UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE DREPT SI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

BUCURESTI

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator:(grad didactic, nume, prenume coordonator)

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE DREPT SI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

BUCURESTI

LUCRARE DE LICENŢĂ

CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI

Coordonator:(grad didactic, nume, prenume coordonator)

Absolvent:(nume, prenume absolvent)

3

3

Bucuresti, 2013

CUPRINS

Introducere..........................................................................……………………4

Capitolul I. Noţiunea, importanţa şi sarcinile cercetării la faţa locului…….6

Capitolul II. Principiile tactice privind cercetarea la faţa locului .......… 14

1. Principiul operativităţii …………………………………………………15

2. Principiul conducerii unice a activităţii de cercetare ...…………………15

3. Principiul efectuării cercetării la faţa locului în mod organizat .………17

4. Principiul obiectivităţii cercetării la faţa locului ..………………………18

5. Principiul utilizării efective a mijloacelor tehnico-ştiinţifice

criminalistice ........................................................................................... 18

Capitolul III. Pregătirea în vederea cercetării la faţa locului ................ 20

1. Măsuri pregătitoare luate la sediul organului juridic……………………20

2. Măsuri pregătitoare luate la faţa locului …………………………….…29

Capitolul IV. Efectuarea cercetării la faţa locului ......................................32

1. Faza statică ..............................................................……………………..…31

2. Faza dinamică .……………………………………………………………38

3. Stabilirea împrejurărilor controversate de la faţa locului ………………48

4. Reluarea şi repetarea cercetării la faţa locului …………………………51

Capitolul V. Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului..................……53

1. Redactarea procesului – verbal....................................………………………

53

2.Procedee de fotografiere la faţa locului.......................………………………56

3. Video-înregistrarea criminalistică ............................…………………...…62

4. Schiţarea locului faptei .............................................………………..……66

Încheiere……………….........................................................................….....…68

4

4

Bibliografie.........................................................................................….…71

Introducere

Eficacitatea muncii de descoperire şi cercetare a infracţiunilor în mare măsură este

condiţionată de oportunitatea şi plenitudinea efectuării acţiunilor de anchetă precum şi a

măsurilor operative de investigaţie în etapa iniţială a cercetărilor.

O deosebită însemnătate în acest sens obţine realizarea calitativă a cercetării locului

faptei, activitate în cadrul căreia se depistează şi se colectează un mare volum de informaţie

criminalistică autentică, servind drept bază de cercetare a majorităţii covîrşitoare a dosarelor

penale.

Valoarea şi volumul de informaţie necesare descoperirii cauzelor pe urme proaspete,

sporesc în funcţie de efectuarea în cadrul cercetării la faţa locului aşa – numitelor examinări

criminalistice preliminare ale urmelor şi altor obiecte materiale de probă depistate în scena

infracţiunii.

Datele furnizate de aceste cercetări sînt puse la temelia elaborării versiunilor, la

planificarea şi realizarea acţiunilor procesuale ulterioare. Timpul consumat la înfăptuirea unor

astfel de analize ale urmelor şi stărilor de fapt în ansamblu permite uneori a economisi

săptămîni şi chiar luni întregi de muncă asiduă orientate spre stabilirea făptaşului şi

descoperirea infracţiunii în termene cît mai reduse. Anume aici se evidenţiază mai pronunţat

profesionalismul şi competenţa organelor de urmărire penală şi a specialiştilor implicaţi în

acest proces de descoperire a infracţiunilor.

Una din sarcinile de bază ale subdiviziunilor criminalistice ale Ministerului Afacerilor

Interme este aplicarea mijloacelor tehnice criminalistice la realizarea acţiunilor de urmărire

penală şi operative de investigaţie conform necesităţii descoperirii şi cercetării crimelor. În

acest context se înscrie şi cercetarea la faţa locului – acţiune de importanţă primordială la

descoperirea infracţiunilor.

Din numărul total de obiecte ridicate la faţa locului şi cercetate de organele de urmărire

penale, o mare pondere le au documentele, drogurile, armele de foc şi muniţiile. Cele

menţionate mărturisesc despre actualitatea temei propuse pentru o studiere mai profundă.

Teza dată este formată din 5 capitole, întroducere, încheeire,bibliografie.

Prima parte este introducerea care descrie gradul de cercetare a temei, scopul şi

sarcinile investigaţiei.

Primul capitol numit “Noţiunea, importanţa şi sarcinile cercetării la faţa locului”

stipulează că cercetarea la faţa locului reprezintă activitatea procedurală, al cărei conţinut îl

5

5

constituie examinarea nemijlocită de către organul de urmărire penală a unui teren deschis ori

a unei încăperi, în care a avut loc fapta sau în perimetrul căreia s-au manifestat consecinţele

ei, a obiectelor ce alcătuiesc ambianţa acestora în vederea descoperirii fixării şi ridicării

urmelor infracţiunii şi a altor mijloace materiale de probă necesare stabilirii naturii

infracţiunii, identificării făptuitorului modului şi împrejurărilor în care s-a activat.

Astfel percepută cercetarea la faţa locului reprezintă o seamă de elemente

caracteristice, care o disting de alte activităţi procedurale desfăşurate cu prilejul cercetării unei

cauze penale.

În al doilea capitol sînt abordate principiile tactice şi procesuale privind cercetarea la

faţa locului ce servesc drept bază metodologică a acestei activităţi.

Sînt elucidate principiile de bază care se folosesc în procesul activităţii de cercetare la

faţa locului şi permit sau contribuie ca această activitate să se desfăşoare planificat, organizat,

operativ.

Pentru a efectua cercetarea la faţa locului mai întîi de toate trebuie efectuate măsurile

de pregătirea în vederea cercetării la faţa locului descris în capitolul trei al tezei. Pregătirea la

rîndul ei se desfăşoară în două etape, pînă la deplasarea la faţa locului şi după sosirea echipei

de cercetare.

Al IV-lea capitol abordează efectuarea cercetării la faţa locului care se divizează în

două faze. Faza-statică-debutează cu un sondaj vizual efectuat dintr-un punct din preajma sau

din interiorul spaţiului ce urmează a fi cercetat în scopul determinării dacă între fapte impun

implicarea altor persoane.

Cea de a doua fază-dinamică-este cercetarea detaliată a locului faptei care costă în

examinarea de sine stătătoare a tuturor obiectelor în vederea stabilirii legăturii lor cu fapta,

descoperirii şi fixării urmelor activităţii infracţionale.Tot aici am abordat şi tema soluţionării

împrejurărilor controversate de la faţa locului şi procedeul de reluare a cercetării la faţa

locului sau cercetarea repetată.

Al cincilea capitol este numit “Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului” care este

împărţit în patru subpuncte caracteristice acestui capitol.

În cadrul cercetării la faţa locului se redactează obligatoriu un proces – verbal de

cercetarea la faţa locului, se realizează fotografieri, înregistrări video, schiţarea locului

faptei, măsurări, se face mulaje şi tipare de pe urme.

Ultimul capitol al tezei este încheierea unde mi-am expus unele concluzii şi propuneri

privind tema în cauză.

6

6

Capitolul I. Noţiunea, importanţa şi sarcinile cercetării în faţa locului.

Cercetarea la faţa locului este una din activităţile procedurale şi de tactică

criminalistică ale organului de urmărire penală, ce se realizează de obicei la începutul

urmăririi, în scopul cunoaşterii nemijlocite a locului faptei, al descoperirii, fixării şi ridicării

urmelor create cu ocazia săvîrşirii infracţiunii, precum şi pentru ascultarea martorilor oculari,

a victimelor sa chiar a făptuitorului.

Prin cercetarea la faţa locului, organul de urmărire penală stabileşte împrejurările în

care a fost comisă fapta ilicită, identifică infractorul sau delimitează sfera persoanelor bănuite,

adună, conservă şi examinează probele materiale descoperite.

Întrucît prin ea organul de urmărire penală îşi deschide multe posibilităţi de

descoperire a numeroaselor şi variate urme create cu prilejul săvîrşirii infracţiunii, de

identificare a persoanelor care au cunoştinţe despre infracţiunea respectivă şi autorul ei,

cercetarea la faţa locului nu poate fi înlocuită cu alte activităţi tactice de administrare a

probelor în cauză.

Cu prilejul cercetării la faţa locului, legislaţia în vigoare prevede efectuarea diverselor

lucrări (fotografii, desene, schiţe) de reproducere şi fixare a tabloului de ansamblu a locului

respectiv a urmelor şi obiectelor ce reprezintă interes pentru cauză.

Deci, rezultă că „cercetarea la faţa locului” reprezintă activitatea procedurală, al cărei

conţinut îl constituie examinarea nemijlocită de către organul de urmărire penală a unui teren

deschis ori a unei încăperi, în care a avut loc fapta sau în perimetrul cărora s-au manifestat

consecinţele ei, a obiectelor ce alcătuiesc ambianţa acestora în vederea descoperirii, fixării şi

ridicării urmelor infracţiunii şi altor mijloace materiale de probă necesare stabilirii naturii

infracţiunii, identificării făptuitorului, modului şi împrejurărilor în care s-a activat.

Astfel percepută, cercetarea la faţa locului prezintă o seamă de elemente caracteristice,

care o disting de alte activităţi procedurale desfăşurate cu prilejul cercetării unei cauze penale.

Cu cercetarea la faţa locului debutează cercetarea actelor de omor, tîlhărie, furt,

precum şi a tot felul de accidente, al căror caracter penal urmează a fi stabilit.

Practica organelor de urmărire penală demonstrează cu certitudine, că datele obţinute

în urma cercetării la faţa locului constituie punctul de reper, determină direcţia în care se vor

desfăşura cercetările.

7

7

În rîndul al doilea, cercetarea la faţa locului este o activitate imediată şi insubstituibilă.

Realizarea neîntîrziată a cercetării este o condiţie indinspensabilă fixării şi examinării urmelor

şi altor surse materiale de probă. Orice îndepărtare în timp a activităţii de investigare este în

defavoare cercetărilor ulterioare a cauzei deoarece, între timp la locul faptei pot surveni

modificări de natură să ducă la pierderea parţială sau totală a mijloacelor materiale de probă.

Cert e că cercetarea la faţa locului este o activitate de neînlocuit, deoarece martorii,

victima, bănuitul sau învinuitul pot oferi organului de urmărire date cu privire la situaţia de la

faţa locului. Dar acestea nu pot substitui constatările bazate pe date obţinute prin contact

direct, pe perceperea nemijlocită de către organul respectiv a consecinţelor actului ilicit, a

stării şi poziţiei obiectelor ce constituie ambianţa locului faptei.

În al treilea rînd, cercetarea la faţa locului, după cum se susţine, pe bună dreptate, în

literatura de specialitate, reprezintă o activitate investigaţională. Desfăşurarea acesteia

presupune realizarea unor acte de studiu bazate atît pe forma empirică cît şi pe cea raţională

de cunoaştere. Formularea unor constatări reale privind situaţia de la faţa locului reclamă

aplicarea tuturor formelor de investigare – de la observarea directă a ambianţei locului

respectiv pînă a examinarea obiectelor ce o constituie prin măsurare, comparare, analiză,

sinteză, descriere. Fixarea mecanică a obiectelor din spaţiul de care s-a desfăşurat activitatea

infracţională, formă întîlnită adeseori în practica organelor de urmărire penală, este inutilă

stabilirii adevărului.

Sintagma „faţa locului” semnifică perimetrul în limitele căruia se află probele

materiale create cu ocazia săvîrşirii infracţiunii. Astfel perimetrul săvîrşirii infracţiunii

cuprinde terenul sau încăperea în care s-a comis fapta infracţională, locul unde s-a produs

rezultatul faptei infracţionale, împrejurimile acestor locuri dacă sînt purtătoare ale urmelor

create cu prilejul săvîrşirii faptei cercetate.

De exemplu, în cazul infracţiunilor comise cu arme de foc, locul faptei cuprinde: locul

în care victima a fost surprinsă de glonţ, locul din care s-a tras, locul în care a fost găsit corpul

ei, precum şi orice porţiune de teren dintre aceste puncte menţionate, dacă se găsesc urme ale

faptei săvîrşite. Desigur, că în multe cazuri locurile amintite sint atît de aproape unul de altul

încît toate formează un spaţiu omogen, dar se poate ca între ele să fie distanţe chiar foarte

mari.

Locul faptei, respectiv locul de cercetat, diferă, de la caz la caz, de natura faptei, de

modul şi împrejurările în care s-a activat, precum şi de scopul urmărit. În majoritatea cazurilor

ele se prezintă sub una din următoarele variante:

8

8

a) încăperea, sau porţiunea de teren în perimetrul căreia s-a desfăşurat anumite

acţiuni de pregătire în vederea săvîrşirii infracţiunii confecţionarea armei, a

unui instrument, a unui instrument de spargere, întocmire de acte false;

b) încăperea sau locul deschis unde s-a produs fapta (omuciderea, furtul,

accidentul de circulaţie, incendiu etc.);

c) împrejurimile locului faptei în cadrul cărora se pot afla urme sau obiecte

purtătoare de semne ale infracţiunii;

d) încăperea sau porţiunea de teren deschis unde a fost tăinuit cadavrul,

bunurile sustrase sau unde se ascunde făptuitorul.

Prin prisma celor expuse, cercetarea la faţa locului se dovedeşte a fi una din cele mai

complexe activităţi de urmărire penală, ale cărei rezultate adeseori influenţează în mod direct

cercetarea şi în consecinţă soluţionarea cauzei penale. Importanţa acestei activităţi se

manifestă pe multiple planuri.

În primul rînd, prin desfăşurarea la faţa locului, organul de urmărire penală ia

cunoştinţă de tablouri de ansamblu şi împrejurările în care a avut loc fapta, aceasta oferindu-i

posibilitatea de a raţiona cu categorii reale la interpretarea situaţiei de fapt, valorificarea

informaţiei obţinute în urma realizării actelor de urmărire penală.

