LUCRARE DE SEMINAR

„CREAREA LUMII VAZUTE”

Coordonator: Citirigă Vasile Susţinător: Florea Petru Cosmin Specializare : Teologie Pastorală, Anul III

1

Cuprins

CREAREA LUMII VAZUTE

1. Introducere ...................................................................................... pag 32. Referat biblic despre crearea lumii vazute ..................................... pag 3

CREAREA OMULUI

1. Introducere ..................................................................................... pag 52. Originea omului ............................................................................. pag 63. Chipul lui Dumnezeu in om ........................................................... pag 8 4. Chipul lui Dumnezeu, ca înrudire a omului cu Dumnezeu ...……. pag 11 5. Localizarea chipului lui Dumnezeu in om ...................................... pag 136. Chip si asemanare ........................................................................... pag 147. Omul : De la chip la asemanare ...................................................... pag 188. Concluzii ......................................................................................... pag 219. Bi bliografie .....................................................................................pag 23

2

Introducere

Lumea vazuta este lumea care cade sub simturile omului, sau sub incidenţa organelor de simt. Ea cuprinde intregul univers, inclusiv omul, care nu poate fi despartit nicidecum de natura. Sfantul Vasile cel Mare, Lactantiu si alti parinti bisericesti subliniaza faptul ca lumea a fost facuta pentru om, iar omul pentru Dumnezeu. Astfel omul nu poate fi conceput in afara de natura cosmica, precum nici natura nu poate fi inteleasa fara om. De aici rezulta si resposabilitatea omului fata de natura si modul comportarii sale in ea si fata de ea. La aceasta se mai adauga si faptul ca intreaga natura este destinata slavei de care vor fi partasi oamenii in imparatia lui Dumnezeu (Rom.8, 21), cand El va face pentru oameni << ceruri noi si pamant nou >>, in care sa locuiasca dreptatea (II Pentru, 3, 13). Asadar, natura a fost creata de Dumnezeu ca substrat necesar pentru existenta omului. De aici rezulta doua concluzii: 1. Influenta reciproca si solidaritatea omului cu natura; 2. Caracterul anthropocentric al naturii, caci ea numai prin om isi implineste scopul sau.

Referat biblic despre crearea lumii vazute

Pe temeiul Revelatiei, invatatura crestina sustine ca lumea vazuta a fost creata de Dumnezeu din nimic. Ea, asemenea omului, are un inceput, dar va avea si un sfarsit. Cuvintele cu care incepe cartea Facerii : „ La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul” ( Facere 1,1 ) arata ca lumea materiala, ca si cea spirituala, a fost creata, deci a luat fiinta in timp. Cuvantul „la inceput” arata deci primul contact, prima unire a lui Dumnezeu Cel vesnic cu timpul, pe care tot El l-a creat, unire in care Creatorul va ramane pana la sfarsitul lumii. Dogma crearii lumii din nimic respinge orice alte explicatii cu privire la crearea lumii. Lumea nu e o emanatie din fiinta divina si nici nu este modelata dintr-o materie eterna, coexistenta cu Dumnezeu, de insusi Dumnezeu sau de vreun demiurg. Sfantul Atanasie cel Mare spune : „ Unii, printre care Platon, care e mare la greci, asigura ca Dumnezeu a facut universul plecand de la o materie preexistenta si fara origine; ca Dumnezeu n-ar fi putut face nimic, daca materia n-ar fi preexistat, asa cum trebuie sa existe lemnul ca sa poata fi lucrat de tamplar. Cei ce vorbesc astfel, nu-si dau seama ca atribuie lui Dumnezeu o slabiciune. Caci daca nu este El insusi cauza materiei, ci formeaza lucrurile pornind de la o materie de baza, El va fi considerat slab, incapabil sa lucreze cevafara materie asa cum slab este si tamplarul, care nu poate face nici un lucru necesar fara lemn” De cate ori Sfintii Parinti vorbesc despre motivul si scopul crearii lumii, subliniaza bunatatea lui Dumnezeu ca motiv al crearii acesteia. Astfel, Dionisie Areopagitul spune in acest sens: „ Binele prin insusi faptul ca exista ca bine fiintial, intinde bunatatea sa la toate cele ce sunt”. Daca Dumnezeu a adus la existenta creatura din nefiinta, pentru ca aceasta sa se impartaseasca de bunatatea si iubirea lui, scopul creatiei este ca intreaga faptura sa ajunga la o impartasire deplina a acestei iubiri, adica la o comuniune deplina cu Dumnezeu . Lumea vazuta e contingenta, fiind creata in mod liber de catre Dumnezeu, Ea este „foarte buna” , fiind potrivita scopului ei. Ea a fost creata astfel, incat omul, prin lucrarea sa, cu ajutorul lui Dumnezeu sa o ridice spre o deplina spiritualizare, in care omul sa realizeze cea mai deplina

3

unire cu Dumnezeu. Astfel, in lume se impletesc doua lucrari: a lui Dumnezeu si a omului, amandoua convergand spre acelasi scop. Inafara de om, pe care l-a creat printr-o lucrare deosebita , Dumnezeu a creat lumea din nimic cu puterea cuvantului Sau. De aceea, psalmistul zice: „El a zis si s-a facut, El a poruncit si s-a zidit” (Ps. 148,6). Aceasta nu inseamna ca lumea vazuta a aparut dintr-odata asa cum arata ea la crearea omului. Lumea vazuta a fost creata de Dumnezeu in mod pregresiv, intr-o ordine deplina, in asa fel incat sa existe o stransa legatura intre toate creaturile din ea , cele superioare presupunand existenta celor inferioare. In acest sens, unii teologi vorbesc despre o creatie primara, prin care inteleg crearea materiei din care sa facut lumea, dupa care a urmat creatia secundara, prin care toate creaturile din lume si-au primit forma lor specifica unele fiind conditia de existenta pentru altele. Astfel, lumea creata de Dumnezeu intr-o anumita perioada de timp formeaza un tot unitar, conducandu-se spre scopul ei dupa legile pe care Dumnezeu le-a sadit in toate creaturile, potrivit planului sau din vesnicie. Desigur, referatul biblic despre crearea lumii materiale in sase zile (hexaimeron) din capitolul 1 al cartii Facerii se deosebeste de afirmatiile pe care le face astazi stiinta cu privire la originea lumii si evolutia ei. Dar cu toate acestea atat Biblia, cat si stiinta afirma ca lumea a luat fiinta intr-o anumita perioada de timp, intr-o ordine progresiva, fiinta superioara din lume fiind omul. Pe temeiul celor cuprinse in capitolul 1 din cartea Facerii, crearea lumii se cele sase zile s-a desfasurat astfel : In ziua intai a facut Dumnezeu materia si lumina. Caci daca prin „cerul” se intelege lumea nevazuta a ingerilor, prin „pamantul” se intelege lumea vazuta, dar intr-o forma nedefinita, doarece „pamantul era neintocmit si gol”, ceea ce inseamna ca materia creata trebuia organizata, din ea urmand sa ia fiinta tot ce exista in univers, si deoarece deasupra adancului domnea intunericul, Dumnezeu a facut lumina, deoarece fara aceasta nu-i posibila vreo lucrare sau vreo crestere a fiintelor ce urmau sa fie create mai tarziu. In ziua a doua, Dumnezeu a facut taria, adica bolta cereasca, despartind apele de sus de cele de jos. Cu aceata a inceput organizarea materiei, pentru ca se se creeze conditiile necesare vietii fiintelor vii. In ziua a treia, Dumnezeu a despartit apele de uscat, facand sa apara oceanele, marile, fuviile si raurile, iar pamantul sa devina uscat, pentru a putea creste pe el plantele. Tot atunci a facut Dumnezeu toate plantele dupa felul lor. In ziua a patra, Dumnezeu a facut luminatorii mari: soarele si luna si luminatorii mici: stelele, si i-a asezat pe taria cerului, ca sa lumineze pamantul si sa carmuiasca ziua si noaptea. In ziua a cincea, Dumnezeu a facut vietuitoarele din apa si pasarile din aer, fiecare dupa felul lor, binecuvantandu-le spre a se inmulti. In ziua a sasea, Dumnezeu a facut toate animalele mari, taratoarele, fiarele salbatice si animalele domestice, toate dupa felul lor, iar la urma l-a facut pe om. Desi cartea Facerii la sfarsitul fiecareia din zilele creatiei face precizarea ca „s-a facut seara si s-a facut dimineata”, invatatura despre durata zilelor creatiei nu este o dogma, ci ramane numai o teologumena. Asadar, nu e necesar sa credem ca aceste zile au avut o durata de 24 de ore, ele putand fi socotite perioade de timp mult mai indelungate, echivalente erelor geologice. Dealtfel, potrivit cuvintelor psalmistului: „Caci inaintea ochilor Tai o mie de ani e ca ziua de ieri ce a trecut si ca o straja de noapte” (Ps. 89, 4 ), precum si ale sfantului apostol Petru: „O zi inaintea Domnului este ca o mie de ani si o mie de ani ca o zi” ( II Petru, 3, 8 ), rezulta ca pentru Dumnezeu care e vesnic, durata timpului este fara importanta, El putand crea totul dintr-o clipita,

4

ori intr-un timp mai indelungat, dupa a Sa bunavointa. Moise, autorul cartii Facerii, a prezentat zilele creatiei drept zile obisnuite, deoarece pentru poporul evreu era mai usor sa inteleaga atotputernicia divina in creatie, daca intregul univers cu tot ce exista in el a fost creat in sase zile. O creatie care s-ar fi extins pe durata catorva ere geologice, punea oarecum la indoiala in mintea acelor timpuri atotputernicia divina. Dar indeferent de durata de timp in care a fost creata lumea materiala, creatia ei a fost progresiva si cu totul corespunzatoare scopului pe care Dumnezeu i l-a dat, caci cartea Facerii spune: „Si a privit Dumnezeu toate cate facuse si iata erau foarte bune” (Fac. 1, 31 ).

Introducere. Crearea omului

Ultima dintre făpturile lui Dumnezeu şi, totodată, cea mai de seamă dintre ele, este omul, cu care Dumnezeu încheie şi încoronează întreaga creaţie. Prin natura şi demnitatea sa, omul se deosebeşte de toate făpturile pământeşti, fiind însă legat de ele după cum este legat şi de lumea curat spirituală. Omul a fost creat ultimul pentru a fi introdus în lume ca un rege în palatul său, spuneau Părinţii greci. Deşi creat ultimul, omul ocupă locul de mijloc între lumea curat spirituală şi cea curat materială; celei dintâi îi aparţine cu sufletul său, iar celei din urmă, cu trupul său. El este punctul de întretăiere al celor două lumi şi o sinteză totodată a acestora; este, cum bine s-a zis în filozofia gracă, un rezumat şi o reprezentare în mic a lumii celei mari (macrocosmosul), adică un microcosmos.

