1

COORDONATOR

CAMELIA SUTIMAN– Procuror Şef - Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică din P.Î.C.C.J

COLEGIUL DE REDACŢIE

Dr.IULIANA NEDELCU -Procuror Şef Secţia Judiciară, din P.Î.C.C.J

Conf. Univ. dr. CONSTANTIN SIMA -Procuror şef serviciu al Secţiei de Resurse Umane şi Documentare din P.Î.C.C.J

Dr.ANCA JURMA -Procuror Şef serviciu Direcţia Naţională Anticorupţie

dr. REMUS JURJ TUDORAN -Procuror Secţia Resurse Umane şi Documentare P.Î.C.C.J

Lector univ.dr.CEORT CĂTĂLIN NICOLAE

-Procuror -Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică din

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

General de Brigadă.Magistrat GHEORGHE COSNEANU

ILIE PICIORUŞ

Lorenzo Picotti

-Procuror Militar-Şeful Secţiei Parchetelor Militare din

P.Î.C.C.J

-Procurorul şef adjunct al Secţiei de Resurse Umane şi

Documentare din P.Î.C.C.J

-Facultadi Giurisprudenza- Universita de Verona

Prof. Univ. dr.ION RISTEA -Procuror-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti

MILITARU MARIA -Procuror general adjunct - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti

REDACTOR ŞEF

VASILE TEODORESCU -Secretar general al Societăţii Române de

Criminologie şi Criminalistică

Pentru a asigura şi aspectul unitar estetic al revistei, rugăm autorii să ne trimită lucrările

tehnoredactate la calculator cu litere de tipul şi mărimea celor publicate deja în revistă (respectiv Times New

Roman 10) şi păstrând dimensiunile aşezării în pagină. Fotografiile, tabelele diagramele şi alte reprezentări

grafice este preferabil să fie color.

Rugăm ca lucrările să aibă în preambul un rezumat de câteva fraze şi dacă se poate să fie şi traduse în

limba engleză sau franceză. Evident că aşteptăm cu interes spre publicare şi articole integral traduse într-o limbă

de circulaţie internaţională.

Vă mulţumim.

Tehnoredactare computerizată

Manuscrisele, precum şi orice corespondenţă se vor trimite pe adresa:

Vasile Teodorescu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

B-dul Libertăţii, nr. 14, sector 5, Bucureşti

Telefon: 021.319.39.28, 021.311.38.56 /1070

Fax: 021.311.34.16. mobil: 0752.105..416

E-mail: vasileteodorescu11@yahoo.com

mailto:vasileteodorescu11@yahoo.com

2

DOCTRINĂ ŞI JURISPRUDENŢĂ

Nr. 1-2 /2016

CUPRINS

DOCTRINĂ

Tudor Amza Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii 5

Constantin Duvac Unele observaţii cu privire la modificările aduse de noua legislaţie penală în materia

infracţiunilor de fals

13

Ştefanov Nicoleta Rolul procurorului în materia protecţiei drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului în

Federaţia Rusă

19

Tudor Vasilica Leontina Modalităţi generale de manifestare a medierii ca o nouă perspectivă de soluţionare

prealabilă a conflictelor sau a litigiilor

22

Antigona Iordana Istoria căsătoriei şi a divorţului 37

Antigona Iordana Efectele hotărârilor judecătoreşti străine 82

Ion Păducel Cercetarea infracţiunilor referitoare la nerespectarea măsurilor cu privire la

securitatea şi sănătate în muncă

89

Marcel Sandu Luare de mită, sustragerea sau distrugerea de probe şi înscrisuri. Despre necesitatea

abrogării art. 103, alin. 3 C.p.p.

92

Costin Mănescu Evaziunea fiscală, formă a criminalităţii economico-financiare 102

Dorinel Oancea Probleme în practica preluării cauzelor 107

Dorinel Oancea Aplicarea principiului non bis in idem în relaţie cu abaterile desciplinare 111

Dorinel Oancea Regimul diurnei acordate angajaţilor de agenţii de muncă temporară 117

Dorinel Oancea Regimul sumelor acordate angajaţilor cu titlu de despăgubiri 119

Dorinel Oancea Propunere de modificare a O.U.G. nr. 7/2013 121

Dorinel Oancea Procedura internă în cauzele cu autori necunoscuţi 123

Dorinel Oancea Drepturile de transport cuvenite magistraţilor 128

Pavel Aurel Aspecte generale privind probele 131

JURISPRUDENŢĂ

Decizii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 135

Recursuri în interesul legii 142

Soluţii din practica judiciară 144

VARIA

Alexandru Ioan Criminalitatea în mass-media între transparenţă şi opacitate 153

Pop George Ion Modalităţi de implementare a legistaţiei uniunii europene în domeniile protejării

biodiverităţii şi a combaterii traficului cu elemente ale vieţii sălbatice

162

3

DOCTRINE ET JURISPRUDENCE

Nr. 1-2 /2016

CONTENU

DOCTRINE

Tudor Amza – Les caractéristiques essentielles de l’infraction 5

Constantin Duvac – Quelques observations sur les modifications amenées par la nouvelle législation

pénale dans la matière des infractions de faux

13

Ştefanov Nicoleta – Le rôle du procureur dans la matière de la protection des droits et des libertés du

citoyen dans la Fédération Russe

19

Tudor Vasilica Leontina – Modalités générales de manifestation de la médiation comme une nouvelle

perspective de résolution préalable des conflits et des litiges

22

Antigona Iordana – L’histoire du mariage et du divorce 37

Antigona Iordana – Les effets des décisions judiciaires étrangères 82

Ion Păducel – L’investigation des infractions relatives au non respect des mesures concernant la

sécurité et la santé au travail

89

Marcel Sandu – Recevoir des pots-de-vin. Le vol et la destruction de preuves et de documents. Sur

la nécessite d’abroger art. 103 alinéa 3 du Code de procédure pénale

92

Constantin Mănescu – L’évasion fiscale, forme de la criminalité économique et financière 102

Dorinel Oancea – Difficultés dans la mise en œuvre de la prise de contrôle des affaires 107

Dorinel Oancea – L’application du principe non bis in idem dans la relation avec les fautes

disciplinaire

111

Dorinel Oancea – Le régime des per diem payés aux employés par les agences de travail temporaire 117

Dorinel Oancea – Le régime des sommes payés aux employés à titre de dédommagement 119

Dorinel Oancea – La proposition de modification de l’O.U.G. no. 74/2013 121

Dorinel Oancea – La procédure interne dans les affaires avec des auteurs non identifiés 123

Dorinel Oancea – Les droits de transport dus aux magistrats 128

Pavel Aurel – Aspects généraux a l’égard des preuves 131

JURISPRUDENCE

Décisions de la Haute Cour de Cassation et de Justice 135

Pourvois dans l’intérêt de la loi 142

Solutions dans la pratique judiciaire 144

VARIA

Alexandru Iona Criminalité et médias entre transparense et opacité 153

Pop George Ion La mise en ceuvre de la législation européenne sur la biodiversité et le trafic

d´animaux sauvages

162

4

DOCTRINE AND JURISPRUDENCE

THEORY N 1–2/2016

CONTENT:

DOCTRINE

Tudor Amza The essential features of the offense 5

Constantin Duvac Some observations on the changes brought by the new legislation in matters of

criminal offenses of forgery

13

Ştefanov Nicoleta The prosecutor's role in the protection of citizen's rights and freedoms in Russia

Federation 19

Tudor Vasilica Leontina General methods for expression of mediation as a new perspective for resolving

previous conflicts or disputes

22

Antigona Iordana Marriage and divorce history 37

Antigona Iordana The effects of foreign judgments 82

Ion Păducel Investigating criminal offenses relating to breach measures on safety and health at

work

89

Marcel Sandu bribery, theft or destruction of evidence and documents. About the need to repeal

article 103, para. 3 C.p.p.

92

Constantin Mănescu Tax evasion, as economic and financial crime 102

Dorinel Oancea Problems in the practice of taking over the cases…………………………………….. 107

Dorinel Oancea The aplication of the non bis idem principle in the relationschip with the disciplinary

misbehaviors…………………………………………………………………………

111

Dorinel Oancea The regime of the "per diem" given ti the employees by the agents of temporary

work……………………………………………………………………………….

117

Dorinel Oancea The regime of the amounts granted to the employees with compensation title …… 119

Dorinel Oancea The proposal for modification GEO nr. 74/2013……………………………………... 121

Dorinel Oancea The internal procedura in the cases with unknown authors………………………… 123

Dorinel Oancea The rights of transport owed to the magistrates …………………………………….. 128

Pavel Aurel General aspects of evidence 131

JURISPRUDENCE

Decisions of the High Court of Cassation and Justice 135

Appeals on points of law 142

Solutions of judicial practice 144

VARIA

Alexandru Iona Crime and media betwen transparence and opacity 153

Pop George Ion Hov to enforce EU legislation on biodiversity and wildlife traffiking 162

5

TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE INFRACŢIUNII

Prof.univ.dr. Tudor Amza

Rezumat: Apreciem că prima problemă pentru teoria generală a infracțiunii este aceea de definire a

acesteia prin prisma condițiilor comune tuturor categoriilor sau genurilor de infracțiuni. În viața socială, alături

de marea majoritate a conduitelor umane, se regăsesc și anumite fapte care lezează valorile sociale ocrotite și

promovate de orice societate civilizată. Însă, aceste fapte cu caracter antisocial nu constituie infracțiuni decât

atunci când norma penală le consideră ca atare și implicit, le sancționează cu pedepse. Prin voința legiuitorului,

faptele cu caracter antisocial capătă calificarea de infracțiuni și astfel, devin fapte juridice care generează

obligația statului de tragere la răspundere penală a autorilor acestor fapte.

Cuvinte cheie: răspundere penală, imputabil, nejustificat, vinovăție, antisocial, incriminare.

Abstract: We appreciate that the first issue for the general theory of crime is defining the offense in

terms or conditions common to all types of crime. In social life , along with the vast majority of human

behaviors , there are also some facts that harm social values protected and promoted by any civilized society .

But these facts do not constitute crimes antisocial character than when they consider that such criminal rule and

thus they punished with penalties . The legislature , works with antisocial character acquires qualification of

crimes and thus become legal facts giving rise to the obligation of the state prosecuting the perpetrators of these

acts.