În al doilea rînd, prin realizarea unui studiu minuţios al urmelor infracţiunii şi

obiectelor, într-o măsură sau alta explicate în timpul comiterii actului ilicit, a poziţiei şi stării

acesteia, organul judiciar poate obţine date probante indispensabile elaborării celor mai

judicioase versiuni şi în acest mod, să orienteze corect de la bun început activitatea de

cercetare. Rezultatele cercetării la faţa locului, în ipoteza în care această activitate este

efectuată neîntîrziat şi în mod eficient, servesc, nu numai la elaborarea celor mai posibile

versiuni, ce şi pentru realizarea unui program adecvat de verificare a acestora – a planului de

cercetare a faptei.

În sfîrşit cercetarea la faţa locului prezintă importanţa faptul că asigură colectarea

probelor materiale ale infracţiunii privind totodată în evidenţă şi alte surse de informaţii

probante. În practica s-a demonstrat, că locul în care făptuitorul şi-a desfăşurat activitatea

infracţională sau unde s-au produs consecinţele ei, continue sursa celor mai diverse şi

valoroase probe privind fapta şi autorul acesteia. Descoperirea, fixarea şi interpretarea corectă

a materialului probatoriu la faţa locului reprezintă condiţia esenţială pentru soluţionarea

perfectă a cauzelor penale, în special a celor cu caracter violent. Pe parcursul cercetării la faţa

locului pot fi deasemenea stabilite persoanele care au fost martori ai faptei săfîrşite sau cunosc

anumite împrejurări ale acesteia.

9

9

Natura şi împrejurările în care a avut loc infracţiunea sau fapta al cărei caracter penal

rămîne necunoscut, modul în care făptuitorul a procedat ca să-şi realizeze actul infracţional,

atribuie locului faptei caracteristice particulare, impunînd activităţi de cercetare la faţa locului

obiective diferite.

În situaţia în care cercetarea la faţa locului este efectuată neîntîrziat şi calitativ, organul

investit cu efectuarea ei, în baza unui studiu consecvent şi cu raţiune a modificărilor provenite

în urma actului ilicit, se va strădui să determine;

a) natura juridică a faptei – tabloul de ansamblu a locului cercetat, obiectele

prezente sau lipsă, urmele lăsate prin desfăşurarea activităţii infracţionale,

starea obiectului material al infracţiunii, pot conduce la stabilirea, uneori în

mod categoric, a naturii faptei. Decizia privind natura faptei nu trebuie să fie

pripită cu atît mai mult, premediată. Situaţia de fapt de la faţa locului poate,

între timp, suporta modificări de natură să conducă la concluzii ironate cu

privire la fapta comisă;

b) locul şi timpul în care a fost comisă fapta. Precum s-a subliniat, locul

cercetat nu întotdeauna coincide cu cel în care s-a desfăşurat activitatea

infracţională. Cadavrul poate fi descoperit şi cercetat cu totul în alt loc decît

cel în care a fost suprimată viaţa victimei. Cu situaţia respectivă organele de

urmărire penală se confruntă ori de cîte ori autorul infracţiunii îndepărtează

cadavrul de la locul unde s-a săvîrşit actul de omor. Locul furtului şi cel în

care au fost descoperite bunurile sustrase se cercetează aparte.

Din perspectiva criminalistică cunoaşterea locului unde s-a consumat activitatea

infracţională are importanţă, înainte de toate, pentru organizarea cercetării lui, în vedere

identificării şi fixării urmelor infracţiunii, a altor mijloace materiale de probă ce pot fi

valorificate în scopul stabilirii adevărului.

În procesul cercetării la faţa locului, se impune necesitatea efectuării unei examinări

minuţioase, porţiune cu porţiune a locului respectiv, astfel încît nici o zonă să nu rămînă

necercetată.

Locul săvîrşirii infracţiunii, coinciderea sau necoinciderea acesteia cu locul reclamat

se determină în baza fixării şi examinării căilor de pătrundere a făptuitorului acolo, deplasării

şi ieşirii lui, a urmelor de picioare de ţesături ş.a. O importanţă deosebită în acest sens au

împrejurările negative, urmele ce nu se încadrează logic în situaţia de la locul cercetat.

De exemplu: cadavrul găsit la marginea drumului în apropierea nemijlocită a unei

localităţi urbane are leziuni corporale grave provocate cu un obiect ascuţit în regiunea

abdominală. Deşi îmbrăcămintea era impregnată cu sînge, în locul aflării lui s-a constatat o

10

10

lipsă totală a urmelor de sînge. În schimb, pe haine s-au semnalat multiple urme de vegetaţia,

ciulini, plantă ce nu creşte în locul respectiv şi în împrejurime. Versiunea că omorul a fost

săvîrşit în cîmp sau pe imaş, în cele din urmă s-a confirmat.

Pe parcursul cercetării locului faptei comise organul de urmărire trebuie să stabilească

tipul săvîrşirii ei, cunoaşterea acestei circumstanţe se impune de necesitatea determinării dacă

persoana suspectă a putut sau nu săvîrşi infracţiunea, avîndu-se în vedere posibilitatea acestei

de a se afla în momentul critic la locul faptei. Este cunoscut că majoritatea alibiurilor false se

întemeiază pe exploatarea factorului de timp. Dacă spre exemplu cînd a avut loc fapta ilicită

persoana suspectată nu se găsea acolo „se afirmă că ea, în mod obiectiv, nu poate participa la

acţiunea criminală”. Stabilirea timpului comiterii infracţiunii oferă organului de cercetare

posibilitatea de a urmări în timp activitatea persoanelor implicate şi de a stabili pe această cale

eventualitatea ajungerii lor la locul faptei, împrejurarea de o deosebită semnificaţie la

demascarea falsului.

La precizarea timpului săvîrşirii infracţiunii de un real folos pot fi înscrisurile de tot

felul biletele de transport, teatrul sau cinema şi fireşte, urmele, în special cele de sînge,

ţesături, salivă. Se va ţine, de asemenea, cont de ora indicată de ceasul găsit la faţa locului, de

filele nerupte ale calendarului, de becul aprins, de draperiile trase, de starea bucatelor de pe

masă, de modificările produse de fenomenele naturii etc. În cazul infracţiunilor de omor, la

stabilirea timpului comiterii faptei se va lua cont şi starea cadavrului (răcirea, deschidratarea

şi rigiditatea cadavrică).

c) modul în care a fost comisă infracţiunea. Modul săvîrşirii unei fapte penale,

cuprinde mijloacele şi metodele de pregătire şi realizarea a activităţii

infracţionale sau de acoperire a urmărilor acesteia.

Stabilirea, la această etapă incipientă a procesului penal, a modului în care s-a activat

este importantă din două motive:

1) pentru determinarea activităţilor care urmează a fi întreprinse operativ în

vederea administrării probelor necesare identificării faptei şi a autorului ei.

Dispunerea şi efectuarea la timp a percheziţiei, ridicării de obiecte şi

documente, a altor activităţi speciale înlesnesc descoperirea şi ridicarea

armelor, instrumentelor, mijloacelor de transport şi a altor obiecte folosite

sau de care s-ar fi putut face uz la săvîrşirea infracţiunii, iar prin verificarea

în baza cartotecilor de evidenţă criminalistică a modului de operare se

poate restrînge cercul persoanelor suspecte;

2) pentru încadrarea juridică corespunzătoare a faptei. După cum se ştie

modul în care se operează reprezintă o importantă circumstanţă calificativă

11

11

a mai multor categorii de infracţiuni, în special a celor violente, ca spre

exemplu omorul premeditat (dacă se recurge la cruzime pentru suprimarea

vieţii sau la mijloace de natură să pună în pericol viaţa mai multor

persoane), furtul şi jaful, tîlhăria (săvîrşite cu aplicarea armei de foc sau a

altor obiecte utilizate în calitate de armă, prin pătrundere încăperii), ş.a.

Prin urmare, efectuînd cercetarea la faţa locului, organul de urmărire penală trebuie să

depună eforturi susţinute pentru determinarea modul în care s-a activat aceasta, pe bună

dreptate, reprezentînd, în marea majoritate a cazurilor, punctul de plecare în desfăşurarea

activităţii de cercetare. În acest scop se vor studia minuţios obiectele care într-un mod sau

altul, au fost exploatate de către făptuitor sau de alte persoane implicate, urmele create la

aplicarea armei, anumitor unelte, instrumente etc. Astfel, în cazul unui furt săvîrşit prin

spargere, examinarea urmelor de pe obiectele forţate permite organului de urmărire penală

stabilirea naturii instrumentului utilizat, modul în care acesta a fost aplicat, succesiunea

operaţiilor de pătrundere în încăpere şi în consecinţă să decidă asupra modului de operare. La

infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei, o atenţie sporită se va acorda leziunilor

corporale care, deseori, oferă date suficiente pentru o reprezentare exactă a modului în care s-

a procedat la suprimarea vieţii sau vătămarea integrităţii corporale.

d) autorul, motivul şi scopul săvîrşirii infracţiunii. O sarcină deosebit de

importantă pe care trebuie să o rezolve cercetarea la faţa locului rezidă în

obţinerea de informaţii de natură să contribuie la limitarea cercului de

persoane din rîndul cărora să se recruteze subiectul infracţiunii8,p.40 şi în

cele din urmă, să asigure identificarea acestora.

Examinarea minuţioasă a traficului parcurs de infractor, a căilor de pătrundere a

acestuia la faţa locului şi de retragere de acolo, a spaţiului perimetrul căruia s-a epuizat

activitatea infracţională, a urmelor, instrumentelor şi a mijloacelor de transport folosite, a altor

obiecte, cum ar fi resturile de produse alimentare, mucurile de ţigară, vesela utilizată ş.a.,

poate conduce la stabilirea numărului persoanelor participante tipologia acestora (sexul,

vîrsta, forţa, deprinderile). Urmele de mîni de picioare, de dinţi, de sînge, spermă, salivă,

asigură identificarea directă a persoanelor care le-au produs. Nu vor fi trecute cu vederea nici

microurmele de îmbrăcăminte etc.

Valorificarea datelor obţinute datorită cercetării la faţa locului poate conduce la

delimitarea motivului şi scopului infracţional.

De exemplu: în cazul unui omor, despre scopul urmărit se poate judeca după

modificările materiale şi starea bunurilor aparţinînd victimei. Lipsa unor atare modificări

poate avea două explicaţii: omorul a săvîrşit din alte motive decît cele de acoperire

12

12

(răzbunare, de ascundere a altei infracţiuni, gelozie), sau că făptuitorul urmăreşte interese

materiale mai îndepărtate, ca obţinerea de drepturi succesoriale, înlesniri contractuale ş.a.

Trebuie însă de avut în vedere eventualele înscenări la care infractorii experimentaţi

recurg adeseori pentru ascunderea adevăratelor motive şi a scopului infracţiunii. Practica

cunoaşte multiple cazuri în care se încearcă derutarea anchetei prin diverse înscenări

(accidente sau fapte nesancţionate penal).

e) identitatea şi calitatea victimei. Cunoaşterea victimei şi a calităţii acesteia

are importanţă, înainte de toate, pentru orientarea activităţii de cercetare,

deoarece, în majoritatea cazurilor personalitatea ei, reprezintă punctul de

plecare în activitatea logică de elaborare şi verificare a versiunilor privind

motivul şi eventualul scop urmărit de făptuitor. După relaţiile, funcţiile şi

îndeletnicirile victimei se poate delimita pînă la un cerc îngust persoanele

suspectate de comiterea infracţiunii, determină desfăşurarea activităţilor

procesuale şi extraprocesuale necesare reţinerii acestora.

Totodată, cunoaşterea sub toate aspectele a victimei, a stării acesteia, în general, şi

anterior în momentul agresiuni, în special, asigură încordarea juridică a faptei, avîndu-se în

vedere circumstanţele agravante prevăzute în legislaţia penală în vigoare (femeia însărcinată,

persoana dependentă, bolnavă sau din alte motive aflată în stare de neputinţă, sau care se

găseşte în momentul agresiunii în îndeplinirea anumitor funcţii de serviciu sau publice).

De obicei, stabilirea identităţii victimei şi pe această cale a calităţii ei, nu reprezintă

dificultăţi mari, cu excepţia cazurilor în care persoanele cointeresate au întreprins măsuri de

disimilare prin deghizarea exteriorului victimei în viaţă, dezmembrarea şi desfigurarea

cadavrului, cazuri de altfel, nu atît de frecvente.

La faţa locului, date referitoare la persoana victimei şi la calităţile sale se obţin prin

examinarea urmelor, a obiectelor şi documentelor existente, dar şi în baza comunicării cu

persoanele prezente. În ce priveşte cadavrele necunoscute, în vederea identificării lor se aplică

mai multe metode.

Alte împrejurări în care s-a comis infracţiunea.

În raport cu natura faptei cercetarea la faţa locului va urmări stabilirea efectelor

dăunătoare ale infracţiunii sau ale faptei, al cărei caracter penal urmează a fi stabilit şi a

factorilor care au cauzat sau favorizat declanşarea acestora, a altor împrejurări de fapt de

natură să contribuie la realizarea în mod conştiincios a măsurilor profilactice9,p.65 în

conformitate cu cerinţele legislaţiei procesual penale în vigoare.

Realizarea acestei sarcini de către organul abilitat cu cercetarea faptei se bazează pe

analiza elementelor materiale ale locului investigat (starea pazei, a sistemei de încuiere, şi

13

13

semnalizare a modului de înregistrare a operaţiilor valutare), iar pe de altă parte, pe

constatările privind modul, timpul şi alte circumstanţe în care s-a desfăşurat activitatea

infracţională.

În urma cercetării la faţa locului, organul învestit cu efectuarea acestei acţiuni va căuta

răspunsuri la întrebările care, din totdeauna, consitue sarcini ale activităţii de urmărire penală:

ce, unde, cînd, cine, cum, asupra cui, cu ce scop?

