UNIVERSITATEA “BABEȘ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE DREPT

TERMENUL REZONABIL AL ARESTĂRII

PREVENTIVE

- în jurisprudenţa CEDO şi jurisprudenţa românească -

Coordonator:

Lect. Univ. Dr. Radu CHIRIŢĂ

Absolvent:

CRISTE Lucian Axente

Cluj-Napoca

2010

2

La nature n’a rien donné à l’homme de plus précieux que le temps.

Mais ce bien si précieux, et le seul qui soit véritablement à nous, est

aussi celui qui nous échappe le plus promptement.

Chancelier d’Aguesseau, Mercuriale L’emploi du temps (1714)

3

Cuvânt-înainte

Încă de la apariţia conceptului de ,,drepturi ale omului”, libertatea individuală a persoanei

alături de libertatea religioasă şi de dreptul de proprietate, au constituit primele valori

fundamentale ce au început să capete contur. Am ales să dezbat o temă ce ţine de libertatea

individuală a persoanei, respectiv termenul rezonabil al arestării preventive, în considerarea

faptului că acest aspect ţine de o igienă elementară a oricărui sistem ce se vrea democratic şi

constituţional. Înţelegerea corectă şi aplicarea exactă a conceptelor pe care le voi analiza în

lucrare, indică prezenţa unui sistem procesual penal sănătos. Imboldul este acela că trebuie să

depunem toate diligenţele posibile pentru a înlătura metehnele unui sistem judiciar ce pare că este

încă ancorat în vechile concepţii ale unor timpuri de tristă amintire.

Prin această lucrare am urmărit două obiective principale. În primul rând am încercat o

prezentare a principalelor chestiuni ce ţin de termenul rezonabil al arestării preventive, astfel cum

sunt ele prezente în doctrina şi jurisprudenţa Curţii, iar în al doilea rând, am considerat necesară

o abordare comparativă a jurisprudenţei instanţelor noastre interne cu jurisprudenţa instanţei

europene, pigmentată ici şi colo cu unele referiri la jurisprudenţa celorlalte state semnatare ale

Convenţiei.

Nu în ultimul rând vreau să semnalez faptul că tema aleasă, deşi în aparenţă pare una

relativ restrânsă, odată intrat în studiul doctrinei si jurisprudenţei aferente, se întrevăd o

multitudine de alte sub-teme care, analizate în mod individual, ar putea constitui fiecare în parte

obiectul unui studiu de specialitate.

4

I. CAPITOL PRELIMINAR

1. NOŢIUNEA DE TERMEN REZONABIL

1.1. Noţiunea de termen rezonabil. De multă vreme timpul, procedura, judecata şi

dreptatea nu mai sunt termeni univoci. Procesul, prin ritualul pe care-l urmează, îşi are

propria sa logică temporală, dar prin scopul pe care îl urmăreşte, procesul este mijlocul

restabilirii dreptului şi a integrităţii lui în timp util, spulberând cât mai repede cu putinţă

drama aşteptărilor şi a incertitudinilor.1

Încă de la început trebuie să precizăm faptul că nicio legislaţie nu defineşte noţiunea

de ,,termen rezonabil”. Pornind de la acest pretext, unii susţin că avem de-a face cu un

termen juridic flou, care este greu de definit2. Cu toate acestea, după părerea noastră,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului3, prin jurisprudenţa pe care o propagă, acoperă

măcar în parte acest vid juridic, cel puţin datorită faptului că utilizează aprecierea in

concreto, ca metodă de analiză a duratei rezonabile a arestării preventive, prin aceasta

determinând implicit şi coordonatele care înfăţişează conţinutul noţiunii de termen

rezonabil.

În discursul juridic autohton, noţiunea de ,,termen rezonabil” a căpătat multiple

semnificaţii. Pentru a putea înţelege mai bine noţiunea de termen rezonabil, trebuie să

precizăm mai întâi conotaţiile celor două cuvinte care apar în această sintagmă. Noţiunea

1Stephane BOISSON, L’exigence de délai raisonnable dans la jurisprudence de la Cour Européenne des

Droits de l’Homme, Th. Aix-Marseille III, 2001, p.215 şi urm.; Didier CHOLET, La célérité de la procédure

en droit processuel, L.G.D.J., Paris, 2006, nr. 286 şi urm. ; Jean-Marie COULON, Les droits fondamentaux

des justiciables au regard du temps dans la procédure, în Jean-Marie Coulon, Anne-Marie Frison-Roche

(sous la diréction) Le temps dans la procédure, colloque, organisé par le Tribunal de Nanterre et

l'Association française de philosophie du droit, Paris, Dalloz, 1996, p.11 şi urm.; Laure MILANO, Le droit à

un tribunal au sens de la Convention européenne des droits de l’Home, Dalloz, 2006, nr. 568 şi urm. ;

Antoine VALÉRY, Qu'est-ce Qu'un Délai Raisonnable au Régard de la Jurisprudence de la Cour Européenne Des Droits de L'Homme, in Le Procès Équitable et la Protection Jurisdictionnelle du Citoyen

Actes du Colloque organisé à Bordeaux les 29 et 30 septembre 2000, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2001, p. 93 şi

urm.; Georges WIEDERKEHR, L’accélération des procédures et les mesures provisoires, Revue

Internationale de Droit Comparé, 1998, p. 449-462. În toate aceste lucrări, pe care le-am avut la îndemână,

precum şi în alte lucrări la care vom face expres referire pe parcursul studiului, se tratează pe larg noţiunea

de termen rezonabil şi cea de celeritate. Din dorinţa de a păstra o structură compactă a lucrării de faţă, nu

vom recurge la o analiză în detaliu asupra noţiunilor în sine, aceasta poate cu altă ocazie. 2 Serge GUINCHARD, Jacques BUISSON, Procédure Pénale, 4ème Edition, Litec Groupe LexisNexis, 2008,

p. 391 ; Naty SARR, Le délai raisonnable dans le procès pénal, These pour le Doctorat, Université Gaston

Berger de Saint-Louis, 2007, p. 15. 3 Numită în cele ce urmează Curtea.

5

de ,,termen sau durată” este relativ uşor de definit, prin aceasta înţelegându-se ,,intervalul

de timp acordat pentru a face ceva”. O aparentă dificultate intervine însă, atunci când

trebuie să supunem analizei adjectivul ,,rezonabil”, ce este şi ce nu este rezonabil. De

pildă, în vocabularul juridic se face referire pe de-o parte, la ,,interpretarea rezonabilă” a

unui text, iar pe de altă parte, se vorbeşte de urmările absurde ale unei decizii judecătoreşti

nerezonabile din perspectivă temporală, aceasta prin raportare la deciziile date de

magistraţi în toate etapele judecăţii, pe parcursul acelui ,,silogism judiciar” evocat de

doctrină1.

În dreptul francez s-a purtat o adevărată dispută terminologică pe această temă.

Unii teoreticieni susţin că pentru a putea aprecia caracterul rezonabil sau nerezonabil al

unei chestiuni de ordin judiciar, trebuie să se facă referire mai mult la criterii de ordin

sociologic şi mai puţin la criterii de ordin juridic. Astfel s-a afirmat că ,,este nerezonabil

ceea ce opinia comună nu poate accepta, ceea ce ea resimte ca fiind în mod manifest

inadaptat într-o anumită situaţie, sau mai bine zis contrar echităţii”2. Alţii recurg la

noţiuni precum ,,soft law” afirmandu-se că estimarea caracterului rezonabil implică o

evaluare care depăşeşte notiunile clasice utilizate în drept3.

Cu toate acestea, din discursul marii majorităţi a doctrinarilor, reiese faptul că

,,rezonabil”este o noţiune juridică al cărei continut trebuie să fie dat nu în funcţie de

considerente personale, extra-judiciare, ci în funcţie de un raţionament bazat pe drept4.

Astfel, atât judecătorul european cât şi cel naţional, trebuie să interpreteze noţiunea în

lumina regulilor cuprinse în legi, tratate şi jurisprudenţă. Atunci când noţiunea de

,,rezonabil” se regăseşte într-un tratat, ca izvor de drept, judecătorul se foloseşte atât cât

este posibil, de dispoziţiile în cauză pentru ai da un continut. O altă sursă juridică care

poate să fie invocată de către judecător este jurisprudenţa. Curtea Europeană, aminteşte în

acest sens că noţiunea de rezonabil este un termen juridic utilizat adeseori în Convenţie5

iar ,,caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază cu ajutorul criteriilor ce

se degajă din jurisprudenţa Curţii....”6 .

1 Olivier CORNET, L’interpretation du ,,raisonnable” par les juridictions internationales: au-delà du

positivisme juridique?, Revue Générale de Droit International Public, Tome CII, 1998, p.6. 2 Chaim PERELMAN, Le raisonnable et déraisonnable en droit, L.G.D.J., Paris, 1984, p.25. 3 Jean SALMON, Le concept de raisonnable en droit in Mélanges offerts a Paul Reuter.Le droit

international:unité et diversité, Paris, Pedone, 1981, p.306. 4 Conform Olivier Cornet, op.cit., p. 24. 5 Afacerea Wemhoff din 27 iunie 1968. 6 Salerno c.Italie din 22 septembrie 1992, §19 ; Abdoella c. Pays-Bas din 25 noiembrie 1992, § 20; Bunkate

c. Pays-Bas, din 26 mai 1993, §22; Francesco Lombardo c. Italie, din 26 noiembrie 1992, §.24; Giancarlo

6

În linii mari, în ceea ce priveşte durata arestării preventive, două sunt consecinţele

care decurg din faptul că noţinea de ,,rezonabil” este una juridică. Mai întâi trebuie să

remarcăm faptul că o astfel de interpretare permite efectuarea unui control judiciar al

respectării caracterului rezonabil al duratei arestării preventive, orice altă interpretare

nefăcând altceva decât să golească de conţinut prevederile art.5 §3, judecătorul european

neputând verifica liber dacă prelungirea detenţiei este rezonabilă în sensul art. 5 §31. În al

doilea rând, atunci când se constată o violare a prevederilor acestui alineat, judecătorul va

putea să aplice toate consecinţele juridice care se impun.2 La rândul său, statul condamnat

va trebui, pe de-o parte să plătească reparaţii acelor persoane ale căror drepturi au fost

încălcate, iar pe de altă parte va fi necesar să modifice şi să adapteze legislaţia naţională.

În opinia noastră, din cele de mai sus reiese în mod evident faptul că avem de-a

face cu o noţiune fundamentală de drept, astfel putând fi sancţionate comportamente care

depăşesc graniţele a ceea ce ar fi „socialmente acceptabil”.

1.2. Efectivitatea noţiunii de termen rezonabil. La ce bun faptul că justiţiabilul

are dreptul la un tribunal independent şi imparţial, în faţa căruia va putea beneficia de

anumite principii procesuale cum ar fi cel al contradictorialităţii ori cel al egalităţii

armelor, dacă judecătorul naţional nu respectă garanţii procesuale, cum ar fi cea a duratei

rezonabile a arestării preventive? Analizând sistemele judiciare din statele membre ale

Consiliului Europei, prin prisma jurisprudenţei Curţii, apare ca evident faptul că una dintre

cele mai stringente probleme cu care statele europene se confruntă este legată de durata

desfăşurării procedurilor judiciare, eficientizarea actului de justiţie constituind o reală

prioritate din perspectiva instanţei europene atât în materia art. 5 §3 cât şi în sensul art. 6

§1.3 Iată contextul în care se dezvoltă şi capătă efectivitate noţiunea de termen rezonabil.

Subliniind în repetate rânduri obligaţia statelor semnatare de a asigura faptul că

drepturile garantate de către aceasta sunt concrete si efective, iar nu teoretice si iluzorii4,

Lombardo c. Italie, din 29 octombrie 1992, §34; Dobbertin c. France, 25 februarie 1993, §39;s.a. apud O.

Cornet, op.cit., p.7. 1 Afacera Stögmüller din 10 noiembrie 1969. 2 În ceea ce priveşte efectele directe şi forţa obligatorie a unei hotărâri date de CEDO, a se vedea Radu

CHIRIŢĂ, Convenţia Europeană a drepturilor omului –Comentarii şi Explicaţii-, Ediţia 2, Ed. C.H.Beck,

Bucureşti, 2008, p.25-26; Jacques VELU, Rusen ERGEC, La Convention européenne des droits de l’homme, Ed Bruylant, Bruxelles, 1990, p. 1065. 3 În acest sens a se vedea discursul Preşedintelui Curţii Europene a Drepturilor Omului, Luzius Wildhaber,

http://www.ena.lu/. 4 Airey c. Irlanda, 9 octombrie 1979.

7

Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu s-a limitat doar la recunoaşterea şi proclamarea

celeritatăţii, ci a ridicat acest concept la rangul de principiu.

Noţiunea de ,,celeritate”1 este o constantă a dreptului european, fiind reluată

frecvent în textele Convenţiei şi în jurisprudenţa Curţii care, la rândul ei, este foarte strictă

în privinţa respectării acestei garanţii, atât în materie civilă cât şi în materie penală. În

articolul 5 unde sunt reglementate modalităţile de trimitere în detenţie preventivă, ideea

sau exigenţa de ,,celeritate” este reluată de patru ori. Mai întâi, în paragraful 2 al art. 5 este

inserată o garanţie fundamentală care prevede că ,,orice persoană arestată trebuie să fie

informată în termenul cel mai scurt...asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei

acuzaţii aduse împotriva sa”. Mai apoi, paragraful 3 al art. 5 stipulează două garanţii

speciale, anume: aducerea celui arestat sau deţinut ,,de îndată” (aussitôt, promptly) în faţa

unui judecător sau a altui magistrat, pe de-o parte şi dreptul celui arestat sau deţinut de a fi

judecat într-un termen rezonabil sau de a fi eliberat pe parcursul procedurii, pe de altă

parte. În fine, art.5 prin paragraful 4 impune dreptul oricărei persoane private de libertate

de a introduce un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen

scurt asupra legalităţii deţinerii sale.

Pornind de la premisa conform căreia ,,duratele sunt imanente procesului

penal”,2considerăm că absenţa unei proceduri interne şi a unor garanţii procesuale, care să

vizeze asigurarea unui remediu efectiv în cazul lipsei de celeritate a organelor judiciare în

desfăsurarea procedurilor constituie o problemă fundamentală într-un sistem de drept

determinat. În hotărârea Stögmuler c. Germania, Curtea a arătat că o persoană faţă de care

s-a luat măsura arestării preventive nu poate fi ţinută prea mult timp în incertitudine, dat

fiind faptul că secretul instrucţiei, imposibilitatea de a-şi demonstra nevinovăţia, atentează

la libertatea şi reputaţia acelei persoane.3 Iată de ce „orologiul justiţiei” reprezintă chiar o

condiţie fundamentală a actului şi faptului de „dreptate”, temporizarea dreptului fiind

uneori, tot atât de păgubitoare ca şi ignorarea lui.4

1 S. GUINCHARD (dir.), Droit commun et droit comparé du procès équitable, 4e édition, Dalloz, 2007, nr.

563 şi urm., p.1064şi urm.; Jean Pradel, La Célérité et les temps de procès pénal : Comparaison entre

quelque législations européennes, Ottenhof, Dalloz, 2003, p. 251 şi urm.; Serge Guinchard, Jacques

BUISSON, op.cit., p.385. 2 Didier Cholet, op.cit., 2006, nr. 287. 3 Alexis MIHMAN, Contribution a l’Etude du Temps Dans La Procedure Penale :Pour une Approche

Unitaire du Temps de la Reponse Penale, These pour le Doctorat, mention très honorable avec félicitation du jury, Université Paris 11 Sud, Faculté Jean Monnet , présentée et soutenue publiquement le 2 avril 2007, p.

307. Tot în această lucrare se arată că la rândul ei, o celeritate excesivă, riscă să ignore inividul, care va fi

mai degrabă un «obiect al justiţiei », decât un « actor al procesului », p.311. 4 Jean-Marie Coulon, Les droits fondamentaux des justiciables au regard du temps…op.cit.,1996, p.13.

8

2. TERMENUL REZONABIL ÎN CONTEXTUL ART.5 DIN

CONVENŢIE

Art.5 §3 din Convenţie prevede că: orice persoană arestată sau deţinută, în

condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de

îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea

atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată

în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să

asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Mai înainte de a purcede la prezentarea propriu-zisă a criteriilor şi a metodelor

utilizate de Curte pentru determinarea caracterului rezonabil al arestării preventive,

considerăm că trebuie prezentat cadrul general în care această noţiune se regăseşte, precum

şi eventualele interactiuni care există între această garanţie şi celelalte paragrafe ale art.5.

Art. 5 al Convenţiei s-a inspirat din prevederile art.3 şi ale art.9 din Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului şi din cele ale art.9 paragr.1-5 din Pactul internaţional

cu privire la drepturile civile şi politice.1 Cu toate acestea se pot remarca unele deosebiri

formale şi substanţiale între prevederile art. 5 şi cele cuprinse în art. 9, cel dintâi fiind mai

detaliat şi în acelaşi timp mai complet. De pildă, din punct de vedere formal, art. 5 nu se

limiteză la a arăta o listă exhaustivă de motive care permit statului să priveze individul de

propria-i libertate, ci merge mai departe stipulând în favoarea celui privat de libertate

anumite garanţii procesuale.2

Sensul esenţial al prevederilor art. 5 este protecţia individului împotriva arbitrarului

autorităţilor statale şi, totodată, asigurarea condiţiilor pentru exercitarea altor drepturi şi

libertăţi. Scopul principal al art. 5 este protejarea libertăţii şi siguranţei persoanei contra

arestărilor şi detenţiilor arbitrare3. Mergând pe aceeaşi linie, o altă hotărâre precizează că

orice individ fie el liber sau deţinut, are dreptul la protecţia sa, adică sa nu fie sau să nu

rămână privat de libertatea sa, fără respectarea exigenţelor cuprinse în paragraful 1 şi, dacă

1 Ion DELEANU, Instituţii şi Proceduri Constituţionale-în dreptul român şi în dreptul comparat-, Ed.

C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p.494; Gheorghiţă MATEUŢ, Tratat de Procedură Penală-partea generală-,

Vol. I, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p.177. 2Jim MURDOCH professeur de droit Public à I'Université de Glasgow Ecosse, Royaume-Uni, L’article 5 de

la Convention Européenne Des Droits De L’Homme, Dossier sur les droits de l’homme, nr.12 révisé,

Editions de Conseil de l’Europe, 2004, p.9. 3 Cakici c. Turcia, 8 iulie 1999, § 104.

9

se găseşte în stare de arest sau detenţie, are dreptul să beneficieze de diverse garanţii

cuprinse în paragrafele 2-5, în măsura în care sunt incidente în cauză1.

După cum am văzut, obiectul articolului 5 este libertatea fizică a individului. El

pretinde ca sancţiunea penală privativă de libertate să fie pronunţată de către un tribunal,

limitând în acelaşi timp motivele pentru care poate fi luată măsura arestării preventive(5

§1). Mai apoi, recunoaşte dreptul persoanei arestate sau reţinute de a fi informată în

termenul cel mai scurt asupra motivelor arestării sale(5 §2). După aceea impune

intervenţia unui judecător în caz de detenţie preventivă şi obligaţia de a judeca persoana în

cauză într-un termen rezonabil (5 §3), proclamă dreptul persoanei arestate sau deţinute de

a se adresa judecătorului şi, obligaţia acestuia din urmă de a statua într-un termen scurt

asupra legalităţii detenţiei(5 §4). În fine, conferă un drept la reparaţii celui care este

victima unei arestări sau detenţii contrare art. 5 (5 §5).2 În cele ce urmează nu vom stărui

asupra noţiunii de privare de libertate şi asupra caracterelor acesteia3, ci vom face referire

strict la aspectele ce ţin de domeniul arestării preventive, relevante pentru tema noastră.

Pentru o mai bună analiză a articolului, este preferabil să clasificăm dispoziţiile

acestuia în trei categorii distincte: condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a putea vorbi de o

detenţie legală, garanţiile procedurale acordate deţinuţilor şi dreptul la reparaţii a celui

deţinut ilegal.4 Relativ la drepturile sau garanţiile acordate celui arestat preventiv, trebuie

să precizăm că şi acestea la rândul lor pot fi împărţite în garanţii fundamentale şi garanţii

speciale.5

Potrivit paragrafului 2 al art. 5 orice persoană are dreptul de a fi informată asupra

motivelor arestării sale. În acest caz avem de-a face cu o garanţie fundamentală, deosebită

de garanţiile speciale cuprinse în paragraful 3. Cu toate că art.5 §2 face trimitere numai la

persoanele ,,arestate”, atât doctrina cât şi jurisprudenţa Curţii, afirmă în unanimitate că

,,arestarea” la care se face referire depăşeşte cadrul unei măsuri cu caracter penal6 fiind

vizate în realitate toate formele de privare de libertate a unei persoane.7 Astfel, spre

deosebire de cazul celorlalte două garanţii speciale, comunicarea motivelor detenţiei se

1 Weeks c. Marea Britanie, 2 martie 1987, § 40. 2 Gh. Mateuţ, op.cit., p. 177 şi următ. 3 În acest sens a se vedea R. Chiriţă, op.cit., p. 139-143; C. BÂRSAN, Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului, Comentariu pe articole. Drepturi şi libertăţi, Vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 282-291. 4 Jim Murdoch, op.cit., p.10. 5 R.Chiriţă, op.cit., p.168 şi următ. 6 Van der Leer c. Olanda, 25 octombrie 1990, §27-28. 7 R. Chiriţă, op.cit.,p. 169; Gh. Mateuţ, op.cit., p.196.

10

aplică tuturor categoriilor prevăzute în paragraful 1 din art.5, iar nu numai persoanelor

arestate sau deţinute în virtutea punctului c).1

Art.5 §3 consacră două garanţii speciale pentru persoanele lipsite de libertate,

anume dreptul de a fi adus de îndată în faţa unui judecător sau a altui magistrat şi dreptul

de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat. În ceea ce priveşte aceste două

garanţii, domeniul lor de aplicare este precizat atât în textul tratatului, cât şi în

jurisprudenţă. Instanţa europeană a statuat în una din primele sale hotărâri că această

normă priveşte numai persoanele arestate sau reţinute legal, în condiţiile prevăzute la

paragraful 1 lit. c), deoarece persoana a fost arestată sau reţinută pentru a fi adusă în faţa

unei autorităţi judiciare competente, pentru că există motive verosimile de a se bănui că a

săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o

împiedica să săvârşească o asemenea faptă sau să fugă, după săvârşirea acesteia.2 În

consecinţă, art.5 §3 nu se aplică în cauzele în care este vorba despre măsuri de privare de

libertate, luate în vederea garantării executării unei obligaţii prescrise de lege în sensul

alineatului 1)3, cum ar fi detenţia unei persoane în vederea extrădării (art.5 §1 lit.f).

4

Din punct de vedere structural, art.5 §3 vizează două aspecte distincte. Pe de-o

parte sunt vizate primele ore de după arestare, iar pe de altă parte, perioada anterioară unui

eventual proces în faţa instanţei penale, în cursul căreia suspectul poate fi menţinut în

detenţie sau eliberat, condiţionat sau necondiţionat. Aceste două laturi conferă drepturi

distincte care nu au, în aparenţă, nicio legătură logică sau temporală. 5

În prima fază, controlul jurisdicţional trebuie efectuat de un ,,judecător sau alt

magistrat”6, cu promptitudine şi în mod automat, fapt ce conferă celui interesat o dublă

protecţie de formă şi de fond. Astfel, pe de-o parte, judecătorul sau un alt magistrat cu

1 X. c. Marea Britanie, 5 noiembrie 1981, §66. 2 De Wilde, Ooms şi Versyp c. Belgia, 18 noiembrie 1970, §71. 3 Epple c. Germania, 24 martie 2005. 4 Sarigul si alţii c. România şi Turcia, 30 martie 2010. Atunci când această speţă a fost supusă controlului,

Curtea s-a declarat incompatibilă ratione materiae , deoarece este vorba despre detenţia unei persoane în

vederea extrădării. Quinn c. Franţa, 22 martie 1995, § 53. În această speţă se prevede însă, că persoana va

beneficia de garanţia generală prevăzută de art.5§4, care permite oricărei persoane arestată sau deţinută, să

sesizeze instanţa, care va trebui să hotărască în termen scurt, asupra legalităţii detenţiei sale. Pentru detalii a

se vedea şi C. Guery, Detention provisoire...op.cit., p. 286-287; De Wilde, Ooms et Versyp c. Belgique, cit.

supra, § 71. 5 Vrencev c. Serbiei, 23 septmbrie 2008; T.W. c. Maltei, 29 aprilie 1999, §49; McKay c. Marea Britanie, 3

octombrie 2006; Kaiser c. Elveţia, 15 martie 2007 apud Dragoş BOGDAN, Arestarea Preventivă şi Detenţia

în Jurisprudenţa CEDO, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 109-110. 6 Nu vom stărui aici asupra noţiunii de ,,magistrat”. A se vedea în acest sens: C.L. Popescu, Conformitatea

cu legea fundamentală şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a competenţei procurorului de a lua

măsura arestării preventive,rev.Dreptul, nr.6/1999, p.60-79; Gh. Mateuţ, op.cit.,p.188-193; R. Chiriţă,

op.cit.,p.171-174; J. Murdoch, op.cit.,p.73-74; C.Bârsan, op.cit.,p.348-356.

11

atribuţii jurisdicţionale, are obligaţia sa-l ,,asculte” pe cel acuzat, care trebuie adus în faţa

autorităţilor jurisdicţionale, iar pe de altă parte, autoritatea judiciară este obligată ca ,,din

oficiu” să examineze toate problemele referitoare la deţinere, luând în final o hotărâre

definitivă în legătură cu aceasta.1

Se impune aici să facem câteva precizări cu privire la celeritatea2 şi automaticitatea

prezentării în faţa unui magistrat, deoarece pe de-o parte, mometul de început al arestării

preventive din această fază, este acelaşi cu cel luat în calcul în determinarea duratei

rezonabile a detenţiei, iar pe de altă parte, o analogie între cele două termene este relevantă

pentru demersul nostru.

Textul francez al Convenţiei prin folosirea adverbului ,,aussitôt”, evocă ideea de

iminenţă, confirmând faptul că gradul de supleţe legat de noţiunea de

,,promptitudine”(promptness), este limitat.3 Scopul acestei exigenţe este de a reduce la

minim riscul arbitrariului, subliniindu-se astfel importanţa dreptului la libertate.4 În 1988,

Curtea a dat o hotărâre de principiu în acest sens5, prin care a interpretat clauza ,,de

îndată”, hotărând că o reţinere de 4 zile şi 6 ore, fără prezentarea la un judecător, depăşeşte

limitele stricte ale duratei permise de noţiunea de promptitudine. Acest principiu este

reluat în mai multe hotărâri de către Curte. De exemplu, într-o hotărâre recentă,

Medvedyev şi alţii c. Franţa, Curtea a amintit că în ceea ce priveşte interpretarea art. 5 §3,

trei mari principii izvorăsc din jurisprudenţa sa: interpretarea strică a excepţiilor,

regularitatea detenţiei şi rapiditatea controlului jurisdicţional.6

Comparând termenul ,,de îndată” utilizat în prima parte a art.5 §3, cu exigenţa

duratei rezonabile a măsurii arestării preventive, din cea de-a doua parte a articolului, vom

constata că există o distincţie netă între cele două. Cele două exigenţe se deosebesc

datorită faptului că noţiunea din prima parte a paragrafului 3 este mai strictă decât cea din

1 Rupa c. România, Nr.1, 16 martie 2009, §208; Gh. Mateuţ, op.cit.,p. 187-188. 2 Relativ la noţiunea de ,,celeritate” a se vedea supra pg. 5. 3 Koster c. Olanda, 28 noiembrie 1991, apud R. Chiriţă, op.cit.,p.174; Aquilina c. Malta, 29 aprilie 1999. 4 Egbert Myger, The plain meaning of the word "promptly" in: Paul Mahoney e.a. (éd.), Protection des

droits de l'homme : la perspective européenne, Mélanges Ryssdal, Carl Heymanns Verlag, Kô1n-Berlin-

Bonn-Mùnchen, p.975-992 apud Jean PRADEL, Geert CORSTENS, Gert VERMEULEN, Droit Pénal

Europeén,3 édition, Dalloz, 2009, p.359. 5 Brogan şi alţii c. Marea Britanie, 29 noiembrie 1988. 6 Medvedyev c. Franţa, 29 martie 2010. Considerăm că această hotărâre este una interesantă. În speţă este

vorba despre membrii unui echipaj marin, înmatriculat în Cambogia, care au fost reţinuţi în zona

insulelor,,Capul Verde”. Ei s-au plâns de faptul că au trecut 13 zile până să fie prezenţaţi unui ,,judecător”.

Având în vede pe de-o parte distanţa mare dintre locul în care au fost reţinuţi şi porturile franceze, iar pe de altă parte ţinând cont de condiţiile meteo nefavorabile, Curtea a decis, cu un vot foarte strâns (9 voturi

impotrivă; 8 pentru),că date fiind ,,circumstanţele excepţionale” în care au fost reţinuţi reclamanţii, art.5 §3

nu a fost violat. Prin urmare, termenul de 4 zile stabilit în hotărârea Brogan, nu se aplică atunci când avem

de-a face cu situaţii excepţionale.

12

partea a doua, care la rândul ei, după cum vom vedea este mai strictă decât cea din art 6

§1. Mutatis mutandis, chiar dacă celeritatea se apreciază prin analizarea in concreto a

fiecărei cauze, importanţa acordată circumstanţelor concrete nu poate aduce atingere

substanţei dreptului protejat de art 5 §3. Aceasta înseamnă că statele nu pot fi dispensate

de obligaţia prezentării cu rapiditate a persoanei arestate în faţa unei autorităţi judiciare.1

De asemenea, din această prevedere rezultă o obligaţie pozitivă în sarcina statelor,

aceea de a face posibil controlul judiciar, nu numai rapid ci şi în mod automat şi

necondiţionat. Aceasta înseamnă că persoana privată de libertate nu trebuie să formuleze o

cerere în acest sens.2 Acest lucru este subliniat în mai multe hotărâri date împotriva

României.3

3. TERMENUL REZONABIL AL ARESTĂRII PREVENTIVE ÎN

DREPTUL ROMÂNESC

3.1. Generalităţi. Din anul 1990 încoace, odată cu descătuşarea de regimul politic

totalitar, legiuitorul român a început un demers anevoios de aliniere a legislaţiei naţionale

la exigenţele cerute de societatea internaţională. Pe de altă parte, în anul 1994 România a

semnat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.4 În condiţiile instalării unui regim

democratic şi pe fondul aderării ţării noastre la acest remarcabil instrument de protecţie a

drepturilor omului, legiuitorul intern a ezitat mai bine de 13 ani, să pună în acord legislaţia

procesuală din materia arestării preventive cu exigenţele cerute de dreptul procesual

european.

Cea mai profundă transformare a normelor procesual penale în material arestării

preventive, s-a produs abia în anul 2003, prin revizuirea Constituţiei şi prin adoptarea

Legii nr. 281/20035.

1 Dominique ALLIX, Les droits fundamentaux dans le procès pénal, Ediţia a 2-a, Ed. Montchrestien, 2002,

p. 51. 2 J. Pradel, Geert Corstens, Gert Vermeulen, op.cit.,p.357. 3 Toma c. România, 24 mai 2009, § 65; Lăpuşan c. România, 3 iunie 2008, §30; Pantea c. România, 3 iunie

2003, §239. 4 Convenţia a intrat în vigoare la 21 mai 1994, dată la care s-a publicat în Monitorul Oficial al României, ca efect al ratificării prin legea nr.30/1994. Raporturile interstatale, faţă de dispoziţiile art. 66 pct.3 al

Convenţiei, au intrat în vigoare la 20 iunie 1994, dată la care România a depus instrumentele de ratificare la

Secretariatul General al Consiliului Europei. 5 Publicată în ,,Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr.468 din 1 iulie 2003.

