Capitolul I

Noțiuni introductive

1.1 Aspecte incipiente privind criminalitatea:

În literatura de specialitate,1 criminalitatea a fost considerată un fenomen social

pe cât se poate de firesc, prezent în toate societăţile de-a lungul timpului. Manifestarea

criminalităţii este inevitabilă în contextul în care indivizii, fiind individualităţi, se abat mai

mult sau mai puţin de la tipologia colectivă, astfel că o parte dintre abaterile lor vor

ajunge să îmbrace forma infracţiunilor.

Potrivit lui Émile Durkheim, „criminalitatea face parte din societate la fel de

normal ca naşterea şi decesul, iar o societate fără crimă ar fi patologic supra-

controlată”, astfel că „teoretic crima ar putea să dispară cu desăvârşire numai dacă toţi

membrii societăţii ar avea aceleaşi valori, dar asemenea standardizare nu este nici

posibilă şi nici de dorit”2. Criminalitatea, fiind indisolubil legată de societate, a existat şi

va exista, motiv pentru care „este o utopie a ne gândi la stârpirea absolută a

criminalităţii; tot ce putem face este ca s-o reducem şi s-o îmblânzim”3. Un pas

important îl reprezintă identificarea şi analizarea factorilor generatori ai criminalităţii, cu

consecinţele umane, sociale, psihologice, economice, care se produc sau sunt

susceptibile de a se produce prin săvârşirea de fapte penale şi care pot fi evaluate prin

mijloacele ştiinţifice şi, totodată, diminuate în raport cu strategiile şi resursele alocate. .

Crima şi criminalitatea violentă au reprezentat o preocupare constantă a

cercetătorilor şi specialiştilor din diverse discipline, interesaţi de identificarea şi

explicarea cauzelor şi factorilor de risc care generează acest fenomen, precum şi de

găsirea unor modalităţi şi mijloace de contracarare a lui şi de neutralizare a persoanelor

violente. Interesul pentru investigarea acestui fenomen este cu atât mai mare cu cât

criminalitatea violentă se caracterizează printr-un pericol social sporit, comparativ cu

alte tipuri de criminalitate, generând sentimente de teamă şi insecuritate în rândul

1 Durkheim, É. Regulile metodei sociale (traducere), Editura Științifică, București, 1974, pag. 1162 Ibidem3 Pop Tr., Curs de criminologie, Cluj, 1928, pag. 67-68

1

populaţiei şi necesitând costuri sociale extrem de ridicate pentru atenuarea sau

repararea consecinţelor distructive produse

1.2 Factorii demografici şi criminalitate

Cercetările privind rolul factorilor demografici vis-a-vis de criminalitate ţin de

ultimele decenii ale secolului XX. Statistica a constatat faptul că exploziile în rata

natalităţii, structura demografică a sexelor, mobilitatea geografică şi socială a populaţiei

reprezintă factori criminogeni importanți.1

Unii autori 2evidenţiază că, factorii demografici – sporul natural, explozii în rata

natalităţii, structura după vîrstă şi sex şi migraţiile populaţiei, sunt factori criminogeni

principali.

În spectrul factorilor demografici un rol aparte revine ratei natalităţii. S-a constatat

că în viaţa umană, perioada cea mai activă din punct de vedere infracţional se situează

între 18 şi 30 ani, cu maximul de intensitate în jurul vîrstei de 25 ani. Din aceste motive,

exploziile demografice sunt urmate de creşteri semnificative ale delincvenţei juvenile.

Aşa, spre exemplu, în Europa Occidentală între anii 1960-1980, în SUA şi Canada între

anii 1965-1975, în România (ca efect al interzicerii avorturilor) între anii 1975-1985,3 se

cunoaşte o puternică explozie a criminalităţii juvenile. Totuşi, relaţia dintre rata natalităţii

şi criminalitate este de natură indirectă, la escaladarea delincvenţei juvenile contribuind

o multitudine de factori.

Statistic, s-a constatat că exploziile în rata natalităţii, structura demografică a

sexelor, mobilitatea geografică şi socială a populaţiei reprezintă factori criminogeni

importanţi. Relaţia existentă între rata natalităţii şi criminalitate este de natură indirectă,

la amplificarea delincventei juvenile contribuind o multitudine de alţi factori, între care

putemevidenţia structura familială, carenţele instructiv-educative, rolul negativ al mass-

media ş.a

1 Stănoiu R.M., Criminalitatea în România: trecut, prezent, viitor în Tranziția și Criminalitatea, Ed. Oscar Print, București, 1994, pag.20.2 Nistoreanu Gh., Păun C., op. cit., pag.184-1853 Nistoreanu Gh., Păun C., op. cit., p.186.

2

În cercetarea criminologică se dă atenţie şi structurii demografice a sexelor.1 Este

un fapt evident că la criminalitate participă nu numai bărbaţii, ci şi femeile. Din punct de

vedere criminologic este important a stabili în primul rînd, în ce măsură, în ce proporţie

participă femeile la criminalitate, iar în al doilea rînd, la ce fel de infracţiuni participă ele

mai frecvent.