Creştinismul acorda omului o valoare cu totul deosebită. După doctrina crestină omul este incheierea şi incoronarea creaţiei. Este punctul cosmic, singurul punct în care cerul şi pamântul, veşnicia şi vremelnicia se întretaie, unindu-se; întrucât omul aparţine în acelaşi timp şi lumii spirituale şi lumii materiale, lumi pe care le uneşte prin dohotomismul naturii sale, el fiind prin aceasta o lume mică (microcosmos), coroană a lumii celei mari cum ne spune Mărurisirea Ortodoxă: ,,În urmă a creat Dumnezeu pe om,care este alcătuit din suflet material şi raţional şi din trup material, ca din această alcătuire a omului, pe de o parte să cunoască adevarul, că Dumnezeu este Creator al lumii spirituale, iar pe de alta, că El a zidit şi lumea materială. Din această cauză, omul se numeşte şi o lume mică, deoarece el poartă cu sine chipul a toată lumea cea mare.” (Mărturisirea Ortodoxă I,18).

Poziţia distinctă a omului în lume este indicată în special de modul deosebit în care a fost creat el. Dacă celelalte vieţuitoare (plante şi animale) au fost create atât ca principiu de viaţă cât şi ca făpturi materiale din elementele pământeşti, numai prin cuvânt, omul singur a fost creat de Dumnezeu printr-un act special, şi anume i-a creat trupul din ţărână, şi i-a insuflat suflare de viaţă, sufletul, făcându-l fiinţă vie (Facere 2,7). Femeia a fost creată dintr-o coastă a lui Adam (Facere 2,21). Prin aceste imagini se indică pe de o parte relaţia strânsă a omului cu lumea aceasta văzută şi cu Dumnezeu, iar pe de altă parte, proeminenţa lui trupească şi spirituală, primindu-şi sufletul şi trupul printr-un act special al lui Dumnezeu şi nu ca celelalte făpturi. În acelaşi timp, crearea specială a omului scoate în evidenţă constituţia dublă a fiinţei lui, care se opune oricărei teorii care neagă fie principiul corporal, fie pe cel spiritual.1

1 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu ,,Indrumări misionare”, editura Institutul Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1986, pag.178.

5

Creştinismul vede în om fiinţa creată cu o menire foarte înaltă şi iubită de Dumnezeu, fiinţa care trebuie ridicată şi mântuită,fiind singura din această lume care poartă cu sine chipul lui Dumnezeu.

Crearea lumii este descrisă de Moise, prin cuvintele: ,,Să face om după chipul si asemănarea noastră, ca să stăpânească peştii mărilor ,păsările cerului…”. (Facere 1,26-27). Cuvintele de mai sus arată deci că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu.

În ceea ce priveşte chipul lui Dumnezeu în om, Biserica învată că aceasta se referă la natura spirituală a omului, adică la raţiune, sentiment şi voinţă, deoarece toate tind către Dumnezeu deci, chipul lui Dumnezeu in om îl reprezintă sufletul omului.

Asemănarea lui Dumnezeu înseamnă ducerea la îndeplinirea chipului lui Dumnezeu în om, este virtutea şi sfinţirea prin care omul se face asemenea lui Dumnezeu.

Deosebirea dintre chip şi asemănare o arată Sfânta Scriptură prin cuvintele: ,,Să facem om după chipul şi asemănarea noastră…” (Facerea 1,26), iar după ce l-a creat pe om, Dumnezeu a zis: ,,Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” fără să mai adauge şi asemănarea lui Dumnezeu. Asemănarea o avea ca virtualitate, ca potenţa, ca posibilitate.

Mulţi dintre neoprotenstanţi, susţin că cele doua cuvinte sunt sinonime. De aceea vom arăta din cele ce urmează, ce inseamnă chipul lui Dumnezeu în om şi cum putem dobândi asemănarea cu El.

Originea omului

După învăţătura Bisericii, omul provine, ca şi celelalte făpturi, de la Dumnezeu, prin creaţie. Cartea Facerii descrie creaţia omului astfel: ,,Şi a zis Dumnezeu: Să face om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mărilor, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul! Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi…”(1,26-28). În capitolul al doilea al Facerii ni se istoriseşte creaţia, în special a omului: ,,Atunci luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”(vers. 7). ,,Şi a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o lui Adam”(vers. 21-22).2

Pentru creştini, relatarea creaţiei în general şi a omului în special are un caracter istoric şi constituie un adevăr de credinţă. Folosirea unor imagini şi simboluri pentru exprimarea acestui adevăr de credinţă este determinată de nevoia de exprimare şi înţelegere omenească care necesită mijloace adecvate şi apropiate minţii omeneşti. Ideile principale ale descrierii creării lumii şi a omului de către Dumnezeu, din Cartea Facerii, sunt prezente în diverse contexte în întreaga Sfântă Scriptură a Vechiului şi a Noului Testament, şi anume ideea că omul a fost creat de Dumnezeu (Iov 10, 8; Ps. 118, 73; Luca 3, 8); că trupul omului a fost făcut din pământ iar sufletul i s-a dat de Dumnezeu (Ecl. 12, 7; Iov 10, 9, I Cor. 15, 47); că femeia a fost făcută din Adam (Fac. 2, 22-24, I Cor.11,8). Mântuitorul Hristos a confirmat ca adevărate cele relatate în cartea Facerii despre crearea lumii si a omului, citând din descrierea creării lumii în discuţia

2 Pr. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Dr. Ioan Zăgrean, ,,Dogmatica ortodoxă – manual pentru seminariile teologice”, Editura Renaştere, Cluj, 2004, pag. 148

6

avută cu fariseii asupra indisolubilităţii căsătoriei: ,,…Dar de la inceputul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipsi de femeia sa. Şi vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ceea ce Dumnezeu a unit omul, sa nu despartă’’(Marcu 10,6-9,Matei 19,5-6).

Exprimările antropomorfice ale lui Moise despre lucrările dumnezeieşti, vorbind despre creaţie, răspund nevoii de a fi înţelese de către aceia cărora se adresează. Acest lucru îl spune şi Teodoret al Cirului: ,,…Căci descriind creaţiunea, marele prooroc observă că pe toate celelalte creaturi Dumnezeu le-a produs prin cuvânt, iar pe om l-a făcut cu mâinile Sale; dar precum acolo prin cuvânt nu înţelegem rostirea, ci voinţa, aşa şi aici, la formarea omului, nu înţelegem lucrare mâinilor, ci o grijă mai mare faţă de lucrul acesta…Dumnezeiescul Moise zice că la început s-a format trupul lui Adam şi apoi i s-a insuflat lui sufletul de la Dumnzeu…; prin cuvântul suflare nu se înţelege aici vreo părticică din Fiinţa dumnezeiasca, precum au cugetat Cerdon şi Marcion, ci prin cuvântul acesta se arată însuşirea sufletului, ca fiind al unei fiinţe raţionale. Deci expresiile antropomorfice sunt un lucru secundar; esenţialul îl constituie adevărul creării omului direct de către Dumnezeu şi grija Lui deosebită faţă de om. Acest adevăr fundamental este învăţat de întreaga Sfântă Tradiţie. Astfel, Sfântul Ioan Damaschin zice: ,,Dumnezeu crează pe om cu mâinile Sale proprii din natura văzută şi nevăzută, după chipul şi asemănarea Sa. A făcut trupul din pământ, iar suflet raţional şi gânditor îi dădu prin insuflarea Sa proprie’’.

După cuvintele Sfintei Scripturi, a fost format mai întâi trupul omului din ţărână, şi apoi a fost creat sufletul său prin suflare dumnezeiască. Dar de aici nu trebuie să ne închipuim, după sensul literal al cuvintelor Scripturii, că în creaţia omului au fost două acte separate şi succesive, creaţia trupului şi apoi a sufletului, ci un singur act creator sau o creaţie simultană a trupului şi a sufletului. Căci numai aşa se păstrează neatinse atotputericia şi înţelepciunea lui Dumnezeu şi unitatea fiinţială a omului. Ceea ce vrea să exprime aici Sfânta Scriptură (Fac. 2, 7) nu este succesiunea celor două elemente, ci ideea că trupul este element constitutiv al fiinţei omului şi bază sau premisă a vieţii spirituale umane. Deci, dacă este greşită ideea creării sufletului în urma trupului, nu mai puţin greşită este şi concepţia după care sufletul a fost creat înaintea trupului (preexistenţianismul). Sinodul V ecumenic (553) a respins concepţia lui Origen despre preexistenţa sufletului, învăţând, prin aceasta, creaţia simultană a sufletului şi a trupului.

Omul a fost adus la existenţă în urma tuturor creaturilor pentru că el reprezintă o întrgire a acestora şi pentru că uneşte în sine lumea materială şi cea spirituală. Aceasta este cugetarea părinţilor bisericeşti. Într-un fel, omul este locţiitorul lui Dumnezeu pe pământ şi purtătorul de cuvânt al întregii creaţii în faţa lui Dumnezeu. El este solidar cu Întreaga creaţie şi responsabil, într-un fel, de ea în faţa lui Dumnezeu. Dacă avem în vedere cuvintelee Scripturii: ,,Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în raiul cel din Eden, ca să-l lucreze şi să-l păzească’’ (Fac. 2, 15), şi faptul că Adam a fost pus să pună nume tuturor făpturilor: ,,Şi Domnul Dumnezeu, care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le aduse lui Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa că toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice’’ (Fac. 2, 19-20), ne dăm seama de situaţia deosebită pe care o are Adam în lăuntrul lumii create.3

Faptul că omul a fost creat în urma celorlalte făpturi pământeşti se explică după teologia Sfinţilor Părinţi, prin înţelepciunea planului Dumnezeiesc de creaţie, anume: Omul reprezentând încununarea creaturilor şi punctul de întâlnire a celor două lumi, spirituală şi materială, era potrivit să fie adus la existenţă în urma acestora; şi, în al doilea rând, omul fiind aşezat ca stăpân

3 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, op. cit., pag .179-181

7

al pământului (Fac. 1, 28), ca locţiitor al lui Dumnezeu pe pământ, era bine chibzuit ca să se organizeze mai întâi pământul ca loc de desăvârşire a vieţii omeneşti.4

Chipul lui Dumnezeu în om

Această temă a ,,chipului” (είκών) are o lungă istorie. Reprezintă un termen fundamental în filozofia elenă, încă de le Platon, de la stoici şi mai târziu, la neoplatonici. Ea reprezintă şi nucleul antropologiei Vechiului Testament, în special al cărţii Facerii. În Noul Testament, termenul se imbogăţeşte şi cu un conţinut hristologic, fapt care dă antropologiei dimensiuni noi5. De exemplu, pentru Sfântul Apostol Pavel, ,,Chipul lui Dumnezeu Cel nevăzut” (Colosseni I,15) este Hristos, iar omul este al Chipului. Această invătătură a Sfântului Apostol Pavel este pentru Sfiţtii Părinţi punctul de plecare şi centrul teologiei ,,Chipului”.

