http://www.kmkz.ro/de-pe-teren/interviu-dezvaluiri/horia-roman-patapievici-cea-mai-proasta-forma-de-patriotism-este-nationalismul/

Horia-Roman Patapievici: „Cea mai proastă formă de patriotism este naționalismul“8 mai 2014 • Interviuri • 28 comentarii

Aranjați-vă papioanele și citiți interviul de mai jos acordat de domnul Patapievici Revistei Kamikaze, în ziua demisiei de la ICR, în 2012. S-ar putea să vă doriți să ieșiți din nou în stradă.

Reporter: Domnule Patapievici, dumneavoastră care credeți că a fost miza mutării Institutului Cultural Român de la președinție la Senat?

Horia-Roman Patapievici: Miza a fost oferită, public, chiar de unul dintre artizanii distrugerii Institutului, și anume de fostul ministru al Culturii, Mircea Diaconu, care spunea fără nici o jenă că ICR era prea independent. (n.r. citește de pe o hîrtie) Vă pot da citatul corect din afirmația lui Diaconu, care sună așa: „Până acum ICR avea o politică indepen…, nu știu, treaba lui, în fine, nu dădea socoteală nimănui. Am avut discuții foarte ample cu Andrei Marga și concluzia a fost că și ICR trebuie să cânte în același cor.” Am încheiat citatul. Deci ICR nu cînta în același cor. Limpede, nu?

Rep.: Dar așa a spus, „indepen…“, adică și-a dat seama că se dă de gol și n-a mai pronunțat în totalitate cuvântul?

H.-R.P.: Da, exact. Și-a dat seama că sună straniu, dar e clar că vroia să spună „independentă“, pentru că întărește apoi ideea aceasta prin faptul că spune că ICR „nu cânta în același cor“. Faptul că eram independenți și nu mai trebuia să fim era una din mize, cealaltă este exprimată, la fel de fără ocolișuri, în preambulul Ordonanței de Urgență și în scrisoarea pe care ministrul actual al Culturii, Hașotti, a trimis-o Societății Academice Române. Preambulul este extraordinar de limpede în privința mizei ordonanței. Acolo se susține că trecerea ICR în subordinea Senatului este o urgență, deoarece, dacă actuala funcționare a Institutului Cultural Român va continua, citez din memorie, „sentimentul de înstrăinare față de națiunea mamă al românilor care trăiesc în afara granițelor va deveni permanent“. Ceea ce înseamnă că, în viziunea lor, felul în care funcționa ICR — adică deschis, conectat, în

cooperare directă, dinamic, modern — măcina pe dinăuntru națiunea română. Destul de ceaușist, nu crezi?

Rep.: Dar aveau și exemple în sensul ăsta?

H.-R.P.: Evident că nu aveau. Hașotti, de la înălțimea poziției de ministru, a întărit ideea, susținînd că ICR a fost subordonat Senatului deoarece anume Senatul este instanța care ar putea readuce ICR la misiunea sa veritabilă (mă întreb dacă unică?), care este, potrivit lui Hașotti, „întărirea identității naționale a românilor în contextul cultural al globalizării“ (citez din memorie). Iar ca exemple de bune practici, sunt date trei comisii din Senat, Comisia de Politică Externă, Comisia Români de Pretutindeni și Comisia pentru Afaceri Europene. În mod poate semnificativ, Comisia de Cultură nu a fost pomenită. Din aceste exemple, mi se pare că rezultă clar atît miza, cît și scopul modificării de către USL a legii ICR: scopul este naționalist, miza este încadrarea în corul politic USL. Deci este vorba de o modificare majoră de misiune. Nu credeți? Din vechea misiune, care era deschiderea spre piețele culturale occidentale și care a fost judecată drept antinațională, avem o alta, întărirea identității naționale românești, și o precizare importantă, că acest lucru devine un element de politică externă. Ce poate fi mai limpede? Firește, din punctul meu de vedere, filozofia de bază a acestor legiuitori improvizați se bazează pe o eroare: ei cred că identitatea este autonomă și, pentru că este autonomă, ea trebuie cultivată izolat. Or, exact contrariul este adevărat: nici o identitate nu e inteligibilă în absența cadrului ei cultural de referință, care nu e niciodată intern, nici măcar pentru marile culturi. Din punctul de vedere al formulării identității românești, fie filozofic, fie religios, fie cultural, piețele de referință sunt piețele occidentale. În conferința de presă am folosit formula asta: românii, în măsura în care vor fi români, vor fi europeni. Iar dacă vor înceta să mai fie europeni, vor înceta să mai fie români.

