Chemarea Lui Dumnezeu in Temnitele Comuniste (2)

8/8/2019 Chemarea Lui Dumnezeu in Temnitele Comuniste (2)

http://slidepdf.com/reader/full/chemarea-lui-dumnezeu-in-temnitele-comuniste-2 1/94

CHEMAREA LUI DUMNEZEU ÎN TEMNIŢELE COMUNISTE

MIHAI RADULESCU

Volumul II

cu un cuvânt înainte de Prea Sfinţitul Galaction Episcop al Alexandriei şiTeleormanului

CERUL VĂZUT PRINTRE LACRIMI “Slăvit fii, Doamne, care dând lumii suferinţa,Ne-aduci o isbăvire atâtor dezmăţări,Şi cu prinosu-i pururi curat Tu dai putinţaDoar celor tari să suie spre sfinte desfătări.” (Charles Baudelaire – “Binecuvântare”)

Iscusit condeier şi aprig combatant al erorilor din închisorile comuniste,

“om al durerilor şi cunoscător al suferinţei” (Isaia 53, 3) – ca fost deţinut politic – d-l profesor univ. Mihai Rădulescu – ne oferă un prilej de “sfinte desfătări”.

De data aceasta alcătuieşte nişte “COVOARE” (STROMATA), viucolorate ideatic, după modelul lui Clement Alexandrinul, având ca idee debază “dezvăluirea contactului produs de Chemarea de Sus acelor cu sufleteledeseori golite de orice aspiraţie la a se mai înălţa, contact readucător de viaţă,brusc sfinţitor, odihnitor, a toate tămăduitor, uneori mântuitor când omul oprimeşte” (p.13), bineînţeles cu referire la “victimile de ieri ale tiraniei roşii”(ibidem).

Excursul naratorului, fără-ndoială, se desfăşoară emoţionant, sublumina următoarelor versuri ale lui Radu Gyr: “În chinul temniţei mă frângSub grele lespezi muteŞi înfiorat de doruri plâng În amintiri pierdute. Omătul spulberat de vântSe cerne prin zăbrele

Şi-mi pare temniţa mormântAl tinereţii mele.”



Foarte mulţi eroi ai istorisirilor autorului au avut într-adevăr “temniţa

mormânt”, după ce au văzut “cerul prin lacrimi” (Gustave Flaubert) şi s-auconvins că “dragostea între oameni şi într-ajutorarea creştină au fost maiprezente ca nicăieri în altă parte (...). Aici m-am convins că sfinţenia nu este

utopie (...), că este realizabilă de cei ce doresc cu tărie s-o atingă” (p.57).Comentând pasaje din cartea: “Viaţa aşa cum a fost. Însemnări” deCorneliu Cornea (Arad, Ed. Gutemberg, ediţia II, revăzută şi adăugită, 2003),domnul profesor ne învaţă că: “suferinţa este calea păcii dintre oameni, adragostei, a mântuirii” (p.61).

Am putea spune că în toate capitolele cărţii de faţă autorul, aşa cummărturiseşte, îşi reduce “rolul personal la acela al unei smerite călăuze,nepotrivindu-se modestiei să impună tăcerea unui condei atât de viu colorat(...), pentru a-şi promova propria poftă orgolioasă de cuvântare” (p.78).

“Numai suferinţa covârşitoare este un dar dumnezeiesc care înnoieştefăptura. Numai străbătând prin dogoarea ei, te apropii din nou de taina vieţii şia lui Dumnezeu”, citează autorul nostru pe Nichifor Crainic (p.87), spre ademonstra că “pe aceia care nu mai puteau suferi, Dumnezeu îi chema lastăpânirea de sine. Iar dacă aceasta nu mai avea cum apărea, îi chema laascultarea stăpânirii de sine prin călăi, pentru ca porunca Lui să nu fiezădărnicită” (p.95).

Literatura română de detenţie se îmbogăţeşte cu siguranţă prinpublicarea rodului noilor osteneli ale autorului, mai ales că aceasta se vrea unargument convingător în susţinerea tezei că: “Dumnezeu ne trimite cuperseverenţă Chemări pentru a ne aminti că suntem ai Săi, şi nu părăsiţi într-o lume străină şi rece” (p.134).

Iată cum d-l profesor celebrează şi prin acest volum “preoţia saobştească” (I, Petru 11, 9) aşa cum este înţeleasă ea în Ortodoxie, deoarecedin fiecare capitol răsună chemarea la credinţă.

De fapt, demersul autorului poate fi redat cu propriile sale cuvinte:“Socotesc că este dovada spiritului creştin ce răzbate prin cenuşa tuturor suferinţelor îndurate, precum ghioceii prin zăpadă, să depună mărturie asupravitalităţii seminţelor credinţei curate, adevărate, incoruptibile, semănate însufletele noastre de Biserica Ortodoxă Română în ani” (p.141).

În final, considerăm că d-nul profesor îşi face o dată în plus sfântadatorie pentru memoria foştilor colegi de suferinţă, mărturisind în scris dinprea plinul amintirilor, având adânc săpate în suflet cuvintele autorului

“Confesiunilor” celebre: “Şi-am dat drumul lacrimilor, pe care le reţinusem, caele să curgă atât cât vor, supunându-le inimii mele, şi în ele mi-am aflatliniştea” (Fericitul Augustin “Confessiones”, liber X, cap.XII).

Considerăm că lucrarea de faţă este aducătoare de linişte sufleteascăpentru autor, şi ziditoare de suflet pentru cititor, deoarece împărtăşimconvingerea că autorul nu a lăsat prin acest volum “nebăgate în seamăaceste apariţii fulgurante îndărătul gratiilor, ale dumnezeirii, apariţii ce ne-au întărit, ne-au îndrumat, ne-au salvat vieţile şi sufletele din iadurile pământeşti”(p.100). Ea este în acelaşi timp şi rămâne model de “sfântă desfătare” pentruorice cititor.

Cu arhiereşti binecuvântări,† GALACTION



Episcopul Alexandriei şi Teleormanului 10 decembrie 2004la praznicul sfinţilor muceniciMina, Ermoghen şi Eugraf.

***

DESPRE SINGURĂTATEA OMULUIŞI CHEMAREA LUI DUMNEZEU

Nu cred că există simţământ mai tulburător decât acela al izolăriiomului pe pământ, izolare aparent fără tămadă. Ai sentimentul că nu existănici o şansă pentru tine de a comunica. Că nu există nici un umăr de frate să-ţi susţină capul mâhnit de moarte. Că eşti iremediabil lipsit de apărare în faţavrăjmaşilor naturali, cum sunt bolile, îmbătrânirea (duşmani personali), dar şia cataclismelor (duşmani atât personali, cât şi ai speciei, ori ai tuturor vieţuitoarelor). Că eşti absolut singur şi n-ai de unde primi un sfat bun atuncicând ai de ales calea pe care s-o apuci către un viitor şi aşa nesigur. Căfericirea şi succesul te îndepărtează la fel de mult de prieteni ca şi insuccesulşi nenorocirea. Temerea te dezarmează, ca şi curajul. Te confrunţi cu propria-ţi lipsă de chibzuinţă, când este să făptuieşti. Toate acestea şi multe altele tefac să resimţi necontenit şi cu asprime exilul pe pământ, locul de pedeapsăunde te-a aruncat neascultarea iniţială a strămoşilor. Şi mai presus de orice tebiruie groaza de moartea ce-ţi pândeşte paşii la colţul fiecărei zile, fiecăruiceas.

O lume a tăcerii. O lume a insului respins de pretutindeni, de toţi şi detoate. O lume fără iertare, nici cruţare. O lume fără nădejde. O lume închisăermetic, fără scăpare posibilă. Zidit de viu. Lipsit de aer. Lipsit de orizont.Lipsit de spaţiu. Nemişcat. Carceră desăvârşită. Sicriu.

Unora li se poate părea exagerare. Alţii n-au resimţit acestea decât odată-n viaţă. Sau prea neînsemnat şi nu destul de apăsător. Optimiştilor nu le

pică bine să le reamintim că adevărata faţă a condiţiei umane arată astfel.Pesimiştii ne cer să-i încurajăm, chiar dacă lucrul este mai rău decât se înfăţişează la prima aruncătură de privire.

Cât se îngreuiază povara unei atari receptări a realităţii dacă te mai aflişi în temniţă? Dacă greşelile tale te-au lipsit de libertate? Dacă ţi-au încărcatconştiinţa cu obezi ce te ţin agăţat de trecut într-un mod fără scăpare? Dacăeşti încătuşat de faptele tale anterioare? Dacă eşti înlănţuit de ispitele tale, deviciile tale (hai să le spunem pe nume!) Dacă eşti doborât de bolile talesufleteşti? Sau – disperarea disperărilor... – dacă te găseşti în detenţiedatorită greşelii altora? Să se afle scăpare oare?

Unii dintre noi cunoaştem calea rugăciunii. Însă dacă nu suntem

obişnuiţi cu ea sau dacă o săvârşim fără tragere de inimă, ori fără încredereacă vom fi ascultaţi, la nimic nu ne foloseşte. Cei mai mulţi nici măcar nu am



auzit că ne-am putea îndrepta către Dumnezeu cu sufletul şi cu cuvintele.Nimeni nu ne-a deschis ochii asupra universului de dragoste pe lângă caretrecem îmbeznaţi, cu gândul aiurea. Ignorăm că din acel ocean al Iubirii divinene-am născut şi că locul nostru acolo este, la picioarele Creatorului, în plinălumină. Nu ştim că numai atunci când suntem înconjuraţi de căldura privirii

Sale ne simţim apăraţi. Rămânem singuri, din necunoaştere.Dar singurătatea noastră nu înseamnă că Dumnezeu ne-a părăsit.Aceasta nu s-a întâmplat, nu se întâmplă şi nu se va întâmpla niciodată.Dimpotrivă, noi suntem aceia care L-am părăsit. Pe când Dumnezeu cautăiubirea noastră. Drept care ne cheamă întruna.

Dumnezeu ne cheamă fără încetare. Nu ne rămâne decât să stăm deveghe pentru a-i auzi Chemarea. Chemarea lui Dumnezeu vine către noi înorice împrejurare. De fapt, ea este necontenită. Numai noi, prea adânciţi înceea ce considerăm ‘problemele’ noastre, prea adânciţi în egoismul nostru,nu auzim Chemările Domnului. De aici, simţământul singurătăţii iremediabile în care ne sufocăm.

Cartea de faţă încearcă să reveleze câte chipuri distincte areChemarea pomenită. O face întru slujirea fraţilor noştri rămaşi surzi şi orbi laChemare. O face ca aceştia să lepede în urmă-le singurătatea, aceastăcumplită boală a pământenilor.

Deşi Chemarea survine în toate straturile sociale, în toate împrejurările, în toate nevoile omeneşti, autorul a cules în acest volum, cu preponderenţă,mărturii despre Chemarea lui Dumnezeu din temniţele comuniste pentrudeţinuţii politici, deoarece victimile acestor penitenciare au scris un număr impresionant de memorii. Or, ele constituie mine de aur pentru descoperireaChemărilor lui Dumnezeu, că au fost sau nu surprinse de aceia cărora le-aufost adresate. Rolul autorului este să le scoată la iveală, să le sublinieze, să leconstate rostul, forţa, deschiderea către dialogul dintre om şi Făcătorul său. Şimai ales să le înfăţişeze cititorilor, pentru ca aceştia să le recunoască, larândul lor, atunci când le sunt adresate, să se convingă că nu suntemniciodată părăsiţi, ci mereu căutaţi de Creatorul şi Părintele nostru iar, dupăce dăm curs Chemării, sărbătoriţi ca fiul risipitor, când revenim la Tatăl.

Omul suferitor în gherlă se simte alungat din societate, părăsit, izolatmai cu temei decât în orice altă împrejurare. El este cel mai deschis cătreChemare (deşi se prea poate să nu fie conştient de aceasta). Am întâlnitnumeroase cazuri de inşi ce şi-au pierdut credinţa. Ori n-au avut-o niciodată.

Însă, atunci când s-a făcut auzită Chemarea, au tremurat de fericire,recunoscând-o. Am întâlnit oameni care şi-au pierdut credinţa, nădejdea şidragostea. Când Le-a fost trimisă Chemarea, au primit-o cu braţele deschiseşi, prin mijlocirea ei, au urcat în carul de foc al reîntoarcerii către învăţătura luiHristos şi şi-au tămăduit toate rănile spirituale. Omul nu trebuie să fi fostcondamnat politic, cum se petreceau lucrurile sub vechiul regim, pentru a fiChemat de Dumnezeu. Dimpotrivă, aş crede că acela care a păcătuit împotriva Poruncilor divine (în termenii noştri moderni: încălcătorii de rând aiCodului Penal, prin minciună, prostituţie, jaf, tâlhărie, omucidere şi celelaltenedreptăţi şi pângăriri) este mai căutat de Chemările lui Dumnezeu decât celdrept. Pentru că celui drept o Chemare unică îi este deajuns pentru

îndreptarea către Domnul, pe când celui strâmb, orbirea îi stă piedică săperceapă Chemarea neîntreruptă pornită în căutarea sa.



Odată auzită Chemarea şi dându-i-se credit, pornim către Mântuire.Doar urmând drumul Chemării. Reţinând aceasta, ne îmbogăţim cu darul celmai de seamă de pe pământ: îl putem urma pe Părintele nostru. Nu maisuntem singuri. Nu mai suntem părăsiţi. Nu mai suntem sortiţi morţii, ci

Înviem.

Mihai Rădulescu

***

CHEMAREA LUI DUMNEZEU ŞI ASCULTAREA OMULUIde Părintele Cleopa

Fraţi creştini, vreau să vă vorbesc despre chemarea lui Dumnezeu şide ascultarea omului de Dumnezeu şi de ascultarea tuturor zidirilor Sale.

Dar vreau mai ales să vorbesc despre chemarea neamului celuicuvântător al oamenilor şi să vă spun în câte chipuri ne cheamă Dumnezeupe noi.

Dumnezeu cheamă popoarele pământului la pocăinţă prin foamete, cusecetă, cu boli, de parcă le-ar spune: Iată, Eu sunt Acela despre Care spuneIeremia proorocul că voi da ploaie peste zece cetăţi şi peste două nu voiploua. Şi iarăşi, voi da ploaie peste două cetăţi şi peste zece n-am să dauploaie, ca să vă arăt că Eu sunt Dumnezeul norilor şi Tatăl ploilor, cum a zis şiIov.

Am auzit că la televizor, când se dă buletinul meteorologic, se aratăharta ţării spunându-se: aici plouă, şi se arată vreo 10-15 puncte unde plouă în ţară, iar în cea mai mare parte a ţării nu plouă. Auzind aceasta, foarte m-am folosit. Şi mi-am adus aminte de cuvintele proorocului Ieremia şi mi-amzis: Iată cum se împlinesc sub ochii noştri, că plouă în câteva sate şi în 20-30nu plouă. Deci în mâna lui Dumnezeu sunt ploile şi norii şi furtunile şivânturile. Căci spune Hristos: Anii şi vremile le-a pus Tatăl întru a Sastăpânire. Nimeni nu-I poate cere socoteală Lui de ce a lăsat seceta saufurtuna; nimeni nu poate opri vânturile şi ploile, nimeni nu le poate aduce,

decât mâna cea atotputernică a lui Dumnezeu. Deci, iată, uneori ne cheamăDumnezeu cu seceta, alteori cu grindina, alteori cu fulgere, când trăzneşte pemulţi, alteori ne cheamă cu foamete, alteori cu boli.

Alteori dă Dumnezeu boală şi molimă şi nu este casă unde să nu fie unbolnav. Alteori ne cheamă cu războaie, alteori cu robie, alteori cu glasulScripturilor când zice: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voiodihni pe voi. Şi altă dată zice: Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepedede sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie.

Deci iată că ne cheamă Dumnezeu şi prin stihii, şi prin cutremure şiprin secetă; ne cheamă prin boli şi prin necazuri, prin scârbe, prin toatecheamă popoarele la El să cunoască că este un Tată în cer şi că poate face

cu popoarele câte voieşte.Ce spune Isaia? Doamne, Tu ai zidit pământul ca pe o nimica şi toate



popoarele pământului înaintea Ta sunt ca o picatură într-o cadă (Isaia 40, 15).Ce putere are o picătură într-o cadă? Sau ce este de vei lua o lingura de apădin oceanul cel fără de margini al mărilor? Aşa suntem noi de mici şi de slabi înaintea lui Dumnezeu. Ne cheamă Dumnezeu prin glasul Scripturii, necheamă prin glasul zidirilor ce pornesc asupra noastră cu secetă sau cu

ploaie prea multă sau cu cutremur; ne cheamă Dumnezeu prin arşiţă, dar necheamă şi în alt fel.Cum? Prin glasul conştiinţei. Nu vezi, când păcătuim sau greşim, ne

mustră cugetul îndată. Te întreabă: "Omule, de ce ai făcut aceasta? De ce aifurat de la vecinul? De ce ai luat femeia altuia? De ce ai omorât prunculnevinovat în pântece? De ce ai râs de cele sfinte? De ce fumezi? De ce numergi la biserică Duminica şi sărbătoarea? De ce nu creşti copiii în frica luiDumnezeu? De ce nu posteşti cele patru posturi de peste an şi vinerea şimiercurea şi te faci asemenea cu iudeii? De ce urăşti pe fratele tău? De cehuleşti pe Dumnezeu când eşti în scârbă?"

Prin toate ne mustră conştiinţa când greşim. Ea este glasul luiDumnezeu care ne cheamă la El: "Omule, ai greşit. Eu te iert, dar să nu maifaci. Vino la Mine, căci la Mine este izvorul iertării, al iubirii şi al milostivirii.Pune început bun de azi înainte, să nu mai păcătuieşti".

Deci conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în inima noastră. Aceastălege s-a pus înainte de toate legile omeneşti.

Zic o seamă de oameni puţin credincioşi: "Pe noi, creştinii, Dumnezeuo să ne judece şi o să ne pedepsească după Evanghelie, dar popoarele carenu cunosc pe Dumnezeu, cum este China, cum este Japonia, India, care se închină la zei şi la vrăjitori, cum are să le pedepsească Dumnezeu? Căci n-auavut Evanghelia şi n-au ştiut ce este păcat. De aceea nu se pot îndrepta".

Auzi ce spune dumnezeiescul Apostol Pavel în Epistola sa cătreRomani: Cele nevăzute ale lui Dumnezeu, de la începutul zidirii lumii prinfăpturi înţelegându-se se văd, adică veşnica Lui putere si dumnezeire(Romani 1, 20). Deci toate popoarele lumii, în ziua judecăţii, se vor judecadupă patru legi. Aşa dogmatisesc Sfinţii Părinţi. Cei ce n-au avut legea scrisă,se vor judeca după două legi: după legea conştiinţei, pe care a pus-o în om lazidirea lui, şi după legea zidirilor. Cum, după legea zidirilor? Iată cum:

Toate care sunt în jurul nostru vorbesc cu noi. Căci spune SfântulGrigorie de Nyssa în Viaţa lui Moise: "Ca o trâmbiţă din înaltul cerului vorbesczidirile cu noi şi strigă că este un Ziditor". Şi ce spune proorocul David:Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.

Cum vorbesc cerurile cu noi? Cum vorbeşte tăria cu noi şi vesteşte puterea luiDumnezeu? Iată cum: Când te uiţi seara la cerul înstelat şi-l vezi plin de steleşi împodobit ca un candelabru plin de lumină şi vezi luna plină strălucind pecer şi rânduiala cea prea frumoasă cu care se conduc stelele şi galaxiile şiconstelaţiile cerului cu atâta precizie, încât nici cei mai mari savanţi ai lumii nuajung să facă calendarul după ele, atunci zici cu proorocul: Doamne, ce esteomul, că-l pomeneşti pe el sau fiul omului, să-l cercetezi pe el? Şi atunci îţi daiseama că aceste stele, aceste mişcări ale lor sunt făcute şi purtate de mânalui Dumnezeu. El a fost Creatorul, El este Cârmuitorul lor. Îţi dai seama călumea aceasta are o minte care le [o] îndrumă, că este un Dumnezeu Care le-a făcut [a făcut-o] şi o mână nevăzută care le [îi] poartă de grijă, ca şi nouă.

Aşa vorbesc cerurile cu noi, încât văzându-le, cunoaştem prin ele peZiditorul cerului. Când ne uităm la soare şi-l vedem cum luminează, că nu



putem să-l privim decât câteva minute şi orbim, ne aducem aminte de Cel cea făcut soarele atât de frumos, atât de luminos. Şi ne dăm seama că Cel ce l-a făcut pe el, Soarele dreptăţii, străluceşte de miliarde de ori mai mult ca el. Şiaşa soarele laudă pe Dumnezeu. Căci se zice: Laudaţi-L pe El soarele şiluna, laudaţi-L pe El toate stelele şi lumina. Cum laudă soarele pe

Dumnezeu? Cum Îl laudă luna, stelele, cerurile, tot firmamentul, toată zidirea?Prin existenţa şi prin mişcarea lor. Căci "altele sunt contemplaţiile zidirilor şialtele sunt legile lor", zice Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalie.Contemplaţia are loc când ne gândim la cine le-a făcut. Iar legile lor suntrânduielile după care se mişca în univers. Şi amândouă sunt făcute deDumnezeu: existenţa lor şi legile după care se mişcă ele. Aşa vorbesc cu noisoarele, luna, stelele şi cerurile, florile şi păsările, animalele şi fiarele, văile şiapele, noianurile şi aerul, vânturile şi toate stihiile. Toate vorbesc cu noi şi nespun că este un Ziditor, un Dumnezeu în cer Care le-a făcut, le ţine şi lemişcă.

Deci după legea conştiinţei şi după legea zidirilor se vor judeca cei cen-au avut legea cea scrisă. Începând de la Moise, căruia Dumnezeu i-a dattablele Legii pe Muntele Sinai, poporul iudeu se va judeca după Legea scrisă,iar toate popoarele care au cunoscut Evanghelia, se vor judeca după Legeadarului, legea dragostei şi a desăvârşirii. De la începutul lumii, astăzi şiveşnic, zidirea vorbeşte despre Ziditorul ei.

Un necredincios oarecare mergea pe Oceanul Atlantic, pe un vapor mare, un transatlantic. Şi un sărman misionar predica pe vapor noapteadespre Dumnezeu, despre minunile Lui care se văd pe cer, sus, pe pământ şi în ape. Iar necredinciosul, ca să ia în batjocura pe misionar, a luat binoclul şise tot uita lung la stele. Iar misionarul lui Hristos predica cu foc, pentru căDumnezeu dă putere multă în cuvânt celor ce-L binevestesc pe El şi-Lpredică pe Dumnezeul Cel adevărat, pe stăpânul Zidirii. La urmă vine celnecredincios şi zice către preot: "Părinte, tot predici pe Dumnezeu, dar eu m-am uitat prin binoclu la stele şi nu L-am văzut. Nu ştiu unde-i". Iar misionarullui Hristos i-a spus: "Bine zici frate, că nu-L vezi, şi în acest fel nici n-ai să-Lvezi în veacul veacului. Dar ştii de ce? Ca să-L vezi pe Dumnezeu trebuie săcureţi inima de necredinţă şi de păgânătate, căci aşa ne învaţă pe noiEvanghelia, spunându-ne în fericirea a şasea: Fericiţi cei curaţi cu inima, căaceia vor vedea pe Dumnezeu. Deci drept ai zis, pentru că nu L-ai văzut şinici n-ai să-L vezi în veacul veacului, până ce nu-ţi vei curăţi inima ta denecredinţă, de răutate şi de păcate. Atunci ai să-L vezi pe Dumnezeu prin

lumina credinţei".Aşa şi azi. Sunt mulţi oameni care nu aud chemarea lui Dumnezeu. Şidacă nu o auzim, o să pună biciul pe noi, o să ne cheme mai aspru.

Dacă ne vom întoarce, El o să dea ploaie timpurie şi belşug şi sănătateşi fericire, că în mâna Lui este viaţa şi moartea. Iar dacă nu, ştie El cum sătragă frâul calului. Căci zice Ilie Miniat că lumea aceasta este ca un cal sirep,care aleargă pururea spre pierzare, aleargă la păcate, spre fundul iadului. Dar Dumnezeu va pune frâu acestui cal neastâmpărat. Şi care e frâul calului?Care e frâna lui Dumnezeu cu care trage lumea la Dânsul? Sunt bolile,seceta, robiile, războaiele, moartea, suferinţele şi toate necazurile. Când esterăzboi, ce cerem? "Dă, Doamne, pace!" Când suntem bolnavi cerem: "Dă-ne,

Doamne, sănătate". Când nu plouă: "Dă-ne, Doamne, apă, că murim desete!" Când suntem robi: "Scapă-ne, Doamne, de robie!" Deci bine ne face



Dumnezeu. Ştie El să ţină în frâu această lume, care aleargă ca un cal sirepla prăpăd, la pierzare. Auzi ce spune proorocul: Însă cu zăbala şi cu frâul,Doamne, fălcile lor vei strânge, ale celor ce nu se apropie de Tine. Nu neapropiem de bună voie, ne pune zăbală şi frâu şi ne întoarce înapoi, pentru căare putere, căci este Dumnezeu, Care poate să coboare în iad, să ridice, să

omoare şi să facă viu.Deci, fraţii mei, când vom înţelege că Dumnezeu ne cheamă prin boli,prin suferinţe, prin pagube, prin necazuri, prin robie, prin secetă, să nu stăm împietriţi, ci să ne întoarcem acasă la Tata şi să zicem: "Iartă-ne nouă,Doamne, păcatele şi ne miluieşte pe noi". Atunci Bunul Dumnezeu ne iartă,pentru că El nu ne ceartă din ură. Adevăratul părinte nu bate copiii săi din ură.Doamne fereşte! Care mamă sau tată ar vrea să-şi bată copiii degeaba, să-şibată joc de dânşii? Nu! Ci dacă vede că vreunul azi nu ascultă şi mâine nuascultă şi poimâine nu ascultă, şi-i încăpăţânat şi-i răspunde împotrivă şi facedupă voia lui cea rea, pune mâna fără să vrea pe vargă sau pe curea sau pebăţ. Pentru ce? Pentru că vede că acest copil a pornit pe căi rele şi merge dinrău în mai rău, se duce în prăpastie şi dacă îl va bate mai pe urmă, va fi preatârziu.

Aşa face şi Dumnezeu cu noi. Noi suntem toţi fiii lui Dumnezeu dupădar. Auzi ce zice Scriptura: Eu am zis: dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Prea Înalt toţi. Iar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din boieri cădeţi, adică caunul din diavoli. Dacă suntem fiii lui Dumnezeu după dar şi avem darul puneriide fii prin Sfântul Botez, avem Biserica mamă şi pe Dumnezeu Tată, dupacum zicem pururea: Tatăl nostru Care eşti în ceruri. Dacă-i aşa, să stămpururea cu ochii minţii la Tatăl nostru şi să ştim că dacă nu vom voi de bunavoie să-L iubim şi să-L cunoaştem că există, El va pune mâna pe vargă. Dar mai bine să ascultăm din dragoste şi să-L iubim pe Dumnezeu şi să facemporuncile Lui din cuminţenie, ca El pururea să aibă milă de noi şi să ne poartede grijă.

Apostolii au ascultat de Hristos, proorocii au ascultat, cerul ascultă,pământul ascultă, roua ascultă, grindina ascultă, stelele ascultă, noianurile şitoată natura ascultă! Numai omul, fiinţa cea raţională, nu vrea să asculte dePărintele său Cel ceresc. Dar băgaţi de seamă că mâna lui Dumnezeu are şivarga cu care ne poate bate. Deci să stăm bine, să luăm aminte! Să nu uitaţi,de astăzi înainte, că orice necaz care vine peste noi, este o chemare a luiDumnezeu. Căci zice: Dumnezeu bate pe tot fiul pe care-l primeşte.

Şi să nu cârtim dacă suntem chemaţi într-un fel sau altul, căci spune

Apostolul Pavel: Fiecare, întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână!Te-a chemat Dumnezeu sărac, nu dori să te îmbogăţeşti; te-a chemat să fiicălugăr, călugăr să rămâi până la moarte; te-a chemat să fii preot, preotvrednic să fii; te-a chemat să fii meseriaş, meseriaş bun şi cinstit să fii; te-achemat să fii filosof sau mecanic sau în alt serviciu, aşa să rămâi. Dar săslujeşti cu cinste, să cunoşti că Dumnezeu este Cel ce te-a chemat într-un felsau altul şi fiecare din noi întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână!Amin. 1

O LEGENDĂ POPULARĂPRIVITOARE LA ELIBERAREA ÎNAINTE DE TERMEN



DIN ÎNCHISORILE COMUNISTE PENTRU POLITICI

Mai înainte de a înfãţişa cititorului legenda de mai jos, împrejurãrile încari a fost culeasã şi de a-i comenta conţinutul şi naşterea, se cuvine sã-linformez cu privire la personalitatea monahalã în jurul cãreia s-a constituit ea.

Erou în primul rãzboi mondial, cu pieptul acoperit de decoraţii, argeşeanulNicolae Măndiţă nu şi-a putut părăsi camarazii căzuţi în lupta de apărare aPatriei şi, când s-a hotărât ridicarea unui monument întru slăvirea amintirii lor,punându-se şi temeliile unei mici aşezări monahale în preajma acestuia, pe oculme a Târgului Ocna, la Măgura, Nicolae Măndiţă, spuneam, s-a retrasacolo, sub numele călugăresc Nicodim.

În conformitate cu o decizie bine chibzuită, el a trecut la o migăloasă şidăruită catehizare a poporului, în vederea căreia, cu jertfirea somnului şi atuturor banilor câştigaţi la altar, a scris şi a publicat nenumărate cărţi de învăţătură creştin ortodoxă, devenind, în timp, cel mai prolific autor din acestdomeniu.

Şi mai stârnitoare pentru curiozitatea noastră este calea aleasă învederea difuzării scrierilor sale, după ce a rămas câtva timp în dependenţaexpunerii prin vitrinele librăriilor din ţară. Anume a format o echipă deipodiaconi care cărau volumele cu raniţa prin cele mai ascunse cătune dinmunţi. Treptat, difuzorii s-au înzestrat cu o căruţă. Nu peste mult timp auschimbat-o pe o autodubă. În cele din urmă, ea se metamorfoză în caravanăcinematografică ce proiecta filme religioase însoţite de comentariile lor ad-hoc. Biletul condiţionând asistarea la proiecţii era gratuit; în schimb, erai dator să cumperi o carte, pentru a-ţi fi îngăduit să vizionezi filmele.

Pe de altă parte, credincioşii ce solicitau să fie spovediţi de cătrePărintele Nicodim primeau canon să citească mai multe cărţi: de la patru –Sfintele Evanghelii – la şaptezeci şi cinci, preferate fiind cele ce număraufiecare câte trei sute de pagini. Un supliment de canon, pentru inşii cu ocaligrafie lizibilă, era să copieze de mână anumite cărţi mai importante şi să ledăruiască sau împrumute spre lectura celor interesaţi. Astfel, alături de cărţiletipărite, circulau şi cărţi în manuscris. Nealfabetizaţii erau sfătuiţi să recurgă lavreun cititor cu glas tare, prin mijlocirea căruia să-şi dobândească şi eicunoştinţele ortodoxe socotite obligatorii de către duhovnicul răspânditor decultură creştină. Până ce nu se izbutea săvârşirea canonului întreg, PărinteleNicodim nu accepta să cuminece credincioşii solicitanţi. Toate acestea le-amexpus pe larg în: “Calea cărţii” (două ediţii).

El a creat nenumăraţi cititori fervenţi, ba chiar şi doi scriitori: Gheorghe(Jorj) Ionescu, autor al unei biografii a Părintelui (în trei ediţii) şi Anica Ţupu,autoarea unei autobiografii în versuri ce cuprinde detenţia politică suferită,publicată de subsemnatul (în volumul: “Singurătatea Anicăi Ţupu de vorbă cusine însăşi”).

Este firesc ca o atare activitate neprecupeţită închinată izbânziispiritualităţii, sub domnia cruntă a ateismului, să-i fi supărat pe promotoriiideologiei luptei de clasă. Drept pentru care, după eliberarea tuturor deţinuţilor politici din România, fu în grabă creat un lot avându-l în frunte pe bătrânulprotosinghel, prilej când douăzeci şi trei de tone de tipărituri au fost date latopit (vezi: “Cămara cu suflete sau Cartea interzisă”, vol. I, şi: “Întemniţarea

Părintelui Nicodim”, vol. II).O amplă cercetare a vieţii sale şi a ucenicilor lui efectuez de mai mulţi



ani, stimulat de Editura Agapis, întemeiată de ucenicii Părintelui, în aspiraţiarecuperării operei sale şi răspândirii ei în rândurile doritorilor de culturăortodoxă. Datorită uneia dintre dubele ei cu cărţi ce circulă prin întreaga ţară,am fost şi eu purtat pretutindeni pe unde sălăşluiesc admiratori ai verbuluinicodimian, pentru a fi pus în legătură cu acei bărbaţi şi acele femei care-i

cultivă amintirea, eu dedicându-mă, după cum spuneam, recuperării imaginiisale imprimate în inimile urmaşilor.Cu unul dintre aceste prilejuri, în satul Schitu Frumoasa, din judeţul

Bacău, am cules de la Ion Marcu următoarele, ce ne preschimbă în martori aiunui fenomen extrem de rar: naşterea unei legende folclorice; ea trebuie înscrisă între cele hagiografice. Nimic până astăzi nu m-a pregătit pentruacest aspect al dragostei purtate de popor amintirii lui Nicodim Măndiţă. Va săzică, se dovedeşte că folclorul rămâne viu şi activ în cazul acestui monah.Aceasta ne încunoştinţează asupra însemnătăţii poziţiei dobândite de el îninimile ucenicilor săi.

Subiectul legendei este următorul (ulterior cităm legenda în propriilecuvinte ale aceluia care ne-a transmis-o). Un frate dintre credincioşii care sespovedeau la protosinghelul Nicodim, din mare dragoste, respect şi dorinţă jertfelnică, se adresă Puterii, cu rugămintea de a fi lăsat să ia locul aceluia, înbeciul unde îşi săvârşea pedeapsa, el fiind tânăr şi putând prelua pe umeriisăi sarcina anilor rămaşi a-i fi efectuat monahul condamnat. Uşura astfelbătrâneţile Părintelui Nicodim, îngenunchiate de lege. «Nu», a răspunsreprezentantul Puterii, «Doar dacă sunteţi doi să faceţi restul condamnării împreună. Cu unul nu fac nici un târg!». S-a mai rugat omul cât s-a rugat. Încele din urmă a plecat şi s-a întors însoţit de al doilea individ determinat a-şidărui din dragoste de semen libertatea. «Tu vrei să faci puşcărie în locul luiNicodim?» «Vreau!» «Bine. Aşteaptă. Da’ tu vrei?» «Vreau şi eu.» «Atunci,batem palma. Voi doi o să faceţi puşcărie în locul lui şi pe el îl ‘liberez!» Şi i-adat drumul protosinghelului înainte de termen.

În cuvintele lui Ion Marcu, în cadrul convorbirii mele cu el, cele de maisus sună astfel:

“Îmi amintesc că, atunci când a fost arestat el, doi fraţi şi-au luatangajamentul să facă ei să-i reducă din pedeapsă.” [Prin “fraţi” se înţelege“ucenici”.] “O vrut unu’. Unu’ o zis că nu. O zis ăia: «Dacă doi vor să facă...să-i facă pedeapsa doi...»: îl liberează! Şi iată cum: Părintele când a fostarestat, ca să-l scoată pe el de acolo unde era, până amu făcuse, făcuse vreocâţiva ani, nu ştiu, şi-o luat angajamentul, s-a dus la...: «Dacă unu’ din noi

vrea să-i facă, Părintele-i bolnav, îi bătrân, să nu moară acolo.» «Nu. Dacădoi vă angajaţi să faceţi în locul lui...» Adică era bătrân, Părintele, şi să numoară acolo. Şi au făcut pedeapsa Părintelui.” “Fraţii ăştia erau în libertate?”,am voit să aflu. “Păi, în libertate, da! S-au dus şi au făcut în locul lui, acolo. Debună voie, de bună voie.” “Îi cunoaşteţi?” “Nu-i cunosc eu. Fratele Jorj îicunoaşte. Nu-i cunosc.” “Şi câtă puşcărie au făcut?” “Cât îi rămăsese lu’Părintele.” “Nu v-a interesat să-i cunoaşteţi şi dumneavoastră...” “M-ainteresat, dar eram mereu plecat.”

Textul ne oferă şi numele aceluia care a pus în circulaţie legenda: JorjIonescu. Care este sămânţa de adevăr din care izvorăşte această legendăcvasicontemporană? Părintele Nicodim s-a bucurat într-adevăr de o reducere

a pedepsei, revenind în libertate înainte de termenul condamnării. Însă în niciun caz acea reducere nu se întemeia pe înlocuirea lui cu altcineva, ci avea o



motivare juridică. Revenind la legendă, în pofida insistentei propagande peplan naţional cu privire la ‘caracterul umanist al socialismului’, pentru careomul era, pasămite, ‘cel mai preţios capital’, poporul a înţeles că din ghearelesecurităţii nu erai slobozit decât la încheierea socotelilor, după cum fusese înscrisă condamnarea de către judecător, în cel mai bun caz; ori prin reţinere

“administrativă”; sau prin deces. Adevărul este că, după graţierea din 1964 atuturor deţinuţilor politici din România, pentru cei azvârliţi în închisori imediat în continuare, regimul penitenciar s-a îmblânzit oarecum. Acesta este şi cazulcelor cercetaţi de noi acum.

Printre uşurările introduse în viaţa noilor deţinuţi politici se numără şiaplicarea ‘condiţionalului’. Acesta presupunea eliberarea înainte de termen adeţinuţilor care-şi îndeplineau norma la locul de muncă: la atâtea zile demuncă reducându-se un număr mult mai mic de zile din condamnare. Înperioadele anterioare, de ’condiţional’ beneficiaseră numai deţinuţii de dreptcomun, astfel reintegrându-se borfaşii, tâlharii, criminalii, mult mai degrabădecât specificase hotărârea tribunalului, în societatea ce se presupunea căavea mare nevoie de ei. Ca urmare a extinderii aplicării ‘condiţionalului’ şi la‘politici’, Părintele Gavril Stoica, din acelaşi lot cu ucenicii Părintelui Nicodim,se eliberă şi Sfinţia Sa înainte de termen. Norodul nu era pus în temă cuaceste schimbări de atitudine oficială faţă de condamnaţii politici, până şiexistenţa celor din urmă fiind sever tăinuită. Rearestarea duşmanilor de clasărămăsese în umbră, ascunsă de orbitoarea eliberare în masă a aceloraşi. Defapt, prea puţini români sunt chiar şi astăzi conştienţi că imediat după mareaeliberare produsă de comunişti au şi reînceput arestările inumane şi că lotulPărintelui Nicodim Măndiţă a fost cel dintâi aruncat în temniţe, îndată dupăgraţierea din 1963-1964. Cu aceşti ortodocşi practicanţi s-a reluat sacrificareasemenilor noştri de către criminalii care deţineau puterea. Împotriva acestei jertfiri intervenise în forţă Occidentul, obţinând de la comuniştii românigraţierea generală ce încerca să dovedească absenţa terorii din ţara noastră.

Aşadar, încă nu pătrunsese în conştiinţa populară ‘aplicareacondiţionalului’, nici orice alt soi de reducere de pedeapsă, ci ea socotea,după cum o educase realitatea de până atunci, că din închisoare nu ieşeai înainte de termen.

Intervenţia miraculosului folcloric aduce un corectiv acestei stări defapt. După modelul baladei Meşterului Manole, instituind o variantă a legendeistrăvechi, apare credinţa că dintre zidurile temniţei poţi scăpa prin jertfireaaltcuiva pentru tine. Avem de-a face cu o echivalenţă a sacrificării soţiei

Meşterului Manole. Cu alte cuvinte, zidirea de viu în gherlă, conform povestiriiimaginate, a doi ucenici ai Părintelui Nicodim constituie o condiţie de înflorirea catedralei libertăţii aceluia care era meşter între meşteri ai lucrării sufletuluiomenesc, anume cel numit.

Din conţinutul legendei culese de noi în satul Schitu Frumoasa –Bacău, de la Ion Marcu, în vara anului 2000, se mai desprinde o credinţăpopulară locală. Anume, că Părintele Nicodim era atât de iubit de cătreucenicii săi Încât aceştia s-ar fi sacrificat cu dragă inimă, lăsându-se închişi înlocul său, dacă astfel l-ar fi putut elibera. Revelarea celor de faţă constituie oadevărată sărbătoare a reînvierii folclorului românilor după jumătatea de veacde strădanii administrative antiromâneşti urmărind falsificarea şi chiar

eradicarea lui din sufletul naţiei. Aceasta nu reprezintă doar o legendăhagiografică, ci după ştirea noastră, ea constituie prima legendă culeasă şi



semnalată până în prezent din domeniul temniţelor politice din România (celpuţin cea dintâi cu caracter complex, cu o motivare a unei situaţii neobişnuite,cu început şi încheiere, cu mai multe personaje). De unde importanţa ei.

Ni se cuvine să ne reîntoarcem la o afirmaţie a lui Ion Marcu, anume căel nu i-a cunoscut pe cei doi autosacrificaţi, ci Jorj Ionescu. De aici, se poate

deduce că cel din urmă nu numai că a transmis legenda, ci poate a şi lansat-o, el fiind cunoscut ca un foarte apropiat ucenic al Părintelui Nicodim, autorulmonografiei poporane pomenite, decis să impună chipul protosinghelului înrândurile celor mai respectabile figuri ale monahismului românesc, ceea ce,dealtfel, şi era, o atare cosmetizare a realităţii nefiindu-i de trebuinţă mareluiscriitor, duhovnic şi pedagog.

Probabil că acesta este adevărul. El însă nu micşorează valoareatentativei de a explica pe calea legendei eliberarea înainte de termen adeţinuţilor politici, sub comunism, prin jertfa dragostei.

Din cele înfăţişate se mai deduce. Suferinţa bătrânului binevestitor şislujitor al Domnului, Părintele Nicodim, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu chemăla jertfă pe cei doi ucenici legendari. Ei au fost pregătiţi să-şi jertfeascălibertatea de dragul eliberării duhovnicului lor mult iubit. Nu au pregetat nici oclipă s-o facă.

Cum putem înţelege aceasta? Suferinţa pentru credinţă devineChemare la o suferinţă similară a martorilor ei. Devine Chemare la Iubireacreştinească stârnitoare a jertfei de sine. Devine Chemare la uitareaegoismului, la lepădarea de acesta. Devine Chemare la ascultarea deFăcătorul nostru, prin ştergerea oricărui gând la sine şi înlocuirea acestuia cugândul sacrificiului cerut de bunăstarea aproapelui nostru năpăstuit.

Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste pătrunde, pe aceastăcale regală, în folclorul românesc, în legendă. 1 O LEGENDĂ POPULARĂPRIVITOARE LA ELIBERAREA ÎNAINTE DE TERMENDIN ÎNCHISORILE COMUNISTE PENTRU POLITICI

Mai înainte de a înfãţişa cititorului legenda de mai jos, împrejurãrile încari a fost culeasã şi de a-i comenta conţinutul şi naşterea, se cuvine sã-l

informez cu privire la personalitatea monahalã în jurul cãreia s-a constituit ea.Erou în primul rãzboi mondial, cu pieptul acoperit de decoraţii, argeşeanulNicolae Măndiţă nu şi-a putut părăsi camarazii căzuţi în lupta de apărare aPatriei şi, când s-a hotărât ridicarea unui monument întru slăvirea amintirii lor,punându-se şi temeliile unei mici aşezări monahale în preajma acestuia, pe oculme a Târgului Ocna, la Măgura, Nicolae Măndiţă, spuneam, s-a retrasacolo, sub numele călugăresc Nicodim.

În conformitate cu o decizie bine chibzuită, el a trecut la o migăloasă şidăruită catehizare a poporului, în vederea căreia, cu jertfirea somnului şi atuturor banilor câştigaţi la altar, a scris şi a publicat nenumărate cărţi de învăţătură creştin ortodoxă, devenind, în timp, cel mai prolific autor din acest

domeniu.Şi mai stârnitoare pentru curiozitatea noastră este calea aleasă în



vederea difuzării scrierilor sale, după ce a rămas câtva timp în dependenţaexpunerii prin vitrinele librăriilor din ţară. Anume a format o echipă deipodiaconi care cărau volumele cu raniţa prin cele mai ascunse cătune dinmunţi. Treptat, difuzorii s-au înzestrat cu o căruţă. Nu peste mult timp auschimbat-o pe o autodubă. În cele din urmă, ea se metamorfoză în caravană

cinematografică ce proiecta filme religioase însoţite de comentariile lor ad-hoc. Biletul condiţionând asistarea la proiecţii era gratuit; în schimb, erai dator să cumperi o carte, pentru a-ţi fi îngăduit să vizionezi filmele.