Sfinţii părinţi explică în ce anume constă chipul şi în ce constă asemănarea cu Dumnezeu: ,,Dupa invatatura ortodoxa, chipul este cel mai mare dar al impărtăşit omului de către Creatorul sau ca urmare a dragostei dumnezeişti”6. Chipul lui Dumnezeu în om nu se referă la trupul acestuia, aşa cum susţineau antropomorfiţii (audienii) pentru că Dumnezeu nu are trup: ,,Chipul lui Dumnezeu în om este sufletul acestuia în înclinaţia lui spre Dumnezeu”7. Totuşi chipul nu este cu totul străin de trup, deoarece trupul participă la puterea sufletului prin cele cinci simţuri, prin formă, poziţie şi posibilitate de exprimare a stărilor sufleteşti. În acest sens se poate spune că omul intreg are chipul lui Dumnezeu după cum afirmă şi Sfânta Scriptură: ,,Să facem om după chipul şi asemănarea noastră” (Facere I,26).

Prin suflarea Sa, Dumnezeu l-a adus pe om la viată, spre deosebire de celelalte vieţuitoare pe care le-a creat doar prin cuvânt, iar prin aceasta l-a predispus pe om sa trăiască o viaţă după chipul vieţii Sale. În caracterul omului de chip al lui Dumnezeu este implicată ideea de participare la viaţa divină, şi fără această participare, chipul şi-ar pierde calitatea sa. Sufletul, prin creatie, poartă in el întipărită ca şi organică - substanţială – pecetea chipului lui Dumnezeu şi menirea asemănării cu El8.

Dat fiind faptul că omul este totuşi o copie a lui Dumnezeu, este chemat de Creatorul său să devină ,,Dumnezeu după har”9.De aceea, omul trebuie să aibă în sine tot ceea ce are şi

4 Pr. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Dr. Ioan Zăgrean,op. cit. pag. 1485 Panayotis Nellas, „Omul animal îndumnezeit”,trad. de Ioan Dica Jr.,Editura Deisis,Sibiu,2002, pag.616 Protos Dr.Vartolomeu Androni ,,Starea originară a protopărinţilor în cele trei mari confesiuni crestine” în Ortodoxia, nr 1-2/1996,pag647 Hristu Andrustos, ,,Dogmatica Bisericii Ortodoxe Rasaritene”, trad. de Pr. Prof. D.Staniloaie,Sibiu,1930, pag.1508 Pr. Dr. Constantin Galeriu. ,,Pronie,har si libertate dupa Teofan,fostul episcop de Vladimir”,in Ortodoxia,XI(1959),nr.3, pag.4019 Protos Dr.Vartolomeu Andronie, op. cit.,pag.64

8

Dumnezeu: ,,Chipul nu este adevărat chip decât în măsura în care posedă toate atributele modelului său”10.

Dumnezeu este incognoscibil în fiinţa Lui dar cunoscut în manifestările Lui multiple. La fel de antiroxal şi paradoxal este chipul Său în om deoarece îi este model. Nu putem cunoaşte ce este fiinţa umană insăşi, ci numai persoana umană în manifestările ei. Chipul lui Dumnezeu în om constă în caracterul de persoană, sau de fiinţă personală, prin care imită pe Dumnezeu. După Sfântul Ioan Gură de Aur, omul ca chip al lui Dumnezeu este în acelaşi timp şi persoană şi natură, sau mai exact ,,persoană care face concretă si prelevează natura pentru că este chip al Fiului care reprezintă un ipostas personal distinct al fiiniţei unice si indivizibile comună Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt”11.

Coordonatele chipului sunt de natură spirituală în reciprocitate cu materialitatea omului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ,,iubirea de oameni a lui Dumnezeu a voit ca omul acesta făcut din pământ să aibă suflet raţional ca să fie astfel o fiinţă întreagă şi desăvârşită”. Ca şi chip al lui Dumnezeu, omul înţeles ca fiinţă întreagă şi desăvârşită reflectă această calitate într-o mulţime de daruri şi puteri. Încă de la creaţie omul poseda conştiinţa: ,,Chiar de la început, de când a făcut pe om, Stăpânul cel iubitor de oameni a pus în om conştiinţa, acuzator nelipsit din om, care nu poate greşi şi nici nu poate fi înşelat12.

Chipul are un caracter dialogic şi comunitar, prin el punandu-se începutul unitaţii în comuniune, între Necreat, făptură şi între oameni. Chipul este în aşa măsură constitutiv omului încât ,,crearea” după chip înseamna defapt ,,participare” la Arhetip. Omul şi creaţia sunt existente teologice care ,,participă” prin energiile divine necreate ce străbat umanitatea îndumnezeita a lui Hristos şi prin El omul intreg la Dumnezeu13.

Sfântul Vasile cel Mare în definirea ,,chipului” exclude orice reprezentare antropomorfică a lui Dumnezeu după chipul Căruia a fost făcut omul: ,,Nu include pe Dumnezeu în concepte corporale, nu îl delimita pe măsura spiritului tău. El este indezirabil în materia Sa. Gândeşte-te la ceva mare. Adaugă şi mai mult la ceea ce ai conceput şi acestui supliment încă şi mai mult. Fii convins că raţionamentul tău nu va atinge niciodată ceea ce este infinit. Nu concepe imaginea lui Dumnezeu! Dumnezeu se concepe în putere pentru simplitatea naturii fară cantitate pentru măreţie. El este peste tot şi transcede totul şi precis, este intangibil şi invizibil, ceea ce scapă pătrunderii spiritului tău, nici o mărire nu-L circumscrie, nici o figură nu-L delimitează, nici o putere nu-L măsoară, nici o epocă nu-L cuprinde. Nimic nu este pentru Dumnezeu ca pentru noi”. Acest text al Sfântului Vasile cel Mare trimite la dificultatea noţiunii de ,,chip” ca icoană a Arhetipului cel necuprins. Sfântul Vasile descrie noţiunea de ,,chip” prin aceea că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, prin raţiunea Sa: ,,…Să invaţăm lucrurile de la Dumnezeu şi să înţelegem în ceea ce ne priveşte că noi nu predăm ceea ce este după chipul lui Dumnezeu sub formă corporală…”14. Chipul reprezintă totalitatea lucrurilor îndeplinite în iubire personală prin care omul poate deveni asemănător lui Dumnezeu.

După cum am spus mai sus, punctul de plecare al teologiei patristice cu privire la ,,chipul” lui Dumnezeu în om se află în învăţătura Sfantului Pavel. Aceasta invatatura se afla

10 Pr. Prof. Dumitru Radu ,,Starea paradisiaca a omului in cele trei mari confesiuni” in Ortodoxia, anul VIII(1956), nr.3, pag.32511 Pr. Dr. Marin Ciulei, ,,Antropologie patristica”, Editura Sirona, Alexandria,1999, pag.22712 Sfantul Ioan Gura de Aur, ,,Omilii la Facere” VIII, 3, trad. Pr. D.Fecioru in P.S.B.,21, Editura Institutului Biblic, Bucuresti, 1987, pag.10113 Pr.Dr. Marin Ciulei,op.cit., pag.36314 Sfântul Vasile cel Mare, ,,Omilii la Hexaimeron”, trad.de Pr.D. Fecioru in P.S.B.,17, Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 1986,pag.117

9

sintetizata in primul capitol al ,,Epistolei către Coloseni” şi este foarte caracteristic faptul că ea este exprimată nu ca părere personală a Sfântului Pavel, ci ca un imn liturgic al comunităţii primare (perpauliene)15, după cum se poate observa: ,,Omului Chip al Dumnezeului celui nevăzut, mai întâi născut decât toată zidirea, pentru că în El s-au zidit toate, cele din ceruri şi cele de pe pamânt, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie stăpâniri, fie puteri, toate s-au zidit prin El şi pentru El, şi El este mai înainte de toate şi toate întru El sunt aşezate şi El este Chipul trupului care este Biserica” (Colosseni I, 16-18). Textul reprezintă o învăţătură pur cosmologică si antropologică, adică în el se subliniază semnificaţia chipului lui Dumnezeu pentru om.

Am arătat acest lucru pentru că Sfinţii Părinţi nu vorbesc despre tema Facerii ,,omul după chipul lui Dumnezeu” fără să o lege de tema paulină ,,Hristos – Chip al lui Dumnezeu”. Este clară destinaţia că Hristos reprezintă Chipul lui Dumnezeu şi omul chipul lui Hristos, adică ,,omul este chip al Chipului”. ,,Cel mai întâi născut decât toată zidirea este Chip al lui Dumnezeu … însă omul este făcut după Chipul lui Dumnezeu”16.

Adesea Sfinţii Părinţi spun că omul este o fiinţa raţională, cuvântătoare pentru că a fost zidită după chipul lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschin spune: ,,În câte moduri se spune expresia <după chip>? După faptul că omul are raţiune, intelectualitate şi libertate, după faptul că mintea omului naşte cuvânt şi emite duh; după calitatea de a stăpâni a omului…”17. Prin aceasta se incearcă stabilirea unor atribute, insuşiri ale chipului.

Sfântul Grigore de Nyssa caracterizează chipul în mod logic spunând că este totalitatea însuşirilor care caracterizează Dumnezeirea. Aceste însuşiri sunt ,,în primul rând inteligenţa şi raţiunea şi voinţa şi libertatea”18. Sfântul Vasile cel Mare mai adaugă aici şi spiritualitatea ,,chipului” spunând că spiritualitatea Arhetipului îl determina pa Acesta să o transfere şi asupra chipului din om. Despre raţiune se spune că trebuie să fie stăpâna pasiunilor şi astfel ,,pe primul plan sunt prerogativele sufletului”19.

Dacă unul dintre Sfinţii Părinţi mai vechi,ca Sfântul Iustin Martirul sau Sfântul Irineu,în lupta cu gnosticismul, numeau trupul chip al lui Dumnezeu, nu inţelegeau prin aceasta că chipul lui Dumnezeu ar fi propriu trupului, ci că şi trupul participă oarecum la acest chip, prin unirea lui cu sufletul, prin forma, poziţia şi funcţiunea lui de a exprima puterea şi măreţia sufletului. În acest înţeles, omul întreg are chipul lui Dumnezeu, ceea ce rezultă şi din cuvintele Sfintei Scripturi, după care, înainte de a fi fost format trupul omului s-a zis: ,,Să facem om după chipul şi asemănarea noastră”. Dumnezeu fiind spirit pur fără îndoială că chipul Lui în om se raportează la natura sirituală a omului, anume la raţiune, voinţă şi sentiment întrucât acestea tind spre Dumnezeu, ca spre adevăr, bine şi fericire absolută. Chipul lui Dumnezeu în om este sufletul acestuia în înclinaţia lui spre Dumnezeu20.