13

3.2. Situaţia dinaintea modificării Constituţiei. Până la momentul în care au

intervenit aceste modificări legislative, nici Constituţia României şi nici Codul de

procedură penală nu reglementau instituţia termenului rezonabil al arestării preventive.1

Cu toate că legislaţia internă nu făcea referire directă la durata rezonabilă a arestării,

considerăm că această exigenţă putea fi invocată în faţa judecătorului român, în temeiul

Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii, din cel puţin

următoarele considerente.

După cum am vazut mai sus, România a ratificat Convenţia încă din anul 1994.

Într-o ţară cu un sistem juridic monist, cum este România potrivit art. 11 al.2 din

Constituţie, o Convenţie internaţională devine parte a legislaţiei interne în momentul

ratificării, iar prevederile sale pot fi aplicate în mod direct.2 Cu alte cuvinte, justiţiabilul

poate invoca în mod direct prevederile art.5 §3, în faţa instanţei naţionale. Mai mult,

potrivit art. 20 din Constituţie, tratatele internaţionale ratificate în domeniul drepturilor şi

libertăţilor fundamentale se aplică cu prioritate faţă de legea internă.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii, doctrina de specialitate susţine la unison că

aceasta trebuie să inspire în mod firesc instanţele naţionale, având un caracter

obligatoriu, fapt ce rezultă, din interpretarea art. 20 din Constituţie, şi a art. 19 şi 46 din

Convenţie.3Cu toate că jurisprudenţa Curţii trebuia cunoscută şi utilizată în motivarea

hotărârilor judecătoreşti, cel puţin în ceea ce priveşte exigenţa duratei rezonabile a arestării

preventive, până la momentul 2003 aceasta a fost aproape inexistentă. Din vara anului

2003, unele instanţe au început să facă referire la dispoziţiile art.5 §3, atunci când au avut

de apreciat caracterul rezonabil al duratei arestării preventive.4 Cu toate că au trecut

aproape şapte ani de la modificările din 2003, încă unele instanţe române manifestă

reticenţă în ceea ce priveşte utilizarea criteriilor stabilite de Curte prin jurisprudenţa ei, în

vederea determinării caracterului rezonabil al duratei arestării.

1 Mihail UDROIU, Termenul rezonabil al arestării preventive, în rev. Dreptul, nr.3/2007, p.139. 2 Institutul Român pentru Drepturile Omului, Protectia Drepturilor Fundamentale ale omului în procesele

penale-Raport General-, Bucureşti, 2009, p.16. Mai precizăm că într-o ţară dualistă, tratatul trebuie

implementat mai întâi prin reglementări naţionale, până să poată avea efecte. 3 R. Chiriţă, op.cit.,p. 36 şi urm.; Gh. Mateuţ, op.cit.,p.52; C. Bârsan, op.cit., Vol.II, 2006, p.608 şi urm. 4 A se vedea C.Apel Bucureşti, S. I pen., dec. nr. 1464/2003, publicată în Curtea de Apel Bucureşti.Practică

judiciară penală 2003-2004, ed. Brilliance, 2006, p.223 şi urm.. Instanţa a apreciat că lipsa de operativitate

existentă în cauză nu poate fi imputată inculpaţilor, care au recunoscut şi regretat săvârşirea infracţiunii, depăşindu-se limitele rezonabile ale detenţiei impuse de art.5 §3 din Convenţie (s.n.L.C.), întrucât cauza nu

este complexă şi, în condiţiile în care partea vătămată nu s-a constituit parte civilă, instanţa putea să se

pronunţe într-un termen rezonabil, inculpaţii fiind arestaţi preventiv de un an de zile. apud M. Udroiu,

op.cit., p. 152.

14

3.3.Modificarea Constituţiei. Prin legea 429/20031 privind revizuirea Constituţiei

României, au fost aduse modificări substanţiale articolului 23 din Constituţie, care

reglementează libertatea individuală şi siguranţa persoanei.2 Înainte de această modificare,

dispoziţiile art. 23, limitau durata arestării preventive la 30 de zile, fără a se face vreo

precizare cu privire la faza procesuală în care s-a dispus arestarea preventivă.3 Este

important de subliniat acest fapt, deoarece reglementarea constituţională deficitară,

coroborată cu incoerenţa legislaţiei procesual penale, au permis până în anul 2003,

săvârşirea unor abuzuri inacceptabile pentru un stat ce se voia a fi unul democratic.

Dată fiind importanţa deosebită a dreptului la libertate şi siguranţă a persoanei, art.

23 din Constituţia revizuită, stipulează expres garanţiile procesuale conferite persoanei

arestate sau deţinute, în acord cu art.5 §3 din Convenţie. Astfel, cu toate că există unele

diferenţe între normele de sorginte constituţională şi cele procesual penale4, în doctrină se

vorbeşte de existenţa unor norme care aparţin în egală măsură atât dreptului constituţional

cât şi dreptului procesual penal. Este vorba despre acele situaţii în care emiterea unor acte

ori luarea unor măsuri concrete, poate fi făcută pe baza şi în legătură nemijlocită cu o

anumită dispoziţie a Constituţiei, fără a mai fi nevoie de intervenţia unei alte norme.5

Art.23 în general, dar cu precădere alin. 3,4,5 şi 6, pot fi integrate într-o astfel de categorie.

În art. 23 alin. 5 din Constituţie, astfel cum a fost modificat în anul 2003, se

prevede că ,,în cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel

mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să

depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile”. Alineatul de mai sus

precizează expres exigenţa unei durate rezonabile a măsurii arestării preventive, care nu

face altceva decât să asigure individului, exercitarea efectivă a dreptului la libertate şi

1 Publicată în ,,Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr.758 din 29 octombrie 2003. 2 Din culisele desfăşurării lucrărilor de modificare a Constituţiei, aflăm că textul art. 23, a fost unul din cele mai ,,prelucrate” texte, atât în Comisie, cât şi în Adunarea Constituantă. Nici mai mult, nici mai puţin de 29

de amendamente au fost aduse proiectului constituţional, numai cu privire la textul articolului 23. Dintre

aceste argumente subtile şi substanţial argumentate, vom menţiona unul care, dacă era adoptat, avea legătură

directă cu tema noastră. Astfel s-a propus ca, după alin.4 al art.23, să se introducă un nou alineat- ,,arestarea

se consideră prelungită de drept dacă s-a pronunţat o hotărâre judecătorească de condamnare”. Prin acest text

s-ar fi introdus o prezumţie privind prorogarea duratei arestării. Cum întemeiat sublinează comentatorul

acestui amendament, lipsirea de libertate ca ,,excepţie excepţională”, nu poate rezulta din prezumţii de

vinovăţie, ci numai din măsuri judiciare motivate şi operând rebus sic standibus. Conform Ion Deleanu, op.

cit.,p.492-493. 3 Fostul art. 23 alin. 4 al Constituţiei din 1991, avea următoarea formulare :Arestarea se face în temeiul unui

mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile.. Prelungirea arestării se aprobă numai de

instanţa de judecată. Textul de mai sus, limitează durata arestării preventive la 30 de zile, nefăcând nicio altă completare şi, nicio altă precizare în legătură cu deosebirea ce există între faza de urmărire penală şi cea de

judecată. 4 În acest sens, I. Deleanu, op.cit., p.221-222. 5 Gh. Mateuţ, op.cit., p. 16-17.

15

siguranţă. Raţionamentul care a condus la inserarea expresă a acestei garanţii, este acela

că, la momentul prelungirii sau menţinerii măsurii arestării preventive, instanţele au

obligaţia de a verifica, pe lângă temeiurile de fapt şi de drept ale arestării şi dacă detenţia

provizorie nu depăşeşte un termen rezonabil.

3.4. Modificările Legislaţiei Procesual Penale. În acord cu prevederile

Constituţionale, art. 159, alin.13, teza finală din codul de procedură penală, astfel cum a

fost modificat prin art. I, pct.86 din legea nr.281/2003, prevede că durata totală a

arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depaşi un termen rezonabil, şi

nu mai mult de 180 de zile. Până la intervenirea acestor modificări, în lipsa unor trimiteri

exprese la noţiunea de ,,termen rezonabil”, protecţia induvidului împotriva arbitrariului era

una inexactă şi ineficace.

Tot în 2003 au fost introduse unele prevederi în ceea ce priveşte protecţia de care

beneficiază minorul, atunci când faţă de acesta se dispune măsura arestării preventive.

Astfel potrivit prevederilor art. 160h alin.2 şi 3, din Codul de procedură penală, aşa cum au

fost modificate prin OUG a Guvernului, nr.109/20031prin art.I pct.88, arestarea

preventivă a minorului (între 14 şi 16 ani) în cursul urmăririi penale nu poate să

depăşească, în total, un termen rezonabil şi nu mai mult de 60 de

zile, fiecare prelungire neputând depăşi 15 zile. Iar în ceea ce priveşte arestarea

inculpatului minor mai mare de 16 ani se prevede că în cursul urmăririi penale nu poate să

depaşească, în total, un termen rezonabil şi nu mai mult de 90 de zile.

Totodată din prevederile acestor legi mai rezultă următoarele modificări: excluderea

oricărei competenţe a procurorului în privinţa luării măsurii arestării preventive2; limitarea

posibilităţii luării măsurii arestării preventive doar la procesul penal început, ceea ce ar

putea face inadmisibilă arestarea invinuitului în faza actelor premergătoare3; restrângerea

procedurii de prelungire a arestării preventive doar la faza de urmărire penală; introducerea

unei limite maxime a duratei arestării preventive în cursul urmăririi penale. Din

prevederile legale reiese că exigenţa termenului rezonabil este menţionată numai cu privire

la faza de urmărire penală, neprevăzându-se aplicabilitatea ei şi în faza de judecată a

1 Publicată în ,,Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr.748 din 26 octombrie 2003. 2 În ceea ce priveşte calitatea procurorului de ,,magistrat” şi posibilitatea acestuia de a lua masura arestării

preventive, Romania a suferit o serie de condamnări în faţa CEDO. În acest sens a se vedea hot. Pantea c. Ro din 3 iunie 2003, apud R.Chiriţă, Culegere de hotărâri 2003, Ed C.H,Beck, Bucureşti, 2007, p.19;

Stoianova şi Nedelescu c.Ro din 4 august 2005 apud R.Chiriţă, Culegere..2005,p.163 s.a. 3Gh. Mateuţ,op.cit.,p.204;Gheorghe RADU, Măsuri preventive în dreptul penal român, Ed. Hamangiu, 2007,

p. 135.

16

cauzei1. Pentru a exista o garanţie şi în faza de judecată a procesului penal cu privire la

durata rezonabilă a arestării preventive, s-a prevăzut o procedură specială de verificare

periodică a legalităţii şi temeiniciei arestării, în toate stadiile şi gradele de jurisdicţie până

la definitivarea acesteia.2Verificarea se va face la cel mult 60 de zile, instanţa urmând să

pună în libertate pe inculpat dacă nu mai subzistă temeiurile care să justifice privarea de

libertate. La expirarea perioadei de 60 de zile, dacă instanţa nu a procedat la verificarea

legalităţii măsurii arestării preventive, aceasta încetează de drept(art.140 alin1, lit.a.)3.

Prin modificările aduse legii fundamentale şi legilor procesual penale, s-a constituit

o adevărată premisă legislativă pentru ocrotirea libertăţii persoanei, întrucât se conferă

judecătorului şi instanţei un drept de control asupra legalităţii măsurilor preventive,

indiferent de faza în care se găseşte procesul penal.4 Putem spune până la urmă că s-a tinut

cont de finalitatea măsurii arestării preventive care ,,fiind o privare de libertate, şi prin

urmare o suferinţă, nu ar trebui să se exercite decât împotriva acelora care se constată

printr-o judecată definitivă că au comis o infracţiune, iar nu împotriva acelora care sunt

numai bănuiţi.”5

1 Precizăm faptul că Proiectul Noului Cod de Procedură Penală nu aduce nicio adăugire în ceea ce priveşte

durata rezonabilă a arestării preventive. Art. 159 alin. 13 teza finală din proiect prevede că durata totală a

arestării preventive în cursul urmaririi penale nu poate depaşi un termen rezonabil, si nu mai mult de 180

de zile. 2 Grigore Gr. THEODORU, Tratat de Drept Procesual Penal, Ediţia a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008,

p. 471 3 Diana IONESCU, Procedură Penală.Partea Generală-Sinteze şi speţe-, Ed. Sfera Juridică, Cluj Napoca,

2007, p.261. 4 Gh. Mateuţ, op.cit. p.206. 5 Ion TANOVICEANU, Tratat de Drept şi Procedură Penală, Vol IV, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1927, p.695.

17

II. TERMENUL REZONABIL AL ARESTĂRII

PREVENTIVE. GARANŢIE SPECIALĂ.

Necesitatea şi în acelaşi timp dezideratul creării unei societăţi democratice,

guvernate de principiul preeminenţei dreptului, poat fi atinse nu doar prin prevenirea

încălcării drepturilor omului şi prin asigurarea sancţionării acestor încălcări, dar şi prin

crearea unui complex de garanţii şi instrumente care să asigure că funcţii ale justiţiei

precum cea reparatorie sau cea sancţionatorie, sunt exercitate într-un cadru de legalitate şi

operativitate, înlăturându-se astfel posibilitatea producerii de noi vătămări în însuşi

demersul de a înfăptui actul de justiţie.

Pentru a atinge aceste deziderate, art.5 §3 reglementează două drepturi procesuale

care se concretizează în garanţii speciale, ce pun în valoare în faţa instanţelor judiciare

drepturile recunoscute individului. Garanţiile au ca obiect să permită fiecărei persoane să

se apere împotriva unei arestări sau detenţii nejustificate, pentru a-şi recăpăta

libertatea.1Aşadar, în cele ce urmează vom încerca o analiză a celei de-a doua garanţii

speciale cuprinse în art. 5 §3, respectiv a duratei rezonabile a arestării preventive.

1. DOMENIUL DE APLICARE AL GARANŢIEI

Textul Convenţiei prevede în art.5 §3 că orice persoană arestată sau deţinută, în

condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c)(...) are dreptul de a fi judecată într-un termen

rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Din acest paragraf reiese clar faptul că

exigenţa duratei rezonabile a arestării preventive se aplică doar arestărilor efectuate în

conformitate cu art.5 §1 lit.c). La rândul său, Curtea a subliniat această chestiune în

jurisprudenţa sa, precizând că dispoziţiile art. 5 §3 se referă numai la paragraful 1 lit. c)

din acelaşi articol, iar nu şi la ipoteza reglementată de art.5 §1 lit. a), cu care formează un

tot unitar în privinţa situaţiei celui arestat în vederea aducerii sale în faţa autorităţilor

judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o

1 Frédéric SUDRE ,Droit européen et international des droits de l’homme, 9 éme édition revue et

augmentée, Presses Universitaires de France, 2008, p. 343.

18

infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.1

De asemenea, este foarte important de amintit faptul că dreptul de a nu fi deţinut în

stare de arest preventiv dincolo de un termen rezonabil se distinge de dreptul de a fi

despăgubit pentru privarea de libertate.2 Totodată sesizarea Instanţei europene în temeiul

caracterului nerezonabil al unei arestări este posibilă chiar dacă reclamantul nu a epuizat

toate căile de atac interne pentru a fi despăgubit.3

1.1. Momentul Wemhoff c.Germania. Termenul rezonabil prevăzut de art.5 §3

din Convenţie are ca scop evitarea situaţiei în care o persoană este ţinută în arest pentru o

perioadă care excede timpul necesar, în virtutea unei acuzaţii de sorginte penală.4 Atunci

când am vorbit de noţiunea de ,,termen rezonabil”, am văzut că instanţa europeană a avut

ocazia să lămurească această sintagmă şi domeniul ei de aplicabilitate, chiar în una din

primele sale hotărâri- Wemhoff c. Germania. În fapt K.H. Wemhoff era un resortisant

german care locuia în Berlin şi era agent de bursă. El a fost bănuit de săvârşirea mai multor

infracţiuni, printre care şi cea de abuz de încredere iar pe data de 9 noiembrie 1961, s-a

emis un mandat de arestare pe numele lui (Haftbefehl), avându-se în vedere ca motive de

arestare, posibilitatea aplicării unei pedepse în cuantum sporit, riscul influenţării cursului

justiţiei şi riscul distrugerii de documente contabile. Mandatul a fost reînoit de nenumărate

ori, precizându-se tot timpul faptul că există suspiciunea că ar putea relua oricând

activitatea de escrocherie şi de abuz de încredere. După nenumărate cereri de punere în

libertartate, pe 16 aprilie 1963, avocatul domnului Wemhoff a invocat pentru prima dată

prevederile Convenţiei. Şi acest apel a fost respins. Au urmat iar o serie de cereri de

punere în libertate, inculpatul propunând şi o cerere de eliberare pe cauţiune de 200 000

mărci. Cu toate acestea d-nul Wemhoff a rămas în închisoare până în 17 decembrie 1965,

după ce în aprilie 1965 a fost condamnat la 6 ani de închisoare.

1 Ciulla c. Italia, 22 februarie 1989, § 38; Gérard COHEN-JONATHAN, La Convention européenne des

droits de homme, Paris et Aix-en-Provence Economica, Presses universitaires Aix-Marseille 1989, p.336 ;

M. Udroiu, op.cit., p. 141. 2 Tomasi c. Franţa, cit. supra, §78. În acest paragraf se arată că dreptul de a obţine încetarea privării de

libertate este diferit de cel de a primi o despăgubire pentru o astfel de privare. Tot în acest sens a se vedea J-

F. Renucci, op.cit., Hamangiu, 2009, p. 349. 3 Serge Guinchard, J. Buisson, op.cit., nr.430. Cei doi autori mai precizează că nu se poate justifica o astfel de detenţie prin faptul că timpul petrecut în închisoare cu titlu provizoriu, se va scădea din pedeapsa

definitivă. 4 Alphonse KOHL, Le Délai raisonnable-Synthese de la Jurisprudence Belge-, Revue Trimestrielle des

Droits de l’homme, Numéro spécial-délai raisonnable, Nr.5, Editions Nemesis, 1991, p.33.

19

Înainte de toate, în hotărârea Wemhoff1, Curtea a considerat că ,,este de mare

importanţă să se stabilească limpede înţelesul noţiunii de termen rezonabil şi câmpul ei de

aplicare”. Mai departe se precizează că din lecturarea textului art. 5 §3, dacă am proceda la

o interpretare strict gramaticală, s-ar putea înţelege faptul că autorităţile judiciare au

posibilitatea să aleagă între ,,obligaţia de a conduce procedura până la pronunţarea

hotărârii într-un termen rezonabil şi, pe de altă parte, aceea de a pune în libertate pe cel

acuzat, chiar dacă se vor încălca unele garanţii”.2 În următorul paragraf (5), Judecătorul

European îşi manifestă reticenţa faţă de o astfel de interpretare. ,,Curtea nu are nicio

îndoială asupra faptului că o astfel de interpretare nu corespunde gândirii Înaltelor Părţi

Contractante. Nu s-ar putea concepe că ele au înţeles să confere autorităţilor judiciare

facultatea (s.n.L.C.) ca în schimbul eliberării acuzaţilor, să poată desfăşura procedurile

dincolo de o durată rezonabilă, fapt ce ar intra în contradicţie formală cu dispoziţiile art.6

parag.1”3. Astfel intenţia autorilor Convenţiei era aceea de a evita ca detenţia provizorie a

celui acuzat să nu fie menţinută dincolo de limitele ei rezonabile.

1.2. Durata rezonabilă a arestării preventive şi prezumţia de nevinovăţie.

Detenţia care precede judecata nu trebuie să dureze foarte mult timp, din mai multe

motive. Dat fiind faptul că arestarea persoanei este o măsură excepţională, ea poate

pricinui multe inconveniente celui deţinut. Acesta este separat de familie, nu poate să-şi

exercite profesia şi nu în ultimul rând în cele mai multe cazuri, faptul de a fi ţinut în arest,

aduce cu sine oprobiul social. Cu toate că în cazul acestei măsuri avem de-a face cu un

control regulat din partea judecătorului, faptele şi vina celui arestat nu sunt încă certificate

definitiv printr-o judecată pe fond. Cel puţin din aceste motive există o incompatibilitate

între detenţia preventivă şi principiul prezumţiei de nevinovăţie4.

Astfel ,,în funcţie de starea de detenţie5 a persoanei împotriva căreia se desfăşoară

urmărirea penală, instanţele naţionale şi eventual, după ele, Curtea Europeană, trebuie să

precizeze dacă intervalul scurs înainte de judecarea acuzatului, a depăşit la un moment dat

limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care putea fi impus în mod rezonabil unei

1 Wemhoff c. Germania, 27 iunie 1968, § 2. 2 Idem, §4. Aceată chestiune este discutată şi în hotărârea Schmid c. Austria, 9 iulie 1985, apud J. Murdoch,

op.cit.p.77. 3 În acelaşi sens, într-o altă hotărâre, Curtea a apreciat că o astfel de interpretare este contrară art. 6 paragr.1 deoarece acesta garantează fiecărei persoane acuzate de a fi comis o infracţiune, dreptul de a fi judecat

,,echitabil, public şi într-un teren rezonabil”. Hotărârea L. c. Marea Britanie din 17 mai 1990, § 12. 4 J..Pradel, Geert Corstens, Gert Vermeulen, op.cit, p.360. 5 Starea de detenţie se referă la cazurile de detenţie prevăzute în paragr. 1 al art.5 din Convenţie.

20

persoane prezumată ca fiind nevinovată, date fiind circumstanţele cauzei”.1 În aceeaşi zi în

care a adoptat hotărârea Wemhoff, Curtea Europeană a adoptat o altă hotărâre- Neumeister-

în care a mai făcut o serie de precizări. Astfel ,,caracterul rezonabil al duratei unei detenţii

ce se întinde până la judecată, trebuie să fie apreciat în funcţie de situaţia detenţiei în care

se găseşte o persoană acuzată. Până la condamnare ea este prezumată nevinovată, deci

obiectul dispoziţiilor analizate (art.5 §3) este esenţialmente acela de a impune eliberarea ei

provizorie, din moment ce menţinerea în detenţie încetează a mai fi rezonabilă”2.

În doctrina de specialitate, atunci când au fost supuse analizei cele două speţe, s-a

remarcat faptul că Instanţa europeană a optat pentru concepţia liberală în materia detenţiei

provizorii, fiind vădită grija de a prezerva libertatea individuală şi de a limita, atât cât este

posibil, arestarea preventivă a unei persoane prezumată a fi nevinovată. Atunci când a fost

reafirmat acest principiu, s-a remarcat utilizarea termenului ,,sacrifice”, care desemnează

foarte bine caracterul excepţional pe care organele Convenţiei au înţeles să-l dea oricărei

privări de libertate, ce are loc înainte de judecarea cauzei pe fond3.

2. CALCULAREA PERIOADEI DE DETENŢIE ŞI LIMITELE

ACESTEIA

După ce am determinat domeniul de aplicare al exigenţei termenului rezonabil al

arestării preventive, într-o succesiune logică, trebuie să determinăm în cele ce urmează

limitele arestării preventive, în conformitate cu prevederile Convenţiei, cu jurisprudenţa

Curţii şi nu în ultimul rând tinând seamă şi de prevederile dreptului naţional incidente în

această chestiune.4

2.1. Dies a quo. Fixarea momentului iniţial al detenţiei (dies a quo), nu suscită mari

dificultăţi de interpretare, deoarece jurisprudenţa Curţii este relativ constantă în acest sens.

1 Hot. Wemhoff, cit. supra, §5; 2 Neumeister c. Austria, 27 iunie 1968, § 4 apud Vincent BERGER, Jurisprudence de la Cour Européene

des Droits de l’Homme, 11ème Édition, Ed. Sirey, 2009, p.143 În acest sens a se vedea şi Jim Murdoch,

op.cit., p.77-78; C.Bârsan, op.cit., Vol. I, p. 357-358; 3 Michèle PICARD et Patrick TITIUN, Article 5 §3 in La Convention Européene des Droits de

l’Homme.Commentaire article par article, sous la direction de Louis-Edmond PETTITI, Emmanuel DECAUX, Pierre-Henri IMBERT,2eme édition, Ed. Economica, Paris, 1999, p. 218; 4 Pentru modalitatea concretă de calculare a termenelor arestării şi reţinerii în dreptul romanesc, facem

trimitere la DOBRE Cristian, DOBRE Magdalena, Calcularea Termenelor Reţinerii şi Arestării preventive,

Dreptul, nr. 9, 2009;

21

Astfel limita iniţială a detenţiei provizorii, o constituie momentul în care persoana

suspectată de săvârşirea unei fapte penale, este arestată sau reţinută.1

Există însă câteva excepţii de la această regulă. În primul rând amintim situaţia în

care statul pârât a ratificat Convenţia în timp ce reclamantul era deţinut. În acest caz,

organele Convenţiei nu au competenţa de a analiza perioada anterioară ratificării.2 În al

doilea rând, menţionăm ipoteza în care reclamantul a mai fost lipsit de libertate pentru alte

motive, cum ar fi bunăoară arestarea în alt stat în vederea extrădării, această perioadă fiind

eventual imputabilă acestui din urmă stat în baza art. 5 § 1 lit. f).3 În fine, fosta Comisie a

făcut precizarea că, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în cursul

procedurii, nu poate fi invocat de cel care, chiar dacă ar face obiectul unei ordonanţe de

detenţie preventivă, execută în acelaşi timp o pedeapsă privativă de libertate la care a fost

condamnat, pentru că el se află în situaţia reglementată de art. 5 § 1 lit. a) din Convenţie.4

Cu toate acestea, în marea majoritate a cazurilor, astfel cum rezultă din jurisprudenţa

Curţii, punctul de plecare al detenţiei avute în vedere, coincide cu momentul arestării

efective a persoanei bănuite.5

2.2. Dies ad quem. Chestiunea de a şti când ia sfârşit perioada de arestare este mai

complicată şi în acelaşi timp mult mai delicată. Şi această problemă a fost pusă pentru

prima dată, tot în afacera Wemhoff c. Germania. Pe de-o parte, Comisia a susţinut în

Raportul său, alături de Guvernul german, că momentul final al detenţiei preventive avut

în vedere de art. 5 parag. 3 este acela în care acuzatul este adus în faţa instanţei de

judecată.6 Pe de altă parte s-a afirmat teza conform căreia termenul final al detenţiei

provizorii este dat de ziua în care a devenit definitivă hotărârea judecătorească.7 Curtea a

1 Idem. p. 219 ;Jean-François RENUCCI, Traité de Droit Européene des Droits De L’Homme, L.G.D.J.,

Paris, 2008, p.322; J..Pradel, Geert Corstens, Gert Vermeulen, op.cit, p.361; G. Mateuţ, op.cit.,p. 196. 2 R. Chiriţă, Convenţia…op.cit., p.176 De pildă, în hotărârea Prencipe c. Monaco din 16 octombrie 2009,

deşi inculpatul a fost ţinut în arest o perioadă de aproape 4 ani, din ianuarie 2004 până în decembrie 2007,

Curtea s-a declarat competentă rationae temporis doar pentru perioada ce a urmat datei de 20 noiembrie

2005, moment la care a intrat în vigoare Convenţia, în Monaco (§72).

3 S. Trechsel, Liberty and Security of Person, în R.St. J. Macdonald, F. Matscher, H. Petzold, The European

System for the protection of human rights, Ed. Martinus Nijhoff Publishers, Dordrecht (Olanda), 1993, p.338

apud R. Chiriţă, op.cit., p.176. 4 Comis. EDO, X. c. Germania, DR nr. 25, 12 martie 1981, p.218 apud C. Bârsan, op. cit. p.358. Tot în acest

sens a se vedea şi Herczegfalvy c. Autriche, din 24 sepembrie 1992, Rapport de la Commission, paragr. 225 apud J. Murdoch, op.cit., p. 78. 5 Scundeanu c. România, 2 februarie 2010, §78; Belov c. Rusia, hot. finală în 3 octombrie 2008, §42. 6 Wemhoff c. Germania, cit. supra, §6. 7 A se vedea: J..Pradel, Geert Corstens, Gert Vermeulen, op.cit, p.361; G. Mateuţ, op.cit.,p. 196.

22

dat în cele din urmă o soluţie intermediară, sesizând totodată divergenţa care există între

textul englez şi cel francez al Convenţiei.1

Varianta engleză a textului – entitled to trial within a reasonable time- a permis

interpretarea pe care a dat-o Comisia. Cuvântul trial (proces, judecată), care figurează de

două ori în text, desemnează procesul în ansamblul său, iar nu începutul procesului.

Expresia entitled to trial nu trebuie interpretată neapărat în sensul entitled to be brought to

trial cu toate că luată în context, alături de sintagma utilizată în cea de-a doua parte a

paragrafului în cauză (pending trial), pare să conducă mai degrabă spre momentul anterior

începerii procesului în ansamblul său. Cu toate că textul englez permite o interpretare,

potrivit Curţii, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre varianta franceză a textului – le

droit d’être jugée dans un délai raisonnable – care nu permite decât o singură interpretare

potrivit căreia obligaţia de a elibera într-un termen rezonabil pe cel deţinut, subzistă atâta

timp cât persoana nu este judecată. Instanţa europeană a apreciat că varianta franceză

serveşte mai bine scopului pe care Părţile semnatare au dorit să-l confere acestui text.

Curtea a înaintat această concluzie făcând referire la principiul general de interpretare a

tratatelor internaţionale, având în vedere finalitatea unui text aplicat la o situaţie concretă,

neputându-se concepe că protecţia oferită de articolul 5 s-ar opri la momentul deschiderii

procesului şi nu ar continua până în ziua pronunţării hotărârii.2 Opinia Curţii, materializată

în hotărârea Wemhoff, a fost reluată constant şi în alte hotărâri ulterioare.

Cât priveşte sistemului de drept francez, conform unei jurisprudenţe constante a

Curţii, date împotriva Franţei, art. 5 §3 din Convenţie poate fi invocat până la data în care

are loc pronunţarea condamnării (jugement), chiar dacă aceasta nu este definitivă. Iniţial,

semnificaţia cuvântului ,,jugement” nu era lămurită, prin acesta putând fi descrise:

judecata sau hotărârea dată în sens generic, hotărârea definitivă dată într-o cauza sau

hotărârea executorie... .3 În hotărârea I.A. c. Franţa, Curtea subliniază că din momentul în

care se dă condamnarea de către Cour d’Assises, detenţia ce urmează acestei hotărâri intră

în sfera de aplicare a art. 5 §1 lit. a), chiar dacă La Chambre Criminelle va casa sau anula

hotărârea de condamnare. Pe durata de timp ce se scurge între ,,arrêt d’assises’’ şi ,,arrêt

de la chambre criminelle’’, persoana în cauză ,,este deţinută legal, pe baza unei hotărâri

pronunţate de către un tribunal competent” iar nu ,,în vederea aducerii în faţa unei

1 B. BOULOC, Les délais de la garde à vue et de la détention provisoire au regard de la Convention

Européenne des Droits de l’Homme, Revue de Science Criminelle et de Droit Pénal Comparé (RSC), 1989, p. 71. 2 Wemhoff c. Germania, cit. supra, §8. 3 ,, Des difficultés d’application de l’article 5 § 3 de la CEDH”, Droit Pénal, mai 1999 conform Christian

GUÉRY, Détention provisoire, Dalloz, Paris, 2001, p. 94.