Practica de urmărire penală evidenţiază următoarele tipuri de cercetare la faţa locului:

iniţială, repetată şi suplimentară.

Cercetarea iniţială la faţa locului este cercetarea efectuată pentru prima dată. Locul

faptei încă nu este cunoscut şi cercetat, el n-a fost examinat nici de organele de urmărire

penală, nici de organele de constatare (speciale). Împrejurările la faţa locului puteau suferi

unele schimbări în urma activităţii infracţionale sau modificărilor naturale. Diversele

modificări ce puteau fi efectuate de administraţie, reprezentanţii inspecţiilor departamentale

nu vor avea influenţă asupra naturii cercetării iniţiale, deoarece ea constituie cercetarea de

urmărire penală. La desfăşurarea cercetării iniţiale locul faptei este examinat pentru prima

dată în întregime în toate detaliile.

Spre deosebire de cea iniţială, cercetarea repetată constituie examinarea locului faptei

infracţionale cunoscut şi cercetat deja de organele de urmărire penală. Cercetarea repetată

diferă de cea iniţială şi prin faptul că obiectele examinării ei pot fi nu numaidecât toate

elementele locului faptei. Ca obiecte ale cercetării repetate pot servi şi doar unele elemente de

la faţa locului, căutarea concretă a unor obiecte, care au fost neglijate în timpul cercetării

iniţiale ori au fost scăpate din vedere.

Cercetarea repetată la faţa locului nu presupune cercetarea în sensul obişnuit al acestui

cuvânt, dar prevede examinarea locului faptei cu scopul depistării de obiecte ce urmează a fi

cunoscute din alte surse (procesuale ori operative).

De notat că există o diferenţă dintre cercetarea repetată şi cea suplimentară. La

cercetarea suplimentară se examinează doar zone de localitate, încăperi, obiecte, care au o

importanţă pentru stabilirea adevărului, dar nu erau cunoscute când s-a petrecut cercetarea la

faţa locului iniţială şi aici ea nu este similară cercetării repetate.

Capitolul II. Principiile tactice şi procesuale privind cercetarea la faţa locului.

14

14

Pentru ca cercetarea la faţa locului să se desfăşoare eficient este necesar să fie

înfăptuită conform următoarelor principii:

1. Principiul operativităţii.

2. Principiul conducerii unice a activităţii de cercetare.

3. Principiul efectuării cercetării la faţa locului în mod organizat.

4. Principiul obiectivităţi cercetării la faţa locului.

5. Principiul utilizării efective a mijloacelor tehnico – ştiinţifice criminalistice.

1. Principiul operativităţii.

Realizarea fără întîrziere a cercetării locului faptei asigură descoperirea, şi

valorificarea probelor materiale ale infracţiunii înainte ca acestea să fie distruse sau să suporte

modificări. Practica organelor de urmărire penală demonstrează că cercetarea întîrziată a

locului faptei reduce eficacitatea acestei activităţi implicit şansa descoperirii la timp, şi

cercetarea completă a infracţiunii. În cazul infracţiunilor violente (omor, furt, tîlhărie) sau al

accidentelor, cercetarea în mod operativ al locului faptei se impune şi de necesitatea orientării

cercetării faptei, inclusiv în baza elaborării, potrivit datelor obţinute, a celor mai reale versiuni

privind natura, împrejurările şi autorul faptei .

Principiul operativităţii cercetării la faţa locului se realizează prin reducerea la

minimum a timpului necesar pentru deplasarea la locul faptei reclamante, şi prin urmare este

în funcţie de nivelul de organizare a activităţii de urmărire penală. Acolo unde există un

sistem bine pus la punct de informare şi coordonare a organelor statale competente în luptă cu

criminalitatea unde sunt create şi funcţionează un regim permanent, echipe specializate în

stare să se deplaseze în mod urgent la faţa locului, asigurate cu unităţi de transport şi avînd în

dotare tehnica criminalistică necesară, deplasarea la faţa locului sub aspect temporar este de

obicei ireproşabilă.

2. Principiul conducerii unice a activităţii de cercetare

Cercetarea la faţa locului este o activitate procedurală la efectuarea căreia participă

mai multe persoane.

Codul de Procedură Penală conform art.118 prevede: cercetarea la faţa locului se

face de organul de urmărire penală.

În cazuri necesare persoana care efectuiază urmărirea penală poate să cheme, pentru

a lua parte la cercetarea la faţa locului, un specialist în materia respectivă. Locul cercetării

poate fi înconjurat de colaboratorii organelor de menţinere a ordinii publice.

15

15

Examinarea exterioară a cadavrului la locul unde a fost descoperit se face de organul

de urmărire penală şi cu participarea unui medic – legist în domeniul medicinii judiciare sau a

unui alt medic, dacă primul nu poate participa. În caz de necesitate pentru examinarea

cadavrului se atrag şi alţi specialişti.

În anumite cazuri conducătorul organului de urmărire penală include în echipa de

cercetare specialistul criminalist în scopul cercetării la nivelul cuvenit a urmelor infracţiunii,

specialistul tehnic, pentru a cerceta locul unui accident. În echipă pot fi angajaţi colaboratori

ai poliţiei cu funcţii operative sau de menţinere a ordinii. În cazuri extraordinare (omucidere,

accidente catastrofale şi altele) la faţa locului se pot deplasa persoane responsabile supuse

(comisarului, procurorului, conducătorul organului de cercetare, reprezentanţi ai

administraţiei ş.a.).

Validînd conducerea şi coordonarea membrilor echipei şi altor persoane implicate de

către o singură persoană, principiul conducerii unice a cercetării la faţa locului atribuie acestei

activităţi un caracter organizat, asigură evitarea elementului haotic în activitatea

participanţilor la cercetare.

Persoana care efectuiază urmărirea penală nu asistă la examinarea corporală a unei

persoane de sex opus dacă este necesară dezbrăcarea acesteia. În acest caz examinarea

corporală se face de către un medic.

În cursul examinării corporale sînt interzise acţiuni care înjosesc demnitatea

persoanei examinate sau îi pun în pericol sănătatea.

Deci, în concluzie trebuie de subliniat că conducerea unică în timpul cercetării locului

faptei presupune o organizare justă şi efectuare a acestei activităţi de la bun început şi până la

finele ei de o persoană fără înlocuirea ei. Aceasta înseamnă că indiferent de numărul

participanţilor la cercetarea locului faptei şi apartenenţa lor departamentală, echipa sosită

prima la faţa locului începe şi efectuează cercetarea după anumite metode, procedee, direcţii,

etc., determinate de superiorul acesteia – unul din ofiţerii de urmărire penală. Celelalte echipe

sosite la locul faptei ulterior pot fi incluse în procesul cercetării numai cu acordul

conducătorului care deja a organizat şi efectuează acţiunea susnumită. Totuşi, aceştia

îndeplinesc în mod obligatoriu indicaţiile persoanei care conduce cu cercetarea locului faptei

şi vor fi incluşi ca participanţi la acţiunea dată de urmărire penală în procesul-verbal, care se

întocmeşte de prima echipă sosită la faţa locului.

O astfel de condiţie exclude careva repetări a acţiunei date, asigură buna organizare şi

desfăşurare a cercetării, evită elementele de haos, dezordine şi superficialitate în activitatea

participanţilor la acţiune, atât de importantă de urmărire penală.

16

16

La asigurarea cercetării eficiente, obiective, complete şi sub toate aspectele, în afară de

înaltul profesionalism, vor contribui şi aşa calităţi ale ofiţerului de urmărire penală ca spiritul

de observare, studiere, atenţie, insistenţă şi răbdare. Cercetarea în grabă şi superficială nu

ajută niciodată la descoperirea urmelor infracţiunii sau infractorului, ci, invers, cauzează doar

complicări suplimentare activităţii de urmărire penală.

3. Principiul efectuării cercetării la faţa locului în mod organizat.

Prevede coordonarea activităţii membrilor echipei de cercetare, desfăşurarea ei în

mod metodic, într-o succesiune şi ordinea stabilită. Respectarea acestui principiu este o

condiţie indispensabilă bunei desfăşurări a actului de procedură în discuţie, descoperirii

urmelor şi a altor mijloace materiale de probă.

Conducătorul organului de urmărire penală trebuie să specifice de la bun început

sarcinile ce le revin fiecărui membru al echipei de cercetare, inclusiv celor cu atribuţii

operative şi de pază, şi să coordoneze acţiunile acestora bine planificate.

De exemplu: în cazul unui furt prin spargere, ofiţerul de poliţie cu misiuni operative

poate fi abilitat cu urmărirea instrumentelor utilizate de către infractor şi a bunurilor sustrase.

Specialistul criminalist se va ocupa de ridicarea şi conservarea urmelor şi a obiectelor,

purtătoare de urme ale infracţiunii. Tehnicianul va fotografia sau imprima pe bandă

videomagnetică locul faptei, urmele şi obiectele din spaţiul cercetat. Toate aceste activităţi se

vor ordona în funcţie de necesitatea protejării urmelor, de posibilităţile de aplicare a anumitor

mijloace tehnico – ştiinţifice criminalistice adecvante situaţiei existente şi fireşte, potrivit

celor două faze de cercetare la faţa locului – de observare generală şi de cercetare detaliată a

obiectelor.

4. Principiul obiectivităţii cercetării la faţa locului.

Referitor la activitatea procedurală în discuţia, principiul obiectivităţii presupune

examinarea în mod succesiv şi consecvent a spaţiului unde s-a comis fapta, a tuturor

17

17

obiectelor existente la faţa locului, cauzal legate cu faţa cercetată, excluzîndu-se în mod

categoric factorul subiectiv .

Organul de urmărire penală nu trebuie să subordoneze cercetarea la faţa locului unor

explicaţii subiective ale faptei, versiunilor ce se impun, la prima vedere sau care au fost

elaborate în baza unor date neverificate. El, cu atît mai mult nu trebuie să se călăuzeze de tot

felul de presupuneri, care de obicei, parvin de la persoane implicate în procesul de cercetare la

faţa locului.

Dacă situaţia reclamă în mod evident elaborarea anumitor versiuni, de acestea se va

ţine cont doar pentru a orienta activitatea organelor de urmărire operativă şi în vederea

efectuării de urgenţă a altor activităţi de cercetare, cum ar fi perchziţia, ridicarea de obiecte şi

documente, ascultarea unor persoane ş.a.

Concluziile privind natura faptei, personalitatea făptuitorului, modul în care s-a

activat şi alte împrejurări ce constituie obiectul probaţiunii sub formă ipotetică se vor

configura doar la finele activităţii, în baza analizei tuturor constatărilor făcute asupra stărilor

de fapt existente la momentul cercetării locului faptei.

5 . Principiul utilizării efective a mijloacelor tehnico – ştiinţifice.

Practica organelor de urmărire penală demonstrează că aplicarea mijloacelor tehnice

criminalistice la cercetarea locului faptei constituie unul din factorii ce înlesnesc esenţial

eficacitatea acestei activităţi. Utilizarea judiciară a tehnicii din dotarea organelor de urmărire,

amplifică perceptibilitatea urmelor infracţiunii şi a altor mijloace materiale de probă,

asigurînd, în consecinţă, eficienţa activităţii de cercetare.

Locul faptei conservă o seamă de modificări latente cunoscute în criminalistică sub

denumirea de „urme indivizibile”, cum sînt amprentele papilare, create prin depunere

sudoripară pe suprafeţe absorbante (hîrtie, carton), petele de sînge pe suporturi cromatic

omogene cu sîngele, microurmele de textile, de păr, de factori suplimentari ai împuşcăturii, a

căror cercetare este de neconceput fără punerea lor în evidenţă cu ajutorul mijloacelor tehnice

criminalistice, a dispozitivelor de iluminare, inclusiv cu radiaţii invizibile, a tehnicilor optice

de mărire a materialelor de revelare şi conservare.

Prin interpretarea tehnico – ştiinţifică, specialiştii pot oferi unele date cu caracter de

certitudine sau de probabilitate, pe care organele de urmărire penală atunci cînd fac cercetarea

la faţa locului, au posibilitatea să le folosească pentru a răspunde mai ales la întrebările:

Unde s-a săvîrşit fapta penală?

Cînd s-a comis infracţiunea?

18

18

Cum a fost săvîrşită infracţiunea?

Cine sînt autorii?

Unde s-a săvîrşit fapta penală?

Spaţiul pe care s-a pregătit, încercat ori săvîrşit infracţiunea prezintă o deosebită

importanţă în aflarea adevărului.

În determinarea spaţiului pe care se întinde locul săvîrşirii infracţiunii, în măsurarea

cu exactitate a acestuia şi mai ales, în fixarea sa cu ajutorul fotografiei, filmului sau

videofonogramei judiciare, un rol important îl are specialistul criminalist.

Fixarea prin fotografie şi întocmirea schiţei locului faptei sînt, deasemenea, probleme

de interpretare tehnico – ştiinţifică a constatărilor de la faţa locului prin care specialistul

criminalist furnizează organelor judiciare date exacte, deosebit de preţioase. Astfel, cu

ajutorul fotografiei judiciare tridimensionale specialistul criminalist face măsurarea locului

faptei, a obiectelor sau a urmelor descoperite, după legile perspectivei geometrice, aplicînd

calcule matematice.

Prin folosirea fotogrammetriei se poate realiza o schiţă exactă a locului unde s-a

săvîrşit infracţiunea.

Cînd s-a săvîrşit fapta penală?

Stabilirea exactă a timpului cînd s-a săvîrşit infracţiunea permite organelor judiciare

să determine alte activităţi desfăşurate de făptuitor şi le oferă posibilitatea înlăturării

alibiurilor pe care acesta le invocă în apărarea sa.