În scrierile Sfinţilor Părinţi ,,chipul’’ lui Dumnezeu în om se atribuie ,,când demnităţii împărăteşti a omului, superiorităţii sale în cosmosul sensibil, când e văzut în natura lui spirituală, în suflet, sau în partea principală, conducătoare (ήγεμoνιχόν) a fiinţei sale, în spirit (νoΰς), în facultăţile superioare ca inteligenţa, raţiunea (λόγος) sau în libertatea proprie omului, facultate de a se determina dinăuntru -αύτεξούσιον- în virtutea căreia omul e principiu propriu al acţiunilor sale. Uneori chipul lui Dumnezeu e asimilat unei calităţi a sufletului lui, simplicităţii, nemuririi

15 Panayotis Nellas, op.cit.pg.61.16 Origen, ,,Contra Cels” la Panayotis Nellas, op. cit. pag.6217 Sfantul Ioan Damaschin, ,,Despre cele doua vointe in Hristos’’, la Panayotis Nellas, op.cit., pag.6018 Protos Dr.Vartolomeu Androni, op.cit.pag.6519 Panayotis Nellas, op.cit., pag.6220 Hristu Andrustos, op. cit , pag.150

10

sau se identifică cu facultatea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, de a vieţui în comuniune cu El, cu posibilitatea de a participa la Dumnezeu, cu prezenţa Duhului Sfânt în suflet’’…

Pluritatea aceasta de ,,soluţii’’ arată întâi de toate complexitatea fiinţei umane, complexitate pe care, de altmiteri, i-o împrumută tocmai ,,după chipul’’. Căci precum Dumnezeu e simplu şi unul şi totuşi Îi putem da, din nesfârşite puncte de vedere, nesfârşite nume, tot aşa şi ,,chipul’’ Său în noi e simplu şi unul, dar i se dă, din diferite puncte de vedere, diferite nume21.

Chipul lui Dumnezeu, ca înrudire a omului cu Dumnezeu

Chipul implică şi relaţia specială cu modelul său. Chipul lui Dumnezeu în om implică înrudirea şi relaţia specială a acestuia din urmă cu Dumnezeu, Creatorul şi Modelul său. Omul este după chipul lui Dumnezeu, pentru că având un suflet înrudit cu Dumnezeu (Fac., 2, 7), tinde spre Dumnezeu şi se află într-o relaţie vie cu Dumnezeu. Iar prin această relaţie de viaţă, omul menţine neslăbită înrudirea sa cu Dumnezeu. De altfel, şi chipul biologic se menţine în înrudirea cu modelul său numai dacă-i vine de la model o putere continuă, sau dacă între el şi model este o comuniune continuă. Fenomenul acesta îl observăm şi la oameni. O relaţie convergentă frecventă face pe doi sau pe mai mulţi oameni să semene între ei. Dar dacă între un chip biologic şi modelul său sau între doi sau mai mulţi oameni nu ar fi o înrudire, nu ar putea fi vorba nici de o relaţie care să arate şi să menţină pe unul ca chip al celuilalt. De aceea, şi omul se menţine ca chip neslăbit al lui Dumnezeu numai dacă, pe baza unei înrudiri, se menţine între el şi Dumnezeu o relaţie de viaţă, o comuniune continuă, în care este activ nu numai Dumnezeu, ci şi omul.

Relaţia dintre om şi Dumnezeu este posibilă datorită faptului că Dumnezeu l-a făcut pe om de la început înrudit cu Sine. Făcându-l după chipul Său, Dumnezeu l-a pus pe om chiar de la început în relaţie conştientă şi liberă cu Sine, prin insuflarea ,,sufletului viu’’ (I Cor. 15, 45). Expresia ,,suflet viu’’ indică pe om în unitatea fiinţei lui. Părinţii Bisericii spun că prin această suflare Dumnezeu a sădit în om nu numai sufletul întelegător înrudit cu Dumnezeu, ci şi harul Său, ca manifestare a relaţiei Sale cu omul, care provoacă în om răspunsul său la actul întemeietor de relaţie a lui cu Dumnezeu. Sfântul Grigore Palama spune în ,,Despre purcederea Duhului Sfânt’’: fiinţa noastră este înrudită cu Dumnezeu prin Duhul primit, dar primeşte Duhul fiindcă este capabil de el, şi pentru că este capabilă pentru relaţia cu Dumnezeu.

Dumnezeu fiind unul în fiinţă şi întreit în persoane, chipul lui Dumnezeu din om înseamnă participarea omului la Sfânta Treime şi relaţia specială a acestuia cu toate Persoanele Sfintei Treimi. El, chipul, ţine atât de sufletul mintal şi raţional al omului, cât şi de harul dumnezeiesc, ca energie necreată a Duhului Sfânt, sau ca comuniune activă a lui Dumnezeu. Aceasta este şi interpretarea pe care Sfântul Grigorie Palama o dă expresiei ,,suflet viu’’ insuflat de Dumnezeu omului : suflet veşnic viu, nemuritor şi înzestrat cu harul dumnezeiesc, exprimând chipul lui Dumnezeu din om: ,,…Căci s-a făcut primul om spre suflet viu. Dar ce inseamna viu? Veşnic viu, nemuritor, adică raţional (cuvântător). Căci nemuritorul este raţional. Şi nu numai aceasta, ci este înzestrat cu harul dumnezeiesc. Căci numai aşa este cu adevărat viu sufletului…’’.

21 Pr. Ioan Turcu, ,,Conceptul de ’chip’ şi implicaţiile lui soteriologice’’, în Ortodoxia, XI (1959), nr.3 , pag. 421

11

Iar identitatea raţonalului cu nemurirea poate fi înţeleasă cu adevărat ,,dacă vom considera că existenţa omului spre moarte este neraţională sau lipsită de sens, dar şi dacă vom privi raţionalul ca cuvântător’’. Omul vorbeşte pentru că i se adresează Dumnezeu, pentru că e pus prin vorbire în relaţie cu Dumnezeu; ,,şi pentru că vorbeşte, mai bine zis pentru că răspunde, omul nu va termina niciodată să răspundă, pentru că Dumnezeu nu va termina niciodată să-i spună ceea ce este El şi să-i arate iubirea Lui şi omul nu va termina niciodată să înţeleagă şi să vrea să înţeleagă şi mai mult şi să-şi exprime bucuria, recunoştinţa şi doxologia pentru ceea ce-i arată Dumnezeu’’22.

Suflarea lui Dumnezeu sădeşte în om nu atât viaţa biologică, căci aceasta o au şi animalele, care nu primesc o insuflare de la Dumnezeu, ci viaţa înţelegerii şi a comuniunii cu Sine, adică viaţa spirituală. Cu cât e mai dezvoltată înţelegerea, cu atât e mai dezvoltată comuniunea şi viceversa. În aceasta e chipul în întregimea lui. Prin insuflarea lui Dumnezeu sufletul înţelegător şi liber e pus o dată pentru totdeauna în om, dar o dată cu el Dumnezeu intră şi în comuniune prin suflarea Sa cu sufletul sădit în om. Din sufletul insuflat şi din comuniunea începută prin Dumnezeu, care e una cu harul Lui, răsare comuniunea omului cu El. De aceea în Răsărit s-a pus totdeauna în strânsă legătură harul cu natura omului, rămânând cu suflet, rămâne cu un oarecare har al lui Dumnezeu, sau într-o anumită aspiraţie spre Dumnezeu şi deci intr-o relaţie cu El.

Dumnezeu insuflă în organismul biologic suportul spiritual al sufletului căruia i se adresează chemarea Sa şi în acelaşi timp îi dă capacitatea să răspundă. Dumnezeu suflând în om începe să vorbească cu omul, sau îi dă încredinţarea că Dumnezeu îi vorbeşte şi el trebuie să răspundă. O dată cu sufletul îi dă conştiinţa că Dumnezeu îi vorbeşte şi că el trebuie să răspundă. Prin suflarea lui Dumnezeu, apare în om un ’tu’ al lui Dumnezeu, care e ,,chipul lui Dumnezeu’’, căci acest ’tu’ poate să spună şi el ’eu’ şi-I poate spune şi el lui Dumnezeu ’Tu’. Dumnezeu îşi dă din nimic un partener al dialogului, dar într-un organism biologic. Suflarea spirituală a lui Dumnezeu produce o suflare spirituală ontologică a omului, sufletul spiritual înrădăcinat în organismul biologic, în dialog conştient cu Dumnezeu şi cu semenii.

Iar acest dialog e menit să dureze continuu. Prin păcat comuniunea clară se întunecă, dar întrucât sufletul raţional rămâne în om, rămâne şi o anumită relaţie cu Dumnezeu, chiar dacă Dumnezeu nu mai e cunoscut ca Persoană, ci numai ca adevăr şi bine impersonal ce ţâşnesc din faţa acoperită a Lui.

Fiinţa noastră, în calitatea sa de chip al lui Dumnezeu, rămâne permanent participantă la divin, la lumina dumnezeiască, chiar dacă nu o mai vede destul de clar. După Sfântul Grigorie de Nazianz noi suntem ,,din neamul lui Dumnezeu’’, urmând în aceasta Sfântul Apostol Pavel (Fapte 17, 29). Sfântul Maxim declară că noi suntem ,,părticică’’ a lui Dumnezeu. Dar participarea aceasta nu e numai un fapt dat, ci şi unul ce se cere dezvoltat. Sfântul Maxim explică aceasta în sensul că noi avem ca principiu şi cauză Raţiunea divină sau Cuvântul lui Dumnezeu, având să sporim prin lucrarea noastră în apropierea de Dumnezeu. Sfântul Grigore de Nyssa leagă participarea de înrudire spunând: ,,E ceva care înrudeşte pe om cu Dumnezeu. Căci pentru a participa la Dumnezeu este indispensabil să posede în fiinţa sa ceva ce corespunde Celui participat’’. Iar patriarhul Calist leagă de participare şi de înrudire dialogul în iubire, spunând că lui Dumnezeu ca iubitor Îi corespunde din partea omului: ,,Iubesc, deci sunt om’’. Amândoi iubesc şi vor să fie iubiţi23.

22 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu,op.,cit.pag.207 -20823 Pr.Prof. Dumitru Stăniloaie, op.cit. pag. 409 - 410

12

Prin urmare, prin însuşi actul creaţiei sale, omul a fost înzestrat cu calitatea de chip al lui Dumnezeu, întrucât prin ea i s-a sădit înrudirea şi relaţia lui cu Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu se menţine şi se dezvoltă prin relaţia continuă cu Dumnezeu de care omul este capabil şi după care tinde. Chipul este un ,,dar’’ şi o ,,misiune’’ (Gabe und Aufgabe) cum spune Vîşeslavţev. El implică şi asigură înrudirea şi relaţia specială, personală, dialogică a omului cu Dumnezeu24.