Keywords: criminal liability, imputable, unjustified, guilt, antisocial, incrimination

1.Noţiunea de infracţiune

1.1. Aspecte generale

Infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa sunt instituţiile principale ale dreptului penal, în jurul

cărora gravitează toate celelalte reglementări penale.

Titlul II al Părţii generale, în Capitolul I al Codului penal abordează în ansamblul său aspecte generale

care privesc infracţiunea şi anume: aspectul material (obiectiv), aspectul social şi aspectul juridic.

Aspectul material evidenţiază faptul că, infracţiunea, este un anume mod de conduită umană care

încalcă reguli de convieţuire socială, reguli unanim acceptate de către membrii societăţii.

În cadrul manifestărilor fiinţei umane, în societate, individul desfăşoară activităţi de colaborare şi

respect cu ceilalţi membri ai societăţii, însă, uneori, o parte din aceste activităţi se abat de la o conduită corectă

şi intră în conflict cu normele penale fixate la nivel social, activitatea fiind apreciată ca una socialmente

periculoasă.

Această conduită, care îl aduce pe individ într-o stare de conflict cu regulile umane fixate la nivelul

societăţii, poate să prezinte un pericol social mai mic sau mai mare. Atunci când pericolul social este mai mare,

în aproape toate situaţiile, asemenea activităţi sunt apreciate ca fiind infracţiuni. De altfel, în funcţie de gradul

de pericol social al faptei comise, infracţiunea poate produce consecinţe, plecând de la un grad suficient de

ridicat, cât fapta să fie apreciată ca fiind infracţiune, ajungând până la consecinţe deosebit de grave.

Noul Cod penal nu mai cuprinde în definiția infracțiunii pericolul social ca trăsătură esențială a

acesteia, deoarece se subînțelege că pericolul social există la fiecare infracțiune incrimintă de legiuitor.

Faptele penale săvârşite au modalităţi diferite de comitere, unele prin violenţă, altele prin înşelăciune,

iar altele pot produce prejudicii materiale grave.

Toate faptele penale săvârşite sunt fapte care intră în conflict cu legea penală ale cărei norme sunt

încălcate.

Aspectul social este dat de însăşi fapta săvârşită, fiindcă aceasta a încălcat normele de conduită socială,

infracţiunea în sine fiind un fenomen social istoric.

Infracţiunea nu se produce decât în mediul social, acolo unde există oameni şi unde regulile de

conduită sunt fixate prin norme penale, adică în societate.

Pe de altă parte, infracţiunea este şi un fenomen istoric, apărând în anumite condiţii, existând cât aceste

6

condiţii o cer şi devenind istorie atunci când fapta săvârşită şi apreciată ca fiind infracţiune nu mai este

incriminată de legea penală.

Aspectul juridic al noţiunii de infracţiune este dat de faptul că, încălcarea normei de conduită, înseamnă

încălcarea legii penale, aceste reguli de drept fiind garantate de către stat. Numai într-un asemenea context,

fenomenul antisocial este apreciat ca fiind infracţiune iar cel care a săvârşit fapta va fi sancţionat cu o pedeapsă

penală.

Fenomenul antisocial odată produs devine un fenomen juridic, adică devine un fapt generator de o

anumită obligaţie, anume, aceea de răspundere penală.

Fenomenul antisocial, odată intrat în sfera normelor juridice, devine o faptă juridică care implică

anumite consecinţe juridice, anumite obligaţii şi răspunderi.

Fenomenul antisocial care nu este cuprins în sfera normelor juridice rămâne un fenomen respins de

societate, reprobat, însă nu constituie infracţiune în sensul juridic.

1.2 Premisele infracţiunii

Pentru existenţa infracţiunii trebuie să preexiste trei date ale realităţii, fiecare dintre ele constituind o

premisă obligatorie, fără de care nu putem vorbi de existenţa faptei penale şi anume:

a) să existe o normă juridică penală de incriminare, fiindcă în afara existenţei acesteia nu avem

infracţiune, norma respectivă trebuind să interzică, sub sancţiune penală, o anumită acţiune sau omisiune;

b) săvârşirea unei fapte certe, concrete, de natură a se identifica cu fapta avută în vedere de legiuitor

atunci când a elaborat norma respectivă de incriminare;

c) trăsăturile faptei săvârşite să corespundă întocmai cu cele prevăzute de lege în vederea caracterizării

faptei incriminate.

Existenţa acestor premise ajută la stabilirea certă a unei fapte concrete şi dacă acea faptă se încadrează

în textul de lege ca infracţiune.1

1.3 Definiţia infracţiunii

Codurile penale occidentale, în marea lor majoritate, nu definesc în mod special noţiunea de

infracţiune, fiind argumentate de faptul că, legiuitorul, nu are în sarcina sa elaborarea definiţiilor noţiunii de

infracţiune ci doar pe aceea a ştiinţei dreptului penal.

Alte opinii, consideră definirea infracţiunii în Codul penal o obligaţie a legiuitorului, motivată de faptul

că infracţiunea reprezintă o instituţie fundamentală a dreptului penal şi că trăsăturile esenţiale pe care le fixează

vor trebui să caracterizeze orice faptă apreciată ca fiind infracţiune.2

Deşi se apreciază ca fiind o reminiscenţă a legislaţiei socialiste din unele ţări europene, totuşi, Codul

penal anterior, plecând de la această concepţie, fixează în cuprinsul art.17 trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.

Astfel, în alin.1 al art.17 din vechiul Cod penal, infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu

vinovăţie şi prevăzută de legea penală.

În noul Cod penal, în art.15 alin.1 se stabileşte că, infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală,

săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.

Tot ca un aspect esenţial al infracţiunii, în noul Cod penal, art.15, alin.2 se face precizarea că:

“Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.” De altfel, această evidenţiere este reliefată şi în

cuprinsul alin.2 din art.17 al vechiului Cod penal, deoarece instituţia infracţiunii este intim legată de

răspunderea penală şi pedeapsă, alte două instituţii ale dreptului penal.3

Noul Cod penal reţine aşadar ca trăsături esenţiale ale infracţiunii: prevederea în legea penală,

caracterul nejustificat (antijuridic) şi caracterul imputabil, care, sunt acceptate şi în alte sisteme de drept penal

ale ţărilor membre în Uniunea Europeană.

Redefinirea infracţiunii reprezintă unul dintre principalele elemente de noutate aduse de noul cod.

Astfel, s-a renunţat la pericolul social ca trăsătură generală a infracţiunii, definiţia infracţiunii propusă în art.15

ţinând cont atât de tradiţia dreptului penal român interbelic, cât şi de reglementări europene care consacră o

asemenea definiţie în Codul penal.

Aceste trăsături, apreciate de legiuitor ca fiind esenţiale pentru existenţa infracţiunii, fac diferenţa între

ilicitul penal şi alte forme de ilicit, noţiunea fiind utilă pentru procesul de legiferare, fiindcă oferă Parlamentului

criterii certe în raport de care să aprecieze dacă valorile sociale afectate de o faptă penală pot fi protejate prin

normele dreptului penal.

Pericolul social rămâne în noul Cod penal un pericol abstract, de selectare a faptelor susceptibile de a

1 A se vedea pe larg explicarea aspectului material, social şi juridic în Vintilă Dongoroz şi colectiv, op. cit., p.99-103 2 Vezi Costică Bulai şi Bogdan N. Bulai, op. cit., p.147-148 . 3 Vezi şi Vintilă Dongoroz şi colectiv în op.cit., p.102.

7

constitui infracțiune, iar acest pericol social abstract rămâne la baza elaborării normei de incriminare la care

vom raporta întotdeauna fapta concretă pentru a deveni infracțiune.

Pericolul social concret derivă din pericolul social abstract, instanțele de judecată urmând a aprecia

individual, de la caz la caz, de la infracțiune la infracțiune, și nu în ultimul rând, de la infractor la infractor.

2. Prevederea faptei în legea penală

Prevederea faptei în legea penală este una din trăsăturile esenţiale pe care o faptă trebuie sa o prezinte

pentru a fi infracţiune, consacrată în art.15 din noul Cod penal, precum şi art.1 alin.(1) al aceluiaşi Cod, care fac

precizarea că numai „legea penală prevede faptele care constituie infracţiune”

Pentru existenţa infracţiunii, fapta nu trebuie doar să fi fost săvârşită cu vinovăţie şi să fie nejustificată

şi neimputabilă, dar trebuie ca acea faptă să fie prevăzută şi de legea penală. Numai întrunind aceste elemente

esenţiale, o faptă poate fi considerată ca fiind infracţiune şi ca urmare, sancţionată cu o anumită pedeapsă.

Privită cu atenţie, această trăsătură esenţială a infracţiunii implică pentru existenţa ei trei condiţii:

a) să existe o faptă concretă care să fie consecinţa unei acţiuni sau inacţiuni;

b) să existe un model legal de incriminare;

c) trăsăturile faptei concrete să coincidă cu cele ale modelului legal de incriminare (tipicitate).

Tipicitatea se realizează doar ca rezultat al comparării conținutului obiectiv al faptei concrete cu cel al

normei de incriminare, fiindcă în privința conținutului subiectiv se operează cu un alt concept, și anume

vinovăția, ca trăsătură esențială distinctă a infracțiunii, de cea a faptei prevăzută de legea penală.4

Prevederea faptei în legea penală se realizează în primul rând în Partea generală a Codului penal, unde

este definită şi reglementată noţiunea generală de infracţiune şi apoi, în al doilea rând, în Partea specială a

Codului penal şi în legile speciale, unde fiecare faptă apreciată ca încălcând legea penală şi considerată

infracţiune este descrisă şi prevăzută cu pedeapsa apreciată de legiuitor.

Opţiunea legiuitorului pentru această nouă trăsătură esenţială a infracţiunii este justificată de faptul că,

pentru societate o faptă devine periculoasă numai dacă este prevăzută de legea penală şi i se consacră caracterul

de faptă juridică, de infracţiune. Astfel, prevederea faptei în legea penală presupune cerinţa ca fapta concret

săvârşită, ce urmează a fi calificată ca infracţiune, să corespundă întru-totul descrierii pe care legiuitorul o face

în norma de incriminare. Această corespondenţă se realizează atât în planul elementelor de factură obiectivă

(acţiune, urmare, calitatea subiectului activ sau pasiv etc.) cât şi al elementelor de factură subiectivă (forma de

vinovăţie).