La faţa locului se pot găsi o serie de urme şi obiecte, prin interpretarea cărora

specialistul are posibilitatea să furnizeze date exacte cu privire la timpul scurs, de exemplu: în

cazul unei catastrofe aeriene, ceasul aeronavei a fost găsit la ora 15 şi 12 minute, iar pentru

stabilirea cu exactitate a momentului cînd s-a produs catastrofa, s-a recurs la cunoştinţele unor

specialişti. Prin interpretare tehnico – ştiinţifică, aceştia au stabilit că ora la care s-a blocat

ceasul a coincis cu momentul producerii impactului între aeronavă şi versantul muntos.

Cum a fost săvîrşită fapta penală?

Răspunsul la această întrebare permite organelor judiciare să cunoască cum a intrat

făptuitorul în cîmpul infracţional, cum a acţionat pentru săvîrşirea infracţiunii, metodele şi

mijloacele folosite, măsurile pentru mascarea faptei comise şi locul pe unde a ieşit.

Pentru stabilirea itinerarului parcurs de făptuitor şi a modului în care a săvîrşit

infracţiunea un rol important revine interpretării tehnico – ştiinţifice a mecanismului de

19

19

formare a urmelor ce pot fi lăsate la faţa locului de făptuitor, de obiectele sau mijloacele

folosite la comiterea faptei penale.

Situaţia de la faţa locului nu de puţine ori reclamă aplicarea unor mijloace mai

sofisticate pentru depistarea armelor, instrumentelor, a substanţelor explozive sau stupefiante

ascunse în special, a detectoarelor de metale, de explozive şi de cadavre a radiozemetrelor.

În fine mijloacele tehnice criminalistice contribuie la fixarea obiectivă a locului

faptei şi a rezultatelor cercetării

Capitolul III. Pregătirea în vederea cercetării la faţa locului.

Una din condiţiile determinate privind realizarea cu succes a cercetării la faţa locului

rezidă în pregătirea acestei activităţi. Potrivit prevederilor tacticii criminalistice, măsurile de

pregătire în vederea cercetării la faţa locului se desfăşoară în două etape:

-Măsuri pregătitoare luate la sediul organului judiciar;

-Măsuri pregătitoare luate la faţa locului.

I) Măsuri pregătitoare luate la sediul organului judiciar ;

Sînt mai mult de ordin organizatoric, în vederea asigurării cercetării locului faptei în

bune condiţii sub toate aspectele. Conţinutul acestor măsuri, în concret, depinde de natura

faptei, specificul locului în care a fost comisă, modul şi mijloacele de săvîrşire, precum şi de

posibilităţile de care dispune organul judiciar în constituirea echipei de cercetare, cu

mijloacele tehnico – ştiinţifice corespunzătoare14,p.233

La sediul unităţii de urmărire penală, în legătură cu sesizarea referitor la săvîrşirea

faptei penale, organul de competenţă căruia aparţine cercetarea ei va întreprinde următoarele

activităţi pregătitoare:

a) Primirea şi verificarea sesizării .

Indiferent de modul în care este informat (denunţ reclamaţie, etc.), organul de

cercetare va preciza cine şi unde semnalizează despre comiterea faptei, natura ei şi locul unde

s-a produs (localitatea, adresa, numărul de telefon), căile de acces la locul faptei. În cazul

sesizărilor telefonice făcute de persoane necunoscute, pentru a se evita deplasări zădarnice,

verificarea sesizării se poate efectua şi sub alte forme, ca, spre exemplu consultarea organelor

administraţiei locale, a factorilor de conducere a unităţii economice, de unde s-a făcut apelul.

20

20

Dacă s-au comis infracţiuni grave, accidente catastrofale, pot fi solicitate date privind

natura şi gravitatea urmărilor faptei, alte informaţii necesare pentru completarea echipei de

cercetare şi dotarea tehnică a acesteia.

b) Dispune luarea măsurilor de urgenţă şi modul în care acestea trebuie efectuate în

vederea menţinerii locului faptei în starea sa iniţială pînă la sosirea organului de cercetare.

În situaţia în care sesizarea se face telefonic de către o persoană, fie reprezentantă a

administraţiei locale sau a unei instituţii, ori agent economic, acesteia i se va cere să cheme la

faţa locului cel mai apropiat organ al poliţiei.

Pînă la sosirea lui, ea va fi îndatorată să organizeze acordarea ajutorului medical celor

care au avut de suferit în urma faptei şi să ia măsuri de pază a locului faptei pentru a-i asigura

intangibilitatea.

Organul de poliţie, sosind la faţa locului va proceda la o seamă de măsuri şi acţiuni ce

ţin de competenţa sa, şi care nu pot fi tergiversate.

În primul rînd acesta trebuie să asigure acordarea ajutorului medical celor ce au

suportat fizic consecinţele faptei. Salvarea victimei la faţa locului sau transportarea şi

internarea în unitatea sanitară din preajmă ori în instituţia medicală specializată este prioritară

altor interese, totodată de la cei sosiţi la faţa locului li se va cere să nu producă nici o

schimbare în ambianţa acestuia. Modificările ce pot surveni cu acordarea de ajutor victimei

este necesar să fie marcate şi fixate astfel ca să poată fi luate în calcul de organul ce urmează

să efectueze cercetarea. În cazul în care victima se transportă de la faţa locului, se vor lua

măsuri de rigoare pentru conservarea urmelor şi microobiectelor de pe îmbrăcămintea şi

corpul acestuia.

În rîndul al doilea, organul de poliţie va întreprinde acţiuni pentru a păstra intact locul

faptei, a proteja urmele şi mijloacele materiale de probă. Locul faptei poate fi modificat atît de

fenomene ale naturii (ploaie, zăpadă, vînt), cît şi de oameni, de aceea accesul oricărei

persoane, indiferent de funcţia pe care o deţine şi scopul urmărit, pînă la sosirea echipei de

cercetare este interzis. Urmele şi obiectele ce constituie probe materiale, în cazurile necesare

vor fi protejate de factorii distructivi ai naturii prin acoperirea cu diverse obiecte (lăzi,

peliculă).

O obligaţiune deosebită a organului de poliţie sosit la faţa locului rezidă în reţinerea

făptuitorului, a bănuitului şi identificarea persoanelor care pot prezenta informaţii de natură să

contribuie la buna desfăşurare a cercetării, la soluţionarea cauzei. Dacă făptuitorul a părăsit

locul faptei, se vor lua măsuri operative în vederea reţinerii lui.

c) În funcţie de natura faptei, locul în care a fost comisă şi urmările sale, se

constituie echipa de cercetare din care fac parte:

21

21

Conducătorul organului de urmărire penală – care conduce activitatea

tuturor membrilor ei;

Ofiţeri – din compartimentul judiciar şi de cercetări penale;

Specialistul criminalist;

Specialişti de specialitate – în domeniul tehnic sau de altă natură, cînd

particularităţile faptei impun prezenţa acestora;

Ofiţeri ori subofiţeri – din cadrul organului de poliţie în al cărui sector de

activitate s-a comis infracţiunea;

Specialistul medic legist.

d) Verificarea şi pregătirea mijloacelor tehnice criminalistice de cercetare.

Soluţionarea sarcinilor examinărilor preliminare ale urmelor şi alte obiecte materiale la

faţa locului se poate încununa cu succes numai prin organizarea lor minuţioasă, asistenţa

tehnico – criminalistică suficientă şi respectarea fermă a metodicilor de efectuare.

Orice deficienţă în organizarea desfăşurării cercetărilor prealabile va genera iminent

efecte negative şi pentru examinarea locului faptei în ansamblu. Lipsa asistenţei tehnico –

criminalistice cuvenite va conduce la diminuarea volumului şi calităţii informaţiei obţinute.

Noţiunea de asistenţă tehnico – criminalistică cuprinde un sistem de elemente:

totalitatea de mijloace tehnice propriu-zise şi activitatea de elaborare şi perfecţionare a

acestora;

reglementarea juridică a folosirii mijloacelor criminalistice;

pregătirea tehnico – criminalistică a subiecţilor aplicării tehnicii criminalistice;

problemele organizaţionale privind procesul de utilizare a mijloacelor tehnico –

ştiinţifice în cursul descoperirii şi cercetării infracţiunilor;

Deci:

Asistenţa tehnico – criminalistică a descoperirii şi cercetării infracţiunilor este o

activitate orientată spre crearea condiţiilor de transpunere în fapt a unor măsuri ce privesc

menţinerea permanentă a unei bune pregătiri tehnico – criminalistice a subiecţilor acesteia,

dotarea lor cu tehnici respective întru aplicarea cu maximum de randament a realizărilor

ştiinţifice în practica de descoperire şi cercetare a infracţiunilor.

Pregătirea tehnico – criminalistică a subiecţilor activităţii de descoperire şi cercetare a

infracţiunilor este asigurată în anumite limite conform programelor cursului de criminalistică,

de facultăţile de drept ale instituţiilor de învăţămînt mediu şi superior din Republica

Moldova.

22

22

Un element de seamă al sistemului de asistenţă tehnico – criminalistică este

reglementarea juridică a utilizării mijloacelor tehnice în practica judiciară.

În cadrul examinărilor preliminare a urmelor în condiţii de teren, se folosesc de regulă,

metode şi mijloace tehnico – criminalistice mai complexe de cît la efectuarea cercetărilor de

anchetă şi a altor acţiuni procesuale.

În condiţii de teren se aplică practic trei grupe de metode:

a. fizice.

b. fizico – chimice .

c. chimice.

Din ansamblu metodelor fizice mai frecvent se utilizează:

metode organoleptice – aprecierea culorii obiectului examinat a

aspectului exterior;

examinarea reliefului suprafeţei şi microstructurii obiectelor cu ajutorul

dispozitivelor optice – lupe, microscoape etc.;

metode de măsurare şi de stabilire a însuşirilor fizice a dimensiunilor,

greutăţilor specifice, grosimii, unităţii de suprafaţă, temperaturii de topire ş. a.;

metodele ale fotografiei criminalistice de examinare.

Metodele fizico – chimice mai răspîndite sînt următoarele:

analiza luminiscenţei în radiaţii ultraviolete;

examinarea obiectelor în raze infraroşii;

determinarea solubilităţii substanţelor în diferiţi dizolvanţi.

Dintre metodele chimice aplicabile în condiţii de teren numim:

metode legate de apariţia precipitanţilor sau a gazelor în urma aplicării

diverselor reactivi;

metode de studiere a capacităţii unor substanţe de a arde în aer liber, precum

şi examinările organoleptice ale produsului de ardere.

În cercetările preliminare efectuate atît cu ochiul neînarmat cît şi cu ajutorul

dispozitivelor optice, un rol însemnat îl joacă aplicarea mijloacelor de iluminare. În calitate de

surse de lumină se aplică frecvent:

d. aparate de iluminare generală – lanterna de buzunar, felinarul electric obişnuit,

aparatul electric de iluminat „Свет - 1000”, ş.a.;

e. surse de lumină orientată, care permit o concentrare a fascicolului de lumină

pentru căutarea micro urmelor;

23

23

f. surse speciale de lumină - detectoare cu radiaţii ultraviolete destinate depistării

resturilor de sînge, salivă, spermă, carboranţi şi altor substanţe chimice, utilaj

de lumină cu radiaţii infraroşii.

Principalele operaţiuni tehnico – criminalistice desfăşurate la faţa locului ce privesc

depistarea, fixarea, ridicarea urmelor, examinarea lor preliminară sunt asigurate în mare parte

de echipamentul şi minimul de materiale şi substanţe aflate în trusa criminalistică.

Cel mai răspîndit complet de mijloace tehnice folosit de organele de urmărire este

valiza universală pentru cercetarea la faţa locului.

Această trusă se află în dotarea tuturor serviciilor operative de anchetă şi

criminalistice, după caz, conţinutul de bază al acestora se completează cu materiale

suplimentare necesare pentru activitatea practică.

Conţinutul trusei criminalistice universale ce se află în dotarea majorităţii

comisariatelor de poliţie la ora actuală, „P – 78” (Polonia) – este completat după principiul

blocurilor funcţionale cu şase complete de mijloace tehnico – criminalistice pentru

descoperirea, fixarea, ridicarea şi examinarea preliminară a majorităţii probelor depistate la

faţa locului în cadrul cercetării diverselor categorii de infracţiuni.

Aceste compartimente cuprind:

N1 – mijloace pentru depistarea, fixarea şi ridicarea urmelor de mîni: pensula

magnetică şi cea cu păr de veveriţă; complete de prafuri, pelicula dactiloscopică de culoarea

albă şi neagră, mănuşi de bumbac şi de polietilenă; lanternă; lupă cu iluminare; sticlograf;

cariocă;

N2 – rechizite pentru efectuarea mulajelor; lingură pentru amestecul masei de

mulare; pastă de silicon „dentaflex”, solidificator „Vulcanit”, lac pentru păr; pensetă destinată

incolăturării corpurilor străine de pe suprafaţa urmei;

N3 – mijloace pentru amprentare: o placă din masă plastică de dimensiunile 15X20

cm, acoperită cu o peliculă de protecţie; rulou de cauciuc; vopsea tipografică; dispozitive

pentru amprentarea cadavrelor; mănuşi chirurgicale; şerveţele igienice;

N4 – instrumentar pentru ridicarea, pachetarea şi conservarea microobiectelor;

seringi de masă plastică de 5 ml; pensetă; patru containere de masă plastică introduse unul în

altul; doua containere de sticlă; pungi de polietilenă; sticle – suport;

N5 – compartiment cu instrumente; ciocan; almaz; scalpel; ferestrău; daltă; foarfece;

cleşte; două şurubelniţe; indicator electric; cuţitaş universal de buzunar;

N6 – compartiment cu rechizite pentru alcătuirea schiţelor, schemelor, placă netedă

cu fixator pentru a prinde hîrtia milimetrică, riglă, busolă, transportator, toc, cariocă, creion,

24

24

cretă de diverse culori, bani de metrice de doi şi zece metri, plasture medicinal de 5m

lungimea şi 12,5 milimetri lăţimea. 23,p.22.

Caracterul universal de completare a acestei truse criminalistice, limitele

dimensiunilor şi greutăţii acesteia condiţionează sortimentul mijloacelor tehnico –

criminalistice cuprinse în ea.