,,După chipul’’ e, aşadar, înrudire cu Dumnezeu, de acela el Îl doreşte pe Dumnezeu şi-L răsfrânge; Îl poartă şi Îl cunoaşte; e în relaţie cu El, participă la firea Lui (Petru 1, 4), îngenunchează în faţa Lui, se hrăneşte cu frumuseţile Lui şi îmbracă odăjdii să-l slujească. E motivul sub care observa Nicolae Cabasila că ,,dacă ochiul anume e făcut să caute lumina şi să se sature de ea, iar urechea de sunete şi toate celelalte după rostul lor, atunci dorinţa sufletului se împlineşte numai când Îl găseşte pe Dumnezeu’’. În remuşcări ,,după chipul’’ varsă spre Dumnezeu lacrima căinţei; în bucurii, lacrima bucuriei. El poartă posibilităţi nesfârşite de valori. Şi de vreme ce el e pecete de frumuseţi divine în om, - Dumnezeu fiind bun şi omul în intimitatea sa cea mai adâncă e bun. Încrederea în om şi optimismul faţă de om, prin dogma creştină, îsi au temeiul tocmai în faptul că în adâncul fiinţei umane se odihneşte Dumnezeu. În ,,după chip’’ se odihneşte Dumnezeu. Cu acest sens, desigur, sunt încărcate prea cunoscutele cuvinte ale lui Tertulian că ,,sufletul omenesc e în chip natural creştin’’. Ca atare, cunoscându-l pe om în ceea ce are el bun în el, în ,,chipul’’ său, Îl cunoaştem pe Dumnezeu, şi trăind din ceea ce are bun în el, omul trăieşte din Dumnezeu, - e calea de la om la Dumnezeu, pe care o parcurge teologia Fer. Augustin, şi invers, cunoscându-L pe Dumnezeu, din revelaţia pozitivă, îl putem cunoaşte pe om, acesta fiind zidit ,,după chipul’’ Lui, - cale pe care o străbate gândirea Sfântului Grigore de Nyssa25.

Localizarea chipului lui Dumnezeu in om

O alta problemă care s-a ivit este aceea a localizării chipului lui Dumnezeu în om. ,,În efortul lor de a localiza chipul lui Dumnezeu în om, manualele de dogmatică invaţă că el îşi are sediul in partea ratională a omului. Ar fi însa mai corect să înţelegem că omul este raţional, cuvântător, pentru că a fost zidit după Chipul lui Hristos Care este Ratiunea, Cuvântul ipostatic al Tatălui”26.

Sfântul Atanasie,care s-a ocupat de această temă, o formulează cel mai clar׃ ,,După însuşi Chipul Său i-a făcut pe ei, dându-le şi puterea Cuvântului ⁄ Raţiunii Lui ca având-o în El ca un fel de umbră a Cuvântului / Raţiunii şi făcându-se raţionali, să poată rămâne în fericire”.

Revelatoare în acest sens sunt cuvintele Sfântului Epifanie al Ciprului care spune că este practic imposibil de localizat chipul lui Dumnezeu în om de către oameni şi că acest lucru este cunoscut numai de Creator ׃„pe de o parte se crede că Chipul lui Dumnezeu este în om, iar pe de alta că acesta este mai degrabă în tot omul şi nu există pur şi simplu. Unde anume este sau unde se împlineşte chipul lui Dumnezeu în om este cunoscut numai de Dumnezeu Însuşi, Cel care a dat prin har omului existenta ,, după chip”27. La fel face şi Sfântul Vasile cel Mare. El nu limitează chipul numai la raţine, la spiritualitate, ci spune că el aparţine omului întreg. El nu

24 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu,op.,cit.pag.207 -20825 Pr. Ioan Turcu, op. cit. , pag. 42326 Sfantul Atanasie cel Mare ,,Cuvant despre intruparea Cuvantului”, la Panayotis Nellas, op.cit., pag.6327 Sfântul Epifanie al Ciprului, ,,Panasion” la Panayotis Nellas,op.cit., pag.65

13

exclude trupul în calitatea de chip al lui Dumnezeu spunând׃ ,,Chipul nu este pus în noi ca o parte componentă a fiinţei noastre, ci în totalitatea fiinţei noastre omeneşti este creată, plăsmuită ,,după chip”28.

Părintele Dumitru Stăniloaie, făcând o sinteză a ceea ce au propus Sfinţii Părinţi în legătură cu localizarea chipului lui Dumnezeu în om spune că acesta stă în legătură cu o mulţime de însuşiri ale fiinţei umane. Deoarece fiecare dinte aceste trăsături reprezintă trăsătura chipului, toate se împărtăşesc din chipul lui Dumnezeu, dar nu exclusiv. Aceasta deoarece Dumnezeu nu trebuie căutat numai într-o parte a fiinţei umane, ci în toate. Astfel când se atribuie caracterul de chip al lui Dumnezeu demnităţii împărăteşti a omului sau superiorităţii sale în raport cu cosmosul sensibil (la Sântul Ioan Gură de aur), când este văzut în natura sa sprituală, în suflet sau mai bine zis în minte şi în general în facultăţile superioare care sunt înţelegerea, raţiunea sau libertatea proprie a omului. Uneori chipul lui Dumnezeu în om este asimilat unei calităţi a sufletului, cum ar fi simplitatea, iar alteori cu facultatea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Alteori este văzut ca locuirea Sfântului Duh în sufletul omului.

Aşadar ,,omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, este natura considerată cu totul”29 şi în ceea ce am arătat până aici putem afirma că nu numai sufletul ci şi trupul omenesc participă la ,,chip” şi este creat după ,,chipul lui Dumnezeu” care ,,este sufletul acestuia în înclinaţia lui spre infinit”30.

Chip şi asemănare

După cum am arătat până aici, ,,chipul lui Dumnezeu în om” constă în structura antologică făcută să tindă spre comuniune supremă, cea a Persoanelor divine cu persoanele umane. Asemănarea constă în activitatea acestei structuri.

Chipul lui Dumnezeu nu se raportează, desigur, la partea trupească a omului, cum susţineau ereticii audieni, pentru că Dumnezeu nu are trup. Dacă unii dintre sfinţii părinţi mai vechi, ca Justin Martirul şi Irineu, în luptă cu gnosticismul, numeau trupul chip al lui Dumnezeu, ei nu înţelegeau prin aceasta că chipul lui Dumnezeu ar fi propriu trupului, ci că şi trupul participă oarecum la acest chip, prin unirea lui cu sufleteul, prin forma, poziţia şi funcţiunea lui de a exprima puterea şi măreţia sufletului. În acest sens, omul întreg are chipul lui Dumnezeu, cum rezultă şi din cuvintele Sfintei Scripturi, după care, înainte de a fi format trupul omului, Dumnezeu a zis: ,,Să facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră’’ (Fac. 1, 26).

Dumnezeu fiind spirit absolut, adică pur, fară îndoială că chipul lui Dumnezeu în om se referă în primul rând la partea spirituală a omului, anume la raţiunea, voinţa şi sentimentul omului, întru-cât toate acestea tind spre Dumnezeu, ca spre adevărul, binele şi fericirea absolută. Chipul lui Dumnezeu în om este, deci, sufletul acestuia în tensiune lui spre Dumnezeu. Concepţia aceasta o întâlnim la toţi părinţii Bisericii. Văzut ca tensiune după Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu se păstrează şi în omul căzut, căci şi în acesta au rămas urme din tensiunea şi dorinţa după Dumnezeu şi din înclinaţia spre bine, cum vom vedea ceva mai departe. Unii dintre părinţii şi scriitorii bisericeşti, ca Sfântul Ioan Gură de Aur şi Teodoret, înţeleg chipul lui

28 Pr. Dr. Marin Ciulei, op. cit., pag. 15429 Sfântul Grigore de Nyssa ,,De hominis op ficio”,XVI, la Pr.Prof.D. Stăniloaie,op.cit.,pag32730 Hristu Andrustos,op.cit.,pag.150

14

Dumnezeu în om ca putere de stăpânire asupra naturii şi vietăţilor. Dar stăpânirea asupra naturii nu este decât consecinţa şi manifestarea chipului dumnezeiesc, prin care omul se ridică deasupra tuturor făpturilor pământeşti. Acest lucru îl exprimă Sfânta Scriptură însăşi, când adaugă cuvintelor despre chip şi asemănare stăpânirea omului peste întreaga natură (Fac. 1,28).

Părinţii fac deosebire între chip şi asemănare, după care s-a creat omul, deşi Sfânta Scriptură pare a le folosi uneori ca sinonime: la Fac.1, 26 se vorbeşte despre chip şi asemănare, la Fac. 1,27; 5, 1 şi 9, 6, despre chip; la Iacov 3, 9, despre asemănare. Chipul dumnezeiesc din om se referă la natura intelectuală şi morală a omului, la raţiune şi libertate, în înclinaţia lor spre Dumnezeu, iar asemănarea lui Dumnezeu este scopul către care tinde omul în dezvoltarea şi desăvârşirea sa morală. Asemănarea cu Dumnezeu putea fi atinsă numai prin statornicirea în bine cu ajutorul harului dumnezeiesc, fiind, deci, rezultatul conlucrării omului cu Dumnezeu care îi împărtăşeşte harul Său. Punctul de plecare al asemănării cu Dumnezeu îl constituie chipul lui Dumnezeu, raţiunea, sentimentul şi libertatea omului, cu înclinaţia lor fiinţială spre adevăr, frumos şi bine31.

Sfântul Vasile cel Mare învăţând despre chip şi asemănare explică aparenta neconcordanţă dintre sfatul persoanelor Sfintei Treimi (Facere 1, 26) şi cel de după creare (Facere 1, 27), text în care după cum spuneam mai sus nu se mai aminteşte despre asemănare. Acesta neagă schimbarea voinţei lui Dumnezeu sau intervenţia căinţei în timpul creaţiei. Neagă, de asemenea, şi neputinţa Creatorului care hotărăşte un lucru şi realizează altul. Faptul că unii consideră că Sfânta Scriptură dă informaţii neclare, este de asemenea o blasfemie. Explicaţia ar fi următoarea după Sfântul Vasile: ,,Este deci necesar ca omul să fie după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu…Nu Scriptura spune asta . creatorul nu este neputincios şi deliberarea n-a fost făcută în deşert. Care este raţiunea tăcerii? Înseamnă că noi posedăm pe unul prin creaţie şi dobândim pe altul prin voinţă. În prima ne este dat să fim făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Prin voinţă se formează în noi asemănarea lui Dumnezeu. Ceea ce ţine de voinţă, firea noastră o posedă în putere (virtual), dar prin acţiune (lucrare) ne-o procurăm. Dacă creându-ne Domnul nu ar fi luat înainte prevederea să spună ,,să creăm” şi ,,după asemănare” nu prin puterea noastră proprie am fi putut dobândi asemănarea cu Dumnezeu. Dar iată că El ne-e creat cu puterea de a fi capabili să ne asemănăm cu Dumnezeu. Dându-ne această putere, ne-a permis să fim împreună lucrători ai asemănării cu El, ca să ne revină răsplata efortului nostru şi ca să nu fim ca acele portrete ieşite din mâna unui pictor, obiecte inerte, ca roada asemănării noastre să nu se întoarca doar spre lauda altuia. … El mi-a lăsat îndatorirea ca să devin după asemănarea lui Dumnezeu…”

