Comentariile exegetice LOGOS la Vechiul Testament

CEXEL

Comentariile exegetice LOGOS la Vechiul Testament

Editori coordonatori

R. K. Harrison (1968–1993)

Robert L. Hubbard, Jr. (1994– )

Editura LOGOS dedică această serie de comentarii exegetice domnului Gerald Michael Davey,

cu deosebită recunoştinţă pentru sprijinul constant pe care ni l‑a oferit.

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 1 17.07.2008 11:18:28


DeuteronomulPeter C. Craigie

CEXEL


Traducerea: Daniela Rusu Editarea: Mirela DeLong

Titlul original în limba engleză: The Book of Deuteronomy, publicată de Wm. B. Eerdmans Publishing Co. 255 Jefferson Ave. S.E., Grand Rapids, Michigan 49503, USA

Drepturile în limba engleză: © 1979 Wm. B. Eerdmans Publishing Co. Toate drepturile rezervate.

Drepturile în limba română: © 2008, Editura LOGOS, Cluj-Napoca, România. Toate drepturile rezervate.

Editura LOGOS CP. 714 OP. 5 Cluj-Napoca 400287 România Telverde: 0800.800.016 tel. 0264-42.00.25 / fax: 0264-42.01.04 Internet: www.logos.ro / [email protected]

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CRAIGIE, PETER C. Deuteronomul / Peter C. Craigie; trad.: Daniela Rusu. Cluj-Npoca: LOGOS, 2007 Bibliogr. Index. ISBN 978-973-9212-90-8 I. Rusu, Daniela (trad.) 222.15.07

Tiparul executat la Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca sub comanda nr. 80023/2008


Tatălui meu, cu recunoştinţă


ix

PREFAŢA AUTORULUI

Deuteronomul este o carte despre o comunitate care se pregăteşte pentru o viaţă nouă. Necazurile şi pustiul au rămas în urmă; Ţara Promisă se întinde înaintea sa. Dar, în acest moment, apare chemarea la o nouă dedicare lui Dumnezeu şi la o nouă înţelegere a naturii comunităţii poporului lui Dumnezeu. Deşi scena se desfăşoară cu mai bine de trei mii de ani în urmă, Deuteronomul are încă o considerabilă relevanţă contemporană. Atunci, ca şi acum, lumea din jur trecea printr-o perioadă de schimbare, de tensiune politică şi de conflicte militare. Dar, în mijlocul evenimentelor mondiale, o comunitate relativ mică era îndemnată de Moise, „omul lui Dumnezeu“, să se dedice din toată inima Domnului, înainte de a intra în lupta pentru Ţara Promisă. Împărăţia poporului ales al lui Dumnezeu crescuse, ajungînd la maturitate, neobservată de marile puteri ale timpului, şi se lupta împotriva unor circumstanţe imposibile, după standardele omeneşti. Cartea oferă o paradigmă pentru Împărăţia lui Dumnezeu din lumea modernă; este momentul unei dedicări reînnoite a celor care fac parte din Noul Legămînt şi al întoarcerii lor spre viitor, cu perspectiva de a intra în posesia promisiunii lui Dumnezeu.

Dar Deuteronomul nu este doar o carte care are relevanţă contemporană. Ea a fost şi continuă să fie una dintre lucrările cele mai importante şi mai controversate în cercetarea modernă. Diversitatea de opinii despre Deuteronom este imensă şi probabil că acestea se vor înmulţi în anii care vin. Metodele tradiţionale ale cercetării VT sînt perfecţionate şi modificate, deşi ele nu conduc încă la nici un consens în privinţa Deuteronomului. Şi sînt folosite noi metode, care vor contribui tot mai mult la diversitatea de opinii. „Noua critică“ (Werkinterpretation) este introdusă treptat în


x Deuteronomul

lumea specialiştilor VT, cu accentul ei proaspăt pe studiul literaturii ca produs finit, nu pe evidenţierea antecedentelor formei existente. Este prea devreme să estimăm rezultatele acestei abordări. „Analiza structurală“, de asemenea, deşi diferită prin natura ei, pune accentul pe text ca produs finit. Iar „noua stilistică“ (Neuen Stilistik) începe şi ea să-şi facă simţită prezenţa în studiile VT. Alături de această relativ nouă diversitate în metodă, există un volum tot mai mare de literatură secundară, pentru fiecare aspect al studiilor VT; ca şi în alte domenii, în cercetarea biblică are loc o „explozie informaţională“, iar rezultatul este acela că e realmente imposibil să cuprinzi tot materialul secundar relevant despre un subiect dat.

În acest context, cred că este înţelept să facem cîteva observaţii cu privire la natura comentariului de faţă. El este scris cu o presupoziţie de bază: că Deuteronomul este parte din Cuvîntul lui Dumnezeu, şi nu doar produsul imaginaţiei umane. Am încercat să arăt implicaţiile acestei perspective, aşa cum se raportează ele la Deuteronom, în Apendicele I. În Introducere nu am încercat să dau un istoric al cercetărilor anterioare de specialitate despre Deuteronom; acest lucru este realizat foarte competent în cartea lui Sigrid Loersch, Das Deuteronomium und seine Deutungen, 1967. Am ales intenţionat ceea ce am considerat că este cea mai importantă literatură secundară şi m-am ocupat pe scurt de ea, cînd mi-am prezentat poziţia. Dar, ca un ajutor pentru cei care studiază Deuteronomul, am inclus în text şi la notele de subsol, atît în Introducere cît şi în Comentariu, multe referinţe la literatura secundară, în care sînt exprimate opinii foarte diferite de a mea. Pentru ca nu cumva comentariul să devină istovitor de lung, nu m-am angajat mereu în dispute detaliate cu astfel de scriitori. Că sînt îndatorat altor autori va fi imediat evident din multele referinţe la lucrările lor de-a lungul comentariului. Sînt îndatorat tuturor celor de la care am învăţat, fie că am fost sau nu de acord cu concluziile lor.

Un domeniu al cercetării care aduce o contribuţie deosebită şi cres-cîndă la studiile VT este studiul textelor ugaritice (canaanite). Am încer cat să includ cît de mult posibil din materialul relevant al studiilor ugaritice; el apare în cea mai mare parte în notele de subsol ale textului şi ale comentariului. Indicele de texte ugaritice, de la sfîrşitul volumului, va fi de ajutor celor care vor să aprofundeze acest subiect.

Traducerea nu este nici cu totul literală, nici literară în mod deosebit. Însă am încercat să redau ceva din caracterul limbii ebraice. Adesea, de exemplu, scriitorul evreu foloseşte o serie de conjuncţii (şi) cînd în limba


Prefaţa autorului xi

noastră ar fi mai potrivită o succesiune de virgule. În asemenea cazuri, am rămas fidel textului ebraic. Cînd traducerea unei expresii ebraice s-a făcut cu o expresie echivalentă, am notat expresia originalului într-o notă de subsol.

Am încercat să ţin cont de cititorii cărora li se adresează această serie de comentarii şi care au fost definiţi de editor ca fiind „deopotrivă pastori, teologi şi studenţi“. Prima mea încercare de studiu biblic serios a început în timp ce eram ofiţer în Royal Air Force. Am fost sfătuit de un prieten să citesc Evanghelia după Luca, ajutîndu-mă de comentariul lui Geldenhuys, publicat în seria New International Commentary on the New Testament, seria pereche, pentru NT, a celei în care apare volumul de faţă. La acea vreme, nu aveam pregătire universitară şi nu ştiam limba greacă, dar lucrarea lui Geldenhuys a fost nepreţuită. El nu putea aplica Luca la situaţia mea, dar putea să mă ajute să înţeleg sensul textului şi, de acolo, puteam înţelege singur implicaţiile textului pentru mine. Am scris ţinînd cont de acea amintire, deşi nu pot să sper că voi reuşi la fel de bine ca şi Geldenhuys. Datorită acestei asocieri trecute foarte personale cu această serie, sînt profund îndatorat editurii William B. Eerdmans pentru privilegiul de a participa la acelaşi proiect.

La terminarea acestei lucrări, aş vrea să adresez multora mulţumirile mele, dar trebuie să mă limitez la cîţiva. Domnişoara Grace Gordon şi doamna Jeanette Fyfe mi-au oferit un sprijin nepreţuit în pregătirea manuscrisului. Sînt recunoscător editorului, profesorul R. K. Harrison, nu doar pentru invitaţia de a contribui la această serie de comentarii, dar şi pentru sfaturile şi pentru încurajarea lui pe parcursul scrierii cărţii. Sînt profund îndatorat colegului meu, profesorul Eugene Combs. El nu a citit lucrarea şi s-ar putea să nu fie de acord cu o mare parte din ea, dar nu cred că voi putea să-l răsplătesc pentru stimularea intelectuală şi pentru ideile pe care mi le-au oferit cuvintele şi munca lui. Soţia mea, Betty, a fost răbdătoare şi înţelegătoare tot timpul şi, dintre toţi, ei îi sînt cel mai îndatorat.

P. C. C.


Deuteronomul



INTRODUCERE

I. TITLUL

A cincea carte a lui Moise a fost intitulată tradiţional Deuteronomul; in-terpretat literal, titlul ar însemna „a doua lege“. Folosirea acestui titlu se datorează traducerii greceşti (LXX) a Deut. 17:18; se pare că traducătorii au interpretat greşit cuvîntul ebraic („o copie/repetare a acestei legi“) şi au înţeles că înseamnă „a doua lege“, presupunînd astfel existenţa unui corpus legislativ diferit de cel cuprins în cărţile anterioare ale lui Moise (care ar fi fost, prin implicaţie, „prima lege“). Într-un fel, titlul (interpretat literal) induce în eroare, pentru că a cincea carte a lui Moise nu conţine o a doua lege, diferită. Dar ea repetă o mare parte a legislaţiei cuprinse în cărţile anterioare, deşi contextul şi forma acestei repetări sînt specifice Deuteronomului.

În Biblia ebraică, cărţii i se dă titlul ei potrivit, ’ēlleh haddebārîm („aces-tea sînt cuvintele“); acest titlu, conform obiceiurilor antice, este alcătuit din primele cuvinte ale rîndului introductiv din textul cărţii. Este un titlu mai bun, pentru că descrie cu mai multă acurateţe conţinutul cărţii. Cea mai mare parte a cărţii constă din cuvintele lui Moise, adresate lui Israel imediat înainte de intrarea în Ţara Promisă. Este un titlu important pentru înţelegerea corectă a cărţii. Deuteronomul nu este în primul rînd un set de legi, nici măcar o consemnare istorică; s-ar părea mai degrabă că este o consemnare a cuvintelor lui Moise, adresate israeliţilor. Stilul este hortativ, al unui orator care se adresează congregaţiei lui în cuvinte menite să-i motiveze la ascultare şi dedicare faţă de Domnul legămîntului. Astfel, deşi Deuteronomul, în forma lui actuală, este o operă literară, este important să


18 Deuteronomul

reţinem felul în care cartea se descrie pe sine ca fiind o relatare a cuvintelor care au fost rostite.