Odată prevăzută fapta în legea penală, nimeni nu mai poate invoca necunoaşterea ei, operând principiul

nullum crimen sine lege dar şi nemo legem censetur ignorare. Mai mult, prevăzând în legea penală faptele care

sunt apreciate ca infracţiuni, este eliminată posibilitatea incriminării prin analogie, prin simpla asemănare cu o

altă faptă prevăzută ca infracţiune, cum s-a întâmplat în ultima perioadă de timp când infracţiunile de fraudă

bancară sancţionate de vechiul Cod penal în art.215 au fost dezincriminate şi au fost incriminate, prin analogie

cu infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art.248-2481 (abuzul în serviciu în formă calificată contra intereselor

publice). Asemenea practici, în contextul integrării României în Uniunea Europeană, pot aduce mari daune

asigurării legalităţii într-un stat de drept, membru cu drepturi depline în Comunitatea Europeană.

Codul penal în vigoare prevede ca trăsătură esenţială a infracţiunii existenţa pericolului social, pe care

noul Cod penal îl înlătură ca trăsătură esenţială. Noul Cod penal apreciază existenţa infracţiunii şi în funcţie de

gravitatea rezultatului faptei infractorului, sens în care apreciem că, rezultatul reprezintă o cerinţă principală

pentru existenţa celei de-a doua trăsături esenţiale a infracţiunii, anume vinovăţia.

3.Vinovăţia

3.1. Noţiuni introductive

Vinovăţia este una din cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii- potrivit art.15 (1) din noul Cod penal

- alături de prevederea faptei în legea penală şi de caracterul nejustificat şi imputabil persoanei care a săvârşit-o.

Această trăsătură esenţială a infracţiunii priveşte aspectul subiectiv al faptei penale, nefiind posibilă

existenţa infracţiunii fără vinovăţie, care poate fi întâlnită în modalităţile variate descrise în cuprinsul art.16 din

noul Cod penal. Astfel, în ceea ce priveşte vinovăţia, element prin prisma căruia se analizează concordanţa între

modelul descris de legiuitor în norma de incriminare şi fapta concret săvârşită, s-a introdus dispoziţia din

4 G. Antoniu și col., op.cit., p.143.

8

alin.(1) în scopul de a se sublinia importanţa elementului subiectiv în structura infracţiunii.

Vinovăţia exprimă atitudinea psihică periculoasă a individului atunci când comite o infracţiune şi

cuprinde doi factori, unul de conştiinţă şi unul de voinţă. De fapt, infracţiunea şi urmările ei sunt concepute,

meditate şi orientate de conştiinţă.

În comiterea faptei individul nu foloseşte doar energie fizică, ci şi voinţa şi conştiinţa sa, fapt care

conduce către concluzia că, acestuia, fapta comisă îi este imputabilă nu numai fizic ci şi psihic. Odată finalizat

procesul psihic de luare a unei hotărâri, se produce o trecere de la manifestarea de conştiinţă la manifestare de

voinţă, fiindcă aceasta mobilizează şi dinamizează energiile necesare pentru punerea în practică a hotărârii

luate.5

Subliniem faptul că nu orice proces psihic al individului poate să constituie vinovăţie, ci doar acela

care are un raport cu fapta comisă şi cu urmările ei, care exprimă o legătură de cauzalitate psihică între individ

ca făptuitor şi fapta comisă.6

Dacă o faptă nu este comisă cu vinovăţie, atunci ea nu poate fi reţinută ca fiind săvârşită în sarcina

celui căruia se impută comiterea infracţiunii.

Art.16 din noul Cod penal stabileşte că există vinovăţie doar atunci când fapta a fost comisă cu intenţie

sau din culpă.

Potrivit dispoziţiilor mai sus precizate (punctul 1 al art.19. C.pen.), aceste forme de vinovăţie (intenţia,

intenţia depăşită şi culpa) trebuie să însoţească săvârşirea faptei. În acest sens vom avea fapte penale săvârşite

cu intenţie, fapte penale săvârşite din culpă şi fapte penale săvârşite cu intenţie depăşită.

Fapta care nu a fost săvârşită cu voinţă nu poate fi reţinută ca infracţiune şi imputată individului, iar

atunci când fapta a fost săvârşită în urma unor constrângeri fizice sau morale, la fel, datorită lipsei intenţiei, nu

există vinovăţie, deci nu avem infracţiune. Vinovăţia făptuitorului, cu formele ei – intenţie, intenţie depăşită şi culpă – vizează fapta în întregul ei

(acţiune sau inacţiune şi urmări) şi se stabileşte prin raportarea manifestării de conştiinţă la urmările acţiunii sau

inacţiunii.7

3.2 Formele vinovăţiei

Aşa cum am arătat mai sus, în noul Cod penal, pe lângă cele două forme tipice de vinovăţie, intenţia şi

culpa, se mai reţine o formă mixtă de vinovăţie, anume praeterintenţia sau intenţia depăşită.

3.2.1. Intenţia şi modalităţile ei

De regulă, majoritatea infracţiunilor se comit cu intenţie şi, doar în cazuri excepţionale, din culpă sau

cu praeterintenţie.

Potrivit art.16 alin(3) din noul Cod penal, infracţiunea este săvârşită cu intenţie atunci când infractorul:

-prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte sau acceptă producerea lui şi când

-prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.

Modalităţile prin care intenţia se poate manifesta sunt: intenţie directă şi intenţie indirectă.

a) Intenţia directă (dol direct) are drept caracteristică esenţială faptul că infractorul prevede rezultatul

acţiunii/inacţiunii sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei fapte (art.16, alin (3) lit.a din noul Cod

penal).

Odată ce infractorul a prevăzut un rezultat ca urmare a faptei sale în urma unei acţiuni sau inacţiuni,

săvârşind fapta neconstrâns de nimeni, în mod voit, înseamnă că el a urmărit producerea acelui rezultat.

Pentru a avea intenţie directă se cere ca rezultatul urmărit să fie expresia dorinţei infractorului, de

cauzare a unei anume vătămări.

Anumite infracţiuni, ca de exemplu delapidarea, furtul, tâlhăria, denunţarea calomnioasă etc., se comit

numai cu intenţie directă. În cazul delapidării, fapta prevăzută şi pedepsită de art.2951

C. pen., legea arată că

însuşirea, folosirea sau traficarea se face în interesul funcţionarului gestionar sau administrator ori pentru altul.

b) Intenţia indirectă (dol eventual) se caracterizează prin aceea că infractorul prevede urmările

periculoase ale faptei sale însă nu urmăreşte în mod expres producerea acestora, acceptând totuşi posibilitatea

producerii acelui rezultat. Aşadar, infractorul, în cazul intenţiei indirecte, deşi nu urmăreşte producerea unor

consecinţe periculoase social, totuşi, le prevede şi acceptă riscul eventualei produceri a consecinţelor neurmărite

(art.16, alin (3) lit.a din noul Cod penal).

Cele două forme de intenţie, directă sau indirectă, au ca element comun prevederea rezultatului

5 Vintilă Dongoroz s.a., op. cit., p.115. 6 Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, op. cit. p.153. 7 Vintilă Dongoroz şi colectiv. op. cit., p.116

9

periculos al urmărilor faptei săvârşite.

Concluzionând, pentru stabilirea intenţiei indirecte, trebuie să fie făcute trei constatări: infractorul să

prevadă ca rezultat posibil al faptei sale şi un alt rezultat decât cel urmărit de el, săvârşind totuşi fapta şi

acceptând producerea rezultatului neurmărit, şi că, acel rezultat prevăzut ca posibil, s-a produs efectiv.

Modalităţile prin care intenţia se poate manifesta (directă sau indirectă) sunt modalităţi normative,

expres prevăzute de lege [art.16, alin (3) noul Cod penal].

c) Alte modalităţi ale intenţiei.

În doctrina dreptului penal sunt cunoscute şi alte modalităţi ale intenţiei care pot ajuta la stabilirea

gradului de vinovăţie a faptei comise, fiind utile la individualizarea pedepsei, după cum urmează:

-Intenţia simplă şi intenţia calificată. Avem intenţie simplă când infractorul prevede şi urmăreşte

producerea rezultatului, constituind de fapt o intenţie directă obişnuită. Avem intenţie calificată atunci când

infractorul urmăreşte producerea rezultatului într-un scop anume precizat de norma incriminatoare (de exemplu,

scopul de a suprima sau a ştirbi unitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prevăzută la art.394 din noul

Cod penal);

-Intenţia iniţială şi intenţia supravenită – avem atunci când, în cazul intenţiei iniţiale, infractorul

prevede rezultatul faptei sale de la începutul comiterii faptei. Avem intenţie supravenită atunci când infractorul

prevede rezultatul ulterior hotărârii de a comite fapta determinând hotărârea ulterioară de a-l produce;

-Intenţia unică şi intenţia complexă. Prima există când infractorul a hotărât să comită o singură faptă

iar a doua atunci când infractorul a hotărât săvârşirea mai multor fapte cu urmări socialmente periculoase;

-Intenţia spontană şi intenţia premeditată.

Intenţia spontană există atunci când infractorul a trecut la săvârşirea faptei imediat după adoptarea

rezoluţiei infracţionale.

În cazul intenţiei premeditate, rezoluţia infracţională a precedat la un anumit interval de timp săvârşirea

faptei, perioadă în care infractorul a reflectat asupra modului şi mijloacelor de săvârşire a faptei, atrăgând o

răspundere penală mai severă.8

3.2.2. Culpa şi modalităţile ei

Potrivit art.16 alin.4 noul Cod penal, fapta este săvârşită din culpă atunci când infractorul:

-prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;

-nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.

Din definiţia dată de legiuitor culpei, rezultă că aceasta se poate prezenta sub două forme: culpa cu

prevedere sau uşurinţă şi culpa simplă (din greşeală sau neglijenţă).

a. Culpa cu prevedere sau cu uşurinţă există atunci când infractorul are reprezentarea rezultatului

socialmente periculos al faptei sale pe care nu l-a acceptat, sperând în mod uşuratic că el nu se va produce.