23

autorităţi judiciare competente” aceasta în ciuda efectului retroactiv pe care îl are în

dreptul francez hotărârea de anulare.1

La chambre criminelle de la Cour de cassation, a reglat şi adoptat această teorie,

cu prima ocazie pe care a avut-o.2 Astfel într-o hotărâre din 18 noiembrie 1998, Casaţia

franceză precizează că ,,pe parcursul perioadei dintre hotărârea de condamnare dată de

prima instanţă şi hotărârea ce urmează a fi dată de Curtea de casaţie, cel acuzat nu poate

beneficia de dispoziţiile art. 5§ 3 din CEDO (...). Rezultă astfel că în cazul în care o

instanţă (chambre d’accusation), va fi sesizată cu o cerere de punere în libertate în

conformitate cu art. 148-1, alin.3 din codul de procedură penală francez, aceasta nu va fi

autorizată să elibereze pe cel acuzat, dacă hotărârea de punere în libertate s-ar fundamenta

pe prevederile art. 5 §3 din Convenţie.3

Cât priveşte sistemul de drept belgian, în comentariul unei hotărâri a Casaţiei

Belgiene4, profesorul J. Velu a subliniat că ,,perioada ce trebuie luată în considerare, în

sensul art. 5 §3, pentru a putea aprecia caracterul rezonabil al unei detenţii, începe o dată

cu arestarea acuzatului şi nu se termină în momentul deschiderii procesului în primă

instanţă, ci în momentul în care se va statua asupra veridicităţii acuzaţiei deduse în faţa

primei instanţe. Potrivit acestei hotărâri, termenul prevăzut de art.5 §3, poate fi avut în

vedere atâta timp cât faza de instrucţie nu a fost încheiată, altfel nu ar putea fi sancţionate

întârzierile survenite ulterior.”5

În sistemul de drept austriac, de pildă, avându-se în vedere faptul că o hotărâre

în primă instanţă nu are caracter executoriu, nu după foarte mult timp, s-a încercat un

reviriment a jurisprudenţei Wemhoff şi Neumeister, chiar prin afacerea B c. Austria, e

adevărat că din partea unei minorităţi a membrilor Comisiei.6 În speţă, cei care au susţinut

acest reviriment, au făcut referire la articolul 397 din codul de procedură penală austriac,

potrivit căruia o condamnare la închisoare dată în primă instanţă nu este executorie fiindcă

cel interesat are posibilitatea să se prevaleze de un recurs cu un efect suspensiv, atât timp

1 I.A. c. Franţa, 23 septembrie 1998. 2 Iată că spre deosebire de sistemul nostru de drept, în care trebuie să treacă ani buni de zile pentru ca o

hotărâre de condamnare a statului român dată de CEDO, să determină o corelare legislativă şi

jurisprudenţială, în sistemul de drept francez, cea mai înaltă autoritate judiciară a reglementat o chestiune

punctuală într-un timp foarte scurt. 3 Cass. Crim., 18 noiembrie 1998, Bull. Inf. C. Cass., 1 martie 1999, nr. 237, D. 1999, jur. p. 97, note

PRADEL apud Ch. GUÉRY, op. cit.,p. 95. 4 Cour de Cassation, 15 avril 1981, Revue de Droit Pénal, 1981, p. 797. 5 Alphonse Kohl, op.cit., p.34. 6 Rapport Commission, 14 décembre 1988, opinion dissidente de M. TRECHSEL, partagée par MM.

SOZER, SCHEMERS et CAMPINOS et Mme THUNE apud Michèle Picard et Patrick Titiun sous direction

L. E. PETITTI, op.cit., p. 219.

24

căt procedura de apel este pendinte. Deci, potrivit acestora, după soluţia dată în primă

instanţă, detenţia recurentului nu rezultă dintr-o condamnare, care la acea epocă nu avea

autoritate de lucru judecat şi prin urmare procedura instituită pentru verificarea arestării

preventive este în sensul art. 5 §31.

Argumentele considerabile aduse de contestatari, nu au înduplecat Curtea să-şi

schimbe jurisprudenţa. Curtea a preluat principiul exprimat în hotărârea Wemhoff, arătând

că dată fiind legătura esenţială între paragrafele 3 şi 1 lit c) ale art.5, ,,o persoană

condamnată în primă instanţă şi menţinută în arest preventiv pe parcursul căilor de atac, nu

poate fi considerată ca fiind deţinută în sensul art. 5 §1 lit.c) şi 5 §3 spre a fi adusă în faţa

judecătorului cu motivarea unei suspiciuni rezonabile de a fi comis respectiva

infracţiune”2. Curtea a indicat ca fiind aplicabile dispoziţiile art 5 §1 lit. a), care

autorizează privarea de libertate a unei persoane după condamnare. Aceasta a precizat că

,,prin condamnare în sensul articolului 5 §1 lit a), trebuie să înţelegem, având în vedere

mai ales textul francez, o declarare de culpabilitate care este consecutivă stabilirii faptului

că a fost savârşită o infracţiune şi aplicării unei pedepse.”3 Mai departe Instanţa europeană

a adăugat că există între Statele Contractante mari diferenţe în ceea ce priveşte

determinării momentului final ce trebuie luat în considerare. Din acest punct de vedere,

Curtea şi Comisia, estimează că este firesc, ca articolul 5 §3 să nu fie interpretat în funcţie

de situaţiile naţionale particulare.4 Chiar dacă legea naţională dintr-un stat membru

prevede că sentinţa devine executorie numai după epuizarea tuturor căilor de atac, totuşi,

în sensul Convenţiei arestarea preventivă se încheie cu hotărârea de condamnare din prima

instanţă.5

Mai precizăm că în situaţia în care arestarea preventivă a fost precedată de o

perioadă de privare de libertate, de altă natură, sau în legătură cu altă acuzaţie, această din

urmă perioadă nu va fi luată în considerare la stabilirea duratei totale a privării de libertate

şi a caracterului rezonabil al acesteia.6 Totodată, cel care vrea să se plângă de prelungirea

detenţiei sale, pentru astfel de privări de libertate, cu toate că nu poate să se prevaleze de

1 B c. Austria, 28 martie 1990, § 11. 2 B. c. Austria, , cit. supra § 9 şi următ. 3 Idem, § 12 Tot astfel s-a pronunţat şi în hotărârea Van Droogenbroeck c. Belgia, 25 aprilie 1983, § 35 4 Aceiaşi idee este reluată de Curte şi în alte hotărâri : Ringeisen c. Austria, 22 iunie 1972, § 111; Iliev c.

Bulgaria, 22 noiembrie 2004; Romanov c. Rusia, 20 octombrie 2005; Dzelili c. Germania, 10 noiembrie

2005, §68; Korchuganova c. Rusia, 8 iunie 2006. 5 Solmaz c Turcia, 16 ianuarie 2007. 6 E. Bleichrodt, Right to liberty and security of person, P. Van Dijik, F. Van Hoof, A. Van Rijn, L. Zwaak,

Theory and practice of the European Convention on Human Rights, 4thEdition, Intersentia, Antwerpen-

Oxford, 2006, p. 492 apud Mihail UDROIU, Ovidiu PREDESCU, Protecţia Europeană a Drepturilor

Omului şi Procesul Penal Român -Tratat-, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p. 488.

25

prevederile art. 5 §3, are totuşi la dispoziţie posibilitatea de a alege depăşirea duratei

rezonabile a procedurilor, prevăzută de art. 6§1.1

Cât priveşte situaţia din dreptul românesc, în doctrina de specialitate, au început

să se contureze două opinii în ceea ce priveşte stabilirea momentului final ce trebuie luat în

considerare pentru calculul duratei rezonabile a arestării preventive.

Pe de-o parte, într-o primă opinie, avându-se în vedere exclusiv hotărârile date de

Curte de la afacerea Wemhoff încoace şi fără referiri concrete la legislaţia naţională, se

susţine că momentul final este dat de hotărârea pronunţată de judecătorul naţional în primă

instanţă.2 Mai departe sunt preluate argumentele Curţii exprimate cu diverse ocazii şi pe

care le-am expus mai sus, cum ar fi acela că o persoană condamnată în primă instanţă se

găseşte în situaţia de la art. 5 parag. 1 lit. a), iar durata arestării preventive a acesteia, pe

parcursul judecării apelului sau a recursului, se analizează prin raportare la prevederile

art.6 §1, privind dreptul la un proces echitabil.3

Pe de altă parte, s-a exprimat un alt punct de vedere, care are la bază o analiză mai

atentă a textului art.5 §3 din Convenţie prin raportare la legislaţia naţională, în speţă Codul

de Procedură Penală român4. Raţionamentul porneşte de la art. 350 din Codul de

Procedură Penală, din care rezultă că instanţa are îndatorirea ca prin hotărârea sa

(hotărârea dată în primă instanţă n.n.) să se pronunţe cu privire la revocarea, menţinerea

sau luarea măsurii arestării inculpatului, ţinând seama de dispoziţiile din partea

generală... . Or, datorită faptului că în sistemul românesc o hotărâre penală de condamnare

nu poate fi pusă în executare decât în măsura în care este definitivă, singura alternativă

pentru ca o persoană să fie menţinută în detenţie este tot arestarea preventivă. Dată fiind

posibilitatea conferită primei instanţe prin art. 350, de a lua sau de a menţine măsura

arestării preventive, din punct de vedere al temeiului privării sale de libertate, situaţia unui

condamnat în primă instanţă nu se deosebşte cu nimic de situaţia celui care nu a suferit

încă o condamnare.5 Deci privarea de libertate astfel survenită nu se dispune pe durata

pedepsei la care a fost condamnat, ci este vorba despre aceeaşi măsură a arestării

preventive. Ceea ce se schimbă relativ la arestarea preventivă este modalitatea de apreciere

a acesteia, care diferă în faza de judecată, de faza de urmărire penală. Potrivit art. 23 alin

6) din Constituţia României şi a art. 160b alin 1) din Codul de procedură, în faza de

1 Michèle Picard et Patrick Titiun sous direction L. E. PETITTI, op.cit., p. 219.

2 C. Bârsan, op.cit., p. 359-360; D. Bogdan, op.cit., p. 123-124; M. Udroiu, O. Predescu, Tratat...op.cit., 488.

3 M. Udroiu, op.cit., p. 142; D. Bogdan, op.cit. p.123. 4 În acest sens a se vedea R. Chiriţă, op.cit., p. 177-179. 5 Ibidem.

26

judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic şi nu mai târziu de

60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.1 Astfel, în sistemul de drept

românesc o persoană ajunge să fie deţinută în temeiul unei hotărâri pronunţate de o

instanţă competentă, doar atunci cand această hotărâre este una definitivă. Până atunci,

regimul specific arestării preventive este aplicabil, persoana condamnată în primă instanţă

putând fi pusă în libertate ca şi în faza de judecată în primă instanţă, fie printr-o decizie de

punere în libertate, fie printr-o decizie de respingere a cererii de menţinere a detenţiei.

Autorul acestei opinii admite faptul că cele două noţiuni din cuprinsul art 5§1 lit a)

şi c) sunt noţiuni autonome care sunt pretabile la o interpretare distinctă de cea oferită de

dreptul intern din statele membre. Cu toate acestea, invocând prevederile art. 53 din

Convenţie, aminteşte că aceasta nu poate fi interpretată astfel încât să limiteze drepturile

recunoscute unor persoane prin legislaţia naţională a statului sub jurisdicţia căruia se află.

Altfel spus, atunci când legea internă conferă unor persoane, o poziţie mai favorabilă decât

cea pe care o are recunoscută prin Convenţie, situaţia sa trebuie clarificată prin raportare la

dreptul intern.2

Mai departe se face trimitere la un raţionament similar al Curţii, exprimat cu altă

ocazie. De pildă, în ceea ce priveşte domeniul de aplicabilitate al art.6 în materie penală,

potrivit criteriilor Curţii, în măsura în care o acuzaţie are caracter penal în dreptul intern,

art. 6 va fi aplicabil, indiferent dacă sunt îndeplinite criteriile enunţate de Curte prin

hotărârea Öztürk 3. După cum rezultă din jurisprudenţa Curţii, aceasta este dispusă să

judece echitabilitatea unor proceduri privind delicte rutiere în acele state care califică

aceste fapte ca infracţiuni penale4. În schimb, atunci când un delict rutier are caracter

administrativ într-un stat, Instanţa europeană refuză să aplice art. 6.5 Date fiind aceste

argumente, s-a arătat că Judecătorul european ar trebui să aplice acest raţionament şi în

ceea ce priveşte domeniul de aplicabilitate al art. 5§1 lit. c), cu toate consecinţele ce-i

corespund. Deci, în măsura în care legea internă recunoaşte unei persoane aflate în detenţie

calitatea de arestat preventiv până la darea unei soluţii definitive, iar Curtea refuză să

1 În acelaşi mod s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin decizia nr. 10 din 24 ianuarie 2000. Prin acea

excepţie de neconstituţionalitate, care a fost dealtfel admisă de Curte, s-a pus problema neconstituţionalităţii

art. 350 alin 1) din Codul de procedură penală, atunci când este interpretat în sensul menţinerii arestării

preventive pe o durată nedeterminată. E adevărat însă faptul că textele legislative de la acel moment nu

suferiseră încă modificările ce sunt în vigoare astăzi, totuşi raţionamentul Curţii este concludent în acest

sens. 2 R. Chiriţă, op. cit., p.178. 3 Öztürk c. Germania, 21 februarie 1984. Este vorba despre natura şi gravitatea faptei şi a sancţiunii. 4 Malige c. Franţa, 23 septembrie 1999. 5 Escoubet c. Belgia, 22 octombrie 1999.

27

aplice dispoziţiile art. 5§1 lit.c) şi §3, aceasta nu face altceva decât să limiteze drepturile

celui deţinut. De aceea în baza art. 53 din Convenţie, interpretarea ce ar trebui dată

dispoziţiilor art.5, depinde de statutul pe care o persoană condamnată în primă instanţă îl

are în dreptul intern.1

În opinia noastră, dacă pornim de la premisa conform căreia noţiunea de ,,termen

rezonabil” în sensul art. 5 §3 este una imprecisă şi prin urmare controversată2, şi având în

vedere imposibilitatea stabilirii unor termene precise şi cuantificate deoarece nicio cauză

nu seamănă cu cealaltă, aprecierea generală a Curţii în analizarea momentului final al

detenţiei este una nerealistă. În primul rând Curtea dă o interpretare general-valabilă,

neţinând seama de specificitatea fiecărui sistem de drept şi de faptul că există discrepanţe

între legislaţiile celor 47 de state semnatare. Astfel nu face distincţia, în opinia noastră

extrem de importantă, între statele care conferă caracter executoriu şi cele care nu conferă

acest caracter, hotărârilor date în primă instanţă. Or în sistemul nostru de drept este de

notorietate faptul că o hotărâre de condamnare dată în primul grad de jurisdicţie nu are

caracter executoriu, deoarece există posibilitatea modificării acesteia. Mentorii Codului de

Proc. Pen., având în vedere toate garanţiile instituite de lege, au preluat concepţia potrivit

căreia o hotărâre judecătorească este susceptibilă de a cuprinde erori de fapt şi de drept,

ceea ce constituie o ,,prezumţie de greşeală” din partea instanţei care a pronunţat hotărârea

atacată. Iar prin posibilitatea instituirii unui nou cadru de judecată, se presupune că erorile

vor fi înlăturare ceea ce constituie o ,,prezumţie de îndreptare”.3Doar o hotărâre definitivă

are caracter executoriu şi se bucură de autoritate de lucru judecat astfel încât se consideră

că stabileşte adevărul, res iudicata pro veritate habetur.

Având în vedere argumentele exprimate, ne raliem opiniei exprimate atât în dreptul

austriac cât şi în dreptul român, conform căreia trebuie să se ţină seama de caracterul

executoriu al hotărârii date în prima instanţă şi de particularităţile fiecărui sistem în parte.

Totodată considerăm că de ferenda se impune ca Instanţa europeană să pronunţe un

reviriment în acest sens.

1 R. Chiriţă, op.cit., p. 179. 2 B. Bouloc, op.cit, p. 69 ; Jean-Yves LASSALLE, Les Délais de la Convention Européene des Droits de

L’Homme et le Droit Pénal Français, op.cit., 1993, p. 264. 3 Traian Pop, Drept Procesual Penal, Vol. IV, Cluj, 1948, p. 339 apud Grigore Theodoru, op.cit. p. 747

Astfel sentinţa penală a primei instanţe rămâne definitivă doar în situaţia în care nu este supusă apelului sau

recursului, dacă a expirat termenul de apel sau de recurs, sau dacă apelul sau recursul declarat a fost retras

sau respins.

28

III. APRECIEREA CARACTERULUI REZONABIL AL

ARESTĂRII PREVENTIVE

Exigenţa ,,termenului rezonabil” constituie o temă centrală, având o importanţă

aparte în cadrul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Această chestiune este una

pregnantă mai ales atunci când trebuie aplicată în materie penală, datorită faptului că are

legătură directă cu libertatea persoanei.1 Dată fiind importanţa crescândă a notiunii de

,,durată rezonabilă” în discursul juridic actual, în doctrină s-a încercat o ,,clasificare” a

normelor ce fac referire la aceasta.2 În acest sens, mai ales datorită faptului că Instanţa

europeană face referire în numeroase hotărâri la celeritatea procedurilor, nu ni se pare

deloc întâmplător faptul că articolele 5 §3 şi 6§1 din Convenţie, sunt în vârful ierarhiei.

1. NOŢIUNEA DE ,,TERMEN REZONABIL” ÎN ARTICOLELE 5 §3

ŞI 6 §1 DIN CEDO

De la început subliniem că este important ca ,,termenul rezonabil” prevăzut în art.5

§ 3 să nu fie confundat cu cel prevăzut în art.6 § 1.3 După cum am văzut art. 5 § 3 are ca

scop protejarea persoanelor împotriva unei detenţii preventive excesive, în pofida dreptului

la libertate şi a prezumţiei de nevinovăţie, pe când art. 6 § 1 consacră dreptul la o durată

rezonabilă a procedurii.4 Textul art. 6 formulează practic principiul celerităţii procedurilor

judiciare, astfel ,,orice persoană are dreptul ca şi cauza sa să fie judecată (...)într-o durată

rezonabilă de timp”. Doctrina arată că textul citat mai sus este ,,traducerea juridică” a

adagiului englez justice delayed, justice denied sau a celui francez justice rétive, justice

fautive.5 Impunând respectarea unui ,,termen rezonabil” pentru înfăptuirea actului de

justiţie, Convenţia subliniază faptul că justiţia trebuie să fie administrată fără întârzieri de

natură a-i compromite eficacitatea şi credibilitatea, statul fiind responsabil pentru

1 Jean-Paul JEAN, avocat général près la cour d’appel de Paris, professeur associé à l’Université de Poitiers,

Actes du colloque : La qualité des décisions de justice, Université de Poitiers 8 mars 2007, p. 11. 2 Olivier CORTEN, op.cit., p. 6. 3 Jean-Yves LASSALLE, Les Délais de la Convention Européene des Droits de L’Homme et le Droit Pénal

Français, Revue Trimestrielle des Droits de l’Homme, Nr.14, Editions Nemesis, p. 285. Precizăm că în acest

articol, autorul face o clasificare a termenelor întâlnite în Convenţie. Astfel avem delais sommaires (art. 5 §2

şi 5 §4) şi delais raisonnables (art. 5 §3 şi art. 6 §1). 4 Pentru unele detalii a se vedea: S. GUINCHARD, Les métamorphoses de la procédure à l’aube du troisième millénaire, in Clés pour le siècle, Université Panthéon Assas, Dalloz, 2002,p. 1201 şi urm.; Radu

CHIRIŢĂ, Celeritatea Procedurii-Misiune imposibilă ?, Revista Pandectele Române, Nr. 6 din 2005, p. 164

şi urm. 5 S. Guinchard, J. Buisson, op.cit. p.397; R. Chiriţă, op.cit., p.304; Alexix Mihman, op.cit., p. 304.

29

activitatea ansamblului serviciilor sale, iar nu numai pentru aceea a organelor judiciare1.

Deci este îndeobşte recunoscut faptul că celeritatea procedurii presupune judecarea într-o

,,durată rezonabilă” şi are ca finalitate protejarea credibilităţii justiţiei şi eficienţa sa.2

Aprecierea caracterului rezonabil al arestării preventive se face după metode

apropiate de cele utilizate în determinarea duratei rezonabile al procedurilor, în primul

rând prin aprecierea in concreto în funcţie de circumstanţele cauzei. Această analogie, a

dispoziţiilor celor două articole, aflate în vecinătate dar totuşi atât de distincte din punct de

vedere al conţinutului, risca să degenereze în interpretări confuze. Acest fapt, a determinat

Curtea să precizeze cum se vor raporta cele două articole, unul faţă de celălalt.3 În

hotărârea Stögmüller, Curtea Europeană a elucidat semnificaţia acestora arătând că ,,

dispoziţiile art. 6§1 nu se confundă cu cele ale art 5 §3 deoarece cele dintâi conferă

drepturi oricărui justiţiabil (...) pe când art. 5 §3 se referă doar la persoanele ce se află în

stare de detenţie preventivă (...). Articolul 5 §3 apare astfel ca o dispoziţie independentă ce

produce efecte proprii, oricare ar fi faptele ce apar în motivarea arestării sau

circumstanţele care au determinat prelungirea fazei de instrucţie”.4

Parcurgând jurisprudenţa Curţii, se poate observa că ,,termenul rezonabil”prevăzut

de art. 5 se apreciază mult mai riguros decât cel prevăzut de art.65. În susţinerea acestei

distincţii s-a afirmat că ,, se poate ca o instrucţie mai lungă să fie conformă art. 6§1, fără a

putea fi, în acelaşi timp, justificată prin raportare la art.5 §3”.6 De pildă, în afacerea

Stögmüller, Curtea a conchis că există o violare a art. 5 §3, însă a considerat că nu există şi

o depăşire a duratei rezonabile prevăzute de art.6§1. Această hotărâre a condus la opinia

aproape unanimă în doctrină că art. 5 §3 are o autonomie incontestabilă, iar o astfel de

decizie este perfect logică dacă ţinem cont de scopul Convenţiei.7 Într-o altă hotărâre,

Gosselin c. Franţa, Instanţa europeană precizează că în situaţia în care, autorităţile

naţionale nu acţionează cu diligenţă în desfăşurarea procedurii, art.5 §3 se va considera

1 Zielinski et Pradal et Gonzales et autres c. Franţa, 28 octombrie 1999, §65. 2 Frédéric Sudre, op.cit., p.388. 3 Michèle Picard et Patrick Titiun sous direction L. E. PETITTI, op.cit., p. 220. 4 Stögmüller c. Austria, 10 noiembrie 1969, §5-6. 5 Mireille DELMAS-MARTY, Procès pénal et droits de l'homme, Presses Universitaires de France, Paris,

1992, p. 50 În această lucrare, autoarea arată că Franţa a fost condamnată de Fosta Comisie, prin afacerea

Clerc din 26 aprilie 1990, pentru o procedură de natură penală, care a durat 14 ani. 6 Rusen ERGEC et Jacques VELU, La notion de ,,délai raisonnable’’ dans les Articles 5 et 6 de la

Convention Européenne des Droits de l’Homme – essai de synthèse-, Revue Trimestrielle des Droits de

l’Homme, Numéro spécial-délai raisonnable, Nr.5, Editions Nemesis, 1991, p. 154 7 Michèle Picard et Patrick Titiun sous direction L. E. PETITTI, op.cit., p.220.

30

încălcat, chiar dacă motivele invocate de instanţă pentru respingerea solicitărilor de punere

în libertate erau pertinente şi suficiente.1

Relativ la sfera de aplicare, articolul 5 §3 se aplică în cazul persoanelor arestate

preventiv atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, în majoritatea statelor

membre până la emiterea unei hotărâri în primă instanţă.2 Articolul 6§1 din Convenţie se

aplică tuturor persoanelor implicate într-o procedură civilă sau penală3, în această din urmă

ipoteză indiferent dacă sunt în stare de arest sau nu, vizându-se în special evitarea

prelungirii pe o perioadă prea mare de timp a incertitudinii cu privire la soarta celui

acuzat.4

Atât în art. 5 cât şi în art.6 este necesar să se facă o delimitare a momentului iniţial

(dies a quo) şi a momentului final (dies ad quem) care trebuie luate în considerare la

calculul duratei rezonabile. În cazul art.5 am văzut cum se determină aceste limite. În ceea

ce priveşte articolul 6§1, atunci când avem de-a face cu o acuzaţie de natură penală, în

principiu, momentul de plecare este considerat ca fiind acela în care este formulată

acuzaţia.5 Spre deosebire de domeniul drepturilor şi obligaţiilor civile, această dată este de

regulă o dată anterioară momentului în care este sesizată instanţa de judecată.6 Astfel în

opinia Curţii, termenul iniţial se calculează din momentul în care avem o ,,notificare

oficială a învinuirii de a fi săvârşit o faptă penală, provenită de la o autoritate competentă,

ceea ce corespunde cu consecinţe importante cu privire la situaţia persoanei suspectate”.7

Momentul final (dies ad quem), luat în considerare în cadrul art. 6, în materie

penală, este, de regulă, cel al ultimei decizii cu privire la cauza dedusă judecăţii, indiferent

dacă aparţine unei instanţe de fond sau uneia de casare.8 S-a arătat că noţiunea de ,,termen”

este prevăzută în acelaşi mod, indiferent de tipul de contencios. Astfel în materie civilă, ca

1 Gosselin c. Franţa, 13 septembrie 2005. 2 Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu op.cit., 2008, p. 489. 3 Pentru o delimitare a ceea ce înseamnă materie civilă şi materie penală în sensul art.6 a se vedea R. Chiriţă,

op.cit., p. 197-226;C. Bârsan, op.cit., p. 400-454; Jean-Francois RENUCCI, Tratat de Drept European al

Drepturilor Omului, Traducere în limba română coordonator, Mona-Maria Pivniceru, Ed. Hamangiu, 2009,

p.379-415; Mihail Udroiu, O. Predescu, op.cit.,p. 535-549. 4Mihail Udroiu, O. Predescu, op.cit.,p. 489; R. Chiriţă, op.cit., p.308. 5Deewer c. Belgia, 27 februarie 1980; Eckle c. Germania, 15 iulie 1982, § 73; Corigliano c. Italia, 10

decembrie 1982; Zimmermann et Steiner c. Germania, 13 iulie 1983, §23; Baraona c. Portugalia, 8 iulie

1987, § 46. 6 S. Guinchard, J. Buisson, op.cit., p.399; R.Chiriţă, op.cit. p. 313; C. Bârsan, op.cit., p. 539; J -F, Renucci,

op.cit. trad. română, p. 463. 7 Eckle c. Germ., cit. supra, apud Pierre LAMBERT, La notion de ,,délai raisonnable’’ dans la jurisprudence de la Cour Européenne des Droits de l’Homme, Revue Trimestrielle des Droits de l’Homme,

Numéro spécial-délai raisonnable, Nr.5, Editions Nemesis, 1991, p. 17. Tot în acest sens şi: Mihail Udroiu,

O. Predescu, op.cit., p. 490. 8 Engel şi alţii c. Olanda, 8 iunie 1976.

31

şi în materie penală, termenul care trebuie apreciat acoperă ansamblul procedurilor,

expertizele şi căile de atac incluse.1

2. APRECIEREA IN CONCRETO A DURATEI REZONABILE

Atât în jurisprudenţa Curţii cât şi în jurisprudenţa instanţelor naţionale, este

îndeobşte admis faptul că durata rezonabilă a arestării preventive nu trebuie să fie

apreciată în abstract ci trebuie apreciată în concret, în lumina datelor şi circumstanţelor din

fiecare cauză în parte2. De fiecare dată când s-a pus această problemă, Curtea a arătat că

trebuie examinate mai întâi faptele specifice din speţa analizată, abia apoi putându-se

constata dacă există sau nu o violare a textelor Convenţiei. Această poziţie de principiu se

explică ţinând cont, pe de-o parte, de varietatea situaţiilor ce se pot ivi, iar pe de altă parte,

de diversitatea legislaţiilor aplicabile. În doctrină se mai arată că ,,însăşi conceptul de

celeritate suscită o mare doză de variabilitate”3.

În jurisprudenţa noastră, cu toate că avem încă hotărâri de prelungire a arestării

preventive, în motivarea cărora nu se ţine seama de starea de fapt, ci se invocă motive

stereotipe pentru a ţine o persoană în arest preventiv4, totuşi, unele instanţe au început să

facă trimitere la jurisprudenţa CEDO atunci când trebuie să justifice menţinerea acestei

măsuri excepţionale. De exemplu, Curtea de Apel Bucureşti în motivarea unui recurs

îndreptat împotriva unei încheieri de prelungire a arestării preventive, a arătat că

„aprecierea limitelor rezonabile ale unei detentii provizorii se poate face luându-se în

considerare si circumstantele concrete ale fiecărui caz, pentru a se vedea în ce masură

"există indicii cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei

de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de

libertate" (Labita contra Italiei, Neumister contra Austriei)5.

