CONTRIBUŢII ALE CHIMIEI LA EVOLUŢIA SOCIETĂŢII OMENEŞTI III. SĂNĂTATE ŞI MEDICINĂ Chimia a contribuit la multe descoperiri în medicină şi biologie, care

CONTRIBUŢII ALE CHIMIEI LA EVOLUŢIA SOCIETĂŢII OMENEŞTI

III. SĂNĂTATE ŞI MEDICINĂ

Chimia a contribuit la multe descoperiri în medicină şi biologie, care ne permit să trăim mai mult, mai fericiţi şi mai sănătoşi. Mult timp, în trecutul umanităţii, medicina şi îngrijirea medicală au fost primitive. Dacă oamenii erau bolnavi sau răniţi, doctorii nu puteau face prea multe pentru ei. În ultimii 100 de ani, modul în care doctorii vindecă bolile, rănile şi previn deteriorarea stării de sănătate a organismului uman a evoluat uimitor. Eforturile chimiştilor şi ale inginerilor au ajutat la fundamentarea şi evoluţia medicinei moderne, prin obţinerea de noi produse farmaceutice, crearea de noi echipamente medicale şi îmbunătăţirea considerabilă a tehnicilor de diagnosticare. Milioane de vieţi au fost salvate prin dezvoltarea medicinei cu ajutorul chimiei.

III.1. Produse antialgice şi antiinflamatorii Morfina Aspirina Cortizonul

III.2. Agenţi psihoterapeutici Clorpromazina Antidepresive triciclice Benzodiazepine

III.3. Hormoni şi regulatori hormonali

Insulina Testosteronul Progestine, estrogeni şi contraceptive orale

III.4. Agenţi gastro-intestinali Evoluţia terapiei împotriva ulcerului

III.5. Teste medicale şi Diagnosticul bolilor Tehnici medicale de imagistică Izotopi cu aplicaţii în medicină Analize medicale Monitorizarea pacienţilor

III.6. Antibiotice Salvarsan şi Prontosil Penicilina Zidovudina (AZT)

III.7. Controlul cardiovascular Reglarea ritmului cardiac Tratarea afecţiunilor inimii Anticoagulante Controlul nivelului de colesterol din sânge

III.8. Chemoterapia cancerului cis-Platinul Medicamente citostatice Tamoxifenul

III.9. Noi materiale în medicină Membre artificiale şi aparate medicale Materiale dentare Echipamente medicale Dezinfectanţi



Cronologie

1899 Aspirina a fost fabricată şi utilizată ca analgezic împotriva durerilor, inflamaţiilor articulare şi a umflăturilor.

1909 A fost fabricat Salvarsanul, primul agent chemoterapeutic.

1922 Insulina este folosită pentru scăderea nivelului ridicat de zahăr din sânge.

1923 A fost determinată structura chimică a morfinei.

1927 A fost realizat testul de sarcină prin detectarea nivelului estrogenilor din urină.

1935 Prontosilul a fost utilizat împotriva infecţiei cu streptococi.

1942 Începe perioada chemoterapiei cancerului.

1943 Apare penicilina, ceea ce marchează începuturile terapiei cu antibiotice.

1954 Este aprobată utilizarea digoxinei în tratarea trombozelor.

1954 Clorpromazinul este utilizat în terapia psihozelor.

1960 Este fabricat Enovidul şi este introdus pe piaţă ca şi contraceptiv oral.

1963 Medicamente pe bază de componente citotoxice sunt folosite în lupta împotriva cancerului.

1976 Medicamentul Tagamet se utilizează în tratamentul ulcerului gastric prin inhibarea secreţiei acide la nivelul stomacului.