„Atunci când faci bine țării tale se cheamă că ești patriot“

Rep.: Credeți că suntem încă tributari unor sintagme, unor concepții comuniste absurde, de genul „poet național“? Când în cultură universalitatea este până la urmă cea mai bună evaluare.

H.-R.P.: Ei, sintagma „poet național“ nu e tocmai comunistă… Dar, da, aveți dreptate, valoarea este dată de universalitate. Iar expresia, formularea, e specifică. Dar dacă expresia specifică nu atinge universalitatea, atunci nu avem valoare în adevăratul înțeles al cuvântului. Și e foarte ironic și emblematic — ironic pentru cei care-l revendică pe Eminescu ca exemplu de naționalism integral și simptomatic pentru tipul de ignoranță pe care aceștia îl au față de cultura lui Eminescu — faptul că Eminescu era alergic la naționalismul fără acoperire și că, în chestiunea națională, a urmat linia lui Maiorescu, a „naționalității în limitele adevărului“. Căci adevărul e universal, iar naționalitatea particulară…

Rep.: Săracul Eminescu, trebuie să suporte o etichetă pe care n-o agrea.

H.-R.P.: Naționalismul, dacă vrea să fie un patriotism integral, trebuie, pentru a fi eficace și a-și putea atinge obiectivele, să fie în limitele adevărului. Cea mai proastă formă de patriotism este naționalismul. De ce? Pentru că naționalismul, ca naționalism, nu-și atinge niciodată obiectivele propriu-zis patriotice. În istoria europeană avem exemple tipice: Cine a fost în Italia mai naționalist decât Mussolini? Rezultatul: și-a ruinat țara. Cine a fost în Germania mai naționalist decât Hitler? Rezultatul: și-a distrus țara. Naționalismul a reușit să ruineze toate țările pe care a pretins că le salvează. Spre deosebire de naționalism, care vrea supremația

izolată a sa împotriva tuturor, patriotismul este construcție națională de sine în vederea realizării, în comun, a binelui, a adevărului și a frumosului. Nimeni nu este posesorul binelui, adevărului, frumosului: de aceea, orice patriotism este o formă de emulație, de străduință, de depășire de sine.

Rep.: Formula asta cuprinde întru totul propria dumneavoastră concepție despre patriotism sau aveți și alte unghiuri de vedere?

H.-R.P.: Pentru mine, scurt spus, patriotismul constă în a face bine. Nu înseamnă a iubi declamatoriu, ci înseamnă a iubi în mod eficace. Nu doar a iubi, ci și a face dovadă practică a iubirii. Atunci când faci bine țării tale se cheamă că ești patriot.

Rep.: Dar ai dreptul să iubești mai mult un compatriot decât un om din afara spațiului tău de origine? Nu intră în conflict o iubire cu alta?

H.-R.P.: Poți să-l iubești, dacă chiar se întîmplă să-l iubești. Dar nu ca principiu, căci iubirea nu decurge din principii, este triumful particularului, al individualității. Cele două iubiri nu au cum să intre în conflict. Gândiți-vă cum e formulată identitatea noastră românească. Ea este in-te-gral europeană. Toate sursele noastre culturale prin care justificăm ceea ce suntem sunt europene.

Rep.: Corect, ne revendicăm și-n imnul național de la romani. Ne dorim așadar oficial să fim europeni cu vechime.

H. -R.P.: Firește! Și însăși revendicarea romană vine dintr-o tradiție culturală care nu e românească, e occidentală. Toate sursele identității culturale românești sunt surse europene, toate.

„Prin aceste mișcări naționalist orientate, încrederea în ICR se va prăbuși.“

Rep.: Cum se va vedea schimbarea aceasta în relația cu celelalte țări?