1 G. Cohen-Jonathan, Convention Européene des Droits de l’Homme, Droit à un procès équitable, J.-Cl.

precit. nr.145. Idem pentru procedura în faţa unei Curţi Constituţionale dacă are consecinţe asupra

rezultatului litigiului Bock c. Germania, 29 martie 1989, § 37; Ruiz Mateos c. Spania, 23 iunie 1993, §35

apud J. F. Renucci, op.cit. traducere,p. 464 . 2 Wemhoff c. Germania, cit. supra; Rusen ERGEC et Jacques VELU, La notion de ,,délai raisonnable’’...

op.cit., p.141. 3 Jean-Yves Lassalle, op.cit., p. 278. 4 În acest sens avem nenumărate exemple. Aici vom face trimitere la recursul îndreptat împotriva încheierii

nr. 343/R din 12 iulie 2005, a Tribunalului Bucureşti, judecat de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a

Penală, publicat în Dan LUPAŞCU, Culegere de practică judiciară în materie penală pe 2005, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p.95-97. 5 Curtea de Apel Bucureşti - Sectia I-a Penală Dosar penal nr. 374/2/2007 - decizia penală

nr.128/31.01.2008. Această decizie este dată în recursul îndreptat împotriva încheierii din 9.01.2008 a

Tribunalului Bucureşti, prin care s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive. În speţă este vorba

32

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se face trimitere aproape de

fiecare dată la principiul aprecierii in concreto, atunci când trebuie să se statueze dacă este

sau nu depăşit termenul rezonabil al arestării preventive. Bunăoară, într-o hotărâre relativ

recentă împotriva României, Calmanovici c. România, atunci când s-a purces la analizarea

caracterului rezonabil al duratei detenţiei, s-a precizat că acesta nu trebuie apreciat în

abstract, ci numai prin raportare la circumstanţele cauzei.1 În acelaşi paragraf, se

precizează în continuare, că art.5 §3 din Convenţie, cu privire la acest aspect, nu ar putea fi

interpretat ca autorizând în mod necondiţionat o detenţie provizorie, cu condiţia să nu

depăşească o anumită durată. Orice menţinere în detenţie provizorie a unui acuzat, chiar

pentru o perioadă scurtă, trebuie să fie justificată de autorităţi în mod convingător.2 Ce

înţelegem însă prin sintagma ,,hotărâre motivată în mod convingător”? Într-o altă decizie,

Mihuţă c. România, Judecătorul european lămureşte această noţiune, arătând că ,,o

hotărâre motivată ( în mod convingător n.n.), este de natură a convinge părţile cu privire la

faptul că argumentele lor au fost avute în vedere”.3

Cu toate acestea, chiar dacă poate părea paradoxal, această modalitate de abordare

in concreto, nu a împiedicat Curtea să stabilească criterii de apreciere care constituie, în

acest sens un imbold deosebit de oportun.4

3. CRITERIILE DE APRECIERE A DURATEI REZONABILE

Cu toate că în Convenţie nu este enunţată o listă de criterii de determinare a

termenului rezonabil al arestării preventive, totuşi pornind de la jurisprudenţa Curţii,

doctrina a evidenţiat unele repere în acest sens. S-a arătat că o clasificare a criteriilor

reţinute în mod constant de către Curte nu este inutilă, cel puţin pentru a se evita posibilele

despre infracţiunea de trafic de droguri de mare risc. În motivare Curtea de Apel mai precizează că ,,la

aprecierea caracterului rezonabil al duratei detenţiei au fost avute în vedere,în mod corect,complexitatea

cauzei(trafic de droguri cu un probatoriu laborios),cauzele care au determinat amânarile,eforturile

judecatoreşti de a lamuri toate aspectele de fapt,de a furniza atât apărării cât şi acuzării mijloacele de

proba şi explicatiile pe care le consideră necesare”. 1 Calmanovici c. România, 1 iulie 2008, §91; apud Laura Codruţa KÖVESI, Dana TIŢIAN, Daniela

FRĂSIE, Arestarea Preventivă –Aprecierea pericolului social concret pentru ordinea publică- Practică

Judiciară şi Hotărâri C.E.D.O., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 386. În acest sens a se vedea mutatis

mutandis hotărârea Patsuria c. Georgia, 6 noiembrie 2007, §62; Yilmaz c. Turcia, 22 iulie 2008, §65 s.a. 2 A se vedea, între altele şi cauzele Shishkov c. Bulgaria, Sarban c. Moldova, 4 octombrie 2005, §98;

Belchev c. Bulgaria, 8 aprilie 2004, §82. 3 Mihuţă c. România, 31 martie 2009,§ 26, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 47 din 21/01/2010. În

speţă, Curtea a reţinut că în data de 1 iulie şi 23 septembrie 2002, instanţa a dispus prelungirea măsurii fără a

examina argumentele reclamantului. 4 J-F. Renucci, Op.cit., Hamangiu, 2009, p. 466.

33

confuzii ce ar putea să apară dintr-o interpretare greşită a noţiunilor cuprinse în articolele 5

§3 şi 6§1 din Convenţie.1

Înainte de anul 1968, Curtea nu a avut posibilitatea să se pronunţe asupra acestei

chestiuni, astfel că singura jurisprudenţă existentă la nivel europen în acest sens era cea a

Fostei Comisii. După ce Comisia şi-a recunoscut competenţa de a controla depăşirea sau

nedepăşirea duratei rezonabile a arestării preventive, aceasta a avut o mare dificultate în a

delimita criteriile în funcţie de care să facă această apreciere. Initial, Comisia se baza în

principal pe trei elemente de apreciere: durata arestării preventive prin raportare la

cuantumul pedepsei, iniţiativele procedurale utilizate de inculpat şi complexitatea afacerii.2

Mai apoi, Comisia a elaborat în mod progresiv alte criterii, ajungându-se până la urmă la

ceea ce s-a numit metoda celor şapte criterii. 3Potrivit acestei metode, examinarea duratei

rezonabile a detenţiei provizorii după criterii arătate, trebuie să se facă prin evaluarea

elementelor avute în vedere în ansamblul lor, coeficientul de importanţă a fiecărui criteriu

putând varia funcţie de circumstanţele cauzei.

După anul 1990, doctrina a încercat o structurare a criteriilor luate în considerare

de către Curte având în vedere atât articolul 5 §3 cât şi articolul 6 §1. Astfel în funcţie de

natura litigiului, sunt avute în vedere: gradul de complexitate (faptele ce trebuie

elucidate, chestiunile juridice ce trebuie tranşate, complexitatea procedurilor incidente în

cauză) şi miza pe care o joacă litigiul pentru recurent. În ceea ce priveşte comportamentul

părţilor, contează: rolul pe care îl au acestea în prelungirea procedurilor (în special în

materie penală, de exemplu în situaţia în care avem de-a face cu schimbarea repetată a

avocaţilor), formularea faptelor noi ce trebuie supuse controlului, riscul de neprezentare la

proces, indicarea cu întârziere a numelor martorilor sau audierea lor, utilizarea integrală a

căilor de recurs. Nu în cele din urmă contează şi atitudinea autorităţilor competente:

rolul lor în prelungirea nejustificată a procedurilor, în special în materie penală, în cadrul

fazei de instrucţie; stabilirea cu întârziere a interogatoriului şi a confruntării părţilor;

amânarea nejustificată a finalizării fazei de instrucţie; întârzierea în trimiterea unui

inculpat în faţa unui judecător de fond; citarea nelegală a martorilor; neutilizarea de către o

1 Pierre CHAMBON et Christian GUÉRY, Doyen des juges d'instruction à Nice, Droit et Pratique de

l’Instruction Préparatoire- juge d’instruction chambre de l’instruction-, 6-eme Edition, Dalloz, 2007, p. 520. 2 Rusen ERGEC et Jacques VELU, La notion de ,,délai raisonnable’’...op. cit., p. 142.

3 Ibidem ; Pierre Lambert, op.cit., p. 8. Potrivit acestor autori cele şapte criterii sunt următoarele: dutata efectivă a detenţiei; raportul între această durată şi natura infracţiunii; cuantumul pedepsei ce ar putea fi

prescrise în caz de condamnare; sistemul de imputare al detenţiei preventive asupra pedepsei date prin

decizia executorie; efectele de ordin material, moral sau de altă natură pe care detenţia le poate avea asupra

deţinutului; conduita celui inculpat; modalitatea de desfăşurare şi dificultăţile instrucţiei penale.

34

anumită jurisdicţie a unei probe care ar putea avea un rol determinant; perioade lungi de

,,inactivitate” sau de ,,stagnare”.1 În cele ce urmează nu vom analiza toate criteriile expuse

mai sus, având în vedere faptul că pe de-o parte, nu avem de-a face cu o clasificare

limitativă, iar pe de altă parte niciunul dintre aceste criterii privite în mod izolat, nu pot

conduce în mod efectiv la o decizie a Curţii, ci trebuie analizat în ansamblu împreună cu

celelalte. Tocmai din acest motiv considerăm că prin analogie cu art. 6 §12 şi în cazul art. 5

§3 este greu de exprimat o durată determinată după care să putem spune despre caracterul

rezonabil al arestării preventive că a fost depăşit.3

3.1. Natura litigiului

3.1.1. Complexitatea afacerii. Atunci cand avem de determinat caracterul

rezonabil al unei detenţii, prin raportare la natura litigiului, trebuie să avem în vedere, în

primul rând gradul de complexitate al afacerii puse în discuţie. Atât organele Convenţiei

cât şi marea majoritate a jurisdicţiilor naţionale, au admis cu diverse ocazii, faptul că

durata arestării preventive poate să depindă într-o anumită măsură de dificultăţile de care

se izbesc organele competente în faza de instrucţie. Sunt luate în considerare chestiuni

precum: numărul faptelor săvârşite, numărul participanţilor, greutatea cu care se pot

constitui anumite mijloace de probă, necesitatea de a se recurge la expertize sau la comisii

rogatorii în străinătate, evolutia declaraţiilor care impune nu de puţine ori o relansare a

investigaţiilor.4 Astfel complexitatea ,,informaţiilor judiciare sau de instrucţie” cum ar fi

numărul de persoane inculpate şi natura infracţiunii săvârşite, sunt de natură a justifica

menţinerea măsurii detenţiei perovizorii, o anumită perioadă de timp.5

Curtea s-a arătat de mai multe ori potrivnică situaţiilor în care unele dintre aceste

elemente sunt folosite în mod izolat pentru a justifica prelungirea duratei de detenţie,

1 Idem, p.9; Pierre CHAMBON et Christian GUÉRY, op.cit., 2007, p.521. În acest sens a se vedea şi Marc-

André EISSEN, La durée des Procédures Civiles et Pénales dans la Iurisprudence de la Cour Européenne

des Droits de I'Homme, Dossiers sur les droits de I'homme nr. 16, Editions du Conseil de I'Europe, 1997,

p.12 şi următ. 2 Zimmermann et Steiner c. Elveţia, 13 iulie 1983. 3 După cum am văzut, avem hotărâri în care termenul rezonabil al arestării preventive este considerat depăşit

după o durată mai lungă de detenţie, iar în cazul altora, cum ar fi hotărârile Calmanovici c. România şi

Mihuţă c. România cit. supra, o perioadă relativ scurtă de detenţie este considerată contrară prevederilor art.5

§3. 4 Rusen ERGEC et Jacques VELU, La notion de ,,délai raisonnable’’...op.cit., p. 145. 5 Paris (4e ch. d‘acc.), 29 septembrie 1988, Dall.-Sirey, 1989, p.43, note de J.P.Henne apud Jean-François

FLAUSS, Le,,délai raisonnable’’ au sens des Articles 5 §3 et 6§1 de la Convention Européenne des Droits

de l’Homme dans la jurisprudence Française, Revue Trimestrielle des Droits de l’Homme, Numéro spécial-

délai raisonnable, Nr.5, Editions Nemesis, 1991, p. 50.

35

deoarece s-ar pune la îndoială caracterul justificat al măsurii. S-a constatat violarea

prevederilor art 5 §3 atunci când privarea de libertate a fost prelungită de trei ori, prin

utilizarea de fiecare dată de către instanţă a unor motivări identice ce fac referire în mod

abstract la natura infracţiunii sau la probatoriul existent, fără a se arăta temeiurile pentru

care s-a dispus privarea de libertate.1 Într-o hotărâre recentă, Kaçmaz c. Turcia, din 2

februarie 2010, Curtea a arătat că o detenţie provizorie de 10 ani nu poate fi justificată prin

raportare la complexitatea cauzei chiar dacă au fost indicate şi alte motive cum ar fi riscul

de recidivă şi apartenenţa la o organizaţie teroristă (§ 16).2

Cu toate acestea, după cum s-a arătat încă din hotărârile Wemhoff şi Neumeister din

1968, nu se poate pierde din vedere faptul că dacă un acuzat ce se află în detenţie, are

dreptul de a fi judecat cu prioritate şi cu o celeritate particulară, totuşi, această exigenţă nu

trebuie să dăuneze eforturilor depuse de către magistraţi în elucidarea faptelor denunţate.

Totodată nu trebuie subminate acţiunile autorităţilor competente în furnizarea tuturor

facilităţilor necesare în aducerea probelor şi prezentarea explicaţiilor cuvenite, atât către

apărare cât şi către acuzare, pentru ca acestea (apararea şi acuzarea n.n.) să se pronunţe

după o serioasă reflecţie asupra existenţei infracţiunilor şi asupra pedepsei. 3

3.1.2. Miza pe care o are litigiul pentru reclamant este alt criteriu de

determinare utilizat de Curte începând cu anul 1978 şi care tine de natura litigiului.4 Acest

criteriu este specific mai mult demersului de determinare a duratei rezonabile a

procedurilor decât celui de determinare a caracterului rezonabil al arestării preventive, fapt

ce rezultă din jurisprudenţa Curţii. Tot din lectura hotărârilor date de Curte, se degajă

situaţii care, în ochii judecătorilor europeni justifică nevoia de celeritate, mai ales atunci

când se pune în discuţie importanţa litigiului pentru reclamant, fără însă a se putea stabili o

ierarhie în acest sens. Acesta este motivul pentru care, miza litigiului se va aprecia

întotdeauna in concreto.5 Cu cât miza pe care o are litigiul pentru reclamant va fi mai

1 În acest sens a se vedea: Mansur c. Turcia, 8 iunie 1995,§ 55; Lavens c. Letonia, 22 noiembrie 2002, §73. 2 Mutatis mutandis : Taciroğlu c. Turcia, 26 februarie 2006, § 24; Dereci c. Turcia, 24 mai 2005, §41. 3 Wemhoff c. Germania, cit. supra, § 17; B. c. Austria, cit. supra, § 45; Rusen ERGEC et Jacques VELU, La

notion de ,,délai raisonnable’’...op.cit., p. 145; J..Pradel, Geert Corstens, Gert Vermeulen, op.cit, p. 364. 4 König c. Germania, 28 iunie 1978, §111 conform Pierre Lambert, op.cit. p.15. 5 Mme Françoise CALVEZ, Magistrat, Analyse des délais judiciaires dans les Etats membres du Conseil de

l’Europe à partir de la jurisprudence de la Cour européenne des Droits de l’Homme, Raport COMMISSION

EUROPÉENNE POUR L’EFFICACITÉ DE LA JUSTICE (CEPEJ), Ce rapport a été adopté par la CEPEJ lors de sa 8e réunion plénière (6-8 décembre 2006), Strasbourg, 2007, p.33-34. Mai dorim să menţionăm

faptul că în acest raport se dezbate şi o altă chestiune de actualitate, anume relaţia ce se stabileste între durata

procedurilor prevăzută de art.6§1 şi art. 12 din Protocolul nr. 14, adoptat de curând (pentru detalii a se vedea

şi www.raduchirita.ro/noutati/cedo/protocolul-nr-14). Protocolul nr. 14 impune o nouă şi inedită condiţie de

36

mare, cu atât aprecierea caracterului rezonabil al termenelor va fi mai strictă.1 De pildă, s-a

arătat că, în cazul în care persoana ce se află în detenţie are o speranţă de viaţă limitată, se

justifică o ,,celeritate particulară” a procedurilor.2 De asemenea, Judecătorul european a

arăta că miza poate să fie chiar şi una economică.3

3.2. Activităţile Autorităţilor Naţionale

Şi în acest caz avem de-a face cu un criteriu determinant în aprecierea caracterului

rezonabil al termenelor prevăzute de art. 5 §3 şi 6§1. Prin analogie cu art. 6§1, considerăm

că şi în cazul art. 5 §3, Curtea poate să admită o prelungire a detenţiei provizorii datorată

complexităţii cauzei, însă poate refuza să accepte perioade semnificative de inactivitate din

partea autorităţilor naţionale.4 Hotărârea Tomasi este un bun exemplu de afacere în care

autorităţile naţionale n-au acţionat cu promptitudinea necesară.5 Curtea a conchis că

,,durata detenţiei preventive nu poate fi atribuită nici complexităţii cazului şi nici

comportamentului reclamantului,” deoarece, analizând modul în care s-au desfăşurat

procedurile judiciare, autorităţile franceze nu au acţionat cu promptitudinea necesară. De

asemenea, Curtea a arătat în continuare faptul că ancheta ar fi putut fi scurtată în mod

considerabil, dacă erau evitate acele întârzieri nejustificate din noiembrie 1983 şi ianuarie

1985, mai 1986 şi aprilie 1988.6 În hotărârea Toth contra Austria în care s-a constatat

deopotrivă încălcarea art. 5 §3, s-a precizat acelaşi lucru, subliniindu-se faptul că faza de

instrucţie se derulează cu o lentoare excesivă, nu numai datorită recursurilor înaintate de

domnul TOTH ci şi datorită ,,intervenţiilor nejustificate ale judecătorilor fazei de instrucţie

şi ale reprezentanţilor Ministerului Public, care au tendinţa de a vedea prelungită

detenţia”.7

admisibilitate a unei cereri în faţa Curţii, prin posibilitatea conferită acesteia din urmă de a putea respinge o

plângere în care reclamantul nu a suferit un prejudiciu important. 1 Rusen ERGEC et Jacques VELU, La notion de ,,délai raisonnable’’...op.cit., p. 157. 2 Alexis Mihman, Contribution a l’Etude du Temps… op.cit.,2007, p.454. 3 Intiba c. Turcia, 24 mai 2005, § 98. 4Antoine Valéry, op.cit., p.98 ; R. Chiriţă, op. cit., p.321. 5 Tomasi c. Franţa, 27 august 1992, § 80-102. În cauza Tomasi, reclamantul a fost arestat cinci ani şi şapte

luni între 23 martie 1983 şi 22 octombrie 1988, fiind acuzat de săvârşirea infracţiunilor de omor, tentativă de

omor, deţinere ilegală de arme şi muniţii. Acesta a fost acuzat că ar fi participat la atacul impotriva centrului

Legiunii Străine de la Sorbo- Acagnano, care s-a soldat cu moartea unei persoane şi rănirea gravă a alteia. La

22 octombrie 1988, Curtea de Apel din Bordeaux a dispus achitarea acestuia şi punerea sa de îndată în libertate. 6 În acest sens a se vedea şi J. PRADEL, op.cit., p. 365; Gh. MATEUŢ, Tratat...op.cit., p. 198. 7 Toth c. Austria, 12 decembrie 1991, §77. A se vedea şi Michèle Picard et Patrick Titiun sous direction L. E.

PETITTI, op.cit., p.225.

37

Curtea a mai făcut unele precizări relativ la acest criteriu de menţinere a arestării

preventive în hotărârea Paradysz c. Franţa din 29 octombrie 2009. Reclamantul, Antoine-

Joseph Paradysz, este un resortisant francez, ce a fost ţinut în arest preventiv o perioadă de

4 ani, trei luni şi 28 de zile, în închisoarea Metz din Franţa. În speţă, Instanţa europeană a

arătat că în pofida faptului că motivele invocate de instanţele naţionale pentru menţinerea

inculpatului în stare de arest sunt pertinente şi suficiente,1 totuşi s-a constatat o lungă

perioadă de inactivitate a autorităţilor naţionale pe de-o parte deoarece între luna martie

2003 şi martie 2004, nu s-a îndeplinit nicio activitate de instrucţie dat fiind faptul că

expertul psihiatru nu a depus raportul de expertiză, iar pe de altă parte între finalizarea

actelor de instrucţie şi înfăţişarea pentru prima dată în faţa unei instanţe de fond a trecut o

perioadă de mai bine de un an, februarie 2005-martie 2006(§ 74).

Din jurisprudenţa Curţii reiese că Judecătorul european examinează în primul rând

comportamentul autorităţilor judiciare, fără a neglija însă atitudinea celorlalte autorităţi,

cum ar fi cea legislativă sau cea executivă, în virtutea principiului statului unitar şi a

îndatoririi de executare a obligaţiilor internaţionale.2 Astfel, în situaţia în care am avea de-

a face cu o nefuncţionalitate pasageră a sistemului, responsabilitatea statului în cauză nu va

fi angajată dacă autorităţile competente, au adoptat cu promptitudine măsurile necesare

depăşirii unei situaţii excepţionale. În jurisprudenţa elveţiană regăsim afacerea

Scatareggia, din care putem înţelege dificultatea de mânuire a unui astfel de principiu,

atunci când avem de-a face cu un blocaj brusc şi imprevizibil. Tribunalul federal elveţian,

în acord cu organele de la Strasbourg, a admis că ,,autorităţile nu trebuie să aştepte o

diminuare a numărului de cauze ce trebuie soluţionate, ci trebuie să dispună întotdeauna de

o organizare suficient de bună, care să le permită să facă faţă tuturor cauzelor deduse

înaintea lor”.3 În alte hotărâri Curtea nu a ezitat să angajeze responsabilitatea Statului,

atunci când s-a întâmplat ca întârzierea procesului să fie datorată unei autorităţi, alta decât

cea judecătorească.4 Bunăoară, s-a angajat responsabilitatea statului, în situaţia în care

Parlamentul a întârziat în procesul de ridicare a imunităţii parlamentare unui membru de-al

său, sau atunci când legea nu îi oferea judecătorului aproape niciun mijloc de a obliga un

1 S-a invocat gravitatea infracţiunii, riscul de a săvârşi noi infracţiuni, starea de recidivă legală în care se

găsea inculpatul care mai fusese condamnat anterior la 13 ani de inchisoare, violenţa acestuia, etc. 2 Rusen ERGEC et Jacques VELU, La notion de ,,délai raisonnable’’...op.cit., p. 157. 3 Arrêt Scatareggia; die Praxis des Bundesgerichts, 1978, p. 379 apud Carlo LOMBARDINI, La Notion de

Délai Raisonnable et la Jurisprudence Suisse, Revue Trimestrielle des Droits de l’Homme, Numéro spécial-délai raisonnable, Nr. 5, Editions Nemesis, 1991, p. 128 şi urm. 4 Sa nu uităm faptul că printre efectele indirecte pe care le produce jurisprudenţa CEDO în dreptul intern a

unui stat, se regăseşte şi acela conform căruia există o autoritate preventivă sau corectivă a deciziilor Curţii,

care se adresează în special autorităţilor legiuitoare. Pentru detalii : R. Chiriţă, op.cit., p. 30-31.

38

expert să-şi depună raportul la termenul stabilit.1 Prin hotărârile de condamnare date în

acest sens, practic Curtea cere statelor să ia toate măsurile necesare, astfel încât să evite

unele ,,anomalii procedurale”, care nu fac altceva decât să priveze de efectivitate drepturile

garantate.2

O altă chestiune ce considerăm că necesită unele precizări este cea legată de

comportamentul autorităţilor judiciare atunci când acestea trebuie să examineze recursul

înaintat de inculpatul faţă de care s-a dispus menţinerea arestării preventive, atât în faza de

urmărire penală cât şi în faza de judecată. Această ipoteză nu capătă utilitate decât în cazul

organelor competente, chemate să statueze asupra recursului intentat de un inculpat faţă de

care s-a dispus menţinerea detenţiei.3 Deci în activitatea lor, instanţele superioare vor putea

utiliza aceleaşi criterii atunci cand trebuie să analizeze respectarea de către instanţa

inferioară a exigenţei duratei rezonabile a arestării preventive.4 Relativ la această ipoteză,

trebuie să aducem unele lămuriri terminologice în ceea ce priveşte situaţia din dreptul

nostru. Cu toate că autorii citaţi utilizează noţiunea de ,,menţinere” a arestării preventive,

în dreptul nostru, pe lângă menţinerea arestării preventive, instanţa mai poate dispune

prelungirea arestării preventive.5 Credem că acest criteriu va putea fi utilizat, atât în cazul

recursului ce poate fi introdus în cazul în care instanţa dispune menţinerea arestării

preventive, prevăzut de art. 160b alin. (4) din Codul de procedură penală (CPP), cât şi în

cazul celui prevăzut pentru prelungirea măsurii arestării preventive, stipulat în art. 159 alin

(8) din CPP. Mutatis mutandis, nu vedem niciun impediment în a aplica acest criteriu si

recursurilor înaintate instanţelor superioare în cazul respingerii cererilor de liberare

provizorie sub controntrol judiciar sau a celor de liberare provizorie pe cauţiune, recursuri

prevăzute de art. 1609 CPP.

Asemenea atitudini se regăsesc extrem de rar în cazul instanţelor din ţara noastră şi

de regulă intervin cu întârziere. De pildă, prin decizia nr. 541 din 6 aprilie 2007 a Secţiei I

Penală a Curţii de Apel Bucureşti, s-a admis recursul introdus de unul dintre inculpaţi,

împotriva încheierii de şedinţă din 9 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, Secţia II

1 Pentru primul exemplu a se vedea Foti c. Italia, 10 decembrie 1982 ; pentru cel de-al doilea Capuano c.

Italia, 25 iunie 1987, apud R. Chiriţă, op.cit., p. 320. 2Antoine VALÉRY, op.cit., p.98. 3 Rusen ERGEC et Jacques VELU, La notion de ,,délai raisonnable’’...op.cit., p.145. 4 A. Kohl, Le Delai Raisonnable dans la jurisprudence Belge, RTDH, 1991 cit. supra, p. 36 De exemplu,

Curtea de Casaţie belgiană, a decis că există o violare a art. 5 §3 de către decizia Camerei de Acuzare care,

după ce a considerat că expertul psihiatru ar fi trebuit să manifeste o diligenţă sporită în îndeplinirea misiunii sale, a decis să menţină inculpatul în detenţie fără a ţine seama că întârzierea excesivă provocată de

activitatea expertului care a făcut ca durata arestării preventive să nu mai fie justificată. 5 Pentru distincţia dintre cele două soluţii procesuale a se vedea : Gheorghe Radu, op.cit, 2007, p.220-

248Diana Ionescu, Procedură Penală, op.cit., p.261.

39

Penală, prin care s-a dispus menţinerea în arest a inculpatului. În motivarea deciziei sale,

Curtea de Apel a arătat că în condiţiile în care, după mai bine de 2 ani şi 8 luni de arest

preventiv, ca urmare a deciziei instanţei supreme care a casat hotărârile pronunţate în

primul ciclu procesual şi tinând seama de faptul că judecarea cauzei trebuie să se reia din

momentul iniţial al sesizării instanţei de fond, complexitatea cauzei nu mai e una deosebită

(...), iar menţinerea stării privative de libertate nu mai corespunde art. 5 §3 din Convenţie,

în condiţiile în care autorităţile naţionale nu au depus toate diligenţele necesare, pentru

desfăşurarea procedurilor în limite rezonabile.1

3.3. Comportamentul inculpatului

După cum am văzut, Curtea a făcut referire la comportamentul reclamantului, ca şi

criteriu de determinare a caracterului rezonabil al detenţiei, în hotărârea Tomasi. În

hotărârea W. c. Elveţia, comportamentul petentului este invocat din nou de către Curte,2

subliniindu-se că ,,în mod cert un deţinut are dreptul de a utiliza toate căile de atac şi toate

mijloacele pe care i le conferă legea. El nu are obligaţia să prezinte autorităţilor probe ce l-

ar incrimina, însă trebuie să suporte consecinţele pe care atitudinea sa le-ar putea antrena

în mersul instrucţiei. Una dintre aceste consecinţe ar putea să fie pierderea timpului, iar

aceasta nu ar putea fi imputată, în niciun caz statului”.3

Acest criteriu prezintă o particularitate, în sensul că este singurul criteriu ce poate

antrena o constatare a non-violării art 5 §3, chiar dacă avem de-a face cu un termen care

este în mod manifest depăşit, în situaţia în care jurisdicţiilor naţionale nu le este imputabilă

o inactivitate notabilă. Deci, în cazul în care se constată că este singura cauză esenţială a

întârzierii, în principiu, nu s-ar putea constata violarea art. 5 §3 sau a art. 6§1.4 De pildă,

Curtea a constatat că textul Convenţiei nu a fost încălcat atunci când singurele motive

esenţiale pentru care s-a ajuns la depăşirea unui termen rezonabil au fost cauzate de

activitatea petentului, fiindcă acesta a refuzat în mod repetat să participe la audieri

invocând motive medicale, a introdus mai multe cereri de recuzare care erau în vădit

1 Curtea de Apel Bucureşti, Culegere de practică judiciară în materie penală pe anul 2007, Ed. Wolters

Kluver, 2009, p. 926-931 2 Mai înainte, acest criteriu a fost avut în vedere de un mare număr de decizii jurisdicţionale date mai ales în

Germania, Austria, Belgia şi Franţa. În aceste state, s-a pus pentru prima dată problema dacă durata excesivă a unei detenţii nu este, în unele cazuri, influenţată decisiv de comportamentul inculpatului. Rusen ERGEC et

Jacques VELU, La notion de ,,délai raisonnable’’...op.cit., p. 144 3 W. c. Elveţia, 26 ianuarie 1993, § 42-43. 4 Françoise CALVEZ, Raport CEPEJ… cit. supra., p. 26.

40

nefondate, a refuzat să se supună la unele expertize medicale.1 În afacerea Schertenleib,

reclamantul depusese în jur de douăzeci şi trei de cereri de punere în libertate şi recursuri,

pe perioada celor doi ani şi jumătate de arestare preventivă. Prin această decizie, Comisia a

stabilit o distincţie între cererile şi recursurile vizând reducerea detenţiei şi cele care au un

efect de prelungire a detenţiei. Ori în această cauză, o bună parte din cererile introduse

contestau ,,buna credinţă a membriilor corpului judiciar”, fapt ce le încadra în mod evident

în cea de-a doua categorie. Comisia a decis că ,,întârzierile procedurale trebuie să fie

considerate ca imputabile recurentului. Cum legea procedurală conferă ample drepturi de

recurs şi de apărare, reclamantul se găseşte în ipostaza de a alege între o pregătire mai

profundă a procesului şi o procedură mai rapidă. Dintr-un anumit punct el trebuie să-şi

asume consecinţele propriei alegeri”.2

1 Proszak c. Polonia, 16 decembrie 1997; Klamecki c. Polonia, 28 martie 2002. 2 Schertenleib c. Elveţia, Raportul Comisiei din 11 decembrie 1980, paragrafele 185-187 apud Jim Murdoch,

op.cit. p.85.

41

IV. PRINCIPALELE MOTIVE INVOCATE DE

INSTANŢELE NAŢIONALE

După cum rezultă din textul Convenţiei, art.5 paragr. 3 garantează şi dreptul celui

arestat preventiv de a fi eliberat în cursul procedurii, Curtea având astfel competenţa de a

analiza circumstanţele menţinerii unei persoane în stare de detenţie. Atunci când este pus

în situaţia de a constata o violare a art.5 §3, în sensul depăşirii termenului rezonabil al

arestării preventive, de regulă Judecătorul european inserează în fiecare hotărâre în parte, o

subsecţiune în care prezintă principiile generale reţinute de către Curte în determinarea

caracterului rezonabil al detenţiei, după care face aplicarea acelor principii în cauza supusă

analizei.

1. GRAVITATEA FAPTEI ŞI SANCŢIUNEA PE CARE O RISCĂ

PERSOANA DEŢINUTĂ

Atunci când se face referire la motivele utilizate cel mai frecvent de către

autorităţile naţionale în justificarea unei detenţii preventive, nu de puţine ori se face

trimitere la gravitatea faptelor săvârşite. Pornind de la premisa că arestarea preventivă este

o ,,excepţie excepţională”, deoarece se dispune împotriva unei peroane care este prezumată

ca fiind nevinovată, în mod normal, această măsură ar trebui să fie dispusă împotriva unei

persoane despre care se presupune că a săvârşit o faptă penală de o anumită gravitate. Însă

este suficient să se facă trimitere numai la gravitatea faptei, atunci când trebuie să se

statueze asupra prelungirii arestării preventive? Curtea a arătat de nenumărate ori că

existenţa şi persistenţa unor indicii de culpabilitate şi a unor bănuieli puternice de

participare la săvârşirea unor infracţiuni grave, constituie temeiuri pertinente, dar care nu

pot legitima, singure, o durată prea lungă a arestării preventive.1

1 Goroshchenya c. Rusia, 22 aprilie 2010, §82; Prencipe c. Monaco, 16 octombrie 2009, §81 ; Naus c.

Polonia, 16 septembrie 2008 ; Jaworski c. Polonia, 28 martie 2006, pentru această hotărâre şi pentru toate

celelalte hotărâri din anul 2006 ce fac referire la această chestiune, a se vedea şi R. Chiriţă, Culegere de

hotărâri 2006, op.cit., p. 136-137; Letellier c. Franţa, 26 iunie 1991, §52; Tomasi c. Franţa, cit. supra; §91.