Avem asemenea situaţii atunci când un şofer conduce un autoturism cu viteză excesivă şi produce un accident

prin care se cauzează vătămarea corporală sau chiar moartea unei persoane; când un copil ţinut în braţe de o

persoană, în joacă îl aruncă în sus şi-l scapă provocându-i leziuni corporale sau moartea etc.

În cazul culpei cu prevedere sau cu uşurinţă, infractorul nu numai că nu acceptă producerea

rezultatului, ca în cazul intenţiei indirecte, dar chiar o exclude, fiind convins că rezultatul nu se va produce.

Această convingere trebuie să se întemeieze pe împrejurări şi situaţii concrete (calităţi procesuale, împrejurări de

fapt), fiindcă, dacă această convingere nu există şi se speră doar pe neproducerea rezultatului ca urmare a unei

întâmplări ce ar urma să intervină pe parcurs, dar şi să nu aibă loc, nu mai avem culpă ci o intenţie indirectă,

deoarece într-un asemenea context, o asemenea atitudine este similară cu acceptarea riscului că rezultatul s-ar

putea produce.9

b. Culpa simplă (neglijenţa, din greşeală).

Suntem în prezenţa unei infracţiuni comise din culpă simplă, atunci când făptuitorul nu prevede

rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. Exemple: un şofer accidentează cu maşina din neatenţie

un pieton; un farmacist eliberează din neatenţie un medicament, altul decât cel indicat sau prepară în mod greşit

un medicament nociv etc.

O culpă simplă presupune existenţa unei duble condiţii: făptuitorul nu a prevăzut consecinţele pe care

le va produce acţiunea sa şi, în al doilea rând, persoana în cauză (făptuitorul) a avut obligaţia şi posibilitatea

concretă de a reprezenta asemenea consecinţe, deci de a prevedea rezultatul faptei sale. Această obligaţie de

prevedere derivă din norme juridice, din norme tehnice sau tehnologice, din natura serviciului, a funcţiei sau a

profesiei, precum şi din practica generală a diverselor activităţi desfăşurate.

Obligaţia de a prevede rezultatul faptei are un caracter general, care există doar în măsura în care acea

îndatorire profesională intră, de exemplu, în sfera activităţii profesionale sau în competenţa funcţionarului

8 Costică Bulai şi Bogdan N. Bulai, op. cit., p.161. 9 Ibidem, p.161-162.

10

învinuit de o asemenea faptă.

Posibilitatea de prevedere constituie un criteriu subiectiv în determinarea culpei şi se are în vedere în

raport cu persoana infractorului, cu pregătirea şi experienţa în activitatea practică. Posibilitatea de prevedere nu

trebuie raportată la un etalon general, ci în funcţie de situaţiile concrete ale fiecărui caz în parte.10

Potrivit prevederilor art.16 alin.(6) din noul Cod penal, elementul subiectiv al infracţiunilor îl

constituie intenţia, aceasta fiind regula generală. Chiar dacă în conţinutul infracţiunii nu se prevede elementul

subiectiv, acesta trebuie să îmbrace forma intenţiei, directe sau indirecte. Acelaşi articol stabileşte că fapta

săvârşită din culpă constituie infracţiune numai dacă legea prevede în mod explicit aceasta, altfel fapta

respectivă nu va constitui infracţiune. Aşa de exemplu, avem infracţiune de ucidere din culpă – art.192 din noul

Cod penal; vătămarea corporală din culpă – art.196 noul Cod penal. etc.

c. Alte modalităţi ale culpei.

Pe lângă modalităţile stabilite prin norma juridică (art.16, alin.4 noul Cod penal), în teoria şi practica

dreptului penal sunt cunoscute şi alte modalităţi ale culpei, care, ca şi în cazul altor modalităţi ale intenţiei, ajută

la o mai obiectivă individualizare a pedepsei. În acest sens, în raport cu cauza ce a determinat atitudinea

culpabilă, se face distincţie între: imprudenţă sau nesocotinţă (comportare nechibzuită) şi nebăgare de seamă

(neatenţie), neglijenţă (comportare fără grija necesară), nepricepere (lipsa cunoştinţelor necesare efectuării

activităţii), nedibăcie (lipsa aptitudinilor sau deprinderilor necesare) etc.

În funcţie de natura comportării în cadrul căreia s-a manifestat culpa, se face distincţie între culpa in

agendo şi culpa in omitendo, după cum aceasta s-a manifestat în cadrul unei acţiuni sau inacţiuni (omisiuni);

între culpa directă şi culpa indirectă, cât şi după cum se referă la acţiunea săvârşită de un infractor sau aceea

săvârşită de o altă persoană etc.11

3.2.3. Praeterintenţia (intenţia depăşită)

Praeterintenţia reprezintă o formă specială de vinovăţie, care rezultă din unirea intenţiei cu culpa şi ea a fost definită de legiuitor în noul Cod penal, fiind până acum doar rezultatul unei abordări doctrinare. Praeterintenţia sau intenţia depăşită, cum mai este cunoscută în literatura de specialitate, se caracterizează prin aceea că subiectul infracţiunii prevede, doreşte şi acceptă producerea unor urmări periculoase, însă cele produse în realitate sunt mult mai grave, iar pe acestea nu le-a prevăzut, şi a socotit fără temei că nu se vor produce sau nu le-a prevăzut dar putea să le prevadă. Aşadar, caracteristic acestei forme de vinovăţie este că, făptuitorul, urmărind producerea unui rezultat prin fapta săvârşită, a produs un rezultat mult mai grav, care caracterizează o infracţiune mai gravă sau o formă agravată a aceleiaşi infracţiuni. Putem avea astfel de cazuri la infracţiunile de: vătămare corporală gravă (art.194 noul Cod penal); lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art.195 noul Cod penal), ori în cazul infracţiunilor de viol care a avut ca urmare moartea victimei (art.218 alin.4 noul Cod penal), sau tâlhăria cu aceleaşi consecinţe (art.236, noul Cod penal) etc. În situaţia praeterintenţiei, faptele, în toate cazurile, sunt comise cu intenţie, însă rezultatul este unul mult mai grav, care depăşeşte intenţia iniţială a infractorului. Identificarea situaţiilor în care faptele au fost comise cu intenţie depăşită este relativ uşor de realizat pentru că legiuitorul foloseşte expresii care evidenţiază acest lucru, ca de exemplu “dacă fapta a avut ca urmare vătămarea integrităţii corporale sau moartea victimei” (art.194, noul Cod penal, art.236 noul Cod penal, art.218, alin.4, noul Cod penal etc) ori “a produs anumite consecinţe” etc. Pentru ca organele abilitate alte statului, adică organele judiciare, să poată identifica în mod corect dacă un anume rezultat sau urmare s-a datorat unei persoane fizice care a acţionat cu intenţie depăşită, credem că este necesar să se stabilească, pe de o parte, intenţia în raport cu fapta intenţionată şi culpa faţă de rezultatul mai grav.

12

4. Caracterul nejustificat şi imputabil al faptei

prevăzute de legea penală

Caracterul nejustificat şi imputabil al faptei prevăzute de legea penală constituie ultima trăsătură

generală a infracţiunii prevăzută de art.15 alin(1) din noul Cod penal, alături de prevederea faptei de legea

10 Vezi în detaliu V. Dobrinoiu şi colectiv, op. cit., p.122-125. 11 Abordarea acestor modalităţi ale culpei este similară atât de V. Dobrinoiu şi colectiv, op. cit., cât şi de Costică Bulai şi

Bogdan N. Bulai, op. cit., la paginile 125-126 şi respectiv 163-164. 12 Vezi A. Boroi, op.cit., p.142 şi C. Bulai, op.cit., p.167.

11

penală şi vinovăţie.13

Aşadar, pentru existenţa infracţiunii este necesar ca, alături de celelalte două trăsături esenţiale, fapta să

prezinte un caracter nejustificat şi imputabil, care evidenţiază că aceasta nu este permisă de ordinea juridică.

Este posibil ca o faptă, deşi este prevăzută de legea penală, să nu fie şi ilegală, fiindcă, săvârşirea ei este permisă

de o normă legală, ca de exemplu uciderea unei persoane în legitimă apărare.

De asemenea, nu este suficient ca fapta penală să aibă un caracter nejustificat, alături de celelalte două

trăsături esenţiale, ci este nevoie ca fapta prevăzută de legea penală să poată fi imputabilă celui care a

săvârşit-o.

Pentru ca fapta să-i poată fi imputată făptuitorului trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

- făptuitorul să fi avut reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale şi să poată fi stăpân pe ele, adică să

nu fie iresponsabil sau minor;

- făptuitorul să fi avut posibilitatea să acţioneze în conformitate cu cerinţele legale, adică să nu fi fost

constrâns la comiterea faptei prevăzute de legea penală;

- făptuitorul să fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei şi să nu se fi aflat în eroare.

În legătură cu caracterul imputabil, ca trăsătură generală a infracţiunii, cauzele care înlătură premisele

imputabilităţii sunt reglementate distinct, sub denumirea de cauze de neimputabilitate. Pentru ca o faptă să

atragă răspunderea penală, nu este suficient ca ea să corespundă descrierii realizate de legiuitor în norma de

incriminare şi să fie nejustificată, ci trebuie să poată fi imputată făptuitorului, adică acestuia să îi poată fi

reproşată săvârşirea ei. Pentru ca această imputabilitate să poată fi adusă în discuţie, sunt necesare anumite

premise, şi anume: făptuitorul să fi avut reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale şi să poată fi stăpân pe ele

(să nu fi acţionat în condiţiile iresponsabilităţii, intoxicaţiei sau minorităţii); făptuitorul să fi avut posibilitatea să

acţioneze în conformitate cu cerinţele legale (să nu fi fost constrâns la comiterea faptei prevăzute de legea

penală); făptuitorul să fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei (să nu se fi aflat în eroare). Cauzele care

înlătură premisele imputabilităţii sunt reglementate distinct, sub denumirea de cauze de neimputabilitate.