1977 Tamoxifenul este folosit ca inhibitor hormonal în chemoterapie.

1987 Zidovudinul (AZT) este aprobat de FDA pentru tratamentul HIV.

Paul Ehrlich, inventatorul Salvarsanului

Frederick Banting şi Charles H. Best care au extras

insulina

Prontosil

Alexander Fleming pictat

pe o fereastră de sticlă

Mecanismul de acţiune a penicilinei

ENOVID

Structura chimică a Taxolului -

medicament citostatic

Ulcer stomacal

Panglica roz - simbolul luptei împotriva cancerului mamar.

Panglica roşie - simbolul luptei împotriva SIDA

Aspirina, primul medicament

fabricat (1900)

Structura chimică a morfinei

Test de sarcină



III.1. Analgezice şi antiinflamatorii

Morfina Morfina, folosită încă de la începutul anilor 1800 pentru ameliorarea senzaţiilor de durere, a fost extrasă iniţial din opium. Producţia de morfină a crescut simţitor în 1920, când farmacistul maghiar Janos Kabay a folosit în procedeul de extracţie întreaga plantă uscată, nu numai capsulele de mac. În anul 1923 au fost demarate cercetări pentru determinarea structurii chimice a morfinei, în vederea sintetizării unui potenţial analgezic care să nu prezinte efecte secundare, precum dependenţa sau insuficienţa respiratorie. Descifrarea modului de acţiune a extractului natural asupra corpului uman, a permis în 1961 sinteza unor noi medicamente derivate de la morfină (nalorfină, naloxon) cu eficienţă mai mare şi efecte secundare mai slabe.

Aspirina În 1890, acidul salicilic era un produs ieftin şi eficient împotriva inflamaţiilor caracteristice artritelor reumatoide, în ciuda efectelor secundare pe care le provoca (greţuri, catar gastric). Acidul acetilsalicilic (aspirina) a fost sintetizat în 1897 la Bayer de către chimistul german Felix Hoffmann şi testat apoi din punct de vedere farmacologic de către Heinrich Dreser. Producerea industrială a aspirinei a început în anul 1899, primele pilule fiind vândute în 1900. Aspirina a devenit larg utilizată în scurt timp, datorită efectelor secundare mai reduse în comparaţie cu acidul salicilic. Până la mijlocul anilor 1980, aspirina se folosea în principal ca remediu împotriva durerilor de cap. Ulterior, a fost descoperită şi acţiunea sa preventivă asupra atacurilor de cord.

Cortizonul În perioada anilor 1940, au fost identificaţi steroizii, o clasă de hormoni naturali. Aceştia sunt produşi de glandele corticosuprarenale şi prezintă acţiune antiinflamatorie. Primul cortizon natural a fost izolat în 1936, iar primul cortizon sintetic a fost preparat în 1948, de către americanul Lewis Hastings Sarett. În anul următor, datorită efectelor aparent spectaculoase în tratarea artritelor reumatoide, a început comercializarea acestuia. Studii clinice ulterioare au demonstrat însă că produsul nu vindecă artrita şi chiar poate prezenta efecte secundare grave. Cortizonul este însă eficient în tratamentul astmului şi alergiilor. Studii aprofundate au permis obţinerea de noi agenţi antiinflamatori din această clasă (prednison, prednisolon şi dexametazon), cu efecte secundare reduse.

Acidul acetilsalicilic

Mormântul lui Janos Kabay din

Budapesta

Lewis Hastings Sarett

Deformare indusă de inflamaţia articulaţiilor



III.2. Agenţi psihoterapeutici

Clorpromazina

Clorpromazina (torazina, hibernalul) a fost în 1954 primul medicament folosit pentru tratarea schizofreniei. Iniţial a fost sintetizată şi testată ca agent antihistaminic antialergic. Această nouă terapie s-a dovedit a fi extrem de eficientă şi utilă în era modernă a terapiilor antipsihotice. Controlul bolilor mintale prin medicaţie a înlăturat repede metodele anterioare de tratament, precum electroşocurile, dozele şoc de insulină sau lobotomia frontală (tratament chirurgical prin care se deconectează emisferele frontale) şi a condus la scăderea ratei de instituţionalizare a bolnavilor psihici din lumea întreagă. Cercetări ulterioare au dezvăluit mecanismul farmacologic de acţiune al clorpromazinei, acesta servind ca bază în sinteza altor medicamente antipsihotice, cum sunt haloperidolul şi olanzapina.