42

Într-o hotărâre recentă dată împotriva Bulgariei,1 în care inculpatul a fost ţinut în

arest preventiv timp de un an şi 5 luni, Curtea a admis faptul că gravitatea acuzaţiilor

aduse poate justifica arestarea preventivă a unei persoane, dar după o anumită perioadă de

timp, dacă singurul motiv invocat de catre instanţa naţională este cel al gravităţii faptelor

săvârşite de inculpat, prelungirea arestării preventive nu se mai justifică. Ori, în speţă,

judecătorii bulgari, din 7 octombrie 2002 până în 29 aprilie 2003, au făcut referire în

motivările deciziilor de prelungire a arestării preventive, numai la gravitatea acuzaţiilor

reţinute împotriva inculpatului, prin urmare art. 5§ 3 din Convenţie a fost violat.2 Într-o

altă speţă, în care s-a constatat violarea art. 5§ 3, s-a reţinut că menţinerea unei persoane în

stare de arest preventiv trebuie motivată de către instanţa de judecată, prin coroborarea

unor motive temeinice care să justifice menţinerea privării de libertate. Cu toate acestea,

Curtea a constatat că la fiecare termen de judecată, instanţa a utilizat aceeaşi formulă

stereotipă de o frază pentru a justifica menţinerea stării de arest, făcând apel la gravitatea

faptelor.3

Cu prilejul judecării unei alte cauze, Curtea a arătat că pe lângă gravitatea faptei,

contează în mod decisiv şi natura acesteia. Reclamantul, arestat sub acuzaţia de asociere de

tip mafiot, a fost condamnat la 9 ani de închisoare după ce a fost ţinut în arest preventiv

timp de 2 ani şi 8 luni, pe motiv că fapta de care este acuzat este foarte gravă, astfel încât

îndeplinirea condiţiilor de menţinere se jusifică o anumită perioadă de timp. Curtea, având

în vedere natura faptei de care reclamantul a fost acuzat, a considerat că decizia de

prelungire a detenţiei provizorii nu este nici nerezonabilă, nici arbitrară, mai ales că în

contextul luptei împotriva organizaţiilor de tip mafiot, o prezumţie legală, relativă de

periculozitate nu este contrară art. 5 §3.4

Cât priveşte situaţia din dreptul nostru intern, deşi există nenumărate hotărâri de

condamnare date de Curte în acest sens, unele instanţe naţionale continuă încă, cu o

îndârjire cel puţin bizară în opinia noastră, să motiveze stereotip încheierile de prelungire a

1 Petyo Petkov c. Bulgaria, 7 ianuarie 2010. O chestiune care ne-a atras atenţia în această speţă este aceea că

deşi Curtea a facut referire, în partea unde a prezentat principiile aplicabile, la persistenţa unor motive

temeinice ca şi condiţie sine qua non de menţinere a unei persoane în stare de arest (§ 81), nu a ţinut cont de

lipsa acestora în motivarea violării articolului 5 §3 deoarece reclamantul nu a contestat existenţa acestora iar

Guvernul nu a facut nicio referire în acest sens. Prin urmare Curtea a estimat că există un acord între părţi

asupra acestei prime condiţii a regularităţii arestării preventive (§ 82). 2 În acest sens a se vedea şi hotărârile: Ječius c. Lituania, 31 iulie 2000, §94; Ilijkov c. Bulgaria, 26 iulie

2001, §81; Al Akidi c. Bulgaria, 31 iulie 2003. 3 Ali Hidir Polat c. Turcia, 5 aprilie 2005 apud R. Chiriţă, Culegere…2005, op.cit., p. 97-98. Tot în acest

sens sunt evocate şi alte hotărâri: Kimran c. Turcia, 5 aprilie 2005; Temel şi Taşkin c. Turcia, 30 iunie 2005;

s.a. 4 Pantano c. Italia, 6 noiembrie 2003 apud R. Chiriţă, Convenţia…op.cit., nota 1, p. 180.

43

arestării preventive, invocând în mod abstract gravitatea faptelor săvârşite de cel bănuit. În

susţinerea acestor afirmaţii vom face referire la o cauză relativ recentă ce se afla în anul

2009 pe rolul instanţelor interne. Prin încheierea din 22 aprilie 2009, Curtea de Apel Cluj,

Secţia penală şi de minori ca instanţă de apel, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate

de inculpaţi în baza art. 160b raportat la art. 300

2 C. proc. pen. a menţinut starea de arest a

inculpaţilor P.V. şi C.A.. În fapt, cei doi inculpaţi au fost arestaţi preventiv în baza art. 143

raportat la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., reţinând că sunt indicii temeinice din care

rezultă că aceştia, în noaptea de 30 decembrie 2000, în jurul orelor 4:30, s-au deplasat la

Casa de schimb valutar aparţinând societăţii comerciale P., unde inculpatul C.A. a tras

două focuri de armă asupra părţii vătămate K.I., casieră, cauzându-i leziuni care au

necesitat peste 60 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare şi care i-au pus în primejdie

viaţa, după care inculpatul P.V. a pătruns în interiorul casei de schimb valutar de unde a

sustras diferite sume de bani în lei şi valută. Cât priveşte temeiul arestării preventive,

acesta a fost dedus de instanţă din gravitatea deosebită a faptelor imputate inculpaţilor

(s.n.L.C.), modul şi împrejurările de comitere a acestora, care le conferă făptuitorilor un

ridicat grad de periculozitate. Cu toate că cei doi inculpaţi, arestaţi preventiv din data de

25 decembrie 2004, au fost ţinuţi în arest preventiv mai bine de 4 ani şi 6 luni, instanţa

internă a arătat că, ,,caracterul rezonabil al duratei măsurii nu este încălcat, fiind apreciat,

conform practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi în raport cu gravitatea

infracţiunilor, indiciile cu privire la vinovăţie şi alte criterii, cum ar fi pericolul pe care

inculpaţii l-ar prezenta, sustrăgându-se procedurilor judiciare sau riscul de a comite alte

infracţiuni.”

Dacă vom face aplicarea principiilor fundamentale reţinute de către CEDO, în

această speţă vom constata fără mari dificultăţi faptul ca art. 5 §3 a fost violat, din

următoarele motive. În ceea ce priveşte momentul final al arestării, indiferent de opinia ce

ar putea fi împărtăşită de către Curte, acesta va conduce la constatarea unei detenţii

preventive ce depăşeşte 4 ani. Pentru a putea ţine în arest o persoană atâta timp, ar trebui

să se constate o persistenţă a motivelor menţinerii în stare de arest, ca şi condiţie sine qua

non de respectare a prevederilor art. 5§ 3 din Convenţie1. Relativ la gravitatea faptei,

considerăm că aceasta a putut să constituie motiv de arestare, însă pe parcurs, considerăm

că aceasta nu a mai putut constitui un motiv de prelungire după o anumită durată de timp.2

1 Imre c. Ungaria, 2 decembrie 2003 apud R. Chiriţă, Culegere...2003, p. 45. 2 În acest sens a se vedea hotărârile Letellier c Franţa, cit supra şi I.A. c. Franţa, 23 septembrie 1998. În

această cauză, Curtea a decis cu unanimitate de voturi că o detenţie de 5 ani este contrară art.5 §3, cu toate că

44

Din motivarea instanţei interne, citată mai sus, ca şi din celelalte închieieri, reiese faptul că

gravitatea faptei a fost analizată în mod abstract, în raport cu situaţia concretă a

reclamantului,1nefiind justificată prin probe temeinice de vinovăţie (Petyo Petkov c.

Bulgaria, 7 ianuarie 2010; Al Akidi c. Bulgaria cit. supra). Cel puţin pentru aceste motive

considerăm că hotărârea Instanţei de apel este contrară prevederilor art.5 §3 din Convenţie.

Cu toate acestea, există şi instanţe naţionale care ţin seama în hotărârile date, de

principiile fundamentale avute în vedere de CEDO, în determinarea caracterului rezonabil

al arestării preventive. De pildă, prin decizia nr. 92 din 30 martie 2007, a Curţii de Apel

Bucureşti, secţia I penală, a fost admis recursul inculpaţilor: R.A., R.M. şi R.G. împotriva

încheierii de şedinţă dată de Tribunalul Bucureşti, în 22 martie 2007 prin care s-a dispus

prelungirea măsurii arestării preventive a inculpaţilor. În motivarea instanţei de recurs s-a

stipulat că ,, necesitatea prelungirii arestării preventive se limitează preponderent pe

gravitatea faptelor comise (...), într-o manieră pur abstractă, întrucât nu există date certe în

acest sens...”2.

2. PERICOLUL DE SUSTRAGERE DE LA ANCHETĂ SAU DE LA

JUDECATĂ

În acest caz avem de-a face cu un motiv foarte des invocat de instanţele naţionale

pentru justificarea privării de libertate. În motivarea deciziilor date, autorităţile naţionale

fac trimitere la acest temei, atât în cazul dispunerii măsurii arestării preventive,3 cât şi în

cazul prelungirii sau menţinerii acesteia.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, face referire la acest motiv de arestare

în art. 5 §1 lit. c). S-a exprimat opinia potrivit căreia, acesta este exprimat în termeni

generali, neputându-se desluşi dacă este vorba despre pericolul ca persoana urmărită sau

judecată să nu compare în faţa organului judiciar, sau de sustragerea la executarea

durata rezonabilă a procedurilor nu a fost considerată contrară art 6 §1 din Convenţie. În cauza I.A.,

inculpatul a fost arestat pentru comiterea infracţiunii de omor asupra soţiei sale, iar în cauza Letellier, pentru

complicitate la omor, pe când, în cauza noastră nu avem de-a face cu un omor ci cu o tâlhărie. Pentru mai

multe detalii, a se vedea comentariul celor două hotărâri în: Pierre CHAMBON et Christian GUÉRY, op.cit.,

2007, p.523. Tot în acest sens şi Prencipe c. Monaco, cit. supra, 2009. 1 Goral c. Polonia, 30 octombrie 2003 apud R. Chiriţă, Culegere…2003, p. 44.

2Curtea de Apel Bucureşti, Culegere...op.cit., 2009, p. 290-294. 3Astfel Codul de Procedură Penală, prevede în art. 148 alin. 1 lit. a), că arestarea preventivă se va dispune în

cazul în care „inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată,

ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmarirea penală, de la judecată

ori de la executarea pedepsei”.

45

pedepei.1 În acest context, s-a arătat că în statele care nu cunosc posibilitatea judecăţii în

lipsă, va fi suficient să se constate prezenţa primului pericol, pentru a se putea dispune

arestarea preventivă. Per a contrario, în statele în care condamnarea în lipsă este admisă,

riscul de a nu compărea la audiere, singur, nu poate fi avut în vedere ca motiv ce poate

justifica detenţia preventivă a unei persoane. În acest din urmă caz, este permisă o singură

derogare, în cazul în care judecătorul este competent să ordone prezenţa inculpatului şi

dacă există motive de a crede că judecătorul va uzita de această competenţă. Deci, într-un

asemenea stat, singurul pericol ca persoana în cauză să se sustragă de la executarea

pedepsei, ar putea fi suficient pentru a se justifica detenţia preventivă.2

Pericolul de sustragere de la anchetă trebuie analizat, în general, prin raportare la

celelalte motive invocate de autorităţi, dar în special prin referire la gravitatea pedepsei,

analizată mai sus. Curtea a statuat că ,,gravitatea pedepsei la care acuzatul se poate aştepta

în cazul unei potenţiale condamnări, poate fi considerată în mod legitim, ca fiind de natură

a-l incita să fugă. Cu toate acestea, pe măsură ce arestarea preventivă a fost prelungită de

mai multe ori, pericolul de sustragere de la proces se diminuează, mai ales datorită

diminuării pedepsei pe care cel acuzat va trebui să o execute”.3 De asemenea, tot prin

raportare la gravitatea pedepsei, s-a arătat într-o altă hotărâre că atunci când se poate

anticipa o pedeapsă de o gravitate redusă, ar trebui să se ţină seama de faptul că, pentru cel

în cauză nu există o tentaţie mare să se sustragă de la proces.4

Chiar dacă adeseori evaluarea riscului de sustragere se face avându-se în vedere

gravitatea faptei şi a pedepsei pe care inculpatul riscă să o primească, totuşi există cazuri în

care nu este suficientă raportarea la gravitatea faptei. Deci, în unele cauze, este necesar să

se ia în considerare, o serie de alţi factori relevanţi, care fie confirmă existenţa acestui

pericol, fie îl diminuează, astfel încât să nu poată justifica menţinerea în stare de arest

preventiv.5 Astfel, gravitatea pedepsei la care inculpatul se putea aştepta în caz de

condamnare, poate să susţină la început în mod legitim arestarea preventivă, însă riscul

sustragerii descreşte proporţional cu prelungirea detenţiei, iar de la un moment dat este

nevoie de elemente suplimentare pentru a se dispune prelungirea arestării preventive.

1 C. Frowein, W. Penkert, Europaische Menschenrechts Konvention, EMRK. NP Engel Verlog, Kehl,

Strasbourg, Arlington, 1996, p. 107 apud Gh. Mateuţ, Tratat...op.cit., p. 185. 2 Ibidem.

3 Debboud alias Husseini Ali c. Franţa, 9 moiembrie 1999; ; Wemhoff c. Germania, cit supra, § 14; Kudla c. Polonia, 26 octombrie 2000. 4 Vrencev c. Serbia, 23 septembrie 2008. 5 Matskus c. Rusia, 21 februarie 2008, §61; Belevski c. Rusia, 1 martie 2007, § 101; Ilijkov c. Bulgaria, 26

iunie 2001, § 81Jecius c. Lituania, 31 iulie 2000, § 94.

46

Jurisprudenţa Curţii ne relevă astfel de elemente la care este necesar să se facă referire. 1

Trebuie avut în vedere caracterul persoanei în cauză, moralitatea sa, domiciliul, profesia,

resursele băneşti de care dispune, legăturile familiale, legăturile sale de orice natură cu ţara

în care este anchetat2, lipsa integrării sociale sau legăturile pe care le are în străinătate. Ar

putea fi avut în vedere şi faptul că cel arestat, mai înainte de a se dispune această măsură,

s-a sustras urmăririi penale şi arestării.3 Într-o altă hotărâre s-a arătat ,,că prin deciziile lor

privind arestarea preventivă a acuzatului, juridicţiile competente au estimat că există un

risc ca acuzatul să fugă în caz de punere în libertate. Ele se fondau pe faptul că acuzatul

riscă închisoarea penală, pe baza antecedentelor sale juridice, pe personalitatea sa şi

„proiectele sale de evadare”.4

În afacerea Letelier c. Franţa, Curtea a făcut o precizare importantă, în sensul că

riscul nu se poate aprecia doar pe baza gravităţii pedepsei la care este expus reclamantul, ci

trebuie evaluat pe baza unor elemente concrete, ori în situaţia în care singurul motiv pentru

menţinerea detenţiei este teama că reclamantul se va ascunde şi nu se va mai prezenta

ulterior la proces, nu este suficient pentru a justifica o detenţie de 2 ani şi 9 luni, prin

urmare art. 5 §3 a fost violat.5

În cauza W. c. Elveţia, în care reclamantul a fost acuzat de infracţiuni economice

împreună cu alţi 6 complici, Judecătorul european a statuat că instanţele elveţiene au

reţinut în mod întemeiat existenţa riscului de fugă. În speţă, reclamantul şi-a transferat

domiciliul în Monte Carlo, a călătorit des în Germania, Anglia, precum şi în Statele Unite

ale Americii, având numeroase legături în afara ţării. De asemenea a declarat în mai multe

rânduri că intenţionează să se mute în Statele Unite ale Americii, dispunând şi de un

important capital în afara ţării ca şi de mai multe paşapoarte. La menţinerea stării de arest,

riscul de fugă a fost coroborat cu pericolul de a influenţa aflarea adevărului, avându-se în

vedere că inculpatul a încercat să şteargă toate urmele infracţiunii, prin falsificarea şi

distrugerea registrelor contabile şi prin influenţarea martorilor.6

1Aceste elemente au fost evidenţiate de Curte, în unele dintre primele sale hotărâri : Neumeister c. Austria,

cit supra; B. c. Austria, cit. supra, apud R. Chiriţă, Convenţia…op.cit., p. 181-182. 2 Jose Gomes Pires Coelho c. Spania, 28 martie 2006. 3 Kozic c. Polonia, 18 iulie 2006. 4 Guy Richet c. Franţa, 13 februarie 2001, §63. În această cauză Curtea a precizat că motivele arătate

constituie, fără îndoială, circumstanţe de natură să caracterizeze un pericol de fugă. Totuşi, atunci când riscul de fugă descreşte cu timpul autorităţile juridice au omis să specifice în ce consideră că un astfel de risc

persistă după o perioadă de 4 ani de arest. 5 În acest sens a se vedea şi : Pierre CHAMBON et Christian GUÉRY, op.cit., 2007, p. 522. 6 W. c. Elveţia, 16 ianuarie 1993.

47

În hotărârea Prencipe c. Monaco, din 16 octombrie 2009, reclamanta este Josette

Prencipe, o resortisantă a statului francez, care locuieşte în Nice. Ea a fost urmărită şi

arestată pentru deturnarea unor fonduri, în cadrul unei bănci din Monaco, a cărei lucrătoare

era. A fost ţinută în arest preventiv o perioadă de timp de aproape 4 ani, între 7 ianuarie

2004 şi 13 decembrie 2007. Curtea s-a declarat competentă rationae temporis doar pentru

perioada de detenţie preventivă ce a urmat datei de 30 noiembrie 2005, moment în care a

intrat în vigoare Convenţia în Monaco, deci se are în vedere o perioada de aproximativ 2

ani (§ 72). Autorităţile din Monaco au arătat că există riscul ca inculpata să se sustragă

anchetei dacă va fi pusă în libertate, dată fiind gravitatea faptei, naţionalitatea acesteia şi

apropierea teritorială de statul Francez. Instanţa europeană admite faptul că aceste

elemente au putut să justifice pentru o anumită perioadă arestarea reclamantei, însă riscul

de a fugi s-a apreciat numai în baza gravităţii faptei săvârşite, or dată fiind trecerea

timpului, o astfel de motivare nu mai poate susţine o detenţie provizorie(§83-84)1. Mai

departe, Curtea a amintit că instanţele naţionale nu au luat niciodată în considerare

relaţiile personale ale recurentei.2 De asemenea nu au ţinut seama şi de alte elemente, din

care ar fi rezultat o atenuare a riscului de sustragere, cum ar fi: absenţa antecedentelor

judiciare şi relaţiile foarte strânse de ordin social şi familial pe care reclamanta, născută în

Monaco, le întreţine cu locuitori ai Principatului. Deopotrivă, nicio hotărâre dată în acest

litigiu de către instanţele naţionale, nu lasă reclamantei posibilitatea de a fi pusă în

,,libertate provizorie” (în sensul art. 187 din Codul de Proc. Pen. a Principatului) şi de a fi

supusă unor măsuri care să garanteze reprezentarea acesteia(§85). Pentru aceste motive,

Judecătorul european a constatat că există o violare a art. 5 §3 din Convenţie.

Trebuie să menţionăm că în dreptul nostru au existat abuzuri fără precedent, în

special până la modificările legislative intervenite în anul 2003. Este suficient să amintim

cauza Pantea c. România, în care procurorul care instrumenta cauza a motivat ordonanţa

de arestare preventivă pe motivul cu acuzatul a încercat să se sustragă urmăririi penale. Cu

toate că Instanţa de apel din Oradea a decis că plasarea reclamantului în detenţie a fost

ilegală, deoarece el nu s-a sustras urmăririi penale, totuşi abuzul procurorului a produs

consecinţe ireversibile asupra reclamantului.3

Există în jurisprudenţa instanţelor naţionale decizii de menţinere a arestării

preventive prin care însăşi instanţa recunoaşte faptul că nu există date din care să reiasă

1 A se vedea şi Ercüment Yıldız c. Turcia, 10 juin 2008, § 38. 2 A se vedea în acest sens şi Gombert et Gochgarian c. Franţa, 13 février 2001, § 48. 3 C. Bârsan, op.cit., p. 318.

48

încercarea de a se sustrage urmăririi penale şi judecăţii. Astfel este şi decizia penală nr.

746/R/2009 a Curţii de Apel Cluj. O astfel de decizie intră în mod flagrant în contradicţie

cu jurisprudenţa Instanţei Europene,1 dat fiind faptul că în lipsa acestui motiv, doar

referirea abstractă la protecţia ordinii publice nu este suficientă pentru a putea menţine

arestarea.

3. RISCUL DE SĂVÂRŞIRE A UNEI NOI INFRACŢIUNI

Riscul de săvârşire a unei noi infracţiuni este un motiv care a fost pus sub semnul

întrebării în doctrină, arătându-se că nu este conciliabil cu prezumţia de nevinovăţie, atâta

timp cât implică faptul că suspectul a săvârşit în fapt, una sau mai multe infracţiuni.2 Alţi

autori, de această dată francezi, atunci când purced la interpretarea criteriilor din art 144

din Codul francez de procedură penală, afirmă că ,,decizia judecătorului nu poate fi logică,

atunci când acesta spune unui inculpat că este considerat nevinovat de săvârşirea

infracţiunii pentru care este urmărit, dar că el decide să-l menţină în detenţie pentru a nu

reîncepe activitatea infracţională.”3

Când a fost pusă în situaţia de a da o soluţie în ceea ce priveşte interpretarea acestui

motiv, Instanţa europeană a decis că acesta nu are legătură cu măsurile pur preventive

(prevenţie generală), fiind apreciată ca inadmisibilă detenţia preventivă dispusă pentru

raţiuni pur preventive, fără a avea la bază comiterea unei infracţiuni concrete şi

determinate.4 Cu toate acestea, Curtea a acceptat acest temei justificativ ca fiind conform

cu art. 5 §3 atunci când, potrivit legislaţiei interne el este suficient pentru a menţine o

persoană în stare de arest preventiv.5 Cât priveşte legislaţia noastră internă, art. 148 alin. 1

lit. c) din Codul de Proc. Pen., prevede că ,, măsura arestării preventive a inculpatului

poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul din

următoarele cazuri: (...), c) există date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi

infracţiuni (...)”. După cum cu uşurinţă se poate observa, din textul de mai sus rezultă

1 Klamecki c. Polonia, 28 martie 2002. În speţă Curtea a constatat că art. 5 §3 nu a fost violat deoarece

instanţa naţională a decis punerea imediată în libertate a inculpatului, după ce a constatat dispariţia unui

motiv care a stat la baza arestării acestuia. Per a contrario, în situaţia în care motivul relevant dispare, iar

instanţa internă menţine detenţia provizorie, art. 5 §3 este violat. În acest sens a se vedea R. Chiriţă,

Culegere...2002, op.cit., p. 38. 2S. Trechsel, Human Rights in criminal proceedings... op.cit., p.526 apud Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu,

op.cit., p.497. 3 J. Le Calvez, L’inculpation et la présomtion d’inocence, Gazette du Palais, 31 octombrie 1987, p.2; Ch.

Guéry, op.cit., 2001, p.12. 4 Guzzardi c. Italia, 6 noiembrie 1990, §102. 5 Matznetter c. Austria, 10 noiembrie 1969, §9.

49

faptul că pentru a se putea recurge la măsura arestării preventive este suficient ca instanţa

să invoce un singur temei prevăzut în art. 148. Acest articol coroborat cu art 155 alin. 1

care reglementează prelungirea arestării preventive, pot să justifice, în concepţia

legiuitorului român, menţinerea măsurii arestării preventive.

După părerea noastră, legislaţia procesual penală din ţara noastră este deficitară în

acest sens din cel puţin două motive. Mai întâi datorită faptului că textul art. 148 din Codul

de Proc. Pen., dă posibilitatea judecătorului de instrucţie să dispună împotriva unei

persoane o măsură de o gravitate deosebită, cum este arestarea preventivă, doar pe baza

existenţei unor ,,date” privind posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fără a fi nevoit ca

în motivare să cumuleze acest criteriu cu un altul, avându-se în vedere gravitatea

infracţiunii. În al doilea rând considerăm că art. 155 din Codul de Proc. Pen. conţine o

reglementare abstractă şi echivocă a posibilităţii prelungirii arestării preventive, neţinându-

se seama întru totul în formularea acestuia, de exigenţele impuse de CEDO. Astfel,

menţinerea unei persoane în stare de arest trebuie motivată de instanţă făcând apel la

motivele care justifică menţinerea privării de libertate (Techin şi Baltaş c. Turcia) 1

,

neputându-se folosi aceleaşi formule stereotipe (Ali Hidir Polat c Turcia)2.Deci, pentru a fi

conformă cu Convenţia, privarea de libertate, ,,trebuie să fi respectat căile legale şi să fi

fost reglementară (s.n.) pentru a nu se aduce atingere principiului prezumţiei de

nevinovăţie” 3

. Mai mult, persistenţa motivelor plauzibile de a bănui o persoană arestată de

săvârşirea unei infracţiuni, este o condiţie sine qua non a legitimităţii deţinerii, dar după un

anumit timp ele nu mai sunt suficiente, Curtea trebuind să stabilească dacă alte motive

luate în considerare de autorităţile judiciare continuă a legitima privarea de libertate (I.A. c.

Fr.2000).4 În acest sens considerăm că art. 155 este contrar textului Convenţiei deoarece

pentru luarea măsurii de prelungire a duratei arestării preventive, textul prevede că măsura

poate fi luată de instanţă chiar dacă nu apar motive noi, fiind suficiente temeiurile care au

determinat luarea măsurii de arest preventiv: dacă temeiurile care au determinat arestarea

iniţială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care sa justifice

privarea de libertate (s.n.). Astfel legiuitorul român permite ca prelungirea să se poată face

după un anumit interval de timp fără a ţine cont de criteriul cumulativ de motive vechi şi

1 R. Chiriţă, Culegere...2006,p. 131.

2 R. Chiriţă, Culegere...2005, p.97. 3 F. Sudre, op.cit., Ed. Polirom, 2006, p.240. Conform deciziei Winterwerp c. Olanda din 24 octombrie 1979,

,, într-o societate democratică ce a aderat la preeminenţa dreptului, o detenţie arbitrară nu poate fi calificată

drept reglementară”. 4 R. Chiriţă,Convenţia... op.cit., p.179 ; C. Bârsan, op. cit. p. 361.

50

noi impus de Curte.1 În doctrină s-a remarcat utilizarea timpului prezent în formularea

condiţiei prevăzute la lit. c) în art. 148, fapt care ,, pune accent în mod firesc pe persistenţa

acestui temei la momentul luării măsurii dar şi la momentele uterioare, ceea ce determină

instanţa să aprecieze la orice moment riscul invocat”2. Această formulare este preluată şi în

Proiectul Noului Cod de Procedură penală, în a cărui expunere de motive se precizează că

,,se instituie, după modelul german, o nouă trăsătură legală a acestuia, respectiv caracterul

actual(s.n.), ceea ce presupune dovedirea sa la momentul când se dispune asupra privării

de libertate”.

În hotărârea Paradysz c. Franţa din 29 octombrie 2009, Curtea a sugerat că le

revine autorităţilor naţionale obligaţia de a depune toate diligenţele legale şi judiciare

pentru a face ca o detenţie preventivă să se încadreze în limite rezonabile (§65). Mai apoi,

Instanţa europeană a relevat că instanţele naţionale au prelungit detenţia provizorie a

reclamantului spre limitele maxime permise de art 145-2 din Codul francez de Proc. Pen.,

invocând în motivările lor în mod constant ,,insuficienţa controlului judiciar ţinând cont de

riscul de reiterare a infracţiunii”( §68). Tot în această speţă, Curtea a arătat că gravitatea

faptelor şi a sancţiunii pe care o riscă inculpatul, poate să conducă autorităţile judiciare la

menţinerea suspectului în stare de arest pentru a evita tentativele de comitere a unor noi

infracţiuni.

În alte hotărâri s-a precizat că instanţa naţională poate lua în considerare gravitatea

infracţiunilor cercetate pentru a aprecia pericolul repetării acestora, însă acest element

trebuie coroborat cu alte considerente cu ar fi circumstanţele cauzei, perioada lungă de

timp pe parcursul căreia au fost săvârşite infracţiunile, prejudiciul mare suferit de victime,

antecedentele şi personalitatea celui în cauză,3 natura infracţiunilor săvârşite

anterior şi pedepsele corespunzătoare acestora.1

1 De pildă, în mod abuziv după părerea noastră, Judecătoria Sectorului 1 prin încheierea din26 octombrie

2005, a menţinut starea de arest a inculpatului, constatând legalitatea şi temeinicitatea acesteia printr-o

motivare care face referire exclusiv la subzistenţa temeiurilor care au stat la baza luării măsurii preventive.

Menţionăm faptul că înculpatul era acuzat de infracţiunea de înşelăciune care nu este de o gravitate

deosebită, nu are antecedente penale, iar prericolul social nu rezultă din nicio probă aflată la dosar. Dorel

George MATEI, Măsuri Preventive.Practică Judiciară, Ed. Hamangiu, 2006, p. 50-51.. 2 Gheorghiţă MATEUŢ, Modificările aduse Părţii Generale a Codului de procedură penală prin Legea nr.

356/2006 şi OG nr 60/2006. Virtuale elemente progresiste sau o veritabilă întoarcere spre trecut?, Revista

Caiete de Drept Penal, nr. 3/2006, p. 138. 3 Paradysz c. Franţa, cit. supra; Hesse c. Austria, 25 ianuarie 2007. În această cauză, justificarea riscului de a

comite noi infracţiuni a avut la bază, bănuiala că reclamantul comisese mai multe infracţiuni de trafic de

droguri în mod repetat şi fusese ajutat în activitatea sa de o organizaţie criminală internaţională, precum şi situaţia sa financiară precară. Tot în acest sens a se vedea şi Richet c. Franţa, 13 februarie 2001, în care s-a

arătat că în ceea ce priveşte teama de recidivă, referirea la antecedente nu poate fi suficientă pentru a se

justifica refuzul de punere în libertate. Mutatis mutandis şi Clooth c. Belgia, 12 noiembrie 1991; Matznetter

c. Austria, cit. supra.

51

Date fiind cele arătate mai sus, considerăm că de la un moment dat, încheierile de

prelungire a arestării preventive a inculpaţilor din dosarul 788/A/2004, pronunţate de

tribunalul Galaţi, au devenit contrare art.5 §3 din CEDO, deoarece acuzaţii au fost ţinuţi în

arest preventiv pentru o perioadă de aproape un an, iar instanţa internă a avut în vedere

doar pericolul social concret care rezulta din riscul de săvârşire a unei noi infracţiuni.2 De

asemenea prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene expusă mai sus, considerăm că

este încălcat caracterul rezonabil al detenţiei prin prelungirea unei arestări preventive pe o

durată de mai bine 9 luni, care dealtfel a fost declarată rezonabilă de ICCJ prin decizia nr.

6455 din 2 decembrie 2004. Instanţa internă a decis prelungirea arestării, fără a ţine seama

că unul dintre motivele de arestare a dispărut, respectiv temeiul prevăzut de art. 148 lit. c),

iar celălalt motiv indicat la momentul arestării – riscul de săvârşire a unei noi infracţiuni-

nu a fost analizat în concret, prin raportare la situaţia actuală a inculpatului.3

4. PERICOLUL DE INFLUENŢARE A ANCHETEI PENALE

Cu toate că în jurisprudenţa Curţii cel mai adesea întâlnim riscul de presiune asupra

martorilor, ca motiv folosit de instanţele naţionale pentru justificarea unei detenţii

prelungite, totuşi am ales această formulă - pericolul de influenţare a anchetei penale -

datorită faptului că este utilizată şi în proiectul Noului Cod de Procedură Penală. Dacă

textul Codului va intra în vigoare în forma actuală, potrivit expunerii de motive acest

motiv va fi recunoscut ca şi caz general în care se poate dispune privarea de libertate

alături de situaţiile în care există pericol de sustragere de la anchetă şi pericol de comitere

a unei alte infracţiuni.