Pe de altă parte, credincioşii ce solicitau să fie spovediţi de cătrePărintele Nicodim primeau canon să citească mai multe cărţi: de la patru –Sfintele Evanghelii – la şaptezeci şi cinci, preferate fiind cele ce număraufiecare câte trei sute de pagini. Un supliment de canon, pentru inşii cu ocaligrafie lizibilă, era să copieze de mână anumite cărţi mai importante şi să ledăruiască sau împrumute spre lectura celor interesaţi. Astfel, alături de cărţiletipărite, circulau şi cărţi în manuscris. Nealfabetizaţii erau sfătuiţi să recurgă lavreun cititor cu glas tare, prin mijlocirea căruia să-şi dobândească şi eicunoştinţele ortodoxe socotite obligatorii de către duhovnicul răspânditor decultură creştină. Până ce nu se izbutea săvârşirea canonului întreg, PărinteleNicodim nu accepta să cuminece credincioşii solicitanţi. Toate acestea le-amexpus pe larg în: “Calea cărţii” (două ediţii).

El a creat nenumăraţi cititori fervenţi, ba chiar şi doi scriitori: Gheorghe(Jorj) Ionescu, autor al unei biografii a Părintelui (în trei ediţii) şi Anica Ţupu,autoarea unei autobiografii în versuri ce cuprinde detenţia politică suferită,publicată de subsemnatul (în volumul: “Singurătatea Anicăi Ţupu de vorbă cusine însăşi”).

Este firesc ca o atare activitate neprecupeţită închinată izbânziispiritualităţii, sub domnia cruntă a ateismului, să-i fi supărat pe promotoriiideologiei luptei de clasă. Drept pentru care, după eliberarea tuturor deţinuţilor politici din România, fu în grabă creat un lot avându-l în frunte pe bătrânulprotosinghel, prilej când douăzeci şi trei de tone de tipărituri au fost date latopit (vezi: “Cămara cu suflete sau Cartea interzisă”, vol. I, şi: “ÎntemniţareaPărintelui Nicodim”, vol. II).

O amplă cercetare a vieţii sale şi a ucenicilor lui efectuez de mai mulţiani, stimulat de Editura Agapis, întemeiată de ucenicii Părintelui, în aspiraţiarecuperării operei sale şi răspândirii ei în rândurile doritorilor de culturăortodoxă. Datorită uneia dintre dubele ei cu cărţi ce circulă prin întreaga ţară,am fost şi eu purtat pretutindeni pe unde sălăşluiesc admiratori ai verbului

nicodimian, pentru a fi pus în legătură cu acei bărbaţi şi acele femei care-icultivă amintirea, eu dedicându-mă, după cum spuneam, recuperării imaginiisale imprimate în inimile urmaşilor.

Cu unul dintre aceste prilejuri, în satul Schitu Frumoasa, din judeţulBacău, am cules de la Ion Marcu următoarele, ce ne preschimbă în martori aiunui fenomen extrem de rar: naşterea unei legende folclorice; ea trebuie înscrisă între cele hagiografice. Nimic până astăzi nu m-a pregătit pentruacest aspect al dragostei purtate de popor amintirii lui Nicodim Măndiţă. Va săzică, se dovedeşte că folclorul rămâne viu şi activ în cazul acestui monah.Aceasta ne încunoştinţează asupra însemnătăţii poziţiei dobândite de el îninimile ucenicilor săi.

Subiectul legendei este următorul (ulterior cităm legenda în propriilecuvinte ale aceluia care ne-a transmis-o). Un frate dintre credincioşii care se



spovedeau la protosinghelul Nicodim, din mare dragoste, respect şi dorinţă jertfelnică, se adresă Puterii, cu rugămintea de a fi lăsat să ia locul aceluia, înbeciul unde îşi săvârşea pedeapsa, el fiind tânăr şi putând prelua pe umeriisăi sarcina anilor rămaşi a-i fi efectuat monahul condamnat. Uşura astfelbătrâneţile Părintelui Nicodim, îngenunchiate de lege. «Nu», a răspuns

reprezentantul Puterii, «Doar dacă sunteţi doi să faceţi restul condamnării împreună. Cu unul nu fac nici un târg!». S-a mai rugat omul cât s-a rugat. Încele din urmă a plecat şi s-a întors însoţit de al doilea individ determinat a-şidărui din dragoste de semen libertatea. «Tu vrei să faci puşcărie în locul luiNicodim?» «Vreau!» «Bine. Aşteaptă. Da’ tu vrei?» «Vreau şi eu.» «Atunci,batem palma. Voi doi o să faceţi puşcărie în locul lui şi pe el îl ‘liberez!» Şi i-adat drumul protosinghelului înainte de termen.

În cuvintele lui Ion Marcu, în cadrul convorbirii mele cu el, cele de maisus sună astfel:

“Îmi amintesc că, atunci când a fost arestat el, doi fraţi şi-au luatangajamentul să facă ei să-i reducă din pedeapsă.” [Prin “fraţi” se înţelege“ucenici”.] “O vrut unu’. Unu’ o zis că nu. O zis ăia: «Dacă doi vor să facă...să-i facă pedeapsa doi...»: îl liberează! Şi iată cum: Părintele când a fostarestat, ca să-l scoată pe el de acolo unde era, până amu făcuse, făcuse vreocâţiva ani, nu ştiu, şi-o luat angajamentul, s-a dus la...: «Dacă unu’ din noivrea să-i facă, Părintele-i bolnav, îi bătrân, să nu moară acolo.» «Nu. Dacădoi vă angajaţi să faceţi în locul lui...» Adică era bătrân, Părintele, şi să numoară acolo. Şi au făcut pedeapsa Părintelui.” “Fraţii ăştia erau în libertate?”,am voit să aflu. “Păi, în libertate, da! S-au dus şi au făcut în locul lui, acolo. Debună voie, de bună voie.” “Îi cunoaşteţi?” “Nu-i cunosc eu. Fratele Jorj îicunoaşte. Nu-i cunosc.” “Şi câtă puşcărie au făcut?” “Cât îi rămăsese lu’Părintele.” “Nu v-a interesat să-i cunoaşteţi şi dumneavoastră...” “M-ainteresat, dar eram mereu plecat.”

Textul ne oferă şi numele aceluia care a pus în circulaţie legenda: JorjIonescu. Care este sămânţa de adevăr din care izvorăşte această legendăcvasicontemporană? Părintele Nicodim s-a bucurat într-adevăr de o reducerea pedepsei, revenind în libertate înainte de termenul condamnării. Însă în niciun caz acea reducere nu se întemeia pe înlocuirea lui cu altcineva, ci avea omotivare juridică. Revenind la legendă, în pofida insistentei propagande peplan naţional cu privire la ‘caracterul umanist al socialismului’, pentru careomul era, pasămite, ‘cel mai preţios capital’, poporul a înţeles că din ghearelesecurităţii nu erai slobozit decât la încheierea socotelilor, după cum fusese

înscrisă condamnarea de către judecător, în cel mai bun caz; ori prin reţinere“administrativă”; sau prin deces. Adevărul este că, după graţierea din 1964 atuturor deţinuţilor politici din România, pentru cei azvârliţi în închisori imediat în continuare, regimul penitenciar s-a îmblânzit oarecum. Acesta este şi cazulcelor cercetaţi de noi acum.

Printre uşurările introduse în viaţa noilor deţinuţi politici se numără şiaplicarea ‘condiţionalului’. Acesta presupunea eliberarea înainte de termen adeţinuţilor care-şi îndeplineau norma la locul de muncă: la atâtea zile demuncă reducându-se un număr mult mai mic de zile din condamnare. Înperioadele anterioare, de ’condiţional’ beneficiaseră numai deţinuţii de dreptcomun, astfel reintegrându-se borfaşii, tâlharii, criminalii, mult mai degrabă

decât specificase hotărârea tribunalului, în societatea ce se presupunea căavea mare nevoie de ei. Ca urmare a extinderii aplicării ‘condiţionalului’ şi la



‘politici’, Părintele Gavril Stoica, din acelaşi lot cu ucenicii Părintelui Nicodim,se eliberă şi Sfinţia Sa înainte de termen. Norodul nu era pus în temă cuaceste schimbări de atitudine oficială faţă de condamnaţii politici, până şiexistenţa celor din urmă fiind sever tăinuită. Rearestarea duşmanilor de clasărămăsese în umbră, ascunsă de orbitoarea eliberare în masă a aceloraşi. De

fapt, prea puţini români sunt chiar şi astăzi conştienţi că imediat după mareaeliberare produsă de comunişti au şi reînceput arestările inumane şi că lotulPărintelui Nicodim Măndiţă a fost cel dintâi aruncat în temniţe, îndată dupăgraţierea din 1963-1964. Cu aceşti ortodocşi practicanţi s-a reluat sacrificareasemenilor noştri de către criminalii care deţineau puterea. Împotriva acestei jertfiri intervenise în forţă Occidentul, obţinând de la comuniştii românigraţierea generală ce încerca să dovedească absenţa terorii din ţara noastră.

Aşadar, încă nu pătrunsese în conştiinţa populară ‘aplicareacondiţionalului’, nici orice alt soi de reducere de pedeapsă, ci ea socotea,după cum o educase realitatea de până atunci, că din închisoare nu ieşeai înainte de termen.

Intervenţia miraculosului folcloric aduce un corectiv acestei stări defapt. După modelul baladei Meşterului Manole, instituind o variantă a legendeistrăvechi, apare credinţa că dintre zidurile temniţei poţi scăpa prin jertfireaaltcuiva pentru tine. Avem de-a face cu o echivalenţă a sacrificării soţieiMeşterului Manole. Cu alte cuvinte, zidirea de viu în gherlă, conform povestiriiimaginate, a doi ucenici ai Părintelui Nicodim constituie o condiţie de înflorirea catedralei libertăţii aceluia care era meşter între meşteri ai lucrării sufletuluiomenesc, anume cel numit.

Din conţinutul legendei culese de noi în satul Schitu Frumoasa –Bacău, de la Ion Marcu, în vara anului 2000, se mai desprinde o credinţăpopulară locală. Anume, că Părintele Nicodim era atât de iubit de cătreucenicii săi Încât aceştia s-ar fi sacrificat cu dragă inimă, lăsându-se închişi înlocul său, dacă astfel l-ar fi putut elibera. Revelarea celor de faţă constituie oadevărată sărbătoare a reînvierii folclorului românilor după jumătatea de veacde strădanii administrative antiromâneşti urmărind falsificarea şi chiar eradicarea lui din sufletul naţiei. Aceasta nu reprezintă doar o legendăhagiografică, ci după ştirea noastră, ea constituie prima legendă culeasă şisemnalată până în prezent din domeniul temniţelor politice din România (celpuţin cea dintâi cu caracter complex, cu o motivare a unei situaţii neobişnuite,cu început şi încheiere, cu mai multe personaje). De unde importanţa ei.

Ni se cuvine să ne reîntoarcem la o afirmaţie a lui Ion Marcu, anume că

el nu i-a cunoscut pe cei doi autosacrificaţi, ci Jorj Ionescu. De aici, se poatededuce că cel din urmă nu numai că a transmis legenda, ci poate a şi lansat-o, el fiind cunoscut ca un foarte apropiat ucenic al Părintelui Nicodim, autorulmonografiei poporane pomenite, decis să impună chipul protosinghelului înrândurile celor mai respectabile figuri ale monahismului românesc, ceea ce,dealtfel, şi era, o atare cosmetizare a realităţii nefiindu-i de trebuinţă mareluiscriitor, duhovnic şi pedagog.

Probabil că acesta este adevărul. El însă nu micşorează valoareatentativei de a explica pe calea legendei eliberarea înainte de termen adeţinuţilor politici, sub comunism, prin jertfa dragostei.

Din cele înfăţişate se mai deduce. Suferinţa bătrânului binevestitor şislujitor al Domnului, Părintele Nicodim, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu chemă



la jertfă pe cei doi ucenici legendari. Ei au fost pregătiţi să-şi jertfeascălibertatea de dragul eliberării duhovnicului lor mult iubit. Nu au pregetat nici oclipă s-o facă.

Cum putem înţelege aceasta? Suferinţa pentru credinţă devineChemare la o suferinţă similară a martorilor ei. Devine Chemare la Iubirea

creştinească stârnitoare a jertfei de sine. Devine Chemare la uitareaegoismului, la lepădarea de acesta. Devine Chemare la ascultarea deFăcătorul nostru, prin ştergerea oricărui gând la sine şi înlocuirea acestuia cugândul sacrificiului cerut de bunăstarea aproapelui nostru năpăstuit.

Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste pătrunde, pe aceastăcale regală, în folclorul românesc, în legendă. 2 NODUL DIN OBLONŞI CRĂCIUNUL

Cititorii de carte pioasă care-l însoţesc cu inima pe Părintele Nicodim

Măndiţă anual, cu prilejul parastasului slujit în cimitirul Sfântei MănăstiriAgapia, cunosc, poate, volumul meu apărut la Editura Agapis, într-a douaediţie, în anul 2002, intitulat: “Chemarea lui Dumnezeu în temniţelecomuniste”. Cu istorisirea de faţă reiau mai vechea mea investigare făcută înaceastă direcţie, pentru a o completa cu ştiri noi adunate de prin amintirile îndelung suferitoarelor victime de ieri ale tiraniei roşii. Ideea de bază avolumului citat, ca şi a tabletelor ce urmează să le public aici, este dezvăluireacontactului produs de Chemarea de Sus cu sufletele deseori golite de oriceaspiraţie la a se mai înălţa, contact readucător de viaţă, brusc sfinţitor,odihnitor, a toate tămăduitor, uneori mântuitor, când omul o primeşte.Respectiva Chemare se produce în variate chipuri, prin mijlocirea multor căiosebite, nu totdeauna aşteptate, nu rareori părând a fi neutre – fără legăturăcu dumnezeirea –, dar totdeauna auzită de cel căruia îi este adresată, că estevorba despre omul în zeghe vărgată sau caraliul pus să-l căznească.

Pentru a limpezi conceptul, să luăm un exemplu. Îl culeg din scriereamemorialistică a lui Dumitru Oniga: “O, brad frumos...” (în “Memento”, anul XI,nr.15 (72), decembrie 2001). Autorul ne ajută să coborâm în infernul uneicelule din Aiudul iernii 1953-1954. Întâmplarea face să fie prezenţi doi

reprezentanţi ai Sfintei Moldove: profesorul Traian Drăgoi, din Burdujeni, ca şisemnatarul notei, odinioară elev la Suceava. Fereastra sufocată de un oblon,după obiceiul temniţelor gătite pentru condamnaţii politici în acel timp, nu îngăduia nici aerului să primenească atmosfera încăperii, nici cerului să seaştearnă peste năzuinţe mai mult decât cu o fâşie bolnavă şi zdrenţuită,vizibilă între scândurile şolocatrei şi zidul umed exterior. Numai că una dintrescândurile din care era alcătuit paravanul de dimensiunea ferestrei avea unnod. Deţinuţii băgaseră de seamă că acesta putea fi extras şi pus la loc ca undop, taman atunci când apăreau controalele administraţiei.

Astfel, vicioasa lor singurătate se amăgea cu un minim contact cuexteriorul, ce le îngăduia să fie preveniţi din celulele alăturate când soseau

percheziţiile de pomină organizate de conducerea gherlei, ei aflând din timpce anume li se pregătea. La fel, mai erau informaţi ce deţinuţi noi sosiseră şi



cine părăsea penitenciarul, cu destinaţie necunoscută. Era o neînsemnatăaruncare de privire către libertate, un ochean prin care se strecurau uităturilingave şi mult nădăjduitoare.

Să nu creadă careva că deţinuţii şedeau agăţaţi cât era ziulica delungă de acea minusculă bortă providenţială. Dimpotrivă, a te sui să pipăi cu

vederea curtea constituia o încălcare a disciplinei interioare, ce te putea costasănătatea, mai ales iernile, căci era plătită cu ciomăgeli, ori cu lungi izolări la‘neagra’, o încăpere de pedeapsă fără de geamuri la fereastră sau lipsită cudesăvârşire de ferestre, cu hrana primită tot la a treia zi, cu dormitul întins pemurdărie îngheţată. Va să zică, dacă se încumeta cineva să privească afară,altul trebuia să-l ocrotească, verificând ‘orizontul’ ca o mangustă, să rămânăpitit lângă uşă, cu urechile ciulite la mişcările de pe coridor, să dea de vesteapropierea orişicui.

Am insistat atâta asupra acelui nod al lemnului deoarece prin el se vor urmări cele petrecute în noaptea de Ajun în curtea penitenciarului. Un glascutremurător de senin, al tenorului Zaharia Marineasa, se înălţă dintr-o altăcameră, umplu zarea de plumb, se revărsă iarăşi peste zidurile şi betoanelepenitenciarului, aducând cu el un melancolic omagiu Cerului pentrubinecuvântata Naştere, colindul conceput de Radu Gyr: “O, brad frumos ce sfânt păreai În altă sărbătoare,Mă văd copil cu păr bălaiŞi ochi ca de cicoare. Revăd un alb şi scump căminŞi chipul mamei sfinte,Imagini de Crăciun seninMi-apar şi azi’nainte. Un pom cu daruri şi lumini În amintiri s-arată, În vis zâmbeşte ca un crinCopilul de-altădată. Copil bălai, Crăciun şi bradS-au dus cu alte zile,

Acum doar numai lacrimi cadPe-ngălbenite file. Azi nu mai vine Moş Crăciun În seara de cenuşăCi doar tristeţile s-adunSă-mi plângă lângă uşă. În chinul temniţei mă frângSub grele lespezi muteŞi-nfiorat de doruri plâng

În amintiri pierdute.



Omătul spulberat de vântSe cerne prin zăbreleŞi-mi pare temniţa mormântAl tinereţii mele.”

În continuare, citez de-a dreptul din amintirile lui Dumitru Oniga,fragmentul fiind prea însemnat întru susţinerea teoriei mele, pentru a-mi îngădui să-l repovestesc: “Ne-am uitat în curte şi gardianul care făcea rondul în jurul închisorii împietrise într-un loc şi asculta ţinând capul aplecat”. Cândvocea care amintise de noaptea sfântă îşi încheie solia, aceea a paznicului, înmod neaşteptat dojenitoare însă fără ura obişnuită, ceru să înceteze gălăgiaşi să se închidă ferestrele de la etaj. (A le deschide în asemenea împrejurăriera strict interzis...) “Apoi a plecat să facă înconjurul clădirilor.” Autorul simtefiorul frăţietăţii creştine abătându-se asupra temniţei ca o aripă de înger:“Probabil a fost un om cu frică de Dumnezeu. / Noi am închis geamul, amcăzut cu toţii în genunchi şi am stat aşa, fără să scoatem un cuvânt, numai cuzbuciumul lumii noastre interioare. După un timp, l-am auzit pe profesor: /“Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeule...” şi cuvintele curgeau cu un tremur înglas şi cu lacrimi în ochii tuturora”.

Chemarea lui Dumnezeu se săvârşise prin stihurile colindei osândite.Ea ştersese vrăjmăşia din sufletul ghintuit al caraliului şi adusese pe obrajiplânsul bucuriei atât de abătute ce cutreiera inimile celor asemenea fiarelor înlănţuiţi.

3 ÎMPIETRIREA

Mărturiile pe care le adun aici, sub acest titlu generic, nu au un roststatistic ci unul de încurajare, de căutare a unui model, scopul de a-l dumiri pebiet creştinul care şi-a pierdut busola că nu este niciodată părăsit, ci că grijalui Dumnezeu, Tatăl nostru al tuturora, îl urmăreşte cu dragoste şi-l cheamălângă sine, după cum procedează cloşca atunci când şi-adună puii subcăldura aripilor.

Astfel, de pildă, stau lucrurile cu Aurel Suciu, cel de odinioară. Un grupde 22 elevi au fost introduşi într-o cameră a închisorii Piteşti în anul 1951. Augăsit în ea 22 foşti studenţi. După cum mărturiseşte Mihai Buracu, atunci “am

trăit poate cea mai frumoasă perioadă din detenţia mea” (“Et in averno ego!”, în “Memento”, anul XIII, nr.2 (74), aprilie 2002). Această afirmaţie am găsit-oşi la alţi supravieţuitori ai acelor zile fără precedent. La ce se referă ea?“Studenţii aflaţi acolo trăiau o viaţă de o frumuseţe extraordinară; îşi făceaurugăciunile în comun, cântau, sculptau în os medalioane şi cruciuliţe de ofrumuseţe deosebită şi aveam astfel senzaţia că trăiesc într-o altă lume, lacare nu visasem până atunci că se poate trăi.” Şi nu numai atât. I-au adoptatpe cei mici, i-au format, i-au educat în spiritul Gărzii de Fier, le-au dat un ţel înviaţă, i-au îndoctrinat asupra scopului ultim al existenţei: mântuirea prinprietenie, prin dragostea al cărei prototip era Hristos însuşi. Au devenit centrulaspiraţiilor celor care nu-şi luaseră încă bacalaureatul, li s-au instituit model

îndrăgit şi stimat mai presus de oricine, vrednic de urmat. Şi aşa mai departe. În taină îi trăgeau de limbă asupra înclinaţiilor, activităţii şi planurilor lor



politice. Victimile nevârstnice nu-şi dădeau seama ce se petrecea între ele şicei mai mari. Aceştia din urmă aflau de la cei dintâi toate faptele lor dinlibertate şi gândurile de altă dată, dar şi din temniţă, preferinţele lor, aspiraţiilece aveau, încurajările ce primeau de la părinţi la vorbitor, însuşi crezul şinădejdile politice ale acestor persoane adulte atât de îndrăgite...

Prin februarie, la înapoierea de la o plimbare de seară, au găsit încameră alţi 22 de tineri, toţi înarmaţi cu bâte, bice, curele, bucăţi de fier ş.a.m.d. Cu stupoare i-au văzut şi pe cei dragi, care îi întâmpinaseră lasosirea lor, reintraţi odată cu ei de ‘la aer’, cum se numea scurta preumblareunul îndărătul celuilalt , scoţând de sub saltele alte arme albe asemănătoare.Fură supuşi la bestiale brutalizări de către unii şi ceilalţi, acuzaţi cădeveniseră legionari, că aveau să sufere noi condamnări, chiar şi la moarte,pentru că se organizaseră în închisoare în mod ilegal.

Aşa au început pentru ei ceea ce a rămas, în istoria detenţiei politicedin România comunistă, cunoscut sub numele: “reeducările de la Piteşti”,sistem de distrugere a noii generaţii de români, prin mijlocirea cozilor de topor din rândurile lor chiar. Ele constau în căznirea omului până devenea la rândulsău (înnebunit de spaimă) căznitorul aproapelui, până devenea turnător, pânăera complet robotizat în mâinile securităţii, organizatoarea acestor odioaseexperimente pavloviste ce urmăreau mutaţii ale speciei noastre, crearea unor complexe psihice ireversibile, de tip provocare-răspuns, întocmai cum seconstatase că funcţiona sistemul în cazul câinilor asupra cărora se încercaseră, în Rusia, cele dintâi reacţii stabile de acest tip, sub denumirea:reflexul condiţionat.

Revenind la şcolarul de la care am plecat, acelaşi Mihai Buracu, care, într-o lună-două, a albit la 21 ani, din a cărui relatare ne-am informat pentrucele de mai sus, scrie: “Am văzut cum Suciu Aurel de la Arad a fost luat degât şi izbit de perete cu atâta brutalitate, încât în momentul în care i s-a datdrumul, s-a prelins ca o cârpă, lăsând imprimată pe zid o dâră mare desânge. Am fost convins că (...) a fost ucis”.

Dacă torturile s-ar fi oprit aici şi tot ar fi fost bine. Însă, cum este debănuit, ele au crescut în intensitate, în inventivitate, în cerinţe, îndezumanizare, până ce Aurel Suciu şi-a pierdut credinţa şi nădejdea. Şi nunumai el. “În primul rând s-a căutat uciderea valorilor morale, a dragostei şi,prin aceasta, depărtarea de Dumnezeu; ştiut fiind că Dumnezeu estedragoste”, scrie, la rândul său Aurel Suciu în aceeaşi revistă, sub titlul:“Satanizarea”. “Celor care au conceput, iniţiat şi aprobat această satanizare,

le era teamă că în sufletul vreunuia ar mai fi loc pentru valori morale, pentrudragoste. Nu a fost nici măcar o încercare a ceea ce se numeşte educare saureeducare, ci, sub această marcă a fost cultul nonvalorii, al urii, a fostsatanizarea. Dacă ar fi fost dorinţă de educare, de înnobilare sufletească,trebuia să fie prezentă omenia, dragostea. Era primul pas spre satanizareagenerală.”

Nu a urmări suferinţele fizice şi morale în continuarea aşa-ziselor ‘reeducări’ ale lui Aurel Suciu este important aci. Socotesc că descifrareaevoluţiei pierderii credinţei sale este mult mai însemnată pentru noi.

“După ce am părăsit Piteşti şi Gherla [un alt loc al aceloraşi supliciiunde cei nereeducaţi în primul penitenciar au fost conduşi pentru a-şi

‘desăvârşi’ deformarea!], am trecut printr-o stare de golire, de împietriresufletească. Spaimele mă urmăreau. Nu mă puteam ruga, nu puteam intra în



biserică”, adaugă privitor la perioada de libertate ce a urmat.Veni şi timpul căsătoriei. De data aceasta înfăţişarera înaintea altarului

deveni obligatorie. Reacţia mirelui fu paradoxală: “Cât a ţinut slujba religioasă,curgeau lacrimile pe faţa mea.” Aceasta credem că a fost cea dintâi formă aChemării, deoarece chipul lui, aşa cum ni-l prezintă, seamănă cu înfăţişarea

înlăcrimată a atâtor bătrâni citaţi în “Pateric”, care, arătându-se Domnului, în înstrăinarea lor totală, l-au întâmpinat pe hotarul inimii cu lacrimile curate alepărerilor de rău pentru viaţa dusă până atunci.

Şi cuvintele Chemării s-au făcut, la rândul lor, şi ele auzite. Mama sa i-a lăsat moştenire, ca tămadă a tuturor stărilor de spirit ale nesiguranţei,neîncrederii, vecine cu alte posibile căderi, i-a lăsat moştenire o rugăciune,spuneam, cu un anume ritm de rostire. Aurel Suciu puse în practică cele învăţate de la maica sa ocrotitoare (ca totdeauna mamele constituie primulnostru îndrumător pe calea rugăciunii) şi rezultatul îl poate oricine citi înconvorbirile cu el, căci Aurel Suciu a devenit unul dintre cei mai smeriţipropovăduitori ai iertării şi ai dragostei de vrăjmaşi din câţi am întâlnit, în urmaacelei Chemări ce i-a fost făcută prin aceea care i-a dat naştere. 4 PĂRINTELE BURUIANĂ

Cu cei iubiţi de Stăpânul şi care-i răspund lui Dumnezeu cu dragoste,Părintele poartă un altfel de dialog. De fapt, pentru întâia oară pomenim ideeade dialog: până în prezent n-am descifrat în întâmplările expuse decâtChemarea Sa. Despre răspunsul omului uneori avem ştire din memoriilestudiate; alteori, nu. Or, dialogul există numai în măsura în care omul îirăspunde Domnului.

În cele ce urmează, nu numai că Dumnezeu într-altfel vorbeşte decâtchemând la Sine pre făptura sa omul, dar chiar îl binecuvântează cu zâmbetulSău şi rezolvă încurcătura în care s-a trezit implicat eroul întâmplării, cumnumai Creatorul o poate face, răsplătind smerenia, voinţa de bine, osârdia,curăţia, ce toate caracterizează personajul, cu un dar neaşteptat. Deşimaterialnic darul, atâta suferinţă se va fi adunat în sufletul convorbitorului Său încât hrana trupească ce se întrevede în finalul povestirii se preschimbă pedată în replică duhovnicească.

Florin Constantin Pavlovici ne oferă, în scrierea sa: “Tortura pe

înţelesul tuturor”, prilejul cunoaşterii acestei chemări săvârşite lângă el, când îşi povesteşte amintirile din lagărul Salcia. El istoriseşte păţania părinteluiBuruiană. Creindu-se o brigadă de cosaşi, s-au înscris în ea, în chip voluntar,vreo douăzeci de plugari din Răstoaca (Putna) şi alături de dânşii preotulDumitru Buruiană, care număra de pe atunci vreo doisprezece ani depuşcărie lăsaţi în urmă dar înscrişi tot mai anevoie în corpul său emaciat.

Din prima zi când au ieşit la muncă, ţăranii s-au pus pe treabă ca niştescăpaţi din gurile gheenei. Cum spune naratorul: “Coasele vâjâiau în brazdamustoasă, răstocanii înaintau vijelios, distanţa dintre dânşii şi părinteleBuruiană creştea văzând cu ochii.” Aceasta făcea să crească mânia însoţitorilor militari, căci, pentru a-l păzi şi pe moşul din coadă cu aceeaşi

vigilenţă depusă pentru supravegherea fruntaşilor, ei trebuiau să-şi răreascărândurile. Numai că ordinul era să ocupe marginile într-o formaţie cât mai



strânsă, pentru a nu-i trece prin mintea slabă vreunuia dintre condamnaţi săevadeze, dacă ar fi constatat că avea loc pe unde s-o facă. Judecată desecurişti!...

De aceea, ostaşii îl grăbeau neîncetat pe slujitorul Domnului cu îndemnurile lor deloc cruţătoare, de aceea preotul se tot ruga să-l aştepte şi

pe el, tot striga încetişor inşilor din ce în ce mai depărtaţi să-şi facă pomană,cruţându-i bătrâneţile şi să zăbovească până avea să-i ajungă din urmă. Deaceea unii dintre dumnealor se întorceau către dânsul cu un rânjet parşiv pebuze, bătându-şi joc de neputinţa lui.

În cele din urmă, unul dintre soldaţi fu proscris să-l păzească personalpe la jumătatea ogorului, pe când ceilalţi muncitori în zeghe, într-o goană,luară şirurile de la capăt, cu o veselie şi o hărnicie de neimitat.

Atunci se ivi în zare, ca din basme, calul ofiţerului politic. După unobicei adoptat de câtva timp, individul apărea pe nevestitelea la locurile demuncă, să consemneze numele deţinuţilor spărgători de normă. Cum remarcădistanţa existentă între părintele Buruiană şi ceilalţi – părelnic rămaşi în urmăfără doar şi poate – îl întrebă pe preot de nume, îl scrise din goanaarmăsarului şi pieri la fel de grabnic cum răsărise.

În colonie, cu prilejul orânduirii în coloane pentru a fi număraţi înaintede distribuirea mesei de seară, se înfiinţă în faţa puşcăriaşilor politrucul şi: –“Deţinutul Buruiană Dumitru, un pas înainte, comandă el. Pentru meritedeosebite în producţie, ţi se acordă dreptul la scrisoare şi pachet. Dupănumăr să te prezinţi la grefă.”

Miraţilor cosaşi, ce-l chinuiseră, neţinând seama de atât de îndelungatalui temniţă, pricină de istovire până la limită, şi râseseră de el, preotul le şopti:“Aţi văzut, fraţi creştini, că Dumnezeu nu bate cu băţul? Bate cu pachetul.”

Eu aş interpreta altfel: n-a fost bătaie deloc, ci Dumnezeu i-a zâmbitclericului cu drag şi cu blândeţe, nemairăbdând să-l vadă atât de întristat cănu găsea înţelegere la semenii săi.

A fost o Chemare dulce, blândă ca o răsplată.

5 GEAMANTANELE CU BANI

“Când eram secretarul general al Primăriei urbane Cozmeni (aveam

foarte mulţi secretari sub conducerea mea)”, îmi povestea un vechi deţinutpolitic, aruncat în temniţe în două rânduri, “s-a alcătuit o comisie compusă dinPrimul Preşedinte al Tribunalului, din Prefect, din Primarul oraşului, dinmedicul primar, din reprezentantul suprem al fiscului, din directorul Băncii şitoate notabilităţile din oraş, o comisie pentru evaluarea vânzărilor efectuate decătre stat de imobile şi multe alte lucruri. S-au adunat sume foarte mari şi euam fost numit secretarul acestei comisii. Fiind secretar şi în acelaşi timp şicasier, după ce s-au adunat toate sumele, le-au depozitat în niştecoşcogeamite geamantane şi m-au trimis să depun totul la Bancă. Le-amcărat la Bancă şi casierul mi-a spus: – “Imposibil să număr tot de-acumapână-n seară, pentru a-ţi da chitanţe. Vino mâine dimineaţă.” Atuncia mi-am

luat toate geamantanele şi am tras la hotel până a doua zi dimineaţa. La hotelnu mai aveau cameră liberă decât la mansardă. Am urcat la mansardă, am



pus geamantanele acolo şi, spre deosebire de alte zile când îmi mai îngăduiam să ies în oraş, nu puteam lăsa nepăzită suma aceea extraordinar de mare.

“M-am închinat şi m-am culcat devreme.“După ce am adormit, am simţit că cineva mă trăgea de mână. M-am

trezit. Văd că nu era nimeni în cameră! De fapt, nu mă trăsese nimeni. Aşasimţisem eu. Zic: – “Cine m-a... că nu-i vis?! Cineva mă trage de mână.” Măduc la uşă, să verific dacă nu-i descuiată, că eu o încuiasem. Când măculcasem era-ncuiată.

“Când o descui, m-a răbufnit un fum foarte dens. Nu mai puteamrespira. Mi-am dat seama că hotelul luase foc. După două-trei minute, am început să aud ţipete de deznădejde, stridente. Oamenii săreau pe fereastră.Nu mai aveau loc să se-nghesuie pe trepte. Strigăte, mai ales ale unor femeidisperate. Incendiul era mare. Gălăgia şi mai mare. Atunci am luat un cearşaf de pe pat şi am răsturnat toate geamantanele în cearşaf, l-am înhăţat laspinare (eram destul de voinic) şi am coborât treptele.

“Norocul meu a fost că la ieşirea din hotel am dat peste un funcţionar alPrimăriei, aflat pe-aproape. Când auzise rumoarea asta mare şi că s-a datalarma de incendiu, a venit şi el să vadă ce era cu focul. I-am dat bagajulacela adunat în cearşaf şi eu am vrut să mă întorc să mă-mbrac, să-mi iau şieu câte ceva, că aveam o sumă de lucruri la care ţineam foarte mult: amintiride la tata. Chiar le pusesem pe fereastră în hotel. Şi n-am putut să mai urc.Aşa mă îneca fumul că nu am mai putut urca să iau nici hainele, nici... Nimic,nimic, nimic!“Atunci am ieşit din hotel şi m-am dus la Primărie, aşa cum eram îmbrăcat, înnégligé. La Primărie, m-am aşezat în camera de gardă. Mai târziu, am primitun telefon de la poliţie: – “Domnu’ Icsulescu?” – “Da.” – “Domnu’ Icsulescu,suntem informaţi că trebuia să depuneţi o sumă la Bancă, o sumă foarteimportantă.” – “Da.” – “Suntem informaţi că dumneavoastră n-aţi depus sumarespectivă la Bancă.” – “Da.” – “Suntem informaţi că această sumă aţi dus-o în altă parte şi că incendiul ar avea strânsă legătură cu dispariţia sumei şi căa fost foarte bine venit, în sensul acesta. Vă rog să vă grăbiţi la poliţie să nedaţi detalii în legătură cu aceste informaţii.” Eu am spus: – “Nu pot să plec deaici. N-am haine. Nu sunt îmbrăcat. Dar poftiţi dumneavoastră la Primărie.” Ausosit la Primărie şi i-am lăsat să debiteze tot ce au vrut, eu pozând că, într-adevăr, supoziţia lor ar fi fost adevărată şi că n-aveam încotro şi trebuia sărecunosc. Când le-am arătat cearşaful, au rămas puţin aşa, eu prefăcându-

mă iniţial că recunoşteam vina.”Faptul că această întâmplare mi-a fost comunicată de către un fostdeţinut vădeşte preocupările acestora legate de “Chemarea lui Dumnezeu”,chiar dacă ei nu le teoretizează aşa cum o fac eu. Lucrul nu este de mirare,condamnările din perioada comunistă, în majoritate fără temei juridic,obligând victimile să încerce a pricepe care era sensul metafizic al aruncăriilor în gherlă. Un sens motivabil de către oameni neexistând, în modobligatoriu ei deduceau implicarea divinităţii în existenţele lor, implicareinterpretată ca o “Chemare”, ceea ce îi apropia de adevăr. Iar întrufundamentarea teoriei că erau “chemaţi”, ei reinterpretau momente aletrecutului ce puteau, la rândul lor, sugera o “chemare” personală, cum este

cazul în relatarea de faţă, una întru salvarea personajului de moartea prinfoc, pe o cale inexplicabilă prin raţiune, ci doar pe una mistică.



6

CHEMAREA CA MESAJ

Fostul conferenţiar universitar la Facultatea de Ziaristică, disident şimilitant pentru drepturile omului în România, Victor Frunză, în faţa ameninţăriiroşii locale şi-a găsit ocrotire politică în Danemarca şi a revenit în Patrie îndată după Revoluţia din ‘89, aici înfiinţând o editură prin mijlocirea căreia îşicontinuă lupta împotriva marxismului remanent sub farduri de ultimă oră.

În volumul “Lehamitea” (Bucureşti: evf, 1998, Sfântu’ Stiliean, p.8), el îşi avertizează cititorii: “Declar fără rezerve misticismul meu”. În ce măsurăacest misticism ne interesează dincolo de curajul intelectualului, la origine unmaterialist ateu, de a şi-l da pe faţă, vom afla îndată. Scriitorul se explicăimediat mai departe, declarând că recepţionează, independent de voinţa sa,anumite mesaje provenind de aiurea (“un Emiţător într-o corespondenţătainică cu viaţa mea”). Insistă în a ni-l face accesibil ca idee. ”Nu eu L-aminventat. El mi-a atras atenţia asupră-Şi, când nici nu gândeam că mai poatefi şi altceva decât realitatea imediată. A trebuit doar să învăţ a-L cunoaşte [...]prin semnalele repetate pe care mi le-a trimis” (idem).

Cititorul descifrează cu uşurinţă în spatele acestei discreţiiterminologice prezenţa lui Dumnezeu.

Explicaţiile lui Victor Frunză continuă cu bună-cuviinţă creştină,descriind profund emoţionant, cu dragoste de estet dar şi ţărănească, douăicoane ortodoxe aparţinând prozatorului, dintre care una confiscată desecuritate la timpul cuvenit. Cealaltă, reprezentându-l pe Sf. Stelian, o dăruisecuiva care i-a înapoiat-o în perioada exilului pomenit.

Reîntâlnirea cu imaginea pioasă i-a adus în minte şi rolul jucat încopilăria sa de sfântul reprezentat pe lemnul ei: pe punctul de a se îneca împreună cu un băieţaş, tatăl acestuia, un Stelian, i-a salvat pe ambii.“Întâmplător, sfântul care ocroteşte copiii o fi fost în acel moment prinpreajmă? Pe tatăl băiatului îl chema întâmplător Stelian? Numele nu-ipecetluia şi menirea? (...) Sfântul ăsta apare din nou în viaţa mea! CumDumnezeu n-am văzut până acum că vine la mine în momentele derăscruce? Ce vrea el să-mi spună acum?” (p.10).

Figura pictată, şi mai ales dublul ei duhovnicesc, par purtătoare aleunei Chemări, aşa cum o înţelegem şi noi în acest serial. Victor Frunză o

dezvăluie la rândul lui, ceea ce îmi confirmă intuiţia, anume că noi, cei caream trecut măcar prin umbra temniţelor, trăim într-o lume a Chemărilor luiDumnezeu şi că suntem datori nu numai să le ascultăm, să le înţelegem, dar că ni se cade să le şi dăm crezare şi urmare.

Dealtfel, aţi remarcat titlul volumului ce debutează cu acest textprogramatic; este: “LEHAMITEA”. Aceasta e starea de spirit a autorului cândconstată, în mai bine de zece ani, că apucăturile dictaturii boite-n roşu ierisunt departe de a fi fost primenite. De aceea mi se pare disperată poziţiaaleasă în cuprinsul opului pentru schiţa privitoare la Chemarea tăinuită deSfântul Stelian: ea deschide cartea, ca şi când lui Victor Frunză nu i-a mairămas altă nădejde decât una mistică, a ajutorului venit din Lumea Cealaltă.

Şi câtă dreptate îi dăm, după lectura desfăşurării necazurilor salepostrevoluţionare, cu nimic mai prejos decât cele anterioare lui 1989...



7MURIBUNDUL ŞI CONDAMNATUL

Deschizând împreună romanul “Război şi pace”, întâlnim nişte împrejurări speciale (şi nespus de generalizate) de revelare a Chemării luiDumnezeu. În analiza făcută de Lev Tolstoi trecerii din viaţă a prinţului AndreiBolkonski (acestea sunt împrejurările menţionate), există ceva ce aparţineatât morţii cât şi temniţei, de aceea suntem cu atât mai interesaţi deobservaţiile autorului.

Aceia dintre cititorii mei care au cunoscut personal experienţapenitenciară vor recunoaşte, la personajul în cauză, starea de spirit desprecare vorbesc şi, pe urmele ei, apariţia a ceva superior unei stări de spirit, întronarea în psihicul nostru a unei absenţe a stărilor de spirit, înlocuite destări fără nume, dar care nu ne caracterizează mai puţin atunci când ne esteimpus – abia eliberaţi din temniţe – contactul cu “cei vii” (pentru a nu nedepărta de limbajul funebru de la care plecăm), voiesc a spune: contactul cucei liberi.

“În cuvintele lui, în tonul vocii lui şi mai cu seamă în privirea lui – rece,aproape duşmănoasă – se simţea înstrăinarea aceea faţă de tot ce estelumesc, care e atât de înfricoşătoare pentru un om viu. El, se vedea bine,greu mai putea pricepe tot ce ţinea de viaţă; dar, o dată cu aceasta, se simţeacă, dacă nu mai înţelegea ceea ce ţine de viaţă, nu era din pricină că-lpărăsise forţa de înţelegere, ci din pricină că înţelegea altceva, ceva ce nupricepeau şi nu puteau pricepe oamenii vii, şi asta îl absorbea pe de-a-ntregul.”

Necunoscând decât ravagiile produse în sufletul nostru de regimuldetenţiei politicilor sub comunişti, va să zică neputându-le compara cu urmeleimprimate de către un regim penitenciar dintr-o ţară necomunistă sau menitpedepselor de drept comun, cele ce scriu acum sunt restrânse la aria punitivămenţionată. De aici, se deduce o înlesnire a acceptării comparaţiei pe care ofac, deoarece gherlele în oroarea cărora au fost zidiţi cei acuzaţi ca duşmaniai statului creau condiţiile cel mai potrivite unei morţi deloc lente, cum secrede, ci precipitat ‘naturale’, atrasă prin epuizarea forţelor vitale tot maiistovite şi mai sufocate zilnic. Aşadar, deţinutul temniţelor comuniste era un“cadavru viu”, pentru a rămâne în sfera ideatică a aceluiaşi titanic prozator al

literelor ruse.Iată pricina înstrăinării deţinutului, aproape duşmănoasă, de cei liberi:nu-i mai poate pricepe, ei rămânând într-o lume cu o problematică minoră înraport cu tărâmul morţii întrevăzut tot mai concret şi tot mai din apropiere decătre condamnat. Cât despre înţelegerea lui de către ceilalţi, ea este oimposibilitate: deosebirea dintre experienţele noastre (personale, de grup,naţionale etc.) ne disting, distingere exacerbată, în condiţiile arestării,conducând până la o posibilă nerecunoaştere că am face parte din aceeaşispecie, sentiment extrem de puternic în cazul anchetelor şi ale condiţiilor depază, de pedepsire ş.a.m.d., din închisori.

