Cum va fi cineva cu adevărat al lui   Hristos?

Omilia a Vl-aCum va fi cineva cu adevărat al lui Hristos?

Într-una dintre omiliile trecute, tâlcuind capitolul al X-lea al Epistolei către Romani, plecând de la spusele Apostolului Pavel că sfârştiul Legii este Hristos, am zis că sfârşitul tuturor este Hristos, că toate duc la Hristos. Totul stă în strădania omu-0 lui de a-L găsi pe “Hristos, de a crede în El, de a-L aduce în inima sa şi a-L face pe Hristos să trăiască în El.Şi după cum tâlcuiesc Părinţii, după cum este mărturisit acest adevăr în tot Noul Testament şi în special în epistolele pauline, dar şi din cuvintele Domnului, de vreme ce Hristos trăieşte în creştinism, viaţa unui creştin este viaţa lui Hristos. Şi, după cum iarăşi tâlcuiesc Părinţii, Hristos vine întru Duhul Sfânt în om şi toate devin apoi ale lui Hristos. Ajung, adică, până la punctul în care să zică: Hristos este cel care iubeşte în noi, nu noi suntem ceicare iubim. Oricâtă iubire am avea noi, rămâne săracă. Hristos iubeşte în noi, El se smereşte în noi, se roagă în noi. Dar aici este marea taină: cum va fi cineva cu adevărat al lui Hristos, cum Îl va avea cineva pe Hristos?

Îmi amintesc că în urmă cu mulţi ani, profesorul Ioannidis Vasileios de la Facultatea de Teologie, adormit în Domnul, prezentându-l pe Apostolul Pavel într-o conferinţă de la Registrul Comerţului, – conferinţele profesorului Ioannidis erau hristocentrice, cu o accentuată tentă mistică; a scris şi o carte, Misticismul Apostolului Pavel -, a ajuns la un moment dat la concluzia că, împreună cu Hristos, cineva poate să le facă pe toate. Adică exact ceea ce spunem: să facă cineva virtuţile lui Hristos, să aibă cu adevărat Duhul Lui, să devină cineva asemenea lui Hristos şi atunci va putea să le facă pe toate. Dar, aşa cum a zis şi profesorul la un moment dat: „Oare poate cineva să îl aibă pe Hristos?” El a zis asta de-a dreptul şi a continuat expunerea.

Problema se pune cum poate cineva să îl aibă pe Hristos. Căci nu poate cineva să se păcălească. Oricât ai spune că îl ai pe Hristos, asta se va vedea Jn viaţa ta, în manifestările tale. Nu e de ajuns să zici asta şi nici doar să o

doreşti. Chiar şi dacă crezi că Îl ai pe Hristos înlăuntrul tău, nu ajungi nicăieri. Dacă Îl ai cu adevărat, Îl ai nu doar aşa, că tu crezi asta sau îţi doreşti, sau pur şi simplu doar pentru că afirmi asta. Dar cum ajungi să Îl ai pe Hristos în tine?

Iar această problemă nu este nouă, în înţelesul că acum suntem chemaţi pentru prima oară să auzim acest adevăr şi să „tăiem drum nou”, să începem noi primii. Înaintea noastră nu numai că au auzit acest adevăr, nu numai că au crezut în acest adevăr, ci au trăit exact aşa nu numai Apostolii, ci şi mulţi alţii după ei, până în zilele noastre. Mulţi dintre cei de dinaintea noastră, mii şi milioane de oameni, au trăit în Hristos, au trăit viaţa lui Hristos. Aceasta este o realitate, este un dat al Bisericii, şi absolut nimeni nu se poate autojustifica, aducând diverse argumente, justificări pentru greutăţile care apar. Toate sunt „dezvinovăţiri întru păcate”.

 Creştini fără experienţa prezenţei Sfantului Duh?

 Nu încetează însă să fie o realitate că mulţi, pe lângă faptul că îşi doresc acest lucru, pe lângă faptul că întrebuinţează acest lucru, nu ajung – şi asta se vede şi în viaţa lor – în punctul în care acest adevăr devine o realitate interioară: adică să îl aibă într-adevăr pe Hristos şi trăiască în El, şi toată viaţa lor, manifestările lor să fie în Hristos şi în Duhul Sfânt. Şi de aceea, cum am zis şi în alte dăţi, oamenii se strecoară prin această viaţă şi se descurcă aşa cum pot. Unul se descurcă zicând: „Oare chiar aşa stau lucrurile, cum ni se spune? Oare viaţa sfinţilor a fost chiar aşa cum citim?” Altul poate spune: „Ei, aşa erau odată lucrurile. Acum nu mai este aşa. Astea nu se mai pot întâmpla şi în zilele noastre”. Alţii şi le aranjează un pic diferit: „Ei, noi nu putem; noi nu vrem să luăm aşa lucrurile. Cât putem să fim creştini, suntem”.