4.1.Necesităţile anchetei şi riscul unei înţelegeri secrete între coacuzaţi. După

cum am văzut şi atunci când am vorbit despre complexitatea cauzei, Judecătorul european

acceptă în unele cauze, menţinerea de către autorităţi a unui suspect în detenţie, cel puţin la

începutul anchetei, tocmai pentru a-l împiedica să o perturbe, în special dacă avem de-a

face cu o cauză complexă, ce necesită cercetări delicate şi multiple. După o perioadă

necesitatea bunei desfăşurări a anchetei, fără a fi coroborată cu alte motive, nu mai este

suficientă pentru a justifica prelungirea arestării deoarece, în mod normal, pericolele

1 Toth c. Austria, 12 decembrie 1991. 2 Dorel George Matei, op.cit., p. 86-86. 3 Idem, p. 106-107.

52

respective se diminuează cu timpul, odată cu efectuarea investigaţiilor necesare, cu luarea

mărturiilor persoanelor implicate şi realizarea tuturor verificărilor cerute de circumstanţele

cauzei.1

În hotărârea Calmanovici c. România, din 1 iunie 20082, Curtea a observat că, în

decizia sa din data de 20 august 2002, Curtea Militară de Apel Bucureşti a admis recursul

Parchetului împotriva deciziei Tribunalului militar din data de 12 august 2002 constatând

lipsa pericolului pentru ordinea publică, pe motiv că procurorul care ordonase arestarea

preventivă a reclamantului la data de 2 august 2002 luase în calcul posibilitatea ca acesta

din urmă să obstrucţioneze derularea anchetei şi, prin urmare, aflarea adevărului (s.n.).

Curtea constată totuşi că ordonanţa din data de 2 august 2002, care reproduce textul art.

148 h), nu face nicio menţiune asupra posibilităţii, din partea interesatului, de a împiedica

aflarea adevărului în timpul urmăririi împotriva sa, motiv care ar fi putut conduce la

arestarea sa în temeiul art. 148 lit. d) CPP. De altfel, presupunând că Instanţa Militară de

Apel ar fi intenţionat să modifice baza legală a arestării preventive a reclamantului potrivit

art. 148 lit. d) CPP, trebuie remarcat că nu a prezentat vreo faptă sau vreun motiv concret

în sprijinul afirmaţiei sale3.

Tot în acest sens s-a arătat într-o altă hotărâre că în măsura în care autorităţile

naţionale invocă ,,nevoile anchetei” într-un mod general şi abstract, acestea nu sunt

suficiente pentru a justifica continuarea detenţiei.4 De asemenea, în hotărârea Kozlowski c

Polonia, s-au evidenţiat următoarele: dacă riscul că reclamantul va încerca să ascundă

dovezi, este formulat într-o manieră generală, fără indicarea unor fapte concrete care să

arate că acel risc există în realitate, instanţa naţională poate ţine seama de acesta pentru a

1 Wegera c. Polonia, 19 ianuarie 2010, §56 W. c. Elveţia, cit. supra; Clooth c. Belgia, cit. supra. 2 Pe scurt evenimentele relevante pentru noi din starea de fapt sunt următoarele. În urma unui denunţ privind

fapte de corupţie prespuse a fi fost comise de reclamant şi un coleg al acestuia, poliţişti, un procuror militar a

autorizat interceptarea telefoanelor lui Viorel Calmanovici pentru o perioadă de 30 de zile, în iulie 2002. În

urma începerii urmăririi penale a reclamantului, un procuror militar a dispus arestarea preventivă a acestuia,

invocând faptul că inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare

de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică. Instanţele militare au dispus,

prin hotărâri succesive având acelaşi temei, prelungirea măsurii arestării preventive până la data de 19

noiembrie 2002, iar la 11 noiembrie 2002 reclamantul a fost condamnat în primă instanţă de un tribunal

militar la executarea unei pedepse cu închisoarea. Ulterior hotărârea de condamnare a fost casată şi

reclamantul a fost achitat. În recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare a reclamantului la pedeapsa cu închisoarea, fără să îl mai audieze. 3 A se vedea, a contrario, Gaidjurgis împotriva Lituaniei, 16 ianuarie 2001. 4 A se vedea Iovchev c. Bulgaria, 2 februarie 2006; Clooth c. Belgia, cit. supra; Belchev c. Bulgaria, 8 aprilie

2004.

53

dispune arestarea preventivă, dar nu poate să justifice o perioadă lungă de detenţie, ori în

speţă reclamantul a fost deţinut în arest, o perioadă de 4 ani de zile.1

În hotărârea Shabani c. Elveţia din 5 noiembrie 2009, Curtea a decis că art. 5 §3 nu

a fost violat. Această cauză este inedită din punctul nostru de vedere, deoarece s-a acceptat

ca rezonabilă o durată relativ mare, de 5 ani, a detenţiei provizorii justificată de natura

infracţiunii cercetate şi de complexitatea deosebită a dosarului, ce a presupus efectuarea

mai multor comisii rogatorii, după ce, anterior, durate similare au fost apreciate ca

încălcând art. 5 §3. Cu toate că de cele mai multe ori motivul invocat de autorităţile

naţionale a fost riscul de influenţare a anchetei, totuşi instanţele naţionale au analizat de

fiecare dată în concret posibilitatea de a-l menţine pe inculpat în arest, făcând trimitere şi

la alte motive cum ar fi: indicii din care rezultă presupunerea rezonabilă ca ar fi comis

infracţiunile de care era banuit, natura gravă a acestor infractiuni, riscul de sustragere,

precum şi durata mare de timp necesară finalizării cercetărilor. Curtea europeană a retinut

că aceste temeiuri au fost pertinente şi suficiente, iar măsurile alternative au fost examinate

convingător şi detaliat atunci când s-a decis menţinerea stării de arest.

În hotărârea Hajol c. Polonia, din 2 martie 2010, autorităţile naţionale au ţinut

reclamantul în detenţie preventivă pe o perioadă de 14 luni, invocând elementele din dosar

pentru a-şi susţine bănuiala că el este autorul infracţiunii. Mai mult s-a făcut referire la

unele incidente din care a rezultat că inculpatul caută să se întâlnească cu complicii săi,

fapt ce ar conduce la influenţarea procedurilor, prin înţelegerile ce ar putea interveni între

coacuzaţi, în situaţia în care aceştia s-ar întâlni(§84). Curtea a ţinut seama de pertinenţa

motivelor invocate de autorităţile naţionale şi de faptul că acestea din urmă au analizat în

mod regulat actualitatea temeiurilor invocate, depunând toate diligenţele necesare. Prin

urmare, art. 5 §3 nu a fost violat.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale face referire la acest motiv de prelungire sau de

menţinere a arestării preventive. De pildă prin încheierea din 20 octombrie 2004, Curtea de

Apel Ploieşti a dispus menţinerea arestării preventive a inculpaţilor. Aceştia au fost arestaţi

de aceeaşi instanţă în luna iunie 2004. Au fost acuzaţi de săvârşirea unui număr mare de

infracţiuni (furt, înşelăciune, fals, us de fals, etc.), iar instanţa în motivare a relevat că

inculpaţii au încercat să se pună de acord în ceea ce priveşte declaraţiile pe care urmează

să le dea-înţelegere între coacuzaţi- şi s-a mai avut în vedere zădărnicirea aflării adevărului

prin încercarea de alterare a unor probe şi prin riscul de presiune asupra martorilor.

1 Kozlowski c. Polonia, 13 noiembrie 2005; Tot în acest sens: Krawczak c. Polonia, 4 octombrie 2005 apud

D. Bogdan, op.cit., p.135.

54

Considerăm că dată fiind complexitatea cauzei o detenţie de 3 luni nu este contrară

prevederilor Convenţiei în sensul art.5 §3.1

4.2. Riscul de presiune asupra martorilor. Este motivul cel mai des invocat

atunci când se urmăreşte evitarea influenţării procesului penal, de către inculpat. În

hotărârea Lettelier c. Franţa, atunci când s-a pus problema exercitării de către inculpat a

unor presiuni asupra martorilor, Judecătorul european a subliniat că acest risc poate fi

considerat ca fiind real la începutul anchetei, însă el se diminuează odată cu audierea

martorilor, putând chiar să dispară.2

În cauza Debboub alias Husseini Ali c. Franţa, Curtea a decis că o detenţie de 4

ani, 2 luni şi 10 zile, contravine art. 5 §3 din Convenţie. În speţă, instanţele interne au

prelungit arestul preventiv pe seama inculpatului, iar raportându-se la natura infracţiunii de

care era acuzat inculpatul - apartenenţă la organizaţii de tip mafiot – şi la relaţiile

personale ale acestuia cu mai mulţi martori, au tras concluzia că există un pericol real ca

odată eliberat, acesta să exercite presiuni asupra martorilor. Instanţa europeană a arătat că

aceste aspecte au constituit motive pertinente şi suficiente pentru privarea iniţială de

libertate însă, cu toate acestea, cu trecerea timpului acest caracter s-a pierdut, în mare

parte. Mai mult, s-a arătat că instanţele franceze nu au motivat de o manieră precisă,

pericolul pe care l-ar putea constitui eliberarea inculpatului, pentru temerile invocate odată

cu trecerea timpului.3

În cauza Ţurcan şi Ţurcan c. Moldova, Instanţa europeană a notat că instanţele

naţionale s-au limitat la citarea temeiurilor pentru arest prevăzute de Codul de procedură

penală, fără a arăta în ce mod acestea se aplică speţei. În cazul lui V.Ţ., instanţele

naţionale au motivat detenţia prin faptul că el era preşedintele băncii şi putea influenţa

martorii care îi erau subordonaţi şi putea ajunge la o înţelegere cu D.Ţ. privind o poziţie de

apărare comună. Totuşi, Curtea notează că la 22 octombrie 2005, când V.Ţ. a fost eliberat,

procurorul a invocat necesitatea audierii unor martori, ca temei pentru prelungirea detenţiei

lui D.Ţ., martori care nu au fost însă niciodată identificaţi, dar care se prezumă că puteau

da declaraţii inconvenabile pentru ambii învinuiţi. De asemenea s-a arătat că, în pofida

insuficienţei motivelor iniţiale pentru detenţie şi lipsei altor motive noi, arestul lui D.Ţ. a

fost prelungit de câteva ori, uneori chiar atunci când instanţa nu avea la dispoziţie

1 Dorel George Matei, op.cit., p. 69-73. 2 Pierre CHAMBON et Christian GUÉRY, op.cit., 2007, p. 523. 3 Idem, p. 521; Debboub alias Husseini Ali c. Franţa, 9 noiembrie 1999 .

55

materialele dosarului care ar fi justificat detenţia (s.n.)1. Mai mult, nu este clar de ce

instanţele naţionale au decis detenţia lui V.Ţ., pe motiv că ar putea influenţa martorii, când

câteva zile mai târziu el a fost eliberat fără ca aceşti martori să fie audiaţi, aparent, fără a

exista un pericol ca ei să fie influenţaţi. Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 5

§3 din Convenţie, prin detenţia reclamanţilor fără motive suficiente şi relevante.2

Într-o altă hotărâre3, în care reclamantul a fost arestat preventiv pentru o perioadă

de 2 ani şi 6 luni, fiind suspectat de uciderea unui martor care refuzase să depună mărturie

pentru el într-un alt proces, instanţele naţionale au invocat riscul de a obstrucţiona

desfăşurarea procesului, dată fiind infracţiunea de care era suspectat precum şi faptul că

influenţase un martor într-un alt dosar. Pe lângă aceste motive instanţele naţionale au mai

indicat şi altele cum ar fi: gravitatea acuzaţiilor, recidiva, atitudinea agresivă a

reclamantului în timpul şedinţelor de judecată, complexitatea cauzei dată fiind natura

acuzaţiilor aduse şi numărul semnificativ de martori audiaţi în cursul urmăririi penale.

Date fiind aceste circumstanţe şi ţinând seama de faptul că instanţele naţionale au analizat

de fiecare dată nevoia de a menţine inculpatul în arest preventiv prin raportare nu numai la

motivele iniţiale, Curtea a conchis că nu există o violare a art. 5 §3.

Şi în această chestiune, practica instanţelor române este una neunitară. De pildă

prin încheierea nr. 7din 6 februarie 2009 Tribunalul Teleorman4 a constatat legală şi

temeinică masura arestării preventive a inculpatului S.F., a menţinut arestarea preventivă a

inculpatului S.F. şi a respins ca nefondată cererea de revocare a măsurii arestării

preventive a inculpatului. Tribunalul Teleorman a apreciat că, din perspectiva orientării

jurisprudenţei CEDO, cu toate ca inculpatul este arestat din luna august 2008, totuşi avînd

în vedere gravitatea cazului, durata detenţiei provizorii nu s-a prelungit dincolo de limite

rezonabile, iar pe de altă parte necesitatea împiedicării denaturării adevarului judiciar prin

influentarea poziţiei procesuale a victimei sau martorilor constituie un interes superior

1 După părerea noastră este îngrijorător faptul că şi în ţara noastră în anul de graţie 2009 încă se mai judecă

prelungiri de arestării preventive şi procese pe fond fără ca măcar dosarul cauzei să se găsească la îndemâna

judecătorului. Vom exemplifica prin cazul binecunoscutului Floricel VITAN, care dealtfel a mai câştigat o

cauză la CEDO în 25 martie 2008. Acesta a fost arestat de DNA Cluj pe data de 3 martie 2009 sub acuzaţia

de trafic de influenţă. La termenul din 14 iulie 2009, judecătorul E.J. de la Tribunalul Cluj a refuzat să

amâne judecarea cauzei al cărei dosar era trimis la Curtea Constituţională pentru soluţionarea unor excepţii

de neconstituţionalitate, decizând fără a avea une temei legal, judecarea cauzei. 2 Curtea s-a declarat frapată de motivele invocate pentru prelungirea arestului lui D.Ţ. începând cu 8

noiembrie 2005, şi anume: refuzul lui D.Ţ. de a divulga procurorului numele martorilor care ar putea

demonstra nevinovăţia sa în instanţa de judecată. Curtea consideră că aceasta nu numai că nu poate constitui

temei pentru detenţia unei persoane, dar contravine şi dreptului învinuitului de a păstra tăcerea, după cum acest drept este garantat de art. 6 CEDO. Această hotărâre face parte dintr-un calup de hotărâri date

împotriva Republicii Moldova pe data de 23 octombrie 2007. 3 Buta c. Polonia, 28 noiembrie 2006. 4 http://jurisprudenta.com.

56

regulii generale a judecării în stare de libertate. După părerea noastră, detenţia provizorie a

inculpatului pentru o perioadă de mai bine de 8 luni este contrară art. 5 §3 din CEDO,

având în vedere faptul că motivarea instanţei care se fundamentează numai pe motivul

gravităţii faptei şi pe cel al riscului de influenţare a martorilor pot conduce la luarea

măsurii arestării preventive, însă odată cu trecerea timpului şi fără a se invoca alte motive

noi, riscul influenţării martorilor şi a victimei se atenuează putând chiar să dispară.1 Tot în

acest sens este şi decizia nr. 357 a ICCJ, din 22 ianuarie 2007, prin care s-a respins

recursul impotriva încheierii din 15 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bacău, prin care s-a

decis menţinerea în stare de arest a inculpatului. În speţă putem constata că măsura

arestării preventive a fost prelungită de mai multe ori avându-se în vedere aceleaşi motive

care au stat la baza dispunerii măsurii, respectiv teama de influenţare a unor martori şi

pericolul pentru ordinea publică, fapt ce contravine flagrant, în opinia noastră cu

jurisprudenţa CEDO citată mai sus.2

Alte instanţe naţionale însă, ţin seama de imperativele impuse de Convenţie. De

pildă, prin decizia nr. 660 din 30 aprilie 2007, Secţia I penală a Curţii de Apel Bucureşti s-

a menţinut încheierea din 20 aprilie 2007 luată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a

Penală, 3

prin care s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive în cursul judecăţii în

primă instanţă. Instanţa a făcut referire la faptul că menţinerea în arest preventiv a

inculpatului ar fi contrară jurisprudenţei Curţii, încălcându-se termenul rezonabil al

arestării preventive. Prin raportare la art 3002 cu referire la art. 160

b alin. 2) şi 3) şi la

jurisprudenţa CEDO (Imre c. Ungaria, D.P. şi J.G. contra Polonia din 20 ianuarie şi 6

aprilie 2004), instanţa naţională a subliniat că ,,prelungirea cercetării judecătoreşti pe fond,

nu se datorează unor motive ce ar putea fi imputate inculpatului ci greutăţilor întâmpinate

de prima instanţă, în a asigura prezenţa părţilor vătămate şi a unor martori în vederea

audierii. De asemenea, împrejurarea că faţă de unii dintre martori deja audiaţi în cursul

cercetării judecătoreşti se efectuează de către Parchet cercetări cu privire la săvârşirea

infracţiunii de mărturie mincinoasă, este nerelevantă din perspectiva intimatului inculpat,

întrucât nu există nicio dovadă că acesta ar fi influenţat sau ar fi încercat să influenţeze

declaraţiile martorilor respectivi”.

1 Michel Mouchard, La durée de la détention provisoire (article 5 § 3) : l'affaire Debboub alias El Husseini

Ali (arrêt du 9 novembre 1999), pp. 145-157, in Paul Tavernier (sous la direction de), La France et la Cour européenne des droits de l'Homme. La jurisprudence de 1999, Cahiers du CREDHO, N°6, 2000.În acest

sens a se vedea hotărârile citate mai sus: Lettelier c.Franţa; precum şi Imre c. Ungaria, 2 decembrie 2003. 2 Laura Codruţa Kovesi, Dana Tiţian, Daniela Frăsie, op. cit., p. 176-178. 3 Curtea de Apel Bucureşti, Culegere... op.cit., 2009, p. 558-563.

57

5. PROTECŢIA ORDINII PUBLICE

Printr-o jurisprudenţă constanta, Curtea admite că prin gravitatea lor deosebită şi

prin reacţia publicului faţă de săvârşirea lor, unele fapte de natură penală, pot să provoace

o anumită ,,tulburare socială” care să justifice o detenţie provizorie pe o anumită perioadă

de timp.1 Astfel eliberarea celui arestat preventiv se impune de îndată ce menţinerea în

stare de detenţie încetează a mai fi rezonabilă, deoarece numai ,,existenţa unei veritabile

exigenţe de interes public” poate justifica, dată fiind prezumţia de nevinovăţie, o excepţie

de la regula respectării libertăţii individuale.2

Care este însă, înţelesul noţiunii de tulburare a ordinii publice? În doctrină se

precizează că noţiunea de ,,protecţie a ordinii publice”, acoperă trei ipoteze bine

determinate: necesitatea de a pune capăt dezordinii şi emoţiei sociale cauzate într-un loc

determinat de săvârşirea unei fapte penale violentă şi abominabilă, prin arestarea autorului

acesteia; necesitatea de a-l proteja pe acesta din urmă de repercursiunile imediate ce ar

putea să apară datărită furiei sociale şi necesitatea de a proteja alte eventuale victime ale

făptuitorului.3 Pe de altă parte, mai recent se arată că ordinea publică este un standard

juridic, adică o noţiune indeterminată care raliază normalitatea juridică unei normalităţi

tehnice sau sociale.4

Standardul juridic necesită prin esenţa sa o apreciere concretă, motiv pentru care

Instanţa europeană ia în considerare acest element prin raportare la art.5 §3, în

circumstanţe excepţionale şi în măsura în care legislaţiile interne recunosc noţiunea de

pericol social pentru ordinea publică prin săvârşirea unei infracţiuni.5 De asemenea

întreaga jurisprudenţă a Curţii şi toţi doctrinarii la unison, susţin că pericolul pentru

ordinea publică nu poate fi considerat un temei perinent şi suficient decât dacă se bazează

pe fapte care indică că deţinutul, odată eliberat, va constitui un pericol real pentru ordinea

publică. Altfel spus, detenţia preventivă îşi păstrază legitimitatea atâta timp cât ordinea

publică continuă să fie în mod efectiv ameninţată, mai ales având în vedere că, faptul

menţinerii în stare de arest preventiv nu poate să anticipeze o pedeapsă privativă de

1 Jiga c. România, 16 martie 2010, § 76; Letellier c. Franţa, cit. supra, §51. 2 Jim Murdoch, op.cit., 2004, p. 82; Tomasi c. Franţa, cit. supra §84; D. Allix, op.cit., p.54F. Sudre, op. cit.,

2006, p. 244. 3 Faustine Hélie, Traité d’instruction criminelle, deuxième édition, Paris, 1866, t. IV apud Melique DAVID,

La détention provisoire, Mémoire de DEA, sub coordonarea V. Mutelet , Université Lille 2, Ecole doctorale, p. 30. 4 Ch. Guéry, op.cit., 2001, p. 31. 5 Kemmache c. Franţa, 27 noiembrie 1991, citată în R. Chiriţă, op.cit, p. 183 şi în Picard et Patrick Titiun

sous direction L. E. PETITTI, op.cit., p.223

58

libertate.1În cele ce urmează, dat fiind numărul imens de hotărâri de condamnare, vom

supune atenţiei cele mai recente hotărâri date împotriva României şi care fac referire la

acest motiv de menţinere a arestării preventive.

Instanţa europeană a pronunţat pe data de 16 februarie 2010, hotărârea Scundeanu

c. România. Ion Scundeanu este un resortisant al statului român împotriva căruia, mai

multe societăţi comerciale cu care a colaborat, au depus o serie de plângeri penale ce vizau

în principal infracţiunea de înşelăciune prin emiterea de cecuri fără acoperire, prejudiciul

ridicându-se undeva în jurul valorii de 40 600 euro. Judecătoria Moineşti a emis pe numele

acestuia un mandat de arestare pe data de 2 februarie 2001, fiind ţinut în stare de detenţie

provizorie până pe data de 13 ianuarie 2003. Menţinerea sa în stare de arest s-a făcut

ţinând cont de faptul că reclamantul era recidivist, iar instanţele au apreciat că lăsarea

acestuia în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică. Curtea a precizat că instanţele

naţionale nu au făcut referire la motive ,,pertinente şi suficiente” pentru a justifica

necesitatea menţinerii măsurii, neprezentând fapte şi temeiuri concrete care să evidenţieze

pericolul real pentru ordinea publică, în situaţia în care acesta ar fi pus în libertate. Curtea

a dorit să sublinieze faptul că riscul de tulburare a ordinii publice nu trebuie să fie apreciat

în mod abstract, de către autorităţi, acestea trebuind să se bazeze pe probe, iar nu pe

prezumţii şi presupuneri.2 De asemenea nu a analizat în mod efectiv posibilităţile

inculpatului de a fi eliberat provizoriu (§ 84)3. Reclamantul a fost ţinut în arest preventiv o

perioadă de 1 an şi 2 luni fără a fi judecat pentru infracţiunile de care era suspectat (85), or,

instanţele nu au explicat niciodată de ce luarea unei alte măsuri preventive nu ar fi fost

suficientă iar simpla referire la starea de recidivă, nu este suficientă pentru a susţine

detenţia preventivă (88). Astfel, Curtea a conchis că există o violare a art. 5 §3 din

Convenţie.

O altă hotărâre la care vom face referire este Jiga c. România din data de 16 martie

2010. În fapt, Dan Jiga era la acea epocă director general al Directiei economice din cadrul

1 Ibidem, J..Pradel, Geert Corstens, Gert Vermeulen, op.cit, p. 363; D. Allix, op.cit., p.54-55; Jim Murdoch,

op.cit., 2004, p. 83; Pierre Chambon et Christian Guery, op.cit., 2007, p. 522; Lettelier c. Franţa în Vincent

Berger, op.cit., p.149-151; C. Bârsan, op.cit.,Vol I, p. 362. 2 Tot în acest sens a se vedea şi Bouchet c. Franţa, 20 martie 2001, § 40; Johannes Joseph Marie Elise

Hendriks c. Olanda şi Antonio Kialauda Kanzi c. Olanda, ambele date pe data de 5 iulie 2007 apud D.

Bogdan, op.cit. p. 132 Relativ la ultimele două hotărâri trebuie să precizăm că sistemul olandez permitea

arestarea preventivă, în cazul în care infracţiunea de care era bănuit inculpatul, era sancţionată cu pedeapsa

închisorii mai mare de 12 ani, iar ordinea publică fusese serios tulburată prin fapta respectivă. Se utiliza

noţiunea de ,,tulburare probabilă a ordinii publice”(likely public disorder). Curtea a acceptat că asemenea susţineri pot justifica chiar şi menţinerea măsurii arestării preventive, totuşi însă, trecerea unei perioade lungi

de timp va şubrezi argumentele instanţelor naţionale în menţinerea detenţiei provizorii, dacă nu se vor invoca

şi alte motive. 3 A se vedea în acest sens şi hotărârea Calmanovici c. România, cit. supra.

59

Ministerului Agriculturii. Pe data de 14 noiembrie 2002 el a fost plasat în arest preventiv,

fiind acuzat de săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă fiindcă ar fi primit suma de 190

000 dolari pentru a favoriza o societate comercială în cadrul unei proceduri de privatizare.

Reclamantul a fost ţinut în detenţie provizorie până pe data de 7 ianuarie 2005, moment la

care ÎCCJ a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă de condamnare. Datorită faptului

că prima instanţă a dat o sentinţă de condamnare pe data de 10 noiembrie 2003, Curtea a

analizat din perspectiva art.5 §3 din Convenţie, perioada de detenţie până la acel moment.

Curtea a făcut şi în această cauză aceleaşi precizări din cauza Scundeanu, relativ la

maniera abstractă în care instanţele naţionale au analizat situaţia celui arestat, reafirmând

totodată, principiul potrivit căruia deşi anumite infracţiuni prezintă un pericol special

pentru ordinea socială, acesta scade odată cu trecerea timpului (§ 74). Instanţa europeană a

constatat deopotrivă că în speţă, instanţele naţionale au justificat detenţia inculpatului

exclusiv pe baza motivelor iniţiale (pericol pentru ordinea publică, dedus din importanţa

prejudiciului produs, de caracterul organizat al activităţii infractionale şi de încercarea

acestuia de a zadarnici aflarea adevărului), fără a da nicio explicaţie din care să rezulte de

ce scurgerea timpului nu a redus pericolul pentru societate care să rezulte din punerea

reclamantului în libertate sau pericolele pentru bunul mers al justitiei, mai ales după

momentul audierii martorilor (§ 77). În fine, Curtea a arătat că motivele arătate nu sunt

suficiente pentru a justifica durata detenţiei de 11 luni, 3 săptămâni şi 3 zile, prin urmare

art. 5 §3, a fost violat.

Instanţele române invocă acest motiv în mai toate hotărârile date în materia

arestării preventive astfel încât, mărturisim, ne este foarte greu să găsim vreo încheiere sau

vreo hotărâre care să nu facă trimitere la acest temei. S-a sugerat într-o manieră plastică, în

Argumentul unei lucrări scrisă pe această temă, 1că pericolul pentru ordinea publică este

,,un pronostic făcut de judecător asupra comportamentului viitor al inculpatului”, dar că

această apreciere trebuie bazată în primul rând pe gravitatea concretă a faptei comise, care

nu trebuie confundată cu pericolul social al faptei săvârşite, iar în al doilea rând pe

circumstanţele personale ale inculpatului.

Din analiza unor încheieri de menţinere sau de prelungire a arestării preventive,

putem deduce cu uşurinţă faptul că de cele mai multe ori instanţele române au în vedere

pericolul social al faptei iar nu pericolul real pentru ordinea publică. De pildă în dosarul nr.

5507/117/2009 de la Tribunalul Cluj, s-au dat încheieri de prelungire a arestării

1 Laura Codruţa Kovesi, Dana Tiţian, Daniela Frăsie, op. cit., p. IX-X.

60

preventive, au fost respinse cereri de liberare provizorie sub control judiciar atât de către

primul judecător cât şi de instanţa de recurs. Prin încheierea din data de 19 noiembrie

2009, Tribunalul Cluj a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar a

inculpatului Ş.E.P.B., motivându-şi decizia în felul următor: ,,din dosarul cauzei rezultă că

lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordiea publică. Acesta

nu rezultă doar din pericolul social abstract al infracţiunii de trafic de droguri şi din cel

concret al acesteia (...) iar dacă inculpatul a ajuns să fie învinuit de acelaşi comportament

infracţional, înseamnă că acesta şi-a asumat toate consecinţele faptelor sale (...)”.

După părerea noastră, în această cauză este evident faptul că instanţa de judecată

face referire în mod abstract la oprobiul social care există faţă de infracţiunea de trafic de

droguri în general, neavând însă nici un temei concret prin care să dovedească pericolul

real care există pentru tulburarea ordinii publice. Acest fapt contravine în mod flagrant

principiilor impuse de Judecătorul european.1 Mai mult, instanţa naţională nu ţine seama

de natura măsurii arestării preventive, care fiind o ,,excepţie excepţională” nu poate fi

menţinută pe motivări care conţin formulări de genul că ,,a stat în arest doar 2 luni”. De

aici rezultă cel mai bine concepţia instanţei în ceea ce priveşte măsura arestării preventive,

care în acest caz pare mai degrabă o măsură represivă decât o măsură punitivă. S-ar putea

spune că în cazul unei detenţii de numai două luni nu se poate vorbi de o durată

nerezonabilă. În opinia noastră, având în vedere hotărârile Curţii date în cauzele

Calmanovici şi Mihuţă c. România prin care durate scurte de timp au fost considerate

contrare art 5 §3 din Convenţie, chiar şi o astfel de durată poate fi considerată

nerezonabilă. Curtea în hotărârea Calmanovici a subliniat incoerenţa instanţelor naţionale

în aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică, după care a arătat că instanţele

interne nu au arătat motive din care să reiasă pericolul pentru ordinea publică, iar simpla

referire în abstract la temeiul legal şi la buna desfăşurare a procedurii nu este suficient

pentru a susţine o detenţie provizorie(§97). Acest raţionament se mulează perfect pe speţa

noastră, în care motivarea conform căreia ,,pericolul concret pentru ordinea publică

subzistă,dată fiind natura infracţiunilor comise şi rezonanţa pe care o are fenomenul

infracţional de trafic de droguri”, este una abstractă.2

1 Letellier c. Franţa, cit. supra, §51; Jiga c. România, cit. supra, §73-74; Calmanovici c. România, cit. supra, §90-94. 2 Tot în acest sens a se vedea CORAŞ Leontin, Arestarea Preventivă. Termenul Rezonabil al Măsurii

Arestării Preventive a Inculpatului, Dreptul, nr. 9, 2005. În acest articol autorul analizează o Decizie penală,

nr. 25 din 24 ianuarie 2005, a Curţii de Apel Alba Iulia, prin raportare la Jurisprudenţa Curţii.

61

V. OBLIGAŢIILE INSTANŢELOR NAŢIONALE

1. OBLIGAŢIA DE A ARĂTA MOTIVELE CE JUSTIFICĂ

MENŢINEREA ARESTĂRII

După ce am văzut care sunt principalele motive invocate de instanţele naţionale,

vom prezenta pe scurt modalitatea consacrată de jurisprudenţa Curţii, prin care se

apreciază caracterul rezonabil al arestării preventive în funcţie de motivele invocate de

instanţele interne. Judecătorul european, în hotărârile date, apreciază că persistenţa unei

suspiciuni rezonabile şi a unor motive plauzibile de a suspecta persoana arestată de

comiterea unor infracţiuni, este o condiţie sine qua non pentru legalitatea luării şi

menţinerii arestării preventive, însă după o anumită perioadă de timp, această condiţie nu

mai este suficientă.1 În astfel de cazuri, Curtea verifică temeinicitatea motivelor invocate

de autorităţile naţionale. Aprecierea se va face atât pe baza motivelor invocate în hotărârile

date cu privire la cererile de eliberare, cât şi pe baza faptelor autentice, indicate de recurent

în căile de atac.2

Într-o primă etapă Instanţa europeană verifică dacă instanţele naţionale au invocat

temeiurile ,,relevante şi suficiente” pentru a justifica menţinerea privării de libertate , iar

într-o a doua etapă analizează atitudinea autorităţilor naţionale, dacă acestea au depus o

,,diligenţă specială” în desfăşurarea procedurilor, atât în faza de urmărire penală cât şi în

cea de judecată, în vederea evitării prelungirilor nejustificate.