Titlul în Biblia ebraică indică, de asemenea, forma şi structura cărţii Deuteronomul. Planul cărţii se bazează pe forma documentelor legă-mintelor ebraice, care, la rîndul lor, îşi au antecedentele, în ce priveşte forma, în tiparul folosit pentru limbajul tratatelor politice din Orientul Apropiat antic. (Acest subiect este tratat mai în detaliu în secţiunea III de mai jos, „Unitatea structurală“). Tratatele politice din Orientul Apropiat începeau adesea într-o manieră similară celei a Deuteronomului: „Acestea sînt cuvintele...“1 Astfel, Deuteronomul, ca operă finită, este consemnarea literară a unui discurs (sau serii de discursuri) rostit, căruia i s-a dat forma de document al legămîntului.

II. CONTEXTUL

Evenimentele descrise în Deuteronom au loc chiar la sfîrşitul perioadei mozaice şi imediat înainte de intrarea israeliţilor în Ţara Promisă. Contextul istoric al cărţii este descris în părţile introductive din cuvîntarea lui Moise (în principal, în cap. 1–4); evenimentele din trecut sînt folosite în cuvîntare pentru a arăta poporului importanţa momentului prezent. Prezentul luat în considerare în cartea Deuteronomului era un moment deosebit de critic; istoria trecută condusese, în planul lui Dumnezeu şi după promisiunea Sa, spre un scop viitor. Dar acel scop viitor depindea de ascultarea şi dedicarea israeliţilor lui Dumnezeul lor. Deci cartea Deuteronomul trebuie înţeleasă în contextul istoriei lor trecute şi în perspectiva istoriei lor viitoare. Cel mai semnificativ eveniment din contextul imediat al cărţii era Exodul din Egipt, care a fost urmat de încheierea Legămîntului de la Sinai (Horeb).

Exodul a marcat eliberarea evreilor dintr-o lungă perioadă de subjuga-re în Egipt.2 Sfîrşitul subjugării şi începuturile eliberării au constituit, de

1 Vezi ANET, p. 202a, 203b; ANET(S), p. 93a. Cf. M. G. Kline, The Structure of Biblical Authority, 1972, p. 135.

2 Aici nu va fi relatată în detaliu istoria Israelului, de la Exod pînă la cucerirea Canaanului; vor fi subliniate doar unul sau două puncte, care au o semnificaţie deosebită pentru Deuteronom. Pentru studiile legate de perioada istorică, vezi: J. Bright, A History of Israel, ²1972, p. 97–127; D. M. Beegle, Moses, The Servant of


fapt, naşterea lui Israel ca naţiune al cărei rege era Dumnezeu (Ex. 15:18); dar israeliţii erau o naţiune fără ţară şi fără constituţie. Constituţia a fost elaborată la Sinai, prin legămîntul pecetluit între Domnul şi poporul Său, în cadrul căruia Moise a avut rolul de mijlocitor. Legămîntul a fost, în parte, o reînnoire a legămintelor mai vechi, încheiate cu patriarhii; ca şi legămintele anterioare, Legămîntul de la Sinai a continuat să ofere promisiunea lui Dumnezeu pentru viitor, promisiunea că Israel va deveni naţiunea aleasă a lui Dumnezeu. Prin legămînt, poporului i se cerea să asculte de Dumnezeu, Domnul legămîntului, care l-a eliberat din robia egipteană. Pe scurt, legămîntul era constituţia unei teocraţii. Dumnezeu era regele care Şi-a revendicat poporul din Egipt; poporului, care datora totul lui Dumnezeu, i se cerea să I se supună Lui, printr-un legămînt care se baza pe dragoste. Israel avea acum o constituţie, dar nu avea încă o ţară pe care s-o numească a sa.

După evenimentele de la Sinai, israeliţii au pornit în alte călătorii, în regiunile pustii din sudul Palestinei, iar în cele din urmă, au început să se îndrepte spre nord, călătorind pe la est de Marea Moartă şi de valea marelui rift. Aici, au început să întîlnească o serie de state relativ mici,3 aşezate în ţinutul muntos care se înalţă la răsărit de valea riftului şi delimitate, în partea lor estică, de marginea deşertului. Unele dintre aceste state mici au fost ocolite intenţionat, dar, pe măsură ce israeliţii avansau spre nord, către provinciile din partea de răsărit a Iordanului, au început să poarte primele bătălii preliminare din cucerirea care le stătea înainte. Dar Ţara Promisă, asupra căreia erau aţintiţi ochii lor, se întindea la vest de rîul Iordan; evenimentele descrise în Deuteronom au avut loc imediat înainte de trecerea rîului Iordan şi de începutul cuceririi propriu-zise.

Yahweh, 1972; K. A. Kitchen, Ancient Orient and OT, 1966, p. 57–75. Există diferenţe în abordările reprezentate de aceste lucrări, dar toate sînt pozitive, într‑o oarecare măsură, pentru evaluarea perioadei lui Moise. Alţi cercetători, din pricina metodei lor istorice şi literare, consideră virtual imposibilă reconstituirea istorică a acestei perioade timpurii. Vezi, mai ales, M. Noth, The History of Israel, t.e. 1960, p. 42–50. Pentru punctul de vedere din perspectiva căruia este scris acest comentariu, vezi observaţiile din Prefaţă, împreună cu Apendicele I, care urmează după secţiunile din Introducere.

3 Pentru dovezile arheologice cu privire la aşezarea în Transiordania, în sec. XIII î.Hr., vezi N. Glueck, The Other Side of the Jordan, 1940; vezi şi G. E. Wright şi D. N. Freedman, ed., The Biblical Archaeologist Reader, 1961, p. 1–21.

Contextul 19


20 Deuteronomul

Deplasările israeliţilor în timpul acestor ani au fost decisive pentru existenţa lor neîntreruptă, ca potenţială naţiune; dar, în tabloul mai mare al istoriei, ele trebuie să fi părut destul de nesemnificative vecinilor lor de atunci. Nu există nici o mărturie extrabiblică detaliată, care să aducă mai multă lumină asupra deplasărilor israeliţilor,4 dar este posibil să reconstituim unele detalii ale istoriei lumii contemporane celei în care au trăit israeliţii.5 Pentru cei care locuiau în Palestina, marile puteri ale timpului erau Egiptul, la sud, şi Imperiul Hitit, la nord. Nici una dintre cele două puteri nu era însă într-un moment de culme din istoria ei. Egiptul, în secolul XIII î.Hr., se afla sub conducerea dinastiei a XIX-a (Sethos I, c. 1309–1209; Ramses al II-lea, c. 1290–1224). La începutul secolului, Egip-tul a început să încerce să-şi exercite din nou controlul asupra Palestinei şi a Siriei, dar acest fapt a condus inevitabil la conflict cu hitiţii. La începu tul domniei lui Ramses, cele două puteri s-au înfruntat în luptă, în apropie rea de Qadesh, în Siria;6 deşi Egiptul a revendicat victoria, rezultatul a fost, de fapt, indecis, iar lupta a continuat în mod neorganizat, încă vreo cîţiva ani, pînă cînd a fost ratificat un tratat între cele două puteri. Astfel, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, puterea hitită a intrat treptat în de clin. Pacea cu Egiptul a permis hitiţilor să încerce oprirea ameninţărilor din vest (diferite grupuri venind din zona Egee) şi din est (Asiria), dar, în cele din urmă, imperiul lor s-a prăbuşit, la sfîrşitul secolului XIII î.Hr.7 Pen tru Egipt, a doua jumătate a secolului XIII î.Hr. a fost relativ paşnică, dar, după moartea lui Ramses al II-lea, ţara a început să fie din nou ameninţată de forţe externe, care i-au subminat grav pacea şi puterea.

4 Dovezile istorice şi datele arheologice fac posibilă reconstituirea preliminară a contextului şi a mediului în care au trăit israeliţii, dar nu aduc nici o informaţie detaliată despre deplasările israeliţilor ca popor. Singura excepţie este referinţa succintă la Israel, alături de alte popoare şi naţiuni, în Stela egipteană a lui Merneptah (datată c. 1230–1220 î.Hr.); vezi ANET, p. 276–278; textul se referă, probabil, la prezenţa israeliţilor în sud‑vestul Palestinei, la scurtă vreme după evenimentele descrise în Deuteronom.

5 Pentru o tratare mai detaliată, vezi B. Mazar, ed., The World History of the Je‑wish People III, Judges, 1971, p. 1–93; A. Gardiner, Egypt of the Pharaohs, 1961, p. 247–280; G. Roux, Ancient Iraq, 1966, p. 227–239.

6 Vezi A. Gardiner, The Kadesh Inscription of Ramesses II, 1960; R. O. Faulkner, „The Battle of Kadesh“, Mitteilungen des Deutschen Archäologischen Instituts, 16, Cairo, 1958, p. 93–111.

7 Pentru o tratare mai detaliată, vezi O. R. Gurney, The Hittites, ²1954, p. 26–39.


Regiunea geografică a Palestinei (sau Canaanul) era sub controlul politic al Egiptului în a doua jumătate a secolului XIII î.Hr. Nu era un stat, ci mai degrabă un conglomerat de cetăţi-stat relativ mici, supuse Egiptului. Deşi aveau o cultură comună şi, în mare măsură, o religie comună, aceste cetăţi-stat erau slabe din punct de vedere politic şi militar. Declinul stăpînirii şi al puterii Egiptului în Palestina a dus la o situaţie de haos social şi politic crescînd. Aceasta era situaţia pe care israeliţii urmau să o întîmpine imediat după evenimentele descrise în Deuteronom.

III. UNITATEA STRUCTURALĂ

Poziţia tradiţională cu privire la paternitatea mozaică a Deuteronomului a avut drept corolar concepţia că această carte este un tot literar, unificat. Dar studiile recente susţin îndeobşte că unitatea cărţii indică o etapă tîrzie în formarea ei şi că este posibil să identificăm părţile componente care stau la baza unităţii ei formale.8 În mare, există două motive pentru acest gen de abordare a studiului legat de unitatea lucrării. (1) Dacă se crede că Deuteronomul, ca operă finită, este, în esenţă, un produs al secolului VII î.Hr., atunci este normal să încercăm să identificăm materialul mai vechi, care ar fi fost încorporat în lucrare, în timpul secolului al VII-lea. (2) Există, după părerea unor specialişti, indicii interne care ar oferi un mod de a identifica diferitele filoane ale compoziţiei cărţii.9 Primul motiv

8 Prin „studii recente“, mă refer la post‑Reformă, dar mai ales la ultimii o sută de ani. Oricum, abordarea descrisă aici pare să‑şi aibă începuturile la Spinoza, urmînd unele indicii din lucrarea lui Ibn Ezra; vezi Tractatus Theologico‑Politicus VIII, „The Authorship of the Pentateuch“; vezi şi T. Hobbes, Leviathan, partea a III‑a, cap. 33.