Criminalitatea bărbaţilor este vizibil mai mare. În majoritatea informaţiilor statistice

se arată că bărbaţii comit infracţiuni în jur de 90 la sută, faţă de totalul criminalităţii. Aşa,

în Republica Moldova în anul 1998, din cele 17.153 persoane ce au săvârșit infracţiuni,

15.286 sau 89,1 % sunt bărbaţi. Bineînţeles, există variaţii în funcţii de ţară şi de

dezvoltare socială a acesteia.2

În privinţa naturii infracţiunilor pe care le săvârșesc bărbaţii, nu există o altă limită

decât cea impusă de unele infracţiuni, care prin natura lor, nu pot fi săvârșite decât de

femei (exemplu : infracţiunea de pruncucidere). Bărbaţii cuprind, practic, tot spectrul de

infracţiuni, indiferent de natura lor. Explicaţia acesteia ar consta în aceea, că bărbatul

dispune de condiţii fizice şi sociale care-i uşurează comiterea infracţiunilor.

Criminalitatea femeilor, în raport cu cea a bărbaţilor, este mult mai restrânsă, ele

participând mai puţin la criminalitate. Spre exemplu, procentul anului 1998 de

participare este de 10,88 % (1.867 femei). Altă problemă este că din cele 1.867 femei

145 sau 7,76 % sunt minore. Participarea mai mică a femeilor la infracţionalitate este cu

atât mai remarcabilă cu cât, în proporţie generală, procentul femeilor este egal (sau

aproape egal) cu cel al bărbaţilor. Desigur, aceste deosebiri se datoresc şi perioadei

istorice, vârstei etc.

Trebuie totuşi evidenţiat că procentul mic al participaţiei femeii la infracţionalitate

nu-i un procent fix, ci dimpotrivă, unul variabil. În măsura în care femeia participă tot mai

activ la viaţa economică, socială, politică etc., în măsura în care ea este tot mai mult

antrenată la viaţa socială, în aceiaşi măsură i se oferă mai multe ocazii de a comite

infracţiuni, ceea ce conduce la participarea într-o mare măsură şi la criminalitate.3Unii

1 Ciobanu Ig., op. cit., p.78-80.

2 Nistoreanu Gh., Păun C., op. cit., pag.186.3 Idem

3

autori români1 utilizează conceptul de mobilitate socială, prin care se înţelege mişcarea

populaţiei umane în plan geografic (numită şi mobilitate orizontală), profesional ori

social (numită şi mobilitate verticală).

Mobilitatea geografică este determinată de urbanizare, cunoscând un avânt

deosebit în ultimele decenii, datorită industrializării. Ca efect al acestei mobilităţi apare

şi migraţia persoanelor (de la sat la oraş; dintr-o ţară în alta), care dezorganizează

instituţiile sociale existente, şi în primul rând familia. În consecinţă, creşte rata

divorţurilor, despărţirilor şi abandonului de familie, micşorarea autorităţii părinteşti,

angajarea în muncă a ambilor părinţi şi ca efect, slaba educaţie a generaţiei în creştere,

şcolarizarea prelungită a copiilor şi căsătoria lor prematură etc.

Creşterea rapidă a mediului urban nu a permis amenajarea normală a cartierelor

la nivelul satisfăcător. Transformările social-culturale rapide în mediul urban a supus

individul la o stare de „incomoditate”, plasându-l în situaţii conflictuale, iar în cosecinţă,

au început să apară tot mai frecvent inadaptaţii, alienaţii şi infractorii. Scăderea

controlului social a avut ca efect creşterea delincvenţei.

Mobilitatea profesională (verticală) poate avea efecte la fel de negative, individul

fiind forţat de necesitatea schimbării locului de muncă ca rezultat al crizelor economice,

falimentelor etc.2

1.3 Mediul, factor criminogen

Știința criminologiei are origini tot atât de îndepărtate ca și celelalte științe

sociale, dar față de alte arii juridice, aceasta își găsește de foarte multe ori explicațiile în

modul cum oamenii răspund la condițiile oferite de mediul în care trăiesc. Criminologia,

ca știință, a apărut în secolul al XIX-lea, prin personalitatea medicului italian, Cesare

Lombroso, considerat a fi “părintele criminologiei moderne”, deși unele opinii mai

1 Idem

2 Ibidem.

4

recente afirmă că momentul istoric al nașterii științei criminologiei ar fi cu un secol mai

devreme, sub influența iluminismului1

Şcoala cartografică sau geografică a cunoscut o amplă dezvoltare între anii 1830

– 1880, cu precădere în Franța. Şcoala cartografică a fost dezvoltată pentru a da alte

perspective criminologiei, prin dezvăluirea cunoștințelor și cercetărilor pe care geografia

și criminologia le pot pune în comun una alteia.

Promotorii acestei şcoli au fost belgianul Lambert Jaques Quetelet (1796 – 1874)