Romancierul completează trările prinţului Andrei, de la care plecăm,

arătând că, simultan, “totul îi devenise indiferent, şi-i devenise indiferent dinpricină că altceva, mult mai însemnat, îi fusese dezvăluit”. Cu atât mai mult,



strecurându-se anevoie din manşonul refugiului său din faţa existenţeicelorlalţi, “nu mai era în stare (...) să priceapă (...) complicatul tâlc pe care-laveau cuvintele lui pentru oamenii vii”. Cunoaştem prea bine privirileschimbate între ele de rudele noastre sau de prieteni, atunci când le-am făcut întâile mărturisiri voalate privitoare la cele experimentate în anii cât am lipsit

din mijlocul lor. Le-am văzut dezamăgirea când au pomenit în faţa noastră cusete răzbunarea ce ni se impunea ca urmare a chinurilor îndurate şi au primit în schimb cuvintele noastre de iertare a călăilor ca pe o dovadă certă areducerii bărbăţiei şi a capacităţii noastre de luptă, pe când pentru noi replicadată lor constituia o reacţie firească a inşilor venind dintr-o altă lume, undepreocupările celorlalţi nu mai aveau consistenţă, unde răzbunarea deveneaindiferentă. “Cât de departe e el (...) de tot ce e viu”, constată suprinsă sora luiAndrei când îl revede. Acest gând l-am regăsit şi noi în căutăturile fericiţilor care nu au trecut prin universul dindărătul gratiilor. Ca şi muribundului,proaspăt slobozitului starea sa i se pare cel mai firesc lucru din lume. El seregăseşte în înţelepciunea vorbelor lui Bolkonski: “Nu e nimic de plâns aici”.

Anevoie, se naşte un început de dialog nemărturisit, ci tăinuit în pieptuldeţinutului, purtat cu cei care-l înconjoară, precum în pieptul aceluia de pepatul letal: “Lor trebuie să li se pară dureros lucrul acesta. Dar cât e desimplu! (...) Ei vor înţelege asta în felul lor; ei nu vor înţelege! Ei nu sunt înstare să înţeleagă că toate sentimentele acestea pe care pun ei atâta preţ,toate gândurile acestea care ni se par atât de importante, toate sunt inutile.Nu ne mai putem înţelege unul pe altul!” şi tăcu.”

Şi, pe neaşteptate, pentru Marie, sora prinţului aflat în suspensie pehotarul dintre viaţă şi moarte, se făcu lumină. Femeia era o veche şi profundăcredincioasă, iată raţiunea pentru care izbutea să aibă o altă dezlegare amomentului decât ceilalţi de faţă, una a Adevărului: “Nu mai plângea, dar seruga necontenit, întorcându-şi sufletul spre Cel nepătruns şi veşnic, a căruiprezenţă se simţea acum atât de puternic în preajma muribundului.” Marieauzea Chemarea lui Dumnezeu străbătând spre ea din prilejul Morţii.

Pentru a duce la bun sfârşit şi evoluţia comparaţiei pe care ne-am întemeiat mai sus, vom conchide scoţând în evidenţă faptul că, aşa cum“prezenţa” lui Dumnezeu “se simţea (...) atât de puternic în preajmamuribundului”, la fel ea respira din fiece colţ de beton sau fir de colb dinpreajma celor siluiţi pentru convingerile lor anticomuniste ieri.

8

FERICIŢI CEI SĂRACI CU DUHUL

Cele de mai jos vor fi amendate, de către cititorii grăbiţi sau neatenţi,ca dăunătoare generaţiei celor tineri, într-o epocă a triumfului ştiinţei, cândviitorul lor depinde tocmai de şcoala absolvită.

Dar să nu ne grăbim a da cu piatra. Pentru că în spatele povestirii defaţă se ascunde o taină a ştiinţei de alt ordin, ce se cade a fi descifrată înaintede ridicarea şi azvârlirea pietrei. Aruncarea pietrei, acolo unde cade ea, înalţăhotar de netrecut între doi oameni, între două grupuri sociale. Or, oameniiexistă pentru a se apropia unul de celălalt, nu pentru a se despărţi şi dispreţui

până la ură.Istoria noastră debutează cu apariţia într-un sat numit Români, de pe



lângă Buhuşi, a câtorva bărbaţi ce lăsau să le crească barba, care nu lipseauniciodată de la biserica parohială, duminicile ori de sărbători, care sespovedeau şi împărtăşeau la preotul local, dar aveau şi încuviinţarea acestuiade a cerceta un anume monah preţuit de ei, pe nume Nicodim, şi, cu prilejulcelor patru mari posturi, să se şi spovedească, mai temeinic, călugăreşte, la

el. Bărbatul care mi-a istorisit cele ce urmează era copil în timpurileacelea. Tot observând purtarea lor deosebit de cuviincioasă, de pioasă, înobştea credincioşilor, fu, la început, intrigat de ea; pe urmă, atras; mai apoi,fascinat. Când unul dintre dumnealor îl îmbie să poarte împreună discuţiidespre credinţă, se socoti pornit pe un drum de cunoaştere a lui Dumnezeu,ceea ce era adevărul adevărat, pentru că, fără s-o ştie teoretiza, asculta deChemarea Lui, făcută prin gura consăteanului cântăreţ la biserică, deşi nufusese şcolit pentru această slujire.

Dacă îi cunoscu puterea cu care se agăţa de noile cunoştinţereligioase dobândite, adultul îi pomeni despre ucenicii ieromonahului NicodimMăndiţă, ipodiaconi ţinând de mănăstirea Neamţului. Ei slujeau lui Dumnezeubătând potecile, din cătun în cătun, cu raniţa la spinare, încărcată cu cărţilescrise de călugăr, sau cu căruţa mergând din loc în loc, oprindu-se la bâlciuri,unde strigau ţăranilor că marfă mai bună ca a lor nu aveau de unde dobândi,căci din tipăriturile lor puteau învăţa oamenii cum să se mântuiască...

În cele din urmă, băietul fu întrebat de poftea a fi condus la mănăstireacu pricina. Era o a doua Chemare, resimţită de el ca atare.

Iată propriile sale cuvinte cât se poate de explicite:“Până în acel moment făcusem şapte clase elementare şi aveam liceul

început. În acest prim an de liceu s-a produs ceva neobişnuit: am simţit oChemare a lui Dumnezeu, ceva deosebit. M-a atras munca aceasta dedicatăcultivării religioase a poporului: cărţi scrise, editate şi transmise oamenilor.”

Este foarte interesant de aflat în sufletul cui răsuna această Chemare.Să-i dăm iarăşi cuvântul celui care preferă să-şi păstreze anonimatul şi alecărui legături cu temniţa s-au soldat într-o anchetă urmând unei ascunderi desecuritate:

“Parcă mă muncea gândul că ar fi fost fără seamăn dacă şi eu aş fiputut participa la aşa ceva...” îşi spune cuvântul romantismul vârstei şi îndemnul lăuntric pe care, odată ieşiţi din tinereţe, îl simţim tot mai anevoieporuncind în pieptul nostru. La ce îndemn gândim? La îndemnul de a procedaastfel încât să folosească viaţa noastră cuiva; ba la cât mai mulţi; îndemnul de

a ne jertfi pentru o idee, o cauză, pentru semenii noştri, ori, mai presus deorice, pentru Dumnezeu.Şi nu i-a fost destul flăcăului.“Am pornit la şcoală cu alte aspiraţii. Nu aveam în vedere o profesie

anume, ci mă îndemna o sete mare de cunoaştere, cu înclinaţia spreliteratură: tot ce înseamnă literatură, fie istorică, fie beletristică, cu alte cuvinteliteratura propriu-zisă, pură. Citeam mult la vremea respectivă şi doream sămă consacru, în cele din urmă, literaturii.”

Însă o voce necunoscută din sine îi şopti despre alte căi posibile...“Se deschisese în sufletul meu ceva deosebit pentru Dumnezeu şi cele

sfinte, o sete, un dor care mă determinau să cer de la Dumnezeu un sprijin,

un ajutor din partea cuiva care să-mi orienteze paşii în viaţă. Aspiram să-lcunosc pe Dumnezeu, să cunosc voia Lui.“



Trăirile sale secrete se concretizează, se lămuresc treptat, pânăajunge să numească singur cele resimţite, conform canonului urmărit de noi:

“La vârsta pe care o aveam – fără ca să fie o alegere superficială,datorită tinereţii mele, – eram frământat. Am trecut ca printr-un fel de probă,fără s-o vreau, fără s-o ştiu... Insist: era o alegere în urma unei Chemări.”

Iar Chemarea nu se mulţumeşte a se face auzită, ci devine lucrătoare în clipa când a fost condus să-l cunoască pe Părintele Nicodim, autorulcărţilor ce-l încălziseră. “Când am ajuns la poartă şi dânsul ne-a întâmpinat, afăcut-o ca întotdeauna cu un zâmbet pe faţa lui care era atât de minunată: ofigură de om duhovnicesc, de om al lui Dumnezeu... M-a impresionat. M-aucucerit blândeţea şi dragostea şi bunătatea lui.

“M-am spovedit. Printre altele am avut o întrebare: dacă era de acordca eu să mai fi continuat şcoala sau socotea că îmi era de folos să renunţ lacursuri. Asta deoarece simţeam o Chemare care-mi cerea o dedicare de altedimensiuni. Exista o bucurie, o apropiere, o prezenţă a lui Dumnezeu, căruiasimţeam că trebuia să-I răspund şi eu într-un mod cu totul deosebit.”Resimţim aici, deşi nu o numeşte, apărând la copil nevoia de a părăsi tot ce afost el până la acel prag, pentru a deveni un om nou, nevoia de a rupe cutrecutul, chiar dacă, din punctul de vedere al omului de lume, acel trecut erafoarte onorabil şi în spiritul celei mai pioase construiri de sine cu putinţă unuitânăr care-şi formează viitorul.

Băiatul se îndrepta către poarta cea îngustă, fără să ştie bine ce făcea.Şi cum calea nouă i se părea că ar fi contrazis tot ce intuia el că nădăjduiaupărinţii şi doreau profesorii pentru el, avea şi o oarecare teamă de a nu greşi.Dar chemarea către sărăcirea duhului era prea puternică pentru a nu-l fiadoptat urgent aliat şi sfetnic pe duhovnic, o sărăcire a duhului predicată în“Fericiri”, deci reflectând cugetarea creştină, chiar dacă băietanul nu era preaconştient, la ceasul acela, de perfecta sa strecurare în pielea creştinului începător.

Voi mai zăbovi o clipă încă alături de textul precedent, pentru căpomenirea Chemării, pentru mine, are o deosebită însemnătate şi doresc săatrag şi atenţia cititorului asupra acestei idei atât de importante în contextulabia părăsit. În definitiv, un copil, în temeiul Chemării, renunţă la şcoală, la oşcoală de care ar fi depins realizarea sa ca literat (după cum îi era nădejdea).Bine a făcut să socotească aceasta o Chemare divină? Acum că amperspectiva întregului vieţii sale, pot afirma că a făcut bine. Căci timpul ce l-ar fi închinat studiilor laice dintr-o şcoală comunistă el l-a dedicat deprinderii

abeceului creştin. Or, aceasta avea să-i folosească peste zeci de ani, după cePărintele şi ucenicii săi au trecut prin flăcările martirajului, după ce el însuşi afost anchetat cu duritate, atunci când şi-a închinat integral maturitatea edităriioperelor Părintelui Nicodim, după Revoluţia din ‘89, când a înfiinţat o editurăanume cu ţelul acesta... Există Chemări ce ne vin de la Dumnezeu iar ceadespre care a fost vorba este una dintre ele. 9 GLASUL CONŞTIINŢEI

Cele ce urmează ne lasă să discernem o altfel de Chemare a luiDumnezeu decât ne-am obişnuit a cerceta până acum. De data aceasta ea



vine pe calea tăcută a conştiinţei personale, mijlocind un glas lăuntric ce nueste audibil, care nu foloseşte cuvinte, nici interjecţii, dar care grăieşte la felde pe înţeles ca şi vocea folosită de noi pentru comunicarea zilnică.

Naratorul, din a cărui istorisire împrumutăm cele folosite mai jos pentru înţelegerea fenomenului cercetat, preferă anonimatul. Pe timpul anchetei

menţionate, era un copil de optsprezece ani. Ucenic al părintelui NicodimMăndiţă, el fusese trimis la Bucureşti, să ajute la difuzarea cărţilor scrise şipublicate de protosinghel odinioară şi ajunse, odată cu impunereacomunismului, a fi socotite interzise. După eliberarea tuturor deţinuţilor politicidin temniţele roşii, în 1964, ajutoarele călugărului scriitor, ca şi el însuşi, îndevălmăşie, fură arestate, devenind astfel cei dintâi puşcăriaşi politici ai ereinoi, aceea presupusă a libertăţii impuse de Occident barbariei locale.

Obiectivele anchetei au fost, printre altele: 1. depistarea tuturor exemplarelor din cărţile editate cândva şi 2. a manuscriselor rămasenepublicate.

Deşi încă nematur, ca număr al anilor, şi cu toate că nu mai fuseseniciodată pus în situaţia de a fi ameninţat şi acuzat, întrebat insistent asupraascunzătorilor unde erau adăpostite manuscrisele părintelui Nicodim, glasulconştiinţei îi şopti să păstreze tăcerea asupra celor cunoscute de el, să nu sedea de gol. Supunându-se acestui glas, şi-a îndeplinit datoria creştinească deapărare a celor persecutaţi pentru Dreptate şi Adevăr. La asta îl chemaseglasul conştiinţei. Să-i ascultăm amintirile:

“Eu cunoscând soarta celor mai importante manuscrise, “Priveliştiapocaliptice” şi “Vămile văzduhului”, ştiind eu câte ceva, chiar şi în câteexemplare existau (aflându-mă cu Părinţii, auzisem unde se găseau strânse),intenţia le-a fost să afle prin mine acestea. Însă am avut tăria să nu cedez,negând că aş fi ştiut ceva.”

Urmă o ispită dintre cele mai grave: apăsarea altora în locul tău; pentrusalvarea ta să îngreunezi situaţia unora care nu ţi-au făcut decât binele!Chemarea lui Dumnezeu îl îndemna pe tânăr să nu accepte tentaţiadiavolului. Era prea crudă vârsta sa pentru a se revolta cu privirile sălbăticite,cu replica tunătoare, cu gestul cutezător împotriva propunerii abjecte. Dar erasuficient de matur pentru ca nu cumva să rostească vorbele incriminatorii cese aşteptau de la el. Conştiinţa nu-l lăsă să asculte de frică, deşi tremura tot,fără a se putea stăpâni.

“Au încercat să mă implice, să mă facă să consimt a-i acuza pe fraţi cămă corupseseră şi-mi distruseseră tinereţea, viitorul ş.a.m.d. Chiar dacă nu

eram pregătit să le răspund cu siguranţă de sine, am făcut-o prin tăcere.”Pălmuit, ţinut sub umbra rece a unui revolver depus înainte-i pe masă,trecând de la o viaţă spiritualizată la una hâdă, a murdăriei şi urei omului faţăde oameni, roadele comunismului, personajul cunoscut nouă a izbutit să-şipăstreze vigoarea lăuntrică şi să-şi menţină atenţia trează la cele ce-i glăsuiaconştiinţa.

“Atunci când am negat că aş fi avut cărţi, mi-au tras o palmă straşnică,singura primită de la ei. Scoseseră pistolul pe masă, fără a-l îndrepta spremine, dar cercând să mă impresioneze cu prezenţa lui acolo. Sigur că amtrecut prin acestea cu multă slăbiciune. Aveam o emoţie atât de mare încâtmă apuca un tremur – era şi un timp friguros de toamnă, aveam doar un

pulovăr –, dar nu atât din pricina răcelii, cât de emoţia contactului acesta,trecând de la cald la un rece de minus... minus mult sub zero grade...! Adică



de la viaţa duhovnicească liniştită, spiritualizată, a bucuriei, dintr-o dată să amcontact cu nişte oameni pe care nici măcar nu mi i-am putut închipui cât deduri (nu vreau să folosesc cuvinte jignitoare) erau, cu comportamentul şiatitudinea lor faţă de victimă.”

Reluând spusele sale: “Am avut parte, în şir, de câteva rânduri de

interogări, la primăria comunală, vecină cu noi. A fost primul meu contact cuasemenea organe de represiune. Erau foarte interesaţi să dibuie unde seaflau “Privelişti apocaliptice”, “Vămile văzduhului” şi celelalte manuscrise.”

Temerea aceasta – anume că prin el s-ar fi efectuat trădarea şi, înconsecinţă, s-ar fi pierdut manuscrisele unor lucrări de mare însemnătaterămase încă netipărite – l-a salvat de temniţă, ceea ce tânărul era departe dea fi fost conştient atunci când ascundea adevărul asupra locurilor unde seaflau manuscrisele. Ce vreau să spun? Oricum, acele locuri se descopereau – după cum s-au şi descoperit – prin atâţia alţii mai direct implicaţi înascunderea lor. Dar pe lângă aceasta, dacă se dovedea că el avusese ştiinţăcu privire la ascunzătorile operelor religioase respective, ar fi fost socotit a fideţinut o poziţie de vârf între fraţii ucenici ai Părintelui Nicodim, a fi fost unuldintre cei de mare încredere, unul dintre conducători chiar, unul răspunzător de răspândirea învăţăturilor creştine pe calea cărţii. [Cititorul îşi aminteşte căam folosit această sintagmă, “Calea Cărţii”, pentru a denumi calea specificăfolosită de Părintelui Nicodim pentru a ajunge la sufletele credincioşilor, astfelintitulând eu o viaţă pe scurt a protosinghelului, publicată atât de PărinteleNicolae Tănase, cât şi de Editura Agapis, mai târziu, într-o a doua ediţie].Anchetatul, pentru a reveni la el, nu era conştient cât de departe băteau întrebările securistului. Rămânând un om de caracter – deci nedivulgândsecretele ce-i parveniseră datorită totalei încrederi cu care era tratat de cătrefraţii săi întru Hristos, aceasta s-a răsfrânt asupra libertăţii sale: făcând bineleşi-a făcut cel mai mare bine, ca să îl parafrazăm pe Părintele Nicodim.

Ni se pare foarte semnificativă, pentru întreaga desfăşurare a Chemăriidespre care vorbim aici, următoarea frază a respectivului anchetat: “N-amavut ce să recunosc decât faptul că am citit, că am avut cărţi, că le-am citit.”

Aceasta este Chemarea esenţială: să citim, să iubim cartea, să citim. 10 Fratele înfometat

Chiar dacă unii dintre cititorii mei de astăzi cunosc, dintr-un interviutelevizat luat lui Nicolae Balotă, întâmplarea pe care o voi povesti, îi invit săne-o reamintim împreună. Din fiece păţanie există mai multe învăţături dedeprins decât ni se pare la prima vedere.

Colegul meu de celulă de odinioară mi-a fost fiinţa cea mai îndrăgitădin câte am întâlnit prin gherle şi lagăre. Deaceea mă tulbură adânc oricerevelaţie a sa tardivă legată de experienţa penitenciară posterioară perioadeicât am suferit împreună.

Despărţirea noastră a fost la fel de neprevăzută ca şi întâlnireaconducând la prietenia ce ne-a legat. Aidoma oricărei despărţiri în temniţe, a însemnat mult mai mult decât clipa fără deosebită pondere sentimentală când

ne-am cunoscut. O astfel de despărţire constituie ceva mai dur decâtdespărţirea dintre doi fraţi, survenită în libertate. În afara cazurilor de excepţie



(aduse de un cataclism, de un război, de o infirmitate rezultând în pierdereamemoriei sau a minţilor), despărţirea dintre doi fraţi nu reprezintă cevadefinitiv, ci implică revederi ori convorbiri telefonice ritmice sau corespondenţaprin care ştirile nu ostenesc alergând de la unul la celălalt. Despăţirea dincolode gratii, în lumea îmbeznată a condamnaţilor politici, însemna, sub puterea

comunistă, ruperea oricăror legături, până la ignorarea totală a faptului căcelălalt mai trăia, întreruperea veştilor, a semnelor, a gândirii împreună.Iată pentru ce asişti, după zecile de ani, cu o sete arzătoare, la orice

revelare a unui moment din trecutul ce ţi-a fost interzis a-l împărţi cu fratele desuferinţă. Este vorba de o recuperare inconştientă a unei părţi din tine, prin “adespărţi” înţelegându-se mutarea unei părţi dintr-un întreg, de lângă cealaltă.

Şi iată-l pe Nicu istorisind că se afla într-o celulă cu alţi şaizeci-şaptezeci de inşi, în Jilava. Tavanul – nu am înţeles prea bine cum – avea ocomunicare cu exteriorul, cu alte cuvinte cu suprafaţa pământului, fortuldevenit închisoare aflându-se sub nivelul solului. Comunicarea se făceaprintr-o deschizătură, printr-un fel de gaură (încerc să-mi imaginez, pe urmelerelatării economicoase. Oare prin ea şi ploua, şi ningea? Ce importanţă săaibă?). La lumina soarelui, o echipă de deţinuţi de drept comun – singuriiavând dreptul de a fi scoşi la muncă în aer liber – trebăluia pe deasupracelulei cu pricina.

Pe neaşteptate, un zgomot de rostogolire şi cădere se făcu auzit. Prindeschiderea din tavanul celulei se ivi... un calup de mămăligă.

Acesta constituia o prismă de mălai fiert şi întărit. Cântărea, se zicea,patru sute de grame şi constituia raţia cotidiană a fiecărui om (minus în douăzile ale săptămânii, când îl înlocuia o feliuţă de pâine neagră de o sutădouăzeci de grame, circula zvonul). Unii îşi devorau porţia de cum o primeau,dimineaţa. Alţii o împărţeau în trei, să aibă la fiecare masă a zilei o bucată.Alţii o tăiau felii sau pătrăţele (cu mijloace improvizate, cuţitele fiind interzise)şi le păstrau pentru mai târziu. Erau unii ingenioşi care, în vederea sărbătoririiunei onomastici sau zile de naştere a vreunui coleg îşi adunau lingură demarmeladă depusă în terci cu lingură de marmeladă, pentru a conserva ocantitate suficientă ungerii feliilor de mămăligă rece suprapuse, astfel încât săformeze ceea ce botezaseră: tort.

Cum “cafeaua”, alternând cu terciul, dimineaţa, era o fiertură de orzprăjit, lipsită de orice calitate nutritivă, şi cum celelalte două mese ale zilei, îndeobşte erau compuse din alte două ‘zemuri chioare’ (nu mă voi feri deexpresia vulgară dar dreaptă...), turtoiul de mălai constituia singurul fel de

mâncare consistent ce-l primeam.Va să zică era foarte preţios.Şi acel mic tezaur le reveni, ca supliment, condamnaţilor din respectiva

celulă, fără a fi fost meritat, fără a fi fost cerut, fără a fi fost nădăjduit. L-au împărţit frăţeşte în şaizeci-şaptezeci de feliuţe, câte guri hămesite număraobştea. A primit şi Nicu una (ne-a arătat de pe micul ecran, cu degetele, câtde nesemnificativă era, însoţindu-şi demonstraţia de un surâs amar şi cudestăinuirea înduioşată că era şi el înfometat...).

De unde a picat turtoiul? Nicu ne-a încredinţat că unui hoţ i s-a făcutmilă de condamnaţii politici şi li l-a aruncat. În paranteze fie spus, nu mi-ar place ca vreun om cinstit, căzut, datorită aceleiaşi politici (de data aceasta

economică), în ghearele partidului şi aruncat în beci, să fie jignit la lecturapaginilor de faţă, el nesimţindu-se deloc “hoţ”...



Aşa încât voi întreba din nou: De unde a picat turtoiul? Şi voi răspundecă, neglijând iluzia optică, a picat DIN CER!

A binevoit Dumnezeu ca, printr-un act de credinţă, turtoiul să se înmulţească precum pâinile noutestamentare? Sau ca părticica revenindfiecărui deţinut să fi fost purtătoarea unor energii valabile pentru restul

condamnării? Nu putem pătrunde în chibzuinţa Sa. Ca nişte inşi cu picioarelepe pământ, constatăm, pur şi simplu, că dăruitorul I-a auzit Chemarea la milă.Şi nădăjduiesc că se va fi găsit şi printre cei miluiţi careva care să fi priceputcă era chemat la un gest similar repetabil tot restul vieţii. 11 RECOLTA UNEI VIEŢI

Aurel Coţa este unul dintre puţinii români care au văzut un vehicolextraterestru. “Eram în vacanţă când tata lui Victor zis Ciotu Moraru ne-atrimis în Sălişte să cumpărăm un pachet de tutun cu foiţe pentru a face ţigări.(...) Când am ajuns aproape de drumul din deal, de unde se vede Săliştea,mestecenii au început să se mişte şi să se îndoaie, se mişcau de parcă ar fivrut să iasă din rădăcini. Se părea că vine o furtună mare, un vânt foartemare, când am văzut pe cer un obiect rotund ca o roată de car, luminat ca oroată de foc, care se deplasa foarte repede şi era la o înălţime de cam 500 demetri” (în “Sub teroarea vremii”, p.27-28). Aceeaşi vârstă timpurie a maigravat în memoria sa feciorelnică o imagine de neuitat, alături de turburareaFirii din precedenta, când toate păreau să-şi iasă din balamale, sub imperiulFocului. Este imaginea Încremenirii vecinice. “Mă întorc la anul 1938, cândera vânătoare de legionari. L-am văzut pe TONCEAN GHEORGHE împuşcat în târgul de fân din Turda; acum locul se află în faţa vechii policlinici. Era cuochelarii căzuţi de pe nas, cu pălăria lângă cap şi avea o tablă pusă la cap pecare era scris: Aşa vor păţi toţi trădătorii de neam” (p.22).

Între aceşti doi poli, fantasticul şi realul rece al morţii, se naşte un iezer rareori atins fie şi de cugetele cele mai înalte ale umanităţii. E darul întemniţării. “Să lăsăm să vorbească lacrima mută în adâncimea tăcerii, sămulţumim lui Dumnezeu că a binecuvântat cu suferinţă vieţile noastre”(p.107).

Numai beciul gherlelor este în stare să creeze mediul necesar comunicării cu Dumnezeu, pe care aţi simţit-o pregătindu-se. Pentru că în el

“dreptul de-a gândi, de a vorbi, a devenit incompatibil cu existenţa” (p.116). Înacest hău personal, în această absenţă, în acest pustiu, “deţinutul izolat, înmâinile şi la discreţia ticăloşilor, nu are cui să-i ceară şi nu poate chema înajutor decât pe Dumnezeu” (p.114).

Odată cu răspunsul neauzit dar zămislitor de înnoire, al lui Dumnezeu,omul devine altul, o apucă pe calea sfinţirii. “Ei au fost delatori şi eu i-amiertat, dar fiindcă nu i-am uitat, mă rog la Dumnezeu pentru ei” (p.118).

În sânul acestei prefaceri, ce are loc de câte ori făptura aude şi ascultăglasul Creatorului ei, răsună cugetările unei recreări a lumii. “Soarta Românieinu poate fi schimbată decât de români!

Noi credeam că pentru a schimba soarta ţării, mai întâi trebuie să se

schimbe ROMÂNII ÎNŞIŞI.Dar cum trebuie să fie tipul de român care poate face schimbarea?



Tipul de român trebuie să fie: – un om de caracter; – un om onest; – un om bun; – cu dragoste de muncă;

– cu credinţa în Dumnezeu.Credem că România nu poate ieşi din starea de degradare în care seaflă, numai [...dacă] fiecare român va fi dispus să facă un sacrificiu cât de micPENTRU NEAMUL SĂU” (p.170-171).

12

O MÂNĂ DE AJUTOR

Scrierea memorialistică a lui Ion Constantin se numeşte “Istorie trăită”.Acest titlu mi se pare că sugerează sobrietatea expunerii, intenţionatădeoarece ea se voieşte, după cum specifică prefaţatorul, Sebastian Mocanu,“o cărămidă la temelia spirituală a României de “mâine” ”. O atare aspiraţieimpune o reţinere stilistică, dictată, poate, şi de înclinaţia personală aautorului pentru o discreţie bărbătească şi concentrarea asupra scopului finalal lucrării. Dealtfel, aproape întreaga primă jumătate a cărţii alterneazăamintiri seci cu citate din diverse alte expuneri, semnate de feluriţi eseişti şimemorialişti, care dezvoltă momente ale epocii atinse de evoluţiacalendaristică a naraţiunii. Ceea ce numai a literatură dogorind de afectivitatenu seamănă. Pentru a limpezi ce urmărim, nu “Istorie trăită” va fi cartea ce săne dirijeze în căutarea noastră mistică a Chemării lui Dumnezeu în temniţă(aici: lagăr, şi nu comunist, ci german). Şi totuşi...

În întregul istorisirii există un pasaj ce evită rămânerea în aceleaşistructurări de fraze geometrice cu seva bine ascunsă sub suprafaţa textului,astfel încât să nu transpară cu ispitele ei imagistice riscând să strice ambianţaseveră a amintirilor. Apropierea razantă de moarte şi îngeri nu mai suferăsugrumarea sentimentelor. Descrierea bombardamentelor succesive aleamericanilor deasupra lagărului de la Buchenwald impune o investire stilisticăde un tip nou în volum: intensa participare la retrăirea de groază a scenei. Dincele citite până acum despre acele clipe cumplite, în diverse memorii, paginile170-173 (ediţia Ploieşti, Editura “Printeuro”, 1999) se impun ca cea mai fidelă

(sufletului) introducere în frolarea suflului îngheţat emanat de vecinătateamormântului.“Un bombardament-covor s-a revărsat deasupra fabricii din lagărul

mare. Priveam cum în lumina soarelui, luceau argintiu bombele care cădeauca ploaia. Pământul se zguduia ca de cutremur. Câţiva (...), care se găseauafară, în spaţiul dintre baracă şi sârma ghimpată, s-au aruncat prin fereastră în baracă” (p.171). Dar nu toţi s-au salvat. C. Zaharia, fusese rănit la cap pecând se afla în interior. Fruntea îi şiroia de sânge. Naratorul, după ce l-a legatcu o cămaşă, şi-a asumat purtarea lui la infirmerie.

Drumul era blocat, ca rezultat al bombelor căzute. “Spaţiul dintrebaracă şi gardul de sârmă fusese acoperit de scânduri şi diverse obiecte

aruncate din baracă. Prepeleacul de pază din imediata apropiere fusesebombardat şi el şi aruncat. Învăţătorul Gorunescu se văita groaznic; o schijă îi



retezase un picior” (idem). Hotărî să ocolească baraca prin spate, dar furăopriţi de un al treilea val de avioane sosind ca lipite unul de celălalt, nor delăcuste întunecând cerul. Aproape căzură în şezut pe postamentul barăcii, îndreptul unor saltele ajunse acolo cine ştie cum. Ion Constantin propuse să seascundă ambii sub ele. Celălalt refuză, socotind că poziţia verticală era mai

recomandabilă situaţiei sale de rănit sângerând din ţeastă.“Când însă avioanele au ajuns deasupra noastră şi bombele explodauinfernal în jurul nostru, am simţit ceva, ca o mână ce mă împingea să mă bagsub saltea. M-am vârât repede sub salteaua situată la picioarele mele,spunându-i lui Zaharia să facă acelaşi lucru. Deodată am simţit salteaua trasă înainte de pe mine.” Aproape se mânie că Zaharia, atunci când fusese îndemnat să se ascundă, refuzase să o facă, iar acum luat de groază, îndepărtase firava pavăză de pe povestitor, pentru a se folosi el de ea, dupăcumi se păruse naratorului. “Am făcut un salt de-a buşilea şi m-am vârât iar sub saltea. Acolo, sub saltea, nu era nimeni; suflul unei bombe o împinsese.

Am simţit o lovitură puternică deasupra capului şi mi-am pierdutcunoştinţa. Când mi-am revenit, am ridicat marginea saltelei să văd afară. Întuneric; atmosfera încărcată de fum şi praf. Parcă ar fi fost aruncate mulţimede petarde. Ici şi colo, în întuneric se vedeau limbi de foc. În huruitulavioanelor se auzea şi pârâit de mitralieră. Mi-am făcut o rugăciune” (idem).Cât despre acela pe care voise a-l salva, era mort, ciuruit de schije.

Ceea ce urmăream a trecut pe lângă noi pe nesimţite: Chemarea! Ca omână ce l-a împins să-şi caute mântuirea vieţii şi l-a îndemnat să se ascundăde prăpăd.

Mi se va reproşa că utilizarea evidentă a comparaţiei (“ca o mână”)indică irealul mâinii şi că pomenirea ei constituie doar o modalitate de a facesecunda mai pregnantă pentru cititor. Aş fi de acord cu această interpretare,dacă s-ar găsi multiple figuri de stil în scriere. Mi-e teamă că vigoarea ce o însoţeşte în cazul de faţă este un unicat. Iar dacă semănarea comparaţiilor este mai frecventă, niciodată ea nu e încărcată cu această intensitate carnalăa realului. Că nu pot greşi complet o dovedeşte, ceea ce urmă ieşirii de subacoperământul saltelei: nevoia irepresibilă de a se ruga. E răspunsul omuluifragil la auzul acelei Chemări ce a luat chipul unei mâini ajutătoare... 13 UMILIREA FRATELUI ESTE CHEMARE

Acţiunea scenelor următoare este plasată în spitalul penitenciaruluiAiud. Ion Constantin, în “Istorie trăită” (Ploieşti, Editura “Printeuro”, 1999),enumeră câţiva deţinuţi care ajunseseră în camera respectivă, aduşi de boli şineputinţe deosebit de severe. Printre ei şi Iuliu Stetin. “Stătea în pat cu faţa însus şi cu picioarele strânse, închircite”, anchilozat complet (p.258). Curândvom afla cât de departe ajunsese chinul bietului om.

Pentru moment, asistăm la vizita unei comisii de doctori, al cărei şef s-a apropiat de pacient, să-i verifice reflexele cu ciocanul de cauciuc. Când să-iatingă capul şi mâinile, bărbatul în halat alb strâmbă din nas pe bună dreptateşi i se adresă: “Da’ nu te-ai mai spălat şi d-ta? miroşi ca un hoit”. “Cine era să-

l spele acolo?” se întrebă sora medicală de faţă, făcând aluzie la celula deunde fusese adus cel cu mâinile, degetele şi picioarele legate de reumatism



(p.259). Naratorul lămureşte că, pe pielea ce-i acoperea pacientului oasele, jegul se adunase solzos.

Deşi toţi v-aţi obişnuit să căutaţi, în fiecare dintre aceste povestiripatericane, unde se ascunde Chemarea lui Dumnezeu – nici unul dintredumneavoastră nu a auzit Chemarea în cele de mai sus. Cu toate acestea, ea

a fost rostită răspicat. Povestitorul, însă, a auzit-o: “Mi-am propus să-l spăl peStetin acolo în infirmerie, căci de dus la baie nu putea fi vorba” (idem). Astfelpătrundem în lumea unei povestiri din “1001 de nopţi”, dintre acelea sordide,bântuite de duhuri rele, de ameninţări, de umilinţe de o intensitate pe carenumai închipuirea orientală le poate născoci. Cititorul mă va însoţi înascultarea acestei saga nemaiauzită, pagină unică în literatura română, dar şi în aceea creştină.

“Mai întâi l-am tuns. După fiecare înaintare de 5-6 cm. maşina de tunsse îmbâcsea de exfoliaţii, de jeg şi, pentru a o folosi mai departe, trebuia săfie curăţată.”

La rugămintea dedicatului coleg de temniţă, sora aduse o muşama, s-oaştearnă pe patul omului.

“Cu ajutorul a două căni metalice, folosite alternativ, un coleg încălzeaapa în sobă şi eu îl spălam. Suporta foarte greu orice atingere de corpul său,ţipa. Am reuşit în prima zi să-l spăl până la brâu. Mai mult n-a mai pututsuporta. A doua zi am spălat restul corpului. Deşi îl duruse mult spălarea,acum se bucura.”

Remarcăm calitatea observaţiei la care supune povestitorul clipaaceea. Camera scriitoricească de luat vederi se mută ritmic de la băieş la îmbăiat. Dacă întâiul este urmărit în mecanica mişcărilor, cel de al doilea estesurprins cu reacţiile sale cu tot, chiar dacă acestea sunt din altă zonă decât avizualului, de pildă dintr-aceea a auditivului sau din cea afectivă.

“În ziua următoare (...), am început să-i apăs din când în cândgenunchii. Îl durea, dar eu îi spuneam: “Cu fiecare astfel de durere se face unpas înainte spre posibilitatea întinderii piciorului.” Îl lăsam un timp, pentru a-i înceta durerea şi, apoi, iar îi apăsam genunchii. Şi, zilnic, din ce în ce maides, timp de o săptămână, am procedat astfel, timp în care articulaţiile,treptat, treptat şi-au dat drumul şi picioarele îi puteau fi întinse şi strânse cuoarecare uşurinţă şi fără durere” (p.259-260).

Asta cât priveşte gimnastica trupului, urmând masajului. Omul mai are, însă, şi alte nevoi. “De mâncat, mânca bine, seara însă se abţinea. Motivul:

nu voia să deranjeze pe nimeni din somn pentru a-l ajuta să-şi facănecesităţile. I-am spus să mă scoale pe mine” (p.260). Cititorul a băgat deseamă o nouă ascultare de Chemare. După ce a hotărât, împotriva proprieicomodităţi, să-l ajute pe neputincios, de data aceasta îi arată dragosteacreştinească fraternă cerându-i să se încredinţeze că şi deşteptat din somn,tot îi sta sprijin. Sănătatea semenului devenea mai importantă decâtsănătatea personală. Poate că e o exagerare în ambele sensuri. Nicinemâncându-şi masa de seară, Stetin nu risca să-şi piardă sănătatea, nicifiind deşteptat Ion Constantin nu ajungea el să şi-o piardă pe a sa. Dacă amexagerat, am făcut-o fiindcă am ţinut seama de condiţiile speciale desubnutriţie şi lipsă de odihnă ale regimului penitenciar menit să ucidă

condamnaţii politic. În acest caz, îmi poate fi înţeleasă exagerarea.“Întrucât mâinile îi erau anchilozate, singur nu putea mânca. Stabilisem



cu colegii de cameră să mă ocup eu de hrănirea lui” (idem).Va să zică, de la orarul nutriţiei se trece la modalitea ei.“Şedea cu faţa în sus, luam cu lingura mâncare din gamelă şi îi băgam

în gură. Când se termina raţia, urma alta şi alta aduse de colegi fără ca el săvadă. “Nu se mai termină?” întreba el, iar eu îi răspundeam: “Nu încă.” Şi

până nu constatam, pipăindu-l, că stomacul lui era plin, tare, nu-l lăsam”(idem). În sfârşit, aflăm că şi ceilalţi deţinuţi din spital auziseră Chemarea: eirenunţau parţial la porţia lor de mâncare. Extinderea răspunsului uman laChemare este impresionantă, cu atât mai mult cu cât nu se face nici osubliniere a participării unui număr mai mare decât ne aşteptam la jertfapentru aproape. Brusc ne dăm seama că ceea ce părea o cântare singularăse proiecta, de fapt, pe fundal unei armonii simfonice oarecum generalizate,până acum pusă sub surdină.

Revenim la gimnastică. “Când picioarele i se puteau strânge şi întindecu uşurinţă şi fără dureri, am început să-i mişc mâinile din umeri, de la coate,din încheieturi, şi falangele degetelor, ca şi acestea să-şi dea drumul. Şi aici,după o săptămână, scopul a fost atins” (idem).

Este o tehnică scriitoricească de calitate aceea de a extinde, pe de oparte, ideea morală a ajutorării, cum s-a văzut, iar pe de altă parte, când setrece la planul fizic individual, extinderea masajelor la întregul trup.Paralelismul este benefic unei evoluţii fireşti a naraţiunii.

“O altă operaţie a urmat: am prins un prosop de somiera patului dedeasupra şi l-am sfătuit pe Stetin să prindă cu ambele mâini prosopul şi să încerce să se ridice puţin şi să repete mişcarea din ce în ce mai mult. După 5-6 zile, a reuşit să stea liber, nerezemat, pe şezut. A făcut astfel de exerciţiitimp de o săptămână.”

Naraţiunea se apropie de încheierea victorioasă a unei lupte cuvrăjmăşia bolii, izbândă în care am nădăjduit cu toţii. Semnalând aceasta, sănu creadă cititorul că educaţia (o autentică “reeducare” umană şi spre bineleadevărat al obiectului ei, nu una cu înţelesul estropiat de către securitate, ca omostră a intervenţiilor ei demonologice în însăşi semantica limbii naţionale,ceea ce s-a petrecut cu acelaşi termen când a desemnat crimele împotrivaumanităţii, de la Piteşti, Gherla ş.a.m.d....) va să zică, să nu se creadă căeducaţia la care îl supunea povestitorul pe colegul său de suferinţă, a luatsfârşit.

“Apoi, l-am îndemnat ca, stând pe şezut în pat, să încerce să miştecapul, la dreapta, la stânga, în faţă şi către spate, tot aşa, puţin câte puţin şi

progresiv. Erau şi aceste mişcări însoţite de durere, dar zi de zi, era tot maimulţumit de rezultat, bucuros că putea privi nu numai înainte drept, ci şi înlături, la dreapta şi la stânga. De-acum avea, cum spunea el, “senzaţiaspaţiului”.”

Din nou scriitorul părăseşte planul fizic al reinstalării în pacientului săua puterii de a se mişca, în favoarea unei subţiri remarci psihologice:

“Într-o zi l-am văzut cum privea atent pe părintele X (de la Jilava), caretocmai se dădea jos din pat. L-am întrebat de ce se uită atât de atent lapărinte. Mi-a răspuns: “Vreau să văd cum procedează, ce mişcări face cândse dă jos din pat.””

Dacă aceasta a fost şi şcoala la m-am supus eu însumi singur, la

vârsta de paisprezece ani, pentru a învăţa să înot, adică am pierdut o jumătate de zi să observ cum procedau broaştele, eu doream să asimilez



ceva necunoscut anterior. Cazul lui Stetin este dramatic prin aceea că el sestrăduia să reînveţe ceva ce uitase odată cu dispariţia obiceiului de aplicare,adică cel mai natural proces deprins din cea mai fragedă copilărie: mersul.

“Cum şedea pe şezut în pat, i-am făcut cu tot corpul o mişcare de 90de grade şi anume l-am aşezat pe marginea patului cu picioarele în jos pe

podea. Apoi, ajutându-l, i-am arătat cum, sprijinindu-se cu mâna pe pat şiridicând picioarele se poate aşeza pe pat. A făcut câteva asemenea exerciţii în ziua aceea. Le făcea uşor” (p.261).

Nu pot să nu remarc dotarea naratorului cu un real talent de educator al handicapaţilor neuromotorii, dublat cu o răbdare şi o blândeţe nelimitate, caşi cu o putere de autoobservare şi de observare a celor din jur, atât denecesare pentru fărâmiţarea mişcărilor în elementele componente urmărite afi predate ucenicului său.

“A doua zi, i-am spus să se aşeze pe marginea patului cu picioarele pepodea; i-am legat un prosop de patul vecin de sus şi i-am spus să se ridice pepicioare şi să încerce, ţinându-se cu amândouă de patul de sus, să facăcâţiva paşi, mergând lateral, la dreapta şi la stânga. A executat acestemişcări, dar îl durea talpa picioarelor foarte tare. “Parcă calc pe ace”, spuneael” (idem).

Pentru noi, care – oricât de vârstnici am fi – am fost supuşi la o dopare,din partea firmelor producătoare ale lumii occidentale, cu reclame televizate,intoxicante până în pragul nebuniei, textul de faţă sună cunoscut. Cine estecontemporanul nostru să nu cunoască pe de rost toate sculele moderne de“fitness” cum pare că-i zice metodei, adică de gimnastică de studio sau decasă? Nu există un atare om. De aceea lectura despre strădaniile lui IonConstantin de a improviza aparate pentru uzul deţinutului Stetin în vedereareadaptării acestuia la viaţa locomotorie ne sunt familiare. În acelaşi timp,recunoaştem cantitatea de energie imaginativă necesară înlocuirii fiarelor,arcurilor, rotiţelor, rulmenţilor şi celorlalte componente cu câte un prosop, cumarginile de fier ale paturilor învecinate şi, mai ales, cu multă, multă încredere în prieten şi bunăvoinţa lui.

“Câteva zile a făcut aceste exerciţii între paturi. Când, făcând aceştipaşi, nu mai avu senzaţia de înţepături în tălpile picioarelor, l-am scos în afarapaturilor, în spaţiul dintre paturi şi peretele cu uşa – un spaţiu liber de 1,5/3 mşi i-am propus să meargă, sprijinindu-se cu o mână de paturi, respectiv depereţi.