9 Genul de dovezi interne folosite ar putea consta în informaţii cum ar fi: (a) presupusa dublare a titlurilor sau a introducerilor (de ex., 1:1; 4:44 ş.u.; 6:1; 12:1); (b) alternarea în folosirea numărului la verbe şi pronume (persoana a 2‑a singular/plural); (c) diferite tipuri de analiză literară (de ex., studiile de critică a formei ale unor pasaje din carte). Pentru o examinare utilă a controversei cu privire la structura şi unitatea cărţii şi a diverselor interpretări care au fost oferite, vezi E. W. Nicholson, Deuteronomy and Tradition, 1967, p. 18–36. Poziţia lui Nicholson este un bun exemplu pentru tipurile de poziţie care au fost susţinute. Sugestia lui cu privire la formarea cărţii este urmă‑toa rea: (a) cartea originală: pasajele izolate din cap. 5–26, plus o parte din cap. 28; (b) cap. 28 a fost dezvoltat după 586 î.Hr., iar cap. 30 a fost adăugat lui; (c) lucrarea a fost inclusă în istoria deuteronomistă şi i s‑a dat un cadru (cap. 1–3, 4, părţi din 31 şi 34; conform lui Noth); de asemenea, au fost adăugate pasajele la plural şi au fost, pro‑

Unitatea structurală 21


22 Deuteronomul

este, evident, cel primar în ce priveşte semnificaţia lor, pentru că, dacă se aduce ca argument vechimea cărţii, atunci al doilea motiv (dovezile interne) apare într-o perspectivă puţin diferită. Analiza materialului tex-tual intern s-a făcut în ultimii ani cu ajutorul criticii formei, în prezent accentul îndreptîndu-se spre critica redactării.10 Această ultimă metodă, critica redactării, este în principiu mai pozitivă, dar presupune în mare măsură analiza metodei anterioare şi reflectă concepţia că Deuteronomul nu este un produs al perioadei pe care o descrie.

Au continuat să existe o serie de învăţaţi care au susţinut, din diverse motive, unitatea esenţială a Deuteronomului ca întreg.11 Ei sînt o minoritate, iar diferenţele pe care le-au susţinut, împotriva unui consens crescînd, s-au bazat, în mare măsură, pe o evaluare foarte pozitivă a perioadei timpurii (mozaice) a religiei israelite. Dată fiind o estimare pozitivă a perioadei timpurii a istoriei Israelului, scepticismul radical12 cu privire la autenticitatea Deuteronomului în cadrul său timpuriu este în mare parte eliminată.

babil, adăugate cap. 27 şi 29; (d) a mai existat o dezvoltare editorială ulterioară, cu adău‑giri la cap. 31 şi cu adăugarea cap. 32 şi 33. E posibil ca aceste adăugiri să fi fost făcu te cînd Deuteronomul a fost adăugat la Genesa–Numeri, ca să formeze Pentateuhul.

10 Pentru Deuteronomul, studiile de critică a formei au fost iniţiate de G. von Rad; vezi, de ex., lucrarea sa, Studies in Deuteronomy, 1951. O analiză uşor diferită este întreprinsă de N. Lohfink, care foloseşte aşa‑numita „nouă stilistică“, în studiul său asupra cap. 5–11: Das Hauptgebot, 1963. Cartea lui Lohfink este un studiu aprofundat, dar natura metodei literare este de aşa fel, încît concluziile trebuie să fie mai incerte decît sugerează Lohfink; cf. H. Huffmon, JBL 83, 1964, p. 187 ş.u. O lucrare despre critica redactării, care conţine, de asemenea, o scurtă trecere în revistă a studiilor literare anterioare, este cea a lui G. Seitz, Redaktionsgeschichtliche Studien zum Deuteronomium, 1971. Pentru alte studii literare care se ocupă de anumite secţiuni din Deuteronomul, vezi J. G. Plöger, Literarkritische, formgeschichtliche und stilkritische Untersuchungen zum Deuteronomium, 1967; R. P. Merendino, Das deuteronomische Gesetz, 1969.

11 Pentru un rezumat util, vezi E. W. Nicholson, Deuteronomy and Tradition, p. 37, n. 1. Printre reprezentanţii mai recenţi ai acestei poziţii, vezi: G. T. Manley, The Book of the Law, 1957; M. H. Segal, „The Composition of the Pentateuch – A Fresh Examination“, în Scripta Hierosolymitana 8, 1961, ed. C. Rabin, p. 68–114; idem, The Pentateuch, 1967. Pentru o abordare complet diferită, care foloseşte metoda „noii critici“, vezi M. Weiss, The Bible and Modern Literary Theory (Ebraică), 1962; conform lui Weiss, textul biblic trebuie studiat aşa cum este, cu perceperea lui ca întreg şi cu accentuarea proprietăţilor sale intrinseci, singurele care pot explica textul.

12 Ca un fel de comentariu, s‑ar putea ca studiile biblice curente (ca parte a gîndirii occidentale) să aibă ca principiu de lucru îndoiala radicală, care îşi are, probabil, rădăcinile în epistemologia lui Descartes.


Dar, în ultimele două decenii, a existat o importantă direcţie nouă în cercetarea VT, care are o mare însemnătate pentru studiul Deute-ronomului. Mai mulţi învăţaţi au argumentat convingător că există o relaţie în ce priveşte forma între legămîntul ebraic şi tratatele de va sa-litate din Orientul Apropiat antic.13 Teza a fost aplicată iniţial textelor care descriu încheierea Legămîntului la Sinai şi, de asemenea, diferitelor pasaje care descriu reînnoirea legămîntului (de ex., Ios. 24). Ulterior, ideile acestei noi teze au fost aplicate Deuteronomului, iniţial cu referire la anumite pasaje din carte (de ex., cap. 4, 28), dar apoi, pe o scară mai largă, care a inclus, de fapt, cartea întreagă. Printre primii care au aplicat această abordare a cărţii Deuteronom ca întreg se numără M. G. Kline şi K. A. Kitchen;14 alţii urmează şi ei aceeaşi linie de investigaţie, dar cu rezultate radical diferite de cele ale lui Kline (vezi M. Weinfeld, Deuteronomy and the Deuteronomic School, 1972, p. 59–157). Implicaţiile acestei abordări pentru întrebările legate de dată şi de autor vor fi exa-minate în secţiunea IV din Introducere; pentru moment, ne vom con-centra atenţia asupra formei Deuteronomului şi a relaţiei sale cu tipa rul tratatelor de vasalitate din Orientul Apropiat.

În forma lui clasică, tratatul de vasalitate din Orientul Apropiat este compus din următoarele părţi:

1. Preambul („Acestea sînt cuvintele...“).2. Prologul istoric (Baltzer: „istoria antecedentă“, adică eveni mentele

care au condus la tratat şi care constituie baza acestuia).3. Stipulaţii generale (Baltzer: afirmaţia principală cu privire la

viitoarea relaţie, care (1) este strîns legată de istoria ante cedentă şi (2) rezumă scopul stipulaţiilor specifice).

13 În special, G. E. Mendenhall, „Ancient Oriental and Biblical Law“, BA 172, 1954, p. 26–46; idem, „Covenant Forms in Israelite Tradition“, BA 17/3, 1954, p. 50–76; K. Baltzer, The Covenant Formulary, t.e. 1970; D. J. McCarthy, Treaty and Covenant. În ultimii ani, s‑a investit un volum uriaş de muncă în acest dome niu; pentru o excelentă trecere în revistă a opiniilor actuale, vezi D. J. McCarthy, OT Covenant.

14 Vezi M. G. Kline, Treaty of the Great King, 1963; idem, The Structure of Biblical Authority; K. A. Kitchen, Ancient Orient and OT, p. 90–102; idem, „Ancient Orient, «Deuteronomism» and the OT“, în New Perspectives on the OT, ed. J. B. Payne, 1970, p. 1–24; vezi şi J. A. Thompson, The Ancient Near Eastern Treaties and the OT, 1964, p. 22.



24 Deuteronomul

4. Stipulaţii specifice.5. Martori divini: diferite zeităţi sînt invocate să fie martore ale tra-

tatului.6. Binecuvîntări şi blesteme: cu referire la respectarea sau încălcarea

legămîntului.

Există, în plus, o serie de alte secţiuni în anumite texte, care se ocupă de păstrarea tratatului, citirea lui publică, ceremoniile legate de jurămînt şi diferite proceduri formale. (Dezbaterea cu privire la existenţa sau inexistenţa anumitor diferenţe de bază între tratatele din mileniul II şi cele din mileniul I este prezentată în secţiunea IV de mai jos).

Tratatul de vasalitate era folosit în Orientul Apropiat atunci cînd o mare putere (regele suzeran) impunea anumite condiţii de vasalitate unui stat mai mic (vasalul), care, de regulă, fusese cucerit de statul mai puternic. Tratatul explica motivele pentru impunerea lui şi natura condiţiilor impuse statului mai mic şi stabilea anumite prevederi legate de menţinerea tratatului. Aceeaşi formă de bază a tratatului pare să fi fost folosită în tot Orientul Apropiat şi există dovezi despre folosirea lui, într-o formă mai simplă, în Mesopotamia, încă din mileniul III.15 În Egipt, există unele dovezi care sugerează că forma de tratat era folosită nu numai în relaţie cu statele vasale externe, ci şi în relaţie cu grupurile de străini (muncitori) care lucrau în Egipt; pentru mai multe detalii, vezi Apendicele II, după In troducere.

Evreii au adaptat pentru uzul lor forma de tratat, ca să exprime natura relaţiei lor cu Dumnezeu. Mult timp, ei au fost, de fapt, vasali Egiptului, dar acea robie de odinioară s-a sfîrşit prin Exodul din Egipt. Fiind eliberaţi din robia faţă de o putere pămîntească, ei s-au supus apoi prin Legămîntul de la Sinai, devenind vasali ai lui Dumnezeu, Cel care îi eliberase din Egipt. Natura acestei noi supuneri, exprimată în legămînt, îşi găseşte expresia dramatică în utilizarea şi în adaptarea formei de tratat. În timp ce alte state mici slujeau ca vasale Egiptului sau Imperiului Hitit, israeliţii datorau supunere numai Dumnezeului lor suzeran. Această formă de tratat în care era formulat legămîntul îşi găseşte o expresie remarcabilă în cartea Deuteronomului ca întreg; în linii mari, forma de tratat a cărţii poate fi descrisă astfel:

15 Vezi D. J. McCarthy, Treaty and Covenant, p. 12, pentru o listă cronologică a textelor tratatelor din Orientul Apropiat.


1. Preambul (1:1–5); „Acestea sînt cuvintele pe care le-a adresat Moise întregului Israel...“

2. Prolog istoric (1:6–4:49).3. Stipulaţii generale (cap. 5–11).4. Stipulaţii specifice (cap. 12–26).5. Binecuvîntări şi blesteme (cap. 27–28).6. Martori (vezi 30:19; 31:19; 32:1–43).