Totuşi în teologia Sfântului Vasile asemănarea cu Dumneuzeu nu este doar rezultatul voinţei şi eforturilor omeneşti ci şi colaborarea harului divin. Pe scurt,Sfântul Vasile învaţă că Dumnezeu ne-a făcut capabili să I ne asemănăm şi ne-a permis să fim participanţii acestei asemănări. Omul posedă puterea raţiunii prin faptul că este ,,după chipul lui Dumnezeu”, iar asemănarea o dobândeşte devenind creştin: ,,…după chipul lui Dumnezeu înseamnă origine şi rădăcină a binelui, pe care am avut-o implantată în firea mea, încă de la zidire, iar după asemănarea lui Dumnezeu, îmi survine, în urmă din faptele mele şi din truda mea pentru cele bune şi din purtarea mea plină de virtute în întreaga mea viaţă”

Formula după asemănare (virtual) este acelaşi lucru ca cea după chip, în acţiune, însă înseamnă a-şi însuşi virtutea, a realize binele în faptă şi a ajunge, astfel, prin viaţă, la asemănarea lui Dumnezeu32. Dumnezeu îi dă omului puterea să lucreze, iar ,,luminarea dumnezeiască

31 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, op. Cit., pag. 20532 Sfântul Vasile cel Mare, op. Cit., pag 208-209

15

restabileşte asemănarea, ceea ce eliberează imediat chipul, iar strălucirea sa poate fi văzută la sfinţi şi la copii.”33

Natura chipului este esenţial dinamică la fel cum şi asemănarea este esenţial ontologică prin realizarea chipului desăvârşit. Sfântul Grigore de Nyssa explică: ,,Nu într-o parte a firii se găseşte chipul, nici harul într-o parte a sa, ci firea în totalitatea ei este chipul lui Dumnezeu”34. Cu alte cuvinte chipul şi asemănarea sunt corelative.

Asemănarea este aspiraţia irezistibilă a sufletului nostru către Dumnezeu. ,,În acest sens asemănarea este un chip realizat şi chipul o asemănare în mod potenţial (virtual)”. Aceasta explică faptul că omul este o fiinţă făcută să ajungă la Dumnezeu. Sfântul Grigore de Nyssa spune că o fiinţă nu este om decât în condiţiile în care este însufleţită de Duhul Sfânt, când este ,,chip asemănător”. Totuşi acesta arată cum între Prototip şi Chip există asemănare, dar nu identitate. Chipul poartă în orice înţelegere frumuseţea Prototipului; iar dacă el nu ar avea nici o diferenţă faţă de Acesta, n-ar mai fi deloc asemănător, ci identic cu Modelul de care nimic nu l-ar separa. Ce diferenţă există între Dumnezeu şi cel ce este după asemănarea Sa? Precis, una este necreată, cealaltă primeşte existenţa prin creaţie”.

Sfântul Grigore exemplifică prin Evanghelia de la Marcu (XII, 16) care, atunci când ne prezintă trăsăturile de bronz ale Cezarului, ne face să înţelegem că dacă în sine există o asemănare între reprezentare şi modelul său, Cezarul, există totuşi o diferenţă între subiect. Analogic vorbind, una este creată şi cealaltă necrteată. Atunci, ,,una este identică cu sine şi rămâne întotdeauna neschimbată, cealaltă produsă prin creaţie a început să existe printr-o schimbare şi se găseşte în mod natural predispusă să se schimbe altfel”35. Aşadar, în concepţia acestuia, schimbarea este specificitatea care-l distinge pe om de Dumnezeu. După Sfântul Ioan Gură de Aur redobândirea integrală a chipului nu este altceva decât parcurgerea drumului de la chip la asemănare. El defineşte ,,asemănarea” în reciprocitate cu noţiunea de ,,chip”. După cum cuvântul ,,chip” înseamnă stăpânire, tot aşa cuvântul ,,asemănare” înseamnă ca noi să ajungem, atât cât ne stă în puterea noastră omenească, asemenea lui Dumnezeu.36

Sfântul Ioan îndeamnă să fim asemenea lui Dumnezeu, în ceea ce priveşte bunătatea, blândeţea, virtutea, precum ne îndeamnă Însuşi Mântuitorul: ,,Fiţi asemenea Tatălui nostru din ceruri” (Matei V,45). De aici putem deduce că dobândirea asemănării se realizează prin curăţirea de patimi prin puterea raţiunii. În acest sens, Sfântul Ioan ne îndeamnă să stăpânim păcatul care ne îndepărteaza de Dumnezeu.

Efortul continuu în această direcţie duce la asemănarea cu Dumnezeu care va avea ca rezultat mântuirea şi îndumnezeirea. Culmea celei mai înalte virtuţi, pe cât posibil, este asemănarea cu Dumnezeu. ,,Pentru dobândirea asemănării omul slobozit de patimi prin dragoste, se înalţă pâna la cele mai alese stări”37.

Nici Fericitul Augustin nu vorbeşte despre asemănarea ca separată de chip. De fapt, noţiunea de asemănare la acesta este doar presupusă. El nu concepe asemănarea în aceeaşi manieră ca şi noţiunea de chip, accentuând nu numai subliniind, distincţia dinte necreat si creat. Totuşi, într-o operă din tinereţe, ne face să distingem chipul de asemănare, net, spunând: ,,Orice

33 Paul Evdochimov, ,,Ortodoxia”, trad. De P.S. Dr. Irineu Ioan Popa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1996, pag.6334 Pr. Dr. Marin Ciulei.op. cit. Pag 15435 Sfântul Grigore de Nyssa, ,, Despre crearea omului”, trad. De Pr. Dr. Marin Ciulei, op. Cit., pag 19336 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. Cit., IX, pag.11037 Sfântul Ioan gură de Aur ,,Omilia la I Corinteni”, trad de Pr. Dr. Marin Ciulei, op. Cit, pag 232

16

chip este asemănarea cu cel al cărui chip este şi totuşi cel ce se aseamănă cu cineva nu este doar pentru aceasta chipul său”38.

Chipul este fundament obiectiv prin însăşi structura sa dinamică, care este asemănarea subiectivă, personală. A fi fost creat după chip înseamnă a exista după chip. Asemănarea cu Dumnezeu se actualizează prin practicarea virtuţii, ea fiind starea de deplină sfinţenie şi dreptate, conformitatea morală cu Creatorul.

Origen spune că: ,,trebuie făcută deosebirea între demnitatea chipului şi desăvârşirea asemănării. Demnitatea este dată, dar asemănarea cu Dumnezeu rămâne o minune etică pentru om”39. Astfel asemănarea cu Dumnezeu poate fi ajunsă prin statornicie în bine, depinzând pe de o parte de acţiunea puterilor spirituale, morale şi omeneşti, iar pe de alta de ajutorul harului dumnezeiesc. Sfântul Ioan Damaschin sintetizează totul astfel: ,,Cuvintele după chipul indică raţiunea şi libertatea, iar cuvintele după asemănare arată asemănarea cu Dumnezeu atât cât este posibil.”

Adam trebuia sa-şi dezvolte în întregime însuşirile sale naturale şi să se asemene cu Dumnezeu atât cât era posibil. Dar este vizibil că el nu era perfect, aceasta rezultând din faptul că Dumnezeu nu i-a lăsat asemănarea, ci l-a lăsat să devină drept şi sfânt mergând pe calea virtuţii în mod liber. Aceasta o explică tot Sfântul Ioan Damaschin când spune că harul dumnezeiesc este factor esenţial al acestui progres în bine, spunând că Adam avea ,,puterea să înainteze fiind ajutat de harul divin”40.

Tertulian arată că: ,,Nimic nu exprimă mai bine chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, decât faptul că omul este zidit liber cu privire la decizia şi la puterea sa”41.

Sfântul Atanasie spune că: ,,Omul fiind alcătuit din trup şi suflet primeşte chipul în acesta din urmă”, iar Sfântul Grigore de Nyssa scrie că: ,,Prin termenul de chip se arată ceea ce este omul în sine de la creaţie, iar prin asemănare se sugerează ceea ce este omul în potenţă sau ceea ce trebuie să devină”42. Sfântul Macarie Egipteanu spune că ,,nici soarele, nici luna, nici pământul n-au voinţă liberă, ci numai omul care este creat după chipul lui Dumnezeu şi după asemănarea Lui”43.

Chipul lui Dumnezeu aparţine naturii umane prin creaţie, este un dat ontologic. Asemănarea este o potenţă şi misiune pe care omul trebuie să o realizeze prin conlucrarea sa liberă şi conştientă cu harul dumnezeiesc. Chipul şi asemănarea sunt strâns legate între ele. Cum observă Sfântul Vasile cel Mare, chipul este asemănarea în potenţă, iar asemănarea, chipul în actualitate, adică chipul manifestat ca atare prin tot ceea ce ţine de el.asemănarea cu Dumnezeu se realizează efectiv prin practicarea virtuţii cu ajutorul harului dumnezeiesc; ea este starea de deplină sfinţenie şi dreptate, este conformitate morală cu Creatorul. După Sfântul Ioan Damaschin, ,, cuvintele ’după chipul’ indică raţiunea şi libertate, iar cuvintele ’după asemănare’ arată asemănarea cu Dumnezeu, în virtute atât cât este posibil’’ (Dogmatica, II, 12; trad. cit., pag. 125).