“Două zile a făcut singur această “plimbare”, apoi l-am plimbat în acest

spaţiu fie sprijinindu-se el de mine, fie ţinându-l eu pe el de braţ. Mergeabinişor şi din ce în ce mai mult” (idem).Ultimul efort fu aidoma îmbierii cu care o mamă îşi deprinde copilul să

păşească.“A urmat un pas mai departe: el, stând pe picioare drept, iar eu în faţa

lui, la un pas depărtare, cu mâinile întinse spre el, i-am spus să se deplasezefără frică spre mine. Nu prea avea încredere în sine şi în loc să lase mâinilelibere, ca acestea să se mişte pentru echilibrarea corpului în mişcare, elpăşea ţinându-se cu mâinile de pantaloni. Şi am făcut acest exerciţiu aşa, elmergând cu faţa spre mine, iar eu cu spatele mergând în acelaşi sens şiţinând mereu braţele întinse spre el. O zi de asemenea exerciţii a fost de

ajuns ca el să îndrăznească să meargă singur” (idem).Trecând pe acolo doctoriţa, îl întrebă ce mai făcea. Umorul



înţepenitului revenise complet: “Circul, doamnă doctor, circul”, i-a răspuns plinde voie bună.

I se poate spune şi aşa ascultării de Chemare, că nu trăim noi într-oarenă, aici pe pământ, o arenă prin care circulăm? (recunoscând astfel undublu înţeles în termenul ales de bolnav.)

14 RÃSPUNSUL OBŞTEI

Cu ştiinþă a compunerii, Aristide Lefa, în “Fericiţi cei ce plâng”, îlpomeneşte pe Traian Merca, elevul care a făcut un pneumotorax spontan lapuţin timp după sosirea la sanatoriul penitenciar Târgu-Ocna. Dotareamedicală locală nu îngăduia echipei de medici deţinuţi să-l salveze. Natura şitinereţea au făcut ceea ce strădania omului învăţat nu a fost în stare şi copilula fost salvat. Dar nu pentru mult timp: curând a repauzat. Aceasta constituie, în desfăşurarea naraţiunii, momentul Chemării lui Dumnezeu.

Răspunsul omului nu a venit direct şi nici individual. Ci lucrurile s-aupetrecut de ca şi cum gravitatea celor întâmplate ar fi atras atenţia tuturoraasupra pericolului planând peste cei mai bolnavi dintre deplasaţii acolo. Nunumai asupra pericolului, dar şi asupra rolului pe care l-ar fi putut juca fraţii desuferinţă în salvarea lor. Sub influenţa şoaptei divine, colectivitatea umanăprezentă atunci izbuti ceva extrem de rar în experienţa umanităţii: consensul jertfei creştine.

Să dăm cuvântul memorialistului, preschimbat în istoric al unui loc alsuferinţei unic prin spiritualitatea înaltă ce l-a caracterizat.

“Cei grav bolnavi nu reuşeau să se refacă mai repede, deoareceinapetenţa specifică bolii îi împiedica să poată mânca. Atunci s-a hotărât cacei care erau mai puţin bolnavi sau chiar sănătoşi, cum era cazul meu, sărenunţăm la alimentele mai consistente, ca untul, marmelada, zahărul, carneaşi altele, în favoarea lor” (p.67). Spre uzul cititorilor care nu au trecut prinuniversul de dincolo de gratii, trebuie ştiut că un atare regim alimentar nu erade conceput în nici un alt spaţiu punitiv. El era creat anume pentrutuberculoşii care aveau norocul să fie aduşi la Târgu-Ocna în perioada la carene referim. Căci binefacerea aceasta nu a durat mult timp şi de ea nu aubeneficiat toţi ftizicii de pe teritoriul condamnărilor politice, nici pe parcursul întregii dictaturi comuniste.

“Acest procedeu s-a menţinut pe toată durata cât au existat deţinuţipolitici în acest sanatoriu. Au fost destui cei care, în acest timp, au gustat cutotul întâmplător din aceste alimente. Procedeul a fost salutar şi a ajutat multla refacerea fizică a celor mai grav bolnavi” (idem).

Să nu se creadă cumva că acest răspuns dat Chemării proveneanumai de la obştea celor credincioşi, a practicanţilor creştini. Nu.

“Curând, sanatoriul s-a umplut şi numărul bolnavilor a trecut de 150; seaflau deţinuţi de toate culorile politice, foşti poliţişti, criminali contra umanităţii,din toate categoriile sociale: ţărani, muncitori şi intelectuali. Tuturor, fărăexcepţie, li s-a aplicat regimul amintit şi aproape toţi şi-au dat obolul cum auputut” (idem).

Simplitatea expunerii, determinarea pulsând în adâncul frazelor expozitive, conving de la bun început. Aşa au stat lucrurile şi altfel nu puteau



sta!“În sanatoriu, se instaurase o atmosferă deosebită poate şi pentru

faptul că, în permanenţă, ne luptam cu moartea. La un moment dat a trebuitsă facem “poliţie” şi să-i supraveghem pe cei care, fiind destul de bolnavi,renunţau la hrana consistentă. Era necesar să-i împiedicăm pentru a nu-şi

periclita propria lor sănătate. Această minunată atitudine, împreună cu oatmosferă de dragoste creştină faţă de semeni, a domnit permanent întrebolnavi” (p.67-68).

Să nu se creadă că “răspunsul” dat Chemării, în varianta expusă, semărginea la a rămâne o simplă abţinere mecanică de la mâncarea ‘mai bună’.El era ‘lucrător’, forma sufletele. Aparent anodin – constituia o şcoală tainică aduhovniciei. “Aici la Târgu-Ocna au închis ochii peste 100 bolnavi, care auprimit moartea fără să cârtească sau să regrete viaţa pe care o părăseau, ceimai mulţi, în plină tinereţe. (...) Aici am avut ocazia să trăiesc clipe de neuitatşi satisfacţii sufleteşti, pe care nu le-am trăit nici înainte, nici după aceastăperioadă, oricât de paradoxal ar părea. Am simţit şi m-am convins cădragostea creştină este cea mai puternică armă în luptă cu răul şi acest lucrune-a ajutat, atât pe mine, cât şi pe ceilalţi, să depăşim încercările la careaveam să fim supuşi” (p.68).

Aşa stând lucrurile, autorul simte nevoia, la încheierea cărţii, să revinăcu râvnă la retrăirea bucuriilor spirituale oferite de coabitarea cu atâţia trăitoricreştini. “Dragostea între oameni şi într-ajutorarea creştină a fost maiprezentă ca nicăieri în altă parte. (...) Aici m-am convins că sfinţenia nu este outopie (...), că este realizabilă de cei ce doresc, cu tărie, s-o atingă” (p.221). 15 UN SUFLET NOU

În cumplita iarnă a lui 1963, la Periprava, istoriseşte Aristide Lefa, i-avenit sorocul să aducă un suflet nou pe lume soaţei de douăzeci de ani a unuiofiţer din garda de securitate. “Nu putea fi evacuată nici pe apă, nici pe uscatşi nici pe calea aerului, deoarece nici un helicopter n-ar fi reuşit să aterizeze în aceste condiţii, viscolul fiind foarte puternic” (“Fericiţi cei ce plâng”,Bucureşti, Editura Eminescu, 1998, p.211). Medicul oficial, căruia i sealăturase şi şeful infirmeriei unde lucrau colegii săi deţinuţi, nu izbutea cu niciun chip să se descurce. Nici unul dintre dânşii nu avea suficientă practică în

obstretică. Opt ceasuri trecuseră de când se declanşase travaliul, însădilatarea colului nu era satisfăcătoare.Cei doi apelară la narator, practicant, şi dânsul, al medicinei. “Se

punea o problemă de conştiinţă foarte dificilă. Era vorba de salvarea a douăvieţi. În cazul în care tentativa de a interveni eşua aş fi fost pasibil să fiuacuzat de intenţie criminală. (...) Pe de altă parte, a nu interveni însemna săcondamn la moarte cele două fiinţe. (...) În conştiinţa mea s-a dat o luptă şiam ajuns la concluzia că, orice ar fi, aveam datoria să intervin, încercândchiar imposibilul” (p.212). Este natural să fiu întrebat între cine şi cine s-a datacea luptă. Răspunsul mi se pare firesc: între Dumnezeu şi spaimă; dar spaima, laşitatea, sunt alte chipuri ale diavolului. Dumnezeu îl chema pe

hipocratele condamnat să lase de o parte orice temere şi comoditate şi sătreacă la salvarea vieţilor mamei şi pruncului. Aceasta era Chemarea. Iar



diavolul îi înfăţişa nefericirile ce l-ar fi putut aştepta, în cazul când...Chemarea a biruit în sufletul său de creştin.“Am examinat gravida. Punga amiotică se rupsese, fătul era angajat,

însă dilatarea colului nu era suficientă. Cordul foetal bătea neregulat, iar contracţiile uterine erau foarte reduse” (idem). O scurtă introducere în temă a

tinerei viitoare mame şi administrarea unui medicament necesar declanşătravaliul. Ispita de a nu se întemeia pe de-a-ntregul pe Chemare persistă.Frica îl sufocă pe medic. “În orice moment se putea rupe uterul şi întreagadramă s-ar fi consumat aproape instantaneu” (p.213).

Omul simte că i-a fost încredinţată delegaţia de a-l înlocui pe Făcător şi îşi ia curajul în dinţi, pentru a nu face Creaţia de ruşine.

“Dirijând eforturile femeii, cu pauzele necesare câştigării forţelor,expulsia s-a produs, în aproximativ o jumătate de oră” (idem). Povestitorul încă nu era total convins că se afla pe calea Chemării, deoarece este atât denesigură şansa noastră de a înţelege corect această intervenţie a luiDumnezeu în realitatea cotidiană...

“Când am văzut fetiţa că trăieşte şi respiră, o piatră grea s-a luat de pesufletul meu. Iancu a făcut oficiul de moaşă, iar eu m-am ocupat de expulziaplacentei. O mică ruptură de perineu am rezolvat-o cu două fire de aţă. Lasfârşit eram complet epuizat din cauza emoţiei pe care o trăisem. N-am să uitniciodată privirile acestei femei de douăzeci de ani care trecuse atât deaproape de moarte” (idem).

Oare ale femeii erau privirile pline de recunoştinţă sau ale Aceluia însuşi care lansase Chemarea? 16 TREZIREA REMUŞCĂRILOR

Coabitarea în aceeaşi celulă cu Eugen Cristescu, în perioada unor anchete extrem de dure, îi este folositoare lui Gabriel Bălănescu. “Cuamintirile şi povestirile lui evadam din realitatea pe care o trăiam” (“Din împărăţia morţii”, Timişoara, Editura Gordian, 1994, p.52). Dacă fostul şef alserviciului secret al armatei s-ar fi mărginit la a goli sacul cu poveşti (ceea ce,dealtfel, era grăbit s-o facă, fiiindcă era conştient că îi venea rândul curând săfie executat şi simţea nevoia să împărtăşească toate câte se adunaseră însufletul şi memoria lui), dacă nu i-ar fi mărturisit colegului că avea o misiune,

anume de a dubla ancheta de sus, trăgându-l de limbă, toate ar fi fostminunate. Din păcate, din când în când îi cerea să povestească şi el. Maiales... despre gazdele ce avusese când se ascundea de urmărire!

“La toate aceste invitaţii rămâneam mut, dar încercam să ţes o amintirecare să nu aibă nici o legătură cu viaţa mea, ceva julesvernian şi nureuşeam. O totală detaşare de viaţa mea, tocmai în momentele acelea, era oimposibilitate. Pentru că tocmai atunci reveneau în minte, cu acuitate,momente din copilărie, momente din adolescenţă, şi, cu atâta prospeţime încât totul îmi părea petrecut într-un trecut foarte apropiat şi parcă totul, chiar momente din cele mai diferite, trăite la distanţe foarte mari, îmi păreau că seleagă unele de altele într-atâta încât o singură verigă dacă desfăceam, s-ar fi

deşirat totul” (idem).O ispită de înscriere în arta lui Marcel Proust a modalităţii proprii de



narare o regăsim în acest pasaj discutând rememorările, şi în altele la fel deelocvente prin subţirimea investigării sinelui şi a mişcărilor urmărite în el.Comuniunea cu tărâmul amintirilor urcă până la un punct pe linia cucerită deromancierul francez ca, deodată, memorialistul român să fie dator a o părăsi,pentru că porunca lui nu este aceea de a-şi aminti, ci dimpotrivă de a fi găsit

cheia uitării. Să nu trecem cu vederea că se confrunta cu zdrobitorii cărnii şi aconştiinţelor.“O singură soluţie întrevedeam. Renunţarea totală, în conştiinţa mea,

la viaţă. Să o consider nefolositoare de aci înainte, să o consider chiar primejdioasă. Acest gând îmi părea înţelept şi mângâietor” (idem).

Calităţile scriitoriceşti ale autorului se văd mai ales într-aceea că aremodestia şi răbdarea de a nu sublinia jocul întreprins în vederea sugerării ideiipe care voieşte să o strecoare în mintea cititorului. Şi nu este singurul săumerit de prozator stăpân pe uneltele sale. La ce mă refeream? Alegerea, învederea comunicării, a două dintre amintirile ce-l bântuiau. Căci ele dezvăluiemai mult decât s-ar părea, fac legătura trecutului cu prezentul, în sensulexplicării celui de-al doilea prin cel dintâi. Ceea ce vreau să spun selămureşte îndată.

“Îmi revenea cu stăruinţă în minte o scenă din copilărie. Un frate almeu spărsese un geam. M-am grăbit să-l denunţ mamei. Bătaia am încasat-oeu, iar fratele care spărsese geamul a fost admonestat părinteşte, curecomandaţia care mi-a fost făcută poate de zece ori într-un minut: “Să nupârăşti!”” (idem).

Pe dată motorul cugetului porneşte să sucească şi să răsucească firultors, aplicând istorioara la epoca arestării, punând cerinţa mamei faţă-n faţăcu cerinţele anchetatorului, bătaia ei de atunci cu bătăile încasate acum(revers al celei de odinioară). “Dar imediat începeau judecăţile: “Dacă nu sepetreceau astfel de scene, în copilăria mea şi dacă nu mi le aminteam, ce aşfi făcut astăzi? Este omul făcut să fie bun sau să fie rău?” Detaşările pe carele încercam mă nelinişteau, dar numai în măsura în care făceam judecăţi cuprivire la atitudinea mea în clipa de faţă. Încercam să pricep în ce măsură are înrâurire educaţia asupra structurii noastre. Trebuia să depăşesc toate acestefrământări – îmi spuneam – şi reuşeam, dar numai pentru scurt timp. Pentrucă în fracţiuni de secundă, se aglomerau atâtea probleme, atâtea regrete,atâtea remuşcări... Mai ales remuşcări” (idem).

Cititorul a sesizat imediat relaţia dintre amintirea pârei sale, actuleducativ însoţind-o pe cea din urmă, şi anchetele prezente, cu prilejul cărora

tocmai ‘să pârască’ i se cerea. De aici, iscodirea fiinţei umane fie ca bună saurea din facere, fie ca rezultat al formării pedagogice. Pornind pe un astfel dedrum al discuţiilor asupra fiinţei sale spirituale şi socializate nu se ştia unde seputea opri, sub imperiul vânei de bou şi al călcării în picioare. Pentru că existariscul ca mintea, în căutarea unei scăpări, să se oprească la convingerea căomul este determinat genetic către anumite comportări blamabile. Era o ideeca oricare alta, adică lipsită de garanţia că ar fi fost adevărată. Prin aceastăslăbiciune, odată acceptată, putea deschide porţile pe unde să se strecoaredezastrul moral. Dar nu-i dădea memoria răgaz să ducă filosofarea preadeparte, deoarece îi înghesuia în conştiinţă alte şi mereu alte privelişti aletrecutului îndepărtat, ce veneau cu grabă să-i deslege întrebările prezentului

sau să i le încurce şi mai tare, punându-l pe jar.“Cele mai insignifiante greşeli din viaţa mea liberă îmi păreau



catastrofe. Îmi aminteam, de exemplu, că aveam o căţea pe când eram de 7-8 ani, pe care toţi fraţii o îndrăgisem şi, pentru că era neagră, o botezasemNegruţa. Negruţa a făcut o rană la ureche, rană care supura. În mintea meade copil s-a născut o bănuială văzând-o că suferă. Dacă turbează? Când tatas-a întors de la serviciu acasă, l-am înştiinţat că Negruţa a turbat. Tata,

expeditiv, a închis-o într-un coteţ de păsări şi a împuşcat-o. În viaţa mea,după aceea, mi-a revenit de multe ori în memorie zgomotul armei de foc şinedreptatea pe care am făcut-o Negruţei. Dar niciodată nu a stăruit cu atâtapregnanţă ca în clipele pe care le trăiam după arestare. Negruţa mă însoţea în bătăi, în foame, în chinuri. Şaptesprezece ani cât am parcurs închisorilecomuniste, Negruţa mi-a fost unul din cei mai apropiaţi prieteni. N-au fost preamulte zile în care Negruţa să nu fi fost prezentă în amintirea mea, înremuşcarea mea, în afecţiunea mea...” (p.52-53).

Rememorarea, ascunsă în cămara judecăţii pe care ne-o facem toţi,profitând de apropierea morţii (faţa cea mai utilă a arestării în temeiul unor legi ilegale, sub comunism), se rafinează până la a lăsa să transpară lucrurisuperioare ei. Până la a lăsa să transpară însăşi Chemarea la pocăinţă. Esteceea ce trăia Gabriel Bălănescu. Remuşcările pomenite de el, constituiepunerea unui început bun pentru o nouă viaţă, curăţită de încărcătura noroităa trecutului. 16 TREZIREA REMUŞCĂRILOR

Coabitarea în aceeaşi celulă cu Eugen Cristescu, în perioada unor anchete extrem de dure, îi este folositoare lui Gabriel Bălănescu. “Cuamintirile şi povestirile lui evadam din realitatea pe care o trăiam” (“Din împărăţia morţii”, Timişoara, Editura Gordian, 1994, p.52). Dacă fostul şef alserviciului secret al armatei s-ar fi mărginit la a goli sacul cu poveşti (ceea ce,dealtfel, era grăbit s-o facă, fiiindcă era conştient că îi venea rândul curând săfie executat şi simţea nevoia să împărtăşească toate câte se adunaseră însufletul şi memoria lui), dacă nu i-ar fi mărturisit colegului că avea o misiune,anume de a dubla ancheta de sus, trăgându-l de limbă, toate ar fi fostminunate. Din păcate, din când în când îi cerea să povestească şi el. Maiales... despre gazdele ce avusese când se ascundea de urmărire!

“La toate aceste invitaţii rămâneam mut, dar încercam să ţes o amintire

care să nu aibă nici o legătură cu viaţa mea, ceva julesvernian şi nureuşeam. O totală detaşare de viaţa mea, tocmai în momentele acelea, era oimposibilitate. Pentru că tocmai atunci reveneau în minte, cu acuitate,momente din copilărie, momente din adolescenţă, şi, cu atâta prospeţime încât totul îmi părea petrecut într-un trecut foarte apropiat şi parcă totul, chiar momente din cele mai diferite, trăite la distanţe foarte mari, îmi păreau că seleagă unele de altele într-atâta încât o singură verigă dacă desfăceam, s-ar fideşirat totul” (idem).

O ispită de înscriere în arta lui Marcel Proust a modalităţii proprii denarare o regăsim în acest pasaj discutând rememorările, şi în altele la fel deelocvente prin subţirimea investigării sinelui şi a mişcărilor urmărite în el.

Comuniunea cu tărâmul amintirilor urcă până la un punct pe linia cucerită deromancierul francez ca, deodată, memorialistul român să fie dator a o părăsi,



pentru că porunca lui nu este aceea de a-şi aminti, ci dimpotrivă de a fi găsitcheia uitării. Să nu trecem cu vederea că se confrunta cu zdrobitorii cărnii şi aconştiinţelor.

“O singură soluţie întrevedeam. Renunţarea totală, în conştiinţa mea,la viaţă. Să o consider nefolositoare de aci înainte, să o consider chiar

primejdioasă. Acest gând îmi părea înţelept şi mângâietor” (idem).Calităţile scriitoriceşti ale autorului se văd mai ales într-aceea că aremodestia şi răbdarea de a nu sublinia jocul întreprins în vederea sugerării ideiipe care voieşte să o strecoare în mintea cititorului. Şi nu este singurul săumerit de prozator stăpân pe uneltele sale. La ce mă refeream? Alegerea, învederea comunicării, a două dintre amintirile ce-l bântuiau. Căci ele dezvăluiemai mult decât s-ar părea, fac legătura trecutului cu prezentul, în sensulexplicării celui de-al doilea prin cel dintâi. Ceea ce vreau să spun selămureşte îndată.

“Îmi revenea cu stăruinţă în minte o scenă din copilărie. Un frate almeu spărsese un geam. M-am grăbit să-l denunţ mamei. Bătaia am încasat-oeu, iar fratele care spărsese geamul a fost admonestat părinteşte, curecomandaţia care mi-a fost făcută poate de zece ori într-un minut: “Să nupârăşti!”” (idem).

Pe dată motorul cugetului porneşte să sucească şi să răsucească firultors, aplicând istorioara la epoca arestării, punând cerinţa mamei faţă-n faţăcu cerinţele anchetatorului, bătaia ei de atunci cu bătăile încasate acum(revers al celei de odinioară). “Dar imediat începeau judecăţile: “Dacă nu sepetreceau astfel de scene, în copilăria mea şi dacă nu mi le aminteam, ce aşfi făcut astăzi? Este omul făcut să fie bun sau să fie rău?” Detaşările pe carele încercam mă nelinişteau, dar numai în măsura în care făceam judecăţi cuprivire la atitudinea mea în clipa de faţă. Încercam să pricep în ce măsură are înrâurire educaţia asupra structurii noastre. Trebuia să depăşesc toate acestefrământări – îmi spuneam – şi reuşeam, dar numai pentru scurt timp. Pentrucă în fracţiuni de secundă, se aglomerau atâtea probleme, atâtea regrete,atâtea remuşcări... Mai ales remuşcări” (idem).

Cititorul a sesizat imediat relaţia dintre amintirea pârei sale, actuleducativ însoţind-o pe cea din urmă, şi anchetele prezente, cu prilejul căroratocmai ‘să pârască’ i se cerea. De aici, iscodirea fiinţei umane fie ca bună saurea din facere, fie ca rezultat al formării pedagogice. Pornind pe un astfel dedrum al discuţiilor asupra fiinţei sale spirituale şi socializate nu se ştia unde seputea opri, sub imperiul vânei de bou şi al călcării în picioare. Pentru că exista

riscul ca mintea, în căutarea unei scăpări, să se oprească la convingerea căomul este determinat genetic către anumite comportări blamabile. Era o ideeca oricare alta, adică lipsită de garanţia că ar fi fost adevărată. Prin aceastăslăbiciune, odată acceptată, putea deschide porţile pe unde să se strecoaredezastrul moral. Dar nu-i dădea memoria răgaz să ducă filosofarea preadeparte, deoarece îi înghesuia în conştiinţă alte şi mereu alte privelişti aletrecutului îndepărtat, ce veneau cu grabă să-i deslege întrebările prezentuluisau să i le încurce şi mai tare, punându-l pe jar.

“Cele mai insignifiante greşeli din viaţa mea liberă îmi păreaucatastrofe. Îmi aminteam, de exemplu, că aveam o căţea pe când eram de 7-8 ani, pe care toţi fraţii o îndrăgisem şi, pentru că era neagră, o botezasem

Negruţa. Negruţa a făcut o rană la ureche, rană care supura. În mintea meade copil s-a născut o bănuială văzând-o că suferă. Dacă turbează? Când tata



s-a întors de la serviciu acasă, l-am înştiinţat că Negruţa a turbat. Tata,expeditiv, a închis-o într-un coteţ de păsări şi a împuşcat-o. În viaţa mea,după aceea, mi-a revenit de multe ori în memorie zgomotul armei de foc şinedreptatea pe care am făcut-o Negruţei. Dar niciodată nu a stăruit cu atâtapregnanţă ca în clipele pe care le trăiam după arestare. Negruţa mă însoţea

în bătăi, în foame, în chinuri. Şaptesprezece ani cât am parcurs închisorilecomuniste, Negruţa mi-a fost unul din cei mai apropiaţi prieteni. N-au fost preamulte zile în care Negruţa să nu fi fost prezentă în amintirea mea, înremuşcarea mea, în afecţiunea mea...” (p.52-53).

Rememorarea, ascunsă în cămara judecăţii pe care ne-o facem toţi,profitând de apropierea morţii (faţa cea mai utilă a arestării în temeiul unor legi ilegale, sub comunism), se rafinează până la a lăsa să transpară lucrurisuperioare ei. Până la a lăsa să transpară însăşi Chemarea la pocăinţă. Esteceea ce trăia Gabriel Bălănescu. Remuşcările pomenite de el, constituiepunerea unui început bun pentru o nouă viaţă, curăţită de încărcătura noroităa trecutului. 18 CHEMAREA PRIN POEZIE

Gabriel Bălănescu se pomeni iarăşi mutat dintr-o celulă într-alta. Aici,“pe cele două rogojini, întinşi, nemişcaţi, două schelete: Radu Gyr şi RaduMironovici” (Gabriel Bălănescu, “Din împărăţia morţii”, Timişoara, EdituraGordian, 1994, p.186). Cel dintâi le istoriseşte noilor veniţi cum a fostameninţat că, pentru o poezie necunoscută lor, al cărei personaj principal esteIisus, avea să i se intenteze un nou proces. Răspunsul poetului conţine oprovocare mai presus de posibilitatea securiştilor de înţelegere: “Le-am spuscă pentru Isus vreau să-mi facă proces” (p.187). Adică era doritor să suferepentru Fiul lui Dumnezeu, singura suferinţă pe care merita să o rabde,neexistând în ea nici un grăunte de egoism. (Mă mângâi, acum când a trecutatâta timp de la anii temniţei, că am ajuns pe căi personale la o concluziesimilară. Ştiind că rare erau cazurile eliberaţilor care să nu revină după gratiicu un nou proces politic, mi-am zis: ‹Nimic nu merită mai grabnicăreîntoarcere decât aceea pentru credinţa ortodoxă... În cazul unui procespentru Biserică, fiece secundă petrecută în gherlă are preţul ei în aur. Poateexista pricină naţională mai autentică decât lupta pentru crezul neamului

românesc?!› În pregătirea unei atari reveniri pe patul cu cuie al nesomnuluiviitor, m-am străduit să lucrez pentru Biserică, în învăţământul teologic.)“După un timp de tăcere, glasul lui Radu Gyr, în tonul celei mai

autentice povestiri:Ast-noapte, Iisus mi-a intrat în celulă.O, ce trist, ce înalt era Crist!Luna-a intrat după El în celulăŞi-l făcea mai înalt şi mai trist. A stat lângă mine pe rogojină – “Pune-mi pe rană mâna ta!”

Pe glezne-avea urme de răni şi rugină,Parcă purtase lanţuri cândva...



Mâinile Lui păreau crini pe morminte,Ochii adânci ca nişte păduri.Luna-l bătea cu argint pe veşminte,Argintându-i pe mâini vechi spărturi.

M-am ridicat de sub pătura sură: – “Doamne, de unde vii? Din ce veac?”Iisus a dus lin un deget la gurăŞi mi-a făcut semn să tac..............................................Când m-am trezit din grozava genunăMiroseau paiele a trandafiri,Eram în celulă şi era lună,Numai Iisus nu era nicăieri.................................................. – “Unde eşti Doamne?-am urlat la zăbrele....Din lună venea fum de căţui.M-am pipăit, şi pe mâinile meleAm găsit urmele cuielor Lui...

A urmat o linişte totală egală cu aceea în care ne spuneam în fiecareseară “Tatăl nostru”, sub pătură” (187-188). (Este de reţinut observaţiamemorialistului cu privire la felul în care recita Radu Gyr din creaţia sa. Oastfel de remarcă, utilă peste aşteptări istoriei literare, ne face să înţelegemevitarea oricărui retorism facil de către recitator şi adoptarea tonului simplu şidirect al aceluia care comunică o experienţă de viaţă.)

Simţim noi înşine o pioasă linişte coborând asupră-ne, pe aripileversurilor abia citite şi rămânând să plutească un timp nedefinit în odaie. Ease împrumută din tihna adusă îndelung suferitorilor puşcăriaşi de Iisusul luiRadu Gyr, venit într-o scurtă împărtăşire din soarta românească a poetului şiluând chiar locul acestuia pe estrada ghilotinei unde-şi aştepta bunăvoinţagâzilor.

Chemarea lui Dumnezeu, cuprinsă în stihuri de poetul-profet, este unala adăparea cu apă vie întru răbdarea viitoarelor cazne şi la uitarea celor trecute.

“Am adormit cu un puternic sentiment al libertăţii. Al unei libertăţidincolo de lanţuri şi de celulă. Al unei libertăţi pe care până atunci nu o mai

gustasem în închisoare. Poate că această totală şi adevărată libertate, careera cea dinăuntru, n-o avusesem niciodată, nici înainte de închisoare” (p.188).Cu certitudine n-o avuseseră: în celule, fiinţele le erau curăţite în cuptoarelelăuntrice ale arderilor spirituale şi astfel făcute vrednice de pipăireaNevăzutului. 19 ÎMPĂCAREA CU DUMNEZEU

Ion Gavrilă Ogoranu se afla de multişor timp fugit în munţi, dimpreună

cu alţi tineri urmăriţi sau sătui de a juca după cum le cânta partidul comunist.Tatăl său îi trimisese vorbă că tare îi era dor să-l vadă înainte de a muri.



Aceeaşi sete îi ardea şi feciorului său sufletul.Pentru a evita să fie surprins de trupele securităţii, puse întâlnirea la

cale cu unchiul său Vasile. Se piti în nişte glugi de coceni. Aceştia fură încărcaţi într-o căruţă de gunoi adusă de nen-su, povestitorul izbutind, înpofida informatorilor ce pândeau pretutindeni, să se caţere şi să-şi facă loc

printre ei în car. Socotise că va petrece cu tatâne-su preţ de un ceas.Simplitatea întâlnirii lor te cutremură. Nici o efuziune; doar străpungerea căutăturilor arzătoare.

“Tata mi-a prins mâinile în mâinile lui uscate şi mă privea în ochi.Totdeauna am avut o sfială faţă de el. Făcuse atâtea sacrificii pentru mine şieu, de când mă ridicasem, nu i-am adus decât necazuri. Şi-mi părea rău. Nui-am respectat nici dorinţa de a mă face preot (...). Şi el nu-mi reproşa nimic.Am îndrăznit să-i spun:

– Dacă aş fi fost preot, tată, tot aici eram” (“Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Rezistenţa în Munţii Făgăraşului”, Timişoara, Editura Marineasa,2001, vol.1, p.116). Adică tot fugar şi fără căpătâi, deoarece mulţi preoţitrebuiseră să-şi ia lumea-n cap, de teama aceleiaşi securităţi aflată înnecontenită luptă şi cu creştinismul.

Vorbise fără multă judecată. Pentru că situaţia sa se deosebea de apreotului fugar ca pământul de cer. Iar tatăl lui o ştia.

“– Da, dar atunci n-aveai puşcă! N-ai avut nici tu nici un noroc în lume.A rămas cu ochii pironiţi la mine.”

Va să zică norocul i-l umbrea puşca de care nu se despărţea, că pegura ei ar fi putut lua viaţă de om...

“Când am plecat mi-a şoptit: – Fii mereu împăcat cu Dumnezeu! [adică nu folosi arma dacă poţi,

pentru că ea te ceartă cu Ăl de Sus...; n.n.]L-am sărutat şi am ieşit” (idem).Numai cu câteva pagini mai înainte, eroul preot este descris în

misiune, pentru ca să nu rămână literă moartă nădejdea tatălui.Pentru nevoile sufleteşti, luptătorii căutau mai ales slujitori ai altarului

fugari. Soarta acestora se asemăna cu a lor, deci erau pregătiţi a-i înţelegemai curând decât aceia care nu se despărţiseră de familii şi tabieturile vieţiidusă între ai săi. Cei dintâi “sufereau pentru Hristos şi, suferind, ne-nţelegeauşi suferinţele noastre. Îmi aduc aminte de o mărturisire făcută de părinteleMoldovan, la marginea satului, în timp ce reflectoarele maşinii securităţiimăturau câmpul. Tremura patrafirul preotului, dar nu a plecat până ce nu ne-

a dat dezlegarea şi nu ne-a împărtăşit” (p.108).Părintele David se alipi grupului lor pentru o bucată de timp. Le adusecu sine smerenia cu care se ruga de parcă s-ar fi aflat în biserică, optimismulsău şi împăcarea cu Dumnezeu. “Era îndurerat de uşurinţa cu care unii preoţişi credincioşi şi-au lăsat legea unită” (p.118). Memorialistul încercă să-iamintească faptul că ei trecuseră la o biserică soră, ceea ce le înlesnisemutarea.

Cu înţeleaptă judecată, preotul scoase în evidenţă că nu biserica lacare trecuseră avea însemnătate, ci motivele ce operaseră fapta. El constatăcă prea mică însemnătate avea credinţa pentru neamul nostru. “Mă tem căavem să-l vindem pe Dumnezeu cu bucăţica, fie uniţi, fie neuniţi. Dacă s-ar fi

făcut presiuni să treacă ei la noi [adică ortodocşii la greco-catolici], lucrurile s-ar fi întâmplat la fel. Dacă Ana Pauker i-ar fi silit sau numai le-ar fi promis



avantaje materiale, mă tem că şi împrejur s-ar tăia. (...) Nu ateismul îipericulos. Că a fi ateu înseamnă totuşi o problemă de conştiinţă, ci o credinţănumai de formă, redusă la câteva obiceiuri exterioare, fără conţinut. (...) Nelăudăm că poporul nostru s-a născut creştin; nu ştiu dacă cu asta îl vomimpresiona pe Isus, dar aşa cum practicăm noi creştinismul dovedeşte că

parcă nu ne-am încreştinat încă” (p.118-119).Şi un atare neam cum să izbutească a găsi împăcarea cu Dumnezeu? 20 CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA

Cu adevărat ales este omul curat căruia i se arată Dumnezeu sau i seface auzit. Şi acela sfânt este. Chiar dacă rareori se atinge starea de graţiepomenită mai sus şi numai de către foarte puţini, unora mai numeroşi li seacordă privilegiul Chemării însoţit de o trăire pregătitoare a întâlniriimenţionate. Deşi nu este obligatoriu ca ea să urmeze. Departe de a fi vorbadespre înşelarea simţurilor, de care numai cel rău este în stare, cunoscutăsub numele ştiinţific al halucinaţiei, trăirea la care fac aluzie are o componentăpoetică a cărei menire este deschiderea sufletului în vederea unei comunicărimai intime cu Dumnezeu. Numind-o în termeni stilistici antropologici, este otrăire metonimică: cel mic îl înlocuieşte (în raporturile semantice, relaţionalefaţă de acela căruia îi este adresată Chemarea, şi doar atât), îl înlocuieşte,ziceam, pe cel mare, omul pe Dumnezeu, care-i preia chipul, după cum omuleste creat după Chipul şi Asemănarea Lui. Va să zică acest Chip, atât deimportant, devine vehicolul dintr-o stare în cealaltă. Numai că, spre deosebirede halucinaţie, de vicleană arătare, nimeni nu pretinde că a coborâtDumnezeu pentru uzul insului căruia îi este adresată Chemarea. Nimeni nu înşeală. Nimeni nu se lasă înşelat. Întâlnirea are un gust al setei de iertare şide înfruptare din Cel Viu, cum nu întâlneşti în fiece zi. Am numit mai adineaoriPoezia. Întâlnirea de mai jos musteşte de Poezie până la îmbătarea, întrusmerenie, cu Cele Sfinte.

Textul aparţine aceluiaşi Ion Gavrilă-Ogoranu şi este extras din “Braziide frâng, dar nu se îndoiesc. Rezistenţa anticomunistă în Munţii Făgăraşului”(Timişoara, Editura Marineasa, vol. 2).Lihnit de foame, pătruns până la oase de umezeală, doborât de-a-npicioarelea de osteneală, rătăcitor fără ţel limpede prin teritorii insuficient

cunoscute şi duşmănoase, aflate până le centimetru pătrat subsupravegherea securităţii, naratorul se înfăţişează mai abătut şi mai lipsit caoricând de cheful de a continua lupta. Căzuseră mulţi prieteni de nădejde în jurul său şi era conştient că altă soartă mai bună nu avea pusă de-o parte nicipentru el. De mult timp, dacă nu de vreun an, fugarii, hăituiţi pretutindeni, cubordeiele călcate, cu cămările din pământ devastate de urşi sau de trupe,ajunseseră a fura mâncare. Dar nu găseau pretutindeni săteni să aibă pâinede pe o zi pe cealaltă sau măcar vreodată. El, de pildă, nu găsise nici una dedouă zile. Noroc că fripsese nişte bureţi lângă tufişul unde dormise. Puterile îiscăzuseră şi, de n-ar fi fost un fagure de miere supt cu zgârcenie, să durezecât mai mult, nu ştia ce s-ar fi făcut.

“Se însera. Mergeam prin pădure când am dat de o biserică pustie. Eradin bârne, cu uşa încuiată şi bătută cu stinghii de lemn. Copăcei crescuseră



până la înălţimea ferestrelor, şi ele astupate. În vale se vedea o casă cufântână. Părea şi ea pustie” (vol.II, p.150). Cu mare artă, în atmosfera creatăse împleteşte pacea patriarhală cu straniul, vestind o jale cu pricini tăinuite,putând fi datorată unei holere, unei ciume, unei alte epidemii ce lăsaserăaşezările pustiite, la îndemâna fiarelor şi a vegetaţiei pregătite să înghită orice

urmă a civilizaţiei.Fugarul ajunsese în dreptul Blajului. Locaşul aparţinea mănăstiriiCărbunari, avea s-o afle peste ani şi ani.

“Am îngenunchiat în faţa uşii bisericii şi m-am rugat. Voiam să-mi iauraniţa în spate, când, întorcându-mă, am zărit un moşneguţ cu barbă albă, cerăsărise ca din pământ în spatele meu, ca un duh al locului. Mă întrebam înfricoşat dacă nu era doar o închipuire. “Linişteşte-te, tinere, văd ce fel de omeşti, te-am zărit rugânde-te şi am venit la tine. Anul trecut spre toamnă, autrecut pe-aici alţi doi tineri ca dumneata. Au fost omorâţi aproape de-aici, laObreja.” ” În căutarea lor pornise singur Ion Gavrilă-Ogoranu. Se despărţisede dânşii cu un an mai înainte, în august, când îi chemase un îndemn lăuntricneînţeles către un cunoscut de pe Târnave, pe care ar fi voit să-l revadă.Povestitorul încheie: “M-am despărţit de bătrân, încă întrebându-mă dacă eravis sau realitate” (p. 151).

Ion Gavrilă-Ogoranu ne transmite şi nouă, cititorilor săi, înfiorarearesimţită atât la vederea nepregătită a bătrânului cu chip din poveste, cât şi înurma comunicării făcută de acesta. Mai mult, cei din urmă fiori se îndatoreazăşi preciziei diagnosticului psihologic cu care l-a descifrat moşneguţul, la osingură privire scurmătoare. Căci el nu şi-a aruncat ştirea în obrazul unuinecunoscut, ci exact într-al aceluia ce avea nevoie să o afle, pentru a nu maizăbovi îndelung prin paraginile acelea duhnind a moarte.

Desigur că a fost o Chemare a lui Dumnezeu acea putere ce l-a smulsrătăcirii pe narator şi l-a îngenunchiat în noaptea adevărului în dreptulbisericuţei părăsite. Acest gest îl făcea atât de asemănător fraţilor săi de armeajunşi acolo cu un an în urmă... Iar asemănarea a deslegat limba martoruluimorţii lor de anţărţ... Prin mijlocirea asemănării l-a ‘recunoscut’ el şi l-a pus îngardă. Or, această punere în gardă constituie ultima şi cea mai de seamăChemare din acea întâmplare: Dumnezeu îl chema departe de moartea ce-lpândea...! Şi, astfel, i-a mântuit pentru a mia oară viaţa. 20

CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA Cu adevărat ales este omul curat căruia i se arată Dumnezeu sau i se

face auzit. Şi acela sfânt este. Chiar dacă rareori se atinge starea de graţiepomenită mai sus şi numai de către foarte puţini, unora mai numeroşi li seacordă privilegiul Chemării însoţit de o trăire pregătitoare a întâlniriimenţionate. Deşi nu este obligatoriu ca ea să urmeze. Departe de a fi vorbadespre înşelarea simţurilor, de care numai cel rău este în stare, cunoscutăsub numele ştiinţific al halucinaţiei, trăirea la care fac aluzie are o componentăpoetică a cărei menire este deschiderea sufletului în vederea unei comunicărimai intime cu Dumnezeu. Numind-o în termeni stilistici antropologici, este o

trăire metonimică: cel mic îl înlocuieşte (în raporturile semantice, relaţionalefaţă de acela căruia îi este adresată Chemarea, şi doar atât), îl înlocuieşte,



ziceam, pe cel mare, omul pe Dumnezeu, care-i preia chipul, după cum omuleste creat după Chipul şi Asemănarea Lui. Va să zică acest Chip, atât deimportant, devine vehicolul dintr-o stare în cealaltă. Numai că, spre deosebirede halucinaţie, de vicleană arătare, nimeni nu pretinde că a coborâtDumnezeu pentru uzul insului căruia îi este adresată Chemarea. Nimeni nu

înşeală. Nimeni nu se lasă înşelat. Întâlnirea are un gust al setei de iertare şide înfruptare din Cel Viu, cum nu întâlneşti în fiece zi. Am numit mai adineaoriPoezia. Întâlnirea de mai jos musteşte de Poezie până la îmbătarea, întrusmerenie, cu Cele Sfinte.

Textul aparţine aceluiaşi Ion Gavrilă-Ogoranu şi este extras din “Braziide frâng, dar nu se îndoiesc. Rezistenţa anticomunistă în Munţii Făgăraşului”(Timişoara, Editura Marineasa, vol. 2).Lihnit de foame, pătruns până la oase de umezeală, doborât de-a-npicioarelea de osteneală, rătăcitor fără ţel limpede prin teritorii insuficientcunoscute şi duşmănoase, aflate până le centimetru pătrat subsupravegherea securităţii, naratorul se înfăţişează mai abătut şi mai lipsit caoricând de cheful de a continua lupta. Căzuseră mulţi prieteni de nădejde în jurul său şi era conştient că altă soartă mai bună nu avea pusă de-o parte nicipentru el. De mult timp, dacă nu de vreun an, fugarii, hăituiţi pretutindeni, cubordeiele călcate, cu cămările din pământ devastate de urşi sau de trupe,ajunseseră a fura mâncare. Dar nu găseau pretutindeni săteni să aibă pâinede pe o zi pe cealaltă sau măcar vreodată. El, de pildă, nu găsise nici una dedouă zile. Noroc că fripsese nişte bureţi lângă tufişul unde dormise. Puterile îiscăzuseră şi, de n-ar fi fost un fagure de miere supt cu zgârcenie, să durezecât mai mult, nu ştia ce s-ar fi făcut.

“Se însera. Mergeam prin pădure când am dat de o biserică pustie. Eradin bârne, cu uşa încuiată şi bătută cu stinghii de lemn. Copăcei crescuserăpână la înălţimea ferestrelor, şi ele astupate. În vale se vedea o casă cufântână. Părea şi ea pustie” (vol.II, p.150). Cu mare artă, în atmosfera creatăse împleteşte pacea patriarhală cu straniul, vestind o jale cu pricini tăinuite,putând fi datorată unei holere, unei ciume, unei alte epidemii ce lăsaserăaşezările pustiite, la îndemâna fiarelor şi a vegetaţiei pregătite să înghită oriceurmă a civilizaţiei.

Fugarul ajunsese în dreptul Blajului. Locaşul aparţinea mănăstiriiCărbunari, avea s-o afle peste ani şi ani.