Antidepresivele triciclice În 1958 un studiu clinic asupra imipraminei, un medicament destinat tratamentului antipsihotic, a dezvăluit proprietăţile antidepresive ale acestuia. Din punct de vedere terapeutic, funcţionează prin afectarea activităţii neurotransmiţătorilor din creier. Pornind de la imipramină, au fost sintetizate alte medicamente derivate, cu efecte similare, denumite antidepresive triciclice. Utilizarea acestor antidepresive a devenit în scurt timp tratamentul standard al dizabilităţilor mintale.

Benzodiazepinele În 1959, clordiazepoxidul (Librium) a reprezentat începutul unei noi clase de agenţi antianxietate, benzodiazepinele. Acest medicament şi derivaţii lui au înlocuit barbituricele şi meprobamatul, agent anxiolitic moderat descoperit în 1950. Benzodiazepinele sunt considerate unele din cele mai revoluţionare medicamente ale acestei ere. Având un grad ridicat de toleranţă în organism şi siguranţă în administrare, benzodiazepinele s-au dovedit a fi bune musculorelaxante, hipnotice şi antiepileptice.

Debutul depresiei postnatale

Scene din filmul Zbor deasupra unui cuib de cuci (1975), care înfăţişează efectele

dezastruoase provocate de bolile mintale

Neurotransmiţătorii cerebrali



III.3. Hormoni şi regulatori hormonali

Insulina Insulina este o hormon proteic sintetizat în pancreas şi care controlează nivelul glucozei din sânge. Lipsa insulinei în corp conduce la instalarea diabetului de tip 1, o boală considerată fatală până în anii 1920. În 1921, doi tineri medici canadieni, Frederick Banting şi Charles H. Best, au izolat şi purificat un extract injectabil din pancreasul de bovine. Primul lor pacient a fost un băiat de 14 ani, muribund, care a fost salvat după ce a fost tratat cu acest extract timp de câteva săptămâni. Insulina a fost prelevată din pancreasul de bovine de către Eli Lilly în 1922. Prima insulină de provenienţă umană a fost obţinută în 1982 prin tehnologia ADN recombinant.

Testosteronul Testosteronul este responsabil de dezvoltarea organelor sexuale bărbăteşti şi a caracteristicilor secundare masculine. Este un hormon steroidian, având o structură similară cu cea a colesterolului. Testosteronul a fost sintetizat pentru prima dată în 1935 pentru tratarea bolilor provocate de deficienţa hormonală. Acesta poate fi produs prin modificări chimice sau microbiologice ale unor produşi naturali.

Progestine, estrogeni şi contraceptive orale În anii 1930, doi dintre hormonii femini au fost izolaţi din surse naturale: urina iepelor gestante şi respectiv o plantă de origine mexicană. Progestinele (progesteronul, hormonul luteal) sunt responsabile de menţinerea sarcinii, iar estrogenii (hormonii foliculari) influenţează ciclul menstrual. În anii 1950, s-a reuşit obţinerea versiunii sintetice a acestor hormoni, proprietăţile lor contraceptive excelente permiţând apariţia contraceptivelor orale. Apărut pe piaţă în anul1960, în SUA, enovidul a fost prima pilulă contraceptivă cu eficienţă ridicată care conţine un amestec de estrogeni şi progestine.