Deosebirea între chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om o face Scriptura insăşi. Căci înainte de a crea pe om, Dumnezeu a zis: ,,Să facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră’’ ( Fac., 1, 26) şi apoi ni se istoriseşte că ,,Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său... a făcut bărbat

38 Fericitul Augustin, ,, Despre Geneză”, trad de Pr. Dr. Marin Ciulei, op. Cit. Pag 23239 Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, ,,Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. I, Bucureşti 1978, pag. 33740 Sfântul Ioan Damaschin ,,Dogamatica II”, trad. de Pr. D. Fecioru,Bucureşti, 1943, pag. 10641 Dr. Emanuel Banu, ,,Studii teologice”, XXXII (1980), nr. 1-2, pag.12942 Pr. Lector Ioan Mihălţan, ,,Învăţătura lui Dumnezeu în om privită interconfesional”, în ,,Studii teologice”, XXVII (1987), nr. 1-2, pag. 2443 Protos Dr. Vartolomeu Andronie, op. cit., pag. 64

17

şi femeie’’ (Fac., 1, 27), fără să mai adauge şi după ,,asemănare’’. Aceasta arată că primul om avea asemănarea numai ca virtualitate, fiindu-i dată ca ţintă la care să ajungă prin propria activitate liberă şi prin har. Explicaţia dată de Sfântul Grigore de Nyssa privind deosebirea şi relaţia dintre chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om, chiar de la creaţie, merită toată atenţia: ,, Pentru ce dar nu s-a făcut ceea ce se proiectase? Pentru că nu zice: a creat Dumnezeu pe om după chipul şi asemănarea Sa? Oare a slăbit Creatorul? Ar fi o nelegiuire a se vorbi aşa. Sau poate şi-a schimbat Creatorul planul? Nicidecum. Nici Scriptura nu spune aceasta, nici Creatorul n-a slăbit, nici planul lui n-a rămas neîmplinit... Sântem după chip prin creaţie, iar după asemănare ajungem prin noi înşine, prin voinţa noastră liberă. A fi după chipul lui Dumnezeu ne aparţine prin creaţia noastră primă, dar a ne face după asemănarea lui Dumnezeu depinde de voinţa noastră. Dar chiar şi ceea ce depinde de voinţa noastră nu se găseşte în noi decât ca posibilitate de a câştiga, neajungându-se decât prin activitatea noastră personală. Dacă Domnul, propunându-Şi să creeze pe om, n-ar fi zis mai întâi: să-l facem pe om după asemănarea Noastră, şi nu ne-ar fi dat în acelaşi timp posibilitatea asemănării cu El, nu am fi putut ajunge la aceasta prin propriile noastre puteri. Dar, de fapt, în creaţie noi am primit posibilitatea de a deveni asemenea lui Dumnezeu şi, dându-ne această posibilitate, Dumnezeu ne-a făcut pe noi înşine lucrătorii asemănării noastre cu El, spre a ne dărui răsplata pentru activitatea noastră şi spre a ne deosebi de picturile lipsite de viaţă, ieşite din mâna artistului’’44.

Omul: de la chip la asemănare

Omul a fost făcut pentru comuniunea şi unirea lui tot mai deplină şi maximă cu Dumnezeu, pentru imprimarea lui de plinătatea lui Dumnezeu, fără contopirea cu El. Aceasta constituie îndumnezeirea omului. În vederea acesteia este dat omului chipul lui Dumnezeu, ca aspiraţie fiinţială spre Modelul său absolut. În chip este implicată ca o poruncă dumnezeiască tensiunea omului după îndumnezeire. ,,Omul este o făptură care a primit poruncă să devină dumnezeu’’, spun Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Vasile cel Mare. Chipul lui Dumnezeu îl arată pe om ca fiind destinat îndumnezeirii, întrucât el, chipul, ,,presupune prezenţa indestructibilă a harului inerent naturii umane implicat în însuşi actul creaţiei’’ (Paul Evdokimov)

Asemănarea nu este numai starea finală a îndumnezeirii omului, ci întreg drumul de dezvoltare a chipului, prin voinţa omului stimulată şi ajutată de harul lui Dumnezeu. Toţi părinţii Bisericii, de la început până la Sfântul Grigorie Palama, au accentuat faptul că ,,chipul’’ se dezvoltă în asemănare, îndeosebi prin virtuţi care sunt lucrarea voinţei ajutată de har, pe linia binelui moral45.

Omul este expresia cea mai sublimă a activităţii creatoare a lui Dumnezeu. Adam şi Eva, bărbat şi femeie, sunt creaţi după ,,chipul şi asemănarea lui Dumnezeu’’ (Facere 1, 26). Dumnezeu este izvorul şi destinul vieţii umane create. ,,Chipul’’ Său se realizează în fiinţele umane nu atât prin atribute particulare (iubire, raţiune), cât prin calitatea personală distinctivă care le plasează deasupra altor fiinţe corporale. ,,Chipul lui Dumnezeu în om’’ este identificat de către mulţi dintre teologii ortodocşi greci contemporani (Yannaras, Zizioulas, Nissiotis, Nellas)

44 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu , op. cit., pag. 206 - 20745 Ibidem, pag. 211

18

cu ,,personalitatea’’ umană: posibilitatea – ca dar divin – pe care o are omul de a intra în relaţie cu Dumnezeu, cu sine şi cu alţii, exersată în libertate şi iubire. Deci, noi suntem cu adevărat ,,persoane’’ doar în măsura în care oglindim personalitatea esenţială a lui Dumnezeu, caracterizată printr-o reciprocitate totală a iubirii împărtăşite între Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Dacă într-adevăr suntem obligaţi, aşa cum afirmă Yannaras, să ne confruntăm înainte de toate cu ,,aventura existenţială a libertăţii noastre’’, aceasta se întâmplă întrucât căderea (individuală şi colectivă) ne pune într-o continuă situaţie de ,,a alege’’. Decizia noastră liberă de a ne răzvrăti împotriva voinţei divine ne-a alungat din Paradis. Cedând ispitei, ne-am înstrăinat de Dumnezeu şi am trădat vocaţia noastră esenţială. În Hristos avem posibilitatea progresării ,,din slavă în slavă’’ (II Corinteni 3, 18) spre acea comuniune deplină şi perfectă cu Viaţa divină care ne oferă temelia indispensabilă pentru umanitatea sau personalitatea autentică. Totuşi, nevoia constantă de a alege lumina şi adevărul în locul întunericului şi minciunii ne angajează într-o permanentă luptă lăuntrică împotriva ispitei demonice şi a tendinţelor noastre de auto – idolatrizare. Adevăratul ascetism este esenţial pentru creşterea noastră spre mântuire.

Aceasta înseamnă că iniţiativa lui Dumnezeu trebuie dublată de ,,răspunsul’’ omenesc, de exerciţiul voinţei umane – prin pocăinţă, rugăciune şi fapte ale iubirii – care ne ajută, ca purtători ai chipului divin, să progresăm printr-un proces de purificare şi sfinţire interioară, până la atingerea ,,asemănării’’ divine. Sfântul Diadoh al Foticeii exprimă acest răspuns ascetic bazat pe iubire cu elocvenţa sa obişnuită: ,,Toţi oamenii sunt făcuţi după chipul lui Dumnezeu, dar asemănarea Sa este dată doar ecelora care, printr-o mare iubire, şi-au supus libertatea lor lui Dumnezeu. Pentru că doar atunci când nu ne aparţinem nouă înşine, devenim întocmai Celui Care prin iubire ne-a împăcat cu Sine.

Cum putem înţelege ,,păcatul originar’’ din această perspectivă? Teologia ortodoxă nu se opreşte asupra tensiunii dintre libertate şi responsabilitate, voinţă liberă şi determinism, aşa cum face teologia protestantă. Ortodoxia respinge, de asemenea, dogma scolastică despre păcatul originar transmis prin Adam la toate generaţiile, ca un fel de defect genetic. De fapt, ortodocşii preferă să nu vorbească deloc despre ,,păcatul originar’’, decât dacă înţelegem prin această expresie că originea păcătoşeniei cuiva se află în el însuşi: în voinţa coruptă, căzută care îl împiedică să facă binele (încă o dată, nu există decădere totală) şi îl determină să aleagă răul în mod liber şi, uneori, inevitabil. Epistola către Romani în capitolul 7 descrie ,,omul sub Lege’’, dar vorbeşte de asemenea, despre lupta credincioşilor.

Concepţia apuseană şi cea ortodoxă despre ,,păcatul originar’’ se bazează pe interpretări diferite ale textului din Epistola către Romani 5, 12: ,,Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii’’. Expresia esenţială este următoarea: ,,eph’ hô pantes hêmarton’’. La ce se referă propoziţia relativă ,,eph’ hô’’? Teologia scolastică occidentală o traduce prin ,,în care’’, însemnând că toţi vor muri pentru că toţi păcătuiesc în Adam (,,in quo omnes peccaverunt’’, în versiunea Vulgatei). Tradiţia patristică răsăriteană, urmată de cele mai multe versiuni protestante, traduce ,,eph’ hô’’ prin ,,pentru că’’: toţi vor muri pentru că păcătuiesc. Potrivit acestei interpretări, ceea ce am ,,moştenit’’ de la Adam nu este vinovăţia ca şi consecinţă a păcatului său în paradis. Mai degrabă, dacă se poate vorbi despre o ,,moştenire’’, ea trebuie înţeleasă ca o moştenire a moralităţii: ,,moartea a trecut la toţi oamenii pentru că toţi păcătuiesc’’. Cu bună ştiinţă ne-am distrus capacitatea de autodeterminare (autexousia), iar această auto-idolatrie ne-a înstrăinat de Dumnezeu şi de comuniunea cu viaţa divină. Moartea este rezultatul direct al neascultării noastre: ea este înţeleasă fie ca o consecinţă ,,naturală’’ a unei desprinderi din comuniunea cu izvorul vieţii, fie ca o limită aşezată de către Dumnezeu peste existenţa umană temporală pentru ca înstrăinarea

19

noastră să nu dureze veşnic (tradiţia patristică afirmă ambele idei). În ultimul caz, Dumnezeu nu este doar un judecător, ci şi un Milostiv faţă de cei păcătoşi, intoducând moartea ca mijloc de a pune capăt exilului nostru, ca modalitate de readucere a noastră în comuniunea cu izvorul vieţii veşnice.

De aceea moartea şi păcatul sunt privite ca puteri corupătoare care se determină reciproc. Dacă moartea este urmarea păcatului (Romani 6, 23), ea este, de asemenea, izvorul sau cauza păcatelor. Traducerea lui ,,eph’ hô’’ prin ,,pentru că’’’ arată că moartea însăşi este originea păcatului. ,,Eph’ hô’’ , în acest înţeles, se referă la ,,thanatos’’ (’’din cauza căreia’’, adică a morţii) şi, prin urmare, expresia poate fi înţeleasă în sensul că noi săvârşim păcatul ’’din pricina morţii. Cu alte cuvinte, impulsul din spatele păcatului este încercarea disperată de a ne sustrage morţii şi lipsei de sens. Moartea sau spaima de moarte constituie astfel o motivaţie puternică în viaţa morală umană.

Deşi păcatul şi moartea sunt concepute, în viziunea Sfântului Pavel, ca puteri cosmice înrobitoare, ele sunt limitate în puterea lor de a corupe şi de a distruge persoana umană. Teologia ortodoxă susţine că păcatul nu poate şterge total chipul divin din noi. La fel, voinţa noastră nu poate fi coruptă în întregime prin neascultare şi nici adusă la neputinţa de a se pocăi şi de a dobândi virtuţile. Umanitatea este creată în mod esenţial ,,bună’’, precum întreaga creaţie a lui Dumnezeu (Psalmul 8). În timp ce chipul divin poate fi serios estompat, o dimensiune a voinţei umană – pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul o numeşte ’’gnomică’’, opunând-o celei ’’naturale’’ – posedă o capacitate indestructibilă pentru libertatea de a alege. Înţeleasă ca o funcţie a persoanei, şi nu a fiinţei – o proprietate ipostatică şi nu naturală – voinţa gnomică poate răspunde voinţei divine cu credinţă, dragoste şi supunere. Pocăinţa rămâne o posibilitate trainică şi pentru sufletul cel mai întunecat, deoarece păcatul îşi are originea în dimensiunea personală şi nu în cea naturală existenţei umane. Totuşi prin acest aspect personal al vieţii omului – aspect adesea identificat cu ,,noûs-ul’’, care transcende natura şi face posibilă comuniunea cu Dumnezeu – libertatea produce roadele pocăinţei, care deschid calea spre îndumnezeirea personală46.