şi francezul Andre Michel Guerry (1802 – 1866), care au folosit o statistică a

criminalităţii pentru a descoperi anumite legităţi ale dinamicii acesteia. Aceștia au

refuzat acceptarea doctrinei clasice a „liberului arbitru” și și-au fundamentat cercetările

pe primele statistici criminale europene.2

Metoda statistică este cea folosită de reprezentanții şcolii cartografice. Aceasta

s-a dovedit esențială în încercarea ei de a surprinde corelaţii între harta criminalităţii şi

unele variabile economice, sociale şi culturale. Mediul, terenul, personalitatea şi actul

au fost considerate concepte operaţionale descriptive privind factorii determinanți ai

criminalității.3

Cea mai importantă accepțiune a mediului infracțional ca și concept operativ al

cercetărilor în criminologie, așa cum este percepută de școala cartografică, este aceea

de mediu fizic sau geografic, în care oamenii își desfășoară viața. Cei doi erudiți susțin

că actul infracţional este răspunsul pe care personalitatea îl dă unei anumite situaţii,

unui anumit teren destinat unui anumit comportament vis-a-vis de societate.4

Formele de relief, clima, anotimpurile au o amprentă deosebită asupra

personalităţii omului, dar în niciun caz nu pot exercita o influență hotărâtoare asupra

fenomenului infracționalității în lipsa mediului social, ce trebuie privit atât la nivel

macrosocial, cât și microsocial, după cum poate îmbina şi accepţiunile de mediu

1 Balbi, A., Guerry, A., M., , Statistique comparée de l’état de l’instruction et du nombre des crimes dans les divers arrondissements des Académies et des Cours Royales de France1829. Paris.,pag 132 Cioclei, V., Criminologie etiologică Ed. Actami 1996, București, pag 243 Gheorghiu, B.,I. Criminologie generală românească, Ed. Tipocart, , 1993,Brașov.4 Stănoiu, Rodica, Mihaela, Metode și tehnici de cercetare în criminologie, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1981, Bucuresti, pag 41

5

ecologic, cultural, economic etc. Metoda de analiză descriptivă în criminologie distinge,

pe de o parte, mediul social global, iar pe de altă parte, mediul personal.1

Quetelet susține previzibilitatea comportamentului infracțional, identificată la

nivelul grupurilor și nu al indivizilor. Așa cum lumea fizică este guvernată de legile

naturii, așa și comportamentul infracțional este condus de forțe exterioare individului.

Quetelet accentuează, deci, importanţa educaţiei morale şi susţine că „discrepanţa

dintre posibilităţile materiale şi nevoile, aspiraţiile oamenilor” generează criminalitatea.2

În materia factorilor criminogeni geografici, Guerry şi Quetelet și-au pus definitiv

pecetea pe această știință prin așa-numita “lege termică a criminalităţii”, confirmată și

continuată ulterior prin rezultatele studiilor americane de criminologie care susţin

următoarele:3

- temperatura afectează echilibrul emoţional;

- presiunea atmosferică şi criminalitatea echivalentă variază invers

proporţional: când presiunea scade, creşte criminalitatea violentă;

- umiditatea şi criminalitatea violentă variază, de asemenea, invers

proporţional.4

Deși studiile concrete (materializate prin hărți ale criminalității) au început și s-au

oprit pe teritoriul Franței, nu putem ști dacă legile școlii cartografice se pot aplica și altor

state, sau dacă, în funcție de potențialul geografic ale fiecărei țări, se poate ajunge la o

delimitare spațială a tipului și intensității infracțiunilor. Cu toate acestea, cunoașterea

existenței unei asemenea școli poate fi o veste bună pentru geografi, în sensul că acest

lucru este o dovadă că viziunea asupra spațiului nu trebuie să se oprească doar la

stabilirea unor situații fără aplicabilitate în mediul social, ci că aceștia pot fi utili și altor

tipuri de cercetări ”în folosul societății”.5

În concluzie, lucrând independent la relaţia dintre statisticile infracţionalităţii şi

factorii de sărăcie (mai ales șomajul), vârstă, sex, rasă, climat, susținătorii școlii

cartografice au căzut de comun acord că societatea, şi nu deciziile individuale ale

1 Nistoreanu, G., Păun, C, Criminologie Ed. Euro Nova,1996,București, pag 342 http://www.carti-gratuite.eu/doc/969445/40-orientarea-sociologica-scoala-cartografica3 Idem4 Idem5 Pinatel, J., Traité de droit pénal et de criminologie,Tome III, Criminologie, 1963,Paris; pag 82

6

infractorilor, era responsabilă pentru comportamentul infracţional. Mai mult decât atât, s-

a constatat statistic faptul că în timpul persistenței crizelor economice, a dezastrelor

naturale, sau sub influența unor factori fizici sau cosmo-telurici (climatul, natura solului,

anotimpurile, condițiile atmosferice etc.), sau a unor factori ce țin de mediul social și

demografic (densitatea populaţiei, structura familială, rata natalității, a morbidității,

mobilitatea internă și internațională și urbanizarea), în psihicul individului infractor se

proiectează înclinația spre săvârșirea faptei incriminate de lege.1

Trataturile dobândite de un individ atât în plan biologic cât şi în plan psihiatric nu

pot avea o importanţă criminogenă prin ele însele, nu pot transforma acest individ în

mod inevitabil întru-un infractor, tot aşa precum nu există nici o garanţie că un individ

perfect sănătos nu va intra niciodată in conflict cu legea.

Or, este necesar să recunoaştem şi un alt adevăr ştiinţific: ereditatea nu poate fi

disociată de influenţa mediului, a factorilor externi, a ceea ce numim lumea

înconjurătoare a fiecărui individ.

Personalitatea este rezultatul interacţiunii permanente dintre individ (prin datul

său ereditar) şi această lume exterioară. Influenţa mediului exterior în formarea

personalităţii delincvente individului îşi găseşte expresie concretă în influenţa:

1) mediului ineluctabil;

2) mediului ocazional;

3) mediului ales sau acceptat şi

4) mediului impus.