“Am îngenunchiat în faţa uşii bisericii şi m-am rugat. Voiam să-mi iauraniţa în spate, când, întorcându-mă, am zărit un moşneguţ cu barbă albă, ce

răsărise ca din pământ în spatele meu, ca un duh al locului. Mă întrebam înfricoşat dacă nu era doar o închipuire. “Linişteşte-te, tinere, văd ce fel de omeşti, te-am zărit rugânde-te şi am venit la tine. Anul trecut spre toamnă, autrecut pe-aici alţi doi tineri ca dumneata. Au fost omorâţi aproape de-aici, laObreja.” ” În căutarea lor pornise singur Ion Gavrilă-Ogoranu. Se despărţisede dânşii cu un an mai înainte, în august, când îi chemase un îndemn lăuntricneînţeles către un cunoscut de pe Târnave, pe care ar fi voit să-l revadă.Povestitorul încheie: “M-am despărţit de bătrân, încă întrebându-mă dacă eravis sau realitate” (p. 151).

Ion Gavrilă-Ogoranu ne transmite şi nouă, cititorilor săi, înfiorarearesimţită atât la vederea nepregătită a bătrânului cu chip din poveste, cât şi în

urma comunicării făcută de acesta. Mai mult, cei din urmă fiori se îndatoreazăşi preciziei diagnosticului psihologic cu care l-a descifrat moşneguţul, la o



singură privire scurmătoare. Căci el nu şi-a aruncat ştirea în obrazul unuinecunoscut, ci exact într-al aceluia ce avea nevoie să o afle, pentru a nu maizăbovi îndelung prin paraginile acelea duhnind a moarte.

Desigur că a fost o Chemare a lui Dumnezeu acea putere ce l-a smulsrătăcirii pe narator şi l-a îngenunchiat în noaptea adevărului în dreptul

bisericuţei părăsite. Acest gest îl făcea atât de asemănător fraţilor săi de armeajunşi acolo cu un an în urmă... Iar asemănarea a deslegat limba martoruluimorţii lor de anţărţ... Prin mijlocirea asemănării l-a ‘recunoscut’ el şi l-a pus îngardă. Or, această punere în gardă constituie ultima şi cea mai de seamăChemare din acea întâmplare: Dumnezeu îl chema departe de moartea ce-lpândea...! Şi, astfel, i-a mântuit pentru a mia oară viaţa. 22 CHEMAREALUI NICHIFOR CRAINICLA SMERIRE

Drept urmare a ieşirii cu bine din operaţiile suferite, rezerva dinsanatoriu ce adăpostea disperările şi nădejdile poetului începu să se umplecu nenumăraţi vizitatori, mulţi dintre aceştia deschizându-şi, larg şi peneaşteptate, baierele pungilor, pentru a suplini banii lipsă familiei, necesariacoperirii cheltuielilor de spitalizare şi tratament, care depăşeau cu multsalariul modest al unui profesor universitar. Iată cum se oglindeşte înconştiinţa memorialistului noua situaţie.

“Când rămâneam singur în cameră, cu cartea de rugăciuni pe piept,mă gândeam la toate aceste lucruri. Dumnezeu lucrează prin oameni, îmiziceam. El a îndemnat pe toţi medicii aceştia să-şi pună toată ştiinţa lacontribuţie. (...) El insuflă personalul acesta al sanatoriului, care caută demine nu ca de un client, ci ca de o rudă apropiată. El a şoptit acestor oamenisă-şi deschidă dărnicia. Cu ce m-am învrednicit eu, păcătorul, de toate acestesemne ale bunătăţii cereşti?” (“Zile albe, zile negre”, Casa EditorialăGândirea, Septembrie 1991, Bucureşti, România, p. 360-361).

Toate pretenţiile la experienţe ieşite din comun – aparent fireşti pentruun intelectual, pentru un teolog, pentru sensibilitatea unui poet de talia lui – senăruie cu prilejul depăşirii momentului critic. Specialistul în mistică pricepe căcele mai înalte şi cele mai abisale trăiri ale sihăstriilor se pot reduce la viaţa

noastră de zi cu zi, pentru acela care ştie să o citescă în lumina iubirii deDumnezeu.“N-am văzut nici raiul şi nici iadul în călătoria mea prin bezna de

dincolo, dar El mi-a făcut parte să încerc iadul în suferinţele îndurate şi săgust raiul în năvala de bunătate a sufletului omenesc. Înainte de boală amtrecut prin încercări zguduitoare, care mă făcuseră să văd că meritul nu econsiderat, că renumele e o deşertăciune goală, că veninul aproapeluinimiceşte tot binele pe care vrei să-l faci. Cu inima rănită şi cu puţinătateamea de om, mă dezgustasem de viaţă, de lume şi de tot” (p. 361).

Nichifor Crainic îşi pune o întrebare simplă, dar de aur. O întrebare pecare toţi suntem datori să ne-o adresăm, când se iveşte prilejul, şi nu numai

să ne-o adresăm, ci să-i şi găsim răspunsul potrivit propriei noastre înălţări.“Ce sens poate să aibă boala prin care am trecut? Dumnezeu mi-a dat-



o la timp, m-a trecut o clipă prin neantul morţii, m-a purtat până la margineamisterului de dincolo, ca să-l compar cu mâhnirile mele de mai înainte şi săvăd că, faţă de nemărginirea lui, ele sunt nimicuri pământeşti. Grozavasuferinţă prin care am trecut le-a ars şi m-a purificat de ele” (idem).

Răspunsul stă la îndemână, aşa cum e pregătit de memorialist: sensul

oricărei întreruperi a fluxului vieţii fireşti, va să zică, printre altele, a sănătăţii,despre care este vorba aici, nu e decât atenţionarea noastră că ne-am rătăcit,că ne-am depărtat de Făcătorul şi de legile Sale. Boala este o Chemare. Iatăcuvintele lui Nichifor Crainic:

“Mă reîntorc din moarte din mila nesfârşită a lui Dumnezeu” şi nu prinvreun merit deosebit al meu... “Zilele pe care le voi mai trăi de acum încolosunt un dar de la El, peste soroc, ca zilele lui Lazăt cel ridicat din mormânt.Am rămas cu sentimentul profund şi neclătinat că atât cât voi mai trăi e unplus dumnezeiesc peste cât aş fi avut de trăit” (idem).

Noi toţi cei care am fost dăruiţi de Domnul cu eliberarea din temniţe, cucât mai mult suntem datori să gândim după acest tipar? Nu există niciunuldintre noi (în afară de cei înrăiţi fără tămadă) care să nu fi simţit moarteaspirituală adulmecându-le stârvul la care i-a redus gherla. Întreruperea fluxuluivieţii fireşti a fost, pentru noi, aruncarea dincolo de gratii şi, cu acel prilej, amsimţit, fără înşelare, gustul morţii. Clipa morţii ne-a părut atât de evidentă încât de la ea înainte, indiferent de lungimea pedepsei ce ni s-a comunicat,ne-a revenit să reînvăţăm a trăi. Dacă fătul deprinde tehnica supravieţuirii subsoare, după naştere, în 9 luni de la concepere, noi am cucerit această tehnică în ani grei (pentru unii număraţi chiar peste douăzeci!)

Nichifor Crainic surprinde (continuând a trimite cititorul la bolnavul careşi-a învins neputinţele) deosebit de limpede şi reînvăţarea lumii, la care amfost toţi supuşi. De asemenea, el constată deosebirea dintre ‘înviaţi’ şi ceicare nu-şi cunosc bucuria de a trăi, pentru că nu au fost jefuiţi de viaţă nicimăcar o zi (sau dacă au fost, nu au devenit conştienţi a fi înotat prin apelemorţii şi ei!)

“Mugurii castanilor se umflau cât nucile, roşcaţi-verzui, gata săplesnească. Nu puteam încă să mă ţin pe picioare: sora mă sprijinea îndrumul până la geam. Pe bulevard vedeam trecători mişcându-se liberi înlumina soarelui, dar să ştii că mergi, să guşti bucuria fiecărui pas pe care îlfaci! Viaţa constă din mii şi mii de astfel de bucurii mărunte, pe care le uitămdin obişnuinţă. Numai cine le-a pierdut o dată poate să le descopere din nou

în toată frăgezimea lor primordială. Boala, suferinţa până în vecinătatea morţiie o nouă revelaţie a vieţii proaspete de parcă acum a ieşit din mânaCreatorului” (idem).

Iar pentru nesmeriţii care îşi închipuie că sunt şi ei suferitori, deci audreptul la înviere din această viaţă, ca cei morţi de vii pomeniţi, memorialistultrage concluzii aspre, pentru că luciditatea împiedică acoperirea adevăruluicumplit: “S-a zis că suferinţa purifică. Dar suferinţa în doze mici şi repetatemai mult înveninează decât purifică. Numai suferinţa covârşitoare e un dar dumnezeiesc, care înnoieşte făptura. Numai străbătând prin dogoarea ei teapropii din nou de taina vieţii şi a lui Dumnezeu” (p. 361-362).

23



ULTIMUL RĂSUFLET

Domnul Ion Diaconescu mi-a istorisit, cutremurat încă de amintire, că, în aceeaşi perioadă când Titel Petrescu fusese contactat de Ministerul de

Interne, găsindu-se nepotul lui Ion Mihalache singur în celulă, a auzit, sfâşiindtăcerea mormântală ce mucezea – linţoliu peste coridoare şi ziduri – un glasce strigă:

– “Sunt Ion Mihalache! Mi s-a propus să abjur doctrina naţio-nal-ţărănistă şi să mă despart de Domnul Iuliu Maniu, în schimbul libertăţii; şi amrefuzat!”

Era vocea unchiului său. A fost pentru ultima dată când a auzit-o.Isprăvind cele de mai sus, gazda mea rămase pe gânduri. O uşoară

paloare, cum coboară asupră-ne uneori în astfel de situaţii, îi umbri privirile.După un timp, se întrebă, ca şi când nici n-aş fi fost de faţă: – “Stai şi te totgândeşti: a greşit, din punct de vedere politic, Titel Petrescu? A mizat cădezicerii lui i se va răspunde cu eliberarea tovarăşilor săi politici; şi cea dinurmă a avut loc. Şi-a deservit cauza, dar şi-a servit prietenii...”.

Mă întrebam şi eu, în secret, ascultându-l: ‘Oare bărbatul acesta caremi-e atât de drag pentru modestia sa, bunul său simţ, buna lui dispoziţie,după atât amar de ani pierduţi sub betoanele temniţelor, regretăincoruptibilitatea fruntaşilor ţărănişti din tinereţea sa, când a fost condamnat şiel? Dacă ei n-ar fi fost intransigenţi, dacă el însuşi, după pilda lor, nu era la felde incoruptibil, s-ar fi bucurat de libertate după numai doar câţiva ani demizerie-n cătuşe...’. Am rămas câteva clipe să-mi rumeg neputinţa alegeriiunui răspuns. Apoi mi-am dat tot singur replica: ‘Aşa e, dar curajul naţional-ţărăniştilor le-a permis să-şi păstreze imacularea, astfel ca, în urma Revoluţieidin 1989, să reînvie acest partid care, de la înfiinţare, a constituit nădejdeaneamului nostru...’. Iarăşi se instaură în mintea mea tăcerea, o tăcerenemulţumită de cele rostite lăuntric. Pe urmă: ‘Şi la ce bun că a fost reînfiinţatacest partid minunat odinioară, când l-au invadat ca lăcustele comuniştii,securiştii, nechemaţii, pe când defulaţii temniţelor erau covârşiţi de numărulcelorlalţi din sânul lor şi de pe margini?’

Se pare că un tânăr ‘reeducat’, a câştigat într-atâta încrederea luiNicolski încât a primit o misiune ieşită din comun: să memoreze toate câte i leva încredinţa Iuliu Maniu, după introducerea sa în celula acestuia, pentru a le

comunica securităţii.Fruntaşul naţional-ţărănist se afla într-o stare jalnică, provocată, pelângă condiţiile cumplite de distrugere fizică şi morală ale detenţiei în izolaretotală, şi de vârsta sa înaintată.

Colegul de celulă ce i-a fost dat marelui naţionalist, i-a povestit de la început prin ce trecuse în reeducări şi l-a avertizat asupra a ce se aştepta dela el. A adăugat:

– “Sunt trimis de la Bucureşti să vă trag de limbă şi să înre-gistrez înmemorie tot ceea ce îmi veţi spune Domnia-Voastră. De aceea vă rog să-mi încredinţaţi numai cele ce credeţi D-voastră că trebuie ştiut de cătrecontemporani şi viitorime; ca urmare a acestei opţiuni să nu aveţi nimic de

suferit.”Se pare că tânărul – de pe timpul acela –, al cărui anonimat este



respectat, în memoriile sale, de Dumitru Bordeianu, continuă şi astăzi sătăinuiască “testamentul” oral al omului politic, ceea ce reprezintă o greşeală încondiţiile actuale, când eforturile de recuperare a istoriei românilor nu trebuieprecupeţite de nimeni. Un popor fără istorie este sortit pieirii. A păstra pentrutine fragmente din această istorie, din orice considerente s-ar ivi necesitatea,

constituie un act de indiferenţă faţă de neamul nostru, faţă de trecutul şi deperspectivele sale. (Aceasta presupunând că nu şi-a întâlnit sfârşitul el însuşi,prin temniţe sau la isprăvirea condamnării.)

Onestitatea ‘reeducatului’, cutremurată de ceea ce vedea că sesăvârşea cu cel mai de seamă om politic încă în viaţă al naţiei noastre, sepreschimbă în milă şi-l împinse la un act major de jertfă creştinească. Izbutisesă-şi păstreze un loc curat în suflet, unde nu lăsase să se strecoare otravamisiei lui, inculcată de torţionarii ce-l preschimbaseră în turnător, şi în întreagaperioadă a coabitării şi-a cedat porţia de pâine colegului prea slăbit şi a slujitneputinţelor acestuia.

24

NUMELE LUI DUMNEZEU

Într-una dintre cele mai frumos scrise cărþi de memorialistică dinreeducări, “Tăbliţele de săpun de la Itşet-Ip” (Craiova, Editura MJM, 2003),autorul, poetul Mihai Buracu, face o afirmaţie părelnic strigătoare la cer:“Dumnezeul din înjurătură e mai dulce ca zahărul de cartofi şi roşcovelecopilăriei”! (p.50-51).

Cine nu cunoaşte conţinutul scrierii, s-ar putea amăgi, din acest citat,că are de-a face cu nişte amintiri din copilărie, ale unui zburdalnic care adescoperit cât de agreabil este să încalci regulile bunei creşteri – ce te împiedică, prin gura părinţilor şi a parohului, să iei în derâdere cele sfinte,precum toţi derbedeii cartierului... Cel ce nu mă crede că este şi aceasta unadintre bucuriile anilor imaturi va să afle că – ţânc crescut pe lângă fustamamei şi fără reproş – trecând pe lângă o staţie bucureşteană de tramvai, încare se înghesuiau poate o sută-două de persoane în faimoşii ani ai sărăcieipreconizate pentru neamul său de către Gh. Gheorghiu-Dej, m-a ispititpârdalnica închipuire formată de comediile cu Stan şi Bran, Pat şi Pataşon, ori

Charlot şi am făcut un bulgăre de zăpadă, l-am tescuit bine în pumnii mei ceimici dar puşi pe fapte mari şi, când fu gata, l-am aruncat la nimereală înmulţime, dornic nevoie mare să iau seama la ce urma să se petreacă.Rezultatul îmi depăşi cu mult aşteptările. Bulgărele – deşi nu-midescoperisem încă astfel de îndemânări de trăgător de elită – lunecase dinplin, pe la spate, pe gulerul unui tânăr de vreo douăzeci şi ceva de ani.Acesta, nici una, nici două, zdupăi peste gardul scund de beton al grădiniipublice unde amplasasem bombarda pe două picioare ce-mi semăna ca douăpicături de apă şi o rupse la fugă după mine. Eu mâncam pământul şi,simultan, eram surprins de câte înjurături puteau zbucni printre buzele melenepângărite încă de atari blestemăţii. De unde le deprinsesem, nu ştiu; însă

sunt şi astăzi conştient că-mi procura mare liniştire sufletului de vânat înspăimântat să le slobod pentru întâiaşi dată în viaţă, printre gâfâieli.



La polul opus acestei evocări se situează intenţia d-lui Mihai Buracu,ascunsă în fraza de mai sus. Numai un ins care n-a trecut prin reeducări,cazul meu, este capabil să facă asocieri precum precedenta – adevăratăimpietate faţă de suferinţa umană cea mai acută trăită vreodată în România.

În termenii naratorului, iată pe ce culmi ale disperării ajunseseră cei

supuşi de semenii lor desfiinţării ca fiinţe umane. “Duhnim a groază de toţi şide toate, de scârbă pentru toţi cei ce ţi-au fost dragi. Icoanele din adâncuri leardem în mijlocul camerei pe un rug de împunsături, scrâşnete şi gemete înfiorătoare. A mai rămas ceva? Smulge-l şi, sângerând, aruncă-l pe jarulminciunii. Cu cât mai mare e pustiul rămas în urmă, cu atât mai bine. Mamele,surorile, târfe şi ele, sunt aplaudate la scenă deschisă. Invocarea sodomieistârneşte hohote. (...) Ne aflăm într-un bestiarum pregătit să dea un spectacolde gală la Judecata de Apoi spre ruşinarea diavolilor cei bătrâni, dar şi asfinţilor învechiţi în mila de aproapele şi facerile de bine” (idem). În termeniilimbajului nostru vulgar şi nemetaforizat, victimile erau supuse, subameninţarea uciderii în bătaie (mai niciodată împlinită, căci bâta se oprea latimp pentru a nu atinge definitiva mântuire de zile), trebuia să născoceşti celemai parşive închipuiri ce presupuneau descompunerea morală a întregii talefamilii, realizată mai ales prin strădania ta de a-ţi satisface bestialitatea cugenitoarea şi surorile proprii. Despre Maica Fecioară, despre Răstignitulpentru noi, de la începutul evului, despre Făcătorul a toate, se scorneau alteşi alte metamorfozări ale iadului în cuvinte. Durerea fizică şi a inimii ajungeala limită.

Şi dacă, ne avertizează povestitorul, călăii se opreau o clipă dincaznele la care-şi supuneau colegii de cameră şi se odihneau înjurându-i decele sfinte, “Dumnezeul din înjurătură [devenea] mai dulce ca zahărul decartofi şi roşcovele copilăriei”! Pentru că toate fuseseră vomate printreputreziciunile imaginaţiei şi tăvălite printre scârne atât de cumplit încâtblasfemia unei simple înjurături rămânea floare la ureche şi în loc să zgârieauzul îl mângâia ca o Sfântă Pace coborâtă pe aripi îngereşti în pofidatorţionarilor Securităţii (deşi o pace scrâşnită printre măselele lor), dar şicolegii tăi de detenţie, gâzi înălţaţi în rang dintre condamnaţii înşişi.

Cum de era cu putinţă aşa ceva? Înjurătura de Dumnezei să fie miereşi lapte pentru sufletele pe cale de a se pierde în vecia fără lumină?

Da. Aşa este. Fiindcă numele lui Dumnezeu, chiar şi rostit cu intenţiacriminală din acele bolgii, rămâne Numele lui Dumnezeu şi constituie cea maibinefăcătoare Chemare ce unge rănile nevindecate şi dă puteri noi celor mai

decăzuţi dintre suferitori.24

NUMELE LUI DUMNEZEU

Într-una dintre cele mai frumos scrise cărþi de memorialistică dinreeducări, “Tăbliţele de săpun de la Itşet-Ip” (Craiova, Editura MJM, 2003),autorul, poetul Mihai Buracu, face o afirmaţie părelnic strigătoare la cer:

“Dumnezeul din înjurătură e mai dulce ca zahărul de cartofi şi roşcovelecopilăriei”! (p.50-51).



Cine nu cunoaşte conţinutul scrierii, s-ar putea amăgi, din acest citat,că are de-a face cu nişte amintiri din copilărie, ale unui zburdalnic care adescoperit cât de agreabil este să încalci regulile bunei creşteri – ce te împiedică, prin gura părinţilor şi a parohului, să iei în derâdere cele sfinte,precum toţi derbedeii cartierului... Cel ce nu mă crede că este şi aceasta una

dintre bucuriile anilor imaturi va să afle că – ţânc crescut pe lângă fustamamei şi fără reproş – trecând pe lângă o staţie bucureşteană de tramvai, încare se înghesuiau poate o sută-două de persoane în faimoşii ani ai sărăcieipreconizate pentru neamul său de către Gh. Gheorghiu-Dej, m-a ispititpârdalnica închipuire formată de comediile cu Stan şi Bran, Pat şi Pataşon, oriCharlot şi am făcut un bulgăre de zăpadă, l-am tescuit bine în pumnii mei ceimici dar puşi pe fapte mari şi, când fu gata, l-am aruncat la nimereală înmulţime, dornic nevoie mare să iau seama la ce urma să se petreacă.Rezultatul îmi depăşi cu mult aşteptările. Bulgărele – deşi nu-midescoperisem încă astfel de îndemânări de trăgător de elită – lunecase dinplin, pe la spate, pe gulerul unui tânăr de vreo douăzeci şi ceva de ani.Acesta, nici una, nici două, zdupăi peste gardul scund de beton al grădiniipublice unde amplasasem bombarda pe două picioare ce-mi semăna ca douăpicături de apă şi o rupse la fugă după mine. Eu mâncam pământul şi,simultan, eram surprins de câte înjurături puteau zbucni printre buzele melenepângărite încă de atari blestemăţii. De unde le deprinsesem, nu ştiu; însăsunt şi astăzi conştient că-mi procura mare liniştire sufletului de vânat înspăimântat să le slobod pentru întâiaşi dată în viaţă, printre gâfâieli.

La polul opus acestei evocări se situează intenţia d-lui Mihai Buracu,ascunsă în fraza de mai sus. Numai un ins care n-a trecut prin reeducări,cazul meu, este capabil să facă asocieri precum precedenta – adevăratăimpietate faţă de suferinţa umană cea mai acută trăită vreodată în România.

În termenii naratorului, iată pe ce culmi ale disperării ajunseseră ceisupuşi de semenii lor desfiinţării ca fiinţe umane. “Duhnim a groază de toţi şide toate, de scârbă pentru toţi cei ce ţi-au fost dragi. Icoanele din adâncuri leardem în mijlocul camerei pe un rug de împunsături, scrâşnete şi gemete înfiorătoare. A mai rămas ceva? Smulge-l şi, sângerând, aruncă-l pe jarulminciunii. Cu cât mai mare e pustiul rămas în urmă, cu atât mai bine. Mamele,surorile, târfe şi ele, sunt aplaudate la scenă deschisă. Invocarea sodomieistârneşte hohote. (...) Ne aflăm într-un bestiarum pregătit să dea un spectacolde gală la Judecata de Apoi spre ruşinarea diavolilor cei bătrâni, dar şi asfinţilor învechiţi în mila de aproapele şi facerile de bine” (idem). În termenii

limbajului nostru vulgar şi nemetaforizat, victimile erau supuse, subameninţarea uciderii în bătaie (mai niciodată împlinită, căci bâta se oprea latimp pentru a nu atinge definitiva mântuire de zile), trebuia să născoceşti celemai parşive închipuiri ce presupuneau descompunerea morală a întregii talefamilii, realizată mai ales prin strădania ta de a-ţi satisface bestialitatea cugenitoarea şi surorile proprii. Despre Maica Fecioară, despre Răstignitulpentru noi, de la începutul evului, despre Făcătorul a toate, se scorneau alteşi alte metamorfozări ale iadului în cuvinte. Durerea fizică şi a inimii ajungeala limită.

Şi dacă, ne avertizează povestitorul, călăii se opreau o clipă dincaznele la care-şi supuneau colegii de cameră şi se odihneau înjurându-i de

cele sfinte, “Dumnezeul din înjurătură [devenea] mai dulce ca zahărul decartofi şi roşcovele copilăriei”! Pentru că toate fuseseră vomate printre



putreziciunile imaginaţiei şi tăvălite printre scârne atât de cumplit încâtblasfemia unei simple înjurături rămânea floare la ureche şi în loc să zgârieauzul îl mângâia ca o Sfântă Pace coborâtă pe aripi îngereşti în pofidatorţionarilor Securităţii (deşi o pace scrâşnită printre măselele lor), dar şicolegii tăi de detenţie, gâzi înălţaţi în rang dintre condamnaţii înşişi.

Cum de era cu putinţă aşa ceva? Înjurătura de Dumnezei să fie miereşi lapte pentru sufletele pe cale de a se pierde în vecia fără lumină?Da. Aşa este. Fiindcă numele lui Dumnezeu, chiar şi rostit cu intenţia

criminală din acele bolgii, rămâne Numele lui Dumnezeu şi constituie cea maibinefăcătoare Chemare ce unge rănile nevindecate şi dă puteri noi celor maidecăzuţi dintre suferitori.

26 DUMINICA FLORIILOR

“Se fac pregătiri pentru săvârşirea unor ritualuri satanice. Se împartrolurile şi sunt fericit că am fost ales pentru a fi asinul din Duminica Floriilor,purtător al celui jertfit pe cruce. Nici nu se putea o pedeapsă mai uşoară. Suntfericit, pentru prima oară fericit după cele două luni de la Piteşti şi după cei doiani de temniţă. Voi purta pe şale trupul celui care va fi răstignit Vineri. Estefericirea supremă de a nu fi decât o simplă asină purtătoare de Rege alIudeilor, hărăzit crucii şi supliciilor ei. Domnul este cu mine. Binecuvântat fienumele Lui.

“Am fost sortit să fiu asinul pe care în Duminica Floriilor din 1964, IisusPiteşteanul a intrat călare în Ierusalimul din Camera 4 Spital. Am luat astfelparte, în patru labe, la un desmăţ şi o orgie scârbavnică, la o litughisireneagră în care şobolanii au chiţăit osanale în cinstea mai marelui lor,proslăvindu-i pofta de sânge şi de suflete tinere, nevinovate. Nu mai ştiudacă, îngenunchiat fiind pentru a fi asinul Domnului, am sărutat falusul desăpun de la gâtul sacerdotului dement, dar ştiu că am şters cu palmele şigenunchii balele scuipate pe chipul şi înaintea celui pregătit pentru jertfă. N-au lipsit nici spinii aduşi de gardieni, nici bâtele care au înlocuit ramurile înverzite de salcie şi n-a lipsit nici judecata lui Ponţiu Pillat din Piteşti, care l-aosândit în batjocură pe hârdăul cu excremente. Şi toate acestea pe fondul înjurăturilor şi cântecelor obscene. Cu scârbă mare s-a urlat “Să serăstignească!” Fiecare ne-am dorit însă propria răstignire, intrarea în nefiinţă

cu orice preţ, chiar acela, suprem, de pierdere a mântuirii sufletului” (MihaiBuracu, “Tăbliţele de săpun de la Itşet-Ip”, Craiova, Editura MJM, 2003, p.51-52).

Până şi această liturghie inversată, această imitare pe dos a întâmplărilor sfinte, această cercare de jignire a celor mai dragi şi caldeagăţări ale sufletului de învăţătura despre Hristos şi despre naşterea uneicivilizaţii, civilizaţia noastră, civilizaţia iubirii de semen şi a iertării vrăjmaşilor noştri, până şi ea, în cele din urmă, nu este altceva decât o readucere înconştiinţă a jertfei lui Hristos pentru omenire, deci nu este altceva decât oChemare a lui Dumnezeu. Ateii, după cum am atras atenţia plecând de la unalt text semnat de Mihai Buracu, au fost totdeauna orbi la insinuarea celor

sfinte, peste voia lor, în cele mai mărunte gesturi ale lor, născocite tocmai întru distrugerea credinţei. Şi, pentru ca puterea lui Dumnezeu să nu fie în nici



un fel umbrită, aşa vor rămâne lucrurile până în veac. Repet: ateii vor slugărila curţile Domnului, oricare le-ar fi biata credinţă.

Cum am spus? Am vorbit oare despre ‘credinţa’ ateilor? Sunt conştientde ce anume am rostit?!

Sunt foarte conştient. Deoarece, alături de sensul religios al legăturii cu

Dumnezeu, credinţa mai are un înţeles, printre altele. Anume: ştiinţăşovăitoare, neîntemeiată pe argumente şi logică, va să zică: ‘neştiinţă’ ce iachip amăgitor al unei cunoaşteri. Aceasta este credinţa ateilor! Dacă ei ar protesta că se bizuie pe argumentele oamenilor lor de ştiinţă, le voi replica:‘Voi nu aţi verificat cu experimente proprii cele afirmate de către aceştioameni de ştiinţă. De cele mai multe ori nici măcar nu le-aţi citit opera, pentrua şti cu exactitate unde vă plasaţi în raport de ea. În cel mai bun caz, aţicercetat oglindiri ale gândirii lor, tipărite de către alţi cititori, în probitateacărora credeţi (atenţie: altă pâlpâire a credinţei!...). Nu sunteţi pregătiţi sărepetaţi vădiri chimice, fizice, astronomice, biologice, făcute de alţii. Aţi aflatdespre ele din manualele şcolare redactate de către diverşi inşi care nu aureluat experienţele trecutului, ci au citit ei înşişi în cursurile profesorilor lor despre probarea inexistenţei lui Dumnezeu, ca pe urmă să aştearnă pe hârtieimpresiile culese din acele lecturi şi să le dea drept bune.

Nu aceasta este credinţa? Îl crezi pe profesor, îl crezi pe omul deştiinţă, îl crezi pe propagandist (în cazul regimului comunist) şi niciodată nuajungi la adevăr prin mijloace proprii; în schimb, te închini la ceea ce îţi vândei drept adevăr imuabil....

– ‘Dar ce, tu poţi ajunge la adevăr prin mijloace proprii?’, m-ar putea întreba unul dintre ateii cu care mă cert. – ‘Desigur’, i-aş răspunde. – ‘Cumasta?’, ar hohoti dispreţuitor. – ‘Simplu: unul dintre mijloacele mele decunoaştere este tocmai credinţa infirmată de stupiditatea ta. Cine leapădăcredinţa, îşi ştirbeşte şansa de a cunoaşte. Pentru că ea constituie summumulcunoaşterii.’ – ‘Prostii! Cum să constituie credinţa un mijloc de cunoaştere?!Ea reprezintă opiumul cu care sunt înşelate masele de către claseleasupritoare...’ cum sună lozinca marxistă. – ‘Fără credinţă’, ar veni răspunsulmeu simplu ca viaţa, ‘n-am putea trăi dincolo de cea mai fragedă copilărie.Crezând că mama ne vrea binele, o ascultăm şi nu punem mâna pe uşa încinsă a sobei; mâncăm tot ce ne dă, crezând că nu ne va dăuna, că nu neva otrăvi; ne îmbrăcăm călduros când ne pregătim să alergăm la săniuş; neducem la şcoală să învăţăm carte; ne ferim de tovărăşiile rele; şi aşa maideparte. Iar dacă nu credem în mama şi nu facem toate acestea, ne învaţă

viaţa că necredinţa se plăteşte. Ce părere ai?!’ – ‘Înţeleg; cât timp n-am ieşitdin copilărie, ai dreptate... Însă, când mi se dezvoltă mintea, e o ruşine să maiadmit a făptui în temeiul credinţei!’ – ‘Vrei să spui că, ajuns la anii şcolarizării,nu mai ai nevoie de credinţă, da?’ – ‘Întocmai!’ – ‘Păi, despre ce am vorbitadineaori? Nu despre credinţa în profesori şi manuale neverificate de tine,necesară progresului tău pe calea... ateismului? Quod erat demonstrandum!’ – ‘În timpul şcolii tot copil eşti, însă mai târziu, la maturitate...’, se încăpăţânează replicantul meu necredincios. – ‘La maturitate?! Dacă n-aicrede că soţia te iubeşte, te respectă, te urmează în toate, nu aleargă ca ouşernică, prin casele prietenilor tăi, nu ţi-aruncă banii în buzunareleibovnicilor, să petreacă din truda ta, unde ai ajunge? Ai mai putea munci, te-ai

mai putea bucura de viaţă? Ai mai putea privi, de atâtea dezamăgiri, soarele-n faţă? Fără credinţă, n-ai putea scurma neantul după bani. Ba nici măcar n-ai



putea respira (pentru că şi pentru aceasta trebuie să crezi că nu eşti otrăvit deemanaţiile civilizaţiei antiumane în care trăim, adică să ai încrederea căDumnezeu te va apăra, chiar dacă nu crezi în Dumnezeu... nici în intervenţiaLui în traiul nostru...).’ Am tăcut. Apoi: ‘Ce să mai vorbim? Ateii trăiesc într-oignoranţă prostească fără margini. Am pierdut destul timp. Dacă nici aceste

argumente nu-ţi dau de gândit, măcar fii consecvent ateismului: trăieşte împotriva tuturor regulilor civilizaţiei noastre. La capăt de drum ce crezi că tepândeşte?’ Cum n-are răspuns, deoarece ateii n-au cum avea răspuns,adaug fără a-i mai aştepta replica: ‘Nu ştii? Să-ţi spun tot eu. Te pândeştesinuciderea, deoarece exişti, nu din voia lui Dumnezeu, socoţi, nici dintr-a ta,ci dintr-a nu ştii cui, într-o lume fără sens, nici temelie, pe unde îţi dai seamacă nu merită să continui a bântui!’

Mai are rost să insist că atunci când Ţurcanu şi acoliţii săi îşi băteau joc de Iisus, în ‘comediodrame’ ca cele de la începutul acestui text, ei nufăceau decât să confirme că Dumnezeu se afla printre ei. Şi tot Dumnezeu îichema pe cei chinuiţi de ei să îi aducă şi pe calea aceea cumplită prinosuldragostei lor. 27 GLASUL IUBIRII

Mă aflam într-o sală de conferinţe aglomerată, din Piteşti, oraşulororilor reeducării. Un simpozion ai căror invitaţi eram evoca, în lacrimi, aceltrecut rămas căscat – prăpastie fără fund.

Un nou vorbitor aduse în sală, pe calea magiei literare, aburul iubiriisale de o viaţă. Se numea: Mihai Buracu. Ascultându-l, mi-am spus: ‘Iată căexistă la nesfârşit materie pentru analiza ‘Chemării lui Dumnezeu în temniţelecomuniste’. Trebuie să continui a scrie pe această temă [publicasem un primvolum cu titlul de mai sus], să nu las nebăgate în seamă aceste apariţiifulgurante ale dumnezeirii îndărătul gratiilor, apariţii ce ne-au întărit, ne-au îndrumat, ne-au salvat vieţile şi sufletele din iadurile pământeşti...’. Celeauzite la difuzor sunau precum urmează:

“Prin zidul de gemete şi urletele torţionarilor pătrund de afară pefereastra larg deschisă strigătele vesele ale unor copii care se joacă pe untăpşan din apropierea închisorii. În raiul de afară răsună deodată o voce decopil, glasul unei fetiţe: “Mihai!... Mihai!...” Pe neaşteptate se deschid porţile

unei alte lumi şi vin către mine rugăciunile copilăriei şi imnurile dragosteineîmplinite.“Trece prin hoitul meu încă viu, venind de nu ştiu unde, o voce

nemaiauzită, înfiorată, mângâietoare, dictându-mi versurile unei poezii, spusăde la început şi până la sfârşit fără nici o ezitare, o poezie pe care nu amgândit-o, dar care s-a revărsat în mine ca un balsam dumnezeiesc:“Cine mă strigă: – “Mihai!...” şi îmi bateLa porţile inimii mari şi-ntristate;De-mi farmec auzul cu strigătul ei?”– “Sunt eu, prea iubite, ţi-aduc ghiocei,

Ţi-aduc primăvara şi dorul să vii.

Sunt Paştile azi, iar tu întârziiSunt tristă, cu noaptea, te-aştept în veghere.



Grăbeşte e timpul să mergi la-Nviere!” – “Ce stranie jale chemarea-ţi mi-aduce.Nu-i timpul, iubito, sunt încă pe cruce.Ia-ţi dorul de mână şi pleacă-ndărăt,Căci scris este ceasul când am să m-arăt

Cu răni încă vii la mâini şi picioare.Să-ţi spun: – Pune mâna şi vezi de mai doare,Dar râzi fericită, deşi-s sângerat,Căci scris e că astăzi din morţi m-am sculat!”

Poezia a trecut prin mine, de parcă ar fi fost zămislită de mult, învăţatăpe de rost şi imprimată definitiv pe banda magnetică a memoriei, deşi nu măgândisem niciodată la ea şi nici starea în care mă aflam nu era favorabilăinspiraţiei poetice. Totuşi ea a venit, m-a cutremurat şi mi-a dat speranţarevenirii, cândva, după Învierea din morţi, lângă fiinţa iubită. Dictată de unautor necunoscut, poezia a avut totuşi un destinatar: Marga, fata pe care oiubeam şi care m-a aşteptat timp de cinci ani, devenindu-mi soţie după ieşireadin captivitate.”

Cheia enigmei din acele clipe providenţiale ale victimei reeducărilor nuam găsit-o nici astăzi, după, cred, doi ani de la primul contact cu acesteversuri.

Nu este întâiaşi dată când mi se împărtăşeşte faptul că un necunoscutinvizibil şi neaşteptat, mai curând: un necunoscut imposibil, a comunicat opoezie prin mijlocirea unui ins supus torturii, înscriind-o în memoria acestuiade parcă ar fi fost cunoscută de demult. În cartea: “Sânge pe râul Doamnei.Până când atâta suferinţă?” tratând despre rezistenţa în munţi a celor adunaţi în jurul fraţilor Arnăuţoiu, am pomenit despre vizualizarea unei mâini ce ascris în aerul celulei o poezie percepută de către o tânără însărcinată, fiică apreotului Constantinescu, care nu scrisese în viaţa ei un vers cum, spredeosebire de dumneaei, este cazul lui Mihai Buracu, poet dinainte dearestare. Dacă în două rânduri fenomenul a avut loc, sunt singur că el s-a maiivit şi în alte situaţii care, din păcate, nu mi-au ajuns încă la cunoştinţă.

Am preluat ideea unui autor necunoscut din ultimul paragraf citat demine anterior din “Tăbliţele de săpun de la Itşet-Ip” (Craiova, MJM, 2003,p.53-54), care idee ascunde o întrebare neprecizată: cine este acel autor? Unprim răspuns nu explică nimic: autorul căutat se numeşte: subconştientul.

Dacă am ajuns la această noţiune, cercetăm ce e subconştientul. Vomconstata că nu avem datele ce să ne lămurească actul creerii subconştiente a

unei poezii cu ritm şi rimă, împărţită în strofe, cu unitate ideatică şi un mesajnu numai percutant din punctul de vedere al sensibilităţii, ci şi deosebit declar. Iar în acesta, personal, eu citesc, după interesul investigaţiei mele, oChemare a lui Dumnezeu.

Un al doilea răspuns (pentru mine, în mod special, el vine ca de lasine) este: autorul e Dumnezeu, răspuns ce se acordă cu concluzia mea.Dumnezeu ni se adresează în chip figurat, adoptând o persoană sau alta camască, pentru că ar fi foarte periculos pentru sănătatea noastră psihică şi, înconsecinţă, pentru mântuirea noastră, să ni se arate sau să ne vorbească de-a dreptul, noi nefiind pregătiţi să-L vedem, să stăm de vorbă cu El, printr-o îndelungată şi aspră asceză şi curăţire prin rugăciune, cum nici Moise nu a

fost pregătit pentru întâlnirea cu necunoscutul de pe munte. Totuşi, aici sevădeşte o crăpătură în poarta ce ne desparte de Ceruri, îngăduind o infirmare



parţială a afirmaţiei precedente. Condiţiile speciale ale victimei reeducărilor sau ale anchetelor, cum era aceea prin care trecuse conlocutoarea mea, fiicăa părintelui Constantinescu, ori Mihai Buracu, autorul adoptiv al versurilor dePaşti, pot fi echivalate, într-o sferă din care lipseşte opţiunea pentru asceză,cu asceza impusă de anchetatorii călăi. Ne mulţumeşte asta? O asceză

impusă dă oare aceleaşi roade ca una aleasă? Probabil că da, dacă celsupus ei o acceptă în spirit creştin, ca venind de la Dumnezeu şi nu de laticăloşii ce te chinuie, şi o însoţeşte de toate caracteristicile exterioare aleascezei autentice, dintre care cea mai de seamă este rugăciunea neîncetată.

Aşadar, socotesc că am întâlnit în memoriile din temniţă ale lui MihaiBuracu o nouă Chemare a lui Dumnezeu, una foarte personală, o Chemare la Învierea din moartea fizică şi sufletească în care se lăsa să alunece victimade la Piteşti, o Chemare la iubirea – cale către Înviere, o Chemare lanădejdea Învierii din morţi, adică a ieşirii în libertate şi, finalmente, o Chemarela Credinţă, iară şi iară. 28

SĂ NU DEMIŢI DE LA ROSTURILE TALE

Este emoţionantă remarca lui Gheorghe Jijie, cu care debuteazăcapitolul “Ecouri şi mărturii” din bogata sa monografie “George Manu” ,publicată de Fundaţia purtând numele universitarului căzut victimă a‘tuberculozei de Aiud’. Am folosit acest termen în nădejdea că un tânăr licenţiat în medicină va pleca de la născocirea mea obraznică pentru a studia într-o teză de doctorat manifestările şi, eventual, vindecările ‘miraculoase’ aleacestei boli necruţătoare în bolgiile Aiudului şi ale celorlalte temniţecomuniste. Fraza la care mă refeream este: “lumina pe care Dumnezeu apus-o în mintea lui George Manu a radiat în toate direcţiile, cât timp a vieţuit,s-a propagat reflectându-se din oglindă în oglindă umană şi apoi a rămas împietrită sub forma unei icoane sfinte în adâncul fiecăruia din cei care l-aucunoscut” (p.321).

Pentru cititorii care nu au ştire despre acest aspect al existenţei celuicare a fost elevul d-nei Curie, sub îndrumarea căreia şi-a susţinut teza:“Recherches sur l’absorption des rayons á” şi, la polul opus al existenţei, afost comandant interimar al Mişcării Legionare (1943), conferenţiaruluniversitar George Manu a condus o adevărată şcoală în penitenciarul Aiud.

Pentru această pricină, acelaşi Gheoghe Jijie a găsit o inspirată desemnare asa prin sintagma: “Rectorul Universităţii Aiud”. În ce măsură merita George Manu un titlu universitar de maximă

însemnătate, precum cel citat? Ştiinţa sa neegalată de nimeni dintrecondamnaţi l-a desemnat ca emiţătorul unic al tuturor tăbliţelor de săpun,tălpilor de bocanc (pentru cei din aceeaşi celulă), spărturilor de geam, cecirculau din om în om, din celulă în celulă, de la un etaj la celălalt, răspândindlecţii de limbi moderne (franceză, engleză, germană), însoţite de lămuririlegramaticale, de vocabularele cuvenite, de exerciţiile potrivite. Dicţionarecomplete dintr-o limbă într-alta, tratate de istorie, geografie, fizică, istorieliterară, desigur la un nivel astfel chibzuit din punct de vedere pedagogic încât

să poată folosi şi colegii de detenţie cu o pregătire mai puţin sigură şicomplexă cunoştinţele puse de el în circulaţie. Cât timp a trăit George Manu,



de toate acestea s-au bucurat toţi contemporanii săi de la Aiud.Alături de mijloacele expuse mai sus pentru răspândirea învăţăturii, s-a

folosit intens şi bătutul în perete sau în ţevile caloriferelor, în ritmul alfabetuluiMorse. Atunci când urmărirea la care-i supuneau caraliii pe condamnaţi a întrecut măsura şi se părea că nu le mai rămânea acestora nici o şansă de a

mai folosi înaltele cunoştinţe ale profesorului devenite mană cerească pentruei, George Manu inventă un sistem de comunicare nou şi imbatabil, pentru anu se întrerupe ‘cursurile Universităţii’ sale. Este vorba despre transpunereaalfabetului Morse în noduri făcute pe fire de aţă smulse din obiele sau saltele:un nod = un punct, iar două noduri geminate = o linie. Aţa făcută tibişir eralăsată să cadă la uşa colegilor, la baie, la closet ş.a.m.d. Aceştia, culegând-o,o ‘citeau’ nu nesaţ şi studiau cele înscrise pe nodurile ei...!

O atare viaţă, închinată exclusiv celorlalţi, fu încununată, prin voia desus, de o exemplară renunţare la ultimul bine ce i se putea face:medicamentele, antibioticele recent intrate în ţară, singurele în stare săcombată tbc-ul ce-l măcina. Crăciun, comandantul Aiudului, i-a propus să-idea streptomicină în schimbul abjurării crezului său politic. George Manusocoti că preţul sufletului său era mult mai mare decât sănătatea satrupească. Astfel, când se pregătea să-şi dea îngerilor acest suflet păzit cuultima suflare, ceru colegului arhitect Goga: “Spune tuturor că nu am acceptatnici cel mai mic compromis” (p.432).