III.4. Agenţi gastrointestinali

Evoluţia terapiei ulcerului În 1972, James Black, un farmacolog scoţian, şi colegii săi de la Smith, Kline & French, au elucidat problema surplusului de acid secretat de stomac. Acest tip de cercetare farmaceutică este cunoscută azi sub denumirea de tehnica de design al medicamentelor. În anul 1976, a fost obţinut medicamentul Cimetidin (Tagamet) care are efect de inhibare a secreţiei gastrice acide cu minimum de reacţii secundare. Utilizarea lui largă în tratamentul ulcerului gastric a condus la scăderea accentuată a intervenţiilor chirurgicale efectuate în acest scop. Astfel, Tagamet a devenit în scurt timp un medicament prescris foarte frecvent în terapia ulcerului duodenal.

Frederick Banting şi Charles H. Best

III.5. Investigaţii medicale şi diagnosticare

Tehnici de imagistică medicală Aparate medicale, precum difractometrul de raze X sau scanerele RMI (imagistica prin rezonanţă magnetică) revoluţionare în momentul descoperirii lor, în prezent sunt utilizate frecvent în diagnosticare şi tratament. Wilhelm Konrad Roentgen, fizician de origine germană, a descoperit în 1895 razele-X, realizând şi prima imagine a oaselor mâinii soţiei sale. În anii 1900, fiecare spital mare din ţările dezvoltate deţinea un astfel de aparat. Tehnologia RMN (rezonanţa magnetică nucleară) a fost folosită pentru determinarea structurii chimice în anii 1970, iar scanerele RMI au fost aprobate pentru investigarea pacienţilor în anul 1985. Agenţii de contrast şi diferitele emulsii folosite au îmbunătăţit procedeele de diagnosticare cu ajutorul razelor X, prin scanare CT (scanare imagistică tridimensională cu raze X, tomografie computerizată), RMI sau imagistică cu ultrasunete.

Izotopi utilizaţi în medicină Imagistica medicală a fost posibilă prin utilizarea izotopilor radioactivi în determinarea funcţionalităţii organelor interne şi a fost dezvoltată prin munca de pionierat a premiantului Nobel (1943) de origine maghiară Georg Hevesy. În 1935, acesta a elucidat mecanismul metabolizării fosforului folosind izotopi radioactivi. Pentru studii, compuşii sunt marcaţi cu izotopi radioactivi (de exemplu techneţiu 99, taliu 201) sau cu substanţe radio-opace (compuşi cu bariu şi iod). Compuşii radiomarcaţi pot fi detectaţi în corp cu ajutorul radiaţiilor gamma, obţinându-se imagini ale organelor interne în care sunt localizaţi compuşii marcaţi. Aplicaţiile izotopilor medicali includ detectarea tumorilor, a bolilor de ficat sau a testului de stress pentru estimarea funcţiei cardiace.

Expertiza medicală Astăzi, afecţiunile medicale sunt stabilite prin studiul markerilor bolilor, al reziduurilor chimice de medicamente care pot fi detectate în sânge, urină, fecale, salivă, sudoare. Testele de laborator, instrumentele analitice computerizate şi testarea la domiciliu se bazează pe analize chimice. La începutul secolului XIX, diagnosticarea se baza pe observarea simptomelor clinice, respectiv dacă un pacient răspundea pozitiv la tratamentul specific unei boli, însemna că are acea boală. Diagnosticarea bazată pe testare a început în 1882, când Paul Ehrlich a observat că numai prezenţa bacilului febrei tifoide (identificat de un anumit colorant) putea dovedi diagnosticul de febră tifoidă. Înainte, diagnosticarea acestei boli se făcea în funcţie de culoarea pielii pacientului.

Monitorizarea personală Kiturile de teste facilitează monitorizarea personală a sănătăţii umane. Multe dintre aceste kituri pot fi folosite de pacienţi acasă. În 1941, Miles Laboratories au prezentat primul test de uz personal pentru determinarea zahărului din urină. În 1956 au fost introduse primele teste de urină de tip scufundă-şi-citeşte. În anii 1960 a fost introdus primul aparat portabil, pe baterie, pentru determinarea chimică a glucozei din sânge, ceea ce a îmbunătăţit considerabil calitatea vieţii pacienţilor care sufereau de diabet. În anii 1970 şi 1980 au fost introduse kiturile de uz personal pentru determinarea ovulaţiei, a sarcinii şi a sângelui în fecale.

