Curs Omiletica 2

Cazania nu a încercat să înlocuiască predica vie. Cazaniile au fost si izvor de inspirație pt predica personală a preotuui dar în acleași rimp se arată că propovăduirea nu trebuuie să se limiteze la citirea din cazanie. Afară de Bisericile catedrale, centrele episcopale, predica se ține tot după împărtășirea credincioșilor. Se afirmă de către oamenii Bisericii necesitatea stringentă ca preotul să redescopere dregătoria de căpetenie și de mare cinste a propovăduirii. De aici problema omiliei devine o problemă de interes pentru întreaga ortodoxie. Catolicitatea era obligată să propovăduiască. Sectele au Manual de lecțiunii în care sunt învățați să vorbească.

Praga- omilia patristică- sept. 19....?

Dimensiunea litrugică a omiliei

Deși omilia se tratează în cadrul omileticii mai ales, omiletica nu este nicidecum un simplu act oratoric, nu este o simplă cuvântare și în consecință doar darul cuvântului combinat cu tehnica retorică nu este suficientă pentru o omilie autentică. Trebuie înțeles faptul că omilia pregătește o anumită comunitate să se unească deplin cu Hristos. Omilia întotdeauna este integrată Liturghiei și este de neconceput existența ei în afara cadrului liturgic. De aceea, omilia ridică astăzi niște probleme destul de delicate și acestea sunt de ordin litrugic.

Deși am făcut atâtea afirmații tranșante cu privire la legătura intimă dintre textul citit și omilie, aceasta din urmă continuă să fie separată de citire. Cazurile în care imediat după citire urmează omilia, sau interpretarea textului sunt cvasi-inexistente. John Breck spunea foarte pertinent că trebuie să cnjugăm ortopraxia cu ortodoxia și acest lucru se poate realiza prin relevarea aspectului liturgic al omiliei și dacă aceasta lipsește este indispensabilă construirea lui. Inserarea unui cuvânt eminamente oratoric în mediul liturghiei ar împieta desfășurarea ei. Se vorbește de repoziționarea ei în locul pe care l-a avut inițial în Liturghie. Omilia nu mai poate reveni de la locul de piesă didactică la locul pe care l-a avut cândva, deoarece locul pe care l-a avut de drept s-a sacralizat, nu a rămas un loc al învățăturii prin excelență.

Acum este nevoie să fie tratată ca piesă dependentă de ansamblul liturgic și nu ca o ............de sine stătătoare. S-a spus că trebuie căutat un echiibru între Omiletică și Liturgică, între proclamarea cuvântului din Occident și proclamarea cuvțntului din Răsărit. Omilia este cea mai în măsură să realizeze acest deziderat deoarece, deși act oratoric are ăn structura ei elemente litrugice definitorii. Ruptă de cadrul liturgic nu mai este omilie autentică. Duhul Sfânt, Care în cadrul comunității euharistice îl dezvălui pe Hristos, face să vieze omilia.

Curs 3

Relația dintre cuvânt și cultul divin

Întemeietorul cultului creștin este Hristos, Care a pus temelia Lui la Cina cea de Taină, principiul fundamental fiind închinarea în Duh și Adevăr. De aceea cultul nostru are structural un caracter doxologic și nu expres inițierea credincioșilor în actele credinței, acest deziderat fiind destinat catehezei sau lecției de religie. Idealul predicii ortodoxe nu este instrucția, ci a face pe ascultător să

trăiască o viață nouă conformă cu cele predicate. Ca să fie așa, cel care posedă verbul trebuie să aibă un ascendent asupra celor cărora le predică. Scopul esențial al cultui care implică și predica este dialogul cu Dumnezeu, dialog care realizează o comuniune cu Dumnezeu, predica având rostul de a deschide această cale prin care se oferă credință autentică.

Toată Liturghia ortodoxă este doxologică căci totul este dialog doxologic... Acest dialog nu este unul de circumstanță ci unul transfigurator, de aceea cultul este și o proclamare a mântuirii în care predica joacă un rol însemnat. Predica este ea însăși un act de cult prin care se comunică o putere harică, așa cum susțin și părinții, care considerau predica o ierurgie sau slujbă sfântă. În cartea sa Altarul și amvonul, Ionescu Marin spune că predica este o parte integrantă a cultului divin iar omiletica este sora bună a Liturgicei”, așadar între cult și predică este o relație osmotică sau chiar o legătură ontologică deoarece între ele este o interdependență, o firească întrepătrundere, un raport de dependență, predica ține ființial de organismul cultui și ea însăși este cult. Predica face parte din cult, ea este încadrată în cult, predica este legată de cult, o predică în afara actelor de cult nu există, fără predică este posibil să se alunece în formalism și sentimentalism vag și prin urmare predica este necesară și utilă cu atât mai mult cu cât suntem beneficiarii unui cult așa de frumos.

Omilia - act liturgic

Se vorbește în iteratura omiletică despre predica liturgică care are două sensuri: cea care are loc în cadrul cultului și cea prin care se exprimă cultul. Omilia este o predică litrugă în sensul dintâi pentru că este încadrată în structura Liturghiei așa cum o caracterizează pr. Grigore Cristescu: “ omilia este încadrată în sf Liturghie, pericopa evanghelică și apostolică...trebuie tâlcuită credincioșilor, prin aceasta se afirmă că omilia este esențial liturgică. Omilia se încadrează în sf. Liturghie și alcătuiește cu ea un tot omogen”. Predica dacă nu are mireasma cultului nu e predică.

Este încadrată în cult chiar dacă cultul vorbește lui Dumnezeu iar ea vorbește despre Dumnezeu. Predica nu este discurs oratoric ci act liturgic, un act solemn de comunicare și împărtășire a Evangheliei. Ca act liturgic, omilia este mai mult decât o predică, ea este însăși cult și nu este un act oarecare de importanță secundară în rânduiala Liturghiei, momentul predicării este unul dintre cele mai solemne acte liturgice. În acest sens, omilia trebuie să întrețină atmosfera de rugăciune, iar rostirea preotului trebuie să fie tot o rugăciune, căci de nu va fi așa, cuvântul său va fi sămânța aruncată pe cale. De aceea s-a spus: preotul chiar când predică, oficiază, slujește lui Dumnezeu. Cuvintele predicii aduc și mireasmă sacră (Ilie Brătan). Este necesară însă silința pentru racordarea cuvântului la cadrul liturgic. Încă de prin 1938, Iulius Scriban vorbea de datoria preotului de a apăra limba bisericească, apreciindu=o ca pe una cu specific liturgic. S-a afirmat chiar că preotul are limbaj blagoslovit, limba lui este dulcea limbă a Cazaniei.