Gheorghe Jijie reia spusele unui martor al repauzării profesorului. Elesună ca o pagină de “Pateric”:

“Se stingea în fiecare clipă. Numai ochii îi mai ardeau ca două luminiţeşi pieptul i se zbătea dureros. Transpiraţia morţii îi scosese broboane pefrunte şi pe pieptul care îi era dezvelit. Deodată, ţintindu-şi privirea în tavan, azis cu o voce de nerecunoscut:

– Iertaţi-mă, fraţilor. Daţi-mi voie să oftez o dată.Profesorul Manu a oftat adânc. Parcă acest oftat se asemăna cu un alt

geamăt, pe care Fiul Omului l-a avut pe Cruce, când suferinţele au atinsparoxismul. Apoi s-a zvârcolit într-un spasm scurt, chinuitor, faţa i s-a crispatşi din pragul morţii a mai avut luciditatea de a mai spune câteva cuvinte pecare nu le voi putea uita niciodată:

– Fiţi credincioşi idealurilor voastre şi rămâneţi demni.A mai spus câteva cuvinte pe care noi, care eram lângă el, în alte

paturi de suferinţă, nu le-am înţeles. După un timp, trupul lui a început să serăcească şi pe faţa lui s-a înălţat, din străfundurile fiinţei lui, din nou,

seninătatea, doar în colţul buzelor şi sub unghiul pleoapelor s-au adâncitcâteva cute subţiri şi negre de durere” (p.368-369).

29 CHEMAREA LA VIAŢĂ

Naratorul, Puiu Năstase (“Temerarii”, Editura Metafora, 2004), evocăperioada cumplită a reeducărilor suferite. Starea de spirit, în acele condiţii,friza permanent gândul sinuciderii (vezi a treia propoziţie de mai jos, aceeaneisprăvită).

“Aşteptam zorile cu resemnare. Şi mă rugam fie să fiu omorât înbătaie, fie... Nu îndrăzneam să mă gândesc la a doua soluţie. (...) Eram



resemnat dar zdrobit sufleteşte şi aşteptam reînceperea bătăii. Priveam lafigurile celor din jur; nici o rază de cer pe ele” Cititorul a înregistrat aceastăsecătuire a izvoarelor sacrului în acea cameră şi în acea dimineaţă ostenităde existenţă. “Figuri obosite, deprimate, întunecate şi câteva luminate parcăde o bucurie satanică; bucuria de a avea puterea de a chinui pe alţii, după ce

ei înşişi fuseseră chinuiţi” (p.236-237).Deşi încă naratorul se abţinea de a gândi la provocarea propriei morţi,felul în care evoluau lucrurile într-acolo l-ar fi condus. Dar Dumnezeu nu voiasă se înfăptuiască un atare păcat.

Drept pentru care, uşa celulei fu deschisă şi gardianul strigă o sumă dedeţinuţi după o listă pregătită dinainte. Ajunseră în cabinetul medical, undefură datori să se dezbrace pentru un control general. Starea memorialistuluiera foarte gravă: nici măcar nu putu să-şi scoată singur hainele. După ce-iprivi sângele închegat pe corp şi vânătăile, medicul îi spuse: “Nu poţi merge lalucru în halul acesta! Eşti respins!” Disperat de faptul că rămânea încontinuare la dispoziţia bătăuşilor a căror victimă fusese şi până atunci,deţinutul respins căzu în genunchi şi se adresă reprezentantului administraţieicu termenii: “Domnule doctor, trimiteţi-mă la lucru. Dacă mă trimiteţi îndărătvoi fi ucis şi mă veţi avea pe conştiinţă. Vă implor, vă implor!” Tonul, curajulde a dezvălui cele petrecute în reeducări, implorarea, atât de rară în discursulpenitenciarelor şi apelul la conştiinţă, schimbară decizia medicului şi îl înscrise pentru a pleca şi el. Acestea să-l fi influenţat pe doctor în scurta sadeliberare cu sine însuşi sau Dumnezeu se folosise de buzele sale pentru a-lchema pe Grigore Năstase iarăşi în sânul creştinătăţii, din care fusese ispititsă se smulgă?

După încheierea formalităţilor, povestitorul a fost condus, dimpreună cuceilalţi desemnaţi să plece la muncă, într-o altă cameră. De aici se vedea obiserică din Gherla.

Fericit de cele ce se petreceau cu el, se interesă ce dată era.“‘27 octombrie’, mi se răspunde. Şi atunci deodată se face parcă

lumină în sufletul meu. 27 octombrie, ziua Sfântului DIMITRIE BASARABOV,patronul Bucureştilor, în Biserica Ortodoxă. (...) Pe ziua de 26 Octombrie(Sfântul mare martir şi patron al Cruciaţilor: Sfântul Dimitrie Thesaloniceanul),moaştele Sf. Dimitrie Basarabov (fiindcă trupul lui a rămas incoruptibil) suntscoase în curtea Patriarhiei şi tot creştinul bucureştean merge să se închineSfântului, să-i sărute mâna şi să-i aprindă o lumânare” (p.238). Mari rugătoarepe lângă Sfântul Dimitrie Basarabov erau mama şi bunica naratorului. De

aceea socoteşte el că a meritat intervenţia Proniei pentru a fi scos din flăcăriletorturilor şi această re-Chemare la nădejdea creştină.

30 UN SEMN DE SUS IGNORAT

La destul timp după liberare, la capătul primei condamnări, PetreGrigore Năstase (“Temerarii”, Editura Metafora, 2004) reîncepu a fi bântuit deturnătorii anume trimişi să-l provoace pentru a-l denunţa în vederea unei noi

arestări. Dintre aceştia, unul deosebit de periculos pentru el, deoarecefuseseră colegi încă din perioada cursurilor primare, apoi, la vremea cuvenită,



împărţiseră suferinţa la Jilava, deci se zidise în sufletul naratorului o mare încredere în camaraderia celuilalt, ca a unui ins bine cunoscut, verificat. Ambiitrecuseră prin reeducări, memorialistul izbutind să scape printr-un gestaproape nebunesc, dar mântuitor, pe când Paul Caravia, după cum se numeaal doilea, căzuse, după torturi cumplite, devenind chiar şef de cameră, deci

conducător al torţionarilor acolo. Mai mult, adoptase gândirea atee.Fără să ţină seama de avertismentele primite cu privire la fostul săuamic din copilărie, Grigore Năstase, într-un elan firesc de a vrea să-l ajute areveni la simţămintele datorate în raportul cu Dumnezeu, în loc de a-l evita, i-a căutat prezenţa, mânat de “o milă nespusă”. S-a străduit să-l convingă areveni asupra determinării sale de a nega dumnezeirea, să-i redeschidă ochii,dar se izbea de o hotărâre de piatră. Îşi culegea argumentele din teologii ruşivieţuind la Paris (îmi amintesc că mi-a povestit cândva), iar celălalt replicaapelând la citate din ‘clasicii marxism-leninismului’. Descoperireamanuscriselor de la Qumran îi dădu apă la moară reeducatului pentru asusţine că Hristos nici măcar nu avusese o existenţă istorică.

“Îmi amintesc că la o ultimă întâlnire, când Paul a venit la mine şi aintrat în cameră, un fior puternic mi-a trecut prin şira spinării, inexplicabil şinicicând simţit înainte sau după aceea.” Neobişnuita senzaţie, aproapeimaterială, se impuse conştiinţei şi, conform elanului stârnit de ea în chipinconştient, Grigore Năstase avu o reacţie nu atât gândită cât datorată uneipresimţiri. “Aproape fără să vreau, i-am spus:

– ‘Paule, tot ce vom vorbi, aici să rămână numai între noi! Îmi promiţi,nu-i aşa?’

– ‘O, desigur’ (...)Şi ne-am despărţit, fiind convins că este irecuperabil. Ceva era rupt în

el şi chiar figura lui părea că luase asemănarea lui Iuda.”Desigur că povestitorul nu avea de unde să cunoască figura

vânzătorului lui Iisus, pentru a putea să o recunoască în trăsăturilecontemporane lui. Este vorba numai despre o intuiţie. Dar nu una oarecare.Cunoscuţii lui Caravia îşi amintesc voinţa dură de putere înscrisă în desenulfălcilor lui, mai ales a celei inferioare, bine căptuşită cu o muşchiulaturăneevidentă dar lizibilă în încordarea ei permanentă, după cum reţin privirilesale metalice, aspru iscoditoare, lipite de chipurile din jur pentru a pătrunde înadâncul lor aşa cum lipitorile se agaţă cu ventuzele de pielea lipsită deapărare, inconştientă că urmează să i se sugă viaţa. Mustaţa deasă şi căzutăpe oală sta împrejmuită pe obraji, bărbie, gât, de peri ce păreau totdeauna

neraşi, atât de arţăgos ieşeau la lumină din rădăcinile grosolane. Râsul lui, cese voia antrenant, dar din care zbucneau colţi pietroşi, cinici, plini de răutate,nu poate fi uitat cu una, cu două de către cursanţii reciclărilor editoriale,provocaţi de el prin grave atacuri anticomuniste, atât de grave încât toţiamuţeau, coborându-şi cuminţi privirile în caiete şi lăsându-l pe lector săaştepte măcar o reacţie de soiul şi pe măsura ispitelor sale, dar, mai înţelepţidecât Grigore Năstase, nu se lăsa nimeni ‘corupt’ şi continuau a tace chitic,simţind pânda omului de la catedră. Din întreaga-i făptură respira o încredere în sine oarbă şi o putere hipnotică asupra semenilor, astfel încât fără a-lcunoaşte, după cum nu ştiam nimic din trecutul său, după câteva încrucişeriale drumurilor noastre pe stradă, m-am pomenit salutându-l cu sfială, ceea ce

am continuat intermitent a face şi după ce mi-am dat seama că, de fapt, nicivorbă să fi fost prezentaţi unul celuilalt vreundeva şi că nici nu frecventam



aceleaşi medii. Atât de impresionantă îi era personalitatea! Înfăţişarea saoscila între aceea a unui şef de cadre intelectualizat şi a unui stahanovistciocănar, a unui bandit nestăpânit şi a unui dictator ale cărui forţe nudepăşeau limitele unui birou nenorocit şi mărunt dintr-o suburbienecunoscută, duhnind a usturoi şi sudoare.

Ca urmare a făgăduinţei trădătorului, după cum specifică (era să zic:cu umor) naratorul, pe 28 octombrie 1959, de “Sfinţii Apostoli Simeon şi IudaTadeul în calendarul Bisericii Catolice, sfinţii mucenici Ferentie şi Neonila şicuviosul Firmilian, în sinaxarul ortodox” (p.317; mă-ntreb de ce “sfinţii” catolicimerită iniţiala majusculă pe când cei ortodocşi nu) a fost arestat.

În camera de anchetă, după vreo lună, fu adus acelaşi Paul Caravia.Trecu în revistă întreaga lor copilărie şi adolescenţă comună, punându-şipersonalitatea în paralel cu cea a anchetatului, ‘legionar înrăit’, după cumdovedea, pe când el, în urma ruperii a două dintre coastele sale în reeducări,avusese revelaţia umanismului comunist. Nu uită să reia în faţa securistului şidialogul ultim al lor, când victima îl rugase să păstreze discreţia asupraconvorbirilor purtate împreună.

Chemarea lui Dumnezeu se făcuse simţită la timpul potrivit prin acel“fior puternic [care...] i-a trecut prin şira spinării, inexplicabil şi nicicând simţit înainte sau după aceea.” Din păcate nu suntem totdeauna pregătiţi să-i dămascultare deşi, dacă nu o facem, Dumnezeu lasă lucrurile să evolueze dupăvoinţa noastră neştiutoare şi după slăbiciunea minţii noastre. În cazul de faţă,Grigore Năstase a crezut că avea chemarea de a-l reintegra pe Caravia înrândurile credincioşilor. Cu toate că fusese avertizat asupra mutilăriipersonalităţii aceluia, persevera în credinţa că avea puterea să-l readucă pefăgaşul cel drept. Dumnezeu i-a trimis semnul pe care numai el îl putearecunoaşte şi n-a voit să ţină seama de acela. E vorba despre o neascultaredatorată orbirii adusă de mândrie. O neascultare plătită cu o nouăcondamnare. 31 CHEMAREA PRIN VIS

Grigore Năstase (Petre Gregory C. Anastasis (Puiu Năstase)) aflat înpenitenciarul Piteşti într-un grup de prieteni, este confidentul unuia dintre ei înprivinţa unui vis al lui, “un coşmar (...) în care îi apăruse Iisus palid şi

însângerat, reproşându-i că şi el, Niculiţă Suciu, va fi unul din aceia care îl vor sacrifica din nou pe Golgota secolului douăzeci. Visul a fost aşa de puternic încât sibianul s-a sculat plângând şi strigând cu o voce disperată: ‘Nu,Doamne, nu!’” (“Temerarii”, Constanţa, Editura Metafora, 2004, p.205).

Reeducarea începuse în alte camere. Nu este limpede din context înce măsură colocatarii cu autorul deveniseră conştienţi de spaimele şisuferinţele abătute asupra a numeroşi dintre ceilalţi deţinuţi ai închisorii. Certeste că nu peste mult timp şi ei vor cunoaşte destinul obştesc al studentuluiromân în acea perioadă în locaşul diavolilor numit. Autorul nu este explicit niciasupra modului cum a suportat Niculiţă Suciu valul de ură ce urma să senăpustească şi asupra sa. Oare visul s-a adeverit? A devenit şi el torţionarul

colegilor săi şi blasfemiatorul lui Iisus? Mai mult ca sigur că da, deoarecenimeni nu scăpa de aceste înjosiri odioase.



Dacă nu în sensul literal, este sigur că visul a vestit visătorului şiintimilor cărora li l-a povestit apropierea vertiginoasă a slugilor lui Antihrist şide mănunchiul lor, astfel încât coşmarul lui Niculiţă Suciu s-a preschimbat într-un avertisment; nu numai într-un reproş, dar şi într-o Chemare, pentru toţicei care au fost martorii relatării lui. O Chemare la pregătirea sufletească, la o

împăcare cu Dumnezeu înainte de ruperea oricărei punţi către El, o Chemarela încordarea puterilor sufleteşti pentru a te opune Răului ce avea săpotopească şi asupra ta, o Chemare la regăsirea lui Dumnezeu înainte de îndepărtarea de El la distanţe spirituale incomensurabile.

În aceeaşi carte, un alt vis constituie dovada mult mai evidentă aChemării, ba este Chemarea în sine. Cel care a avut visul se numea VirgilMoşoiu şi era cumnatul lui Petre Pandrea.

Virgil Moşoiu “avea o credinţă puternică în Dumnezeu şi, pe moşia luidin judeţul Buzău, voia să zidească un schit închinat Sfintei CuvioaseParascheva, pentru care avea o veneraţie deosebită. Mi-a povestit că, laCanalul Dunăre-Marea Neagră, unde şi el fusese ca deţinut, căpătase o ranăla un picior, care se infectase şi, cu toate îngrijirile date, nu se vindecase, cicontinua să supureze şi să-l doară. (...)

“Într-o seară, după ce se rugase mai mult ca de obicei, după ce aadormit, a avut un vis.

“Se făcea că intrase într-o biserică frumoasă, unde căzuse în genunchicufundat în rugăciune, cu ochii închişi, când, deodată, simte că o persoană seapropie şi se opreşte lângă el. Ridică ochii şi vede o tânără fecioară, de ofrumuseţe cerească, care se uită blând la el şi îi spune “Te-ai vindecat”, înainte de a dispărea. Când s-a trezit şi s-a uitat la picior a văzut că rana se închisese. A pipăit locul şi nu a mai simţit nici o durere. Se vindecase într-adevăr.

“ “A fost Sfânta Parascheva”, mi-a spus şi cuvintele lui exprimau ocredinţă desăvârşită” (idem, p.380-381).

Dumnezeu, prin mijlocirea acestei metaforizări, îl chemase (îldeşteptase fără a-l trezi) pe visător. Chipul Cuvioasei (sau Ea însăşi; de cenu?) folosise atât pentru atragerea atenţiei asupra tămăduirii miraculoasesăvârşită într-o clipită, după o aşteptare chinuitoare de luni de zile, dar şipentru a chema la întărirea credinţei, a iubirii cu care visătorul se îndatorasecu acel prilej faţă de iubirea Domnului. Mai mult, este o Chemare la vădirea şimărturisirea în faţa tuturora a puterii Făcătorului nostru, stăpân peste trupurilenoastre după cum este stăpânul inimilor noastre.

Din cele de mai sus, vom reţine că o Chemare a lui Dumnezeu poate fişi indirectă, poate însoţi din umbră o altă menire directă a visului, poatepermea orice înţeles, după cum pare a se confunda cu toată Creaţia pe care,de fapt, o conduce. 32 O ALTĂ CHEMARE PRIN VIS

Ajuns pentru a doua oară în anchetă, în vederea unei noi condamnări,Grigore Năstase se apropie, din pricina bătăilor, de hotarul cu disperarea. Nu

vede nici o altă scăpare în perspectivă decât greva foamei, singurul mijlocaflat la dispoziţia victimei în confruntarea cu călăii ei. Există inconvenientul ca



slăbirea să te determine a ceda repede, îşi dă seama. În dialog cu sine însuşi, îşi judecă perspectivele; duce ideea reducerii forţelor până la limita extremă:moartea prin inaniţie. “Şi asta e o soluţie. Mori omorât de ei şi nu de mâna ta”(Petre Gregory C. Anastasis (Puiu Năstase), “Temerarii”, Editura Metafora,2004, p.324), ca şi când Dumnezeu, judecătorul faptelor noastre, nu şi-ar da

seama că în spatele crimei anchetatorilor se ascunde hotărârea noastră de a-i împinge la această crimă, adică o altă formă, mai subtilă, a sinuciderii (îmi iauviaţa cu mâna altuia!) Cert este că pe o cale sau cealaltă, autorul ştia că nimicmai favorabil lui nu exista în acea perioadă decât moartea ce să pună capătameninţării cu cazna. “Dacă în acel moment mi s-ar fi propus să aleg: oanchetă de luni de zile sau executarea mea imediată, aş fi ales ultima soluţie,fără nici o şovăire”, ceea ce şi face, pe calea mai lungă a grevei foamei intrată în calculele sale iniţiale. Temerea de înăsprirea tehnicilor de zdrobire a voinţei îl chinuie tot mai mult, mai ales pentru că o vizită a celularului, făcută deDrăghici, rezultă în indicaţia dată anchetatorului de a-l duce în camera detortură din subsol pentru a-l stimula să vorbească. Pe măsura creşteriitensiunii lăuntrice victima se adânceşte în rugăciune cu un curaj sporit.

Apariţia medicului (provocată de declararea grevei) i se păru favorabilălui Grigore. Inima îi era slabă. Bineînţeles că doctorul nu-l informă cu nimic;concluzia se datorează doar puţinului ce l-a putut examinatul citi pe chipul şidin atitudinea lui. În noaptea respectivă, povesteşte Năstase, “am un visluminos: o visez pe mama, frumoasă şi tânără. Vreau să-i vorbesc, dar nu îmirăspunde. Dar îmi zâmbeşte, cu zâmbetul ei dulce care mi-a alinat şi încântatcopilăria. Iar eu, în loc să mă bucur, parcă sunt revoltat. Aş vrea să-i zic: ‘Cumzâmbeşti mamă când eu sunt bătut şi chinuit aici, pe pragul distrugerii? Cumpoţi zâmbi?’ Şi mă trezesc cu faţa udată de lacrimi” (idem).

Totuşi, în urma tahicardiei avansate, nu a mai fost supus practiciiobişnuite, cu toate recomandările ministrului. Întorcând, împreună cu colegiide celulă, pe o faţă şi pe cealaltă situaţia generală, în căutarea unei explicaţiia modului cum a evoluat relaţia dintre el şi anchetator, a legat între ele trei întâmplări recente ce puteau motiva modificarea atitudinii celui din urmă.

Un învăţător reţinut a smuls briciul din mâna frizerului care-i bărbiereape inşii din arest şi şi-a tăiat gâtul. Un avocat a murit în timpul torturii. Laaceste două cazuri sinistre se adăugase şi tentativa ratată de sinucidere aviitorului memorialist Aurel State. Drăghici, căruia i se dădea raportul de fiecedată, îşi schimbă opinia cu privire la modalităţile de pus în practică pentruzmulgerea informaţiilor şi a recunoaşterii propriilor fapte de către arestaţi.

Pentru a nu se înmulţi cazurile mortale (la urma urmei, tot lui s-ar fi putut să-ifie puse în cârcă într-o bună zi), ceru ca medicul să fie acela ce-şi luarăspunderea rezistenţei celor supuşi torturii. Iar omul care-şi acopereauniforma ruşinii cu un halat alb, constatând slăbiciunea de cord a naratorului,nu şi-a dat respectivul acord.

De unde Grigore Năstase trage o concluzie legată de visul precedent(visele constituind pentru el o materie mai certă şi mai bogată în înţeles decâtrealitatea diurnă şi ocupându-i mintea mai mult decât aceasta, parcă, deşiexemplul său este periculos, Biserica opunându-se ispitei de a descifravisele).

“Dumnezeu mă salvase încă o dată dintr-o situaţie extrem de grea. (...)

Şi tot acum am înţeles zâmbetul din vis al mamei. Ea ştia că nu voi mai fibătut şi că lucrurile vor merge spre bine, dar nu a avut voie să-mi spună, dar a



zâmbit, iar zâmbetul acela îmi va lumina până la urmă viaţa, până cândDomnul va binevoi să fim iar împreună pentru eternitate” (p.326).

Explicându-şi surâsul matern din vis prin preştiinţa mamei cu privire laslobozirea fiului ei de ameninţarea caznei constatăm însemnătatea acordatăde autor fiecărui amănunt al construcţiei onirice şi nevoia sa puternică de a-şi

lămuri aceste detalii. Ceea ce nu apare aici – şi mă miră – este constatareacă zâmbetul mamei sale sta paravan, să tăinuiască (dar şi să vădească) oChemare a lui Dumnezeu. Chemarea s-ar putea traduce cu: ‘nu te mai temede bătaie; va trece timpul ei, prin mila Mea. Primeşte acest dar şi apropie-temai mult de dragostea Mea’. 33 GRAIUL CLOPOTULUI CEL MARE

“Povod” reprezintă romanul (auto)biografic de debut al dlui Boris David(Bucureşti, Editura Semne, 2004). Pseudonimul ales pentru semnarea scrieriieste Daris Basarab. Acesta i-a fost necesar pentru a distinge autorul deliteratură beletristică de cel al mai multor lucrări ştiinţifice din domeniulcercetării metalelor rare şi radioactive, publicate în cursul unei vieţi în întregime închinată ei. Născut în anul 1929, în Ismail, a vieţuit dincolo de Prutpână în 1944, când familia lui s-a refugiat în România. Va să zică, “Povod” vaapare atunci când scriitorul are vârsta de 75 de ani. Iar aceasta nu s-a pututsăvârşi cu mijloace proprii, ci datorită unui gest minunat al unui fost coleg deşcoală şi facultate, în momentul dezvăluirii preocupărilor secrete aleprietenului său. Atâta încredere avea în seriozitatea preocupărilor celuisponsorizat încât i-a dus manuscrisul la tipărit dar de citit nu l-a citit decâtdupă ce a fost transformat în carte. Slavă lui Dumnezeu că spicuim şi astfelde exemple într-o lume haină ca cea contemporană.

“Povod” constituie o admirabilă frescă a evenimentelor traumatizantedesfăşurate în Basarabia odată cu năvălirea sovieticilor şi instaurarea unuiregim de teroare şi crimă, de nebănuit de către aceia care nu au vieţuit acolo în acea perioadă. Istorisirea este condusă până la reocuparea provincieiromâneşti de către armata naţională. Victoria ei peste Prut a deschis drumulunei pături birocratice autosituându-se nu departe de conceptul modern almafiei, ceea ce repeta situaţia locală din anii succedând alipirii de odinioară lapatria-mumă.

Accentul naraţiunii este pus pe întâmplările împovărând Biserica şi peapropiaţii ei. Cunoaşterea cu preponderenţă a acestei zone sociale sedatorează faptului că părintele viitorului scriitor a lucrat, angajat laic, laConsistoriul ismailitean.

Invazia roşie a transformat întreaga Basarabie într-o imensă temniţăale cărei ziduri coincideau cu limitele ei geografice. Această constataresusţine comentarea volumului în rubrica de faţă.

Ne aflăm la biserica Soborului, cu hramul Sfinţii Nicolae şi Dumitru.Este plină până la refuz, ca la o mare sărbătoare. Dar praznic nu este, ciadunarea tuturora aici e motivată de căutarea unui răspuns la rechiziţionarea

de către N.K.V.D., peste noapte, a clădirii Consistoriului. Nimeni, cleric saucredincios, nu mai are îngăduinţa să-i calce pragul. Tocmai pentru a



comunica obştii aceasta glăsuieşte Episcopul adorat de mulţimea ce se înghesuie să afle veştile şi să dobândească o mângâiere mult nădăjduită. Başi mai cutremurătoare lucruri încredinţează el urechilor atente de parcă ar glăsui Domnul însuşi. De acum înainte, noii stăpâni interzic tot ce poate fiinterpretat drept propagandă creştină, cum ar fi, de pildă, predicile la

încheierea liturghiilor. Arhiereul însuşi a fost dator să-şi părăsească reşedinţaşi să se mute la mănăstirea din preajma oraşului. Orice încălcare a noiidiscipline creştine orăşeneşti va conduce de azi înainte la închiderealocaşelor de cult.

Ascultând spusele conducătorului duhovnicesc, oamenii îşi cad unii-nbraţele altora, cu sângele fugit din obraji. Izbucnesc în hohote de plâns.

Ca un făcut, fără să fi dat nimeni poruncă, izbucneşte mugetulclopotului cel mare. Clopotarul, ins de vreo 50 ani, a luat singur iniţiativa de achema întreaga aşezare la rugăciune. Episcopul pricepe pe dată pericolul ce-laruncă asupra tuturora gestul aceluia, dar nici nu se hotărăşte să mustreelanul angajatului său evlavios. Îşi pleacă Prea Sfinţita-i frunte Chemării. Înurma unui semn, toţi preoţii se adună îndărătul său, înaintea Uşilor Împărăteşti, şi rostesc într-un glas şi un cuget Tatăl nostru. Smerenia ecurând înlocuită de revoltă. “Tatăl nostru nu mai suna a rugă, era o cerereaproape ultimativă faţă de Dumnezeu! Dumnezeu era chemat să reparenedreptatea la care fără îndoială că şi El contribuise, chiar dacă o făcusepentru a pedepsi, pentru a trezi la credinţă.”

Nu trece mult şi apar puştile automate. Un ordin scurt le expediază petrepte-n sus, în căutarea pricinii umane a dezordinii de neiertat. “Clopotul atăcut. Făcând cale întoarsă, cei doi soldaţi au revenit cu clopotarul, ţinut larespect de ţevile automatelor. Lumea a amuţit. Forfota s-a oprit. Spaima secitea pe feţele încinse de tensiunea ce-i apăsa pe toţi. Un gest debinecuvântare schiţat de episcop în direcţia clopotarului, apoi un pas hotărât în aceeaşi direcţie şi, spre consternarea micului comandant, cu o mânăblândă, dar fermă, Prea Sfinţia Sa i-a împins pe cei doi soldaţi, luându-l la braţpe clopotar şi alăturându-se grupului de clerici din faţa altarului, a strigat: “Încasa Domnului, eu sunt stăpânul! Vă rog să părăsiţi Sfântul lăcaş!”” (p.17-18).Până acum, episcopul slujea noii orânduiri, adică expunea credincioşilor regulile de vieţuire dictate de N.K.V.D. Abia pricepând el Chemarea făcută deDumnezeu prin clopot, îşi aminteşte că îl reprezintă pe Dumnezeu însuşi.Parcă i-ar fi fost luat un văl de pe ochi: “În casa Domnului, eu sunt stăpânul!Vă rog să părăsiţi Sfântul lăcaş!” Şi îl ia sub ocrotirea sa pe clopotarul care,

fiind slujitorul bisericii, este slujitorul Domnului şi se cade ocrotit ca atare.Că nu a fost numai o chemare de clopot, ci însăşi Chemarea luiDumnezeu o dovedesc cele petrecute după ieşirea furibundă a uniformelor străine. “Strigăte de bucurie, îmbrăţişări, îngenuncheri, cruci, multe cruci, ca laortodocşii de rit oriental, ca la pravoslavnici. De obicei, în biserică, populaţiaenoriaşă participantă la slujbe era eterogenă, ruşii ocupând un loc important.Şi totuşi, ca la comandă, toată lumea vorbea numai româneşte! Nu mai era unamestec etnic, era un popor, un popor care simţea româneşte, care vorbearomâneşte” (p.18). Răspunsul la Chemarea lui Dumnezeu era evident oresurecţie a dragostei dintre creştini, indiferent de neamul de origine.

Chemarea dă roade tot mai adânc evanghelice. Preotul Ilaşcu este

arestat; soţia sa, urmărită pretutindeni. Este al doilea slujitor al altarului caredispare. Prezvitera e chinuită de spaime. Într-o bună zi, sună careva la uşă.



Îşi învinge temerea; întreabă cine o căuta. “Suntem noi, de la biserică, v-amadus ceva de mâncare. Am aflat că aţi rămas singură. (...) În oraş nu găsiţiaproape nimic. (...) V-am adus ceva de mâncare şi o pâine de casă”, îi spunnişte femei (p.82). A trecut clipa jelaniilor pentru soarta Consistoriului. A venitclipa împlinirii poruncii lui Hristos de a ne iubi aproapele. Nu peste mult timp,

ba chiar ziua următoare, altcineva o caută: tatăl naratorului. “Stai liniştită, amvenit să-ţi aduc ceva de la protopopul Popescu. Ştii că după dispariţiaepiscopului, el face interimatul. Aşa au hotărât preoţii. Uite, ai aici nişte bani,nu mulţi, dar o să-ţi prindă bine. Banii provin de fapt de la enoriaşii Soborului. În măsura posibilităţilor, ai să mai primeşti. Astea sunt singurele surse devenit ale vechiului Consistoriu, care continuă să mai funcţioneze în umbră”(p.83).

Reacţia poporenilor la năvala barbariei este una în duhul aceleiapreconizată de Domnul Iisus şi ea se săvârşeşte ca o urmare firească aChemării de Sus.

Multe prilejuri de a se manifesta conform Chemării au avut şi înRomânia preoţii şi credincioşii. Nu-l pot uita pe părintele Gheorghe Chiriac,cunoscut de mine prin lagărele de muncă din Baltă. Era condamnat pentruceea ce justiţia falsificatoare a adevărului a numit: ‘ajutor legionar’. Anume atrimis nişte bani unui legionar ieşit de curând din închisoare, pentru că acestanu avea din ce trăi, după cum i se povestise; însă preotul cu studii filosofice înGermania nu făcuse nicicând altă politică decât aceea a dragostei creştinedintre oameni. Şi, dealtfel, nici măcar nu-l cunoştea pe respectivul înfometat.

Cât îi priveşte pe acei preoţi care au fost chemaţi şi nu am aflat despre jertfa lor, îşi cunosc prea bine ascultarea de Dumnezeu şi se odihnesc întrubinecuvântarea ei.

34 CHEMAREA PRIN TĂCERE

Când ne târam labele picioarelor încinse în bocancii fără şireturi, laasfinţit, după numărătoarea robilor, prin poarta lagărului de la Salcia, aveampreţ de jumătate de ceas slobozenie până ni se aducea zeama în hârdăul dinfapt de seară în faţa barăcii fiecărei brigăzi.

Se întâmplă o dată minunea să n-am astâmpăr a mai zace înaşteptarea hranei, ci să o pornesc a colinda prin îngrădirea imensă, încăutarea a ceva ce nici eu nu ştiam cum se cuvenea să arate sau să fie.Depăşind încă o baracă ori două, am văzut ghemuit în ţărna nisipoasă, unfrate de suferinţă. Nu căzuse într-o stare de prostrare, firească pentru ceilalţilăgărişti în acele prime minute când reveneam de la munca silnică. Creierulnostru parcă ar fi fost de vată; vasele sangvine umplute cu câlţi. Mie unuia,fericirea momentului îmi era dăruită de brusca inactivitate generalizată,echivalând cu contemplarea Golului, ca în Nirvana hinduismului, din carelipseşte viul Hristos şi orice altă forţă necesară pentru a mai continuaexistenţa. Aşa resimţeam eu epuizarea fizică: o invazie a Inexistenţei. Dar

ceva din postura deţinutului zărit de mine clama neîndoielnic o altfel de trăirea întreruperii muncii. Era Stapânirea de sine, acceptarea unei relaxări fireşti şi



nu de lungă durată. Ceva complet deosebit de propria-mi volatilizare.Această destindere o săvârşea ridicând vârful nasului cârn (dacă nu ne-am fiaflat acolo, în acea situaţie disperată, l-aş fi numit: 'obraznic'!) către cer. Nudrept în sus, precum guguştiucii când stau în ploaie şi aţintesc înaltul cusăgeata mică a ciocului cornos, pe când lumina văzului le este stinsă prin

coborârea pleoapelor mate, pentru a îngădui stropilor să li se scurgă în josulpenajului fără să-i stânjenească. Îl înălţa oarecum pieziş, acel bumb al porţiiaerului. Apoi închidea ochii, cu o satisfacţie blajină ascultând căderea razelor apusului pe pielea obrajilor săi neraşi, nici spălaţi, ca ai tuturora.Ni se îngăduia să purtăm mustăţi cu orice tăietură, fie ele şi căzăceşti, adicăpe oală. El se folosea de această slobozenie: le avea bălaie, cu fir mătăsos,căzute peste colţurile gurii şi împletite ca nişte cozi de fată mare.

Irişii îi erau albastru senin, însă nu destul de larg ivit. Îşi încrucişase picioarele sub şezut, ca un gimnoped din „Lixăndria". Staadâncit în sine.

Chemat ca de o poruncă hipnotică, m-am apropiat. Eram aidomacâinelui înfometat care, fără destulă îndrăzneală, priveşte lung şi smerit cătreun ins zăbovind locului, nu departe de el, pentru a-l încerca de nu cumva estepurtătorul vreunui dram de hrană. Ajuns în dreptul său, m-am oprit şi l-am întrebat încetişor, să nu-l speriu, absent cum se afla, dacă-l stânjenea să şedlângă el. Înălţă o sprânceană. Aceasta, suspendându-se în înalt, trase dupăsine pleoapa de mai jos. Prin spărtura izbutită, mă privi.

Mă cântări, drept care: „Poftiiim…", cu moliciune moldovenească. „Da'se poate…?"

Ca şi când nu ar mai fi rămas petic destul de plăcut pe fâşiadesfăşurată de-a lungul clădirii de chirpici, să-l aleg şi eu pentru odihnă, setrase, înghesuindu-se în propriu-i trup, să-mi facă loc.Cuibărindu-mă în umbra sa, am fost fericit. Parcă aş fi atins un grad al înţelepciunii necunoscut celor mulţi, atare pace mi se aşternu în suflet.

Peste vreo jumătate de ceas, vavilonia mişcărilor nestăpânite dindreptul bucătăriei îmi dădu de înţeles că se apropia clipa împărţirii mesei.

Îmi cerui, stânjenit, iertare şi plecai. Noaptea şi ziua următoare, nu amgândit în nici un alt fel la el decât că voi reveni alături de dumnealui de cumaveam să călcăm iarăşi în strânsoarea lagărului. Trăiam o uşoară încordaredatorată temerii că s-ar fi putut să nu-l mai găsesc adâncit în acelaşi ungher, într-o similară contemplare meditativă tăcută. Dar tot acolo dădeam peste el.

Fiori de acelaşi soi am resimţit în fitece zi, fără puterea de a le alătura şi vreungând, oricare, din pricina degrădarii intelectuale maxime căreia îi eram supuşi,până la anihilarea totală a oricărei activităţi mentale.

Revenii în dreptul său, apus după apus, cu regularitatea orologiului. Îlpriveam politicos şi insistent, îmi făcea semn să m-aşed. Mă lăsam în pulberelângă el. Întrebându-mă cum de fusesem într-atâta de ameţit de trudă încâtniciodată nu avusesem intenţia măcar să mă prăbuşesc în ţărână de dragulde a o face, mă încântam de noul imbold şi-i purtam aceluia care mi-l dădea orecunoştinţă atât de mare încât parcă mi-ar fi deschis uşile unei nave spaţiale,invitându-mă să urc pentru câteva săptămâni în lună, alături de el.

Mă nărăvisem la tăcerea pe care mi-o dăruia.Cât era ziulica de lungă, sporovăiam cu ceilalţi. Nu-mi era posibilă o



clipă de adâncire în taină, decât dacă scriam versuri în minte. Colegii, alăturide care săpam, umpleam roaba cu pământ sau o căram pe panta înclinată adulapului până-n vârful digului, învăţaseră, fără să le atrag atenţia, că aceleminute se cuveneau respectate, amuţirii lor urmându-i delectarea dedusă dinmomentul când decideam că poezia era suficient de elaborată pentru a le-o

recita. Schimbul neîncetat de replici constituia un fel de pază de spaimaconfruntării cu vrăjmaşii în uniformă. Conversaţiile, oricât de stupide, teameţeau, te împiedicau să iei contact cu realitatea dură, fără nuanţe.

Către întâlnirile cu el mă atrăgea tocmai dreptul neformulat de a nu mămai apăra de nimica. Devenisem ucenicul său întru negrăire şi nefrică. Eraceva complet nou: schimbam cele mai înalte idei prin mijlocirea tăcerii. Mă învăţa o virtute patericană, doar prin pilda bucuriei lui de a se supune luminăriistânse a amurgului.Aveam norocul unei înalte şcoli a netulburării. Era o cufundare în puţulrăcoros al puterilor neîncepute. Fără a şti nimica despre el, părutu-mi-s-a că îl cunoşteam de o lume şi o viaţă. Sosi şi seara când avui îndrăzneala de a-mida pe faţă cele ce intuiam cu privire la noul meu prieten: – „Sunteţi călugăr?"Nu ştiu cum îmi venise ideea. Doar că se însumase în pieptul lui prea mare îndrăzneala ca să fi avut altă aşezare duhovnicească, o forţă ce se transmiteade ca şi cum aş fi fost victima aruncării asupră-mi a unei plase de prinspeştele, din borangic, atât era de uşoară şi blândă la atingerea prin cădere.

Confirmă. La iscodirea asupra mănăstirii de unde provenea, mi-arăspuns că fusese ridicat din Slatina.

Nimic n-am vorbit altceva cu el până ce, într-o bună zi, furăm despărţiţiprin aruncarea fiecăruia dintre noi într-o altă colonie, la o pritocire generală,cum se obişnuia când şi când. Atât îmi fusese scris în iconomia divină săprimesc drept hrană duhovnicească atunci. Atât, mai mult dăunând pesemne începătorului întru căutare ce eram. Mă chemase Dumnezeu să fiu şi euucenic la călugărie o scurtă bucată de timp…

Niciodată nu am mai avut prilejul să resimt cu atâta vigoare şicertitudine faptul că un monah reprezintă altceva decât oricare dintre noi,chiar şi când tace sau mai ales atunci. El constituie întruparea unei chemăricu neputinţă de înlăturat: este hotarul dintre lumea noastră şi cealaltă, acolounde există o fisură prin care dulceaţa raiului se prelinge spre noi.

Acum, de m-ar întreba careva: 'Ce este un călugăr?, aş şti să răspund.El m-a învăţat, fără să crâcnească: 'Monahul este tăcere întrupată'.

35 A TRECUT UN SFÂNT

Amintirile din temniţe nu constituie ogorul preferat pentru rodirea şicreşterea unor imagini ale Lumii Celeilalte. Ceea ce nu înseamnă că atuncicând forţa de penetrare a Acesteia se impune scrierilor din respectivuldomeniu, i s-ar putea opune o similară forţă de rejecţie. Dovadă a adevăruluicelor spuse stau înseşi istorisirile şi comentariile adunate de subsemnatul subtitlul: “Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste”.

Totuşi, nici una dintre numeroasele lecturi ce am făcut din cărţile cutema literaturii române de detenţie nu mi s-a părut atât de semnificativă, din



punctul de vedere enunţat, precum un scurt capitol din Partea I a scrierii luiAurel Vişovan (pretenţios adaugându-se sub numele autorului: “cu concursullui Gheorghe Andreica”, ceea ce, recunoaşteţi, nu are nici un sens în lumealiterelor): “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m’ai părăsit? “Eli, Elilama sabactani?”” (Reeducarea de la inchisoarea Piteşti); Napoca Star, Cluj

(1999). Titlul capitolului este: “Un fenomen ce şi azi mă pune pe gânduri”. Elnu poate fi inţeles în extinderea sa metafizică decât dacă este corelat cuprecedentul: “Prin infirmerie şi prin spital”.

În împrejurările menţionate l-a cunoscut naratorul pe cel mai bolnavdintre deţinutii internaţi în respectiva perioadă: Leonea Lupaşcu, feciorul unuipreot basarabean, o pildă de răbdare şi de credinţă creştinească. Într-o bunăzi, medicul îşi vesti bucuros pacienţii că a putut face rost pentru cel numit deun medicament nou, adevărată binecuvântare, botezat: aureomicină.

Apăruse printre dânşii de curând un pacient şi mai grav lovit de tbc, alecărui oase erau susţinute de un corset de gips. Privind ce depusese doctorulpe noptieră, “Sebastian Danilă a făcut nişte ochi mari şi îngânduraţi” (p.84).Fără cuvinte, suferea că nu avea şi el acces la o tămadă lăudată camiraculoasă. Primitorul, fără să aibă nevoie să i se tălmăcească suferinţacolegului, a grăit cu un ton categoric, vestind că nu primea medicamentuldecât dacă îl împărţea cu Sebastian Danilă. Dealtfel, curând, s-a stins. Iar celălalt la trei luni după el.

La începutul lunii ianuarie 1954 sau 55, ezită autorul, fiind scoşi laplimbare spitalizaţii, “un macedonean (...) strigă brusc: – Priviţi, un sfânt! / Pecer, deasupra închisorii trecea un obiect foarte luminos, de mărimea unui omcare stătea vertical. / Să fi durat cel mult o jumătate de minut – aceastăarătare – cât a străbătut toată porţiunea de cer vizibilă de noi. / N-am ştiut cesă spunem. S-a dat părerea că ar fi un O.Z.N. / Cînd ne-am întors în salon,inginerul Leonea murise” (p.85).

Frumuseţea construcţiei textului este că lipseşte orice comentariusuplimentar, deşi amintirea n-a părăsit cugetul naratorului nici peste ani şi ani,cum singur a mărturisit-o.

Înainte de a incerca eu însumi să mă apropriu de vreo concluzie, cer îngăduinţa cititorului de a-l încunoştinţa asupra unui amănunt al istorieiliteraturii universale, recte o paţanie din viaţa prozatorului britanic SomersetMaugham, deoarece ea aduce o lumină suplimentară întru descifrareaneobişnuitei întâmplări în discuţie.

Pregătindu-se pentru scrierea romanului “The Razor’s Edge” (Tăiş de

brici), cunoscutul romancier se deplasa în India, să ia contact personal cuviaţa într-un ashram, înaintea eroului la destimul căruia medita.La însăilarea celor de mai jos au contribuit următoarele surse:

“A Writer’s Notebook” (Un carnet de scriitor) de Somerset Maugham şievocarea “The Saint” (Sfântul), din volumul “Points of View” (Puncte devedere) de acelaşi, precum şi: “A Sadhu’s Reminiscences of RamanaMaharshi” (Amintirile unui Sadhu privitoare la Ramana Maharshi) de Major A.W. Chadwick.

Vizita avu loc la sfârşitul anilor ‘30 din veacul trecut. În luna martie sosi la mănăstirea hindusă scriitorul însoţit de un grup de

amici. Era ora prânzului. Precauţi, vizitatorii îşi aduseseră bucatele cu dânşii.