Bibliografie selectivă legată de acest subiect

1. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, conform noului Cod penal, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2010, p.131-145.

2. Vintilă Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol.1,

Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p.103-127.

3. Teodor Vasiliu şi colaboratorii, Codul penal comentat şi adnotat. Partea generală, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1972, p.84-102.

4. Costică Bulai şi Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura Universul juridic,

Bucureşti, 2007, p.151-165.

5. George Antoniu, Vinovăţia penală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2002.

6. Narcis Giurgiu, Legea penală şi infracţiunea, Editura Gama, Iaşi, p.118-124.

7. George Antoniu, Reflecţii asupra conceptului de infracţiune, Studii şi cercetări juridice nr.2/1980,

p.43.

8. George Antoniu, Infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită si tratamentul lor penal, R.D.P.,

nr.3/2003, p.9.

9. I. Michinici, Unele discuţii privind praeterintenţia , Revista de de drept penal, nr.1/1996, p.80.

10. George Antoniu, Costică Bulai, Constantin Duvac, Ioan Griga, Gheorghe Ivan, Constantin

Mitrache, Ioan Molnar, Ilie Pascu, Viorel Paşca, Ovidiu Predescu, Explicații preliminare ale noului Cod penal,

Vol. I, Editura Universul Juridic, 2010, p.129-170.

11. Gheorghe Voinea, Cazul fortuit şi culpa, în R.D.P. nr.2-1996, p.100.

12. Daniela Lămăşanu, Elementul material al conţinutului infracţiunii, R.D.P., nr.1/2002, p.72.

13. Maria Colţan, Vinovăţia ca element al infracţiunii şi condiţie a răspunderii penale, Pro Lege, nr.3

din 2008, p.115.

13 Pentru mai multe detalii a se vedea A. Boroi, Drept penal. Partea generală (conform noului Cod penal), Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2010, p.144-145 şi capitolul dedicat cauzelor justificative şi de neimputabilitate.

12

13

UNELE OBSERVAŢII CU PRIVIRE LA MODIFICĂRILE ADUSE DE NOUA LEGISLAŢIE PENALĂ

ÎN MATERIA INFRACŢIUNILOR DE FALS

Conf. univ. dr. Constantin Duvac

Preşedinte al Asociaţiei Criminaliştilor din România

Universitatea Româno-Americană – Facultatea de Drept

ABSTRACT

The author presents and examines the novelty elements introduced by the Criminal Code, which

entered into force on 1 February 2014 in relation to criminal offenses of forgery, criminal offenses of

forgery of authentication or tagging instruments and forgeries in documents, as well as the implications

of a correct and uniform application of the criminal law.

To this end, several own ideas and some proposals for improving the legislation are formulated.

Keywords: New Criminal Cod, criminal offense, forgery, counterfeiting, intent, currency, values,

stamps, authentication instruments, tagging instruments, official documents, documents under private

signature, intent.

A. Infracţiunile de fals (art. 310-328) au fost sistematizate în titlul VI al părţii speciale a noului Cod

penal şi, spre deosebire de reglementarea anterioară, au fost împărţite în trei capitole [capitolul I – Falsificarea

de monede, timbre sau de alte valori (art. 310-316); capitolul II – Falsificarea instrumentelor de autentificare sau

de marcare (art. 317-319) şi capitolul III – Falsuri în înscrisuri (art. 320-328)] şi îmbogăţite cu noi incriminări

[falsificarea unei înregistrări tehnice (art. 324), falsul informatic (art. 325)].

Incriminările preluate din Codul penal anterior au fost reconsiderate, mai ales cele privind falsificarea

de monede, timbre sau de alte valori ori falsurile în înscrisuri.

B. În cadrul capitolului I – Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori – au fost incluse:

falsificarea de monede (art. 310); falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată (art. 311); falsificarea

de timbre sau efecte postale (art. 312); punerea în circulaţie de valori falsificate (art. 313); deţinerea de

instrumente în vederea falsificării de valori (art. 314); emiterea frauduloasă de monedă (art. 315) şi falsificarea

de valori străine (art. 316).

Falsificarea de monede sau de alte valori, prevăzută în art. 282 din legea penală anterioară, a fost

separată în trei texte distincte: unul referitor la falsificarea de monedă (art. 310), altul privitor la falsificarea de

titluri de credit sau instrumente de plată (art. 311), iar ultimul relativ la punerea în circulaţie a valorilor

falsificate (art. 313), soluţie determinată de pericolul social diferit al celor două fapte, reflectat şi în cuantumul

pedepselor prevăzute pentru acestea.

1. Falsificarea de monedă (art. 310) constituie infracţiune atât atunci când poartă asupra unei monede

cu valoare circulatorie, cât şi atunci când moneda este emisă de autorităţile competente, dar nu a fost încă pusă

oficial în circulaţie (ipoteză nouă de incriminare, variantă asimilată şi de specie, adoptată pentru punerea în

acord a legislaţiei interne cu Decizia-cadru nr. 2000/383/JAI a Consiliului Uniunii Europene privind întărirea,

prin sancţiuni penale, a prevenirii falsificării de monedă).

Legiuitorul din 2009 nu a mai reţinut ca element circumstanţial de agravare ipoteza în care s-ar fi putut

cauza ori s-a cauzat o pagubă importantă sistemului financiar.

Soluţia promovată de doctrina majoritară sub imperiul reglementării anterioare, cea a concursului real

de infracţiuni între falsificarea de monedă şi punerea acesteia în circulaţie de aceeaşi persoană a fost consacrată

legislativ, punerea în circulaţie a valorilor falsificate fiind configurată ca o infracţiune de sine-stătătoare în

raport de cea prevăzută în art. 310.

2. Falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată (art. 311) a fost desprinsă din conţinutul

art. 282 C.pen. anterior, într-o formulă simplicată în ceea ce priveşte înscrisurile ce fac obiect al falsificării

(titluri de credit, titluri sau instrumente pentru efectuarea plăţilor sau a oricăror altor titluri ori valori

asemănătoare – incriminare cu conţinut deschis), la care a fost adăugată o variantă agravată relativă la

falsificarea unui instrument de plată electronică (în sensul arătat în art. 180), faptă prevăzută în art. 24 din Legea

nr. 365/2002.

14

Dacă falsificarea acestor entităţi este urmată de punerea lor în circulaţie de către autorul faptei

antecedente sau de un participant la aceasta, vor fi, de asemenea, aplicabile regulile concursului real de

infracţiuni între această faptă penală şi cea prevăzută în art. 313 alin. (2).

3. Falsificarea de timbre sau efecte poştale (art. 312) a fost configurată cu un element material unic

referitor la acţiunea de falsificare, punerea în circulaţie a obiectului sau produsului acestei infracţiuni fiind

incriminată de sine-stătător în art. 313.

De asemenea, s-a renunţat la incriminarea prin acest text a falsificării biletelor sau foilor de călătorie

sau transport, caz în care vor fi incidente dispoziţiile privitoare la falsul material în înscrisuri oficiale – art. 320

alin. (3).

Şi în cazul acestei infracţiuni, dacă acţiunea de falsificare este urmată de o punere în circulaţie a

entităţii falsificate, vor fi incidente şi dispoziţiile din art. 313.

4. Punerea în circulaţie a valorilor falsificate (art. 313) a fost consacrată ca infracţiune autonomă, iar

în varianta sa tip, au fost prevăzute, pe lângă acţiunea tipică şi primirea, deţinerea sau transmiterea valorilor

falsificate, în vederea punerii lor în circulaţie.

În alin. (2) al textului s-a prevăzut explicit că şi autorul infracţiunii de falsificare ori participantul la

aceasta poate fi subiect activ al punerii în circulaţie a valorilor falsificate, cu menţiunea că în această ipoteză

primirea, deţinerea sau transmiterea valorilor falsificate este lipsită de relevanţă penală.

Alin. (3) consacră o incriminare nouă referitoare la repunerea în circulaţie a unei valori falsificate de

către o persoană care a primit-o fără să ştie iniţial acest lucru, aceasta fiind pedepsită mai blând decât în cazul

primei puneri în circulaţie a acelor valori.

În acest mod, comisia de cod revenit la soluţia tradiţională în dreptul nostru (art.389 C. pen din 1936),

consacrată şi de alte legislaţii (art. 442-7 C. pen. francez, art. 242 C. pen. elveţian, art. 386 alin. 2 şi 389 alin. 2

C. pen. spaniol, art. 457 C. pen. italian, art. 265 alin. 2 C. pen. portughez), potrivit căreia repunerea în circulaţie

a unei valori falsificate de către o persoană care a primit-o fără să ştie iniţial acest lucru, constituie infracţiune,

dar se sancţionează mai puţin sever decât prima punere în circulaţie.

5. Datorită pericolului social al faptelor la care se referă, legiuitorul român a instituit o excepţie de teza

neincriminării actelor preparatorii şi a prevăzut ca infracţiune de sine stătătăoare, cu toate consecinţele care

decurg de aici, deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori (art. 314).

În conţinutul alin. (2) al textului a fost preluată şi fapta de deţinere de echipamente în vederea

falsificării instrumentelor de plată electronică, prevăzută în art. 25 din Legea nr. 365/2002.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, conţinutul juridic al acestei incriminări, în ambele sale

variante de incriminare, a fost îmbogăţit cu două modalităţi normative referitoare la primirea sau transmiterea

de instrumente sau materiale cu scopul de a servi la falsificare.

Din considerente de politică penală, infracţiunii de deţinere de instrumente în vederea falsificării de

valori (art. 314) i-a fost ataşată o cauză de nepedepsire specială, incidentă atunci când autorul faptei predă aceste

instrumente autorităţilor sau încunoştinţează autorităţile de existenţa lor, înainte de a se fi trecut la comiterea

faptei de falsificare.

6. În acest emiterea frauduloasă de monedă capitol a fost prevăzută o nouă incriminare, (art. 315), ce

va fi aplicabilă atunci când confecţionarea de monedă autentică s-a făcut prin folosirea instalaţiilor sau

materialelor destinate în mod legal pentru emitere de monedă, dar fără acordul autorităţilor competente ori cu

încălcarea condiţiilor stabilite de acestea.