Şi totuşi, am mai zis, cred, şi altă dată: chiar şi aceia care au o dispoziţie bună şi duc o luptă demnă de laudă şi care se străduiesc, dacă nu ajung la ceea ce-şi doresc, adică la clipa în care îi copleşeşte o mare smerenie, o mare căinţă, în care vine Duhul lui Dumnezeu, vine cu adevărat Hristos, de vreme ce nu ajung la acest punct şi fiindcă au o oarecare sinceritate, nu pot

să potrivească lucrurile în alt fel şi, în afara voinţei lor, credinţa lor se erodează.

Nu vor să priceapă că lucrurile nu se pot întâmpla deodată. Ei cred că se pot. în realitate însă, pe cât văd că nu se poate, îi cuprinde îndoiala. Aşa trec zilele, lunile, anii, viaţa, şi se întâmplă aproape acelaşi lucru care li s-a întâmplat creştinilor din Efes, atunci când i-a întrebat Apostolul Pavel dacă au primit Duhul Sfânt, iar ei i-au răspuns: „Nu ştim dacă există Duh Sfânt”. Dacă creştinii de astăzi vor să fie sinceri, ajung să spună aproape la fel. Cui îi spun? Sinelui lor, desigur. „Deci, oare aşa stau lucrurile? Oare chiar poate Hristos să-l izbăvească pe om? Trăieşte cu adevărat Hristos în creştinism, prin cuvântul Său, prin simţirile Sale, prin lucrările Sale, chiar se arată Domnul?” Şi oamenii rămân în nedumerirea aceasta. Ne confruntăm, prin urmare, cu realitatea unor astfel de creştini.

Nu mai există un Apostol Pavel care să-i încredinţeze ca pe creştinii de atunci din Efes, sau mai bine zis pe acei creştini care se botezaseră cu bo-tezul lui Ioan şi aveau să primească Duh Sfânt, botezându-se în numele lui Iisus Hristos, prin punerea mâinilor. Ceea ce s-a şi întâmplat cu ei şi au primit Duhul Sfânt. Se minunează cineva cum de s-a făcut acest lucru atât de uşor şi cât de simple au fost atunci lucrurile. „Vă veţi boteza în numele lui Iisus Hristos.” „Da” – au răspuns. Şi într-adevăr s-au botezat şi Apostolul Pavel şi-a pus asupra lor mâinile şi au primit Duhul Sfânt. Şi mai zice şi că au început să vorbească în limbi. Aceasta s-a întâmplat în acei ani, dar nu e neapărat nevoie să fie aşa mereu. Iar din aceasta reieşea că într-adevăr au primit Duhul Sfânt. însă nu se întâmplă aşa în toate situaţiile. Dar creştinul poate primi cu adevărat Duhul Sfânt, iar prin Duhul Sfânt Îl are în el pe Hristos şi toată viaţa lui este viaţa lui Hristos, şi nu doar viaţa unui simplu bun creştin.

 Viaţa în Hristos este o minune

 Am repetat că lucrurile nu pot rămâne aşa şi asta trebuie să se întâmple şi cu noi. Dacă nu se întâmplă, înseamnă că punem noi o piedică şi nu trebuie să întârziem să cercetăm problema, şi asta continuu, că să aflăm care este piedica şi să o înlăturăm, ca să se producă în schimb minunea lui

Dumnezeu. Fiindcă mântuirea este o minune, viaţa în Hristos este o minune, credinţa în Hristos este o minune. Nu este însă aşa cum credem noi, că trăim, adică, o viaţă cum se nimereşte şi în care le acoperim puţin şi pe cele creştineşti.

Trebuie să simtă omul că se întâmplă o minune în el, după cum şi-a dat seama Sara, care în chip minunat a zămislit şi l-a născut pe Isaac, şi a trăit o minune. Lucru pe care nu a putut nici ea şi nici Avraam să-l explice in vreun alt mod. Şi au fost şi alte situaţii asemănătoare.  Toţi sfinţii au simţit că înlăuntrul lor lucrează Duhul Sfânt, au simţit întreaga lor viaţă ca pe o minune. În privinţa lui Dumnezeu, minunea este ceea ce este; adică Dumnezeu face minunea în sufletul omului. Dar, în privinţa omului este acest sentiment că se petrece în el o minune, şi aceasţa deja îl transformă în altceva. În principiu, toată viaţa noastră este o mărturie a prezenţei lui Dumnezeu şi înlăuntrul şi în afara noastră, iar această realitate ne ghidează şi cum să vorbim, şi cum să ne purtăm, si cum sa traim. Adica pe de o parte, omul îşi trăieşte păcătoşenia lui, dar pe de alta trăieşte şi minunea lui Dumnezeu.

