aplicare de instanţele naţionale, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

Noţiunea de bun, în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr.1 la Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului, a fost interpretată de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, în mod constant, în sensul că poate acoperi inclusiv creanţele,

dar numai cele în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puţin o

speranţă legitimă la restituire, adică numai dacă legea şi practica internă i-ar da

motive să creadă că va avea câştig de cauză în faţa instanţelor naţionale. În speţă,

însă creanţa reclamanţilor nu putea fi valorificată, cu succes, decât pentru perioada

în care şi-au produs efectele normele Legii nr. 221/2008 şi cele ale Legii nr.

330/2009, în acord cu interpretarea dată de instanţa supremă, prin cele două

recursuri în interesul legii.

Aşa cum corect a observat prima instanţă, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului atribuie statelor semnatare facultatea de a determina ce sume vor fi plătite

angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata

unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare.

Pentru motivele de fapt şi de drept enunţate mai sus, în temeiul art. 480 alin.

(1) din Codul de procedură civilă, Curtea a respins ca neîntemeiat apelul

reclamanţilor.