H.-R.P.: Mă tem că, prin aceste mișcări autoritare și naționalist orientate, încrederea în ICR se va prăbuși. Vom pierde parteneriatele. Cum știți, din două proiecte, unul era în parteneriat. Asta însemna economii bugetare, căci, la aceeași amploare, evenimentul revenea mai ieftin. Iar din cinci evenimente, unul era fără costuri, atât de mult doreau partenerii noștri programele ICR. Toate astea, tare mă tem, s-au cam încheiat… Vedeți, în termenii discuției dinainte, am putea spune că Institutul a încercat să fie patriot: a construit cu migală o încredere care ne-a ajutat să fim văzuți, de europeni, ca unii dintre cei mai interesanți și doriți europeni. În felul acesta, prin încredere și deschidere, am economisit bani naționali. Pierzînd încrederea, naționaliștii vor plăti mai mult. Vor plăti mai mult pentru o vizibilitate infinit mai redusă. Costurile naționalismului sunt întotdeauna mai mari decît beneficiile, care sunt doar aparente, de ordinul și resortul vanității.

„Iosif Sava, dacă mai trăia, nu cred că mai avea emisiune la postul public în aceste vremuri.“

Rep.: S-a spus că e necesară schimbarea pentru că s-ar cheltui mai transparent banii.

H.-R.P.: Această afirmație nu poate fi luată în serios, e un pretext… transparent. Cum știți, Senatul n-are printre atribuții controlul cheltuirii banului public. De acest lucru se ocupă Curtea de Conturi. Or, Curtea de Conturi a analizat felul în care ICR cheltuiește banul public în fiecare an, din 2005 încoace. Și nu a găsit, de fiecare dată, nimic care să justifice o asemenea afirmație. Firește, au fost sesizate anumite nereguli birocratice. Dar acestea, în termenii legali stabiliți chiar de Curtea de Conturi, au fost remediate, în timp util, potrivit legii. Dacă intrați pe situl ICR, veți constata că toate cheltuielile noastre de programe sunt la vedere, aproape în timp real. Nu știu cîte instituții publice de la noi se pot lăuda cu o asemenea transparență… În fine. Aș mai adăuga ceva, la capitolul „cheltuieli netransparente“. Viitorul președinte ICR va constata că mașina pe care am folosit-o în toți acești ani este mașina pe care am moștenit-o de la Augustin Buzura, fostul președinte al ICR. Am interzis orice cheltuială somptuară, tot mobilierul de la ICR este cel achiziționat de predecesorul meu. Uitați-vă ce televizor avem (n.r. arată spre televizorul din biroul său), este un televizor vechi, cumpărat tot pe vremea lui Augustin Buzura. Comparați acest televizor cu plasmele panoramice pe care le vedeți în toate ministerele, în cele mai umile săli de așteptare. Nu am acceptat nici o cheltuială de reprezentare care să reflecte statutul de demnitar, legal altminteri, al președintelui ICR. E motivul pentru care nu am călătorit niciodată la clasa business, deși era legal. Și asta din solidaritate cu colegii mei și cu artiștii români, dar și pentru că am vrut să economisim banul public. Mi-am privit funcția de președinte ICR nu ca pe un privilegiu, ca pe un serviciu pentru mine, ci ca pe un serviciu făcut binelui public.

Rep.: Ce trebuie făcut acum, să iasă lumea în stradă cum a făcut-o la protestul cu papioanele, să ocupe piețele orașelor? Nu văd să intre cineva în greva foamei pentru motive culturale.

H.-R.P.: Nu știu. Schimbările din România sunt mult mai grave decît schimbarea misiunii ICR. Este o foarte amenințătoare redefinire, în termenii autoritariști, a „binelui public“, care a devenit o amenințare publică. Or, asta cade în sarcina presei, a jurnaliștilor…

Rep.: Care jurnaliști, care presă? Poate dacă mai trăia Iosif Sava…

H.-R.P.: Dragul meu, Iosif Sava, dacă mai trăia, nu cred că mai avea emisiune la postul public în aceste vremuri.

Alexandru Căutiș