Prin mediu ineluctabil se înţelege acel mediu fără de care nu se poate concepe în

general existenţa individului. Este vorba, în primul rând, de mediul familial de origine şi

cel care formează habitatul şi vecinătatea.

Anumite disfuncţionalităţi familiale, potenţial generatoare de devieri de

comportament la individ, au fost sesizate şi în familiile normal închegate.

Printre acestea pot fi numite:

• divergenţa metodelor educative aplicate de părinţi, îndeosebi în ce priveşte

recompensarea şi sancţionarea copiilor (copilul este permanent derutat);

1Idem 7

• atitudinea hiperprotectoare a părinţilor (duce la iritarea copilului);

• atitudinea familială indiferentă (dezvoltă o agresivitate latentă);

• atitudinea hiperautoritară a părinţilor (creează stări de tensiuni la copil care se

pot manifesta mai târziu în descărcări pe seama altor persoane)1

De importanţă sporită pentru formarea personalităţii delicvente este şi mediul

ocazional sau anturajul.2

Cercetarea unui număr mare de delincvenţi a permis sesizarea faptului că drept

cauză a unui asemenea comportament pentru mulţi din ei a servit mediul ales sau

acceptat la care se referă în primul rând mediul personal, mediul profesional şi cel

extraprofesional. 3

Or, lipsa locuinţei, a unei relaţii stabile cu partenerul, conflictele conjugale etc.

sau lipsa unui mediu personal echilibrat, de asemenea a unui mediul profesional (loc de

muncă etc.) şi extraprofesional (locurile frecventate în timpul liber) reprezintă factori ce

pot conduce la săvârşire de infracţiuni, criminalitate.

În contextul celor expuse e greu de imaginat că mediul profesional poate fi

generator de criminalitate. Faptul este însă bine argumentat încă în 1974 de C.D.Bryant

în lucrarea ce-i aparţine „Deviant behavior. Occupational and organizational bases”.4

Iar astăzi nimeni nu mai pune la îndoială faptul că oamenii de afaceri sau acei

care lucrează în domeniul finanţelor, în dorinţa de a se îmbogăţi rapid, săvârşesc

infracţiuni.

Printre factorii favorizanţi de comportamente delincvente un loc aparte revine mediului

impus. Prin mediu impus înţelegem locurile, special amenajate şi aflate în administrarea

statului, în care sunt ţinute pentru ispăşirea pedepsei persoanele care săvârşesc

infracţiuni de o anumită gravitate (penitenciare, centre de reeducare etc.).

Majoritatea studiilor de specialitate menţionează că pedeapsa cu privaţiune de

libertate nu totdeauna îşi atinge scopul în care este aplicată, că penitenciarul este, de

regulă, un mediu criminogen.

1 Petcu M. Delincvența. Repere psihosociale. Cluj-Napoca, 1999., pag 252 Idem3 Idem4 Idem

8

Cele spuse se referă în special la cazurile când se aplică o pedeapsă de lungă

durată, efectul acesteia fiind descris cu precizie de Michel Foucault1, care menţiona că:

• închisorile nu diminuează rata criminalităţii; oricât ne-am strădui să extindem,

să înmulţim sau să îmbunătăţim închisorile, numărul crimelor şi al criminalilor rămâne

constant sau, şi mai rău, creşte; 2

• detenţia provoacă recidivă, căci după ce delincvenţii ies din închisoare au mai

multe şanse să revină din nou la ea.

• închisoarea fabrică delincvenţi chiar prin modul de existenţă pe care îl impune

deţinuţilor; 3

• închisoarea favorizează creşterea unui mediu de delincvenţi, solidari între ei,

ierarhizaţi, gata pentru tot felul de complicităţi viitoare;

Din cele expuse putem concluziona că personalitatea criminală, ca şi cea

noncriminală, se formează în aceleaşi sfere ale vieţii sociale: familie, şcoală, mediu

profesional, anturaj etc.

Datorită, însă, relaţiilor interumane, anumite particularităţi vor determina evoluţia

personalităţii în sensuri diferite.4

Capitolul II

Mediul rural si criminalitatea

2.1 Considerente introductive:

În ultima vreme, o serie de studii şi cercetări, realizate de Institutul de Sociologie

al Academiei Române, Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii de pe

lângă Inspectoratul General al Poliţiei şi de fostul Institut de Criminologie de pe lângă

Ministerul Justiţiei (Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, Cristina Dâmboianu, Criminalitatea

comisă cu violenţă în comunităţile rurale în: „Revista Română de Sociologie”, 2006, nr.

3–4; Ecaterina Balica, Criminalitatea violentă. Tendinţe şi factori de risc, Bucureşti,

„Oscar Print”, 2008), au evidenţiat creşterea recrudescenţei crimelor violente comise în

1 Foucault Michel. A supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii. -București: Humanitas, 1997, pag.387. 2 Idem3Idem 4 Idem

9

special în mediul rural, mediu considerat ca fiind mai „conservator” şi mai „tradiţional”,

comparativ cu cel urban. 1

Or, realitatea datelor statistice evidenţiază, fără echivoc, că în ultima vreme acest

mediu a fost expus unor „agresiuni” venite atât din exteriorul, cât şi din interiorul lui, care

au favorizat proliferarea unor delicte comise cu violenţă de către locuitorii din rural2