Ultimele două puncte pot fi exprimate în termeni mai generali, pentru a include întreaga lucrare: (5) cap. 27–30, binecuvîntări şi blesteme, îm-preună cu o exortaţie; (6) prevederi pentru continuitatea legămîntului şi un succesor pentru Moise.16

Această structură generală a cărţii Deuteronomul sugerează că ea poate fi considerată, în esenţă, un tot unitar. Relaţia cap. 33–34 cu restul cărţii este îndoielnică, dar şi ele pot fi parte integrantă a întregului (vezi secţiunile IV şi V de mai jos). Astfel, cartea este o relatare literară a reînnoirii legămîntului cu Dumnezeu, în Cîmpiile Moabului. Tiparul literar (tratat) poate fi mai mult decît un simplu procedeu literar; el reflectă, probabil, şi ceremonia în timpul căreia legămîntul a fost reînnoit şi a fost desemnat un succesor pentru Moise. Structura aparent unitară a cărţii are anumite implicaţii pentru problemele legate de dată şi de autor; deşi forma tratatului care stă la baza structurii Deuteronomului nu rezolvă automat aceste probleme, ea reduce, într-o anumită măsură, numărul răspunsurilor viabile.17

16 Vezi J. A. Thompson, The Ancient Near Eastern Treaties and the OT, p. 22. Aspec‑te le mai detaliate ale formei de tratat/legămînt sînt examinate în secţiunea V, „Ocazia“.

17 Trebuie să remarcăm că unitatea generală a lucrării nu exclude posibilitatea unui număr de revizuiri şi note editoriale de‑a lungul istoriei cărţii. Cînd se ia în considerare istoria unei asemenea lucrări, devine evidentă nevoia unor astfel de note. Dacă Deuteronomul a fost într‑adevăr cartea găsită în Templu, în timpul domniei lui Iosia, atunci este extraordinar faptul că totuşi lucrarea a supravieţuit. Din nou, după vicisitudinile exilului, este posibil ca timpul şi perspectiva care separau poporul de conţinutul Legii să fi fost de aşa natură, încît textul să necesite explicaţii şi clarificări (Neem. 8:8). Pentru exemple posibile de astfel de adăugiri minore, vezi 2:10–12, 20–23; 3:9–11 şi 13b–17; vezi comentariul în continuare. Cf. Harrison, IOT, p. 637–640.



26 Deuteronomul

IV. DATA ŞI AUTORUL

Deuteronomul, a cincea carte a lui Moise, a fost considerat tradiţional, atît în creştinism, cît şi în iudaism, drept lucrarea lui Moise şi, de aceea, a fost datată ca aparţinînd erei mozaice. Dar, începînd cu Iluminismul, cer cetările biblice ştiinţifice au susţinut o mare varietate de ipoteze cu pri vire la data şi autorul lucrării. Cartea a fost atribuită lui Moise,18 lui Samuel, preoţilor, profeţilor şi înţelepţilor; a fost datată ca aparţinînd unor perioade diferite, de la Moise pînă la perioada exilului, un interval de vreo şapte secole. H. H. Rowley, scriind în 1951, spunea despre studiul Deuteronomului: „Aici putem găsi cea mai mare fluiditate din întregul studiu al Vechiului Testament, deşi nu se poate spune că se conturează vreun tipar consensual din vălmăşagul de provocări la adresa poziţiilor mai vechi.“19 După mai bine de douăzeci de ani, aceeaşi fluiditate există încă, dar e posibil să identificăm un tipar care răzbate din varietatea de opinii; tiparul însă nu înlătură toate dificultăţile cu privire la data şi la autorul Deuteronomului.

Tiparul care pare să se contureze din studiile Deuteronomului se găseşte în recunoaşterea crescîndă care se acordă relaţiei dintre structura generală a cărţii şi forma tratatului de vasalitate din Orientul Apropiat antic.20 Dar această recunoaştere duce la două posibilităţi alternative în legătură cu datarea Deuteronomului. Prima posibilitate este aceea că structura de tratat a cărţii indică o dată în perioada mozaică sau foarte curînd după ea; a doua este aceea că Deuteronomul e o lucrare din secolul VII î.Hr.

18 Pentru detalii în plus, vezi Harrison, IOT, p. 637–653; E. W. Nicholson, Deuteronomy and Tradition, p. 37 ş.u. Pentru lucrări recente despre paternitatea mozaică a Deuteronomului şi a Pentateuhului, vezi W. Möller, Grundriss für alttestamentliche Einleitung, 1958; B. Mariani, Introductio in libros sacros Veteris Testamenti, 1958.

19 H. H. Rowley, ed., The OT and Modern Study, retip. 1956, p. xxvii.20 Desigur, nu se recunoaşte universal că acesta este tiparul principal care iese la

iveală din varietatea de opinii prezentate în scrierile cercetătorilor. Dar M. Weinfeld are o observaţie pertinentă, de interes pentru studiile literare analitice continue ale Deuteronomului: „Deşi cartea Deuteronomul este, foarte probabil, constituită din diferite filoane editoriale, nu există nici un criteriu stabilit, prin care să putem determina lungimea fiecărei părţi din compoziţia ei sau din învăţătura ei teologică.“ Deuteronomy and the Deuteronomic School, 1972, p. 7.


M. G. Kline şi alţii (vezi n. 14) au susţinut că structura de tratat-legămînt a Deuteronomului indică faptul că trebuie datat în perioada mozaică. Forţa acestui argument are ca suport mai multe elemente, dintre care pot fi evidenţiate două, ca avînd o importanţă deosebită. (1) Deuteronomul reflectă tiparul tratatelor de suzeranitate în structura sa completă; (2) în particular, întreaga lucrare reflectă „forma clasică legală a tratatelor de suzeranitate din epoca mozaică“.21 Al doilea punct este important, pentru că indică o distincţie pe care Kline o face în analiza lui cu privire la istoria formei tratatelor de suzeranitate din Orientul Apropiat. La acest punct vom reveni mai jos, dar, mai întîi, să examinăm cealaltă alternativă.

Argumentul lui Frankena şi Weinfeld presupune că structura de tratat a Deuteronomului indică drept dată a lucrării secolul VII î.Hr.22 Weinfeld, a cărui lucrare este mai recentă şi mai detaliată, susţine poziţia că forma şi frazeologia Deuteronomului au cele mai apropiate afinităţi de substanţă cu tratatele statale asiriene ale lui Esarhaddon, din secolul al VII-lea. El admite că secţiunile majore ale tratatelor hitite se regăsesc în Deuteronom, dar accentuează un alt punct. Tratatele hitite au formule foarte scurte şi generalizate pentru blesteme, dar Deuteronomul conţine serii lungi şi elaborate de blesteme, după modelul tratatelor aramaice şi siriene. Ulti mul punct este apoi elaborat în detaliu, printr-o analiză amănunţită a simila-rităţilor de limbaj dintre secţiunile blestemelor din Deuteronom şi din tratate. Este clar că există diferenţe destul de elementare între aceste două tipuri de argumente, care sînt prezentate în cadrul unor date asemănătoare, iar rezumatele scurte date aici nu pot pretinde că prezintă cum se cuvine punctele tari şi punctele slabe ale vreuneia dintre poziţii. Cu toate acestea, două chestiuni par să fie de o importanţă deosebită pentru dezbatere şi le vom supune unei examinări suplimentare. Prima chestiune este în legătură cu structura tratatelor din Orientul Apropiat, care constituie baza comparaţiei cu Deuteronomul. Întrebarea poate fi formulată astfel: Există o distincţie clară de formă între tiparul tratatelor din mileniul II şi cele din mileniul I? Cei care susţin o dată timpurie pentru Deuteronom pretind că există o asemenea distincţie; forma tratatului din mileniul II avea ca

21 Kline, The Structure of Biblical Authority, p. 132.22 R. Frankena, „The Vassal Treaties of Esarhaddon and the Dating of Deuteronomy“,

OTS 14, 1965, p. 122–154; Weinfeld, Deuteronomy and the Deuteronomic School, p. 59–157.

Data şi autorul 27


28 Deuteronomul

a doua secţiune a tiparului un prolog istoric. În tratatele din mileniul I, se susţine, prologul istoric nu mai este o secţiune standard a tratatului.23 Weinfeld recunoaşte că prologul istoric se găseşte în Deuteronom şi că nu era prezent (în mod normal) în tratatele din mileniul I; dar nu consideră că acest fapt este un argument puternic împotriva punctului lui de vedere. El aduce o serie de argumente, inclusiv observaţia că mai multe tratate din mileniul I sînt mutilate la început, exact unde trebuia să fie prologul istoric.24 Dar apoi Weinfeld prezintă un al doilea argument, ca alternativă pentru primul: el sugerează că aroganţa regilor asirieni i-a făcut să omită prologul istoric, pentru că nu simţeau nevoia să ofere vreo justificare pentru acţiunile lor, care erau promulgate în tratate. Cu alte cuvinte, există două linii de argumentare foarte diferite, care explică absenţa prologului istoric.

Dintre cele două alternative, prima mi se pare mie o poziţie mai accep-tabilă. Dar motivul pentru această preferinţă constă nu doar în prezenţa clară a prologului istoric în tratatele mileniului II, ci şi într-o serie de alte trăsături care deosebesc tratatele timpurii de cele din mileniul I. Kitchen a prezentat patru diferenţe importante.25 (1) În tratatele timpurii, martorii divini sînt aproape întotdeauna situaţi între stipulaţii şi blesteme; ei nu apar în această poziţie în tratatele existente în mileniul I. (2) Chestiunea prologului istoric – vezi mai sus. (3) Binecuvîntările din tratatul din mileniul II sînt în echilibru perfect cu blestemele; blestemele din textele mai tîrzii nu mai au binecuvîntări corespunzătoare. (4) Există o ordine mai consecventă în elementele din tratatele timpurii decît în tratatele din mileniul I.

După prezentarea acestui acord general, trebuie totuşi adăugat că paralelele textuale din Orientul Apropiat nu dau neapărat dovezi absolut

23 Vezi Kline, The Structure of Biblical Authority, p. 9. Lucrarea principală a lui Men‑denhall a făcut această distincţie: BA 17/3, p. 56 ş.u. De notat că prezen ţa prologului istoric nu este singura diferenţă între tratatele mileniilor II şi I; K. A. Kitchen observă patru domenii importante de diferenţe: Ancient Orient and OT, p. 95 ş.u. Este important să notăm şi observaţiile lui K. Baltzer, în prefaţa (1971) traducerii englezeşti a lucrării sale: „Rămîne totuşi un fapt istoric frapant şi neexplicat că Vechiul Testament seamănă cel mai mult cu forma foarte dezvolta tă a tratatului hitit“ (The Covenant Formulary, p. xii).

24 Deuteronomy and the Deuteronomic School, p. 67. Trebuie remarcat, de asemenea, că un fragment recent publicat dintr‑un tratat asirian pare să conţină o parte dintr‑un prolog istoric; vezi A. F. Campbell, Biblica 50, 1969, p. 534 ş.u.