În alin. (2) este prevăzută o variantă de tip (acele cazuri în care în acelaşi articol şi sub aceeaşi

denumire marginală sunt incriminate două ori mai multe fapte diferite, fiecare având deci propriul său conţinut

juridic, care sunt în realitate infracţiuni de-sine-stătătoare, susceptibile să constituie un concurs de infracţiuni)

privind punerea în circulaţie a monedei confecţionate în condiţiile alin. (1), precum şi primirea, deţinerea sau

transmiterea acesteia, în vederea punerii ei în circulaţie.

În cazul în care aceeaşi persoană prin activitatea sa infracţională complexă încalcă ambele texte (alin. 1

şi 2), aceasta va fi ţinută să răspundă pentru un concurs real de infracţiuni şi nu pentru o infracţiune unică.

7. Falsificarea de valori străine (art. 316) are un conţinut similar cu cel din art. 284 al legii penale

anterioare, astfel încât nu necesită explicaţii suplimentare.

În cazul infracţiunii de deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori a fost consacrată o cauză

de nepedepsire, incidentă atunci când autorul faptei predă aceste instrumente autorităţilor sau încunoştinţează

autorităţile de existenţa lor, înainte de a se fi trecut la comiterea faptei de falsificare. Dispoziţia se impune din

considerente de politică penală, fiind în interesul general ca aceste instrumente, fabricate sau deţinute, să fie

anihilate înainte de a fi fost efectiv folosite in vederea comiterii unei infracţiuni (a se vedea în acelaşi sens,

art.271 alin.3 C. pen. portughez, § 149 alin. 2 C. pen. german, § 240 C. pen. austriac, cu referire la § 239 C. pen.

austriac).

De asemenea, pentru a asigura transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor Deciziei-cadru

2000/383/JAI a Consiliului Uniunii Europene, privind întărirea, prin sancţiuni penale, a prevenirii falsificării de

monedă, textele din acest capitol au fost completate cu noi modalităţi normative şi a fost introdusă o nouă

15

incriminare. Astfel, în cuprinsul infracţiunii de falsificare, a fost inclusă şi modalitatea falsificării unei monede

deja emise, înainte de punerea efectivă în circulaţie (art. 5 din Decizia-cadru). Tot astfel, în cazul infracţiunilor

de punere în circulaţie de monedă falsificată şi al deţinerii de instrumente în vederea falsificării au fost introduse

noi modalităţi de comitere (art. 3 din Decizia-cadru). În fine, a fost prevăzută o nouă incriminare, emiterea

frauduloasă de monedă, ce va opera atunci când emiterea s-a făcut chiar prin folosirea instalaţiilor sau

materialelor în mod legal pentru emitere de monedă, dar fără acordul autorităţile competente ori cu încălcarea

condiţiilor stabilite de acestea. Incriminarea este cerută de art. 4 din Decizia-cadru.

C. În cadrul capitolului II – Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare – au fost

incluse: falsificarea de instrumente oficiale (art. 317); folosirea instrumentelor false (art. 318); falsificarea de

instrumente de autentificare străine (art. 319).

1. Falsificarea de instrumente oficiale este structurată în două variante, una tip şi alta atenuată, după

cum sigiliul, ştampila sau instrumentul de marcare este folosit de o persoană dintre cele prevăzute în art. 176

(autorităţile publice, instituţiile publice şi alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile

proprietate publică) sau în art. 175 alin. (2) – funcţionarii publici asimilaţi – ori unei alte persoane, fiind

încriminată şi fapta tentată.

Sub imperiul legii penale anterioare, falsificarea unui instrument de atestare (ştampilă, parafă etc.)

aparţinând unei persoane juridice, alta decât autorităţile sau instituţiile publice, sau unui particular ori unei

autorităţi, sau organizaţii din străinătate, se considera că nu constituie elementul material al infracţiunii de

falsificare de instrumente. Folosirea unor astfel de instrumente false putând conduce, după caz, la săvârşirea

unui fals în înscrisuri sau a unei înşelăciuni14

.

Noul Cod penal extinde sfera incidenţei sale şi cu privire la astfel de fapte incriminând falsificarea unui

sigiliu, ştampile sau instrument de marcare atât atunic când este folosit de o persoană juridică privată ori de un

particular, cât şi atunci când este folosit de autoritatea unui stat străin.

2. De asemenea, în toate situaţiile este sancţionată penal folosirea unui sigiliu, ştampile sau instrument

de marcare falsificat, indiferent de persoana care îl folosea în mod legal.

3. Când persoana care se foloseşte de sigiliul, ştampila sau instrumentul de marcare fals este însuşi

autorul infracţiunii de falsificare a acestei entităţi (sau vreun alt participant la această infracţiune), există concurs

de infracţiuni, cele două fapte constituind infracţiuni conexe (corelative), însă incriminate distinct.

4. Sub imperiul Codului penal anterior, pornindu-se de la posibilitatea ca actele de folosire să fie

săvârşite succesiv putând, după caz, în funcţie de unitatea sau pluralitatea unei hotărâri (rezoluţii) infracţionale,

să constituie fie o infracţiune continuată, fie un concurs de infracţiuni, s-a afirmat că în cazul infracţiunii

continuate se va produce epuizarea când s-a pus capăt acestei continuităţi (fie prin voinţa făptuitorului, fie drept

consecinţă a pornirii unei urmăriri penale)15

.

Deşi s-au exprimat păreri divergente în legătură cu momentul în care intervine întreruperea juridică a

continuităţii (descoperirea activităţii infracţionale, începerea urmăririi penale, punerea sub urmărire penală,

punerea în mişcare a acţiunii penale, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, condamnarea

definitivă a inculpatului), recent s-a susţinut, pe drept cuvânt, că posibilitatea întreruperii conţinutului

infracţiunii continuate prin diferite acte ale organelor judiciare competente (de urmărire sau de judecată) nu

poate fi desprinsă de particularităţile activităţii acestor organe, şi anume de faptul că ele nu pot lua măsuri decât

în legătură cu faptele ilicite trecute ale unei persoane şi, ca atare, nici actele concomitente cu activităţile

judiciare şi nici cele viitoare nu pot face obiectul măsurilor luate de organe16

.

Ca urmare, în mod obligatoriu o infracţiune continuată aflată în examinarea organului de urmărire

penală nu va putea să se refere decât la acele acte componente săvârşite până în momentul sesizării acestor

organe şi începerii urmăririi penale, (are loc o întrerupere juridică a continuităţii) chiar dacă inculpatul a

continuat în fapt comiterea infracţiunii continuate, săvârşind în continuare acte componente ale acesteia. Tot

astfel instanţa de judecată nu va putea soluţiona decât infracţiunile din componenţa infracţiunii continuate

comise până la data sesizării instanţei (aceste acte componente ar putea fi identice cu cele care au făcut şi

obiectul urmăririi penale sau ar putea fi adăugate la acestea prin extinderea acţiunii penale şi pentru alte acte

materiale componente săvârşite de inculpat în continuare, până la data la care au fost cuprinse în infracţiunea

continuată supusă judecăţii). Dacă inculpatul va continua să comită acte materiale componente ale infracţiunii

continuate şi după această dată, acestea nu vor mai putea fi valorificate decât prin începerea urmării penale

pentru o nouă infracţiune. Nu există o întrerupere automată a continuităţii (dacă există voinţa inculpatului de a

14 V. Dongoroz, în Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin

Bulai, Rodica Stănoiu, Victor Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV, Ed. Academiei Române,

Bucureşti, 1972, p. 409. În acelaşi sens: S. Corlăţeanu, Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare, R.D.P. nr.

3/2004, p. 138-139; T.M.B., dec. pen. 1100/1997; C.A. Cluj, dec. pen. 68/1998; C.A. Ploieşti, s. pen., dec. nr. 70/A/1999. În

sens contrar: C.S.J., s. pen., dec. nr. 2839/1999; C.A. Iaşi, s. pen., dec. nr. 104/1999 apud Sorin Corlăţeanu. 15 V. Dongoroz, op. cit., vol. IV, p. 419. 16 C. Duvac, Pluralitatea aparentă de infracţiuni, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 151.

16

continua activitatea) decât dacă acesta nu mai poate să-şi exercite voinţa de a continua (de pildă, a fost arestat

preventiv) sau dacă, în raport cu particularităţile activităţii judiciare, actele comise în continuare nu mai pot face

obiectul judecăţii, unele prescriindu-se sau epuizându-se în cursul judecăţii. Inevitabil în acest caz activităţile

trecute se vor autonomiza (chiar dacă în fapt inculpatul, prin ipoteză, ar continua să comită acte materiale

componente ale infracţiunii continuate), urmând să fie tras la răspundere pentru o nouă infracţiune17

.

D. În capitolul III – Falsuri în înscrisuri – au fost prevăzute: falsul material în înscrisuri oficiale (art.

320); falsul intelectual (art. 321); falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 322); uzul de fals (art. 323);

falsificarea unei înregistrări tehnice (art. 324); falsul informatic (art. 325), falsul în declaraţii (art. 326), falsul

privind identitatea (art. 327) şi infracţiuni de fals comise în legătură cu autoritatea unui stat străin (art. 328).

1. Sub imperiul legii penale anterioare, cu privire la calitatea de funcţionar public a autorului

infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, în varianta sa calificată, s-a spus că, deşi relativă la persoana

acestuia, ea se răsfrânge asupra infracţiunii însăşi – a cărei încadrare juridică şi pedeapsă o modifică – şi, ca

atare, sub aspectul influenţei sale asupra situaţiei participanţilor, urmează regimul circumstanţelor reale; în

consecinţă, instigatorul şi complicele vor fi consideraţi participanţi la infracţiunea prevăzută în art. 288 alin. (2)

C.pen. anterior (actualmente art. 320 alin. 2) şi vor suporta în mod necesar efectele majorării pedepsei legale,

dacă au cunoscut sau au prevăzut calitatea autorului18

.

Dacă numai instigatorul sau complicele are calitatea de funcţionar public, iar autorul nu o are, fapta

celor dintâi – chiar dacă a fost comisă în exerciţiul atribuţiilor de serviciu – va fi calificată în raport cu

încadrarea juridică dată faptei autorului, sau, cu alte cuvinte, ca instigare ori, respectiv complicitate la

infracţiunea prevăzută în art. 288 alin. (1) C.pen. (actualmente art. 320 alin. 2)19

. Desigur că de aceste aspecte se

va ţine seama la individualizarea judiciară a pedepsei.