Mediul rural şi o mare parte din locuitorii lui suferă de pe urma sărăciei,

alcoolismului şi a lipsei locurilor de muncă, a disconfortului social cauzat de izolarea în

care continuă să se afle, de scăderea sensibilă a speranţei de viaţă, de lipsa

perspectivelor de optimizare a şanselor în viitor. 3

La toate acestea se adaugă şi numeroasele acte de corupţie, în care au fost

implicaţi reprezentanţii administraţiilor locale şi care vizează „împroprietăriri

frauduloase, repartizarea ilegală a unor proprietăţi, terenuri agricole ori silvice, locuinţe

şi alte bunuri din patrimoniul public unor persoane sau grupuri private, deturnări de

fonduri, însuşirea în interes privat a bunului public, însuşirea unor ajutoare, încheierea

unor contracte ilicite în interesul unor particulari, alte acte de abuz, fals, uz de fals,

înşelăciune, escrocherie, luare de mită etc”. 4

Deşi aceste date statistice existente la nivelul instanţelor de judecată sunt incomplete,

lipsind unele informaţii privind evoluţia diverselor delicte contra persoanei (omor, loviri

cauzatoare de moarte, pruncucidere, vătămări corporale grave, violuri etc.), în funcţie

de mediul în care au fost comise, ele demonstrează că, în spatele unei dinamici

globale a criminalităţii violente din România (care reprezintă, în medie, circa 26–28%

din totalul criminalităţii judecate), pot fi identificate anumite tendinţe şi ritmuri specifice

şi în care mediul rural tinde să devină mult mai criminogen şi mai violent decât cel

urban.

Abordând în acest fel disfuncţiile şi neajunsurile cu care se confruntă lumea

satelor, nu încercăm să eludăm, desigur, substratul real şi grav al criminalităţii violente

din acest areal, ci doar să evidenţiem faptul că delincvenţa din mediul rural prezintă o

1 . Banciu D, Ecaterina Balica, Tendințe ale criminalității violente în comunitățile rurale. Evaluare și percepție publică, pag.162 Idem3 Idem4 Nistoreanu P. op cit pag. 37

10

serie de note şi trăsături specifice, cele mai frecvente fiind delictele contra persoanei, în

special lovirile şi vătămările corporale, violurile şi omorurile, şi mai puţin cele îndreptate

împotriva patrimoniului, aşa cum se prezintă ele în mediul urban. 1

Din această perspectivă, un indicator semnificativ al evoluţiei criminalităţii

violente îl reprezintă distribuţia acesteia la nivel judeţean, unde au fost identificate

anumite zone şi chiar comune cu ponderi ridicate în fenomenul analizat

Pe primul loc, în privinţa ponderii deţinute în ansamblul criminalităţii violente în

mediul rural, se situează judeţul Iaşi, urmat de judeţele Vaslui, Neamţ, Dolj, Suceava,

Galaţi, Bacău, Botoşani, Călăraşi şi Constanţa. 2

De altfel, în aceste judeţe se înregistrează şi numărul cel mai mare de omoruri,

tentative de omor, loviri cauzatoare de moarte, vătămări corporale grave şi violuri

comise în mediul rural. În schimb, cele mai mici ponderi în ansamblul criminalităţii

violente din mediul rural se înregistrează în judeţele Alba, Caraş-Severin, Covasna,

Gorj, Maramureş, Satu Mare, Sibiu, Tulcea etc3

. Mai mult, din analiza fişelor etiologice ale criminalităţii violente la nivelul

comunelor, s-au putut identifica şi unele comune din anumite judeţe, în care numărul de

delicte violente este mult mai mare, comparativ cu alte zone, şi anume: în judeţul Iaşi:

comunele Mogoşeşti, Şipota, Schiu, Cucuteni, în judeţul Suceava: comunele Bradina,

Sadova, Frumoasa, Calafindeşti, Dumbrăveni, Vadu Moldovei etc., în judeţul Bacău:

comunele Hemeiuş, Lipova, Orbeni, Plapuma, Parânca, Roşiori, în judeţul Galaţi:

comunele Priponeşti, Ghidigeni, Corni, Pectica, Schela, Braniştea etc., în judeţul Dolj:

comunele Sadova, Botoşeşti, Paia, Sasca de Pădure, Pleşoi etc.4

Chiar dacă, din această distribuţie zonală şi chiar comunală a criminalităţii

violente în mediul rural, nu se pot infera şi unele corelaţii sau legături cauzale, ea poate

fi asociată unor variabile demografice, economice şi culturale, specifice acestor zone cu

potenţial criminogen mai ridicat, în vederea identificării unor factori de „risc”, ce pot servi

ca suport explicativ pentru înţelegerea evoluţiei fenomenului în viitor.

1 Idem2 Idem3 Rădulescu Sorin M., Dâmboeanu Cristina, Corupția în administrația publică locală, în „Revista Română de Sociologie”, 2005, anul XVI, nr. 5–6, pag. 5224 Idem

11

Ponderea delictelor comise cu violenţă în mediul urban reprezintă 62,78%, în

timp ce în mediul rural această pondere înregistrează doar 37,1%. La o analiză sumară,

această distribuţie a delictelor comise cu violenţă pare să confirme teza, conform căreia

oraşele sunt mai criminogene decât satele, datorită atât funcţiilor mai complexe ale

oraşelor (economice, industriale, administrative, rezidenţiale), cât şi faptului că ele

furnizează mai multe oportunităţi pentru a-i tenta pe făptuitori, ca şi facilităţi pentru a

realiza diversele activităţi delincvente. 1

Însă această situaţie este determinată, în cazul delictelor cu violenţă, de

includerea în această categorie de delicte a tâlhăriilor, care, prin natura şi modul de

comitere, au dublă ipostază: sunt delicte îndreptate atât împotriva persoanei, sub

aspectul modului de producere, cât şi împotriva patrimoniului acesteia, sub aspectul

obiectului delictului.