25 Ancient Orient and OT, p. 95 ş.u.


ferme pentru datarea Deuteronomului, fie într-o perioadă timpurie, fie într-una tîrzie. Există două motive pentru această incertitudine. Mai întîi, textele tratatelor care constituie date externe sînt rezultatul descoperirilor arheologice, dar, prin însăşi natura lor, în cazul unor astfel de descoperiri nu există o certitudine absolută că dovada este cu adevărat reprezentativă pentru o anumită cultură sau perioadă. Dovada care a supravieţuit ar putea da o imagine distorsionată sau neechilibrată a ceea ce a fost de fapt. În al doilea rînd, utilizarea formei de tratat în tradiţia ebraică trebuie neapărat să fi implicat o adaptare. La nivelul cel mai evident, s-a făcut adaptarea unui document politic la un scop religios specific. Dar se poate să fi existat şi alte adaptări, care, în absenţa dovezilor, nu au ajuns în atenţia cercetărilor moderne. Aceste chestiuni sînt menţionate pentru a accentua nevoia de a fi prudenţi. Tratatele din mileniul II dau temeiuri solide pentru datarea Deuteronomului în era mozaică, dar nu dovedesc şi nu verifică această concluzie; trebuie să existe dovezi suplimentare, care să dea greutate unei datări timpurii.

Din perspectiva acestui comentariu, o parte a acestei dovezi supli-mentare este înţelegerea globală a istoriei religiei israelite;26 dacă nu există motive concludente pentru care Deuteronomul să nu fie plasat în perioada timpurie, pe care afirmă că o descrie, atunci dovezile externe ar putea adăuga un suport suplimentar punctului de vedere preliminar. Există însă o altă linie de argumentare, care este importantă atît pentru datarea Deuteronomului, cît şi pentru înţelegerea teologiei lui. Această linie de argumentare poate fi începută punînd o întrebare: dacă, într-adevăr, legămîntul ebraic a fost conceput sub forma tratatului de vasalitate, ce anume face ca forma de tratat să fie atît de potrivită pentru adaptarea sa la acest scop nou? Probabil că răspunsul la această întrebare constă în însăşi natura legămîntului.27 Legămîntul nu funcţionează doar pentru a lega poporul Israel de Dumnezeul său, ci marchează şi eliberarea poporului din subjugarea lui faţă de o putere pămîntească, şi anume, Egiptul. În acest context se conturează semnificaţia tiparului de tratat, pentru că forma care simbolizează vasalitatea pămîntească este transpusă într-un alt context, acela al relaţiei lui Israel cu Dumnezeu. Ca şi celelalte naţiuni mici care îl

26 Pentru un valoros rezumat, vezi K. A. Kitchen, „The OT in Its Context, 6“, TSF Bulletin 64, 1972, p. 2–10. Vezi, în continuare, secţiunea IX din Introducere, în care sînt examinate în detaliu o serie de probleme specifice.

27 Ideea menţionată aici este dezvoltată mai în detaliu în secţiunea VIII, „Teologia“.

Data şi autorul 29


30 Deuteronomul

înconjurau, Israelul urma să fie un stat vasal, dar nu Egiptului sau hitiţilor; el datora supunere numai lui Dumnezeu.28

Atît forma cărţii, cît şi semnificaţia religioasă a acestei forme fac să nu pară nerezonabil să presupunem că ea provine din timpul lui Moise sau imediat după aceea; dar dovezile nu sînt de natură să confirme sau să infirme data. Dacă luăm în considerare o datare generală în perioada timpurie, atunci întrebarea este dacă se pot face comentarii mai precise. Cînd încercăm să răspundem la această întrebare, este important să observăm că acest cadru formal, forma tratatului, poate oferi unele indicii. Autoritatea tratatelor de vasalitate constă, în parte, în forma lor scrisă; fiind scrise (gravate pe o tăbliţă), cuvintele tratatului, care reglementa relaţia suzeran-vasal, dobîndeau autoritate şi permanenţă.29 Este probabil deci ca Deuteronomul, fiind un document al reînnoirii legămîntului, să fi fost scris curînd după ceremonia reînnoirii.30

Scribul care a scris sau a consemnat forma finală a cărţii nu este cu-noscut. În ce priveşte materialul principal al cărţii, sursa (sau autorul verbal) este, de obicei, descrisă ca fiind însuşi Moise.31 În carte există mai multe referinţe la scriere, dar ele sînt adesea ambigue; nu este întotdeauna clar dacă ele se referă la cartea Deuteronomul sau la mai timpuria Carte a Legămîntului (Ex. 24:7), care poate să fi fost consemnarea originală a Legămîntului de la Sinai şi ar fi constituit, prin urmare, baza pentru reînnoirea legămîntului.32

28 Dacă Deuteronomul a fost într‑adevăr cartea descoperită în Templu, în timpul domniei lui Iosia (2 Împ. 22:8–13), atunci devine evidentă semnificaţia ulterioară a formei de tratat. Noii independenţe a lui Iuda din aservirea faţă de Imperiul Asirian i se putea da o formă mai definită şi mai semnificativă, în reînnoirea de‑dicării lui Dumnezeu, prin tratatul‑legămînt.

29 Vezi ANET, p. 205b; cf. W. Beyerlin, Origins and History of the Oldest Sinaitic Traditions, t.e. ²1965, p. 145–147.

30 Pentru mai multe discuţii, vezi secţiunea V, „Ocazia“.31 Este important de subliniat că „autorul“ unei cărţi cum este Deuteronomul se referă

la material (viz., „cuvintele pe care le‑a spus Moise“), şi nu în primul rînd la procesul mecanic de scriere sau consemnare. Relaţia dintre material şi forma scrisă este, prin natura dovezilor, în afara sferei sau a abilităţii investigaţiei criticii literare.

32 De ex., 17:18; 28:58, 61; 29:20 ş.u., 27; 30:10; aceste pasaje se pot referi fie la Cartea Legămîntului, fie (prin analogie cu tratatele hitite) la Deuteronomul în sine. 31:24 se poate să se refere la secţiunea legală a Deuteronomului. 27:3–8 se referă la scrierea la o dată ulterioară, şi anume, la ceremonia care urma să aibă loc lîngă Sihem. 31:19 se referă la scrierea Cîntării Mărturiei, a lui Moise.


Modul în care a fost scrisă cartea originală este tot atît de incert. Porunca de a scrie „toate cuvintele acestei legi“ pe pietre tencuite, după trecerea Iordanului, se poate referi la Deuteronom, dar se poate referi şi la Cartea Legămîntului sau la secţiunea legală din Deuteronom (vezi 27:1–8 şi comentariul). Este mai probabil că, la un moment dat după moartea lui Moise (34:1–12), întreaga lucrare a fost scrisă, posibil, pe pietre sau pe table, dar, mai probabil, pe un sul de piele. Ultima posibilitate este ilustrată de aşa-numitele „Anale ale lui Thutmose al III-lea“ (c. 1490–1436 î.Hr.).33 Analele, care erau gravate pe zidurile marelui templu de la Karnak, reprezintă numai una dintre cele cîteva consemnări ale campaniilor faraonului în Siria şi în Palestina; relatări mai scurte se găsesc pe o stelă de granit roşie, găsită la Armant, şi pe o stelă de granit de la Djebel Barkal. O stelă memorială, care s-a aflat cîndva în templul de la Karnak, laudă victoriile faraonului, sub forma unui imn de victorie. Dar ceea ce atrage atenţia este faptul că există o referinţă în Anale la o relatare mai detaliată a campaniilor, care era scrisă pe un sul de piele şi era adăpostită în acelaşi templu. Din nefericire, sulul nu s-a păstrat, dar se pare că el conţinea relatări detaliate ale fiecărei zile a campaniei, după care au fost compilate Analele. Sulul de piele pare să fi slujit ca un mediu portabil, dar destul de trainic, pe care se puteau face însemnări în cursul călătoriilor prin Siria şi Palestina. Este posibil ca un mod asemănător de consemnare să fi fost folosit de evrei (care locuiseră în Egipt atît de mult). Scrierea Legii pe pietre tencuite avea o funcţie mai mult temporară şi ceremonială.

V. OCAZIA

Există două niveluri de la care putem discuta ocazia scrierii Deuterono mu-lui. Nivelul primar este cel reflectat intern în carte, şi anume, reînnoi rea Legămîntului de la Sinai, în Cîmpiile Moabului. Al doilea nivel este legat de o reînnoire ulterioară a legămîntului, imediat după etapele iniţiale ale cuceririi (Ios. 8:30–35).

În esenţă, reînnoirea legămîntului în Cîmpiile Moabului este subiectul cărţii Deuteronomul; dar accentul nu se pune pe detaliile ceremoniei de reînnoire, ci pe cuvintele pe care Moise le-a adresat poporului adunat

33 Pentru textul Analelor, vezi ANET, p. 234–238.

Ocazia 31


32 Deuteronomul

laolaltă pentru această ocazie. Există două perspective principale din care trebuie înţeleasă ceremonia reînnoirii. Cea dintîi este legată de chestiunea succesiunii la conducerea umană în comunitatea legămîntului; momentul morţii lui Moise se apropia, iar Iosua urma să preia responsabilităţile conducerii. A doua perspectivă este cea a cuceririi militare care se profila în viitorul imediat, pentru tot poporul adunat în Cîmpiile Moabului; după ani de pregătire şi disciplinare, acum erau gata, în ajunul evenimentelor care vor aduce la împlinire promisiunile străvechi, făcute pentru prima oară patriarhilor.

Apropierea morţii lui Moise a constituit baza iniţială pentru reînnoirea legămîntului. Rolul lui Moise la prima forjare a Legămîntului de la Sinai fusese atît de semnificativ, încît, pentru mulţi, Moise şi legămîntul trebuie să fi părut inseparabili. Dar momentul morţii lui Moise se apropia; acest fapt nu era doar consecinţa vîrstei înaintate, ci era precipitat, în parte, de cursul evenimentelor. Venise momentul să se traverseze Iordanul, iar Dumnezeu îi interzisese lui Moise să pună piciorul în Ţara Promisă. Cucerirea trebuia să continue, iar Moise trebuia să se retragă din mijlocul poporului; dar trebuie remarcat că, în sensul cel mai adevărat, nu schim-barea conducerii este chestiunea examinată. Adevăratul conducător al poporului legămîntului era Dumnezeu Însuşi; rolul lui Moise era acela de mijlocitor şi de conducător în vigoare din punctul de vedere uman. Chestiunea succesiunii era legată de conducătorul uman, reprezentantul şi purtătorul de cuvînt al lui Dumnezeu în faţa comunităţii legămîntului; şi, cu toată importanţa lui Moise în tradiţia israelită, venise timpul cînd el trebuia să se retragă. Descrierea încheierii conducerii poporului de către Moise conţine atît elemente de tristeţe, cît şi de acceptare. Tristeţea apare în rugăciunea lui Moise (3:23–28), cînd aminteşte cum s-a rugat stăruitor înaintea lui Dumnezeu, ca să i se îngăduie să intre în ţară, dar i s-a permis numai s-o vadă de la distanţă. Acceptarea şi resemnarea apar în scurta, dar mişcătoarea descriere a morţii lui Moise (34:1–8); chiar dacă nu a pus piciorul în ţară, totuşi ultimele lui clipe le-a petrecut, încă o dată, în părtăşie cu Dumnezeu, pe un munte.