Ca alternativă a unor examinări preliminare mai complexe la faţa locului poate servi

laboratorul criminalistic mobil. La ora actuală organele MAI sunt dotate cu laboratoare de

două tipuri:

g. laboratorul mobil pe caroseria microbusului RAF – 2203;

h. laboratorul pe caroseria automobilului UAZ – 452, cu o străbatere sporită a

drumurilor greu accesibile în condiţii nefavorabile.

Sarcinile principale ale acestor laboratoare sunt:

a) transportarea la timp a mijloacelor tehnico – ştiinţifice şi a echipei operative

de anchetă la locul faptei;

b) folosirea încăperii laboratorului mobil pentru efectuarea unor acţiuni

procesuale cu aplicarea metodelor tehnico – criminalistice, fixarea

desfăşurării şi rezultatelor acesteia;

c) examinările preliminare ale obiectelor, documentelor, urmelor cu aplicarea

utilajului şi materialelor necesare.

În salonul laboratorului criminalistic mobil este utilat un loc de lucru pentru ofiţerul

urmăririi penale care permite acestuia să efectueze interogări, să alcătuiască procese –

verbale, să folosească maşina de dactilografiat, dictofonul.

Aplicarea metodelor şi mijloacelor tehnico – criminalistice, precum şi alte procedee

practice în cadrul examinării preliminare ale obiectelor de natură şi starea acestora în deplină

consonanţă cu metodica de efectuare.

E. Completarea echipei de cercetare.

Cercetarea la faţa locului reprezintă o activitate de echipă, în sensul că la efectuarea ei

participă în mod activ mai multe persoane.

În vederea folosirii datelor obţinute în cadrul cercetării locului faptei la urmărirea şi

reţinerea făptuitorului în echipă se vor include persoane cu funcţii operative, specialistul

chinolog, iar în situaţii dificile şi unele forţe de ordin ale poliţiei. Deci acţiunile menţionate de

pregătire trebuie să se desfăşoare riguros, dar fără tărăgănarea timpului, astfel ca deplasarea la

faţa locului să se facă neîntîrziaztaceasta constituind un element primordial al tacticii

efectuării activităţii procedurale în discuţie.

25

25

II)Măsuri pregătitoare luate la faţa locului.

Imediat după sosirea la locul faptei, pînă la începerea cercetării propriu – zise, organul

însărcinat cu realizarea acestei activităţi va proceda la anumite acte de pregătire, care în

majoritatea cazurilor vizează:

a) obţinerea informaţiei privind situaţia de la faţa locului.

Printr-un contact de comunicare cu persoanele care au sosit primele la locul comiterii faptei,

cu martorii oculari şi victima infracţiunii, cu conducătorul echipei de cercetare va obţine

informaţii utile pentru desfăşurarea ulterioară a activităţii de cercetare. În cadrul acestei

operaţiuni se va verifica corectitudinea acţiunilor efectuate de către persoanele care au sosit

primele la faţa locului cu privire la acordarea ajutorului medical persoanelor victime,

asigurarea intangibilităţii locului faptei, protejării şi conservării urmelor şi mijloacelor

materiale de probă, urmărirea şi reţinerea făptuitorului etc. În cazul în care măsurile respective

nu au fost luate anterior sosirii echipei de cercetare, se va dispune efectuarea neîntîrziată a

acestora. Dacă la faţa locului se află persoane care au suportat vătămări fizice, sarcina

imediată va fi acordarea asistenţei medicale, pornind de la principiul că salvarea vieţii

persoanei este un obiectiv mai important de cît alte interese, inclusiv cele ce vizează

cercetarea faptei penale. Obiectul chestionării preliminare a persoanelor prezente la faţa

locului se va axa în continuare în jurul a două probleme:

1. privind fapta şi împrejurările acesteia;

2. referitoare la eventualele modificări propuse ambianţei locului faptei pînă la

sosirea echipei de cercetare.

Datele obţinute pe această cale au o deosebită importanţă la faza incipientă a acestei

activităţi procedurale pentru orientarea judicioasă a operaţiunilor de cercetare, dar şi pentru

stabilirea măsurilor de urmărire operativă a făptuitorului, bunurilor sustrase, obiectelor

abandonate ş.a.

b) delimitarea spaţiului ce urmează a fi cercetat. În baza

informaţiilor obţinute ca rezultat a contactului cu persoanele prezente la faţa locului, a

constatărilor proprii făcute după primele observări asupra locului faptei, organul de urmărire

penală va preciza spaţiul ce trebuie cercetat, astfel ca în perimetrul lui să fie cuprinse în

întregime cîmpul infracţional şi zonele din ambianţa acestuia. Dacă la această etapă

incipientă a activităţii echipei de cercetare hotarele locului infracţiunii nu pot fi stabilite cu

certitudine, situaţie cu care ne confruntăm frecvent în cazul cercetării infracţiunilor violente,

cînd se impune studierea căilor de acces şi de retragere a făptuitorului de la locul faptei, a

accidentelor rutiere, exploziilor, incendiilor etc., este indicat să fie lărgit spaţiul locului ce

26

26

urmează a fi examinat, ca să includă toate zonele şi obiectele care ar conţine urme ale

infracţiunii. Astfel, locul care urmează a fi cercetat în cazul unui accident de circulaţie, va

cuprinde afară de termenul unde se află victima, mijloacele de transport implicate la

săvîrşirea faptei şi încărcătura transportată, anumite segmente de drum, din direcţia din care

acestea se deplasau. Dacă într-un apartament la bloc a fost descoperit un cadavru cu semne

de moarte violentă, vor fi cercetate toate încăperile, inclusiv bucătăria, balconul, blocul

sanitar etc. Într-o casă la pămînt cercetarea se va extinde atît asupra încăperilor de locuit cît şi

asupra tuturor construcţiilor auxiliare.

La cercetarea locului infracţiunii, persoanele inutile vor fi înlăturate, accesul lor fiind

limitat la minimum. Nu trebuie scăpat din vedere faptul că printre cei sosiţi la faţa locului din

curiozitate pot să fie păruitorul sau persoane care intenţionează să compromită rezultatele

cercetării prin alterarea urmelor, expedierea de la faţa locului ori, dimpotrivă, introducerea în

ambianţa acestuia a anumitor obiecte ş.a. Bănuitul, învinuitul, victima şi martorii pot fi

antrenaţi în activitatea de cercetare la faţa locului, dar numai în situaţia în care organul de

anchetă consideră că participarea lor la realizarea actului de procedură poate influenţa pozitiv

eficacitatea sa.

c) Repartizarea sarcinilor reprezintă ultima măsură

prealabilă luată la locul faptei în vederea cercetării sale, prin care se specifică ce anume are de

făcut fiecare persoană din echipă.

Astfel, conducătorul organului de urmărire penală: verifică starea părţii vătămate,

luînd unde este cazul măsuri pentru salvarea ei, menţine, prin măsurile luate, în starea

neschimbată locul faptei, asigură în acest scop activitatea organelor de poliţie

corespunzătoare, participă cu expertul criminalist, la descoperirea, fixarea, ridicarea,

examinarea şi conservarea urmelor, la examinarea îmbrăcămintei victimei şi a obiectelor sale

de uz personal, menţionînd totodată prin ce anume procedeu să se fixeze urmele, în funcţia de

natura lor, aspectul şi starea în care se află fiecare: caută, în limitele locului faptei şi în

împrejurimi, obiectele corp – delict sau alte obiecte pierdute ori abandonate de infractor; în

fine conduce activitatea de încheiere a procesului – verbal de cercetare la faţa locului,

Ofiţerul din formaţiune juridică: identifică victima, martorii oculari şi pe infractor;

participă la acţiunile de investigare, ajutat de ofiţeri de la organul de poliţie în raza căruia s-a

comis infracţiunea; contribuie, alături de membrii echipei, la căutarea urmelor, a corpurilor –

delicte etc.

Specialistul – criminalist desfăşoară activitatea cea mai vastă şi variată în procesul

cercetării la faţa locului. Astfel, el: întră, împreună cu conducătorul echipei, în perimetrul

locului săvîşirii infracţiunii înainte de ceilalţi membri al echipei; contribuie la descoperirea şi

27

27

protejarea urmelor, fără a le mişca din locul în care se află: fotografiază şi înregistrează pe

pelicula video locul faptei şi tot ce se află în perimetrul său; foloseşte magnetofonul audio

pentru înregistrarea unor declaraţii sonore necesare cercetării; efectuează, pe baza rezoluţiei

organelor de urmărire penală, constatări tehnico – ştiinţifice, cînd este evident pericolul de

distrugere a unor probe ori de schimbare a anumitor situaţii de fapt şi sunt necesare explicaţii

din partea unui specialist în materie; foloseşte mijloacele tehnice de specialitate la cercetarea

urmelor invizibile, la depistarea compoziţiei aerului; recoltează resturile alimentare, băuturi

alcoolice sau alte substanţe depistate la locul infracţiunii, în vederea examinării lor în condiţii

de laborator; interpretează urmele descoperite, pentru stabilirea modului săvîrşirii faptei şi

obţinerii unor date despre făptuitor.

Conducătorul cîinelui de urmărire: întră, pe drumul care i sa marcat, în perimetrul

locului săvîrşirii faptei, pentru luarea şi prelucrarea de către cîine a urmelor olfactive;

efectuează cu cîinele căutări prin locuri în care se îndreaptă acesta, în scopul găsirii

infractorului sau a unor obiecte ale sale; raportează şefului echipei despre urmele găsite;

întocmeşte schiţa traseului parcurs, precum şi procesul – verbal de folosire a cîinelui.

Expertul medico – legist: cînd face parte din echipa de cercetare la faţa locului, ca

persoană cu cunoştinţe da specialitate: stabileşte dacă moartea victimei este reală ori aparentă;

recoltează şi consacră probele biologice; face toaleta cadavrului; examinează corpul

făptuitorului şi, împreună cu expertul criminalist, şi îmbrăcămintea acestuia.

În cazul cînd în echipa organului de urmărire penală la cercetarea la faţa locului fac

parte şi alte persoane, cum sunt, de exemplu, unii experţi tehnici, agricoli, veterinari sau

specialişti din alte domenii de specialitate, aceştia desfăşoară activităţi legate de specialitatea

lor, oferind explicaţiile corespunzătoare celorlalţi membri ai echipei, participînd cu partea lor

de constatare la încheierea procesului verbal de cercetare a locului faptei. În cazul cînd sunt

necesare constatări tehnico – ştiinţifice, în baza rezoluţiei organului juridic, procedează la

efectuarea lor, încheind la sfîrşit rapoartele corespunzătoare de constatare tehnico – ştiinţifice,

în care prezintă argumentat concluziile lor de specialitate, care sînt anexate la procesul verbal.

Capitolul IV. Efectuarea cercetării la faţa locului.

A. Echipa de cercetare , imediat după ce a sosit la faţa locului, şi a

realizat activităţile pregătitoare, trece la efectuarea cercetării propriu zise. În procesul acestei

cercetări echipa este chemată să constate: cum prezintă locul faptei, ce fel de schimbări s-au

28

28

produs pînă la sosirea sa; ce categorii de urme se află în perimetrul lui; ce anume s-a întîmplat

acolo, adică accident, sinucidere ori s-a comis o infracţiune; cînd s-a produs evenimentul în

cauză; urmele descoperite evidenţiază săvîrşirea faptei în locul respectiv; cine este victima şi

cu ce ocazie s-a aflat în acel loc; care es1te mobilul infracţiunii; ce posibilităţi sunt pentru

descoperirea şi reţinerea infractorului.

Cercetarea la faţa locului se face cu respectarea normelor de procedură penală şi a

regulilor de tactică criminalistică. Printre regulile practice aplicabile în orice situaţii,

indiferent de natura infracţiunii, trebuie menţionate următoarele:

1. Efectuarea cercetării cît mai repede după luarea la cunoştinţă despre săvîrşirea

infracţiunii, pentru a preveni pierderea sau degradarea urmelor, fie datorită fenomenelor

atmosferice, fie a persoanelor interesate în cauză. respectarea acestei reguli este determinată

de multitudinea de factori obiectivi şi subiectivi. Pe măsura trecerii timpului, toate probele, în

funcţie de natura lor, sunt supuse unui proces continuu, obiectiv, de pierdere treptată a

detaliilor. În cazul cînd, în timpul respectiv, mai intervin şi anumiţi factori nocivi, aceştia

accelerează procesul de atenuare a detaliilor, dacă nu le degradează sau chiar distrug complet.

De exemplu: vîntul şi razele solare grăbesc reducerea în volum a detaliilor urmelor, iar ploaia

şi zăpada, de multe ori, chiar le distrug, devenind astfel inutile cercetării criminalistice. Tot

aşa se poate întîmpla şi cu cunoştinţele pe care le au martorii oculari despre infracţiune. Prin

scurgerea timpului, multe amănunte din secvenţele săvîrşirii faptei, în mod obiectiv, se uită, la

care putem adăuga şi posibilitatea influenţării martorilor de către persoanele interesate în

cauză, pentru a denatura intenţionat declaraţiile.