Imaginea mâinii doamnei Roentgen




III. SĂNĂTATE ŞI MEDICINĂIII.6. Antibiotice

Salvarsan şi Prontosil Bacteriologul german Paul Ehrlich a studiat o serie de compuşi pe bază de arsen cu scopul de a le determina proprietăţile antibacteriene. Studiile sale au condus la obţinerea în 1909 a medicamentului Salvarsan, care a avut succes în tratarea bolilor cu transmitere sexuală de tipul sifilisului. În seria preparatelor utilizate în lupta contra bolilor infecţioase au urmat apoi sulfamidele. Primul medicament sulfamidic, Prontosilul, a fost descoperit în 1932 de către cercetători care se aflau în căutarea unui medicament antibacterian capabil să vindece infecţiile provocate de streptococi, cauza pneumoniei cronice. Iniţial, produsul a fost utilizat ca şi colorant textil. Descoperirea acestuia a avut o însemnătate majoră, în 1939 Gerhard Domagk fiind recompensat cu premiul Nobel pentru munca depusă în acest domeniu. Substanţa activă din Prontosil, sulfanilamida, a fost izolată abia mai târziu. Pornind de la această descoperire au fost obţinute apoi alte antibiotice, printre care şi sulfapiridina în 1938. Medicamentele din această clasă au avut un impact major, prin reducerea mortalităţii provocate de pneumonie în anii 1940, salvându-se cu ajutorul lor milioane de vieţi. Importanţa şi succesul acestor medicamente au fost depăşite doar de era penicilinei.

Penicilina În anul 1928, bacteriologul scoţian Alexander Fleming a descoperit o substanţă capabilă să distrugă bacteriile, aceasta fiind obţinută din mucegai (Penicillium notatum). Penicilina, medicament bazat pe această componentă naturală, a fost izolată în 1943, în timpul celui de-al doilea război mondial. Tratamentul cu penicilină a ajutat enorm la tratarea soldaţilor americani şi englezi răniţi. Penicilina naturală era foarte scumpă şi rară şi, ca urmare, era necesar să fie reciclată din urina pacienţilor trataţi. Structura chimică a penicilinei a fost determinată de către cercetătoarea britanică Dorothy Crowfoot Hodgkin în anii 1940, făcând astfel posibilă sinteza în laborator a acesteia. În 1957 câteva companii farmaceutice au produs şi comercializat acest medicament. Succesul avut de penicilină a deschis drumul către terapiile bazate pe antibiotice.

Zidovudin (AZT) Zidovudinul (AZT) este un medicament aprobat în 1987 în SUA pentru tratamentul împotriva virusului imunodeficienţei umane (HIV). Acest medicament a fost sintetizat în 1964, ca agent chemoterapeutic, dar s-a dovedit a fi ineficient în tratarea cancerului. În 1986, un grup de cercetători americani au descoperit activitatea acestuia împotriva retroviruşilor. AZT şi alte medicamente nucleozidice similare acţionează prin inhibarea replicării virale, prin atacul specific asupra enzimelor virale. Datorită dezvoltării rapide a rezistenţei virusului HIV, demonstrată pentru prima dată în cazul Zidovudin, azi tratamentul împotriva HIV nu mai este posibil folosind un singur tip de medicamente.

Prontosil

Penicillium notatum

Zidovudine

Alexander Fleming

Gerhard Domagk Bacteria Streptococcus

Cristale de Zidovudine

III.7. Tratamentul cardiovascular

Regularizarea ritmului cardiac Abilitatea anestezicului local Procaina de a regulariza bătăile inimii a fost observată în anii 1930. Tratamentul cu Procaină este complex şi dificil, putând cauza în anumite condiţii aritmie. Procaina a fost primul din multele medicamente antiaritmice aprobate. Aceasta inhibă activitatea canalelor de sodiu, proteine ale membranei celulare. Procaina a fost urmată de numeroase alte medicamente printre care o serie de beta-blocante şi antagonice ale canalelor de potasiu sau calciu.