1.1. Temeiuri relevante şi suficiente. Când am vorbit despre aprecierea in

concreto a temeiurilor invocate de instanţele naţionale am văzut însemnătatea ,,motivării

convingătoare” a menţinerii arestării de către instanţele interne.3 În ceea ce priveşte

motivele invocate de autorităţile naţionale s-a arătat că Instanţa europeană le examinează

,,de o manieră intensivă, în lumina legislaţiei naţionale”.4

1 Această condiţie este amintită aproape de fiecare dată cu valoare de principiu în hotărârile Curţii care

vizează determinarea caracterului rezonabil al arestării preventive în sensul art. 5 §3, începând cu hotărârea Wemhoff c. Germania, cit. supra. 2 R. Chiriţă, op.cit., p. 180; Mihail UDROIU, Ovidiu PREDESCU, Tratat.. op.cit., 2008, p. 490. 3 Vezi supra Secţiunea a II-a din Cap.3. 4 J. Pradel, Geert Corstens, Gert Vermeulen, op.cit. p. 362.

62

Caracterul justificat al arestării preventive dă naştere unor dubii atunci când

prelungirea se face în mod repetat prin folosirea unor formulări identice de către instanţă

(ex. gravitatea faptei, probele de la dosar, etc.), fără a se indica în mod concret temeiurile

care o justifică,1 sau atunci când se face pe baza unor ,,parafrazări a temeiurilor arestării

preventive, cuprinse în Codul de Proc. Pen.”, fără a se explica aplicabilitatea lor în cauză şi

fără să se aibă în vedere măsuri preventive alternative.2

Curtea a avut ocazia să se pronunţe şi în chestiunea prelungirii detenţiilor colective.

S-a arătat că este incompatibilă cu art. 5 §3 din Convenţie, practica existentă în unele

state, de a prelungi detenţia mai multor deţinuţi deodată, ignorându-se circumstanţele

personale ale fiecărui deţinut. Prin urmare, în măsura în care este permisă deţinerea

continuă a unui grup de persoane, fără a se aprecia motivele individuale ale deţinerii

fiecărui coacuzat, textul Convenţiei este violat.3

Cade în sarcina instanţelor naţionale, să se asigure că într-o cauză determinată,

arestarea preventivă nu depăşeşte o durată rezonabilă şi, totodată, nu persoana privată de

libertate trebuie să probeze existenţa unor temeiuri ce trebuie să conducă la punerea sa în

libertate. În hotărârea Ilijcov c. Bulgaria, Curtea a constatat că art. 5 §3 a fost încălcat, dat

fiind faptul că instanţele naţionale au apreciat că se impune prelungirea duratei privării de

libertate a reclamantului atâta timp cât acesta nu a probat existenţa unor circumstanţe

excepţionale şi nu a făcut dovada unor fapte concrete care să nu justifice prelungirea

detenţiei.4

Mai subliniem faptul că Instanţa europeană are disponibilitatea să determine

caracterul ,,pertinent şi suficient” doar în ceea ce priveşte motivele care figurează în

hotărârile instanţelor naţionale şi pe baza faptelor indicate de reclamant în căile de atac

exercitate, deoarece, chiar dacă pot exista fapte care ar fi permis privarea de libertate a

reclamantului, dacă acestea nu sunt menţionate în deciziile instanţelor interne, nu revine

Curţii sarcina să stabilească existenţa unor fapte şi să ia locul instanţelor naţionale.5 După

părerea noastră, urmând aceeaşi logică, considerăm că Instanţa europeană nu va lua în

1 Yigitdogan c. Turcia, 16 martie 2010, § 30; Chraidi c. Germania, 26 ianuarie 2007, §38; Lavens c.

Letonia, 22 noiembrie 2002, § 73; Mansur c. Turcia. 8 iunie 1995, §55. 2 Pntru aceste motive Rusia a suferit un număr mare de condamnări ce constatau violarea art. 5 §3 din

Convenţie, una chiar foarte recentă Goroshchenya c. Rusia, 22 aprilie 2010; Matskus c. Rusia, 21 februarie

2008, § 59-65; Dolgova c. Rusia, 2 martie 2006, §38 Vezi şi R. Chiriţă, Culegere...2006, p. 133-134;

Rochlina c. Rusia, 7 aprilie 2005, §63. 3 Shcheglzuk c. Rusia, 14 noiembrie 2006; Korchuganova c. Rusia, 8 iunie 2006; Khudozorov c. Rusia, 8

noiembrie 2005. Tot în acest sens şi D. Bogdan, op.cit., p. 127-128. 4 Ilijkov c. Bulgaria, 26 iunie 2001, §85-86. 5 Ibidem.

63

considerare motivele invocate de agentul guvernamental şi care nu se regăsesc în hotărârile

instanţelor interne.

Astfel, în sensul art. 5 §3 din Convenţie, autorităţile judiciare au obligaţia de a se

asigura că detenţia preventivă a unei persoane nu depăşeşte un termen rezonabil, prin

indicarea motivelor ce justifică menţinerea arestării, deoarece ,,numai indicând motivele

pe care se bazează decizia, poate exista un control public al administrării justiţiei”.1

1.2. Diligenţa specială în desfăşurarea procedurii. În măsura în care, Instanţa

europeană stabileşte că motivele invocate de autorităţile naţionale sunt ,,pertinente şi

suficiente”, se trece la ce-a de-a doua etapă în analizarea caracterului rezonabil al detenţiei

provizorii, respectiv, stabilirea faptului dacă autorităţile naţionale au depus o ,,diligenţă

specială” în desfăşurarea procedurii. Unele aspecte ce ţin de această etapă, au mai fost

atinse de către noi, într-un alt context, atunci când am analizat complexitatea cauzei şi

activităţile autorităţilor naţionale ca şi criterii de determinare a caracterului rezonabil.

Atunci când analizează modul în care s-a desfăşurat procedura în faţa autorităţilor

naţionale, Curtea a arătat că trebuie să se ţină seama de complexitatea cauzei2, şi nu trebuie

pierdut din vedere faptul că dacă un deţinut are dreptul la tratarea cu prioritate şi celeritate

a cazului său, aceasta nu trebuie să dăuneze eforturilor judecătorului de a lămuri toate

aspectele de fapt, de a da atât apărării cât şi procurorului posibilitatea de a-şi furniza

probele şi argumentele şi de a nu se pronunţa decât după o profundă analiză asupra

existenţei infracţiunii şi a pedepsei.3 Dintre elementele ce trebuie avute în vedere

menţionăm: volumul dosarului4; prelungirea procedurii dintr-o cauză nu foarte complexă,

datorită conexării acesteia cu o altă cauză de mare complexitate5; momentul în care se face

ascultarea celui acuzat6complexitatea anchetei, numărul inculpaţilor, necesitatea

administrării unor mijloace de probă prin comisie rogatorie internaţională7.

1 Tase c. România, 10 iunie 2008; Calmanovici c. România, cit. supra; Vencev. C. Serbia, 23 septembrie

2008; Naus c. Polonia, 16 septembrie 2008. 2 Scundeanu c. Romania, 16 februarie 2010, §87; B c. Austria, 28 martie 1990, §45. 3 J. Murdoch, op.cit., p. 84; M. Udroiu, O. Predescu, op.cit., p. 497. 4 Scott c. Spania, 16 decembrie 1996, §83. 5 Van der Tang c. Spania, 13 iulie 1995, §75. În speţă este vorba de săvârşirea infracţiunilor de trafic de

droguri de mare risc, de către o grupare infracţională. 6 Pyrak c. Polonia, 12 februarie 2008, §52 În speţă s-a constatat lipsa de diligenţă a autorităţilor în desfăşurarea procesului, în condiţiile în care persoana acuzată de comiterea unei infracţiuni şi care se afla în

stare de arest, a fost audiată pentru prima oară, la mai bine de un an de la trimiterea în judecată. 7Prencipe c. Monaco, 16 decembrie 2009, § 52; B. c. Austria, cit. supra, § 45; Matzenetter c. Austria, 10

noiembrie 1969, §12.

64

De asemenea şi atitudinea procesuală a reclamantului constituie un astfel de

element.1 În doctrină, s-a remarcat că reclamanţii nu trebuie să aibă o atitudine de

cooperare cu autorităţile judiciare, neputând fi acuzaţi că abuzează de legislaţiile naţionale

în scopul apărării propriilor drepturi. Este adevărat că avem de-a face cu o diferenţă fină

între această situaţie şi comportamentul procesual ce depăşeşte această limită, anume

obstrucţionarea actului de justiţie, ce conduce la întârzierea procedurilor.2

În hotărârea Naudo şi Maloum c. Franţa, din 29 octombrie 2009, cei doi

resortisanţi francezi au fost acuzaţi că ar fi participat la spargerea unui autovehicul blindat,

într-o regiune pariziană, în cursul căreia au dispărut aproximativ 6,3 milioane de euro. În

urma indicaţiilor date de un martor, cei doi au fost localizaţi iar în urma percheziţiei

desfăşurate, s-au găsit importante stocuri de arme şi explozibil, precum şi sume mari de

bani lichizi. Ei au fost ţinuţi în arest preventiv din data de 27 decembrie 2000 până în data

de 22 decembrie 2006. Curtea a arătat în motivarea deciziei că o detenţie de 6 ani trebuie

justificată prin motive foarte puternice. În contextul luptei împotriva crimei organizate la

nivel internaţional, Instanţa europeană a apreciat că motivele invocate de instanţele interne

au fost pertinente şi suficiente (§41). Cu toate acestea, în analiza diligenţei speciale depuse

de autorităţi, Curtea a constatat că din data de 1 aprilie 2005 până în data de 16 noiembrie

2006, instanţele interne s-au tot desesizat una în favoarea alteia. Datorită acestui fapt,

Instanţa europeană a arătat pe de-o parte că statele au obligaţia de a crea un cadru

instituţional care să fie în concordanţă cu exigenţele cuprinse în art. 5, iar pe de altă parte,

instanţele interne nu au actionat cu promptitudinea necesară în desfăşurarea procedurilor,

prin urmare art. 5 §3 a fost încălcat (§46-47).

În hotărârea Hajol c. Polonia din 2 martie 2010, Curtea, a constatat că detenţia

reclamantului, care a durat mai bine de 1 an şi 2 luni, a fost prelungită de către instanţa

internă prin invocarea unor motive ,,pertinente şi suficiente”( §85). Dat fiind acest fapt,

Curtea a analizat în continuare diligenţa depusă de autorităţile naţionale în desfăşurarea

procedurilor, constatând că pertineţa motivelor a fost analizată în mod regulat de către

instanţele interne, acestea având de fiecare dată în vedere posibilitatea de a-l pune în

libertate (§86).3

1 Gultyayeva c. Rusia, 1 aprilie 2010; Kalashnikov c. Rusia, 18 septembrie 2001, §75.

2 K. Reid, A Practitioner’s Guide to the European Convention on Human Rights, 2nd Edition, Ed. Thomson, Sweet & Maxwell, 2004, p. 425 apud M. Udroiu, O. Predescu, op.cit.,p. 498. 3 Tot la fel s-a decis şi în cauzele: Pantano c. Italia, 6 noiembrie 2003, § 60-75. În speţă, Curtea a avut în

vedere fenomenul criminalităţii organizate, de tip mafiot. Contrada c. Italia, 24 august 1998, §55-68. Aici

reclamantul a fost deţinut o perioadă de 40 de luni, insă parchetul a avut de efectuat o anchetă extrem de

65

2. CONTROLUL JUDECĂTORESC PERIODIC

Pentru o persoană care este considerată încă nevinovată în virtutea principiilor

fundamentale de drept procesual, controlul judecătoresc periodic devine vital pentru a nu

se ajunge la lezarea gravă a libertăţii individuale a acesteia. Putem vorbi, în acest caz, de

cel mai important aspect al supravegherii judiciare, atunci când se pune problema

prelungirii sau menţinerii arestării preventive.

Pornind de la premisa că circumstanţele cauzei, odată cu trecerea timpului, pot

suferi schimbări care să transforme arestarea preventivă într-o măsură nelegală şi

netemeinică şi având în vedere faptul că motivele plauzibile care au stat ca fundament al

detenţiei preventive în fazele iniţiale, pot deveni neconvingătoare în stadiile ulterioare,

incumbă instanţelor naţionale sarcina de a supune arestarea unui control judiciar la

intervale de timp scurte şi în mod regulat.1 În mai multe cauze date împotriva Letoniei,

2

Curtea a subliniat, că modalităţile prin care se realizează supravegherea continuă, ar trebui

să fie la fel de riguroase ca şi cele din cazul examinării iniţiale.3

În cauza Jecius c. Lituania, s-a arătat că singurele motive invocate de instanţele

naţionale, pentru a menţine arestul preventiv pentru o perioadă de 15 luni, au fost

gravitatea infracţiunii şi probele existente. S-a arătat că instanţele naţionale nu au actionat

cu diligenţa necesară, iar in controalele lor nu au ţinut seama de caracteristicile individuale

ale speţei, prin urmare controlul efectuat nu a fost unul efectiv.4

Într-o altă serie de cauze, s-a arătat că jurisdicţiile naţionale nu ţin seama în cursul

detenţiei de exigenţa caracterului rezonabil al acesteia, ignorând cu desăvârşire criteriile şi

motivele existente în jurisprudenţa Curţii. După părerea noastră acest lucru este mai grav

decât cel al analizei abstracte a termenului rezonabil. De pildă, autorităţile austriece în anii

complexă, având de audiat peste 250 de martori dintre care mulţi erau poliţişti şi magistraţi cu competenţe în

lupta împotriva mafiei, sau coinculpaţi pentru fapte conexe. 1 Tum c. Turcia, 17 septembrie 2008, §41-42; Assenov şi alţii c. Bulgaria, 28 octombrie 1998, §146. 2Estrikh c. Letonia, 18 ianuarie 2007, §117. Vladimir Estrikh a fost arestat preventiv pentru o presupusă

infracţiune de furt, şi ţinut în arest preventiv o perioadă de 4 ani şi 6 luni. Lavents c. Lituania, 28 noiembrie

2002; Freimanis and Līdums c. Lituania, 9 februarie 2006; Svipsta c. Letonia, 9 matie 2006, Moisejevs c.

Letonia, 15 iunie 2006; Kornakovs c. Letonia, 15 iunie 2006. 3 Tot în acest sens şi Monica MACOVEI, Liberté et Sûreté de la Personne, un guide sur la mise en œuvre de

l’article 5 de la Convention Européene Droits de l’Homme, Conseil de l’Europe, Précis sur les droits de l’homme, nº 5, p. 63. 4 Jecius c. Lituania, 31 iulie 2000, §94. Tot în acest sens şi: M. Macovei, op.cit., p. 63; J. Murdoch, op.cit., p.

84. În această cauză, în cele din urmă, Curtea a constatat că instanţele interne nu au putut corobora

suspiciunile existente cu probele de la dosar, iar în final recurentul a fost achitat.

66

’90, după ce au început să conştientizeze cât de gravă este ignorarea acestei noţiuni, nici

măcar nu au mai publicat hotărârile de prelungire a detenţiei care nu făceau referire la

această problemă.1 Este esenţial să se aibă în vedere caracterul rezonabil al arestării

preventive, mai ales în situaţia în care, termenul maxim de detenţie preventivă, prevăzut de

legislaţia internă, a fost depăşit.2 Ba mai mult, într-o altă cauză, Curtea a folosit acest

argument chiar şi în situaţia în care durata maximă a arestării preventive, prevăzută de

dreptul intern, nu a fost depăşită.3 În jurisprudenţa instanţelor noastre avem decizia nr.

5799 a Secţiei Penale a ICCJ, din 5 noiembrie 2004, prin care s-a acceptat menţinerea în

detenţie a inculpatului pe motivul că ,,s-au administrat majoritatea probelor, infracţiunea

fiind şi flagrantă, prin urmare este intemeiată hotărârea prin care s-a dispus mentinerea

arestării preventive a inculpatului pentru o perioadă mai mică decât maximul perioadei

prevăzută de lege”.4

3. INTERZICEREA UNUI SISTEM AUTOMAT DE PRELUNGIRE A

DETENŢIEI

Ţinând seama de caracterul excepţional al măsurii arestării preventive, potrivit

Convenţiei şi jurisprudenţei Curţii, este interzisă plasarea şi menţinerea automată a acestei

măsuri prin utilizarea unor formule stereotipe.5 Atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă se

arată că prelungirea automată a arestării preventive contravine art. 5 §3 din Convenţie,

atunci când legile unui stat prezumă justificarea detenţiei preventive, fără a exista garanţii

reale care să garanteze efectivitatea prezumţiei de nevinovăţie.6 Bunaoară, în sistemul de

drept bulgar, există o prezumţie că arestarea preventivă este obligatorie pentru infracţiunile

de o anumită gravitate. Singura posibilitate a celui acuzat de comiterea unei asemenea

infracţiuni, este aceea de a proba el însuşi, că este exclus orice pericol de sustragere de la

proces, de împiedicare a anchetei, sau de comitere a unei noi infracţiuni.7

Siguranţa, privită stricto sensu, presupune dreptul unei persoane fizice de a nu fi

arestată sau menţinută în arest, decât în condiţiile precise şi strict reglementate de legile

1 Rusen Ergec et Jacques Velu, La notion de ,,délai raisonnable’’... op.cit.,p. 143. 2 Shcheglyuk c. Rusia, 14 noiembrie 2006; Korchuganova c. Rusia, 8 iunie 2006( 5 ani, 1 lună şi 26 de zile);

Khudozorov c. Rusia, 8 noiembrie 2005 (5 ani, 4 luni şi 6 zile) apud D. Bogdan, op.cit., p. 128. 3 Mamedova c. Rusia, 1 iunie 2006. Reclamanta a stat în detenţie aproximativ 1 an, iar legea rusească

permite o detenţie de maxim 2 ani. 4 Dorel George Matei, op.cit, p. 24-27. 5 D. Allix, op.cit., p. 55. 6 Michel MOUCHARD, La durée de la détention provisoire (article 5 § 3)…op.cit., p. 149. 7 D. Bogdan, op.cit., p. 130.

67

unui stat. Totuşi această chestiune reprezintă doar un singur aspect cu privire la ceea ce

înseamnă protejarea libertăţii individuale a unei persoane în mod efectiv.1 Or, după cum

am văzut, există încă legislaţii care atentează la deplinătatea acestui drept. Rolul Instanţei

europene este acela de a stabili dacă autorităţile sunt în măsură să demonstreze existenţa

faptelor concrete care să justifice o atingere adusă dreptului la respectarea libertăţii

individuale. Incumbă astfel autorităţilor naţionale rolul de a stabili şi demonstra, pe baza

controlului judiciar, existenţa unor fapte concrete care să atragă legalitatea şi justificarea

regulilor privind libertatea individuală.2

Mai trebuie să semnalăm că în Recomandarea din 27 septembrie 2006 a

Comitetului de Miniştrii ai Statelor membre în cadrul Consiliului Europei, se stipulează că

,,este necesar a se veghea ca utilizarea arestării preventive să fie întotdeauna excepţională

şi justificată.” De asemenea, în secţiunea dedicată principiilor generale aplicabile se

prevede că ,, niciodată plasarea în detenţie preventivă a unor persoane bănuite de

săvârşirea unor infracţiuni, nu trebuie să fie impusă în mod obligatoriu” (art. 3 paragr. 2).3

4. OBLIGAŢIA INSTANŢELOR DE A AVEA ÎN VEDERE

DISPUNEREA UNOR MĂSURI ALTERNATIVE

4.1. Dispunerea unor măsuri alternative.

Obligaţie şi facultate. Dacă libertatea este considerată ca fiind regula, iar detenţia

este o situaţie de excepţie, rezulă că libertatea se impune de fiecare dată când nu există

nicio exigenţă veritabilă care să i se opună.4 Avem de a face cu o obligaţie prin care se

impune instanţelor naţionale, analizarea efectivă a posibilităţii de a aplica o măsură

,,facultativă şi provizorie”5, anume liberarea provizorie sub control judiciar. Prin urmare

nu avem o obligaţie absolută, ci în ipoteza în care autorităţile judiciare nu au dispus sau nu

au luat în considerare ,,măsuri mai blânde”, Instanţa europeană analizează dacă, în funcţie

1 Melique David, op.cit. , p. 132. 2 Stoyan Dimitrov c. Bulgaria, 1 martie 2010, §88; Kolev c. Bulgaria, 28 aprilie 2005; Ilijkov c. Bulgarie, 26

juillet 2001, §96. În această din urmă speţă, Curtea tratează pe larg această problemă. În fapt, Peter Ilijkov a

fost bănuit de săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă şi fals în înscrisuri oficiale, pentru care

autorităţile bulgare l-au ţinut în arest preventiv mai bine de 5 ani. 3 Conseil de l’Europe, Recommandation Rec(2006)13 du Comité des Ministres aux Etats membres

concernant la détention provisoire, les conditions dans lesquelles elle est exécutée et la mise en place de

garanties contre les abus, din 27 septembrie 2006 publicată pe: https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id

=1041269. 4 Pierre Lambert, op.cit., p. 10. 5 Gr. Theodoru, op.cit., p. 482; D. Ionescu, op.cit., p. 284.

68

de circumstanţele speţei, asemenea măsuri puteau măcar în teorie, să fie justificate.1 Curtea

stipulează că o persoană acuzată trebuie să fie pusă în libertate pe timpul desfăşurării

procedurilor, atunci când nu există motive relevante şi suficiente care să justifice detenţia.2

Într-o altă cauză, Curtea a constatat violarea art 5 §3, în situaţia în care cu toate că s-a

dispus eliberarea sub supraveghere a celui arestat după o detenţie de 2 ani şi 9 luni, totuşi

această măsură de siguranţă a fost avută în vedere, de către instanţă, pentru prima dată,

atunci când s-a dispus eliberarea.3

În cauza Calmanovici c. România, Curtea aminteşte că, potrivit art. 5 alin. 3,

autorităţile trebuie să ia în considerare măsurile alternative la arestarea preventivă câtă

vreme acuzatul oferă garanţii în privinţa prezentării sale la proces. Cu toate acestea, fără a

justifica concret împiedicarea de către reclamant a bunei derulări a urmăririi sau a invoca

riscul să nu se prezinte, instanţele interne nu au examinat nicio clipă posibilitatea de a

adopta pentru una din măsurile alternative prevăzute de dreptul intern (§ 98).

În doctrina de specialitate s-a arătat că există un acord între principiul

proporţionalităţii şi art. 5 paragr.3, ce menţionează posibilitatea celui arestat de a fi

eliberat, sub anumite condiţii care să asigure prezenţa acestuia la audieri/proces.4 S-a pus

astfel întrebarea, întemeiată după părerea noastră, de ce arestarea preventivă trebuie să ma i

continue dacă finalitatea acesteia poate fi atinsă printr-o măsură mai puţin gravă? Ca

răspuns s-a afirmat că prin natura sa, această clauză care conferă posibilitatea punerii în

libertate sub condiţia garantării prezentării celui interesat la dezbateri, este o prevedere

ce nu se poate aplica decât în situaţia în care arestarea preventivă este motivată de

pericolul dispariţiei. În acest sens, Instanţa europeană a arătat că ,,atunci când menţinerea

în stare de arest nu mai este motivată decât de teama că cel acuzat se va sustrage de la

obligaţia de a compărea ulterior în faţa jurisdicţiei de judecată, liberarea provizorie a

acuzatului poate fi ordonată, în măsura în care este posibil să se obţină din partea lui

garanţiile necesare pentru a se asigura această obligaţie de a compărea.”5 Dat fiind că este

vorba despre aplicarea unui principiu de drept, adică cel al proporţionalităţii, este curios

1 Hesse c. Austria, 25 ianuarie 2007. În speţă, Curtea a acceptat că alte măsuri mai blânde, cum ar fi

eliberarea pe cauţiune sau retragerea documentelor de călătorie nu ar fi fost efective, dat fiind faptul că

situaţia financiară a reclamantului era precară, avea naţionalitate germană şi nu existau puncte de control

vamal la graniţa dintre Austria şi Germania apud D. Bogdan, op.cit., p. 137. 2 Smirnova c. Rusia, 24 iulie 2003, §58; Yagci şi Sargin c. Turcia, 8 iunie 1998, §52; Wemhoff, cit. supra.,

§12; s.a. 3 Hass c. Polonia, 7 februarie 2007, §37. 4 J. Pradel, Geert Corstens, Gert Vermeulen, op.cit., 2008, p. 365; Jaworski c. Polonia, 21 noiembrie 2000,

§83. Este vorba despre raţionamentul profesorului Jean Pradel, preluat şi în doctrina română de Gh. Mateuţ,

Tratat..op.cit., p. 198. 5 Wemhoff c. Germania, cit. supra, § 45 apud J. Pradel, Geert Corstens, Gert Vermeulen, op.cit. p. 365.

69

faptul că Judecătorul european preia în termeni imperativi, posibilitatea prevăzută de art. 5

§3. Cât priveşte garanţia, Curtea a considerat că importanţa acesteia trebuie să fie apreciată

,,în principal în raport cu cel interesat, cu resursele sale, cu legăturile sale, cu persoanele

chemate să prezinte garanţii şi cu încrederea că perspectiva pierderii cauţiunii sau

executarea acesteia în caz de neprezentare la audieri, va constitui asupra lui o frână

suficientă pentru a înlătura orice veleitate de fugă.”1

Relativ la activitatea instanţelor naţionale, considerăm că în ceea ce priveşte

decizia 5367 din 22 septembrie 2005 a Secţiei Penale a ICCJ prin care s-a dispus punerea

în libertate sub control judiciar avem de-a face cu o soluţionare corectă, intervenită tardiv.

Prin această decizie a fost declarată nerezonabilă o perioadă de arest de 4 ani şi 6 luni,

pentru o presupusă infracţiune de înşelăciune. Făcând trimitere la cele afirmate mai sus

precum şi la argumentele arătate atunci când am analizat condiţiile de determinare a

caracterului rezonabil, considerăm că punerea în libertate sub control judiciar a fost

dispusă mult prea târziu, drepturile celui deţinut fiind încălcate în sensul art.5 §3 din

Convenţie.2

4.2. Liberarea provizorie pe cauţiune. Recurgerea la un sistem de eliberare pe

cauţiune, sau de garantare, este un mijloc suplimentar dar necesar pentru jurisdicţiile

naţionale, atunci când se pune problema limitării arestării preventive.3 Curtea a constatat

încălcarea art. 5 §3 atunci când sistemul naţional nu permitea eliberarea pe cauţiune a unor

categorii de inculpaţi.4

Totodată şi refuzul automat al eliberării pe cauţiune este incompatibil cu textul

Convenţiei.5 Doctrina

6 a sustras din jurisprudenţa Curţii, patru motive principale pentru

care se poate refuza liberarea pe cauţiune în condiţiile art.5 §3 din Convenţie. Acestea sunt

următoarele: riscul ca persoana acuzată să nu se prezinte la proces (Stögmüller c. Austria,

§15); riscul ca acuzatul, în cazul eliberării, să comită fapte care aduc atingere bunei

administrări a justiţiei(Wemhoff c. Germania, §14); prevenirea săvârşirii unor noi

1 Neumeister c. Austria, cit. supra, §14. 2 Dorel George Matei, op.cit. p. 123-125. 3 Picard et Patrick Titiun sous direction L. E. PETITTI, op.cit., p. 226.

4 S.B.C. c. Regatul Unit, 19 iunie 2001. 5 Cabalero c. Regatul Unit, 8 februarie 2000, §18-21. 6 E. Bleichrodt, Right to liberty and security of person, P. Van Dijik, F. Van Hoof, A. Van Rijn, L. Zwaak,

Theory and practice of the European Convention on Human Rights, 4thEdition, Intersentia, Antwerpen-

Oxford, 2006, p. 497 apud M. Udroiu, O. Predescu, op.cit., p. 510; D. Bogdan, op.cit., p. 139.

70

infracţiuni (Matznetter c. Austria, §9) şi tulburarea ordinii publice (Lettelier c. Franţa,

§51).

Atunci când analizează posibilitatea de a se dispune eliberarea pe cauţiune,

Judecătorul european nu urmăreşte repararea unui prejudiciu, ci are în vedere scopul

asigurării prezenţei celui inculpat în faţa instanţei. Autorităţile judiciare naţionale trebuie

să depună o diligenţă deosebită în aprecierea cuantumului cauţiunii,1 manifestând tot atât

de multă grijă în fixarea acestuia ca şi atunci când decid indinspensabilitatea prelungirii

arestării preventive.2

Valoarea cauţiunii trebuie apreciată de către instanţă, prin raportare la mai multe

elemente. Astfel trebuie avute în vedere persoana şi nivelul resurselor celui în cauză3;

atitudinea faţă de perspectiva pierderii sau executării cauţiunii, în caz de neprezentare în

faţa autorităţilor, ca mijloc de a preveni orice intenţie de sustragere4. Cât priveşte

amploarea prejudiciului care i se impută, Fosta Comisie a decis că acest criteriu poate fi

avut în vedere în situaţia în care acesta ar rezulta din infracţiuni ce poartă asupra unor

importante deturnări de fonduri.5

În sistemul nostru de drept, cu toate că de iure, prin art. 1604

şi 1605

din Codul de

Proc. Pen., avem reglementată posibilitatea liberării pe cauţiune, atât în faza de urmărire

penală, cât şi în faza de judecată totuşi, de facto, instanţele române nu o aplică aproape

niciodată. De pildă, prin decizia nr. 3006 din 5 iunie 2007, a Secţiei Penale a ICCJ, s-a

respins cererea de liberare provizorie făcută de petenta D.A., invocându-se aceleaşi motive

stereotipe: complexitatea cauzei, gravitatea infracţiunii (trafic de influenţă) şi gradul de

pericol social.6

1 Stazkov c. Bulgaria, 12 octombrie 2006; Bojilov c. Bulgaria, 22 noiembrie 2004. 2Iwanczuk c. Polonia, 15 noiembrie 2001;Toshev c. Bulgaria, 10 august 2006; Skrobol c. Polonia, 13

septembrie 2005. 3Comisia: Moussa c. Franţa, 21 iulie 1997, p.92; Punzelt c. Cehia, 25 aprilie 2000; Georgieva c. Bulgaria, 3 iulie 2008. 4 Neumeister c. Austria, cit. supra; Iwanczuk c. Polonia, cit. supra. 5 Comisia: Moussa c. Franţa, 21 iulie 1997, p.92 apud C. Bârsan, op.cit., p. 368 6 Laura Codruţa Kovesi, Dana Tiţian, Daniela Frăsie, op. cit., p. 175-176

71

CONCLUZII

În opinia noastră, orice societate care pretinde că garantează libertatea şi siguranţa

persoanei, trebuie să depună mai întâi toate diligenţele pentru a garanta acest drept.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în art. 5 proclamă acest drept, arată limitările

ce i se pot aduce, dupa care implementează o serie de garanţii fundamentale şi speciale.

Printre garanţiile speciale enunţate relativ la măsura arestării preventive, regăsim şi pe

aceea a duratei rezonabile a arestării.