Sfântul Simeon Noul Teolog, cât era stăpânit de Duhul lui Dumnezeu, de prezenţa lui Hristos, cu care se şi împărtăşea, simţea că se schimba în-treaga lui existenţă şi zicea: „Văd mâinile mele, văd picioarele mele, toate mădularele mele, ca pe mădularele lui Hristos şi mă minunez. Unde să le sprijin şi unde să le pun?” Iar acestea nu par a fi nişte lucruri născocite.

Când într-o familie se întâmplă ceva foarte plăcut, ceva ce şi-ar fi dorit foarte mult şi care vine pe neaşteptate – şi nu luăm exemplul unei familii care trăieşte aceasta ca pe o minune, ci ca pe o realitate exclusiv omenească – pe toţi îi cuprinde fericirea care vine din acest eveniment neaşteptat şi încetează îndată să mai fie ceea ce erau înainte, transformându-se în alţi oameni. Dacă îmi este permis să spun, încep să se îmbrăţişeze şi să lase deoparte toate neînţelegerile. Toate se năruie în acest moment şi încep să vorbească altfel, să se poarte altfel, după bucuria şi starea de sărbătoare pe care o trăiesc. Şi luăm aceste lucruri strict omeneşte.

De pildă, un eveniment lumesc de acest gen este acela prin care o familie săracă poate câştiga la loto – nu înseamnă că trebuie să cumpăraţi lozuri! Ei cumpără pentru că au greutăţi şi cred că nimic nu-i mai poate scoate din această situaţie. Şi, atunci când câştigă, devin alţi oameni. însă după puţin timp revin la ceea ce au fost dintotdeauna.

Când în om începe să se petreacă minunea lui Dumnezeu, când începe într-adevăr să lucreze în el Duhul lui Dumnezeu, lucrarea necreată a lui Dumnezeu, omul este cuprins de asta şi se transformă, devine diferit. Şi cum să vorbească sau să se poarte, ignorând minunea din sufletul său? S-au apropiat nişte credincioşi de un călugăr şi l-au rugat să le spună câteva cuvinte şi acela le-a grăit exact ceea ce a simţit: „Cum să vorbesc? îmi vor fi arse buzele”. Ca să vorbească, aşadar, nu lucra doar creierul său, voinţa sa, sufletul său, toată fiinţa sa, ci Harul care îi făcuse mintea şi toată fiinţa să fie ale lui Hristos, în Hristos. „Cum să vorbesc? îmi vor fi arse buzele”.

 

Poate deveni astăzi realitate minunea vieţuirii în Hristos? 

Nu putem să ignorăm realitatea, adevărul că astăzi, din nefericire, nu se întâmplă acest lucru, deşi ar fi putut foarte bine să se întâmple. Să trăiască, adică, fiecare creştin această minune a transformării lui, să trăiască, dacă aş putea să spun aşa, activat de Duhul Sfânt, de harul Duhului Sfânt, să fie al lui Hristos, să fie un mic hristos şi să devină întregul lui comportament, întreaga lui viaţă astfel.

Să nu zică cineva că, afirmând acestea, ne plasăm cumva în afara realităţii vieţii de azi. Ştim cu toţii că sfinţii nu au ales ei înşişi situaţiile în care să trăiască, ca fiind, omeneşte, cele mai bune cu putinţă. Fiecare s-a aflat cumva exact unde nu ar fi vrut să fie, am zice, acolo unde nu s-ar fi aşteptat. Totuşi, le-a rânduit Dumnezeu pentru fiecare. Unii au fost în închisoare, unii au suferit martiriu, prigoniri, alţii au fost în continuu sub ameninţare, în

primejdii etc. încă şi cei din pustie, anahoreţii, pustnicii, chinoviarhii, toţi au trăit realitatea altfel decât se aşteptau. Sfântul Antonie, deşi ştia din situaţii precedente ce înseamnă lupta duhovnicească, cu siguranţă nu s-a aşteptat să i se întâmple toate cele ce i s-au întâmplat în pustie şi pe care i le-au pricinuit demonii dezlănţuiţi.

