Conceptul iubirii în literatura italiană

Despre orice cultură am vorbi, iubirea iși păstrează un sens comun și ne unește în același

mod pe toți. Fie vorba de literatura italiana sau orice altă literatura, iubirea este percepută ca fiind

sentimentul esențial,cel care dă sens gânduriilor și acțiuniilor omului. Acest sentiment fiind unul

dintre cele mai privilegiate din punct de vedere artistic, dedicandu-se unei persoane, lui

Dumnezeu, unei concept sau unei idei.

Iubirea este o temă existentă în toate literaturile din toate timpurile. Ei i se acordă o

importanţă deosebită, ca experienţa umană fundamentală, care diferă în funcţie de vârstă, sex,

stare socială, credinţa, epocă istorică sau apartenenţa culturală. Astfel, tema este larg difuzată şi

circulă în întregul sistem al literaturii, apare atât în opera marilor scriitori precum Dante Aligheri,

Francesco Petrarca, Giovanni Boccaccio, Ludovico Ariosto și nu numai cât şi în cea a celor

minori ca Guido Guinizzelli, Guido Cavalcanti și alții, în viziunea specifică diferitelor genuri:

epic, liric sau dramatic.

Iubirea este abordată în literatură din diverse unghiuri, de-a lungul vremii existând

diferite idei sau curente de idei referitoare la iubire. Principalele trei ipostaze ale iubirii, atât în

literatura italiană cât şi în cea universală sunt: Iubirea ca iniţiere. Iubirea ca pasiune. Iubirea

tragică. Printre curentele care fac referire la conceptul de iubire se numără il dolce stil nuovo,

scoala siciliană, scoala toscană, curente care subliniează diversele ipostaze ale iubirii, acestea

fiind regasite și in operele scriitorilor amintiți mai sus.

Reprezentanții școlii siciliene percepeau conceptul de iubire intr-o manieră ludică, ca un

joc de curte de unde apare și termenul de amore cortese din franțuzescul amour courtois. Așadar

poezia provensală timpurie oferă un loc privilegiat iubirii, aceasta devenind tema principala a

operelor marilor aderanți ai curentului. Poezia provensală aduce în discuție noua viziune asupra

iubiri și anume cea de amore cortese, o iubire abstractă și stilizată care mai tarziu este reluată și

îmbunătățită de catre adepții școlii siciliene. Aceștia nu vedeau iubirea ca un sentiment

individual ci ca pe unul general. Noua vizune vine transmisă de-a lungul timpului prin

intermediul operelor fiind preluată și îmbunătățiită de către noi adepți ai stilului dulce.

Conceptului de iubire îi este atribuit un nou sens. Poeții stilnoviști, în frunte cu Dante

Aligheri concepeau iubirea si femeia intr-un mod cu totul nou fața de poeții precedenți, în special

cei aparaținand școlii siciliene. În concepția acestora iubirea își asumă o dimensiune absolut

spirituală, înțeleasă ca perfecțiune morală care nu poate să se nască decât într-o inimă blândă,

adică nobilă, virtuoasă, la fel cum femeia este văzută de către aceștia ca un înger, o creatură

perfecta, capabilă să trezească în bărbat sentimente profunde și să îi ridice sufletul până la

Dumnezeu, eliberândul de orice apăsare.

O altă dimensiune atribuită coneceptului de iubire este data de poeți precum Cavalcanti,

cu a sa opera Canzoniere care considera iubirea ca o pasiune ce tulbura spiritele, raționamentul și

sensibilitatea umană, în grad de a produce chiar o rană mortală, temă prezentă și în opera lui

Guido Guinizzelli. Lirica operei Canzoniere este una tragică si melancolică: din iubire acesta

pare să culeagă forța de a învinge capacitatea rațională a omului, împingandu-l către moarte.

Dante, Petrarca e Boccaccio hanno una concezione molto differente riguardo l'amore

nelle loro opere (e quindi della donna).

DANTE riteneva che la donna fosse l’unico tramite tra l’uomo e Dio. Come possiamo

notare in quasi tutte le sue opere, la donna è presentata con un’aggettivazione quasi divina, che

ben si addice ad un angelo. Ad esempio, nel sonetto “Tanto gentile e tanto onesta pare” possiamo

notare, oltre all'aggettivazione divina di Beatrice, come ogni uomo rimane quasi pietrificato

vedendola, e nessuno si azzarda ad avvicinarsi o a pensare di “toccarla”.

Del tutto opposta è la visione di BOCCACCIO. Per lui la donna non è un angelo come

per Dante, ma è semplicemente un essere umano. Inoltre l’amore non è visto più solo come

qualcosa di teorico, ma diventa un sentimento umano e terreno che spesso coinvolge la carne

altrettanto o più dello spirito e accende le passioni più sensuali; può essere all’origine di grande

felicità, ma anche di delusione, sofferenze, tradimenti, gelosia e odio.

PETRARCA invece non presenta l'amore come mezzo di elevazione al divino, ma come esperienza dell'«errore», vaneggiamento, follia. È peccato, provoca senso di colpa, perché Laura è presenza fisica che turba i sensi del poeta, oggetto di un desiderio che aspira al soddisfacimento.

La contraddizione tra l'amore-passione e la fedeltà ai principi religiosi era già esplosa in Dante, che l'aveva risolta con una scelta drastica a favore del divino e con l'identificazione di Beatrice con le aspirazioni più alte della propria anima. Petrarca vive in una civiltà in cui la vita terrena, la bellezza e i desideri del corpo sono diventati troppo vitali perché possano essere negati e sublimati senza drammi.

Conluzi + Sul piano tematico, infatti, l’originalità principale della nuova poetica riguarda proprio la

concezione dell’amore. Per gli stilnovisti esso, nell’uomo dal cuore gentile (cioè interiormente

nobile esensibile), produce effetti straordinari, che vanno dall’elevazione spirituale, secondo la

concezione prevalente in Dante, fino allo sconvolgimento dell’intelletto e degli spiriti che

governano l’organismo: condizione indicata metaforicamente, in Cavalcanti, come morte.

http://www.skuola.net/temi-saggi-svolti/temi/amore-letteratura-italiana.html