Nu voiau să deranjeze, aşa că nu solicitară decât un loc liniştit unde să seadune pentru a lua masa. Alan Chadwick, oficiind ca un fel de mâna dreaptă



a lui Ramana Maharshi, le indică o verandă deschizându-se în faţa unei chiliialăturate odăii sale. La capătul dejunului, autorul “Robiilor” îşi pierducunoştinta. Opinia fostului ofiţer era că prozatorului, şezând în plin soare câtdurase masa, i se făcuse rău din această pricină, ceea ce îl dusese până laleşin. Tot el raportează “poveştile absurde” ce au fost puse în circulaţie cu

privire la o inexistentă întâlnire anterioară cu Bhagavan (‘Domnul’, denumireacordată lui Ramana), în urma căreia se instalase în englez o stare deSamadhi. Somerset Maugham, în propriile-i explicaţii, a citat numeroaseleşinuri identice suferite de când se născuse.

Întâlnirea preconizată cu Învăţătorul nu a fost ratată din pricinaneaşteptatei reacţii. Alan Chadwick l-a pus la curent pe Ramana asupra celor petrecute şi l-a rugat să facă o vizită scriitorului care nu mai era în stare săvină în sala mare unde sălăşluia în văzul tuturora Maharshi şi se desfăşurauşi audienţele. Propunerea fu acceptată. Numai că la orele 14, fixate pentrurendez-vous, Chadwick îl întâlni pe Maugham pe drum, pornit către larga încăpere pomenită. Îl readuse la chilie, unde era aşteptat. Cele petrecute întrepersonajele de vârf merită cunoscute.

“Bhagavan şi Somerset Maugham şezură unul în faţa celuilalt timp de jumătate de ceas, fără să scoată o vorbă. Când se scurseră cele treizeci deminute, Somerset Maugham îşi mută nervos privirile în direcţia mea şi spuse:‘Sa fie oare nevoie să zic ceva?’ ‘Nu,’ replică Bhagavan, ‘Tăcerea este maibună. Tăcerea ea însăşi este convorbire.’ După un alt răgaz, Bhagavan se întoarse către mine şi spuse în felul său copilăresc, ‘Socotesc că ar fi maibine să mergem: or să mă caute.’” (Publisher: Sri Ramanasramam,Tiruvannamalai, 1961, trad. ne aparţine; p. 37). Englezii ce-l întovărăşiseră peromancier rămaseră să ia ceaiul cu el. După aceea, el dori să vadă sala undevieţuia Învăţătorul. Alan Chadwick l-a condus către fereastra de apus aacesteia de unde-l observă cu interes o bucată de timp, deşi, ulterior, a scriscă a intrat şi el, ceea ce nu a avut loc. La fel, cuvintele ce i le-a pus pe buzenu se potriveau de fel lui Ramana, opinează fostul ofiţer.

Şi iată că ne regăsim acolo de unde am plecat. Anume intrerecunoaşterea minunii şi refuzarea ei. Cea din urmă atitudine înglobează ocantitate impresionantă de cinism. Pentru Aurel Vişovan (măcar de ochii lumii) – şi poate Şi pentru alti colegi de detenţie – nu trecuse un sfânt, ci un O.Z.N.Ca şi când existenţa ozeneurilor nu ar vădi şi ea tărâmul minunilor... Că cealtceva să fie contactul cu alte civilizaţii decât accesul la o altă lume, unaascunsă în cerurile străbătute odinioară de Apostol, în răpirea sa?... Pentru

Somerset Maugham însuşi, leşinul său, deşi cu origini misterioase (îi apăreade când se născuse), nu conţinea nici un aspect metafizic, pe când pentrumulţi alţii el reprezenta dovada certă a apropierii de un sfânt!...

Personal, prefer de o mie de ori o lume a minunilor, uneia în caretoate-s terne, spălăcite, bolnave de lingoare, lipsite de înrădăcinare îndumnezeire, fără o perspectivă a continuării vieţii prin moarte... Prefer caLeonea Lupaşcu, murind cu gândul la aproapele său, să fi străbĂtut pentruultima oară cerul colegilor din temniţă, binecuvântându-i, preschimbat înlumină, după cum prefer ca niciunul dintre credincioşii noştri (foştii detinuţipolitici) să nu îndrăznească a se mai feri de deschiderea cerurilor. Prefer sătrăiesc într-o lume în care să răsune Chemarea lui Dumnezeu, decât într-una

unde Creatorul să nu aibă locul de a se întinde la vremea odihnei.



36 SCURTIMEA VIEŢII DEVINE CHEMARE

Nu în aceste rânduri se va desfăşura pletora de cazne de neimaginat

la care au fost supuşi studenţii în temniţa Piteştilor, în timpul puterii luiŢurcanu. Însă o mărturie a lui Aurel Vişovan este extrem de binevenită pentrua ne face să credem o afirmaţie ce se repetă de la o carte de memorialisticăcu privire la reeducări la alta, fără a fi vreodată însoţită de ilustrarea fapticănecesară: “Gânduri negre ce trebuiau exprimate îmi băteau în cap ca nişteciocane. Alergam umilit la cei din comitetul de demascare ca să le spun şi săpot scăpa de ele, în timp ce aceştia mă batjocoreau văzându-mă în pragulnebuniei” (“Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” “Eli,Eli, lama sabactani”?; Cluj; Napoca Star; (1999), p.38). Canoniţii, cărora nu lise îngăduia nici o clipă de răgaz de la mărturisirea întregului adevăr al vieţiilor (pentru început; fiindcă, ulterior, au ajuns să confeseze – de groazapedepselor – numai minciuni – şi dintre cele mai mârşave – cu privire lapropria persoană şi la rudele de sânge!) ajunseseră a nu mai suporta săpăstreze pentru sine nici cel mai trecător gând, deoarece li se crease, prinbătaie, nevoia de a-şi pune cenuşă-n cap necontenit. Astfel asistăm laurgenta ispită de deversare a conţinutului minţii, în cazul de mai sus. Estefiresc ca victima unei atari depersonalizări să nu se mai poată ruga, aceastăaspiraţie trebuind pe dată autodenunţată, va să zică să ajungă a-şi curmapână şi cea mai firavă legătură cu Dumnezeu. “Şi ultimul refugiu, de a măscufunda în rugăciune, mi-a fost luat” (ibidem).

Situaţie mai rară, tocmai gândirea logică este aceea care-i redăautorului şansa de a reveni la Creator. “Aceste torturi se arată a fi veşnice,dar (...) eu nu sunt veşnic. (...) Am o limită. (...Iar) acest dar de la Dumnezeu,ca omul să aibă o viaţă limitată, va opera şi pentru mine” (idem). Pentru a seconvinge de soliditatea judecăţii sale, el continuă să investigheze celedescoperite: “Deci, chiar dacă ar ţine aceste chinuri ani la rând, chiar dacă aşajunge să trăiesc vârsta de 100 de ani (au mai fost oameni care au depăşitvârsta de 100 de ani), dar să fi trăit cineva vârsta de 200 de ani n-am auzit! Eibine, peste 200 de ani voi scăpa” (idem).

După cum se constată, într-această revelaţie a apărut unica sasperanţă şi consolare. Reaşezându-se într-un echilibru oricât de fragil, AurelVişovan şi-a putut iarăşi înălţa cugetul către Cel de Sus: “I-am mulţumit lui

Dumnezeu că n-a făcut omul veşnic. / Acest gând a fost sprijinul meu atunci...şi de atunci de-a lungul anilor mei trişti” (ibidem).Ca un semn al receptării noii lui atitudini de către Dumnezeu, acesta îl

‘deleagă’ taman pe un caraliu să fie purtătorul pe mai departe al Chemăriiadresate acelora care ştiau s-o audă. Primul gardian, numitul Ciobanu,operând deschiderea celulei, se adresă deţinuţilor cu: “La mulţi ani!” Aceasta îl întări pe autorul memoriilor să treacă de la comunicarea cu colegul SilviuMurgu, săvârşită până atunci exclusiv prin clipire şi încărcătura privirii, laadresarea salutului creştinesc “Hristos a-nviat!” Aurel Vişovan părea definitivcâştigat de Chemare. S-ar fi spus că se învinsese, cu toate slăbiciunile saleomeneşti, şi trecuse din nou de partea lui Dumnezeu. Dovada: învăţă

“Psalmul 50” de la un nou soţ de celulă şi reluă obiceiul de a rosti rugăciunilenoapte de noapte, trezindu-se anume pentru această împlinire



duhovnicească.Dar, luată ca atare, ar fi o tămăduire sufletească prea simplă...

De Sfântul Niculae 1950, o apariţie intempestivă a lui Ţurcanu îl va

marca pe memorialist pe tot restul vieţii. Este vorba de ameninţarea: “Pentru

tine, Vişovane, am ceva deosebit” (p.43). Dacă era într-adevăr pregătită ocaznă specială, nu se poate şti, pentru că ameninţatul nu a identificat-ovreodată. Să fi uitat Ţurcanu că-i pregătea ceva ieşit din comun şi ce-ipregătea? Să nu fi avut timp s-o pună-n practică? Să fi renunţat? La ce bunsă ne frământăm cu aceasta când cel mai spectaculos rezultat a şi fost atins:“Nu mai ştiu când au încetat bătăile. Nu mai ştiu ce comitet s-a format... Amsimţit doar că mi se prăbuşise[ră] mintea şi sufletul, iar încercarea de a spune“Tatăl nostru” în gând mi s-a blocat la “Fie voia Ta” şi n-am mai putut săcontinui” (ibidem).

Scriitorul găseşte o formulă răscolitoare pentru a-şi explica trăirea. Îlobseda propoziţia biblică: “Doamne, de ce m-ai părăsit?” Iată cât de dramaticcomentează starea sa: “Era întrebarea mea pe care o simţeam hăuind spreinfinit, de unde nu primeam nici un răspuns” (p.44).

Aurel Vişovan coboară iarăşi în prăpastia de unde abia se aburcase.“Cea mai grea lovitură o simţeam în faptul că nu mai puteam să mă rog. Încercasem de vreo două ori, dar mă speriasem de mine însumi. / De câte oriam încercat – dimineaţa mă duceam la comitet să-i spun că m-am rugat”(p.46)

Nici lui, când îşi scrie amintirile, nu i se par suficient de limpezi celeexpuse. Insistă – şi socotim că amănunţirea este necesară pentru apropiereacititorului de experienţa sa dezastruoasă. “Nu reuşeam să mă gândesc laabsolut nimic. Mai bine zis nu îndrăzneam să aduc în memorie nimic din ce ar fi putut fi considerat gând banditesc. / Grozăvia consta în faptul că eramconştient de toate aceste neputinţe ale mele ce mi le reprobam. (...) Eu însumi îmi cream tragedia” (idem). După cum constată (privitor la cazurileautodenunţărilor unor fapte imorale nesăvârşite, dintre cele mai odioase, lacare asista, izbutind să se sustragă şi acestei noi decăderi), “trebuia să ajungica ţie însuţi să-ţi fie scârbă de tine” (ibidem).

Nu voi povesti întreaga carte, chiar dacă aceasta îmi este util clădiriiunor argumente convingătoare întru susţinerea tezei mele că Dumnezeu netrimite cu perseverenţă Chemări, pentru a ne aminti că suntem ai Săi şi nupărăsiţi într-o lume străină şi rece. Ci, eludând alte şi alte pierderi ale

statutului de fiu al Domnului, mă voi opri la un capitol intitulat “Miracolul”. Celenarate se desfăşoară în cursul Săptămânii Mari din 1952. O boală foartegravă îl doborâse pe Aurel Vişovan: hepatită evolutivă febrilă, ca urmare anevoii de a-şi denunţa un nou camarad de temniţă, pe d-nul Vasile Bouaru(care mi-a încredinţat, cu mult timp înainte de a citi aceste memorii, că erau într-un fel şi rude). Îşi refuză impulsul satanic, adâncindu-se în maladie. Lanivelul subconştientului, prefera să moară, decât să mai facă un pas josnic.

Bolnav, din nou strigă la Dumnezeu. Deşi o făcea numai în deplinătăcere, avu impresia că gândul “a străbătut genunea până la margineauniversului. (...) Deasupra uşii de la intrare a apărut o cruce în flăcări careardea cum ardeam şi eu” (p.65). Cititorul va înţelege că Puterea de Sus îşi

asuma suferinţa lui, prin această ardere preluată. Bolnavul simţi că era iarăşidezlegat la rugăciune. Spuse “Tatăl nostru”, cu sufletul deschis larg. Drept



răspuns, îl inundă un val de “sfântă bucurie”. Se simţea vindecat şi plin devigoare. Se ridică înnoit. Îi pierise atât boala cât şi frica. Chemarea luiDumnezeu fusese, în sfârşit, urmată. 37

DACĂ MĂ-MPUŞCAŢI...

Bătrâna Elisabeta Rizea, din comuna Nucşoara, în două rânduricondamnată pentru a fi ajutat cu alimente şi îmbrăcăminte pe cei fugiţi înmunţi alături de Toma Arnăuţoiu, istoriseşte cum i s-a preschimbatcondamnarea la moarte. Glasul îi este imprimat pe o casetă video, realizatăde un grup de membri P.n.ţ.c.d., condus de deputatul Barbu Piţigoi. Încontinuare, preluăm întocmai textul din cartea noastră: “Sânge pe RâulDoamnei – Până când atâta suferinţă?”

– “(…) Cân' a venit, eu am crezut că mă-mpuşcă. Rămânesem cu unşoc, domnule: făceam din umărul ăsta aşa.”

Ridică în mai multe rânduri umărul stâng. – “Ştii c-aici e inima. Şi-mi trage-n inimă. Şi am rămas c-un…”Explică originea ticului: teama de a fi împuşcată în cord. – “Doi ani de zile am făcut aşa uite. Ruşine îmi era. Da' de frica aia că

mă-mpuşcă, mde, că aşa-mi spun ei” [cu alte cuvinte, că n-o împuşcă]. “Cândmă duce şi mă scoate de acolo: – ‘Da' de ce eş' dumneata aşa?’ [adică atâtde speriată] – ‘Căci dacă mă-mpuşcaţi, daţi-mi prin spate, nu mă-mpuşcaţiprin faţă!’ – îi spun eu la ăla. Da' el: – ‘Da' nu te-mpuşcă nimenea – zice – teduc în altă parte. Nu te-mpuşcă nimeni’, mi-a spus, să-i dea Dumnezeusănătate. Da' eram pe ducă. Când intru acolo, domnule, era plin d'-ăştia mari.Da' a vinit Dumnezeu cu mini, că am cunoscut grefieru', cunoscut grefiera' dela judecată. Şi a-nceput să-mi citească: – ‘Dumneata ai fost condamnată lamoarte. Şi noi ne-am gândit, am fost oameni buni şi ne-am gândit să mutămpedeapsa la douăzeci şi cinci de ani muncă silnică. Şi degradare civică. Aşa.Cu drept de recurs.’ Da' eu, cu mâinile-n jos, cu capu' sus” [ia poziţie de'drepţi', fără să se mişte de pe marginea patului], “‘bine că nu m-a-mpuşcat’, în gându' meu. Da' eu când m-am dus, eu nu am stat să nu-mi fac cruce culimba-n gura. De un' m-a luat şi pân'-acolo, limba mea în gură numa' SfântaCruce a făcut, să nu mă vadă. Aşa. Şi îmi spune aşa, dom'le: – ‘Şi ne-am

gândit să-ţi dăm aşa – zice –, cu drept de recurs.’ Da' eu am stat: – ‘Să trăiţi,Onorată Instanţă şi Dom' Preşedinte, Dom'le Colonel, sunt mulţumită depedeapsa care mi-aţi dat-o. Adică nu mai fac recurs.’ Eram mulţumită dedouăş'cinci de ani, decât să mă-mpuşte… Ştiam numa' că mor.’”

Şi astăzi, când relatează, adresează un gând de bine aceluia care i-ahotărât să nu i se ia viaţa:

– “Să trăiască ăla care mi-a dat drumu'! Sănătate să-i dea Dumnezeu!Şi am plecat. Ei au văzut cum sunt şi mi-au făcut o ijecţie. Mi-au făcut oijecţie. A venit unu'-mbrăcat în alb, un sanitar, şi mi-a făcut o ijecţie.” [S-aciupit de pulovărul negru, la încheietură] “Aşa, şi p-ormă am văzut că-ncepe,ştii, parcă mai îmi veneam o ţâră” [ticăie mâna]. “Şi m-a luat, dom'le, şi m-a

dus afară şi m-a pus cu piciorul drept întâi pe un trunchiuleţ aşa, cu un de ălade mi-a tăiat nitu' - că au fost nituite…”



– “Eraţi în lanţuri?” întreabă careva dintre cei de faţă. – “În laaaanţuri, domnule, în lanţuri!… La Jilava. Şi unde?! Unde-i

condamnatu' de moarte, nu vă mint!…” – “Lângă Reduit” explică vorbitorul anterior, să ştie cei de faţă cât de

bine cunoaşte topografia temniţei respective.

– “Vai, domnule, să nu mai întâlneşti ce este pe unde am stat, că pe-acolo, vai, domnule, că nu-i părete, nu-i nimic. Auzi, da' pe domnu' Petrică îmipare ca atunci l-au”… [vrea să spună: executat; se referă la luptătorul PetreArnăuţoiu, fratele eroului de la Nucşoara, locotenentul Toma Arnăuţoiu, carePetre a căzut o dată cu fratele său mai mare]. “Şi pe urmă, nu i-am mai auzitvocea. Şi pe domnu'…, ca…

– “E vorba de domnul Petrică Arnăuţoiu…” – “Da. Şi pe domnu' Tomiţă.” – “Pe domnul Tomiţă. Erau în celulă lângă dumneavoastră?” – “'ai di mini! Ce oameni au fost… Păi, acolo au fost bagaţi, saracii, şi

ei! Da' ce, puteam lua legătura cu ei? Unde au stat acolo, vai di mini! Au fostcondamnaţi la moarte, daaa… Aşa. Şi m-a scos de acolo, dom'le, şi m-a dusşi mi-a luat şi de la piciorul alalalt. Şi când mi-au dat drumu', uite aici amsimţit, domnule, aicia-n cap. Aşa a plecat sângele. Ca cum oi fi fost eu de mile-a strâns aşa de trecuse umflătura prin fiarele alea…?”

Revine la momentul când fuseseră bătute lanţurile adineaori scoase: – “Erau grămezile-n Jilava” [este vorba despre grămezile de lanţuri

dotate cu câte un inel pentru fiecare picior], “care cum e purcoaie, cum lespunem noi, de fân. Şi a spus unu' comandant d-ăla – aşa să-i spuie şi lui! –‘Alege-le care sunt mai groase!’ să mi le puie de picioare. Şi m-a pus, dom'le,aşa, pe spate” [se lungeşte de-a-ndaratelea], “dom'le, pă aia şi mi l-a nituit şip-ormă mi-a pus şi p-ăstălalt” [întinsă, a înălţat picioarele pe rând.] “Şi mi l-anituit şi pe ăla. – ‘Scoal'-te!’ Acu', legată de picioare şi-aşa, n-am putut. Ce măfac? M-am dat într-o parte, dom'le, m-am dat aşa, câte-o ţâr', câte-o ţâr', m-am dat într-o parte. Şi m-am ridicat. Şi pe urmă am pus mâna pe caldarâm, încurte, câte o leacă, câte o leacă. M-am pus pe picioarele mele.” Toatemişcările le-a executat încă o dată, ca Atunci, în ziua cutremurătoare.

Ascult întruna acest fragment al casetei. Nu mă pot desprinde deimaginile evocate, de femeia trântită pe spate, pe ciment, încercând să seconformeze ordinului zvârlit, neizbutind să-şi găsească echilibrul, punctul desprijin pentru a se ridica iar, rostogolindu-se, să-şi proptească palmele şicoatele, genunchii. Apoi o văd în celula umedă, cu smocuri de păr căzute la

picioare, cu măselele scuipate pe jos, cu carnea gambelor umflată de-i atârnapeste inelele groase ale lanţului. Mă întreb: cititoarele mele, cititorii mei, îşi potimagina ce se petrecea în sufletul ei? Pot prelua o parte din durerea ei?Pentru ca scrierea aceasta să-şi atingă ţelul: să dispară tortura bestială din închisorile pământului… Pot ele, pot ei oare?

– “Şi a venit o scârbă de miliţiancă şi mi-a luat toate hainele, de nu mi-a lăsat nimica pe mine. Şi cu fota şi cârpa din cap, tot, şi acolo m-amnenorocit. Că acolo era umezeala aia. Să nu moară pân' n-o sta acolo! Aşa.Şi am stat, dom'le, acolo. Când mă bagă, dau de Maria Plop” [este vorba deluptătoarea cu acest nume, mama “Pădurii” sau “Florii de Colţ”, cum i se ziceaIoanei Arnăuţoiu, născută în codru şi devenită, peste ani şi ani, violonistă la

Filarmonica bucureşteană şi profesoară la Conservator, cunoscută subnumele: Raluca Voicu.] “Pe ea a scos-o. A dus-o în altă cameră. Şi m-a ţinut



acolo, pân' a venit de m-a scos. Ce am făcut? M-a scos; dupa aia m-a băgatşi pe mine-ntre femei. Şi era o fată, domnule, că dumneavoastră sunteţi dinBucureşti. Dac-aţi auzit de un Stupcaru nu-mai-ştiu-ce. A avut o fată. Şi era-nJilava. Făcuse un cadou la unu' din ambasadă. Aşa, şi i-a făcut cadou' şi auarestat-o. Si când m-a dus din lanţuri, fata aia a stat de a plecat miliţianca, m-

a spălat, m-a spălat fata lu' generalu' Stupcaru. Doina o chema. N-o pot uitanici cât oi trăi. Erau de miniştri acolo, erau de tot felu' de femei; d'-aia mai îndrăzneaţă fata! N-am vrut să primesc mâncare, dom'le! – ‘Nu mănânc!’ Casă mor, să termin. – ‘N-o luat mâncarea! Îi dau eu cu lingura pe gât.’ Că dacăam stat aşa acolo, n-am mai putut. C-am zis ca să mor. Şi fata aia nu beasurogatul ăla de cafea. Şi mi-l turna mie pe gât şi mâncare ce era. Zic: –‘Mâncaţi care vrea; luaţi mâncarea, că eu nu mănânc.’ O săptămână, două,după aia-mi da fata. Când să ne scoată cu paturile, colo-şa, domnule, eu amcăzut jos. Că n-am mai putut să duc nici păturica, ca n-am mai fost în stare sămai duc. Aşa. Miliţianca mi-a dat, aşa, cu piciorul. Aşa. Şi fata aia mi-a luat-oea. Aşa. Nu mă scotea din 'bandită'” [se referă ea la miliţiancă]. “Ne-a băgat.Am stat în Jilava, acolo.”

Cine mai are nevoie să i se spună că Elisabeta Rizea, prin simpla sa înfăţişare de om zdrobit a constituit Chemarea lui Dumnezeu pentru aceabucureşteancă, fiică de general, care pe dată a trecut la a o îngriji, ca o bunăsamariteană? 38 SUFERINŢELE APROAPELUI

“E mai cumplit să priveşti caznele celui de alături decât să înduripropriile cazne” (Mihai Buracu, “Tăbliţele de săpun de la Itşep-Ip”, Craiova,Editura MJM, 2003, p.32). Iată o afirmaţie ce revine destul de des înmemorialistica de detenţie a românilor, iar în cartea din care am extras-o, cuatât mai frecvent. Socotesc că este dovada spiritului creştin ce răzbate princenuşa tuturor suferinţelor îndurate, precum ghioceii prin zăpadă, să depunămărturie asupra vitalităţii seminţelor credinţei curate, adevărate, incoruptibile,semănate în sufletele noastre de Biserica Ortodoxă Română în ani.

Deseori aud critici la adresa celei din urmă, ba chiar cunosc inşi care, în căutarea unei Biserici nepângărite de colaboraţionismul nu rareori criminal,

au fugit în braţele catolicismului, ori şi-ntr-ale sectelor. Ei ignorau, din preaslabă judecată, faptul că slujitorii Bisericii, aidoma celor ai oricărei instituţii, s-au despărţit sub comunism în două: aceia rămaşi fideli urmaşi lui Hristos şiurmaşii lui Iuda, trădătorii de Dumnezeu şi Neam. Aceasta nu constituie oslăbiciune a Duhului Sfânt (socotindu-se, pasă-mi-te, că nu şi-ar susţinepreoţii care-L poartă, n-ar avea puterea de a-i împiedica să cadă, cum i-amauzit argumentând pe unii), ci numai dreptul împlinit al libertăţii de a alege (a-L sluji pe Dumnezeu sau pe diavol). Or, a-i confunda între ei, a nega existenţacelor dintâi (a urmaşilor lui Hristos), înseamnă a pălmui iară şi iară obrazulmonahilor, monahiilor şi preoţilor, a mai mare parte dintre dânşii putrezind subpământ în morminte necunoscute, după ce s-au cuminecat cu gloanţele

vrăjmaşului, au sorbit otrava picurată cu generozitate în paharul lor de cătretrimisul partidului, după ce au căzut sub loviturile de bâtă, de cizmă, de rangă,



de vână de bou, sub şocurile curentului electric, înjuraţi, umiliţi, sorbindu-şipropriul sânge, al copiilor şi presviterelor lor, fraţilor şi părinţilor. Cu sângelelui Iisus îmbrăcându-se-n lumină, ei s-au adeverit mucenicii zilelor noastre şi i-au sfinţit încă o dată pe fraţii ăilalţi ce se înghesuie şi dânşii pe prea strâmtapoartă a Domnului, căzuţi sub povara propriilor păcate şi nu rareori provocând

căderea.Biserica noastră cu cei dintâi se numără şi suntem mândri de Ea, prinei, şi cu Ea ne îndreptăm către Mântuire, agăţaţi ca nişte ţânci de poaleleSale.

Dar nu despre Biserica Ortodoxă Română este vorba. De Ea are grijăDumnezeu, atât în sensul propriu, cât şi în cel figurat ironic.

Este vorba despre suferinţa stârnită de suferinţa aproapelui. Dacăaceasta lipseşte, mila secătuieşte. Mila lipsind, renunţarea în favoareasemenului nu mai pogoară asupra noastră. Renunţarea părăsindu-ne,generozitatea ne secătuieşte. Generozitatea pierind, bunătatea ni sestafideşte. Şi aşa, din virtute cu virtute rămânând tot mai săraci, ajungem a numai semăna cu oamenii, pentru că nu mai semănăm cu Dumnezeu.

Dacă, însă, la auzul caznelor unui frate întru Domnul, ni se chirceşteinima de spaimă pentru el, e semn că încă facem parte din aceeaşi specie. Şicâinele face parte tot dintr-o specie cu câinele din cartierul alăturat, călcat detramvai, dar parcă nici nu i-ar vedea sângele scurs. Suferinţa noastră, de carevorbeam, înalţă specia umană la rangul frăţietăţii universale a cinului îngerescşi devine Chemare la jertfa de sine.

Ah, câţi sunt vrednici de ea şi pe câţi îi înnobilează Dumnezeu cu tăriade a da cu adevărat ascultare acestei Chemări. Nu să-ţi întorci şi obrazulcelălalt, ci să-ţi întinzi obrazul în locul celui de alături... Ce uşor este să ogândeşti, aşa cum o fac eu acum, dar cât de...

Să fim toţi cei care nu am întins obrazul pentru celălalt iertaţi... 39 FATA ZÂMBITOARE

Petre Gregory C. Anastasis (Puiu Năstase) este un cărturar profundmistic. De aceea în memoriile sale, publicate sub titlul: “Temerarii” (EdituraMetafora, 2004), abundă citate, în limba latină, din felurite rugăciuni aleBisericii Romano-Catolice, comemorarea a diverşi sfinţi, strădania de a

descifra o relaţie metafizică între cauză şi efect, la distanţă mare în timp, ca şidarea de seamă frecventă asupra viselor. Cele din urmă câte au fost reţinutepentru informarea cititorilor par a avea un caracter profetic. Biserica Ortodoxănu încurajează analizarea viselor în scopul citirii viitorului, chiar dacă analistulse declară a fi bun creştin. Poate că Biserica Romano-Catolică, la care s-aconvertit memorialistul, este mai puţin riguroasă în această privinţă. Dar nuacest amănunt ne va împiedica să ne oprim asupra lor, personal interesându-ne selecţia de vise reţinute de un scriitor sau altul, pentru a încerca o mailimpede pătrundere în psihologia autorilor.

Mai mult, unul dintre visele descrise de Grigore Năstase (pe numelesău de baştină, lipsit de romantismele elino-americăneşti adoptate tardiv,

după mutarea în SUA), coroborat cu împlinirea prevestirii discernabile în el, îlsocotesc potrivit să ilustreze un aspect al Chemării lui Dumnezeu în temniţele



comuniste. Un aspect chiar deosebit de răspândit, dacă ţinem seama căpentru cel mai mare număr de deţinuţi politici din acea perioadă, în absenţaoricărei lecturi, a oricărei alte activităţi intelectuale, impusă de un regulamental temniţelor ce urmărea idiotizarea condamnaţilor, aceştia nu aveau de alesdecât să socotească visele de noapte ca pe nişte spectacole demne de

reţinut, de pătruns, de discutat, de cercetat, tot aşa cum ar fi făcut-o cu ocapodoperă cinematografică, o dramă teatrală sau, respectiv, o scriereprofundă, chiar esenţială.

Dealtfel, între paranteze, atragem atenţia asupra caracterului natural(va să zică opus artificialului) al artei spectacolelor, cel dintâi spectacol oferitminţii noastre, după acela al realităţii înconjurătoare, fiind constituit de scenelevisate. De unde se deduce necesitatea psihicului uman (şi nu numai uman!)de a se înfrupta din ‘spectacol’ ca dintr-o hrană obligatorie. Dar acesteamerită dezvoltate într-o teorie a naşterii spectacolului şi nu aici. Să revenim lavisul cu pricina al lui Puiu Năstase.

La 3 mai 1960, povestitorul urma să fie judecat a doua oară. Elconsemnează: “Nimic important în acea primăvară. Doar un vis a căruisemnificaţie se va împlini numai târziu.” Remarcăm poziţia privilegiată avisului, în propria-i viaţă, pe care i-o conferă naratorul.

“Se făcea că stăteam singur într-o celulă mohorâtă de închisoare,când, pasă-mi-te, uşa se deschide şi un grup de fete brunete şi îndoliate îmiintră în celulă. În fruntea lor, însă, era o fată blondă ca o rază de soare (un înger, desigur) care se apopie de mine cu un zâmbet ceresc şi îmi spune:‘Sărută-mă şi îţi voi da ceva!’ ” Starea sa angelică nu este deductibilă din cele înfăţişate de vis până aici, ci este o concluzie urmând analizei lui ulterioare.“Evident, nu am stat pe gânduri şi am sărutat-o, dar sărutul meu nu a întâlnitfrăgezimea aşteptată a buzelor, ci un fel de aer parfumat şi răcoros ca o brizăde primăvară într-o grădină de flori înmiresmate.” Eventual din aceastămireasmă ‘de rai’ i-ar fi putut Năstase decripta originea. “Apoi fata înger mi-apus în mână un caiet. L-am deschis. Pe prima pagină un desen cu o jumătatede soare galben (răsărind sau apunând) şi două cuvinte: August, Aiud.

“Şi m-am trezit. Asupra mea şi în jurul meu plutea încă o mireasmă decer. M-am gândit atunci să interpretez visul.

“1. Prima soluţie: voi ajunge la Aiud în luna August, unde mă aşteaptăani grei de închisoare (fetele în doliu). Dar de ce era bucuroasă fata înger?Pentru că voi face ani lungi de închisoare. ‘Nu se poate!’ am zis.

“2. Soluţia secundă: Voi ajunge la Aiud (logic ca profesor, cum

apăream în toate actele de acuzare, chiar dacă nu aveam diplomă) şi acolo,după ani lungi de închisoare (fetele în doliu), voi vedea răsărind soarele, într-ozi de august.” Desemnarea deducţiei ‘logice’, cum o indică naratorul, tocmaică încurcă lucrurile. Paranteza pare interpusă pentru a marca noua sa poziţiesocială, aceea de profesor; pentru că nimic din vis nu s-ar spune că-l îndrituieşte să facă precizarea. Sau se încearcă o explicare a prezenţeicaietului în mâna angelică şi el îl conduce pe analist la autoetichetarea sa ca‘profesor’? “Ce înseamnă acest “răsărit de soare”? Desigur, eliberarea şi fata înger era bucuroasă să-mi spună prin asta că nu voi muri în închisoare”(p.329-330).

Dacă respectiva consemnare nu ar avea o urmare, anunţată din timp,

după cum am văzut, nu ar merita mai multă atenţie decât ca un indicator,printre altele, al înclinării spre superstiţie a autorului.



Dar continuarea textului schimbă radical perspectiva. În ziua de 31 iulie 1964 urma să fie pus în libertate. Cel puţin asta scria

pe biletul său de liberare, primit în ziua aceea.“M-am gândit la visul de la Uranus: deci voi pleca pe 31 iulie şi nu în

august, cum visasem. Dar ziua a trecut şi am aşteptat în zadar spre a fi strigat

pentru transportarea la Teiuş. Toţi ceilalţi care primiseră bilete de liberare cudata 31 iulie plecaseră, eu nu.“A doua zi, sâmbătă 1 august, spre seară, îmi aud strigat numele, deci

visul fusese adevărat şi îi dădusem interpretarea bună, cu o singură greşeală,soarele de pe caiet apunea şi mă uitam la el acum cum asfinţeşte, pe cândcamionul gonea spre gara Teiuş. Acum imaginea din vis era completă: celepatru fete negre (erau patru abia acum sesizez) erau cei patru ani grei de închisoare, iar fata blondă, un înger care vroia să-mi arate că cel de-alcincilea an îmi va da libertatea” (p.424-425).

Iarăşi o revenire asupra descrierii visului: “cele patru fete negre (eraupatru abia acum sesizez)”, ce crează oarecare neîncredere în fidelitateapunerii lui pe hârtie...

Cu toate acestea, visul e vrednic să intre în categoria Chemărilor luiDumnezeu, de data aceasta o Chemare la curajul necesar la un început dedrum atât de anevoios... 40 ŢANDĂRA

“– Domnule Aurel Obreja, am înţeles din discuţiile noastre că nici unuldintre cei cinci care aţi fost torturaţi de-a valma n-a bătut la rândul său, cum vise cerea. Am priceput bine? Acesta este adevărul?”

Fragmentul ce urmează, din cartea mea: “Casa lacrimilor neplânse.Martor al acuzării în procesul reeducatorilor”, se referă la căznirea în temniţaGherlei a cinci foşti elevi. Torţionari erau alţi deţinuţi, momiţi de Securitate să-şi chinuiască colegii de detenţie în vederea preschimbării lor în unelte aleMinisterului de Interne, provocatori, turnători, depăşitori de normă, slugirobotizate ale voinţei partidului bolşevic ce pusese stăpânire pe neamulnostru şi pe ţară, chiar şi criminali. Acea cumplită perioadă s-a numit“reeducarea”, a debutat la Suceava, a înflorit pe deplin la Piteşti , s-a extins laGherla, la Canalul Dunăre – Marea Neagră şi în alte părţi.

“– Nici unul dintre cei cinci care am fost acolo. Nici unul. Am aceastăsatisfacţie. Nu că am fost erou - sau că am fost noi eroi. Nu pentru asta. Dacămai continua în ritmul ăla, ca la Piteşti sau cum a fost la început şi pentru noi,nu ştiu ce se-ntâmpla. Probabil că găseau o metodă de schingiuire pentru ane impune să batem la rândul nostru. Ar fi folosit toate tehnicile care s-auaplicat la Piteşti. Le studiaseră. Fiecare om are o sensibilitate; la strânsuldegetelor până ţi le striveau; la picioare; mă rog, bătut la gât; bătut cu cantulscândurii pe cap; la tălpi. Undeva trebuia să-ţi prindă o slăbiciune.

– Este posibil ca prin bătaia în cap să fie distrus acel centru al inhibiţieiaflat pe scoarţa cerebrală şi, odată distrus acela, oamenii să devină nişteanimale care nu mai judecă, nişte bestii?

– Cred. Pentru că unii înnebuneau. S-a întâmplat şi cu Titi Stoica, unuldintre noi. Nici acuma nu şi-a revenit. Un băiat extraordinar de bun. A fost



internat şi în timpul lui Antonescu: în lagăr în Transnistria, lângă un lagăr deevrei. Fiind bătut la cap, a avut un şoc din asta. Ne-au îmbrăcat într-o noaptecu tot ce aveam pe noi. Au luat şi de la alţii. Ne-au pus să tragem pe noi câtetrei-patru perechi de pantaloni, cojoace şi nu mai ştiu câte. Faceam ‘manejul’,adică ne roteam în jurul camerei aşa. „Hai, gata! Pregătiţi-vă să plecaţi la

Piteşti!" – ne-au spus. Umblam unul după altul. Transpiraseram de nu maiputeam. Şi nu mai eram în stare să mergem. Ei, cu parii în jurul nostru. Dă-i,şi dă-i! Şi acest Titi Stoica a avut o criză nervoasă. A început să râdă; şi-mizicea: „Mai, Aurele, uite, Maica Domnului ne zâmbeşte…" M-a impresionatatât de mult această ieşire de nebunie a colegului meu… Şi am strigat:„Bestiilor, îl omorâţi! Uitaţi-vă, a înnebunit!" – „Dumnezeu' mă-ti!" – zic ăia. „Îiiei apărarea camaradului tău?! Lasă, că-ţi scoatem noi din cap 'camaraderia'!"După această criză, l-au iertat pe Titi de ‘manej’, să se liniştească. Dar bătăilen-au încetat. Ne-am întâlnit cu toţii după aia. Şi-n fabrică. Rămăsese cuaceastă… – ştiu eu cum să-i spun?… Probabil că i-a atins vreun centrunervos, că altfel nu se explica. Şi după eliberare, tot timpul se simţea urmărit.Am auzit despre el că cerşeşte la Iaşi. E speriat că-l duce cineva să-l bată. Nuşi-a făcut nici actele. Întinde mâna să primească pomana; pe unde găseştecâte ceva, mănâncă. Aşa am auzit…

– Dar n-a ajuns sa bată pe alţii… – constat interogativ şi abia mai îndrăznind să nădăjduiesc în conservarea omeniei acelui bântuit de halucinaţiidatorate neputinţei de a mai răbda.

Dar halucinaţii să fi fost? Îmi amintesc că naratorul mi-a arătat într-unadintre aceste zile de când îl frecventez, o bucată de lemn de vreo doisprezececentimetri lungime, o aşchie găsită prin ruinele bisericii Sfânta Vineri,demolată de Ceauşescu. Un prieten de-al sculptorului Obreja s-a dus la loculdezastrului, în căutare de relicve sfinte. I-a adus-o. „Uite, să ai o fărâmă dince a fost sfinţit de slujbe, iar acum de înverşunarea distrugătoare anecredinţei…" Amfitrionul meu a ţinut-o câtva timp. Într-o bună zi, ce s-agândit? A sculptat-o, pe fondul ei, pe Maica Domnului, aureolată şi cu mâinile împreunate-n rugăciune, cu cearcane adânci ca două orbite pustiite deorganele vederii.

– M-am gândit să nu ţin ţandăra aşa, ci să-i dau o valoare. Şi atunci,am sculptat-o.

De ce m-o fi podidit aceasta rememorare? Nu cumva şi MaicaDomnului îsi va fi spus, pe când privea la Titi Stoica: „M-am gândit să nu lasţandăra asta de om aşa, ci să dau suferinţei sale o valoare…" Şi i s-a sculptat

în inimă pe totdeauna… Şi de asta Titi Stoica nu mai poate reveni între ceiasemenea lui.De aceea n-a ajuns să bată pe alţii…

41 TOT RĂUL SPRE BINE

“Băjenie şi surghiun” (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001) constituiememoriile unui om prin excelenţă cuminte. Aşa după cum se şi potriveşte unui

băietan crescut printre străini şi ajuns sărac peste noapte datorită politiciiruseşti, hulpavă în a ne jefui de pământ, avuţii şi suflete. Mă refer la



acapararea incalificabilă a ţinutului Herţei, unde s-a născut autorul scrierii,Pintilie Iacob, ca şi la exilul permanent al fratelui său, rămas surd de timpuriuşi ale căror purtări ‘româneşti’ au displăcut ocupantului bolşevic. Pintilie,prâslea, a ascultat de părinţi, a iubit cartea, a auzit şi chemarea neamului(drept care a intrat în Frăţiile de Cruce). După cum este firesc, a luat calea

temniţei. Iar din aceasta, fără a se opune niciodată disciplinii nedrepte alocului, fără a-şi vădi dispreţul şi scârba stârnite în mod natural decomportarea fraţilor români cu arma sau biciul în mână, ce-i vegheau moartealentă, din închisoare, spuneam, nu a mai apucat să iasă până la eliberareatuturor deţinuţilor politici din ‘64, decât cu un singur prilej şi pentru foartescurtă durată. (Sper că nimeni nu are pretenţia să pună la socoteală şi cei doiani petrecuţi în Bărăgan, cu domiciliu obligatoriu, drept stare de libertate...)După calculele sale aritmetice, a petrecut după gratii o treime din timpul cât s-a pestrecut regimul comunist călare pe stârvurile noastre! Deşi, iniţial, nu afăptuit nimic ce ar fi putut jena statul, iar pentru acel ‘nimic’ a încasat ocondamnare măricică, printre copii, la Târgşor, mai revoltătoare a fost a douacondamnare (pronunţată de un complet judecătoresc, fiindcă a mai fostcondamnat şi administrativ doar de securitatea ce-şi atribuia drepturi ilegale îndrămuirea aspiraţiei la libertate a cetăţenilor patriei!) Revoltătoare, pentru că aprimit ani foarte grei de detenţie în temeiul faptului că a conlocuit cu colegii deD.O., aduşi de soartă alături de el, când li s-a repartizat o casă părăsită, ceeace, pentru nevoile anchetei de a stăpâni prin moarte vieţile noastre însemnapunerea la punct a unei ‘organizaţii subversive’! Cum însă acesta a fostdestinul majorităţii deţinuţilor politici în cursul celor 45 ani de groaznicesamavolnicii, Pintilie Iacob, ca un om înţelept, a rămas ‘cuminte’ şi a primitfără revoltă cele menite de ursitoare înainte ca el sau părinţii săi să poatăprotesta.

Dintre cei în urmă citaţi, numai maica autorului i-a putut fi martoră de-alungul unei porţiuni destul de extinse a experienţei sale bicisnice, pentru că ea însăşi a fost răpită pe nevestitelea dintre condamnaţii la viaţă ale acelei epocicrunte. Pintilie Iacob scrie cele mai emoţionante rânduri ale autobiografieisale, pe marginea acestei despărţiri. Un prieten, Bursuc, întâlnit după multaşteptata eliberare, îi istoriseşte despre ultima boală a aceleia care i-a datviaţă. “Mi-a zis că el s-a ocupat de înmormântarea mamei mele, procurândcele necesare la asemenea împrejurări şi că mormântul este plătit pentruşapte ani. ‘Sanda (prietena mea) ştie unde este mormântul şi ţi-l va arăta,fiindcă şi ea a participat la înmormântare şi a fost la spital înainte de moartea

ei.’ Singura mea mâhnire a fost aceea că nu i-au spus mamei adevăruldespre arestarea mea. Ei au încercat în felul acesta s-o menajeze de o vesteşocantă, spunându-i că am avut un accident cu bicicleta şi sunt internat înspitalul din Bacău, dar că nu-i o formă gravă şi cum mă fac sănătos voi veniacasă. Nu ştiu ce a crezut mama din cele ce i-au spus, dar mă obsedeazăgândul că s-ar putea să fi bănuit că eu am abandonat-o. Totuşi ea a văzut căprietenii mei o vizitau. Pe Ghiţă Bursuc îl cunoştea de mulţi ani, fiindcă amfost consăteni între cele două arestări ale mele. Dar lucrul a rămas definitivireparabil din acest punct de vedere” (p.232). Precum constataţi singuri,‘cuminte’ este şi expunerea aceasta limpede ca în clasicism, cu prilejul căreia

nu se fac concesii îngustimii de gândire şi simţire a unor eventuali cititori ceresimt nevoia unor ample dezvoltări punându-le la dispoziţie ‘mură-n gură’



amănuntele naraţiunii.Dacă stilul autorului cuprinde şi o naivitate (iar fără aceasta nu se

poate, căci oameni suntem!), ea stă în pregătirea cititorului pentru câte o rarăintenţie umoristică, ceea ce răpeşte celei din urmă eventuala latură comică.

Altfel, lectura cărţii odihneşte (în pofida dramatismului prezent

pretutindeni în paginile ei), odihneşte tocmai prin echilibrul împărtăşit decumpănita inteligenţă şi modestie a memorialistului. Folosind o sintagmă împrumutată din muzică, din opera lui Johann-Sebastian Bach, e vorbadespre un dramatism “bine temperat”.