Nu s-au aflat deci, cum credem noi, în condiţii bune; iar când ne referim la aceste subiecte, să nu ne grăbim să spunem: „Unul care are casă, care are familie, care are probleme, griji, serviciu greu, care are de-a face cu această societate, cu genele moştenite, poate oare să trăiască duhovniceşte?” Permiteţi-mi să spun fără ezitare că nu numai că poate, ci că numai în aceste condiţii poate. Să nu mă interpretaţi greşit, vă rog, ci să mă înţelegeţi bine. Totul stă în felul în care te călăuzeşte Hristos. Asta nu înseamnă că tu trebuie sa te bsgi de unul singur în lucruri care merg anapoda. Dacă Dumnezeu îngăduie să te afli acolo  unde te afli, oricât de grele ar fi condiţiile, este tot  ce ai nevoie ca să trăieşti în Hristos, să trăieşti o viaţă sfântă, să trăieşti în Duhul Sfânt şi înlăuntrul tău să se petreacă minunea schimbării. 

Nu pe celălalt drum

 Vă rog să mă înţelegeţi în legătură cu acest subiect, şi să mă credeţi. N-am făcut nimic dacă ignorăm lucrurile şi o luăm pe altă cale. Nu se poate aşa! Şi cred cu tărie, cum am spus şi într-una din predicile trecute, că, finalmente, indiferent de gene, cel care crede în Hristos nu numai că nu găseşte o piedică în acestea, dar ele chiar îl ajută ‘ la mântuire; ajunge doar să luăm lucrurile cum trebuie.

Dacă sfinţii ar fi început să cârtească – dacă ne e permis să zicem aşa – şi să murmure şi să se plângă că i-a lăsat Hristos fără apărare, să fie prigoniţi, să fie chinuiţi, întemniţaţi şi altele; dacă ar fi luat aşa lucrurile, nimeni nu s-ar fi sfinţit. Nimeni! Dar le-au luat exact invers; pentru Hristos au fost întemniţaţi, prigoniţi, chinuiţi, supuşi martiriului, şi au simţit din ce în ce mai mult că prin acestea se sfinţesc. Cum vom ajunge şi noi astăzi la acest duh, şi, prin urmare, cum va dispărea din noi piedica aceasta, ca să înceapă să lucreze în noi minunea lui Dumnezeu, când noi nu reuşim deloc să luăm astfel lucrurile, nu le vedem deloc aşa şi nici nu le tâlcuim aşa?

Nu numai cei care au familii şi întâmpină diverse greutăţi, se zbat şi se adâncesc în dificultăţi şi devin nefericiţi, atunci când Dumnezeu le rân-duieşte în aşa fel încât să se sfinţească, dar şi ceilalţi, care nu se luptă cu greutăţile familiei, ci cu sinele lor şi cu cele pe care le poartă in ei – şi cu ce nu se luptă fiecare dintre noi! – se lasa pradă acestora şi îi ia valul.

Dar, uite, Dumnezeu le rânduieşte într-un fel pentru unii, în alt fel pentru alţii, şi au în ei date, sau gene, cum le spunem, care îi predispun pe unul spre melancolie, pe altul spre agresivitate, spre a avea complexe, frică, mânie sau duhul enervării. Şi, pe măsură ce nu reuşeşte cineva să ia lucrurile corect, cum ar şi trebui, de fapt, se afundă la modul propriu, începe să-l roadă acest duh al văitării, al cârtelii, iar lupta sa nu mai este deloc adevărată sau corectă.

 

Asumarea sinelui nostru şi puterea de a reacţiona în fapte 

Din câte ştiu, puţini sunt aceia care îşi asumă pe deplin propriul sine: „Ăsta sunt!” Şi poate că cineva este ajutat şi psihologic să se împace cu sinele său. Dar psihologia nu are nimic consistent de oferit ca să fie depăşită

această stare şi să se transforme omul conform cu viaţa în Hristos. Poate ajuta omul să priceapă un pic mai bine, să accepte situaţia şi să zică: „Aceasta este închisoarea mea! Acesta este martiriul meu! Aceştia sunt prigonitorii, chinuitorii şi călăii mei! Aici să trec prin acest martiriu, să sufăr, să fiu chinuit!”. Dar nu pasivL Fiindcă omul, oricât ar fi de apăsat, de încercat interior sau exterior, este plăsmuit de Dumnezeu în aşa fel încât să poată spune: „Nu! Nu mă voi afunda în aceasta, nu mă resemnez, nu voi face voia celuilalt”, adică a tuturor acestor situaţii ivite în noi. Şi aşa acceptă cineva să-şi trăiască propriul martiriu şi propria închisoare.