O atare teză comportă însă unele precizări şi chiar o altă abordare în ceea ce priveşte sancţionarea

participanţilor la infracţiunile proprii, soluţia fiind valabilă şi în privinţa infracţiunilor in persona propria.

Mai întâi, potrivit art. 50 alin. (1) C. pen., „circumstanţele privitoare la persoana autorului sau a unui

participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi”.

Ori este dincolo de orice îndoială rezonabilă că la infracţiunea examinată, ca de altfel la orice

infracţiune proprie la care autorul trebuie să aibă calitatea de funcţionar public (de pildă, fals intelectual, abuz în

serviciu, delapidare, luare de mită etc.), calitatea cerută de text pentru autor şi anume aceea de funcţionar public,

în sensul art. 175 C. pen., este o circumstanţă personală, în sensul art. 50 alin. (1) C. pen., care nu radiază la

participanţi.

Orice altă interpretare a art. 50 alin. (1) C. pen. (legea penală este de strictă interpretare), doctrinară sau

jurisprudenţială, în lipsa unei dispoziţii penale derogatorii, este de natură să aducă atingere principiului

legalităţii incriminării (prin aplicarea unui text de lege ce nu a fost încălcat de inculpat), dar în mod implicit şi a

celui al legalităţii pedepsei (prin judecarea inculpatului în alte limite decât cele prevăzute în dispoziţia aplicabilă

acestuia, nu şi autorului), aşa cum sunt ele reglementate în art. 1 şi 2 din Codul penal.

Încadrarea juridică a contribuţiei participanţilor, precum şi a faptei autorului în diferite variante

(agravate sau atenuate) ale faptei tip or în varianta de bază a infracţiunii, atunci când diferitele variaţiuni ale

faptei tipice sunt incriminate în texte diferite, după părerea noastră nu înfrânge teoria unităţii de infracţiune şi

este conformă principiului legalităţii incriminării şi pedepsei.

A accepta părerea contrară ar însemna crearea unei situaţii mai grele pentru participantul la

infracţiunile proprii (cu subiect activ nemijlocit calificat), deşi este in afara oricărui dubiu că în aceste cazuri el

comite „o parte” din infracţiune, decât decât pentru persoana necalificată care ar săvârşi nemijlocit aceeaşi

infracţiune „in integrum” şi nu doar „a unei părţi” din aceasta.

De pildă, potrivit primei teorii X, complicele la fals material în înscrisuri oficiale, în varianta agravată,

ar răspunde cu închisoarea de la unu la 5 ani, în vreme ce aceeaşi persoană X, autor necalificat al falsului

material în înscrisuri oficiale, ar răspunde cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

Pe de altă parte, prin raportare la art. 187 C. pen. nu trebuie să confundăm variantele unei infracţiuni cu

cauzele legale de reducere sau de agravare a limitelor speciale de pedeapsă prevăzute pentru fapta de bază

(simplă).

De exemplu, dispoziţiile art. 308 reprezintă o variantă atenuată a infracţiunilor la care se face referire

în acel text şi nu o cauză specială de reducere a pedepsei.

17 C. Duvac, op. cit., 2008, p. 152. 18 V. Papadopol, în Teodor Vasiliu, Doru Pavel, George Antoniu, Ştefan Daneş, Gheorghe Dărângă, Dumitru

Lucinescu, Vasile Papadopol, Dumitru C. Popescu, Virgil Rămureanu, Codul penal român, comentat şi adnotat. Partea

specială, vol. II, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 250. 19 V. Papadopol, op. cit., vol. II, p. 250.

17

Cu privire la instigatorul la aceste infracţiuni proprii, doctrina20

mai nouă s-a pronunţat, pe drept

cuvânt, în sensul că va fi instigator numai cel care are calitatea cerută de lege pentru autor la data comiterii

actelor de executare. De pildă, în această concepţie, dacă se instigă la delapidare, instigatul trebuie să fie

funcţionar public, gestionar sau administrator.

Aceasta înseamnă per a contrario că nu va putea fi instigator la aceste fapte cu subiect activ nemijlocit

calificat persoana care nu are calitatea cerută de lege pentru autor la momentul consumării faptei concrete.

Este evident că aceeaşi soluţie se impune şi pentru complicele la faptele proprii sau la cele in persona

propria, conform principiului ubi eadem ratio, ibi eadem ius.

Cu titlu de exemplu, reamintim faptul că în cazul infracţiunii de pruncucidere, variantă atenuată a

infracţiunii de omor s-a aplicat, în legislaţia anterioară, în mod corect dispoziţia de drept penal potrivit căreia

circumstanţele personale nu se răsfrâng asupra participanţilor.

Astfel, doctrina cvasiunanimă a susţinut că persoanele care determină sau ajută mama aflată în stare de

tulburare să ucidă copilul nou-născut săvârşesc şi răspund, după caz, pentru infracţiunea de omor sau de omor

calificat, chiar dacă au cunoscut starea specială în care se află aceasta. Deosebirea de tratament juridic este

datorată faptului că infracţiunea de pruncucidere poate fi săvârşită doar de mama noului născut, aflată într-o

stare de tulburare, iar aceste circumstanţe personale, aidoma tuturor circumstanţelor de această natură, nu se

răsfrâng – potrivit prevederilor art. 28 alin. (1) C.pen. din 1968 – şi asupra participanţilor.

Această opinie a fost confirmată şi de plenul instanţei supreme, care, într-o decizie de îndrumare, a

statuat că activităţile complicelui ori instigatorului la suprimarea vieţii copilului nou-născut, imediat după

naştere, de către mama care s-a aflat într-o stare de tulburare pricinuită de naştere, se consideră complicitate ori

instigare la infracţiunea de omor calificat – art. 175 lit. d) Cod penal anterior sau, după caz, şi a lit. a) ori c) din

acelaşi articol –, iar nu la infracţiunea de pruncucidere, deoarece circumstanţa de care beneficiază mama, având

caracter personal nu se extinde asupra participanţilor21

.

Soluţia promovată de suprema noastră instanţă, sub influenţa doctrinei de la acea dată, este evident că

îşi păstrează valabilitatea şi în raport de prevederile noului Cod penal, cu precizarea că faţă de participanţi la

infracţiunea prevăzută în art. 200 C. pen. se va aplica dispoziţia din art. 188 C. pen., iar nu cea din art. 189 C.

pen.

Ca atare, ar fi de reflectat dacă nu cumva această soluţie nu poate fi extinsă şi la celelalte cazuri de

participaţie la infracţiunile cu subiect nemijlocit calificat, precum şi la cele cu autor unic.

2. Potrivit dispoziţiei din alin. (3) al art. 320 C.pen. sunt considerate înscrisuri oficiale: biletele,

tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice.

Biletele, tichetele, sau imprimatele trebuie să emane de la una din persoanele arătate în art. 176

C.pen. ori în art. 176 alin. (2) C. pen., fiindcă numai în acest caz, acestea pot fi asimilate înscrisurilor oficiale.

Intră în această categorie: biletele de intrare la spectacole, biletele loto sau pronosport, tichetele de

tramvai sau alte mijloace de transport în comun etc. În general, aceste imprimate fac dovada unei plăţi, deşi

nu poartă vreo semnătură de atestare22

.

Biletele, tichetele şi celelalte imprimate producătoare de consecinţe juridice, emise de alte persoane

fizice sau juridice decât cele prevăzute în art. 176 C.pen. ori în art. 176 alin. (2) C. pen., sunt înscrisuri sub

semnătură privată şi nu pot face decât obiectul faptei penale prevăzute în art. 322 C.pen.

3. Societăţile comerciale cu capital privat, de regulă (cu excepţia celor care administrează sau

exploatează bunuri proprietate publică), nu pot emite înscrisuri oficiale, actele contabile ale acestor persoane

juridice fiind înscrisuri sub semnătură privată.

4. În practica judiciară s-a decis că, întrucât infracţiunea de abuz în serviciu are caracter subsidiar , iar

falsificarea unor înscrisuri oficiale, de către funcţionarul însărcinat cu întocmirea lor, se încadrează în art. 320

C.pen., instanţa nu poate califica aceeaşi faptă ca şi abuz în serviciu23

.

5. De observat că şi în raport de noile reglementări, teza conform căreia alterarea adevărului în

conţinutul unei reclamaţii, în enunţarea unei pretenţii, nu constituie fals, întrucât asemenea acte, fiind supuse

verificării din partea organelor cărora le-au fost adresate, nu au valoare probatorie prin ele însele, îşi păstrează

valabilitatea. De asemenea, nu pot constitui obiect material al falsului în înscrisuri nici copiile înscrisurilor

oficiale necertificate de către organul competent sau copiile unor înscrisuri sub semnătură privată, cu conţinut

probator, atunci când originalul există şi înfăţişarea lui poate fi oricând cerută spre a fi confruntată cu copia.

Dimpotrivă, copiile unor acte al căror original nu mai poate fi produs au valoare probatorie şi falsificarea lor

20 Matei Basarab (Codul penal comentat, vol. I, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 162), Ilie Pascu (Explicaţii

preliminare ale noului Cod penal, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 509; Noul Cod penal comentat, vol. I,

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 344). 21 A se vedea Plenul Tribunalului Suprem, dec. de îndr. nr. 2/1976, în: „Revista română de drept” nr. 5/1976, p. 44;

Culegere de decizii 1976, p. 333. 22 V. Dongoroz, op. cit., vol. IV, p. 428. 23 T.S., col. pen., dec. nr. 112/1962, J.N. nr. 1/1963, p. 169.

18

constituie fals. Acelaşi lucru trebuie spus şi despre aşa-zisele copii – aparent legal certificate – ale unor acte ce

nu au existat niciodată24

.

6. Una dintre cele mai importante modificări aduse în această materie se referă la completarea

infracţiunii de fals intelectual cu o nouă dispoziţie integrată în art. 322, incidentă atunci când fapta a fost

săvârşită asupra unui înscris sub semnătură privată. Incriminarea se impunea, în opinia redactorilor noii legislaţii

penale datorită faptului că, pe baza textelor existente în legea penală anterioară, era dificilă încadrarea juridică a

unor fapte, devenite din ce în ce mai frecvente, comise în sfera raporturilor comerciale (spre exemplu, facturi

care consemnează date neconforme realităţii), făcându-se în acest sens trimitere la art. 441-1 C. pen. francez, art.