Iar acum să ne apropiem de tema rubricii de faţă.Elevii de la Târgşor erau împărţiţi de renumitul Constantinescu, pe

atunci adjunct al Direcţiei generale a penitenciarelor, în apţi de muncă (şidirijaţi către Canal) şi inapţi (ce urmau să rămână pe loc o bucată de timp, caapoi s-o apuce pe drumul fără întoarcere al reeducărilor). Naratorul nu segrăbea să alerge cu entuziasm să înhaţe o roabă până nu i-o înşfăca altul...Prefera necazul cu care se obişnuise. “Am spus că sufăr de dureri de piept şică mă simt fără putere, lucru care părea că l-a convins, fiiindcă eram şi slab la înfăţişare. Atunci a făcut semn cu degetul la stânga, adică spre grupul celor care urmau să rămână pe loc. N-am făcut un pas şi imediat a revenitindicându-mi să trec spre partea dreaptă, deci bun pentru Canal, iar ofiţerulde servici m-a trecut pe lista respectivă. În acel moment, fără voia mea, chiar împotriva voinţei mele şi cu concursul lui Constantinescu, destinul mi-a fostfavorabil, ferindu-mă de încercări mai grele decât aş fi putut să le înfrunt sausă le rezist când puterile fizice şi morale te părăsesc. Când aştern pe hârtieaceste gânduri, îmi dau seama că sunt în viaţă situaţii când o nenorocirepoate fi o salvare de la o altă nenorocire mai mare. Dacă nu mergeam laCanal, ajungeam la Gherla, unde se reedita varianta a doua a închisorii Piteştişi a demascărilor lui Ţurcanu şi unde, supus torturilor şi dezumanizării, aş fidevenit şi eu la rândul meu torţionar. Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ferit deasemenea grozăvii, unice în universul concentraţionar al lumii” (p.92-93).Doar că nu “destinul” i-a fost favorabil, trimiţându-l la robota silnică, ciDumnezeu de care nu a uitat niciodată, după cum singur mărturiseşte, şi carel-a chemat şi pe această cale a nu pierde contactul cu cele de Sus, spreliniştea sa viitoare. 42

CHEMAREAPRIN GLASUL UNEI MAICI

Tânărul Traian Popescu, pe parcursul unei destul de lungi întemniţări,atrage iarăşi asupră-şi fulgerele securităţii, fără s-o ştie, fără s-o vrea. În jurulsău se ţese un scenariu al cărui scop este implicarea într-un complotantistatal a unor personalităţi politice de prim rang de peste hotare şi din ţară.Este vorba despre aruncarea crimelor săvârşite în cadrul reeducărilor, cu girulşi sub îndrumarea Ministerului de Interne şi, de bună seamă, a secretaruluigeneral P.C.R., pe umerii unor inşi complet nevinovaţi, acuzându-i că ar fi vrutsă pângărească imaginea comunismului în ochii omenirii. Rolul ce-i incumba

lui Traian Popescu era acela de presupus emisar care să facă legătura cuexecutanţii. Iată ancheta la lucru, străduindu-se să obţină recunoaşterea unor



fapte inexistente.“După 7 luni de anchetă continuă, într-o seară fusesem trântit la podea

şi călcat cu cizmele de un colonel. (...) Fusesem aşezat pe un scaun, în faţăavând instalate 2 reflectoare, unul în stânga, altul în dreapta (...). Paznicii meinu îmi spuneau decât: Vorbeşte! Hai, spune! Vorbeşte! Spune! Totul a durat o

zi şi o noapte. În acest timp am leşinat de mai multe ori şi pentru a-mi veni înfire eram udat cu apă. Neputând să mă ţin pe scaun am fost legat de el. Încercând să mă feresc de lumina orbitoare, căutam să stau cu capul în jos, însă eram înghiontit mereu pentru a deschide ochii. Mă usturau cumplit şieram convins că voi orbi.” Scos şi la anchetă de noapte, este supus uneicazne de alt tip, a cărei descriere nu o cităm pe de-a-ntregul, ea apărând lamai toţi memorialiştii din această categorie; e vorba despre ceea ce senumeşte “vârtelniţa” sau “morişca”. “Fiecare lovitură la tălpi se transmitea prinsistemul osos până la creier, acele vibraţii dându-ţi senzaţia că vor să spargăcutia craniană. Se lumina de ziuă.” Excedat, îngrozit că avea să rămânăschilod tot restul vieţii, cel torturat îngăimă împotriva sa însuşi: “Amtransmis!”” (“File din procesul comunismului. Teroarea şi diversiunea politicăde stat”; Bucureşti; Scara; 2004; p.196-7).

Aidoma lui Belu Silber (datorită căruia a fost împuşcat LucreţiuPătrăşcanu, prietenul său), “am reuşit să încropesc un simulacru de declaraţiecu câteva din elementele mincinoase furnizate de ei şi cu altele inventate demine” (p.198).

Experienţa proceselor comuniste scoate în evidenţă tehnica justiţiei dinacele timpuri de a condamna în temeiul tocmai al acuzaţiilor ce şi le aducreţinuţii între dânşii, fără nici o altă probă, sau al autoacuzaţiilor obţinute împotriva adevărului de la victimile ei. Ancheta doar ‘sugerează’, propuneminciuna, iar căznitul are perspectiva de a scăpa de canon numai dacăprimeşte sugestia şi o dezvoltă în spiritul aşteptat de călăi. Aceasta s-apetrecut şi cu Traian Popescu. Drept care: “nu-mi doream decât moartea, pecare o aşteptam ca pe o binefacere. Mintea îmi sărise peste pragul normalului(...). Mă plimbam prin celulă când râzând, când plângând, încercând să încheg câte o rugăciune, din care însă mă întrerupeam cu toate eforturilemele de a continua. Ceva mai puternic decât dorinţa şi strădania mea măoprea, smulgând parcă din mine acele câteva crâmpeie de rugă în careinvocam ajutorul divin. Simţeam cum forţe diavoleşti se jucau cu sufletul şi cuspiritul meu, mulţumite pare-se de vremelnica lor stăpânire” (idem).

În aceste condiţii, prin uşa celulei de alături, tânărul auzi un glas de

femeie, vibrând precum cristalul sau un clopoţel, ca struna unei harfe (suntimaginile memorialistului însuşi), părând mai curând decât voce omeneascăuna de heruvim... Nu putu descifra nici un alt cuvânt decât: Doamne şi MaicaDomnului. Dar era suficient pentru ca în el să se petreacă o schimbare. Acelenume îl umplură de dulceaţă, îl încurajară atunci când nu socotea că se maiputea redresa. Un fior îi străbătu trupul. “M-am trezit pe loc făcându-mi cruce,automat, mâna mişcându-mi-se ca provocată de un stimul de reflexcondiţionat” (p.199), se analizează memorialistul fără a-şi farda trăirea. La elnu ajunsese încă îmbărbătarea divină. Deşi “chemat” (în sensul urmărit denoi), i se deşteptă doar obiceiul deprins în copilărie de a-şi însemna pieptul cucele trei degete alăturate. Termenul comparaţiei, reflexul condiţionat, scris cu

italice, dovedeşte onestitatea scriitorului: nu vrea să se laude cu ceea ce nuse petrecuse, ci reduce întâmplarea la limitele ei de jos. Şi, totuşi...



“Tremuram! De ce? De frică? De emoţie? De noutatea glasului ceresc? Credcă de toate la un loc. / M-am aşezat pe marginea patului de beton şi m-amtrezit cu lacrimi odihnitoare în ochi” (idem).

Necunoscând alfabetul morse, Traian Popescu improviză o conversaţieprin perete ajutându-se de atâtea ciocănituri ale degetului cât era numărul

literei în cadrul alfabetului. Se dumiri că era vecin cu o măicuţă: Teodosia, dela mănăstirea Vladimireşti. Primi de la dânsa câteva ştiri privind arestareaduhovnicului şi a unora dintre surorile sale de juruinţă. Dar mai ales primistăruitoarea încurajare de a se ruga. Alături de Psalmul 50, se obişnuise îndetenţie, încă din anul 1949, să şoptească rugăciunea inimii. “Acum nu o maiputeam rosti” (ibidem). Alese o cale aflată la polul opus vieţii de rugăciune ce-iera recomandată. Adunase hidrazidele primite pentru stoparea procesuluituberculozei.

“Mă simţeam cu totul descompus psihic, incapabil să mai reacţionezlucid, dar nici să-mi însuşesc tot ceea ce mi se cerea să spun” de cătreanchetatori (p.200). Întrerupsese comunicarea cu maica vecină. O reluă.Aceeaşi întrebare reveni cu perseverenţă: anume dacă se ruga. Aflând că nuizbutea s-o facă, maica Teodosia îi propuse să îşi înalţe împreună gândulcătre Dumnezeu. “Disperarea însă mă pătrunsese în fiecare fibră a trupuluifăcând să vibreze sufletul torturat care părea a nu mai fi al meu” (idem).Picătură cu picătură, balta amărăciunii creştea şi iarăşi creştea în inima sa.“Stând în genunchi cu lacrimi ce îmi curgeau şiroaie, nu mai puteam invocanimic în afară de MAMA. Simţeam că Dumnezeu m-a părăsit întorcându-şifaţa de la mine, dar nici eu nu-l mai chemam. Sufletul nu-mi mai aparţinea,dar nu-i aparţinea nici Lui, ci necuratului” (p.200-1). Se cuvine să ne oprimasupra acestui sentiment al omului păcătos care se crede părăsit deDumnezeu. Golul creat în sufletul său nu pare a mai putea fi umplut niciodată.Am discutat în prefaţa cărţii de faţă mai pe larg despre această cumplitădisperare. A fi fără apărare, mai precis fără apărător, e tot ce poate fi mai îngrozitor. Crezându-se rămas singur, Traian Popescu nu mai are curajul săceară susţinerea de Sus. De fapt, de teama că a fost părăsit, el este acelacare părăseşte. O vagă conştienţă a acestei culpe, bine ascunsă însubconştient, îl ruşinează; aceasta este pricina pentru care nu-l mai invocă peCreator. Nu mai poate să-şi odihnească inima decât cu gândul la maica sapărăsită-n urmă; o mamă care e legată de mâini, care oricât ar dori-o nu arecum să-şi ajute feciorul din robie. În acest pustiu spiritual se cuibăreştediavolul. Acum este liber, în sfârşit, să se hrănească din faptele bune ale

puşcăriaşului, lăsate să plutească în derivă în amintirile lui moarte.Omul chinuit bate în perete de parcă ar îngenunchia la picioareleCrucii: “Măicuţă, rugaţi-vă şi pentru mine, eu nu mai pot, sunt sfârşit!” (p.201).

Apariţia călăului care-l bătuse fără milă îl sperie atât de tare încât îşiface seama: “Am înghiţit 80 de hidrazide, comprimate strânse cu grijă, iar cuun ciob de sticlă de la un bec spart găsit în WC cu câteva zile mai înainte, mi-am tăiat venele!!” (idem).

Regret din suflet că mărturisirea nu continuă a ne lumina asupra celor petrecute după tentativa sa de a-şi lua viaţa, anume cum a fost salvat.

Oricum, autorul scrie mai departe: “Dumnezeu nu a vrut să măelibereze din viaţă, salvându-mi astfel sufletul care şi-ar fi pierdut şansa

mântuirii. Probabil că El avea altă lucrare cu mine” (ibidem). Suicidul ratat allui Traian Popescu trebuie considerat o Chemare a omului adresată lui



Dumnezeu prosteşte şi cu păcat, dar nu mai puţin o Chemare de jos în Sus.Acestei Chemări a omului, Dumnezeu i-a răspuns cu altă Chemare, pe careomul o recunoaşte peste ani ca Îndrumare către o altă lucrare.

Vom reţine că maica Teodosia nu era o modestă rugătoare anonimă, ci

poeta Zorica Laţcu, eleva lui Lucian Blaga şi colaboratoarea lui Nichifor Crainic la “Gândirea”, răposată după Revoluţia din ‘89, atunci când revenise în monahism, tot la mănăstirea Vladimireşti.

43 DUMNEZEU NU SE LASĂ VĂZUT CI ASCULTAT

Ioan Dunca (“zis Nelu”, vine întru completare pagina de titlu a cărţiisale, pentru a-l şti recunoaşte cititorii cu care şi-a irosit juneţile încătuşate,minus dragostea de viaţă şi umorul...) este un memorialist al detenţiei care nuşi-a pierdut tinereţea, cel puţin odată luând creionul în mână pentru a împărtăşi şi altora pocinoagele şi renghiurile pe care i le-a făcut şi jucat viaţa.Fără să recurgă la un titlu ‘cutremurător’, cum procedează majoritateacolegilor săi de intenţie, cel asupra căruia s-a oprit, unul simbolic, are un aer vag picaresc şi romantic prin contrastul puternic marcat dintre termenii săi,după cum se constituie şi naraţiunea însăşi: “Aur şi noroi” (Constanţa, EdituraMetafora, 2004).

Pentru a o scurta şi a mă apropia de propria mea Chemare (aceea dea vorbi despre Chemarea lui Dumnezeu adresată victimelor din temniţelecomuniste), voi coti pe nevestitelea către o cameră din închisoarea Clujului,umplută cu membrii unui lot de plozi maramureşeni îndesaţi în jurul preaiubitului lor dascăl, cunoscutul (ulterior) Aurel Vişovan. Dizenteria le storceavlaga, la capătul unei lungi anchete şi a traumei constituite de procesul abia încheiat. După obiceiul conducerii tuturor penitenciarelor şi lagărelor comuniste, tratamentul medical era inexistent. Singura preocupare legată deboală, a infirmeriei, fu să sugereze comenduirii prăjirea pâinii deţinuţilor. Dacănimeni dintre cei răspunzători de existenţa lor nu trecea la vreo măsurăeficientă de combatere a maladiei distrugătoare, Dumnezeu o iniţie pe unadintre victime într-o modalitate de autoapărare. Chemarea Sa la jertfă fu bineauzită şi pusă în practică pe dată.

“Cineva a avut ideea ca celor bolnavi – cam jumătate din noi – să li se

cedeze jumătate din raţia de pâine de către noi, cei sănătoşi, luându-le în loczeama [adică ‘mâncarea’, N.n.], adică nimic. Nimeni nu s-a opus, presupun cănici în gând. Iar Dom’ profesor şi-a refuzat hrana timp de trei zile, în ciudaprotestelor noastre vehemente şi oarecum surprinzătoare, deoarece nuaveam neobrăzarea să-l contrazicem decât rareori şi niciodată vehement. Dar de data asta vedeam – şi pe bună dreptate pericolul şi pentru d-lui – ceea cene îngrijora peste măsură, căci ataşamentul nostru faţă de acest OM eranelimitat. N-am avut nici un succes! (...) / Boala a cedat, băieţii au începutcâte unul să-şi revină la ‘normal’ şi deşi dărâmaţi fizic şi slabi că, după cumafirma un mucalit, se puteau face temeinice studii anatomice pe noi, fără caaceasta să necesite autopsii incomode şi probabil costisitoare, eram victorioşi

şi chiar ne simţeam ca atare. Victoria era dublă! Învingându-ne pe noi, am învins şi boala” (p.27-28).



Acelora care îmi vor atrage atenţia că în relatare nu se găseştealtceva decât dovada unei onorabile hotărâri omeneşti de jertfă colegialăintrând în morala uzuală a grupurilor bine sudate, îi voi atrage atenţia larându-mi asupra faptului că morala însăşi este născută datorită lecţiuniicreştine şi că, mai mult, pilda sacrificiului de sine în favoarea semenului ne-a

fost dată de Iisus. Părerea mea este că anterior am asistat la o nouăChemare a lui Dumnezeu adresată omului (cum adun eu întruna din cărţilecitite, întru alcătuirea acestui Pateric al Chemării de Sus). Se mai poate încerca să se infirme părerea aceasta într-un fel, dacă nu s-ar găsi şi în acestcaz răspunsul potrivit. Anume, mi s-ar putea spune că nimeni dintre cei defaţă, atunci când s-a recurs la această tehnică de salvare a bolnavilor, nu afost conştient de şoptirea divină ce întărea iubirea de aproape şi îndemna la jertfă pentru el. E drept. Dar de câte ori îl auzim pe Dumnezeu când ne îndreaptă drumul? Şi, totuşi, o face necontenit.

Nici nu avem de ce să ne întrebăm dacă am fost cu adevărat inspiraţide Chemarea lui Dumnezeu, ci să înţelegem o dată pentru totdeauna că orice înclinaţie către bine, adevăr, dreptate şi frumos nu are alt izvor decât înCreatorul care, prin mijlocirea noastră, îşi apără, extinde, întăreşte şi îmbogăţeşte fără încetare Creaţia, că o ştim sau nu. Nimic alta nu ni se ceredecât să alegem a da ascultare Chemării. 44 OMUL LIBER ŞI PROASPĂTUL ELIBERAT

Ioan Dunca, a cărui carte, “Aur şi noroi” (Constanţa, Editura Metafora,2004), surprinde numeroase aspecte ale Chemării lui Dumnezeu în temniţelecomuniste, sesizează aceeaşi Chemare şi în condiţiile mai mult sau mai puţinprovizorii ale libertăţii.

De data aceasta, ne vom opri alături de un grup mai curând buimacdecât vesel, cum i s-ar fi cuvenit să arate, când membrii lui tocmai au fostliberaţi din lagăr.

Având ţinta de a prinde un tren spre Bucureşti, o porniseră către garacea mai apropiată, Medgidia. După atâţia ani de muncă silnică, după atâtanemâncare şi zdrobire a oaselor câtă înduraseră la Canal, după atâtanesomn, după atâta vlăguire, nu îi prea ţineau picioarele la un drum nou, chitcă îi conducea către familiile lor.

De aceea apariţia unei basculante la orizont le surâse ca revedereaunei vechi cunoştinţe binevoitoare. Băgară de seamă că “la volanul [...ei]trona, fălos nevoie mare, un militar constructor. I-am făcut semn şi a oprit, dar nici nu a vrut să stea de vorbă cu noi, şi-a dat seama ce hram purtam”(p.267).

Prin mijlocirea proaspeţilor sloboziţi, Dumnezeu i-a adresat ostaşului oChemare la omenie. Răspunsul neomenos al acestuia sosi cu promptitudine.Dar nu întârzie nici încheierea lecţiei Divine.

“A plecat lăsându-ne cam şui şi dezamăgiţi, dar nu a făcut 50 metri, căs-a proptit în drum cu motorul stins. Când am ajuns în dreptul lui, se holbaneputincios la motor, cu capota acestuia ridicată. Ploieşteanul nostru [e vorba

despre unul dintre foştii deţinuţi, n.n.] care dealtfel lucrase la atelierelemecanice (...) era as în materie de motoare. Părinţii lui au avut un atelier de



depanare auto şi el crescuse, cum ziceau răii, cu benzină şi ulei de motor înloc de lapte. L-a privit cu milă pe nefericitul şofer (...) şi s-a uitat peste umărullui (...:) – Mă laşi pe mine puţin?” (idem).

Nu trecură decât câteva secunde că motorul începu să bâzâie dupănevoile lui, apoi să duduie.

Omul de la volan le făcu semn să urce, de data aceasta fericit că-i întâlnise. Însă ei îl refuzară, după regulile frăţietăţii jignite.Individul îşi primise lecţia până la capăt. Dar lecţia adresată nouă,

cititorilor, nu s-a isprăvit odată cu plecarea lui.Abia de respirară uşuraţi de a fi scăpat de neplăcuta întâlnire că se ivi

un autocamion şi şoferul acestuia opri taman în dreptul lor, nerugat. Dupăcum pomeneşte autorul: “e adevărat că fapta bună tot îşi primeşte plata”(idem). Insul necunoscut se interesă unde aveau drum şi, după ce află, îiinvită să se tolănească pe încărcătura de criblură de piatră albă. Fură conduşicât mai aproape de gară.

“Omul s-a scuzat că nu ne duce mai departe (...) deoarece riscă uncontrol. I-am oferit plată pentru serviciul prestat în folosul nostru, dar omul arefuzat categoric: – Păstraţi-vă banii, băieţi, veţi avea nevoie de ei” (p.268).Frăţietatea pomenită adineaori înfloreşte curată şi strălucitoare de dataaceasta. Conducătorul grăi mai departe: “Aveţi mare grijă ce şi cu cine vorbiţi,că lumea-i rea. Luaţi-o pe aici, pe poteca asta şi ajungeţi în gară. Dumnezeusă vă ajute!” (idem).

Ne aflăm la capătul lecţiei despre omenie. Avem două exemple ladispoziţie. Într-unul, Chemarea este săvârşită în chip negativ; în celălalt, închip pozitiv. Însă nu modalitatea ei are greutate, ci ce anume deprindem noidin cele două.

45 NU EXISTĂ PAS FĂRĂ DUMNEZEU

Scrierile despre detenţie sunt elocvente cât priveşte intensitateacredinţei autorilor lor. Într-unele dintre ele, Dumnezeu intră în preocupărilepermanente ale mărturisitorului. Ba chiar şi opurile închinate Cerului şi Împărăţiei Domnului. Într-altele (care îmi vin cu generozitate într-ajutor, cândculeg povestiri cu tema Chemării), din când în când, se pune chiar chestiuneaintervenţiei Creatorului în existenţa duhovnicească, socială sau fizică a

naratorului sau a altcuiva din preajma sa. O a treia categorie nu-L pomeneştepe Tată, nici pe Fiul, dar din paginile respective simţi înălţându-se neîncetatbuna mireasmă a prezenţei Lor tacite, calde, ocrotitoare şi îndrumătoare. Maiexistă şi celelalte naraţiuni – foarte utile ca document, interesante ca idei,frumoase ca stil, însă găunoase cât priveşte deschiderea metafizică.

Astăzi mă voi opri asupra unui memorialist din categoria a treia de maisus: Filon Verca, un scriitor prolific al literaturii de detenţie şi al eseului politic,pe care toţi amatorii de atari mărturii îl urmărim cu interes de mult timp.Paginile sale se intitulează: “Amintiri – cu şi despre Nicu Bălănescu” şi auapărut în revista “Memento” (Timişoara), anul XIV, nr.10 (88), decembrie2004.

Acţiunea naraţiunii începe odată cu eliberarea din lagărul nazist deexterminare de la Buchenwald a legionarilor internaţi de Hitler.



Filon Verca şi cu Nicu Bălănescu s-au numărat printre eleviiradiotelegrafişti ce urmau să fie trimişi în Patrie, alături de numeroşi alţicombatanţi, pentru a organiza rezistenţa împotriva invadatorului sovietic şi aguvernului impus de ruşi. Formarea micilor echipe se bizuia şi pe afinităţilepersonale dintre viitorii membri. “Fără să ştiu cu cine voi face parte din echipă,

m-am gândit la Bălănescu, un caracter ferm, decis în hotărârile luate. Nu ne-am cunoscut prea bine, ne observam, mai degrabă, atitudinea pe care fiecareo manifesta în cei aproape doi ani în lagăr, supuşi la presiunea germană ‹fărăsucces› de a ne aservi naţional-socialismului german.” Se remarcă de peacum o atitudine a naratorului, ce depăşeşte planul raţionalităţii pure.Opţiunea făcută de el (de o gravă importanţă pentru însăşi prezervarea vieţiisale pe viitor şi, oricum, în vederea încheierii cu succes a misiunii cu careaveau cei doi să plece în ţară) se bizuie pe o îndelungată observare. Voimenţiona că pe parcursul celor doi ani de convieţuire între sârmele ghimpate,această observare nu s-a făcut în mod continuu şi, mai ales, nu cu un scopprecis – evident nu cu acela de a cântări caracterul celui observat în vedereaalcătuirii unei echipe de luptă şi cu riscul jertfei maxime. În acest caz, ce altelement a mai participat la închegarea opţiunii lui Verca? Raţionalistul varăspunde: intuiţia. Este un termen căruia psihologii nu i-au găsit o definiţie. Nue cunoscut motorul ce declanşează acest proces, nici felul în care e garantatăşoapta lui. Pentru mine, cele resimţite de Filon Verca ţin mai curând dedomeniul mistic şi aş numi procesul: un impuls al lui Dumnezeu. Pentru avorbi cu cuvintele cu care l-am obişnuit pe cititor: o Chemare. Se va vedeaulterior de ce investesc în acest termen atât de mult.

Un şir de nepotriviri au condus misiunea încredinţată lor la ratare. Aufost paraşutaţi aiurea decât unde se stabilise din timp; culmea, acolo unde niciunul dintre luptători nu cunoştea regiunea. Doi dintre dumnealor, aterizând peo turlă de biserică, au alertat jandarmeria de la bun începutul acţiunii. Ceilalţi,au rătăcit un număr de zile de trei ori mai mare decât le erau pregătiteproviziile de hrană rece, după care, dibuiţi, au fost opriţi cu focuri de armă şiarestaţi. Aceasta avea loc în luna august. În ajunul Crăciunului, conform unor înţelegeri politice, săvârşite pe deasupra voinţei lor, au fost eliberaţi.

Filon Verca îl invită pe Nicu Bălănescu să petreacă împreună cu elsărbătorile Crăciunului, ba chiar să-şi clădească o casă în satul său. Numaică acela sosi cu o zi după arestarea celui dintâi. Îi făgădui mamei disperatesă-i afle urma.

În perioada de tortură de negrăit, cu cămaşa şi indispensabilii muiate în

sânge, abia trezit dintr-un leşin prelung, Filon auzi comisarul de serviciapostrofându-l: “Verca! (...) Vărul tău aşteaptă la poartă, dacă ai schimburi dedat. Grăbeşte”. Şi-i scutura prin faţa nasului o trăistuţă, să-şi depună în earufele murdare.

Arestatul îşi dădu seama că aci se ascundea un semn ce lăsa de înţeles că ai săi îi descoperiseră ascunzătoarea nevoită. Pentru a le transmitecă se mai găsea în viaţă, trebuia să le trimită ceva pe care să-l recunoască a-iaparţine. Singurul obiect spălat de sânge îi era batista.

Cel din faţa clădirii era Nicu Bălănescu. Făgăduindu-i mamei lui Filoncă avea să dibuie urmele feciorului, “a plecat să mă caute. Mai întâi laSecuritatea din Caransebeş, apoi la cea din Lugoj, şi în urmă, la Timişoara. El

se prezenta întotdeauna la ora prânzului, când toţi erau plecaţi la masă,rămânând doar comisarul de servici, care nu cunoştea dosarele. Cu toate că



era şi el căutat, s-a întors la Petroşniţa şi a liniştit-o pe mama, ducându-itraista cu batista pe care mama a recunoscut-o”.

Finalmente, a fost şi el aruncat în celula alăturată chinurilor camaradului său. “Când mi-a povestit, mi-a scăpat o lacrimă. Ce l-a mânat îngura lupului, ştiind bine ce îl aştepta?”

Răspunsul mi se pare limpede şi uşor de ghicit şi-l voi da sub formaunei alte întrebări: nu era Chemarea lui Dumnezeu la plinirea porunciidragostei dintre semeni?

Această Chemare se va face auzită şi mai puternic, răscolind atâtsufletele participanţilor la următoarea evadare, cât şi ale noastre, cărora neeste încredinţată relatarea ei.

Filon Verca ocupa poziţia de furier pe lângă un plutonier.“Seara, înainte ca plutonierul să plece, mi-a dat voie să aduc din

închisoare un electrician. În timp ce trupa era la masă, l-am luat pe Brindescuşi l-am dus în curte în spre zidul unde erau vreo 20 de steri de lemne, pe careurcându-se, a sărit zidul. Cu Nicu am făcut la fel. Mai rămânea să fac şi eu lafel. La companie era un căpitan, făcut din soldat [să fie iertate repetiţiilenecenzurate din scurtul fragment, M.R.], pentru ‘educaţia politică’, care veneaadesea în birou să mai stea de vorbă cu mine, întrucât mă ocupam şi dealfabetizarea trupei. Vizita lui a durat mai bine de jumătate de oră. Dupăplecarea lui, mă îndrept spre zid, urc pe lemne şi, deodată, aud un sâsâit dedincolo de zid. M-a cuprins un tremur la gândul că am fost descoperiţi. Audvocea lui Nicu şi îmi vin în fire: – Ce-i cu tine? ai înnebunit, ţi s-a urât cubinele? Nicu îmi răspunde calm: – Văzând că nu mai vii, m-am decis să mă întorc. De ce să plăteşti numai tu? Am vrut să fiu cu tine... În clipa următoare,cădeam unul în braţele celuilalt. Apoi am plecat fiecare spre destinaţianoastră.”

Preocupat, ca şi noi, să rezolve enigma psihologică propusă deaventura de mai sus, autorul adaugă: “După cele întâmplate, m-am întrebat:Ce forţă leagă pe unii oameni că nici primejduirea vieţii nu-i desparte?...Prietenia, credinţa în Dumnezeu sau conştiinţa misiunii? Poate că în toateacestea rezidă secretul dăruirii de sine”. E posibil ca explicaţia să fie ceva maisimplă şi să nu amestece, ca mai sus, planul uman cu acela divin: era doar Chemarea lui Dumnezeu la dragoste. 46

PORUMBELUL DIN PĂLĂRIE Câtă nevoie are omul încolţit de vrăjmaşi de ajutorul lui Dumnezeu!

Psaltirea toată se cutremură de strigătele lui. Cu cât mai mult se tem anonimiia fi fost uitaţi de Tatăl... Uneori, biet semenul nostru nici nu e conştient deintervenţia Celui de Sus, datorită căreia cade tot în picioare, atunci cândnădejde nu mai are. Ceea ce este mai trist e că nici măcar după ce a fostsalvat, el nu e totdeauna conştient cui datorează minunea. Or, ce esteaceastă ridicare a noastră din nimicnicie, dacă nu o Chemare a luiDumnezeu? Şi câte atari Chemări să fie necesare pentru ca slăbiciuneanoastră să recunoască sprijinul primit?

Lui Chirilă Ciuntu (“Din Bucovina pe Oder”, Constanţa, Metafora, 2004)i s-a comunicat că în numele Mareşalului Antonescu, şeful Statului, se



pregătea o înscenare ce să motiveze anumite arestări pentru care nu exista omotivare juridică temeinică şi clară. Se preconiza chiar regizarea unui atentattrucat, împotriva lui. Cei ce se temeau a cădea victime nevinovate au hotărâtsă o ia înaintea duşmanilor, pregătindu-se a păstra o desăvârşită neimplicare în viaţa ţării, pentru a nu da nimănui prilejul unor acuzaţii mincinoase. Întru

atingerea scopului ca această decizie să capete un caracter cât mai general,se alcătuiră manifeste, urmând ca autorul memoriilor citite de noi să lerăspândească, depunându-le în cutiile poştale ale cetăţenilor.

Zis şi făcut! Chirilă Ciuntu şi-a umplut buzunarele cu micile stive bineambalate şi a pornit către casă, unde intenţiona să depoziteze cea mai mareparte din fluturaşi, în timp ce cu celelalte avea să colinde Capitala, pentru a îndeplini misiunea pe care şi-o luase.

Ca să scape mai repede de pachetele incriminante, se urcă întramvaiul care lungea strada 11 Iunie. “Patrarhia se pregătea pentru Sf.Prohod, la care era aşteptat Mareşalul Antonescu. Piaţa era înconjurată detancuri, armată şi poliţie” (p.33).

Spre stupoarea sa, în loc de a urma traseul obişnuit, tramvaiul coti şi oluă pe alte linii, prin mijlocul pieţii. Cu minţile tulburate de modificarea rutei,purtătorul manifestelor nu găsi altceva mai bun de făcut decât să atragăatenţia asupra sa printr-aceea că, zăpăcit, sări din vagon, acolo chiar. “Într-oclipă mă trezesc înconjurat de agenţi de poliţie.” Se năpustiră asupră-i cu osingură întrebare, muşcată de toţi ca-ntr-un glas. Îl presau să declare de cenu-şi continuase mersul cu vehicolul metalic. I se pusese un nod în gât. Deneînlăturat. Mintea aburită îi oscila între diverse răspunsuri posibile, care maide care mai fistichiu şi deloc potrivit să-l scoată din situaţia deosebit de încordată în care se găsea.

Şi iată cum coboară nişte aripi fâlfâind către el, pe o boare ce-i ştergenăduşeala cotropindu-i fruntea... “În timp ce căutam răspunsul, deodată sedesprinde un sergent-instructor de jandarmi din mulţime, se apropie de mineşi mă ia cu o toropeală de vorbe: De faci, domnule Ciuntu? Nu te-am maivăzut demult. Ce necazuri ai cu domnii?” Vă daţi seama cu ce inimă s-arepezit a-i toca urechile necunoscutului care i se arăta binevoitor, repetândcopilăreşte povestea (de fapt cum stătuseră lucrurile şi în realitate)tramvaiului ce-şi părăsise drumul urmat deobicei, iar el, locuind pe vechearută, cum s-a temut că va fi dus aiurea şi s-a gândit să facă economie de timpşi să sară din mers, astfel putând s-o apuce pe jos către casă... “M-a luat demână zicându-mi: ‘Hai, că-ţi arăt eu pe unde să treci ca să ajungi la

destinaţie!’ Surprinşi de faptul că sergentul m-a luat pe nume şi în mod aşa deprietenos, poliţiştii au rămas cu gura căscată, în timp ce eu mă îndepărtam”(idem). Ajuns la adăpost de orice pericol, străinul îi povesti că-l ştia din priviri,deoarece Chirilă Ciuntu frecventa Inspectoratul de Jandarmi împreună cu uncunoscut preot, şi că se temuse să nu aibă de suferit într-o împrejurare caaceea, când poliţia în păr căuta pricină oricui, vinovat au ba.

Arestat, oamenii ordinii i-ar fi găsit în pachet manifestele şimemorialistul nu ar mai fi avut nici o şansă de supravieţuire. “M-am despărţitde sergent, mulţumindu-i că mi-a salvat viaţa şi, făcându-mi apoi de zece oricruce, i-am mulţumit lui Dumnezeu că se mai fac şi în zilele noastre minuni”(p.34). Aşa vorbeşte un om care a auzit Chemarea.

47



UN NECUNOSCUT IVIT DIN NOAPTE

Răsărirea ajutorului lui Dumnezeu pe neaşteptatelea, în existenţa luiChirilă Ciuntu, atunci când intervenţia miraculoasă era mai urgentă pentru a-l

salva de la necazuri foarte mari sau chiar de la condamnarea la moarte, avuloc în două ocazii asemănătoare, dintre care una am relatat-o în capitolulprecedent, iar cealălaltă urmează a fi expusă aici. Când fac socoteala acestor intervenţii, mă bizui numai pe mărturisirile din cartea sa de memorialistică:“Din Bucovina pe Oder” (Constanţa, Metafora, 2004). Iar aceste intervenţiisalvatoare au caracter de Chemare a lui Dumnezeu, ele venind în clipe cândse juca viitorul său după sistemul cap sau pajură.

Iată întâmplarea la care mă refer de data aceasta.Naratorul urma să părăsească România foarte curând. Îl despărţeau

de acele momente doar câteva zile. Pentru a-şi uşura contactul cu cei caretrebuiau să-l treacă graniţa, decise să elimine orice risc posibil. Drept care,aranjă să-şi petreacă ultima noapte înainte de marea aventură la un cunoscutbinevoitor, comisarul de poliţie Bozdoc. Încărcat cu bagaje, se ferea de orice întâlnire periculoasă, mai ales pentru că, într-un asemenea prilej, îneventualitatea unei percheziţii, s-ar fi putut descoperi asupra sa scrisori alefamiliilor altor fugari, destinate celor din străinătate. Or, ele deveneau gravincriminatorii într-o asemenea situaţie.

Îl însoţea un coleg pentru a-i uşura transportarea geamantanelor.“Când ne suim în tramvai, dăm peste un sergent care mă întreabă

unde mă duc la miezul nopţii cu bagajele. I-am răspuns că mă mut la o nouălocuinţă şi că în timpul zilei nu am avut timp să fac acest lucru. Sergentul destradă nu a fost încântat de explicaţia mea şi mi-a atras atenţia că ne vomcoborî la Patriarhie sau în Piaţa Naţiunii şi că acolo voi da socoteală lacircumscripţia de poliţie. Când am văzut cum stau lucrurile, m-am hotărât s-oşterg în orice caz, profitând de întunericul ce se lăsase peste oraş şi lăsând lanevoie bagajele în plata Domnului.” (p.35).

Noul plan nu miră pe nimeni: ce era să facă bietul om în condiţii atât deneprielnice? Există, parcă, o specie de şopârle (dacă nu cumva au aceastăcaracteristică toate) care, dacă le apuci de coadă, ţi-o leapădă în mână pentrua scăpa cu viaţă. Şi de n-ar fi adevărată amintirea mea din viaţa naturii, toteste elocventă în situaţia creată. În vederea plecării peste hotare, în noilecondiţii merita ca Ciuntu să lase tot şi să dispară cât mai curând, pentru a

evita orice neajuns. La aceasta purcese. Îi şopti însoţitorului său schimbareade plan şi-l pregăti să fie gata pentru o dispariţie neaşteptată în noapte.“Ajunşi în piaţa cu pricina, poliţistul ne somează să coborâm, pune

fluierătoarea la buze şi dă semnalul gardianului de serviciu din regiune să viesă ne ducă la circumscripţie. Între timp începeau să cadă picuri de ploaie, iar gardianul, care din întâmplare nu era prin apropiere, nu se arăta” (p.35-36).

Desigur că întârzierea acestuia era propice viitorului memorialist, dar nu se vădea a fi fost salvatoare încă. Pentru definitiva ieşire din cumpănă, eranecesară o intervenţie mai puternică. După cum nici rămânerea ascunsă aagentului nu părea datorată unor împrejurări omeneşti legate de ceea ce sepetrecea în acel grup tensionat, la fel nici ceea ce succedă şuieratului

insistent şi fără ecou nu părea a se datora vreunui factor uman implicat înpovestea aceea.



“În acest moment se apropie un civil care observase că ceva nu era înordine, deoarece noi vociferam cam tare, şi ne întreabă ce s-a întâmplat; zic:“Ce să fie, domnule, trebuie să mă mut acuma, pentru că n-am avut timp ziua,şi domnul sergent vrea să mă aresteze fără nici un motiv.” “Ia-i, domnulesergent, adresa unde se mută şi dă-i drumul, căci lucrul acesta se poate

întâmpla oricui!” La întrebarea sergentului, îi dau adresa (...). Cu aceasta amfost lăsaţi să ne continuăm drumul. Nu ştiu cine a fost civilul acela, dar trimis afost dânsul de Dumnezeu, ca să se mai întâmple o minune cerească” (p.36).

Nu socotesc că sunt necesare completări sau comentarii suplimentarepentru a se evidenţia că povestitorul nu era părăsit de Dumnezeu, că nu eralăsat să se descurce singur din atari noduri ale destinului, ce se strângeau totmai tare în jurul gâtului său. Dimpotrivă, Părintele Ceresc îi trimite semne că îiveghează paşii, prin aceasta chemându-l către El. 48 PRIN V. VOICULESCUOMENIREA ESTE CHEMATĂ LA FAPTA CREŞTINĂ

Medicul Radu Voiculescu, unul dintre fii poetului, dupã ce fusese vestitde către un necunoscut că tatăl său putea fi adus acasă din detenţie, după ceobţinu îngăduinţa şefilor săi de la institutul unde lucra, ajunse a doua zidimineaţa la dispensarul din Turda. Fu îndrumat către etaj. O camera plină defoşti puscăriaşi. Le cercetă pe rând figurile triste, impasibile. Îşi descoperitatăl. Era altul decât îl cunoscuse. Chipul nobil îi fusese zdrobit de peceteamohorâtă a temniţei. Capul, chilug; faţa, smochinită. Vorbea foarte încet şireţinut: îi era frică să nu tragă careva cu urechea. A plâns. L-a întrebat desurorile sale, de copii, de prietenii ramaşi în libertate. Fiul glăsuia firesc, cuton nici prea tare, nici prea surd, ca omul slobod între cei slobozi. Bătrânul segrăbi să-i facă semn să scadă intensitatea vocii, îi şopti că o parte dintre ceide acolo erau hoţi şi turnători periculoşi. Extrem de prudent.

Pe la amiază, şi-a făcut apariţia directorul spitalului. Întocmireaformelor de externare. Feciorul şi-a părăsit părintele, să găsească un mijlocde transport până la gara din Câmpia Turzii, singura apropiată. A străbătuttârgul în dreapta, în stânga, uitând de masă, potopit de griji. Vlăguit.

În sfârşit, i-a ieşit în faţă o volga, taxi. I-a făcut semn. Opri. Doctorultrase adânc aer în piept. Se încurajă singur şi se avântă cu: „Domnule, a ieşit

tata din închisoare".- “Am rămas impresionat ce receptivi erau oamenii la suferinţanoastră”, îmi mărturiseşte.

- “Şi pe mine mă impresionează”, repet după el, cu un nod în gât. Îmi amintesc cu ce frică de oameni m-am eliberat eu însumi şi mă

acuz, ascultându-l, pentru neîncrederea mea de atunci; mi-au trebuit zeci deani şi o revoluţie s-o anihileze.

Oare a pierit ea de tot?Nu.Deci şoferul a acceptat pe dată să-l ajute pe poetul mai mult infirm

decât pe picioarele proprii. A şi cerut o sumă modică pentru transport: optzeci

de lei. A pus mâna, alături de fiu, să-l care pe braţe pe vârstnicul neputincios.De altfel, era un fel de fulg articulat. Îl instalară cu băgare de seamă pe



canapeaua dindărăt a automobilului.Când coborau scara, fostul întemniţat, încercând să-şi scuze lipsa de puteri şisă mai aline mâhnirea băiatului său, i-a spus: „Noi suntem longevivi. Mă faceu bine şi o să dea Dumnezeu să trăiesc până la nouăzeci de ani…" Nu-şidădea seama, deşi medic - el, marele diagnostician! - de gravitatea propriei

sale situaţii: era plin de speranţă.Poetul suferea grav de tuberculoză. Un morb Pott, o carie osoasă avertebrelor; două erau distruse masiv.

La Câmpia Turzii, fiul şi-a aşezat părintele pe jos. Cu chiu, cu vai. L-arezemat de zidul gării, pe peron, în aşteptarea acceleratului. Îl îngrozea faptulcă vagonul de dormit pentru care avea bilete ar fi putut trage aiurea de unde-şi pusese iubita povară nemişcată. Iar trenul urma să oprească numai timp dedouă minute!

Într-un grup, nu departe de ei doi, nişte ceferişti şedeau pe lădiţele delemn, cu felinarele alături.

Se apropie de dânşii: „Dom'le, l-am scos pe tata din închisoare. Uitaţi-vă în ce hal e! Trenul stă puţin. Trebuie să nimerim vagonul de dormit…"Urmă până la capăt istoria ce-l tulbura; continuă cu rugămintea de a fi ajutat.„N-ai grijă, domnule! Se face!" Aşa a fost. L-au luat pe sus şi l-au suit fărădificultate. N-au vrut să primească nici un ban. A fost nevoit să le strecoare cude-a sila-n buzunar o bancnotă.

Însoţitorul de vagon, când a ascultat povestea reluată, le-a oferit săocupe compartimentul de lângă uşă, pe răspunderea lui. „Mă descurc eu,vedeţi-vă de treabă! Îl băgăm aicea, că-i mai bine. Restu', treaba mea!"

- “Deci şi el m-a ajutat”, adaugă triumfător domnul doctor, cu osatisfacţie izvorâtă din recunoaşterea omeniei tuturora.

Şi ce bine-l înţeleg! Câtă nevoie avem toţi să redescoperim întrunapurtarea omenoasă, înţelegerea semenilor, sentimentul că nu ne mişcămprintre stane de piatră, ci printre fraţi, că în orice străin găsim un sprijin lanevoie, după cum noi înşine suntem gata să ne facem luntre şi punte pentrusalvarea semenului nostru mai slab, împins din cale de către egoism şirăutate, gata să se prăbuşească.Tonul conlocutorului meu este acela al victoriei împotriva unei doctrineantisociale, al superiorităţii iubirii dintre oameni faţă de ură şi glacialitate. Esteca şi când mi-ar fi narat revelarea minunii: omul izbutea, până şi atunci, sărămână Om.

Înainte de a fi părăsit Turda, sprijinul propriului său părinte luase

l ăt i t l f D i t di B ti lib t di î hi

Documents

Chemarea Lui Dumnezeu in Temnitele Comuniste (2)