Însă a ţi le asuma înseamnă să acţionezi pozitiv şi nu să le laşi să facă ce vor ele cu tine. Să reacţionezi! Şi prin această reacţie lucrurile pot să se înrăutăţească, aşa cum se întâmpla cu martirii: în clipa când refuzau să se închine idolilor sau să se lepede de Hristos, cei care îi chinuiau deveneau ca nişte fiare, se mâniau şi mai mult. Şi, în mod paradoxal, fiecare martir rămânea senin, fără să se teamă de această agresivitate. Să luăm aminte la acestea!

Şi tineri, băieţi, fete, şi adulţi, femei, bărbaţi, şi oameni fără carte nu şi-au arătat niciun pic de laşitate în faţa unui asemenea martiriu. în loc să-i înspăimânte, să-i mânie – stare care îl cuprinde pe om atunci când se teme -, din contră, în ei creştea dorinţa de a spune nu idolilor, de a se opune, de a nu se preda, de a nu pierde bucuria pe care le-o dădea Hristos, de a nu se lăsa copleşiţi de frică, de deznădejde, de tristeţe; şi le înfruntau pe toate cu îndrăzneală, cu bucurie, cu curaj.

 Harul desăvârşeşte minunea

 Desigur, aceste lucruri nu se întâmplă pur şi simplu, doar dacă zice cineva că le va face. Acestea se întâmplă doar în Hristos, prin Harul Său. Vă reamintesc acel eveniment cu preotul care ajunsese la o neînţelegere cu cel pe care Biserica îl prăznuieşte ca Sfântul Nichifor; iar preotul nu era unul oarecare. Era un luptător gata să mărturisească credinţa în Hristos. Totuşi, deşi Nichifor îl ruga să-l ierte, într-un fel ca pe unul dintre fiii lui duhovniceşti, preotul nu accepta. Într-una din zilele persecuţiei, preotul a fost prins. A început martiriul lui şi preotul era chinuit. Sfântul Nichifor a

aflat aceasta şi ştia că nu se poate să mergi în împărăţia Cerurilor având duşmănie în suflet şi fără să te împaci cu vrăjmaşul tău. Ştia foarte bine acest lucru.

Vreau să accentuez aici că creştinii ştiau foarte bine adevărul lui Dumnezeu şi nu trăiau aşa, la voia întâmplării. Sfântul Nichifor s-a dus, deci, îndată la locul unde îl chinuiau pe preot şi i-a căzut la picioare, rugându-1 să-1 ierte. După toată probabilitatea, greşeala era mai mult a preotului. Dar preotul, al cărui nume era Sapriciu, nu voia cu niciun chip să-1 ierte.

Din acest moment, acest preot curajos, care era atât de hotărât să mărturisească, care credea atât de mult în Hristos – desigur, toate acestea în ghilimele -, n-a mai putut suporta chinurile, martiriul, fiindcă îl părăsise harul. Până în acel moment avusese har, fiindcă Dumnezeu, în iconomia Sa, ştia că va veni Nichifor. Şi nu-l împiedicase nimeni până în acea clipă să dea iertarea. Şi totuşi nu a vrut.

Iar Dumnezeu şi-a retras harul şi a rămas golit. Oricât de curajos şi îndrăzneţ ar fi fost, nu a mai putut suporta. Nu putem avea credinţă în Hristns fără har, fără această comuniune. De aceea trebuie ca fiecare să se lepede de piedicile din el. Dacă există aceste piedici, ele îndepărtează harul şi rămâi fără el şi nu mai poţi îndura.

În cele din urmă preotul s-a lepădat de Hristos şi l-au lăsat liber. Iar Sfântul Nichifor a mărturisit în locul lui şi a devenit Sfânt martir.

Aceasta este marea problemă. Vrem, nu vrem, aşa a rânduit Dumnezeu, să dăm mărturie. Unul într-un fel, altul în alt fel. Astăzi însă martiriul este în inima noastră. în sufletul nostru. Şi există oricum lucruri negative în noi, însă ele ne pot veni în ajutor, pot deveni ele însele slujitoare ale sfinţirii sufletului nostru. Dacă noi, contrar tuturor acestor opoziţii şi negativisme din noi, credem în Hristos si suntem dispuşi să trăim această închisoare, fără să ne văităm, să trăim acest martiriu, să ne ridicăm, orice s-ar întâmpla, nu va trece mult timp şi vom începe să simţim că renaşte mi-nunea, că creşte în noi,  că, ne schimbă Domnul, simţim exact ceea ce a spus Apostolul Pavel: „Dacă mărturiseşti cu gura ta şi crezi cu inima ta, te

mântuieşti”. Şi aşa ajunge cineva la mântuire. (Taina mantuirii -Arhim. Simeon Kraiopoulos)