2.Cercetarea şi fixarea urmelor descoperite să se facă cu toată obiectivitatea, în sensul

că trebuie căutate şi fixate toate urmele, indiferent dacă ele confirmă sau infirmă versiunile

organului de urmărire penală. Aceasta presupune că, după elaborarea versiunilor, pe baza

datelor deja existente în cauză, toate urmele de la locul faptei trebuie să ocupe poziţii identice

în faţa organului judiciar, adică nici una să nu fie mai importantă decît celelalte. Prin urmare,

în procesul cercetării la faţa locului, urmele descoperite se studiază şi se fixează prin metodele

adecvate naturii lor şi aspectului sub care se prezintă, fără a ţine seama de faptul că unele vin

cumva în contradicţie cu altele, fără să apreciem valoarea lor în funcţie de măsura în care ar

putea contribui într-un proces de identificare din activitatea de cercetare criminalistică. Ar fi o

evidentă lipsă de obiectivitate din partea organului judiciar, dacă, formulîndu-şi o versiune

mai acceptabilă referitoare, să zicem, la modul săvîrşirii infracţiunii, la autorul sau la mobilul

său, ar desfăşura cercetarea la faţa locului prin reţinerea din ansamblu probelor numai pe

acelea care confirmă versiunea „aleasă”, înlăturîndu-le ca fiind fără importanţă pe cele care nu

au tangenţă cu versiunea respectivă sau chiar o infirmă. O cercetare astfel orientată, de la

29

29

început, ar fi unilaterală, ciuntită, cu valorificarea doar parţială a probelor de la faţa locului,

fapt care ar conduce la aflarea adevărului în cauză mai tîrziu şi cu mai multă greutate sau

chiar la imposibilitatea stabilirii lui.

Mai este posibil că, uneori, cercetarea la faţa locului să nu se facă cu toată

obiectivitatea şi în situaţii cînd anumiţi membri din echipa de cercetare, bazîndu-se pe vasta

lor experienţă, să se limiteze, la procesul căutării urmelor. La cele care, în infracţiuni

simulare, de obicei, se creează la locul faptei, neglijînd posibilitatea formării şi a unor nume

de altă natură. Este adevărat că în mod frecvent, cu prilejul unor infracţiuni de aceeaşi natură

şi săvîrşite în condiţii de loc şi timp asemănătoare, se creează anumite categorii de urme, pe

care organele judiciare le şi caută cu perseverenţă. Dar aceasta nu ne îndreptăţeşte să deducem

că, în atare infracţiuni, alte categorii de urme nu s-ar putea crea, iar dacă totuşi se creează ar fi

lipsite de valoare pentru cercetarea criminalistică, mai ales dacă sunt comparate cu cele

întîlnite frecvent în asemenea fapte. Simpla lor prezenţă la faţa locului şi raportul dintre ele şi

alte urme evidenţiază anumite particularităţi de săvîrşire a infracţiunii cercetate, iar prin

conţinutul lor nu-i exclus să conducă chiar la identificarea obiectului creator sau a substanţei

din care provin.

3. Efectuarea cercetării în mod amănunţit, prin notarea tuturor particularităţilor,

indiferent de infracţiunea lor. Întrucît cercetarea la faţa locului este o activitate de început a

urmării penale, organul judiciar în acest moment încă nu ştie în mod sigur care anume din

datele descoperite prezintă sau nu şi în ce măsură importantă pentru stabilirea adevărului în

cauză. unele urme sau anumite obiecte din perimetrul locului faptei, chiar dacă nu legătură

nemijlocită cu săvîrşirea infracţiunii, este posibil să atragă atenţia organului judiciar ca fiind

importante pentru soluţionarea cauzei. Altele, însă, deşi în reabilitate create în procesul

comiterii infracţiunii respective, să nu le fie înţeleasă importanţa şi, drept urmare, prezenţa lor

să fie neglijată. Afară de aceasta, anumite obiecte sau urme de la faţa locului fără legătura

directă cu fapta, prin prezenţa, poziţia şi starea în care se află ca fapte, prin prezenţa, poziţia şi

starea în care fără legătură directă cu fapta, prin prezenţa, poziţia şi starea locului, fără

legătură directă cu fapta, prin prezenţa, poziţia şi starea în care se află, în coroborare cu alte

date, ar putea fi utilizate la explicarea unor situaţii contraversate din locul cercetat sau, alteori,

la aflarea mobilului infracţiunii, la descoperirea anumitor persoane implicate, într-un cît.

Toate aceste secrete ale multor urme sau obiecte de la locul faptei nu-i posibil să le

descoperim în procesul acestei activităţi tactice.

Ele se „descifrează mai tîrziu”, după ce se întreprind şi alte activităţi tactice de

urmărire penală, însă numai în situaţiile cînd cercetarea la faţa locului se face obiectiv, în mod

amănunţit, prin fixarea a tot ce se găseşte în perimetrul locului cercetat, şi a anumitor, detalii

30

30

care ni se par fără semnificaţie pentru faptă. Da aceea, afară de descrierea amănunţită a tot ce

se observă la locul infracţiunii, este necesar să se fixeze şi prin fotografiere atît în ansamblu,

cît şi în detaliu, deoarece aparatul de fotografiat imprimă pe peliculă tot ce se află în faţa

obiectivului sau, fără aprecieri, fără prejudecăţi, fapt care, de multe ori, s-a dovedit a fi de

mare utilitate cercetării criminalistice.

4. Efectuarea cercetării la faţa locului prin respectarea cerinţelor morale.

Pentru respectarea acestor cerinţe, persoanele din echipa de cercetare, în tot timpul

desfăşurării activităţii lor, trebuie să nu admită prezenţa persoanelor străine, să aibă o

comportare serioasă, fără zîmbete sau glume faţă de corpul victimei, de obiectele ca formează

îmbrăcămintea intimă a acesteia, de obiectele din locuinţă, explicîndu-le persoanelor

aparţinătoare că cercetează obiectele respective nu din curiozitate, ci din necesitate pentru

descoperirea urmelor infracţiunii. Datele obţinute din diferite declaraţii, în legătură cu voinţa

intimă a unor persoane, se păstrează în taină, putînd fi dezvăluite numai clor interesaţi direct

în cauză sau persoanelor chemate să le utilizeze ca probe în soluţionarea cauzei. De asemenea,

în cazul fixării şi ridicării unor urme, se caută ca, pe cît posibil, să nu se degradeze anumite

bunuri de valoare ce formează proprietatea victimei ori a altor persoane. Cercetarea la faţa

locului se efectuează planificat. Planul se întocmeşte în funcţie de natura faptei,

particularităţile locului în care a fost săvîrşită şi varietatea urmelor existente, prevăzîndu-se în

el întreaga gamă de activităţi şi procedee de căutare, examinare şi ridicare a urmelor, de

ascultare, cu această ocazie, a unor persoane. De asemenea, în acest plan se mai includ, dacă

este cazul, şi alte activităţi operative ce urmează să se întreprindă paralel cu această activitate

tactică. Ţinînd seama de complexitatea cercetării în plan se mai prezintă atribuţiile ce revin

fiecărui membru al echipei de cercetare la faţa locului.

B) Cercetarea la faţa locului poate să înceapă din exterior spre interior şi invers, iar

cînd suprafaţa este întinsă se recurge la parcelarea acesteia. Se alege o metodă ori alta, în

funcţie de aspectul general al locului examinat, precum şi de natura infracţiunii.

În locuri deschise, cînd urmele săvîrşirii faptei sunt concentrate pe un termen mai

limitat se începe cu centrul, cu obiectul central al locului faptei, desfăşurîndu-se spre exterior.

Dacă locul faptei este o grădină sau curte, se recomandă începerea cercetării de la periferie

spre centru. Se începe cu examinarea locului de acces (porţi, garduri, podeţe), apoi se trece

treptat spre centru, spre locul unde sunt concentrate cele mai multe urme ale faptei. Cînd locul

faptei este vast, se împarte în parcele, după care se cercetează fiecare parcelă în parte.

Cercetarea locului faptei situat în interiorul unor imobile este recomandabil să înceapă

cu examinarea generală a întregii încăperi, apartament etc., după care se continuă cu

cercetarea atentă a obiectelor de pe lîngă păreţi, a pereţilor, a uşilor şi a ferestrelor. Se vede

31

31

dacă obiectul din perimetrul locului cercetat se găsesc sau nu în poziţia lor obişnuită, dacă

dulapurile şi sertarele sunt închise ori nu, văzîndu-se totodată şi modul de funcţionare a

încuietorului acestora. În acest fel, cercetarea este condusă de funcţionare a încuietorului

acestora. În acest fel, cercetarea este condusă treptat spre obiectul central al locului faptei

(cadavrul victimei, dulapul forţat din care s-au furat lucrurile, factorul incendiului etc.).

Ex: Noaptea întorcîndu-se acasă cetăţeanul X , avînd o leziune gravă în regiunea

gîtului, produsă cu un instrument ascuţit, a decedat. Pentru cercetarea la faţa locului a fost

trimis imediat ofiţerul de urmărire penală. Avînd o experienţă profesională el a început să

cerceteze împrejurimile de pe lîngă locuinţa victimei, avînd în gînd descoperirea locului unde

i s-a produs leziunea. Observînd pe pămînt o cărăruşă din picături de sînge, anchetatorul a

hotărît să urmeze această urmă biologică. Urmînd urma dată anchetatorul a ieşit la o băltoacă

de sînge, care a şi confirmat locul unde i s-a produs leziunea domnului X..

Neavînd alte urme la locul dat, a rămas de clarificat dacă persoana vinovată în acea

infracţiune nu locuieşte prin împrejurimile date. Ultimele persoane interogate au spus că în

acel loc între două persoana a fost o sfadă încheiată cu o bătaie. Conform acestor date

persoana vinovată a fost reţinută imediat. Efectuînd cercetarea îmbrăcămintei au fost depistate

urme de sînge a victimei.

C) Reieşind din exemplul de mai sus putem constata că pentru o mai bună

sistematizare a cercetării locului faptei se recomandă ca întreaga activitate să parcurgă două

faze convenţionale:

- statică;

- dinamică

Fazele indicate reprezintă două trepte ale procesului unic de cercetare, care se disting

atît după sarcinile ce le revin, cît şi după metodele şi mijloacele de investigaţieconstituind un

proces unic, continuu de cercetare.

1. Faza statică.

Constă în examinarea generală de către echipa de cercetare a întregului loc al faptei,

după care se trece la examinarea, porţiune cu porţiune, în vederea descoperirii urmelor şi a

poziţiei fiecărui obiect în raport cu altele din imediata apropiere, fără să se mişte nimic. Mai

concret, ea cuprinde orientarea de ansamblu, stabilirea şi marcarea drumului de acces în

perimetrul locului săvîrşirii infracţiunii şi a punctului de ieşire din limitele acestuia, împărţirea

pe sectoare a locului faptei, pentru o sistematică cercetare, examinarea cu prioritate a urmelor

care se află în pericol de degradare ori chiar de nimicire, descoperirea şi fixarea poziţiei

obiectelor şi a urmelor, interpretarea urmelor, comportîndu-se între ele.

32

32

a) Orientarea de ansamblu, ca prin contact al echipei de cercetare cu locul în care s-a

comis infracţiunea, constă în delimitarea locului faptei, în care operaţiune se ţine seama de

anvergura şi tipografia termenului în cauză, ca, de pildă, imobile, loc deschis, pădure, apă

curgătoare, lac, prăpastie, exploatarea forestieră sau minieră, cale ferată ori rutieră, care

presupun aplicarea unor metode specifice, prin folosirea unei aparaturi adecvate. Cînd

cercetarea urmează să se facă în interiorul unor clădiri de locuit, se procedează astfel ca, pe cît

posibil, să se evite panica în rîndul colocatarilor şi crearea a tot felul de zvonuri; în ateliere,

sectoarele unor zone industriale, cercetarea se desfăşoară fără întreruperea procesului de

producţie sau, dacă altfel nu se poate, timpul afectat activităţilor echipei să fie cît mai scurt

posibil, dar nu în detrimentul calităţii cercetării; cercetarea la faţa locului în mari unităţi

comerciale poate fi limitată numai la raionul în care s-a comis fapta doar cînd, din probe

sigure, rezultă că în alte zone nu s-a creat urme prin comiterea infracţiunii. Dacă locul faptei

se află în zone cu pericol deosebit, cum se întîmplă în cazul cercetărilor cînd locul faptei este

în interiorul anumitor galerii miniere, în zone accidentate de exploatări forestiere, în imobile

cu mediul toxic ori cu substanţe explozive, cînd se recurge şi la serviciile persoanelor de

strictă specialitate, folosindu-se şi mijloacele tehnico – ştiinţifice corespunzătoare.

b) stabilirea punctului de acces al infractorului în perimetrul locului faptei, de multe

ori, este necesar atît pentru o mai uşoară descoperire a urmelor create, cît şi pentru provenirea

distrugerii lor în procesul activităţii de cercetare.

În vederea prevenirii destrugerii unor urme şi totodată pentru fixarea ansamblului

locului faptei, se recomandă ca, în prealabil, să se facă fotografieri şi, este cazul, şi filmări de

orientare şi schiţă. După aceste operaţii se poate pătrunde în perimetrul locului infracţiunii.

Locul de acces şi drumul parcurs de infractor se stabilesc, ţinînd seama de topografia locului

respectiv şi de particularităţile periferiilor sale, de natura faptei şi de timpul în care a fost

comisă. Punctul de acces şi drumul parcurs de infractor, odată stabilite, se marchează cu

jetoane, rulete de pînză ori de hîrtie existente în datoria organelor de urmărire penală.

c) locul faptei cînd este în loc deschis şi foarte vast sau dacă este în interiorul unui

imobil, întins în mai multe încăperi, se recomandă să fie împărţit pe sectoare. În loc deschis

demarcarea se face prin jetoane, iar în cazul imobilelor se specifică încăperile şi ordinea în

care vor fi cercetare. Este bine, dacă se poate, ca ordinea cercetării să urmeze succesiunea

activităţilor infractorului. Trebuie de menţionat, în această privinţă, că nu se recomandă

cercetarea simultană a sectoarelor stabilite de către un membru al echipei în mod separat, ci

numai succesiv, sector după sector, de către întreaga echipă de cercetare la faţa locului.

d) În această fază a cercetării locului faptei se examinează în detaliu doar acele urme

care, prin natura lor sau datorită împrejurărilor concrete, sînt ameninţate cu schimbarea

33

33

detaliilor individuale ori chiar distrugerea lor. Pentru aceasta se iau măsuri imediate de

depistare a întinderii lor, de examinare prin mijloacele adecvate naturii, aspectului şi stării în

care se află.