Dacă avem în vedere distribuţia delictelor comise cu violenţă îndreptate numai

împotriva persoanei, excluzând, deci, tâlhăriile şi luând în calcul doar omorurile,

tentativele de omor, lovirile cauzatoare de moarte, vătămările corporale grave,

pruncuciderile şi violurile, situaţia se schimbă sensibil, în sensul că, din perspectiva

mediului în care au fost înregistrate, mediul rural deţine ponderi superioare celor

instrumentate în mediul urban .

In privinţa delictelor de omor, tentative de omor, loviri cauzatoare de moarte,

vătămări corporale grave, pruncucideri şi violuri, ele se concentrează preponderent în

mediul rural, excepţie făcând tâlhăriile, unde mediul urban deţine supremaţia.

Concentrarea, cu prioritate, a delictelor violente în mediul rural relevă că, la

nivelul comunităţilor rurale, s-au produs o serie de mutaţii şi transformări economice,

sociale şi culturale, mai ales după 1989, unele dintre acestea putând influenţa volumul,

amploarea şi gravitatea criminalităţii din aceste zone.

Cercetările sociologice, desfăşurate în ultima vreme într-o serie de zone şi

comunităţi rurale, au evidenţiat faptul că ruralul a fost neglijat sau chiar ignorat de către

1 Idem12

guvernele României de după 1989, motiv2 pentru care se vorbeşte chiar de o „moarte”

a satelor româneşti.

În aceste zone, deşi trăiesc aproximativ 47% din locuitorii ţării, grupaţi în 2 714

comune, ce însumează circa 13 000 de sate, condiţiile de locuire, modul de viaţă,

veniturile şi consumul de bunuri şi servicii este departe de a satisface exigenţele unui

trai decent pentru mulţi indivizi1.

Există numeroase zone rurale, în care pământul redobândit în urma legii

fondului funciar este împrăştiat sau insuficient pentru a asigura o agricultură rentabilă,

fiind cultivat cu mijloace arhaice de către o populaţie îmbătrânită.

Satul românesc nu mai trăieşte, cum credea Lucian Blaga, în „zariştea cosmică

(…), el nu mai este un loc magic, un spaţiu în care se formează omul românesc şi unde

se poate determina destinul lui”2ci unul în care, în mod paradoxal, se produc mai multe

delicte cu violenţă, în comparaţie cu numărul de crime din oraşe.

Mediul rural şi o mare parte din locuitorii lui suferă de pe urma sărăciei,

alcoolismului şi a lipsei locurilor de muncă, a disconfortului social cauzat de izolarea în

care continuă să se afle, de scăderea sensibilă a speranţei de viaţă, de lipsa

perspectivelor de optimizare a şanselor în viitor.

La toate acestea se adaugă şi numeroasele acte de corupţie, în care au fost

implicaţi reprezentanţii administraţiilor locale şi care vizează „împroprietăriri

frauduloase, repartizarea ilegală a unor proprietăţi, terenuri agricole ori silvice, locuinţe

şi alte bunuri din patrimoniul public unor persoane sau grupuri private, deturnări de

fonduri, însuşirea în interes privat a bunului public, însuşirea unor ajutoare, încheierea

unor contracte ilicite în interesul unor particulari, alte acte de abuz, fals, uz de fals,

înşelăciune, escrocherie, luare de mită etc”3

Nu trebuie eludat , desigur, substratul real şi grav al criminalităţii violente din

acest areal, ci doar să evidenţiem faptul că delincvenţa din mediul rural prezintă o serie

de note şi trăsături specifice, cele mai frecvente fiind delictele contra persoanei, în 2 Bădescu Ilie, România rurală. Raport de alarmă asupra satului românesc, București, Editura Mica Valahie, 2005 pag 51 Mărginean Ioan, Condițiile de viață din mediul rural, în rev. „Academica”, octombrie 2005, nr. 43, , pag. 21–282 Simion Eugen, Satul românesc nu mai poate exista în afara istoriei, în rev. „Academica”, octombrie 2005, nr. 43, pag 53 Idem

13

special lovirile şi vătămările corporale, violurile şi omorurile, şi mai puţin cele îndreptate

împotriva patrimoniului, aşa cum se prezintă ele în mediul urban. 1

Din această perspectivă, un indicator semnificativ al evoluţiei criminalităţii

violente îl reprezintă distribuţia acesteia la nivel judeţean, unde au fost identificate

anumite zone şi chiar comune cu ponderi ridicate în fenomenul infracțional.