În timpul ceremoniei de reînnoire, Moise se adresează poporului său ca unul care nu va mai fi cu ei; iar forţa îndemnului la ascultare, de-a lungul cărţii, trebuie să fie înţeleasă în acest context. Dar Moise a predat, de asemenea, funcţia pe care o deţinuse lui Iosua şi a încurajat poporul să i se supună. Succesiunea în conducerea umană nu a fost o luptă politică,


nici un proces democratic; a fost o chestiune de numire divină. Cînd Moise s-a rugat lui Dumnezeu să i se îngăduie să intre în Ţara Promisă, i s-a spus să-i încredinţeze lui Iosua responsabilitatea conducerii israeliţilor. Astfel, într-un anumit moment al ceremoniei, Moise l-a chemat pe Iosua şi l-a numit în noul lui rol (31:7–8).

Pe lîngă schimbarea în conducere, a doua perspectivă a acestei ocazii descrise în Deuteronom se găseşte în cucerirea care se va face în viitorul imediat. Legămîntul de la Sinai a fost pecetluit după marea biruinţă a lui Dumnezeu împotriva Egiptului, în Exod (Ex. 15:1–8); legămîntul trebuia reînnoit înainte de intrarea în Ţara Promisă. În Exod, poporul descoperise, probabil pentru prima oară, că Dumnezeul lor era un „luptător“;34 adică ei aflaseră că Dumnezeul lor a participat la evenimentele istoriei omeneşti, pentru a aduce la îndeplinire promisiunile făcute poporului Său. Dar, fiindcă acum cunoşteau caracterul Dumnezeului lor, şi-au reînnoit legămîntul de supunere faţă de El, înainte de a începe lupta; rezultatul bătăliilor viitoare nu stătea în puterea lor militară, ci în puterea lui Dumnezeu şi în dedicarea lor din toată inima lui Dumnezeu. Astfel, reînnoirea legămîntului de către israeliţi era o recunoaştere a faptului că erau pe punctul de a începe o misiune imposibilă, dar şi a faptului că, cu Dumnezeu, toate lucrurile sînt cu putinţă. Dar ascultarea de Dumnezeul legămîntului va fi esenţială şi, în acest scop, Moise, care îşi anticipează moartea, încurajează poporul său la o dedicare din toată inima.

Unele detalii ale ocaziei ceremoniei reies din textul Deuteronomu-lui, dar nu sînt întotdeauna clare, pentru că scopul principal al cărţii îl constituie consemnarea cuvintelor lui Moise. Tot poporul („tot Is-raelul“, 1:1) era adunat laolaltă în Cîmpiile Moabului pentru ca Moise să le vorbească, iar în timpul discursului, au loc anumite evenimente şi acţiuni. (1) Poporul şi-a declarat oficial loialitatea faţă de Domnul, afirmînd că Domnul este Dumnezeul lor (26:16–17). (2) Au fost date instrucţiuni pentru următoarea reînnoire a legămîntului (cap. 27), bazate pe faptul că „astăzi aţi devenit poporul Domnului, Dumnezeului vostru“ (27:9–11). (3) Au fost aduse la cunoştinţa poporului binecuvîntările

34 Vezi Ex. 15:3. Pentru examinarea dificultăţilor teologice legate de înţelegerea lui Dumnezeu ca războinic, vezi P. D. Miller, „God the Warrior: A Problem in Biblical Interpretation and Apologetics“, Interpretation 19, 1965, p. 39–46; P. C. Craigie, „Yahweh is a Man of War“, SJT 22, 1969, p. 183–188; R. Tomes, „Exodus 14: The Mighty Acts of God“, SJT 22, 1969, p. 455–478.

Ocazia 33


34 Deuteronomul

şi blestemele (cap. 28), care le arătau clar rezultatele ascultării sau ale neascultării de legea stabilită de Dumnezeul legămîntului. (4) Iosua a fost numit succesorul lui Moise, atît în ceremonia publică (31:7–8; 34:9), cît şi privat, în Cortul Întîlnirii (31:14–23). (5) Au fost date instrucţiuni cu privire la păstrarea textului legămîntului în chivot (31:9, 26). (6) Au fost date instrucţiuni generale, pentru procedura normativă a reînnoirii legămîntului în viitorul mai îndepărtat (31:10–13). (7) Moise a scris (32:1–43) şi a învăţat poporul (31:22, 28) „Cîntarea Mărturiei“; e posibil ca intonarea cîntecului să marcheze încheierea formală a ceremoniei de reînnoire.

Pe scurt, aceste trăsături indică ocazia reflectată în carte, dar este po-sibil ca Deuteronomul, în forma sa finală, să fie legat de o ocazie ulterioa-ră, o altă reînnoire a legămîntului în Ţara Promisă, care a fost condusă sub îndrumarea lui Iosua (Ios. 8:30–35). Această perspectivă viitoare este deja consemnată în Deuteronom (vezi 11:29–30 şi 27:1–13); legămîn-tul urma să fie reînnoit în apropiere de Sihem, la nord de care se găsea Muntele Ebal, iar la sud, Muntele Garizim. Alegerea Sihemului ca loc de reînnoire a legămîntului în Ţara Promisă poate să fi fost determinată de amintirea străveche a legăturii lui Iacov cu acest loc: Iacov ridicase acolo un altar şi-l numise „El-Elohe-Israel“ („Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel“; Gen. 33:18–29). Reînnoirea legămîntului la Sihem era un semn al primelor succese cunoscute la luarea în stăpînire a ţării; prin urmare, era potrivit să fie amintită ceremonia condusă de Moise, care precedase cu puţin acele biruinţe. Iosua, în ceremonia de la Sihem, nu a omis nici unul dintre cuvintele pe care le poruncise Moise (Ios. 8:35). Este posibil ca textul Deuteronomului, în mare măsură în forma sa actuală, să fie asociat cu ceremonia reînnoirii legămîntului de la Sihem.

VI. CANONICITATE

Deşi istoria detaliată a alcătuirii canonului VT este dificil de reconstituit, n-a existat niciodată vreo îndoială serioasă cu privire la locul Deuteronomului (a cincea carte a lui Moise) în cadrul canonului.35 Încă de la o dată timpurie, a fost recunoscut ca o parte fundamentală a scrierilor canonice şi nu a

35 Pentru o analiză a problemelor legate de istoria canonului, vezi Harrison, IOT, p. 260–288.


fost subiectul controverselor (cum a fost, de exemplu, cazul cărţilor Estera şi Cîntarea Cîntărilor). În plus, în istoria gîndirii creştine, Deuteronomul a jucat un rol important în înţelegerea canonului; de exemplu, A doua confesiunea helvetică, din 1566, a citat pasaje din Deuteronom (4:2; 12:32), ca porunci ale lui Dumnezeu cu referire la canonicitatea scrierilor ambelor testamente.36

Multele citate din Deuteronom găsite în Noul Testament şi în scri-erile de la Qumran (vezi Apendicele III, mai jos) indică faptul că, înain-te de începutul erei creştine, Tora (care includea Deuteronomul) era larg acceptată ca lucrare autoritativă şi canonică. În NT, citatele din Deutero-nomul şi referirile la carte se găsesc în evanghelii şi în Faptele Apostolilor, în epistole şi, într-o manieră mai voalată, în versetele de încheiere ale Apocalipsei.37 Judecînd după materialele descoperite în apropierea Mării Moarte, Deuteronomul era una dintre cele mai populare cărţi printre sectarii care locuiau în vecinătatea Qumranului.38

Mai mult decît atît, Deuteronomul are un loc special în dezvoltarea istoriei canonului. Naşterea ideii de canon este strîns legată de conceptul de legămînt,39 iar în VT, Deuteronomul este prin excelenţă un document al legămîntului.40 Era în natura legămîntului să fie consemnat în scris, devenind astfel autoritativ, aşa că nu există nici o îndoială că legămîntul scris şi conceptul de canon au crescut împreună, încă dintr-o perioadă timpurie a istoriei Israelului. Aceasta înseamnă că, deşi VT, în forma lui canonică completă, a fost un produs relativ tîrziu (postexilic), este posibil ca multe dintre părţile componente ale canonului complet să fi avut statutul de lucrări canonice la o dată mult mai timpurie.

Recent, a fost avansată o nouă ipoteză cu privire la natura şi la is-toricitatea canonicităţii VT. M. G. Kline a dezvoltat studiile sale legate de

36 Vezi E. G. Kraeling, The OT since the Reformation, 1955, p. 35.37 Vezi Mat. 4:1–11 (Luca 4:1–13); Marcu 7:9–12; 10:17–19; Fapte 3:23 ş.u.; Rom.

10:6–9; Gal. 2:10, 13; Ev. 10:28; Ap. 22:18 ş.u.38 F. M. Cross, The Ancient Library of Qumran, 1958, p. 43.39 Vezi O. Loretz, The Truth of the Bible, t.e. 1968, p. 96–101. Vezi şi R. E. Clements,

God’s Chosen People, 1968, p. 89–105: „Astfel, ideea canonului derivă din realitatea legămîntului şi din nevoia de a asigura, într‑o formă scrisă, o declaraţie a ceea ce atrăgea după sine acest legămînt“ (p. 100). Clements accentuează importanţa Deuteronomului pentru formarea principiului de canonicitate la sfîrşitul sec. VII î.Hr.

40 Expresia „cartea legămîntului“ din 2 Împ. 23:2 poate foarte bine să se refere la Deuteronom.

Canonicitate 35


36 Deuteronomul

relaţia dintre tratatele din Orientul Apropiat şi legămîntul ebraic, pentru a aduce mai multă lumină asupra problemei canonului.41 El observă im-portanţa formei scrise pentru tratatele politice şi, de asemenea, pentru diferite alte tipuri de texte din Orientul Apropiat; prezenţa clauzelor şi a blestemelor în document, menite să împiedice schimbarea ilegală a textului, îl îndreptăţeşte pe Kline să descrie textele din Orientul Apropiat drept „documente canonice“. Adaptarea formei de tratat la tradiţia ebraică a inclus adoptarea de către evrei a principiilor canonice. De unde Kline conchide: „Începuturile Scripturii canonice coincid astfel cu întemeierea oficială a lui Israel ca Împărăţie a lui Dumnezeu. În documentele tratatului, date de Yahweh chiar de la începutul naţiunii Israel, poporul lui Dumnezeu poseda deja stratul de la temelie al canonului VT.“42

VII. TEXTUL EBRAIC

Textul ebraic43 al Deuteronomului s-a păstrat în condiţii deosebit de bune, spre deosebire de textul altor cărţi din VT (de ex., cărţile lui Samuel sau Iov). Deşi documentul textual principal este tîrziu, din secolul X î.Hr.,44 există foarte puţine pasaje în care este greu de înţeles sensul ebraic. Dificultăţile majore apar în cele două capitole poetice (32 şi 33), iar acolo dificultăţile sînt mai degrabă o parte din problema mai mare, legată de înţelegerea poeziei ebraice antice, şi nu constituie probleme textuale specifice. În unele locuri, diferitele versiuni indică un text ebraic uşor diferit de ceea ce avem noi acum; dar, în cea mai mare parte a lor, aceste variaţii nu au o prea mare semnificaţie.45

41 The Structure of Biblical Authority, p. 27–110.42 Ibid., p. 38.43 Textul pe care se bazează traducerea din acest comentariu este cel din Biblia

Hebraica³ (ed. R. Kittel; Deut., ed. J. Hempel).44 Pentru o discuţie detaliată despre textul VT, vezi Harrison, IOT, p. 211–243.