Tot cu această ocazie, se procedează la ridicarea, ambalarea şi transportarea lor, în

vederea examinării de către specialişti în condiţii de laborator. Atare urme pot fi cele create în

zăpadă şi în condiţii de temperatură ridicată; prin topirea zăpezii, s-ar nimici, urmele create în

noroi, nisip ori în sol afînat, sub acţiunea ploii sau ninsorii şi-ar pierde detaliile. Urmele

olfactive, cu trecerea timpului, intensificarea circulaţiei, sub acţiunea vîntului ori a

precipitaţiilor îşi pierd individualitatea.

e) Pot în faza statică, urmele descoperite se fixează, fără a le mişca din poziţia în care

se află, prin descrierea şi fotografiere. Astfel fixate, fiecare în parte, în poziţia iniţială, ca

obiecte principale de la locul faptei, sînt redate atît sub aspectul lor general, cît şi în raport cu

alte urme din imediata apropiere. Fiind fixate în acest fel, urmele ajută, de multe ori, la

aprecierea modului săvîrşirii infracţiunii, precum şi la alegerea celor mai potrivite metode de

cercetare în faza dinamică.

Deci din rîndurile precedente, reiese că în faza statică a cercetării la faţa locului se

desfăşoară o activitate multilaterală de percepere prin procesul de fixare să se evidenţieze o

activitate multilaterală de percepere generală a locului faptei, de reţinere în acelaşi timp şi a

particularităţilor sale, de căutare şi de fixare a urmelor astfel încît prin procesul de fixare să se

evidenţieze şi raporturile din ele, succesiunea formării lui. În acest fel, activităţile tactice din

faza statică deschid posibilitatea trecerii la faza dinamică a cercetării locului faptei.

2. Faza dinamică.

Cuprinde examinarea fiecărei urme sau obeict luat în parte, mişcîndu-l de la locul şi

din poziţia în care se află. Obiectele se ridică spre a fi examinate în detaliu, iar urmele se

fotografiază şi se descriu în procesul verbal.

În procesul de descoperire şi cercetare a infracţiunilor se examinează trei ansambluri

de urme infracţionale:

- urme – formă, care reflectă forma, dimensiunile, relieful suprafeţei de contact a

unui obiect imprimat pe suprafaţa ori în masa altui obiect (de mîini, picioare, de dinţi, de

spargere etc.), sau oglindesc mecanismul apariţiei acestora (stropi de sînge, diferite legături şi

34

34

noduri etc.). ele pot fi rezultatul apăsării, loviturii, frecării, tamponării etc. sau al unor procese

termice, chimice, mecanice;

- urme – obiecte – diverse corpuri materiale cu structură şi formă exterioară stabilă,

apariţia, starea sau spaţierea cărora se poate afla într-o legătură cauzală cu fapta instrumentală

(muc de ţigară, cuţit, lăcat, ciob de sticlă etc.).

- urme – materie – substanţe preponderent lichide, pulverulente, gazoase în mici

cantităţi descoperite la faţa locului, pe corpul sau pe obiectele vestimentare ale făptaşului

(pete de sînge, particule de praf, noroi, nisip, fibre, seminţe etc.).

Privite sub aspect criminalistic, urmele apar obligatoriu în procesul comiterii

infracţiunii şi conţin informaţii ample despre incidentul consumat, preocupările făptaşului şi

particularităţile obiectelor ce au acţionat reciproc, dînd naştere urmelor şi altor indici materiali

de probă.

În funcţie de condiţiile şi mecanismul de formare urmele infracţiunii se sub divizează

tradiţional în urme de adîncime şi urme de suprafaţă, locale sau periferice, statice sau

dinamice.

Urmele de adîncime se formează din cauza deformării în profunzime a obiectului

primitor.

În locul de contact cu obiectul creator acesta capătă o altă formă ce reflectă

construcţia exterioară a părţii de contact cu primul (urma de spargere rămasă pe suprafaţa uşii,

urme de încălţăminte pe zăpadă, sol, nisip etc.).

Urmele de suprafaţă – apar ca rezultat al unor modificări de suprafaţă pe corpurile

primitoare şi care practic nu schimbă forma acestora. Comparativ cu cele de adîncime, acestea

reflectă două dimensiuni ale obiectului creator. În funcţie de procesul formării urmele de

suprafaţă pot fi de două feluri: urme de stratificare şi urme de destratificare.

Urmele de stratificare rămîn în cazurile în care corpul generator de urmă depune pe

obiectul primitor un strat fin dintr-o substanţă oarecare (urme digitale sudorale sau de sînge pe

un ciob de sticlă).

Urmele de stratificare se formează în cazul în care obiectul generator de urmă

detaşează de pe corpul primitor un strat din substanţa care se află pe acesta.

Spre exemplu: urmele de mîini pe o masă acoperită cu un strat de praf.

Urmele locale reprezintă modificări apărute pe corpul primitor în perimetrul de

contact cu obiectul creator (urmă de încălţăminte pe zăpadă, urmă lăsată pe cauciucul roţii

mijlocului de transport etc.).

Urmele periferice – sînt acele schimbări ce iau naştere pe corpul primitor dincolo de

marginile suprafeţei de contact a obiectelor sub influenţa diverselor fenomene termice,

35

35

chimice, a razelor de lumină şi a altor factori (conturul unui tablou format pe peretele pe care

acesta a fost atîrnat).

Urmele statice – se produc în cazurile în care momentul final al procesului de

formare a urmelor se caracterizează printr-o stare de repaos, printr-o poziţie statică a ambelor

obiecte. În aceste urme suprafaţa de contact a obiectului creator îşi lasă ca şi cum copia sa

inversată după relief şi răsturnată după aspect. Astfel, prin apăsare, unealta de spargere

pătrunde la început în lemn şi apoi se opreşte, formîndu-se în acest mod urma statică.

Urmele dinamice - se formează ca rezultat al interacţiunii a două forţe: una

acţionează ca şi în cazul creării urmelor de apăsare, a doua – prin mişcarea pe suprafaţa

corpului primitor.

Urmele se pot clasifica şi după factorul generator:

- homeoscopie – toate urmele create de om;

- mecanoscopice – urme formate prin reproducerea construcţiei exterioare a

diferitelor unelte, instrumente, mijloace de transport, mecanisme;

- urme ale animalelor – formate de gheare, copite, colţi, fire de păr, produse

biologice etc.;

- produse de unele fenomene – urmări ale unor explozii, incendii, catastrofe.

Priceperea de a le interpreta, de a le „citi” şi de a desprinde informaţia necesară din

aceste urme constituie unul din factorii importanţi de descoperire şi cercetare a infracţiunilor.

Practica criminalistică demonstrează ca la comiterea majorităţii crimelor necesitatea efectuării

unor cercetări preliminare direct în cîmpul infracţional apare mai frecvent în cazul

amprentelor de mîini, ale urmelor de încălţăminte, al instrumentelor de spargere, ale urmelor

lăsate de mijloacele de transport, mai rar se examinează urmele elementelor faciale ale

omului, urmele de dinţi, resturile de fumat, a documentelor, ale urmelor de explozie

Urmele de mîini.

Examinarea urmelor de mîni la locul faptei permite stabilirea utilităţii urmei, adică

aprecierea elementelor de identificare.

1. Utilitatea urmelor de mîini pentru identificarea persoanei făptaşului la faţa locului

se poate constata în ipoteza depistării unor urme clare, ce reprezintă nu mai puţin de 7-8

detalii ale desenului papilar. Dacă urmele prezintă mînjituri, pete sau fragmente de creşte

papilare în care nu se observă particularităţi ale desenului papilar, ele sînt socotite inutile,

nepotrivite pentru identificarea criminalului.

Urmele utile pentru identificarea făptaşului se compară între ele pentru a decide dacă

ele sînt formate de una şi aceeaşi persoană sau de persoane diferite.

36

36

Amprentele neconcludente pentru identificare, inclusiv ştersăturile şi petele sudorale

la necesitate tot pot fi ridicate şi trimise la expertiză biologică pentru a constata după

substanţa de transpiraţie grupa sanguină a făptaşului.

2. Determinarea degetelor şi mîinii de la care provine urma.

În procesul comiterii infracţiunilor urma palmară rămîne în foarte rare cazuri

imprimată în totalitatea ei. De aceea o deosebită importanţă în identificarea făptaşului prezintă

determinarea mîinii ( dreapta sau stînga) şi a regiunii imprimată pe urma găsită la faţa locului.

În acest sens se studiază şi se analizează următorii factori:

- localizarea urmelor digitale pe obiect;

- poziţia reciprocă a urmelor;

- construcţia desenului papilar reflectat în urmă;

- forma şi dimensiunile amprentelor digitale.

Pentru a scoate urmele de mîini şi alte urme se foloseşte relevarea urmelor.

Relevarea urmelor este o operaţie tehnico – criminalistică prin care urmele invizibile

sînt puse în evidenţă cu ajutorul unor substanţe sau procedee chimico şi fizice.

Aceasta constă în aderarea prafului sau a substanţelor chimice la grăsimea sau la

sudoarea lăsată de mînă. Înainte de a purcede la relevare este necesar de a cerceta suportul sau

obiectul purtător de urme, apoi se trece la relevare.

În scopul de a alege cea mai eficace metodă se cunosc 2 metode de relevare:

- metoda fizică;

- metoda chimică.

Metoda fizică sau pudrarea constă în prelucrarea obiectului purtător de urme cu

diferite prafuri purverulente.

Prafurile trebuie să fie uscate foarte mărunte şi de culoare opusă obiectului purtător.

Metoda chimică se foloseşte la relevarea urmelor papilare vechi. Ea constă în

prelucrarea obiectului purtător de urme cu substanţe chimice, în rezultatul reacţiilor chimice

se evidenţiază urma dată. În aceste cazuri se foloseşte vaporii de iod. După folosirea uneia din

aceste două metode amprenta se fotografiază şi se anexează la procesul verbal.

Urmele de încălţăminte.

Informaţia privind persoana făptaşului poate fi completată simţitor prin cercetarea la

faţa locului a urmelor formate de încălţămintele lui. Analiza acestora permite a se stabili

numărul infractorilor, talia aproximativă, sexul, existenţa unor dificienţe fizice. Toate acestea

sînt lesne determinabile dacă urmele depistate sînt lăsate de o persoană concretă. Această

37

37

problemă se rezolvă înainte de toate pentru a exclude eventuala generare de urme de către

pătimit sau alte persoane cunoscute, care au avut acces în scena infracţiunii.

1. Numărul persoanelor – participanţi la infracţiune se stabileşte după grupa generică

a urmelor de încălţăminte depistate la faţa locului.

2. Stabilirea taliei individului după o urmă izolată de picior este posibilă, apelîndu-se

la caracteristicile ei dimensionale.

3. Pentru determinarea caracteristicilor ce ţin de sex şi de vîrstă ale individului după

urmele de încălţăminte, se analizează forma şi dimensiunile urmelor, semnele de marcă a

fabricii producătoare, microrelieful desenului tălpii, forma şi dimensiunile tocului şi alte

caracteristici distinctive.

4. Analiza elementelor cărării de urme permite să se stabilească şi viteza de

deplasare. Uneori determinarea direcţiei de deplasare sau specificitatea urmelor poate juca un

rol hotărîtor la descoperirea infracţiunii pe urme proaspete.

Ex: În cursul unei nopţi de iarnă în magazinul „ Gostat” orasul Ploiesti, judeţul

Prahova fost săvîrşit un furt prin spargere. Operînd în întuneric, infractorii n-au observat

covorul „capcană” de la intrare aşezat de vînzător la închiderea magazinului, care era îmbibat

cu substanţă chimică specială. După comiterea furtului cei doi făptaşi nebănuind nimic, s-au

îndreptat spre casa unuia dintre ei. Echipa operativă de anchetă sosită la faţa locului a doua zi

dimineaţa făcînd o cercetare amănunţită a depistat două cărări de paşi de culoare roşietică ce

duceau direct spre casa unde locuia unul dintre infractori.

Fixarea acestor urme se poate realiza prin mai multe procedee criminalistice. Se

recomandă ca toate urmele de încălţăminte indiferent de aspectele sub care se prezintă, să fie

fixate prin descriere în procesul – verbal de cercetare la faţa locului şi prin fotografiere.

Afară de aceste procedee, urmele de suprafaţă se mai pot fixa prin copierea lor cu

ajutorul peliculei adezive, iar cele de adîncime, prin mulare.

Înainte de toate se înlătură corpurile străine de pe suprafaţa lor, care se ridică cu

penseta, cu multă atenţie, spre a nu distruge detaliile urmei. Apa întîi se absoarbe dacă este cu

o pană de cauciuc, apoi cu pipeta, şi la sfîrşit cu hîrtie sugativă.

Descrierea urmelor în procesul - verbal de cercetare la faţa locului este primul

procedeu de fixare a orice fel de urmă. La început se arată zona în care se află, natura

obiectelor primitoare, culoarea acestor obiecte se specifică dacă urma în cauză este de

adîncime ori de suprafaţă, forma ei generală, lungimea şi lăţimea în centimetri. Pentru

aceasta, urmele se măsoară de la vîrful tălpii, pe axa longitudinală pînă în partea proeminentă

a tocului, lăţimea în partea tălpii şi în zona mai îngustă a arcadei.

38

38

A doua metodă este fotografierea, ea se foloseşte deoarece urmele în cauză nu suferă

nici o modificare.

Pentru început urmele de picioare se fotografiază în ansamblu, indiferent de faptul că

sînt create de încălţăminte sau picior disculţ, că se prezintă ca urme de suprafaţă ori de

adîncime.

Pentru realizarea fotografiei la scară înainte de fotografiere se aşează alături de urmă

şi paralel cu ea o riglă gradată în centimetri, ce permite cunoaşterea după fotografiere şi a

dimensiunilor urmei fotografiate.

A treia metodă este fixarea prin mulare a urmelor de adîncime.