Voinţa omului este în robie, aşa cum afirmă atât Luther cât şi psihologia modernă. Dar această robie e relativă şi limitată – ne învaţă antopologia ortodoxă. Distincţia Sfântului Maxim între “voinţa naturală’’ şi “voinţa gnomică’’ este folositoare, prin urmare, atâta timp cât ţine în echilibru sclavia şi libertatea voinţei umane. Se rezolvă astfel antonimia dintre determinism şi voinţă liberă, libertate şi responsabilitate, şi se salvează iniţiativa umană, săvârşirea “faptelor bune’’ (Efeseni 2, 10), ca un element indispensabil în dialogul divino-uman.

Pentru teologia ortodoxă, aceasta înseamnă că mântuirea poate fi realizată numai prin sinergie: cooperarea sau conlucrarea dintre Dumnezeu şi noi, culminând cu participarea noastră la însăşi viaţa Lui. Totuşi, Ortodoxia (împreună cu o bună parte din teologia reformată), respinge distincţia scolastică între harul “operant’’ şi “cooperant’’. Mântuirea şi îndumnezeirea nu pot fi exprimate în termeni de cauză şi efect. Sinergia implică un paradox fundamental (şi non-pelagian): iniţiativa îi aparţine în întregime lui Dumnezeu, ea îşi are originea în împlinirea numai în viaţa Sfintei Treimi; aceasta nu înseamnă că Dumnezeu este activ, în timp ce noi suntem pasivi. Este necesar un răspuns uman adecvat, pentru a primi harul mântuitor. Asckesis, acea viaţă de luptă duhovnicească riguroasă, presupune acţiune, ceea ce implică pocăinţa, rugăciunea şi faptele iubirii. Iniţiativa rămâne, totuşi, în mâinile lui Dumnezeu, de la Care primim harul sfinţilor ce ne transformă, ca purtători ai chipului divin, “din slavă în slavă’’ (II Corinteni 3, 17). Noi răspundem la negrăita revărsare a iubirii şi harului divin prin interiorizarea lui în existenţa

46 Pr. Prof. Dr. John Breck, ,,Darul sacru al vieţii’’, Editura Patmos, Cluj-Napoca 2001, pag. 86

20

noastră personală. Dar chiar această lucrare a interiorizării nu este împlinită de către noi înşine, ci de către Duhul Sfânt, care sălăşuieşte şi lucrează în “templul inimii’’

Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, iniţiativa omului este mai mult decât un simplu răspuns personal. Ea include şi un aspect cosmic. Persoana umană este un microcosmos, iar vocaţia ei este de a învinge diferitele divizări ivite în creaţie prin căderea în păcat: divizări între fiinţele necreate şi create, între ceresc şi pământesc, inteligibil şi sensibil, între Paradis şi lumea fenomenelor naturale şi chiar între bărbat şi femeie (cf. Galateni 3, 28). Această îndatorire teribilă se împlineşte prin practicarea “virtuţilor’’ corespunzătoare fiecărei situaţii. Astfel, castitatea depăşeşte divizarea dată de sex, iubirea învinge diviziunea cosmică, s.a.m.d., până când persoana “în Hristos’’ îşi exersează funcţia preoţească de a se oferi pe sine şi creaţia întreagă înapoi lui Dumnezeu. Acest proces, prin care divizările esenţiale sunt înlăturate, duce în cele din urmă la îndumnezeirea persoanei şi la transfigurarea cosmosului.

Totuşi, chiar şi aici, iniţiativa şi puterea efectivă aparţine doar lui Dumnezeu. Pentru că aceste virtuţi care înlătură divizările amintite sunt dăruite de către Dumnezeu sub forma energiilor îndumnezeitoare, energii care sunt actualizate mereu în experieţa Bisericii prin dimensiune cosmică a Liturghiei, numită atât de potrivit “dumnezeiască’’47

CONCLUZII

După cum am arătat şi mai înainte, omul a fost creat prin convorbirea directă a persoanelor treimice, dupa chipul lui Dumnezeu: ,, Să facem om după după chipul şi asemănarea noastră’’ (Facere 1,26). După crearea omului, Sfânta Scriptură ne relatează: ,, Şi a făcut pe om după chipul său’’(facere 1,27), nemaiadăugând şi ,,după asemănarea Sa’’. Aceasta din cauzaă că, asemănarea omului cu Dumnezeu este un dar pe care nici una dintre făpturile create nu l-a primit, ci numai omul, dar nu direct. El poate ajunge la asemănarea cu Creatorul său numai trăindu-şi întreaga viată întru Hristos şi pentru Hristos.

Chipul lui Dumnezeu în om nu se referă în special la chipul material al lui Dumnezeu, pentru că ştim că Acesta fiind spirit, nu are trup şi chip.

Putem spune că omul a primit de la Dumnezeu chipul în dar, iar asemanarea trebuie să o dobândească. Cu alte cuvinte ,, chipul dumnezeiesc din om se referă la natura intelectuală şi morală a omului, la ratiune şi libertate în înclinaţia lui spre Dumnezeu, iar asemănarea cu Dumnezeu este scopul către care tinde omul în dezvoltarea şi desăvarşirea sa morală’’48.

Sfântul Vasile cel Mare rezumă totul într-o singură definiţie: ,,Chipul este asemănarea cu putinţă, iar asemănarea chipul în actualitate’’.

Sfântul Ioan Damaschin spune: ,,Dupa chipul’’ înseamnă aşadar mintea şi libertatea, iar după asemănarea’’- asemănarea în virtute pe cât e cu putinţă.

Prin această deosebire între chip şi asemănare înţelegem declaraţia unor Sfinţi Părinţi că chipul s-a păstrat în om, deşi n-a păşit pe calea asemănării. Căci deşi omul după cădere a mai păstrat o anumită aspiraţie spre bine şi o anumită capacitate de a-l face,ca şi o aspiraţie după adevăr şi o cunoaştere a unei frânturi din el, totuşi Părinţii nu spun că omul s-a menţinut

47 Ibidem pag. 8748 Pr. Prof. Dumitru Radu, op. cit., pag. 205

21

prin aceasta în mişcarea asemănării. Ba intr-o anumită privinţă chiar chipul s-a slabit, neactivându-se deplin în lucrarea de asemănare. Un chip deplin este un chip ce se actualizează în mişcarea de asemănare. Un chip ce nu se activeaza e oarecum un chip slăbit, dar niciodată deplin pierdut. De aceea se spune că Hristos a restabilit chipul,sau a aflat chipul pierdut. Dar nu se spune că l-a creat din nou.

Sfântul Grigorie Palama declară că chipul a rămas, dar am pierdut stabilitatea lui, care este una cu asemănarea. Dar un chip e deplin când se manifestă statornic ca chip, sau se activează în asemănare. Un chip fără asemănare nu se face vădit în mod integral ca chip, ci în mod alterat. Paradoxul stă în faptul că el e chip, şi totuşi nu se poate manifesta statornic ca chip, nu se poate arăta ca un chip clar, ci se introduce în el o anumită ambiguitate sau duplicitate.

Am menţionat că unirea maximală cu Dumnezeu, spre care urcăm prin virtute, nu poate însemna scufundare în oceanul unei infinităţi impersonale. Aceasta n-ar mai putea însemna un om îndumnezeit prin har, dar deosebit de Dumnezeu dupa fiinţă, ci o singură şi indistinctă divinitate49.

49 Pr. Prof. Dumitru Staniloaie, op. cit. , pag. 417

22

Bibliografie Generala

1. Teologie Dogmatică Ortodoxă, de Pr. Prof. Isidor Todoran şi Ioan Zăgrean 2. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R. , Bucureşti, 1998.

3. Androni, Protos. Dr. Vartolomeu, ,,Starea originară a protopărinţilor în cele trei mari confesiuni creştine’’, în ,,Ortodoxia’’, XXXV(1996), nr. 1-2.

4. Andrustos, Hristu, ,,Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene’’, trad. de Pr. Prof. D. Staniloaie, Sibiu, 1930.

5. Breck, Pr. Prof. Dr. John, ,,Darul sacru al vieţii’’, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2001.

6. Ciulei, Pr. Dr. Marin, ,,Antropologie patristică, Editura Sirona, Alexandria,1999.7. Evdochimov, Paul, ,,Ortodoxia’’, trad. de P.S. Dr. Irineu Ioan Popa, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1996.8. Galeriu, Pr. Dr. Constantin, ,,Pronie,har şi libertate după Teofan, fostul episcop de

Vladimir, în ,,Ortodoxia’’, XI(1959), nr. 3. 9. Mihălţan, Pr. Lector Ioan, ,,Învăţătura lui Dumnezeu în om privită

interconfesional’’, în ,,Studii Teologice’’, XXVII(1987), nr.1-2. 10. Nellas, Panayotis, ,,Omul animal îndumnezeit’’, trad. de Ioan Dică Jr. Editura Deisis,Sibiu. 11. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, ,,Îndrumări misionare’’, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R. , Bucureşti, 1986. 12. Idem, ,,Starea primordială a omului în cele trei confesiuni’’ , în ,,Ortodoxia’’ VIII(1956), nr. 3. 13. Sfântul Ioan Damaschin, ,, Dogmatica II’’, trad. de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1943. 14. Sfântul Ioan Gura de Aur, ,,Omilii la Facere’’, trad. de Pr. D. Fecioru în P.S.B., 21, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R. , Bucureşti, 1987. 15. Sfântul Vasile cel Mare, ,,Omilii la Hexaimeron, trad. de Pr. D. Fecioru în P.S.B., 17, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R. , Bucureşti, 1986. 16. Stăniloaie, Pr. Prof. Dumitru, ,, Teologia Dogmatică Ortodoxă’’, vol. 1, Bucureşti, 2003. 17. Todoran, Pr. Dr. Isidor, Zăgrean, Arhid. Dr. Ioan, ,,Dogmatica ortodoxa – manual pentru seminariile teologice’’, Editura Renaşterea, Cluj, 2004. 18. Todoran, Pr. Dr. Isidor, ,,Starea paradisiaca a omului şi cea de după cădere în concepţia ortodoxa şi cea romano-catolică’’, în ,,Ortodoxia’’, 1955, nr. 1. 19. Turcu, Pr. Ioan, ,,Conceptul de ’chip’ şi implicaţiile lui soteriologice’’, în ,,Ortodoxia’’, XI(1959), nr. 3. 20. Zăgrean, Arhid. Dr. Ioan, ,,Morala creştină – manual pentru seminariile teologice’’, Bucureşti, 1974.

23