Pentru transmiterea textului ebraic al Deuteronomului, vezi secţiunea IX.6, din Introducere.

45 Majoritatea variaţiilor sînt legate de chestiuni cum ar fi prezenţa conjuncţiei şi persoana sau numărul sufixelor pronominale. Situaţiile în care par să existe diferenţe mai substanţiale sînt discutate în comentariu. Mărturia LXX, în chestiunile minore, s‑ar putea să nu fie de mare valoare, pentru că eleganţa sa stilistică este de aşa natură, încît s‑ar putea să nu reprezinte cu adevărat textul ebraic în toate detaliile; vezi Buis şi Leclercq, Le Deutéronome, 1963, p. 28.


Spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, s-a crezut că s-a făcut o mare des-coperire de manuscrise, care ar fi fost relevantă în special pentru studiul Deuteronomului. Moses Wilhelm Shapira, un negustor de antichităţi şi de manuscrise, din Ierusalim, a oferit spre vînzare un manuscris aparent antic, despre care se spunea că a fost descoperit într-o peşteră din regiunea Mării Moarte. Scrierea ebraică folosită în manuscris era foarte asemănătoare celei cunoscute deja de pe Piatra Moabită. Manuscrisul conţinea secţiuni destul de mari din Deuteronom şi, pe baza unei comparaţii cu Piatra Moabită, s-a crezut că ele ar putea fi din secolul IX î.Hr. Dar manuscrisul a fost declarat drept un fals, în mare măsură datorită influenţei învăţatului francez Clermont-Ganneau. Curînd după afirmaţia sa, nefericitul Shapira (care a fost învinuit de complicitate) s-a sinucis.46

În ultimii ani, problema autenticităţii manuscrisului a fost redeschisă. Există cîţiva experţi care cred acum că manuscrisul poate într-adevăr să fie un text antic.47 Deşi e posibil să nu fie aşa de vechi cum credea Shapira, manuscrisul ar putea să fie cel puţin contemporan cu recent descoperitele Manuscrise de la Marea Moartă, dar redactat într-o scriere mai veche. Din păcate, manuscrisul pare să se fi pierdut, dar mai există o serie de traduceri şi de transcrieri. Avînd în vedere dezbaterile continue cu privire la autenticitatea manuscrisului lui Shapira, această dovadă nu a fost folosită în comentariul de faţă. Dar, dacă dezbaterea va fi soluţionată în viitor, atunci această mărturie existentă va trebui să fie luată în considerare în studiile viitoare asupra Deuteronomului.

Deşi mărturia manuscrisului lui Shapira este încă sub suspiciune, noi dovezi pentru textul ebraic al Deuteronomului au fost aduse de des coperirea Manuscriselor de la Marea Moartă, din apropierea Qum ranului, în 1947 şi în anii care au urmat. În cea mai mare parte, dovezile acestor suluri arată o remarcabilă acurateţe în copierea textului ebraic de la o dată timpurie. Majoritatea diferenţelor dintre TM şi textele de la Marea Moartă sînt minore în principiu; principala diferenţă este de natură ortografică. Într-un caz (Deut. 32:43), textul de la Qumran este mai lung decît TM şi are anumite asemănări cu textul mai lung, regăsit în LXX în acest moment. Această diferenţă şi altele importante sînt discutate în cuprinsul comentariului.

46 Pentru o examinare, vezi J. Allegro, The Shapira Affair, 1965.47 Vezi L. Deuel, Testaments of Time. The Search for Lost Manuscripts and Records, 1970,

p. 402–421.

Textul ebraic 37


38 Deuteronomul

Dovezile de la Qumran cu privire la Deuteronom constau în cîteva tipuri diferite de manuscrise. Există multe fragmente care conţin porţiuni din sulurile care conţineau cîndva întreg Deuteronomul sau o parte din el. Marea răspîndire a acestor fragmente arată că Deuteronomul trebuie să fi fost o carte populară printre locuitorii regiunii Qumran. Pe lîngă aceste fragmente, secţiuni din Deuteronom sînt citate în alte tipuri de texte religioase. Textul 4QTestimonia, de exemplu, adună laolaltă cîteva profeţii biblice; între acestea, există trei citate din Deuteronom. Porţiuni din Deuteronom sînt, de asemenea, păstrate în trei filacterii şi o mezuză; acestea sînt discutate mai pe larg în comentariul la Deut. 6:6–9 şi 11:18–21 (vezi şi Ex. 13:1–10).

O concordanţă a principalelor dovezi de la Qumran cu privire la textul Deuteronomului este oferită mai jos (vezi Apendicele III) ca ajutor pentru cei care doresc să studieze textele în detaliu. Este imediat evident că dovezile sînt destul de vaste. Lista însă poate să înşele puţin, pentru că, în multe cazuri, textele de la Qumran sînt extrem de fragmentate şi pot păstra numai unul sau două cuvinte dintr-un anumit verset. Astfel, nici nu se poate pune problema ca textele de la Qumran să înlocuiască textele mult mai tîrzii, pe care ne-am bazat pînă în prezent. Într-unul sau două cazuri, dovezile sînt valoroase pentru clarificarea unei lecţiuni care fusese îndoielnică înainte. De cele mai multe ori, valoarea manuscriselor de la Qumran este indirectă, şi anume, ea sporeşte încrederea noastră în veridicitatea generală a textelor de care a trebuit să depindem pînă la descoperirile făcute în regiunea Mării Moarte.

VIII. TEOLOGIA

Nu este posibil să rezumăm într-un mod adecvat toate detaliile teologiei Deuteronomului; bogăţia gîndirii teologice va ieşi la lumină la o citire atentă a textului. Prin urmare, această secţiune despre teologia Deuteronomului va sublinia doar cîteva dintre cele mai importante trăsături teologice, pentru a oferi un context general al cărţii ca întreg. Natura teologiei biblice ca disciplină este, în prezent, subiectul unei dezbateri majore;48 dezbaterile nu vor fi rezumate aici, dar ar putea fi util să indicăm, într-o manieră pre-

48 Pentru o discuţie valoroasă, vezi G. Hasel, OT Theology: Basic Issues in the Current Debate, 1972.


liminară, metoda folosită pentru examinarea teologiei Deuteronomului. Principiul de bază pentru interpretarea Deuteronomului se bazează pe caracterul lui de document legămînt. Legămîntul este deci cel care oferă cadrul în care sînt exprimate detaliile teologiei.49 În paragrafele care urmează, vom examina mai întîi natura teologică generală a legămîntului israelit, aşa cum este el exprimat în Deuteronom. În al doilea rînd, detaliile vor fi examinate mai departe, reluînd succesiv principalele secţiuni ale Deuteronomului: adică acele secţiuni ale Deuteronomului care îşi găsesc paralela în tratatele politice din Orientul Apropiat vor constitui un cadru de interpretare pentru examinarea teologiei cărţii. Din nou, această in-terpretare va fi generală; se va face o încercare de a înţelege probleme mai generale, fără a rezuma conţinutul cărţii. Vor exista inevitabil unele subiecte care nu vor fi examinate pe deplin prin această abordare; din acest motiv, la sfîrşitul secţiunii a fost adăugată o bibliografie selectivă, pentru a indica unele abordări alternative pentru studiul teologiei Deuteronomului.

Principala caracteristică a legămîntului este natura lui de ataşament între Dumnezeu şi oameni sau, mai specific, între Domnul şi poporul Său ales. Sursa ataşamentului prin legămînt este numai Dumnezeu; legămîntul reprezintă un act al bunătăţii lui Dumnezeu, iniţiat de El, din dragoste. Destinatarii acestei oferte, ai relaţiei, erau poporul ales al lui Dumnezeu, israeliţii; a întreba „De ce această alegere?“ înseamnă a pune o întrebare imposibilă, pentru că, deşi faptele şi cuvintele lui Dumnezeu pot fi revelate omului, raţiunea căilor Lui este adînc învăluită de mister. Întrebării i se pot da numai răspunsuri parţiale: pentru că Dumnezeu a iubit poporul Lui (7:8) şi, într-un sens mai larg, pentru că aceasta a fost parte din voia lui Dumnezeu pentru om. Dar, în principiu, natura relaţiei de legămînt a lui Dumnezeu cu omul depăşeşte capacitatea de sondare a întrebărilor filozofice; omul trebuie să se mulţumească cu ceea ce i se revelează şi să lase lucrurile ascunse în seama lui Dumnezeu (29:29). Esenţa acestui legămînt, trebuie accentuat, constă în relaţia dintre Dumnezeu şi om şi, deşi Dumnezeu este cel liber şi iniţiază stabilirea acestei relaţii, totuşi o relaţie necesită răspunsul omului. Principiul operaţional în această relaţie este cel al dragostei; Dumnezeu este Cel care a acţionat primul,

49 Se poate susţine că legămîntul oferă un principiu de bază pentru interpretarea nu numai a Deuteronomului, ci a întregii tradiţii biblice; vezi F. C. Fensham, „The Covenant As Giving Expression to the Relationship Between the Old and the New Testament“, TB 22, 1971, p. 82–94.

Teologia 39


TEXT ŞI COMENTARIU



I. INTRODUCERE LA DEUTERONOM (1:1–5)

1 Acestea sînt cuvintele pe care le‑a adresat Moise întregului Israel, în Transiordania, în pustiu, în Araba, faţă în faţă cu Suf, între Paran, pe de o parte, şi Tofel şi Laban şi Haţerot şi Dizahab, pe de altă parte.

2 De la Horeb pînă la Cadeş‑Barnea, pe drumul care duce la Muntele Seir, este o călătorie de unsprezece zile.

3 Şi în al patruzecilea an, în luna a unsprezecea, în ziua întîi a lunii, Moise a spus israeliţilor tot ce‑i poruncise Domnul cu privire la ei.

4 Era după biruinţa lui asupra lui Sihon, regele amoriţilor, care locuia la Hes bon, şi asupra lui Og, regele Basanului, care locuia la Aştarot şi la Edrei.

5 În Transiordania, în ţara Moabului, Moise a început să explice legea aceasta, zicînd:

Aceste versete constituie un preambul la întreaga carte1 şi îndeplinesc o funcţie asemănătoare celei a preambulului tratatelor din Orientul Apropiat (vezi Introducere). Marele legămînt, care s-a încheiat la Sinai între Domnul şi poporul Său, urmează să fie reînnoit înainte de transferul conducerii de la Moise la Iosua şi înainte de intrarea israeliţilor în Ţara Promisă. În această reînnoire a legămîntului, sînt specificate explicit persoanele implicate, locul şi timpul.

1 S‑a sugerat că aceste versete (sau cel puţin 1:1–3) nu sînt o introducere la Deuteronom, ci o concluzie la Numeri; vezi discuţia lui Buis şi Leclercq, Le Deutéronome, 1963, p. 31. Versetele realizează într‑adevăr o legătură cu naraţiunea anterioară, dar sînt înţelese mai bine ca preambul la Deuteronom.