Tratamentul insuficienţei cardiace Glicozidele digitalice, folosite de-a lungul secolelor pentru tratarea insuficienţei cardiace, sunt o clasă de compuşi naturali ce se regăsesc în diferite plante. După ce cercetătorii au identificat modul în care are loc creşterea forţei contractile a inimii, au obţinut Digoxina, prin extracţie dintr-o plantă de origine greacă (Digitalis lanata). Produsul a fost aprobat în 1954 pentru tratarea fibrilaţiilor atriale şi a insuficienţei cardiace. Mai târziu s-a observat că şi medicamentele cu acţiune antihipertensivă pot fi folosite în tratarea insuficienţei cardiace.

Dizolvarea cheagurilor de sânge Heparina, produs natural izolat din ficatul animal, a fost folosită în 1935 pentru prevenirea trombozei (coagularea sângelui) în timpul transfuziilor, devenind în scurt timp cel mai utilizat anticoagulant. De asemenea, previne formarea cheagurilor în timpul intervenţiilor chirurgicale efectuate pe cord sau artere. Warfarina (Cumadin) este un anticoagulant oral, care previne infarctul şi tratează atacurile de cord şi tromboza. A fost aprobat pentru uz medical în 1955. În anii 1970, s-a descoperit că până şi cheagurile deja formate pot fi tratate cu agenţi trombolitici. Folosind enzime active care dizolvă cheagurile de sânge formate, s-a ajuns la utilizarea urokinazei (1977), streptokinazei (1978) şi a TPA (1987, activator tisular plasminogen obţinut prin inginerie genetică recombinantă) în tratarea bolilor cardiovasculare.

Controlul nivelului colesterolului din sânge Depunerea colesterolului în interiorul arterelor (arteroscleroza) este una din cauzele majore ale producerii bolilor coronare şi a infarcturilor. Medicamentul Lovastatin (Mevacor) a fost aprobat în 1987, acesta controlând nivelul colesterolului din sânge. Simvastatin şi Atorvastatin, medicamente ce au fost sintetizate ulterior, au revoluţionat tratamentul hiperlipidemiei (nivel ridicat de lipide în sânge) prin gradul de eficienţă ridicată şi toleranţa foarte bună în organism.

Arteroscleroza



III.8. Chimioterapia cancerului

Evoluţia chimioterapiei Folosirea substanţelor chimice în tratarea cancerului a început în anul 1942, odată cu folosirea clinică a derivaţilor de tip bis(2-cloroetil)amină de către Louis Goodman şi Alfred Gilman. Au fost descoperite apoi medicamente care blochează acidul folic (antimetaboliţi). Aminopterina (1947) a fost folosită în tratarea leucemiei, dar datorită efectelor sale adverse asupra globulelor albe a fost înlocuită cu medicamentul metotrexat. În anii 1950, George Hitchings şi Charles Heidelberger au descoperit mercaptopurina, un antimetabolit folosit în tratarea leucemiei, şi fluorouracilul, folosit la tratarea tumorilor mamare şi a celor gastrointestinale.

Medicamente citostatice Medicamentele citotoxice sau citostaticele constituie otrăvuri pentru celule. Primele medicamente din această categorie au fost izolate din plante şi au fost introduse pentru prima dată în chimioterapia cancerului în 1963. Acţiunea lor se bazează pe faptul că celulele care se înmulţesc repede, cum sunt celulele neoplastice (celulele canceroase), sunt cele mai susceptibile de a fi distruse de aceste medicamente. Câteva dintre aceste medicamente conţin alcaloizi vinca (vincristina şi vinblastina) izolaţi din planta brebenoc, sau podafilotoxină izolată dintr-o plantă originară din America de Nord care are rizomi otrăvitori şi fructe comestibile insipide (mayapple). Taxolul a fost izolat din arborele tisa în 1971 şi a început să fie folosit în tratarea cancerului mamar şi a cancerului de plămâni în anii 1990.