2.2 Percepția violentei de către populația din comunitățile rurale:

În evaluarea fenomenului de violenţă din societatea românească, un indicator

semnificativ din perspectiva reacţiei sociale îl reprezintă atitudinile, opiniile sau

percepţiile publicului cu privire la acest fenomen, care, deşi sunt în mare parte

subiective, pot contribui la întregirea imaginii despre amploarea, intensitatea şi

gravitatea violenţei, despre cauzele care o generează, ca şi despre modalităţile de

stopare şi diminuare a actelor violente.2

Actele de violenţă ocupă o poziţie de mijloc în privinţa estimării gradului de

gravitate, însă este totuşi surprinzător că circa 51,25%, le consideră ca fiind „nu prea

grave sau deloc grave”, ceea ce pare să indice că populaţia rurală pare să se fi obişnuit

cu ele, nesancţionându-le sever, aşa cum ar trebui să o faca.

De asemenea, surprinde faptul că mai mult de jumătate şi uneori chiar aproape

două treimi dintre subiecţi apreciază abandonul şcolar, folosirea copiilor la muncă,

neglijarea bătrânilor şi a copiilor, ca şi abandonarea copiilor ca probleme „nu prea grave

sau deloc grave”. 3 Dintre actele antisociale sau deviante preponderente, pe primul loc se situează

violenţa în limbaj, aproximativ acest tip de violenţă se produce „des şi foarte des” în

lumea satelor.

1 Idem2 . Rădulescu S.M., Banciu D. Introducere în sociologia delincvenței juvenile. Adolescența între normalitate și devianță. -București, 1990, pag 1093 Idem

14

Pe locurile următoare, din punct de vedere al intensităţii producerii, se situează

scandalurile în familie (23,6), bătăile şi scandalurile dintre oameni (20,7) şi violenţele şi

bătăile între copii la şcoală.1

Există fie o anumită prudenţă, fie o anumită temere, fie o lipsă de cunoştinţă din

partea locuitorilor mediului rural , care, în proporţii majoritare, consideră că asemenea

acte deviante se produc „rar şi foarte rar”, unii chiar apreciind că, de pildă, maltratarea

fizică a copiilor nu există sau nu se produce deloc (39,0% dintre subiecţi), ca şi lovirile şi

vătămările corporale (28,6%).

În schimb, se estimează, în proporţie de peste 60%, că spargerile de locuinţe

sau distrugerile de bunuri se produc „foarte rar şi rar” spațiul rural, iar peste 30% dintre

persoanele cu domiciliul înafara mediului urban consideră că asemenea fapte nu s-au

produs niciodată în comună, ceea ce coincide şi cu numărul mult mai redus de furturi,

spargeri sau tâlhării înregistrate oficial în mediul rural.

Există un larg consens al populaţiei rurale, cu privire la amendarea severă, în

special, a tuturor actelor şi faptelor ce ţin de violenţa fizică, ea fiind considerată ca

forma cea mai gravă şi de neacceptat dintre toate tipurile de violenţă întâlnite.

De asemenea, este semnificativ

faptul că locuitorii mediului rural resping cu tărie şi acele forme de violenţă îndreptate

împotriva patrimoniului lor personal (cum ar fi distrugerile de bunuri şi spargerile de

locuinţe), considerate ca fiind la fel de grave şi periculoase ca şi lovirile şi vătămările

corporale.

2.3 Factorii care influențează afluxul infracțional in mediul rural

Societatea românească contemporană se confruntă cu o multitudine de

probleme sociale, ce nu au fost deloc anticipate, generate de transformările majore în

toate sferele vieţii sociale şi care au un impact negativ asupra întregii societăţi. La

nivelul transformărilor produse în sfera atitudinilor şi comportamentelor, schimbările

sociale au generat o accentuată insecuritate socială, suspiciune şi frustrare în special în

rândul tineretului, un puternic pesimism social, un sentiment de descurajare şi chiar de 1 Idem

15

inadaptare. 1

Comportamental, aceste percepţii şi atitudini se materializează fie în conduite din

ce în ce mai blazate, fie în comportamente deviante. În multitudinea formelor pe care le

poate îmbrăca devianţa socială, un loc aparte îl ocupă conduitele delincvente, acestea

caracterizându-se prin cel mai înalt nivel al pericolului social. 2

După anul 1989, România s-a confruntat cu profunde transformări politice,

economice, sociale, culturale, care, pe componenta infracţionalităţii s-au materializat în

apariţia unui mediu social care a facilitat menţinerea şi creşterea procentului

delincvenţei.

Fenomenul este valabil pentru toate statele, fie că sunt ele puternic dezvoltate

economic fie că sunt angrenate într-un amplu proces de restructurare economică

asemeni statelor din estul Europei.

Diferenţa este redată de faptul că în statele aflate în plină tranziţie de la un

sistem (politic, economic, social) la altul fenomenul infracţionalităţii găseşte un mediu

prielnic pentru proliferare.

De aceea, tratarea şi prevenirea infracţionalităţii, implică în mod direct

responsabilităţi la toate nivelele sociale, de la legislativ până la executiv, având în

vedere faptul că sărăcia, crizele economice şi sociale nu generează de la sine

asemenea fenomene, criminalitatea (totalitatea infracţiunilor săvârşite pe un anumit

teritoriu şi într-o anumită perioadă ) având o etiologie mult mai complexă, iar profilaxia

sa presupune cooperarea tuturor entităţilor care au tangenţă cu acest fenomen (de la

instituţii de stat până la ONG-uri)

Pentru a obţine o imagine mai concludentă a factorilor primordiali care

generează actele de violenţă, vom lua in considerare anumiți factori sau situaţii ce ar

putea avea influenţă în declanşarea unor fapte de violenţă.