256 alin. (1) lit. b) C. pen. portughez, art. 392 C. pen. spaniol, art. 251 C. pen. elveţian, § 267 alin. (3) pct. 4 C.

pen. german.

7. Falsificarea unei înregistrări tehnice este o incriminare nou introdusă. În condiţiile în care în viaţa

socială contemporană tot mai multe documente atestând o anumită împrejurare şi care pot produce efecte

juridice sunt eliberate automat, fără intervenţia nemijlocită a unui funcţionar public, se impune o protecţie

penală a veridicităţii acestor atestări, în condiţiile în care falsificarea lor nu poate fi încadrată pe baza textelor

existente. Astfel, fie prin intervenţii frauduloase asupra aparatelor de măsură sau înregistrare, fie prin folosirea

lor frauduloasă, se pot obţine atestări neconforme cu realitatea privind viteza cu care circulă un vehicul,

concentraţia de alcool în aerul expirat, concentraţia diferitelor componente în gazele de eşapament, greutatea

unui bagaj înregistrat automat într-un aeroport etc. De aceea, textul, similar cu incriminări regăsite şi în alte

legislaţii (§ 268 C. pen. german, art.258 C. pen. portughez), incriminează atât falsificarea unei asemenea

înregistrări, cât şi folosirea atestării astfel obţinute, această din urmă variantă fiind o normă specială în raport cu

uzul de fals25

.

8. Falsul informatic prevăzut în art. 48 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea

transparenţei în exercitarea demnităţilor publice,a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi

sancţionarea corupţiei a fost codificat, în art. 325, fiindu-i aduse şi unele modificări neesenţiale, dar în acord cu

prevederile art. 7 din Convenţia Consiliului Europei privind criminalitate informatică, ratificată prin Legea nr.

64/200426

.

9. Nu este generatoare de efecte juridice şi nu poate duce la aplicarea art. 326 C. pen., o declaraţie care,

deşi consemnată într-un înscris, este supusă unei verificări ulterioare obligatorii a conţinutului său. Acest lucru

este valabil şi pentru declaraţiile făcute de suspect sau inculpat în cursul procesului penal, cu atât mai mult cu

cât în exercitarea dreptului lor de apărare, aceştia nu sunt ţinuţi de obligaţia de a declara adevărul27

.

În acelaşi sens, s-a decis28

că nu sunt generatoare de consecinţe juridice şi nu pot duce la reţinerea

infracţiunii de fals în declaraţii susţinerile neadevărate ale reclamantului dintr-o acţiune civilă, deoarece ele

sunt supuse unei verificări ulterioare obligatorii a conţinutului lor, de către instanţă, iar părţile în proces au

dreptul de a contesta cele susţinute de reclamant şi de a face proba contrarie.

Dispoziţiile din art. 326 C. pen. vor fi aplicabile numai dacă declararea necorespunzătoare adevărului

nu cade sub incidenţa altei dispoziţii penale. În acest caz, se va aplica una dintre regulile care guvernează

concursul de texte şi anume principiul specialităţii (lex specialis derogat legi generali)29

.

10. O modificare semnificativă priveşte şi falsul privind identitatea, prin noua reglementare

tranşându-se disputa privind necesitatea utilizării unor documente de identitate pentru comiterea acestei

infracţiuni, pornindu-se de la premisa că funcţionarul public în faţa căruia autorul se prevalează de o identitate

falsă nu trebuie să dea crezare simplelor afirmaţii ale acestuia, el dispunând de mijloacele necesare identificării

persoanei. De asemenea, comisia a introdus o diferenţiere sub aspectul regimului sancţionator între ipoteza

recurgerii la o identitate fictivă şi cea a utilizării frauduloase a identităţii aparţinând altei persoane, în acest din

urmă caz existând riscul angajării unor consecinţe juridice în sarcina persoanei respective, având în vedere, în

această privinţă, şi prevederile art.v261 C. pen. portughez, art. 401 C. pen. spaniol, § 273 alin. (1) pct. 2 C. pen.

german şi cap. 15 § 11 C. pen. suedez.

11. Norma de incriminare din art. 328 C. pen., consacră ceea ce suprema noastră instanţă decisese cu

privire la falsul privind identitatea, stabilind că textul în cauză este aplicabil şi cu privire la fapta cetăţeanului

român, aflat în străinătate, de a se prezenta sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin30

.

24 V. Papadopol, op. cit., vol. II, p. 246. 25 A se vedea, în acest sens, Expunerea de motive a proiectului noului Cod penal, disponibilă la adresa

http://www.just.ro/MeniuStanga/Normativepapers/Proiectedeactenormativeaflate%C3%AEndezbatere/tabid/93/Default.aspx,

postată pe site-ul Ministerului Justiţiei la 24 ianuarie 2008. 26 Publicată în M. Of. nr. 343 din 20 aprilie 2004. 27 V. Papadopol, op. cit., vol. II, p. 298. 28 C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 415/1996, R.D.P. nr. 2/1997, p. 146. 29 C. Duvac, în Gheorghe Diaconescu, Constantin Duvac, Drept penal. Partea specială. Noul Cod penal, Curs

universitar, vol. II, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006, p. 574. 30 I.C.C.J., S.U., dec. nr. XIX din 19.03.2007 – http://www.scj.ro.

http://www.just.ro/MeniuStanga/Normativepapers/Proiectedeactenormativeaflate%C3%AEndezbatere/tabid/93/Default.aspx

19

ROLUL PROCURORULUI ÎN MATERIA PROTECŢIEI DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR

CETĂŢEANULUI ÎN FEDERAŢIA RUSĂ

Procuror Nicoleta Ştefanov

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

În data de 20 octombrie 2015 a avut loc la sediul Procuraturii Generale a Federaţiei Ruse

întâlnirea de lucru pentru schimb de experienţă în domeniul apărării drepturilor şi intereselor legitime

ale omului şi cetăţeanului.

Din partea Ministerului Public din România au făcut parte doamna procuror Nicoleta Ștefanov, de la

Serviciul de cooperare judiciară internaţională, relaţii internaţionale şi programe din cadrul PÎCCJ, șef al

delegației, doamna pocuror Dobrescu Cristina Daniela de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov,

domnul procuror șef birou Acer Liviu Daniel de la Secţia Judiciară din cadrul PÎCCJ și domnul procuror șef

birou Badea Viorel din cadrul DIICOT-Serviciul de prevenire și combatere a infracționalității informatice.

Din partea Procuraturii Generale a Federaţiei Ruse au participat d-na Kopteva Larisa, şefa

Direcţiei de supraveghere a respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor a Direcţiei principale de

supraveghere a executării legislaţiei federale, d-na Zaiţeva Marina şefa Secţiei pentru minori a Direcţiei de

supraveghere a respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor a Direcţiei principale de supraveghere a

executării legislaţiei federale, d-nul Cernâşev Vladimir şeful Direcţiei de supraveghere a respectării

drepturilor întreprinzătorilor a Direcţiei principale de supraveghere a executării legislaţiei federale, d-na

Igonina Nadejda şefa Institutului de Cercetări Stiinţifice al Academiei Parchetului General al Federaţiei Ruse.

Procurorii rusi au prezentat activitatea procuraturii în materia protecţiei drepturilor şi libertăţilor

cetăţenilor, protecţiei drepturilor înreprinzătorilor prin mijloacele parchetului, supravegherea de către parchet a

respectării drepturilor minorilor, aspectele actuale ale supravegherii de către parchet a respectării drepturilor

şi libertăţilor omului şi cetăţeanului şi fundamentarea sa ştiinţifică şi metodică.

Procurorii români au avut prezentari în Power Point, cu slide-uri traduse direct in rusă, referitoare la

sistemul judiciar al României, parchetul şi protecţia drepturilor sociale ale cetăţenilor, protecţia drepturilor

întreprinzătorilor, rolul parchetului în prevenirea şi combaterea violenţei în familie, protecţia drepturilor

minorilor în instanţe juvenile.

Deasemenea partea română a mai prezentat aspectele referitoare la rolul parchetului în prevenirea și

combaterea violenței în familie, protectia drepturilor minorilor în instanțe juvenile.

Legislația rusă se aplică cetățenilor ruși precum și acelor persoane, care au altă cetățenie sau nu au nici

o cetățenie, care se află pe teritoriul Rusiei.

Procuratura monitorizează modul de respectarea drepturile omului și cetățeanului, activitate privită cu

încredere de către cetățeni astfel încât prin respectarea drepturilor cetățenilor să nu se ajungă la instanțele de

judecată.

Anual 1.500.000 persoane se adresează procurorilor cu cereri privind diferite aspecte considerate

importante în respectarea drepturilor lor.

Controalele procuraturii analizează cazurile raportate de cetățeni. Procuratura are dreptul de a reacționa în

următoarele feluri :

- să confirme încălcarea legii sesizate; - să facă o prezentare a încălcării;

- să întocmească un protest;

20

- să deschidă un caz și să prezinte documentele organizațiilor care se vor ocupa de caz;

- să formuleze o solicitare la procurorul general sau la judecătorie pentru a hotărî dacă s-a încălcat legea.

În urma analizării datelor statisce, s-a reanalizat rolul procuraturii în societatea rusă, care are

atribuții în:

- monitorizarea în sfera socială(oameni săraci, neajutorați sau chiar cei care lucrează și le sunt încălcate drepturile în sfera muncii, sau a plății muncii);

- apărarea drepturilor locatorilor; - în sfera sfera sănătății , asigurarea cu medicamente a pacienților, analiza donării de sânge, verificarea

respectării normelor legale în cadrul serviciilor de sănătate (gratuite sau contra cost);

Procuratura mai are și rolul de monitorizare a migrației, a activității întreprinzătorilor care

angajează străini.

Există o sferă întreagă de drepturi și libertăți a căror încălcări sunt analizate de

procuror cum ar fi: drepturile persoanelor care nu se pot apăra în judecată