Tamoxifen Tamoxifenul, medicament de sinteză obţinut în 1971, a fost introdus în tratarea cancerului mamar în 1977. Acţionează prin încetinirea creşterii tumorilor dependente de estrogen. Nivelul ridicat de estrogen favorizează proliferarea celulară în ţesuturile mamare, astfel încât acest tip de chimioterapie blochează hormonii naturali care pot stimula dezvoltarea celulelor canceroase. Megestrolul funcţionează într-un mod similar. Acesta este un derivat sintetic al progesteronului, hormon steroid natural, şi este folosit în tratamentul tumorilor mamare recidivante.

Imaginea mamografică a unei tumori

Monitorizarea personală creşte posibilitatea

diagnosticării incipiente a cancerului de sân



III.9. Noi materiale medicale

Membre artificiale şi dispozitive medicale

Membre şi organe artificiale, înlocuitori de articulaţii, lentile de contact şi aparate auditive, biomateriale specializate, bazate pe materiale plastice sau alte materiale cu proprietăţi speciale, toate sunt produse prin intermediul chimiei. Prin modificarea structurii moleculelor şi crearea unor noi specii moleculare, chimiştii şi inginerii au reuşit dezvoltarea de materiale medicale rezistente, flexibile şi durabile. Cercetările în domeniul medical au făcut posibilă realizarea rinichilor artificiali (1945), a valvelor artificiale pentru inimă (anii 1950) şi a implantului chirurgical şi permanent al inimii artificiale (1982). Lentilele de contact din material plastic au fost introduse în 1956, iar în 1985 au fost realizate lentile de contact bifocale.

Materiale şi obiecte de uz medical Chimia este ştiinţa care stă la baza manufacturării majorităţii dispozitivelor din materiale sintetice folosite astăzi în spitale şi clinici. Echipamentele, ustensilele şi materialele utilizate trebuie să fie durabile şi adecvate pentru uzul zilnic şi în acelaşi timp să ofere un mediu curat, steril şi lipsit de germeni patogeni. Multe procese medicale de rutină utilizează echipamente de diagnosticare, stetoscoape, bandaje şi tifoane, seringi, instrumente chirurgicale, pungi de sânge şi alte produse create prin intermediul chimiei. Chiar şi scutecele conţin polimeri higroscopici care previn inflamarea pielii sensibile a bebeluşilor.

Dezinfectanţi şi înălbitori Chimia face posibilă igienizarea interioarelor, îndepărtarea petelor şi a mucegaiului, sau a mirosurilor nedorite. La începutul secolului XX, chimiştii s-au preocupat de găsirea unor soluţii pentru igienizarea locuinţelor şi a hainelor. În 1913, a fost găsită o nouă formulă de înălbitori ieftini, uşor de obţinut şi de folosit. În ziua de azi, înălbitorul este un produs de uz casnic şi un dezinfectant eficient care elimină miliarde de bacterii şi microbi. Clorul este o armă puternică împotriva viruşilor şi bacteriilor de acasă, din spitale sau din alte spaţii locuite. Ignatius Semmelweiss, ginecolog maghiar, a fost primul care a introdus, în departamentul său în anul 1847, spălatul mâinilor cu apă cu clor.

Inimă artificială

Valve artificiale pentru inimă



Documents

CONTRIBUŢII ALE CHIMIEI LA EVOLUŢIA SOCIETĂŢII OMENEŞTI III. SĂNĂTATE ŞI MEDICINĂ Chimia a contribuit la multe descoperiri în medicină şi biologie, care