Dintre aceştia, pe primul loc se situează consumul de alcool în exces (86,2%),

urmat de existenţa unor sancţiuni prea blânde faţă de persoanele violente şi

neimplicarea oamenilor în stoparea actelor de violenţă

1 Rădulescu S.M. Teorii sociologice în domeniul devianței și al problemelor sociale. -București, 1994, pag 712

16

Această configuraţie este semnificativă din perspectiva confundării investigată a

cauzelor violenţei cu anumite condiţii favorizante, cum este situaţia consumului excesiv

de alcool, care, deşi în multe acte de violenţă este prezent şi chiar are un rol important

în precipitarea violenţei, nu reprezintă el însuşi o cauză propriu-zisă a violenţei, ci doar

un factor favorizant. 1

Tot astfel, se pune un accent prea mare pe lipsa unor factori normativi şi juridici

în generarea violenţei, considerând că existenţa unor sancţiuni prea blânde pentru

indivizii violenţi reprezintă o cauză a violenţei, ceea ce nu este exact, întrucât înăsprirea

sancţiunilor pedepselor de-a lungul timpului nu a diminuat actele de violenţă. 2

În acelaşi timp, populația rurala este confuza, atunci când situează influenţa

mass-mediei, pe ultimul loc ca pondere, în declanşarea unor acte violente, întrucât nu

se poate infera o legătură directă, nemijlocită şi cauzală între mesajul mediatic şi

existenţa sau apariţia unor acte violente.3

In această perioadă s-au cristalizat şi structurat noi fundamente cu potenţial

favorizant pentru fenomenul infracţionalităţii: explozia necontrolată de aşa-numite surse

de informare (presă scrisă, audio, vizuală), care în loc să contribuie la diminuarea

fenomenului nu au făcut altceva decât să se constituie în vehicule motivaţionale pentru

proliferarea de acte delincvente, este vorba aici de faptul că mass-media a renunţat, din

motive comerciale, la funcţia de educare în schimbul celei de informare (indiferent de

impactul informaţiilor transmise). Astfel avem de-a face cu emisiuni TV care prezintă un

exces de violenţă ,avem de-a face cu site-uri la care accesul este foarte facil şi care

promovează şi încurajează actele delincvente etc.4

Noţiunea de delincvenţă exprimă încălcarea normelor juridice cu caracter penal

prin care sunt protejate cele mai importante valori şi relaţii sociale. Delincvenţa este o

formă de devianţă socială negativă, definită adesea şi prin termenii de criminalitate şi

infracţionalitate.

Referindu-ne la caracteristica comportamentului delincvent, observăm din start

că acesta este un fenomen complex, incluzând multiple dimensiuni de natură statistică,

1 Albu E. Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii preadolescenți. -București, 2002., pag 192 Idem3 Idem4 Idem

17

juridică, sociologică, psihologică, asistenţială (a asistenţei sociale), prospectivă,

economică şi culturală: dimensiunea statistică caracterizează starea şi dinamica

delincvenţei în timp şi în spaţiu; dimensiunea juridică evidenţiază tipul normelor juridice

violate prin acte şi fapte antisociale, periculozitatea acestora, prejudiciile produse, tipul

de sancţiuni preconizate pentru persoanele delincvente; dimensiunea sociologică este

centrată pe identificarea cauzelor delictelor şi crimelor, pe elaborarea şi promovarea

unor măsuri de prevenire; dimensiunea psihologică se referă la structura personalităţii

individului certat cu legea, la motivaţia comiterii delictului, atitudinea delincventului faţă

de fapta comisă (răspunderea, discernământul etc.);1 dimensiunea asistenţială (a

asistenţei sociale) pune accentul, în special, pe modalităţile de resocializare şi

reintegrare a persoanelor care comit delicte, de „umanizare” a justiţiei, prin promovarea

formelor alternative la detenţie etc.; dimensiunea economică evidenţiază aşa-zisul cost

al crimei, consecinţele directe şi indirecte ale delincvenţei din punct de vedere material

şi moral; dimensiunea prospectivă vizează tendinţele de evoluţie a delincvenţei, precum

şi propensiunea spre delincvenţă a anumitor indivizi şi grupuri sociale. 2

2.4 Masuri necesare pentru stoparea fenomenului criminalității rurale

Principalele soluţii şi măsuri, care vizează stoparea şi diminuarea actelor de

violenţă, sunt de ordin educativ

creşterea respectului tinerilor,

educaţia antiviolentă a cetăţenilor,

organizarea de campanii antiviolenţă,

diminuarea mesajelor violente din mass-media, adresate copiilor)

Cele de natură juridică-preventivă :

(adoptarea unor legi speciale antiviolenţă,

creşterea numărului de poliţişti şi a patrulelor de poliţie în comune,

sancţionarea promptă a grupurilor violente

Cele de natură comunitară

înfiinţarea unor comisii de împăciuire la nivel comunal,

1 Cioclei V. Criminologie etiologică. -București, 1996, pag 242Mitrofan N. Psihologie judiciară. -București: Șansa, 1997. , pag 45

18

intervenţia vecinilor şi a rudelor, în cazul scandalurilor în familie

De asemenea sunt necesare şi anumite măsuri cu caracter economic şi social, care

să vizeze diminuarea sărăciei din sate, asigurarea unor condiţii decente de muncă şi

locuit pentru cei de la sate, diminuarea consumului de alcool etc.

19