102 Deuteronomul

1 Mai întîi, este definit mesajul principal al Deuteronomului. Cartea nu conţine doar o relatare istorică a reînnoirii legămîntului, ci conţine cuvintele lui Moise. Cuvintele sînt adresate întregului Israel, o expresie obişnuită în Deuteronom, care este folosită atît în versetele introductive, cît şi în cele de încheiere ale cărţii, şi în multe alte locuri între ele.2 Se spune adesea că expresia este tipică pentru stilul Deuteronomului, dar acest lucru ar putea să ne inducă în eroare. Tema principală din întregul Deuteronom este legămîntul, iar unitatea Israelului constituie esenţa legămîntului; deci cuvintele întregul Israel sînt, în primul rînd, o subliniere a acestei unităţi, nu o figură de stil. Interesant, cartea nu cheamă la unitate, ci presupune că unitatea există deja.3

După ce a indicat persoanele implicate, versetul specifică apoi locul unde se petrec evenimentele. Multe dintre numele locurilor enumerate au provocat dificultăţi considerabile, iar localizarea exactă a tuturor locurilor menţionate nu este cunoscută. Regiunea mai cuprinzătoare este numită Transiordania, adică regiunea din jurul rîului Iordan.4 Cuvîntul Araba are o sferă largă de referinţe, indicînd valea marelui rift care se întinde de la Marea Tiberiadei, în nord, pînă la Golful Aqaba, în sud. În acest context, este specificată partea din Araba din regiunea Suf, dar, din păcate, localizarea Sufului este incertă. Se găseşte probabil în Moab, în vecinătatea rîului Arnon.5 Numele care urmează sînt, toate, incerte; contextul sugerează că se află toate în regiunea Moabului, dar unul sau două par să fie mai departe. Există o regiune cunoscută drept Paran în Peninsula Sinai, care a fost traversată de israeliţi după Exod (Num. 10:12; 12:26) şi a fost identificată

2 Cuvintele se găsesc cel puţin de paisprezece ori, în diferite contexte: 1:1; 5:1; 11:6; 13:12; 18:6; 21:21; 27:9; 29:1; 31:1, 7, 11 (de două ori); 32:45; 34:12;

3 Cf. R. E. Clements, God’s Chosen People, 1968, p. 31. 4 Traducerea „dincolo de Iordan“ (RSV) este posibilă filologic şi a fost cunoscută co‑

mentatorilor din trecut. Încă din sec. XII d.Hr., Ibn Ezra a considerat că se referă la malul de est al Iordanului, din perspectiva cuiva care stă pe malul de vest; acest punct de vedere a fost cunoscut şi împărtăşit de Spinoza (Tractatus Theologico‑Politicus VIII, „Of the Authorship of the Pentateuch“) şi, de atunci, a fost subînţeles de mulţi comentatori. În acest context, ni se pare că este cel mai bine să se ia în considerare sensul general, de Transiordania: vezi B. Gemser, „Be‘eber Hajjarden: in Jordan’s Borderland“, VT 2, 1952, p. 349–355; şi G. T. Manley, The Book of the Law, 1957, p. 49.

5 Vezi E. G. Kraeling, „Two Place Names in Hellenistic Palestine“, JNES 7, 1948, p. 201. Suf (lit. „trestie“) este legat de Kraeling de locul cu numele grecesc Papyron, menţionat în Josephus, Antichităţi, xiv.33.


1:1–5 Introducere la Deuteronom 103

cu Feiranul de azi; nu este sigur însă dacă este acelaşi Paran la care se face referire aici. Tofel este menţionat în Biblie numai aici. S-a propus, ipotetic, o localizare în Edom, la Tafileh,6 dar o soluţie mai probabilă este că Tofel era mai la nord, în Moab.7 Laban, de asemenea, este necunoscut, deşi s-ar putea afla în Cîmpiile Moabului.8 În ce priveşte Haţerot, a existat un loc cu acest nume în drumul prin pustiu al israeliţilor (Num. 11:35; 12:16; 33:17), dar, din nou, nu este sigur dacă e vorba despre locul menţionat aici. Dizahab („locul aurului“) este, de asemenea, menţionat numai aici în Biblie, iar localizarea lui este nesigură.9

2 Dificultăţile legate de numele locurilor din 1:1 continuă în acest verset: sensul imediat este clar, dar semnificaţia versetului în contextul lui este nesigură. Horeb este termenul generic pentru zona în care era localizat Muntele Sinai10 şi este cuvîntul folosit de obicei în Deuteronom pentru Sinai, cu excepţia declaraţiei specifice din 33:2. Cadeş-Barnea11 era la o distanţă de unsprezece zile de Horeb, pe drumul care duce la Muntele Seir,12 fapt care a fost confirmat de călătorii din timpurile mai recente.13 E posibil ca versetul să aibă legătură cu numele locurilor din 1:1, dintre care unele se poate să fi fost în Peninsula Sinai. S-a sugerat o altă variantă, şi anume, că versetul ar trebui să urmeze după 1:19, unde se face referire directă la călătoria de la Horeb la Cadeş-Barnea.14

3 Acum este adăugată data cuvîntării lui Moise şi a reînnoirii legă-mîntului: începutul lunii a unsprezecea, din al patruzecilea an de rătăcire prin pustie, după Exod. Este singura dată exactă care apare în carte şi, probabil, a fost singura dată necesară, deoarece stabileşte momentul de

6 D. Baly, Geographical Companion to the Bible, 1963, p. 42 ş.u., fig. 10.7 Cf. H. Cazelles, „Tophel (Deut. 1:1)“, VT 9, 1959, p. 412–415.8 Este posibilă identificarea cu Libna (Num. 33:20), deşi, dacă este corectă, sem‑

nificaţia ei rămîne incertă.9 Y. Aharoni, The Land of the Bible, p. 180 (harta 13), sugerează identificarea locului

cu Dhahab.10 Vezi M. H. Segal, în Scripta Hierosolymitana 8, 1961, p. 90.11 Localizările posibile sînt (a) ‘Ain Qudeis sau (b) ‘Ain Qudeirat; vezi K. A. Kitchen,

NBD, p. 687.12 Pentru detalii cu privire la acest drum, vezi Y. Aharoni, The Land of the Bible, p. 40,

harta 3, şi p. 52; Y. Aharoni şi M. Avi‑Yonah, The Macmillan Bible Atlas, harta 10.13 Vezi S. R. Driver, Deuteronomy, 1895, p. 5 ş.u.14 Vezi M. H. Segal, The Pentateuch: Its Composition and Authorship and Other Biblical

Studies, 1967, p. 95.


104 Deuteronomul

început pentru toate cuvintele şi evenimentele cuprinse în carte. Această metodă specifică de datare este cunoscută atît din surse biblice, cît şi din surse din Orientul Apropiat.15 La această dată, Moise s-a adresat israeliţilor; deci 1:3 adaugă mai multe informaţii la cele oferite deja în 1:1. Conţinutul mesajului lui Moise prezentat israeliţilor era tot ce‑i poruncise Domnul cu privire la ei. Astfel, Moise este un om sub ordine; chemarea la ascultare este o temă proeminentă în întreg Deuteronomul şi, proclamînd această cerinţă, Moise trăia el însuşi mesajul.

4 Detaliile conţinute în acest verset aduc mai multă lumină despre data deja notată în 1:3; cîteva biruinţe fuseseră deja experimentate, iar cuvîntarea lui Moise anticipează alte biruinţe, viitoare. Victoriile asupra lui Sihon şi a lui Og sînt amintite mai în detaliu în 2:26–37 (Sihon) şi 3:1–22 (Og); vezi comentariul la aceste pasaje.16

5 Versetul final al preambulului evocă primul verset17 şi prezintă direct cuvintele introductive din cuvîntarea lui Moise. Din nou, la afir-maţiile din 1:1 şi 1:3 se adaugă informaţii suplimentare cu privire la cuvîntarea lui Moise; Moise a început să explice legea aceasta.18 Cuvîntul a explica (bē’ēr) are sensul de a face ceva absolut clar sau simplu; acelaşi verb este folosit în 27:8, pentru a indica claritatea sau lizibilitatea cu care trebuiau gravate cuvintele legii în piatră. Legea aceasta, pe care Moise urma

15 Pentru exemple egiptene, vezi Analele lui Thutmose al III‑lea (ANET, p. 234–238); Stela lui Amenhotep al II‑lea (ANET, p. 245–247); Campaniile lui Ramses al II‑lea (ANET, p. 255 ş.u.). Nu este nevoie să presupunem că 1:3 este o adăugire din aşa‑numita sursă P, despre care se spune că utiliza acest gen de procedeu de datare; vezi G. von Rad, Deuteronomy: A Commentary (t.e. 1966), p. 36. Conţinutul Deuteronomului cere o singură dată.

16 Aştarot nu este menţionat în 3:1–22; pentru localizarea Aştarotului, probabil în Basan, vezi W. F. Albright, „The Land of Damascus Between 1850 şi 1750 B.C.“, BASOR 83, 1941, p. 33.

17 Structura preambulului are formă de chiasm: A (1:1) Acestea sînt cuvintele pe care le‑a adresat Moise întregului Israel B În Transiordania, în pustiu... B (1:5) În Transiordania, în ţara Moabului, A Moise a început să explice legea. Semnificaţia structurii nu este certă, dar există alte locuri în Deut. în care apare o

structură asemănătoare; vezi comentariul la 7:10. 18 Cuvîntul lege (tôrāh) poate fi folosit fie cu un sens general, fie cu unul specific;

pentru un studiu detaliat al cuvîntului în Deuteronom, vezi B. Lindars, „Torah in Deuteronomy“, în P. R. Arkroyd şi B. Lindars, ed., Words and Meanings, 1968, p. 117–136.


1:1–5 Introducere la Deuteronom 105

s-o explice, trebuie înţeleasă probabil ca tot ce‑i poruncise Domnul (1:3); aceasta constituia esenţa relaţiei de legămînt dintre Domnul şi poporul Său. Este important să subliniem că materialul din Deuteronom este o prezentare a Legii; cartea nu conţine doar o repetare a materialului legal anterior, cunoscut din Exod şi Numeri, căruia i s-au adăugat cîteva legi noi. Este adevărat că există un nucleu comun al Legii, împărtăşit cu cărţile anterioare, dar aici Legea urmează să fie explicată şi aplicată de Moise situaţiei particulare a israeliţilor. Ei erau pe punctul de a intra în Ţara Promisă, iar legea legămîntului nu putea să rămînă literă moartă. Ea trebuia să fie explicată şi subliniată înaintea tuturor israeliţilor, pentru că succesul în evenimentele care le stăteau în faţă depindea de acest moment critic. Succesul în stăpînirea Ţării Promise nu consta în vitejia şi în puterea lor militară, ci într-o relaţie de legămînt neîncălcat cu Domnul, singurul care poate aduce victorii viitoare, precum cele asupra lui Sihon şi Og (1:4).


Documents

Comentariile exegetice LOGOS la Vechiul Testament