În studiul de faţă am încercat să dezbatem problematica duratei rezonabile a

arestării preventive prin prezentarea jurisprudenţei Curtii relevante în acest sens, prin

raportare la jurisprudenţa instanţelor române. În unele locuri am facut referire şi la situaţia

din alte state membre ale Consiliului Europei, acolo unde am considerat că o abordare în

paralel este oportună pentru incursiunea noastră.

Mai întâi am făcut o prezentare a cadrului general în care se regăseşte tema noastră.

Am considerat ca fiind necesară lămurirea notiunii de ,,durată rezonabilă” în contrast cu

principiul celerităţii, atât de des invocat în ultima vreme. După aceea am încadrat garanţia

termenului rezonabil al arestării preventive în contextul articolului 5 din CEDO, iar mai

apoi am prezentat cadrul legislativ din ţara noastră, semnificativ pentru tema aleasă.

Ulterior am analizat garanţia specială a duratei rezonabile a detenţiei preventive

având în vedere domeniul ei de aplicare astfel cum a fost determinat de Curte prin

jurisprudenţa propagată începând cu momentul Wemhoff c. Germania, după care am

prezentat modalitatea de calcul a duratei arestării în funcţie de momentul iniţial (dies a

quo) al acesteia şi momentul final ce trebuie luat în considerare (dies ad quem).

Având în vedere faptul că Instanţa europeană nu a stabilit o durată fixă în acest

sens, în continuare, am dedicat un capitol modalităţii de apreciere a caracterului rezonabil

al arestării preventive. Mai întâi am considerat ca fiind absolut necesar să delimităm

noţiunea de ,,termen rezonabil” prevăzută în art. 5 §3, de cea prevăzută în art. 6 §1 din

CEDO pentru a se evita orice confuzie atunci când vor fi puse în discuţie criteriile de

apreciere a durate rezonabile, care sunt dealtfel în mare parte aceleaşi în cazul ambelor

articole.

Mai apoi, am făcut referire, pe de-o parte, la motivele principale invocate de

autorităţile naţionale atunci când acestea recurg la dispunerea prelungirii sau a menţinerii

arestării preventive, iar pe de altă parte, am arătat principalele obligaţii care incumbă

72

instanţelor naţionale, diligenţele speciale pe care trebuie să le depună acestea pentru a se

evita arbitrariul.

Atragem atenţia asupra faptului că în ţara noastră, până în anul 2003 când a

intervenit modificarea constituţională, problematica duratei rezonabile a arestării

preventive era o chestiune care nu suscita niciun interes. Autorităţile judiciare au ignorat

această exigenţă neţinând seama de prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

şi de jurisprudenţa Curţii care, potrivit Constituţiei, aveau şi au în continuare caracter

obligatoriu încă din momentul în care Convenţia a fost ratificată în dreptul nostru. Aproape

10 ani după ratificarea textului Convenţiei s-au comis abuzuri care nu au făcut cinste unui

sistem de drept ce se voia a fi unul democratic, în care drepturile şi libertăţile persoanei

sunt respectate. Nonşalanţa cu care instanţele române au ignorat prevederile Convenţiei, a

condus la un număr mare de condamnări date împotriva României datorită violării

prevederilor art. 5 §3.

Mai grav în opinia noastră este faptul că nici după intervenirea modificărilor

legislative din anul 2003, marea majoritate a instanţelor nu au în vedere criteriile propagate

de jurisprudenţa CEDO pentru determinarea caracterului rezonabil al arestării preventive.

Condamnările sunt tot mai numeroase în acest sens şi, având în vedere atitudinea unor

instanţe, în anul de graţie 2010, credem că măcar pe termen scurt astfel de condamnări nu

vor putea să lipsească.

Se pare că o mare parte dintre magistraţi văd arestarea preventivă ca fiind o formă

de executare anticipată a pedepsei şi prin urmare au în vedere gravitatea infracţiunii ce se

bănuieşte a fi săvârşită de o anumită persoană. De asemenea sunt luate în considerare

numai probele de vinovăţie ce sunt aduse, ignorându-se elementele disculpante. Acest

raţionament este total eronat deoarece arestarea preventivă este o limitare gravă adusă

libertăţii persoanei, care poate avea consecinţe nu de puţine ori ireparabile. Detenţia

provizorie ca ,,excepţie excepţională” trebuie să fie dispusă ca ultima ratio, având în

vedere principiul prezumţiei de nevinovăţie, tocmai de aceea atunci cand se dispune

această măsură trebuie analizat pericolul pe care persoana învinuită îl poate reprezenta

pentru societate şi probele aduse în acest sens. Judecătorul instrucţiei nu trebuie să se

transforme într-un judecător care se pronunţă pe fondul cauzei.

73

În fine, din lucrarea de faţă se poate deduce că determinarea caracterului rezonabil

al duratei arestării preventive poate să ridice dificultăţi atunci când voinţa autorităţilor

judiciare nu se corelează cu principiile de drept. Astfel cu toate că de iure avem

reglementări care pot lumina calea unei corecte aprecieri a duratei rezonabile a arestării

preventive, totuşi de facto, într-un număr mare de situaţii, acestea nu sunt folosite în

spiritul care le-a consacrat. Considerăm că trebuie să se ţină seama de finalitatea acestei

măsuri care, ,,fiind o privare de libertate, şi prin urmare o suferinţă, nu ar trebui să se

exercite decât împotriva acelora care se constată printr-o judecată definitivă că au comis o

infracţiune, iar nu împotriva acelora care sunt numai bănuiţi. Căci bănuiala poate să cadă

pe oricine, chiar pe omul cel mai nevinovat şi prin urmare judecătorul de instrucţie ar

putea să abuzeze de dreptul său... . Logica este în contra inchisorii preventive şi raţiunea

pare a o condamna.”1

1 Ion TANOVICEANU, Tratat de Drept şi Procedură Penală, Vol IV, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1927, p.695.

74

BIBLIOGRAFIE

Tratate, Cursuri, Culegeri, Monografii

1. ALLIX, Dominique, Les droits fundamentaux dans le procès pénal,Ediţia a 2-a,

Ed. Montchrestien, 2002;

2. BÂRSAN, Corneliu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu

pe articole. Drepturi şi libertăţi, Vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005;

3. BASTARD, Benoit, MOUHANNA, Christian, Une justice dans l'urgence. Le

traitement en temps réel des affaires pénales, Presses Universitaires de France, 2007;

4. BERGER, Vincent, Jurisprudence de la Cour Européene des Droits de l’Homme,

11ème

Édition, Ed. Sirey, 2009;

5. BOGDAN, Dragoş, Arestarea Preventivă şi Detenţia în Jurisprudenţa CEDO,

Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008;

6. BOISSON, Stephane, L’exigence de délai raisonnable dans la jurisprudence de

la Cour Européenne des Droits de l’Homme, Th. Aix-Marseille III, 2001;

7. CALVEZ, Françoise, Magistrat, Analyse des délais judiciaires dans les Etats

membres du Conseil de l’Europe à partir de la jurisprudence de la Cour européenne des

Droits de l’Homme, Strasbourg, 2007;

8. CHIRIŢĂ, Radu, Convenţia Europeană a drepturilor omului –Comentarii şi

Explicaţii-, Ediţia 2, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008;

9. CHIRIŢĂ, Radu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.Culegere de hotărâri

pe anii 1950-2001, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;

10. CHIRIŢĂ, Radu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.Culegere de hotărâri

pe anul 2002, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;

11. CHIRIŢĂ, Radu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.Culegere de hotărâri

pe anul 2003, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;

12. CHIRIŢĂ, Radu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.Culegere de hotărâri

pe anul 2004, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;

13. CHIRIŢĂ, Radu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.Culegere de hotărâri

pe anul 2005, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;

14. CHIRIŢĂ, Radu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.Culegere de hotărâri

pe anul 2006, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;

75

15. CHOLET, Didier, La célérité de la procédure en droit processuel, L.G.D.J.,

Paris, 2006;

16. COHEN-JONATHAN, Gérard, La Convention européenne des droits de homme,

Paris et Aix-en-Provence Economica, Presses universitaires, Aix-Marseille, 1989;

17. CORAŞ, Leontin, Arestarea Preventivă, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006;

18. COULON, Jean-Marie , Les droits fondamentaux des justiciables au regard du

temps dans la procédure, în Jean-Marie Coulon, Anne-Marie Frison-Roche (sous la

diréction) Le temps dans la procédure, colloque, organisé par le Tribunal de Nanterre et

l'Association française de philosophie du droit, Paris, Dalloz, 1996;

19. Curtea de Apel Bucureşti, Culegere de practică judiciară în materie penală pe

anul 2007, Ed. Wolters Kluver, 2009;

20. Curtea de Apel Bucureşti, Practică judiciară penală 2003-2004, ed. Brilliance,

2006;

21. DELEANU, Ion, Instituţii şi Proceduri Constituţionale-în dreptul român şi în

dreptul comparat-, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006;

22. DELMAS-MARTY, Mireille, Procès pénal et droits de l'homme, Presses

Universitaires de France, Paris, 1992;

23. EISSEN, Marc-André, La durée des Procédures Civiles et Pénales dans la

Iurisprudence de la Cour Européenne des Droits de I'Homme, Dossiers sur les droits de

I'homme nr. 16, Editions du Conseil de I'Europe, 1997;

24. GUÉRY, Christian et CHAMBON, Pierre, Doyen des juges d'instruction à Nice,

Droit et Pratique de l’Instruction Préparatoire- juge d’instruction chambre de

l’instruction-, 6-eme

Edition, Dalloz, 2007;

25. GUÉRY, Christian, Détention provisoire, Dalloz, Paris, 2001;

26. GUINCHARD, Serge (dir.), Droit commun et droit comparé du procès équitable,

4e édition, Dalloz, 2007;

27. GUINCHARD, Serge, BUISSON, Jacques, Procédure Pénale, 4ème

Edition,

Litec Groupe LexisNexis, 2008;

28. IONESCU, Diana, Procedură Penală.Partea Generală-Sinteze şi speţe-, Ed.

Sfera Juridică, Cluj Napoca, 2007;

29. JEAN, Jean-Paul, , Actes du colloque : La qualité des décisions de justice,

Université de Poitiers 8 mars 2007;

76

30. KÖVESI, Laura Codruţa, TIŢIAN, Dana, FRĂSIE, Daniela, Arestarea

Preventivă –Aprecierea pericolului social concret pentru ordinea publică- Practică

Judiciară şi Hotărâri C.E.D.O., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009;

31. LUPAŞCU, Dan, Culegere de practică judiciară în materie penală pe 2005, Ed.

Universul Juridic, Bucureşti, 2006;

32. MATEUŢ, Gheorghiţă, Tratat de Procedură Penală-partea generală-, Vol. I, Ed.

C.H.Beck, Bucureşti, 2007;

33. MIHMAN, Alexis, Contribution a l’Etude du Temps Dans La Procedure

Penale :Pour une Approche Unitaire du Temps de la Reponse Penale, These pour le

Doctorat, mention très honorable avec félicitation du jury, Université Paris 11 Sud, Faculté

Jean Monnet , présentée et soutenue publiquement le 2 avril 2007;

34. MURDOCH, Jim, professeur de droit Public à I'Université de Glasgow'Ecosse,

Royaume-Uni, L’article 5 de la Convention Européenne Des Droits De L’Homme, Dossier

sur les droits de l’homme, nr.12 révisé, Editions de Conseil de l’Europe, 2004;

35. PERELMAN, Chaim, Le raisonnable et déraisonnable en droit, L.G.D.J., Paris,

1984;

36. PICARD, Michèle et TITIUN, Patrick, Article 5 §3 in La Convention Européene

des Droits de l’Homme.Commentaire article par article, sous la direction de Louis-

Edmond PETTITI, Emmanuel DECAUX, Pierre-Henri IMBERT,2 eme édition, Ed.

Economica, Paris, 1999;

37. PRADEL, Jean, CORSTENS, Geert, VERMEULEN, Gert, Droit Pénal

Europeén,3 édition, Dalloz, 2009;

38. RADU, Gheorghe, Măsuri preventive în dreptul penal român, Ed. Hamangiu,

2007;

39. RENUCCI, Jean-François, Traité de Droit Européene des Droits De L’Homme,

L.G.D.J., Paris, 2008;

40. RENUCCI, Jean-Francois, Tratat de Drept European al Drepturilor Omului,

Traducere în limba română coordonator, Mona-Maria Pivniceru, Ed. Hamangiu, 2009;

41. SALMON, Jean, Le concept de raisonnable en droit in Mélanges offerts a Paul

Reuter.Le droit international:unité et diversité, Paris, Pedone, 1981;

42. SARR, Naty, Le délai raisonnable dans le procès pénal, These pour le Doctorat,

Université Gaston Berger de Saint-Louis, 2007;

43. SUDRE, Frédéric, Droit européen et international des droits de l’homme, 9 éme

édition revue et augmentée, Presses Universitaires de France, 2008;

77

44. TANOVICEANU, Ion, Tratat de Drept şi Procedură Penală, Vol IV, Ediţia a II-

a, Bucureşti, 1927;

45. THEODORU, Grigore Gr., Tratat de Drept Procesual Penal, Ediţia a II-a, Ed.

Hamangiu, Bucureşti, 2008;

46. UDROIU, Mihail, PREDESCU, Ovidiu, Protecţia Europeană a Drepturilor

Omului şi Procesul Penal Român -Tratat-, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008;

47. VALÉRY, Antoine, Qu'est-ce Qu'un Délai Raisonnable au Régard de la

Jurisprudence de la Cour Européenne Des Droits de L'Homme, in Le Procès Équitable et

la Protection Jurisdictionnelle du Citoyen Actes du Colloque organisé à Bordeaux les 29

et 30 septembre 2000, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2001;

48. VELU, Jacques, ERGEC, Rusen, La Convention européenne des droits de

l’homme, Ed Bruylant, Bruxelles, 1990.

Articole

1. CHIRIŢĂ, Radu, Celeritatea Procedurii-Misiune imposibilă ?, Revista

Pandectele Române, Nr. 6 din 2005;

2. CIAUDO, Alexandre, La maîtrise du temps en droit processuel, Jurisdoctoria,

Revue Doctorale de Droit Public Comparé et de Théorie Juridique, octombrie, 2009;

3. CORAŞ, Leontin, Arestarea Preventivă. Termenul Rezonabil al Măsurii

Arestării Preventive a Inculpatului, Dreptul, nr. 9, 2005;

4. CORNET, Olivier, L’interpretation du ,,raisonnable” par les juridictions

internationales: au-delà du positivisme juridique?, Revue Générale de Droit International

Public, Tome CII, 1998;

5. DOBRE, Cristian, DOBRE, Magdalena, Calcularea Termenelor Reţinerii şi

Arestării preventive, Dreptul, nr. 9, 2009;

6. ERGEC, Rusen et VELU, Jacques, La notion de ,,délai raisonnable’’ dans les

Articles 5 et 6 de la Convention Européenne des Droits de l’Homme – essai de synthèse-,

Revue Trimestrielle des Droits de l’Homme, Numéro spécial-délai raisonnable, Nr.5,

Editions Nemesis, 1991;

7. FLAUSS, Jean-François, Le,,délai raisonnable’’ au sens des Articles 5 §3 et 6§1

de la Convention Européenne des Droits de l’Homme dans la jurisprudence Française,

78

Revue Trimestrielle des Droits de l’Homme, Numéro spécial-délai raisonnable, Nr.5,

Editions Nemesis, 1991;

8. KOHL, Alphonse, Le Délai raisonnable-Synthese de la Jurisprudence Belge-,

Revue Trimestrielle des Droits de l’homme, Numéro spécial-délai raisonnable, Nr.5,

Editions Nemesis, 1991;

9. LAMBERT, Pierre, La notion de ,,délai raisonnable’’ dans la jurisprudence de

la Cour Européenne des Droits de l’Homme, Revue Trimestrielle des Droits de l’Homme,

Numéro spécial-délai raisonnable, Nr.5, Editions Nemesis, 1991;

10. LASSALLE, Jean-Yves, Les Délais de la Convention Européene des Droits de

L’Homme et le Droit Pénal Français, Revue Trimestrielle des Droits de l’Homme, Nr.14,

Editions Nemesis, 1993;

11. LOMBARDINI, Carlo, La Notion de Délai Raisonnable et la Jurisprudence

Suisse, Revue Trimestrielle des Droits de l’Homme, Numéro spécial-délai raisonnable,

Nr. 5, Editions Nemesis, 1991;

12. MATEUŢ, Gheorghiţă, Modificările aduse Părţii Generale a Codului de

procedură penală prin Legea nr. 356/2006 şi OG nr 60/2006. Virtuale elemente

progresiste sau o veritabilă întoarcere spre trecut?, Revista Caiete de Drept Penal, nr.

3/2000;

13. PANAIT, Romana, Le temps comme facteur de qualité du droit, Jurisdoctoria,

Revue Doctorale de Droit Public Comparé et de Théorie Juridique, octombrie, 2009;

14. UDROIU, Mihail, Termenul rezonabil al arestării preventive, în rev. Dreptul,

nr.3/2007;

15. WIEDERKEHR, Georges, L’accélération des procédures et les mesures

provisoires, Revue Internationale de Droit Comparé, 1998

Rapoarte, Recomandări

Raport COMMISSION EUROPÉENNE POUR L’EFFICACITÉ DE LA JUSTICE

(CEPEJ), Ce rapport a été adopté par la CEPEJ lors de sa 8e réunion plénière (6-8

décembre 2006), Strasbourg, 2007;

Conseil de l’Europe, Recommandation Rec(2006)13 du Comité des Ministres aux

Etats membres concernant la détention provisoire, les conditions dans lesquelles

79

elle est exécutée et la mise en place de garanties contre les abus, din 27 septembrie

2006;

Institutul Român pentru Drepturile Omului, Protectia Drepturilor Fundamentale

ale omului în procesele penale-Raport General-, Bucureşti, 2009.

Resurse Web

http://www.coe.int/

http://www.echr.coe.int

http://www.dalloz-etudiant.fr/

http://www.juridice.ro/

http://www.jurisprudenta.com/

http://www.jurisprudenta.org/

http://www.raduchirita.ro/

http://scd.u-bourgogne.fr/

http://www.scj.ro/jurisprudenta

80

Lista Hotărârilor Citate în

Ordine Alfabetică

1. Abdoella c. Olanda, din 25 noiembrie

1992

2. Airey c. Irlanda, 9 octombrie 1979

3. Al Akidi c. Bulgaria, 31 iulie 2003

4. Ali Hidir Polat c. Turcia, 5 aprilie 2005

5. Antonio Kialauda Kanzi c. Olanda, 5

iulie 2007

6. Aquilina c. Malta, 29 aprilie 1999

7. Assenov şi alţii c. Bulgaria, 28

octombrie 1998

8. B. c. Austria, 28 martie 1990

9. Baraona c. Portugalia, 8 iulie 1987

10. Belchev c. Bulgaria, 8 aprilie 2004

11. Belevski c. Rusia, 1 martie 2007

12. Belov c. Rusia, hot. finală în 3

octombrie 2008

13. Bock c. Germania, 29 martie 1989

14. Bojilov c. Bulgaria, 22 noiembrie 2004

15. Bouchet c. Franţa, 20 martie 2001

16. Brogan şi alţii c. Marea Britanie, 29

noiembrie 1988

17. Bunkate c. Olanda, din 26 mai 1993

18. Buta c. Polonia, 28 noiembrie 2006

19. Cabalero c. Regatul Unit, 8 februarie

2000

20. Cakici c. Turcia, 8 iulie 1999

21. Calmanovici c. România, 1 iulie 2008

22. Capuano c. Italia, 25 iunie 1987

23. Chraidi c. Germania, 26 ianuarie 2007

24. Ciulla c. Italia, 22 februarie 1989

25. Clerc din 26 aprilie 1990

26. Corigliano c. Italia, 10 decembrie 1982

27. De Wilde, Ooms şi Versyp c. Belgia, 18

noiembrie 1970

28. Deewer c. Belgia, 27 februarie 1980

29. Dereci c. Turcia, 24 mai 2005

30. Dobbertin c. France, 25 februarie 1993

31. Dolgova c. Rusia, 2 martie 2006

32. Dzelili c. Germania, 10 noiembrie

2005

33. Eckle c. Germania, 15 iulie 1982

34. Engel şi alţii c. Olanda, 8 iunie 1976

35. Epple c. Germania, 24 martie 2005

36. Ercüment Yıldız c. Turcia, 10 juin 2008

37. Escoubet c. Belgia, 22 octombrie 1999

38. Estrikh c. Letonia, 18 ianuarie 2007

39. Foti c. Italia, 10 decembrie 1982

40. Francesco Lombardo c. Italie, din 26

noiembrie 1992

41. Freimanis and Līdums c. Lituania, 9

februarie 2006

42. Gaidjurgis împotriva Lituaniei, 16

ianuarie 2001

43. Georgieva c. Bulgaria, 3 iulie 2008

44. Giancarlo Lombardo c. Italie, din 29

octombrie 1992

45. Gombert et Gochgarian c. Franţa, 13

février 2001

81

46. Goral c. Polonia, 30 octombrie 2003

47. Goroshchenya c. Rusia, 22 aprilie 2010

48. Gosselin c. Franţa, 13 septembrie 2005

49. Gultyayeva c. Rusia, 1 aprilie 2010

50. Guy Richet c. Franţa, 13 februarie

2001

51. Guzzardi c. Italia, 6 noiembrie 1990

52. Hajol c. Polonia, 2 martie 2010

53. Hass c. Polonia, 7 februarie 2007

54. Herczegfalvy c. Autriche, 24

sepembrie 1992

55. Hesse c. Austria, 25 ianuarie 2007

56. I.A. c. Franţa, 23 septembrie 1998

57. Iliev c. Bulgaria, 22 noiembrie 2004

58. Ilijkov c. Bulgaria, 26 iulie 2001

59. Imre c. Ungaria, 2 decembrie 2003

60. Intiba c. Turcia, 24 mai 2005

61. Iovchev c. Bulgaria, 2 februarie 2006

62. Iwanczuk c. Polonia, 15 noiembrie

2001

63. J.G. contra Polonia, 6 aprilie 2004

64. Jaworski c. Polonia, 28 martie 2006

65. Jaworski c. Polonia, 21 noiembrie

2000

66. Ječius c. Lituania, 31 iulie 2000

67. Jiga c. România, 16 martie 2010

68. Johannes Joseph Marie Elise Hendriks

c. Olanda, 5 iulie 2007

69. Jose Gomes Pires Coelho c. Spania, 28

martie 2006

70. Kaiser c. Elveţia, 15 martie 2007

71. Kalashnikov c. Rusia, 18 septembrie

2001

72. Kemmache c. Franţa, 27 noiembrie

1991

73. Khudozorov c. Rusia, 8 noiembrie 2005

74. Kimran c. Turcia, 5 aprilie 2005

75. Klamecki c. Polonia, 28 martie 2002

76. Kolev c. Bulgaria, 28 aprilie 2005

77. König c. Germania, 28 iunie 1978

78. Korchuganova c. Rusia, 8 iunie 2006

79. Kornakovs c. Letonia, 15 iunie 2006

80. Koster c. Olanda, 28 noiembrie 1991

81. Kozic c. Polonia, 18 iulie 2006

82. Kozlowski c. Polonia, 13 noiembrie

2005

83. Krawczak c. Polonia, 4 octombrie 2005

84. Kudla c. Polonia, 26 octombrie 2000

85. L. c. Marea Britanie din 17 mai 1990

86. Lavens c. Letonia, 22 noiembrie 2002

87. Lăpuşan c. România, 3 iunie 2008

88. Letellier c. Franţa, 26 iunie 1991

89. Malige c. Franţa, 23 septembrie 1999

90. Mamedova c. Rusia, 1 iunie 2006

91. Mansur c. Turcia, 8 iunie 1995

92. Matskus c. Rusia, 21 februarie 2008

93. Matznetter c. Austria, 10 noiembrie

1969

94. McKay c. Marea Britanie, 3 octombrie

2006

95. Medvedyev c. Franţa, 29 martie 2010

96. Mihuţă c. România, 31 martie 2009

82

97. Moisejevs c. Letonia, 15 iunie 2006

98. Naudo şi Maloum c. Franţa, 29

octombrie 2009

99. Naus c. Polonia, 16 septembrie 2008

100. Neumeister c. Austria, 27 iunie 1968

101. Öztürk c. Germania, 21 februarie 1984

102. Pantano c. Italia, 6 noiembrie 2003

103. Paradysz c. Franţa, 29 octombrie 2009

104. Pantea c. România, 3 iunie 2003

105. Patsuria c. Georgia, 6 noiembrie 2007

106. Petyo Petkov c. Bulgaria, 7 ianuarie

2010

107. Pyrak c. Polonia, 12 februarie 2008

108. Prencipe c. Monaco din 16 octombrie

2009

109. Proszak c. Polonia, 16 decembrie 1997

110. Quinn c. Franţa, 22 martie 1995

111. Richet c. Franţa, 13 februarie 2001

112. Ringeisen c. Austria, 22 iunie 1972

113. Rochlina c. Rusia, 7 aprilie 2005

114. Romanov c. Rusia, 20 octombrie 2005

115. Ruiz Mateos c. Spania, 23 iunie 1993

116. Rupa c. România, Nr.1, 16 martie 2009

117. S.B.C. c. Regatul Unit, 19 iunie 2001

118. Salerno c.Italia din 22 septembrie 1992

119. Sarigul si alţii c. România şi Turcia, 30

martie 2010

120. Schmid c. Austria, 9 iulie 1985

121. Scott c. Spania, 16 decembrie 1996

122. Scundeanu c. România, 2 februarie

2010

123. Shabani c. Elveţia, 5 noiembrie 2009

124. Shcheglzuk c. Rusia, 14 noiembrie

2006

125. Shishkov c. Bulgaria, Sarban c.

Moldova, 4 octombrie 2005

126. Skrobol c. Polonia, 13 septembrie 2005

127. Smirnova c. Rusia, 24 iulie 2003

128. Solmaz c Turcia, 16 ianuarie 2007

129. Stazkov c. Bulgaria, 12 octombrie 2006

130. Stögmüller c. Austria, 10 noiembrie

1969

131. Stoianova şi Nedelescu c.Ro din 4

august 2005

132. Stoyan Dimitrov c. Bulgaria, 1 martie

2010

133. Svipsta c. Letonia, 9 matie 2006

134. T.W. c. Maltei, 29 aprilie 1999

135. Taciroğlu c. Turcia, 26 februarie 2006

136. Tase c. România, 10 iunie 2008

137. Temel şi Taşkin c. Turcia, 30 iunie

2005

138. Toma c. România, 24 mai 2009

139. Tomasi c. Franţa, 27 august 1992

140. Toshev c. Bulgaria, 10 august 2006

141. Toth c. Austria, 12 decembrie 1991

142. Tum c. Turcia, 17 septembrie 2008

143. Ţurcan şi Ţurcan c. Moldova, 23

octombrie 2007

144. Van der Leer c. Olanda, 25 octombrie

1990

145. Van der Tang c. Spania, 13 iulie 1995

83

146. Van Droogenbroeck c. Belgia, 25

aprilie 1983

147. Vrencev c. Serbiei, 23 septmbrie 2008

148. W. c. Elveţia, 26 ianuarie 1993

149. Weeks c. Marea Britanie, 2 martie 1987

150. Wegera c. Polonia, 19 ianuarie 2010

151. Wemhoff c. Germania, 27 iunie 1968

152. Winterwerp c. Olanda din 24

octombrie 1979

153. X. c. Marea Britanie, 5 noiembrie 1981

154. Yagci şi Sargin c. Turcia, 8 iunie 1998

155. Yigitdogan c. Turcia, 16 martie 2010

156. Yilmaz c. Turcia, 22 iulie 2008

157. Zielinski et Pradal et Gonzales et

autres c. Franţa, 28 octombrie 1999

158. Zimmermann et Steiner c. Germania,

13 iulie 1983

84

CUPRINS

Cuvânt-înainte ................................................................................................................... 3

I. CAPITOL PRELIMINAR.............................................................................................. 4

1. Noţiunea de Termen Rezonabil .................................................................................. 4

1.1. Noţiunea de termen rezonabil. ............................................................................. 4

1.2. Efectivitatea noţiunii de termen rezonabil. ........................................................... 6

2. Termenul Rezonabil în Contextul Art. 5 din Convenţie .............................................. 8

3. Termenul Rezonabil al Arestării Preventive în Dreptul Românesc .............................12

3.1. Generalităţi ...........................................................................................................12

3.2. Situaţia dinaintea modificării Constituţiei............................................................ 13

3.3. Modificarea Constituţiei........................................................................................14

3.4. Modificarea legislaţiei procesual penale.............................................................. 15

II. TERMENUL REZONABIL AL ARESTĂRII PREVENTIVE.GARANŢIE SPECIALĂ.

....................................................................................................................................... 17

1. Domeniul de Aplicare al Garanţiei.............................................................................. 17

1.1. Momentul Wemhoff c. Germania .................................................................. 18

1.2. Durata rezonabilă a arestării preventive şi prezumţia de nevinovăţie............. 19

2. Calcularea Perioadei de Detenţie şi Limitele Acesteia............................................... 20

2.1. Dies a quo........................................................................................................ 20

2.2. Dies ad quem.....................................................................................................21

III. APRECIEREA CARACTERULUI REZONABIL AL ARESTĂRII PREVENTIVE . 28

1. Noţiunea de ,,Termen Rezonabil” în Articolele 5 §3 şi 6 §1 din CEDO .................... 28

2. Aprecierea In Concreto a Duratei Rezonabile .......................................................... 31

3. Criteriile de Apreciere a Duratei Rezonabile ............................................................ 32

3.1. Natura litigiului ............................................................................................. 34

3.1.1. Complexitatea afacerii............................................................................. 34

3.1.2. Miza pe care o are litigiul pentru reclamant............................................. 35

85

3.2. Activităţile Autorităţilor Naţionale .................................................................... 36

3.3. Comportamentul inculpatului ............................................................................ 39

IV. PRINCIPALELE MOTIVE INVOCATE DE INSTANŢELE NAŢIONALE ............ 41

1. Gravitatea Faptei şi Sancţiunea pe Care o Riscă Persoana Deţinută .......................... 41

2. Pericolul de Sustragere de la Anchetă sau de la Judecată .......................................... 44

3. Riscul de Săvârşire a Unei Noi Infracţiuni ............................................................... 48

4. Pericolul de Influenţare a Anchetei Penale ............................................................... 51

4.1. Necesităţile anchetei şi riscul unei înţelegeri secrete între coacuzaţi.................... 51

4.2. Riscul de presiune asupra martorilor......................................................................53

5. Protecţia Ordinii Publice .......................................................................................... 57

V. OBLIGAŢIILE INSTANŢELOR NAŢIONALE ........................................................ 61

1. Obligaţia de a Arăta Motivele ce Justifică Menţinerea Arestării ............................... 61

1.1. Temeiuri relevante şi suficiente ........................................................................... 61

1.2. Diligenţa specială în desfăşurarea procedurii ...................................................... 63

2. Controlul Judecătoresc Periodic ............................................................................... 65

3. Interzicerea unui Sistem Automat de Prelungire a Detenţiei ..................................... 66

4. Obligaţia Instanţelor de a Avea în Vedere Dispunerea Unor Măsuri Alternative....... 67

4.1. Dispunerea unor măsuri alternative.................................................................... 67

4.2. Liberarea provizorie pe cauţiune. ..........................................................................69

CONCLUZII ................................................................................................................... 71

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................. 74

Lista Hotărârilor Citate .................................................................................................... 80