Pentru a ridica urma de încălţăminte pe sol sau pe zăpadă înainte de toate urma

trebuie îngrădită în jur cu un gard de carton, şipci de lemn sau din pămînt. Aceasta permite de

a se forma un utilaj mai gros care să reziste la ridicare şi la transport. Cînd urmele au goluri se

recurge la acoperirea acestor goluri – cu parafină, ceară roşie care apoi se topeşte cu ajutorul

unui izvor de căldură, cum sînt radiatoarele electrice portative. După ce sa răcit ceara se poate

proceda la mularea urmei. Golurile se mai pot acoperi cu un strat subţire de ghips.

Pasta de ghips se pregăteşte din pulbere fină de ghips dentar, şi apă obişnuită fără

corpuri străine. Repararea pastei se face într-o capsulă de cauciuc de 2-3 litri în care se toarnă

cantitatea necesară de ghips, după care se adaugă apă în mod treptat, pînă se formează pastă.

Pasta realizată se toarnă cu lingura în urmă. Întîi o parte apoi se pun peste mulajul deja turnat,

cîteva beţe subţiri sau firicele de sîrmă, ca să fie mulajul mai rezistent. Apoi se toarnă restul

de pastă pînă la umplerea completă a urmei. Acest mulaj se poate păstra timp de ani de zile.

Urmele create în zăpadă sau în gheaţă se pot fixa tot prin mulaje de ghips sau de sulf,

mai rar utilizat. Pasta numai că se prepară cu apă rece, vasul însă ţinînduse în zăpadă, pentru a

primi temperatura acesteia.

Urmele armelor de foc.

Cu ocazia cercetării locului faptei în infracţiunile comise cu arme de foc se întreprind

activităţi cu caracter general şi de căutare, examinare, fixare, ridicare şi transportare a

urmelor.

a. Printre activităţile imediate şi cu caracter general sînt:

- delimitarea locului faptei şi împiedicarea pătrunderii curioşilor;

- dacă victima este în viaţă, se iau măsuri de salvare;

- constatarea urmelor mai însemnate şi raportul dintre ele.

b. În continuare se desfăşoară activităţi în vederea:

- descoperirii urmelor create prin săvîrşirea faptei;

- descoperirea armei delict;

39

39

- extragerii gloanţelor din obiectele de ţintă;

- ridicării şi ambalării urmelor descoperite;

- stabilirii locului în care sa tras.

Urmele mai des întîlnite, în asemenea fapte, sînt petele, picăturile sau bălţile de

sînge, armă corp – delict ori părţi din aceasta, cartuşele încă neutralizate, gloanţele şi tuburile

arse, corpul victimei, urmele de picioare, precum şi diferite obiecta pierdute sau lăsate

intenţionat la locul faptei.

Arma poate să fie găsită la locul faptei, lăsată de autor în scopul creării versiunilor

sinuciderii, dar de cele mai multe ori este ascunsă.

Arme descoperită se ridică, prinzîndu-se de părţile care sînt mai puţin vizate în

mînuirea ei obişnuită, pentru a nu se distruge urmele. Tot timpul ţeava să nu fie îndreptată

spre vreo persoană din apropiere, se va ţine spre pămînt. Se va verifica dacă sînt cartuşe în

magazie, se examinează fiecare piesă a armei, consemnîndu-se în procesul – verbal poziţia ei,

apoi numărul cartuşelor şi al tuburilor arse găsite în apropiere.

Gura ţevei se leagă cu tifon sau hîrtie pentru a nu distruge urmele de pe canalul ţevei.

Gloanţele din corpul victimei se extrag de medic. De asemenea gloanţe mai pot fi

găsite în diferite obiecte ca pereţi, mobilă, arbori, pămînt. La extragerea lor trebuie avut grijă

să nu se creeze urme noi. Ambalarea se face în cutii separate cu vată, pentru a nu distruge

urmele. Urmele de sînge sînt de un real folos pentru cercetarea criminalistică, deoarece în

funcţie de forma, mărimea, culoarea şi direcţia lor se pot stabili multe elemente importante, ca

lacul şi poziţia în care a fost surprinsă victima de către glonţ, timpul scurt din momentul

producerii împuşcăturii.

În tragerile de la distanţe mici, afară de orificiile de intrare şi de ieşire create de glonţ

mai sînt şi urmele factorilor suplimentari. Prezenţa acestora în jurul orificiului demonstrează

că s-a tras de la o distanţă mică. În afară de urmele descrise mai sus, sînt un şir de urme care

aduc un folos enorm la cercetarea la faţa locului.

Pentru asigurarea examinării sistematice a locului faptei, este indicat că activitatea

echipei de cercetare să se desfăşoare succesiv într-un anumit sens, pas cu pas, astfel că nici o

porţiune de teren, nici un obiect ce ar putea furniza informaţii de natură să contribuie la

soluţionarea cauzei, să nu rămînă necercetat.

În baza datelor obţinute în faza statică organul de cercetare înainte de toate va

determina punctul de plecare, modul şi direcţia în care trebuie să se desfăşoare cercetarea.

Începutul şi modul efectuării cercetărilor se stabilesc în funcţie de natura faptei, de structura

spaţială şi topografică a locului acesteia. Astfel, în cazul unui furt dintr-o locuinţă, magazie,

depozit etc., este oportun ca cercetarea să demareze de la locul de pătrundere a făptuitorului în

40

40

încăpere, apoi să se desfăşoare de-a lungul pereţilor după sau contra acelor de ceasornic.

Ulterior se va trece la studierea obiectelor ce se află pe planul al doilea, continuînd, astfel pînă

la centrul încăperii.

În funcţie de forma geometrică a încăperii, cercetarea se va efectua conform

următoarelor procedee tactice:

- frontal – care prescrie desfăşurarea activităţii de cercetare în mod liniar, echipa

de cercetare deplasîndu-se de la punctul de plecare spre partea opusă şi invers, pe

raze bine delimitate;

- circular – echipa va cerceta deplasîndu-se concentric pe spirală, de la pereţi spre

centrul încăperii.

În situaţia unui omor, cercetarea detaliată va porni de la centrul locului faptei, adică

de la locul amplasării cadavrului, ca apoi să se desfăşoare pe spirală, - Excentric. – spre

periferie.

Locurile de proporţii mai mari se recomandă a fi cercetate pe sectoare. Fiecare parte

de teren, delimitată în prealabil cu ajutorul unor repere naturale sau artificiale se va cerceta de

sine stătător, apelîndu-se fie la procedeul liniar, fie la cel circular în funcţie de caracteristicile

terenului, de modul de amplasare a urmelor infracţiunii şi de alte mijloace materiale de probă.

Pentru a nu se omite nimic ce ar putea servi la elucidarea împrejurărilor în care a

avut loc elucidarea împrejurărilor în care a avut loc fapta, este necesar ca la această fază de

cercetare toate obiec6tele, despre care se presupune că sînt, într-o măsură sau alta, legate ci

infracţiunea săvîrşită ori care reprezintă o consecinţă a acesteia, să se studieze iniţial în mod

static în vederea determinării elementelor lor caracteristice şi a legăturii cu mediul apoi în

mod dinamic fiind admisă deplasarea lor din poziţia iniţială, pentru a fi examinate în

condiţiile descoperirii, fixării şi ridicării urmelor. În acest sens această fază este o amplă

activitate de examinare a urmelor infracţiunii şi a altor mijloace materiale de probă, precum şi

de fixare a acestora prin aplicarea desenului grafic, a fotografiei judiciare etc.

Faza statică şi faza dinamică variază de la caz la caz. Aşa dar de exemplu să luăm ce

se efectuează în aceste două stadii în cazul infracţiunilor de omor şi în cazul cadavrelor

neidentificate.

a) în faza statică:

- se constată moartea victimei şi după caz, acordarea ajutorului medical imediat

celor rămase în viaţă;

- determinarea poziţiei cadavrului şi obiectelor în contextul cîmpului infracţional;

- fotografierea şi filmarea cadavrului şi a obiectelor folosite în procesul comiterii

infracţiunii;

41

41

- darea spre prelucrare a urmei de miros cîinelui de urmărire.

b) în faza dinamică:

- executarea fotografiilor şi filmărilor de detaliu ale urmelor găsite pe cadavrul şi

pe îmbrăcămintea acestuia;

- consemnarea semnalmentelor cadavrului;

- examinarea îmbrăcămintei şi a încălţămintei cadavrului;

- dispunerea efectuării autopsiei în vederea stabilirii cauzei morţii şi pentru

recoltarea de sînge, salivă, conţinut stomacal etc.

- examinarea corpului cadavrului pentru descoperirea leziunilor, cicatricelor, a

stărilor de putrefacţie, a eventualelor boli, amprentarea, toaletarea şi restaurarea

cadavrului se realizează de expertul criminalist şi medicul legist la sediul

organului medico – legal;

- recoltarea firelor de păr şi a depozitului subunghial;

- ridicarea măştii mortuare.

Examinarea victimei presupune cercetarea atît a îmbrăcămintei cît şi a corpului

acestuia.

Îmbrăcămintea se examinează într-o ordine dinainte stabilită, începîndu-se de obicei,

cu articolele de la exteriorul părţii superioare a corpului şi se continuă cu lingeria pantalonii şi

încălţămintea. Cu ocazia examinării articolelor de uz vestimentar şi a accesorilor se descriu:

- existenţa fiecărui obiect de îmbrăcăminte în parte, talia şi mărimea lor, dacă sînt

proprii sexului victimei;

- poziţia şi ordinea în care sînt dispuse pe cadavru;

- caracteristicile individuale ale fiecărui articol de uz vestimentar;

- urme de tîrîre, de murdărire recentă sau de alte semne de violenţă prezente pe

îmbrăcăminte;

- obiectele de încălţăminte (felul, natura, modelul, mărimea, culoarea, marca de

fabricaţie, gradul de uzură).

La victimele în viaţă, examinarea şi descrierea îmbrăcămintei se fac în mod

asemănător ca în cazul cadavrelor.

Corpul victimei se examinează de către medicul legist, descriindu-se;

- semnele de violenţă (număr, situarea în raport cu anumite puncte anatomice de

referinţă, natura lor, aspectul exterior al plăgilor, forma marginilor, substanţe şi

corpuri străine aderente, înclinaţia plăgiei etc.);

- semnele particulare (natura şi felul, localizare, forma şi aspectul, dimensiunile, şi

coloraţia);

42

42

- alte urme ale infracţiunii.

În cazul infracţiunilor de tîlhărie

a) în faza statică:

- acordarea ajutorului medical imediat victimei;

- efectuarea fotografiilor urmelor lăsate de făptuitori şi ale obiectelor sau actelor

victimei;

- cercetarea căilor de intrare şi de ieşire în locul săvîrşirei tîlhăriei;

- descoperirea obiectelor sau a armelor cu care a fost ameninţată ori lovită victima;

- folosirea cîinelui de urmărire.

b) în faza dinamică:

locurile, obiectele şi persoanele care se examinează:

- cadavrul, îmbrăcămintea, încălţămintea lui;

- porţiunea de pardoseală sau de teren de sub cadavru;

- împrejurimile locului unde se află cadavrul;

- autoturismele;

- obiectele provenind de la făptuitor (inclusiv cele folosite pentru ameninţare,

exercitarea violenţelor sau imobilizarea victimei);

- ambalaje conţinînd resturi de substanţe folosite pentru aducerea victimei în

situaţia de a nu-şi putea exprima voinţa;

- corpul şi îmbrăcămintea făptuitorului.

În cazul incendiilor.

a) în faza statică:

- organizarea măsurilor de acordare a ajutorului medical victimelor, la aspectul

cocului, culoarea flăcărilor şi a fumului, mirosul, caracteristica arterii, din cîte

locuri şi de unde izbucneşte focul;

- în luarea măsurilor de păstrare neschimbată a urmelor şi a corpurilor delicte în

procesul localizării şi lichidării incendiului;

- organizarea prevenirii sustragerii unor bunuri în timpul acţiunii de localizare şi de

stingere a incendiului.

b) la faza dinamică:

- căutarea eventualelor urme lăsate de factorii cauzale al incendiului (resturi de

fitile, sticle);

43

43

- stabilirea obiectelor, conducător electrici etc;

- stabilirea obiectelor probabile care au existat la locul incendiului;

- determinarea naturii bunurilor incendiate şi a proprietăţii lor inflamabile;

- examinarea amănunţită a diferitelor zone afectate mai mult sau mai puţin de foc

şi a obiectelor rămase, în vederea descoperirii urmelor specifice;

- examinarea mijloacelor de transport şi a utilajelor apropiate de perimetrul

incendiului;

- obţinerea unor documente în legătură cu condiţiile existente;

- dispunerea efectuării de verificări pentru descoperirea lipsei unor bunuri sau

valori;

- căutarea unor urme de încălţăminte ale mijloacelor de transport etc.

3. Stabilirea „împrejurărilor controversate” de la faţa locului.

Se întîmplă uneori ca infractorul, animat de dorinţa scăpării de răspundere pentru

fapta sa, să încerce simularea săvîrşirii unei alte fapte şi, de obicei, de alte persoane. În acest

scop, creează la faţa locului urme care, în mod obişnuit, se formează prin comiterea faptei

simulate, ori îndepărtează din locul respectiv obiectul material al infracţiunii. Dar, în atare

încercări, aproape totdeauna infractorul nu reuşeşte să simuleze perfect săvîrşirea unei fapte

de altă natură, greşită în producerea de urme ori de alte probe, astfel că se creează o

descordanţă între unele şi altele, fapt ce evidenţiază artificial de la locul faptei. Încercările de

acest fel se întîlnesc mai des în cazurile de omor şi în infracţiunile de delapidare, ne neglijenţă

în serviciu. La primele se creează aspectul general al unei sinucideri ori accident, iar în cazul

secundelor, înscenîndu-se un furt, mai ales prin efracţie, sau eventual un incendiu declanşat

întîmplător.

„Împrejurările contraversate” de la faţa locului, denumite în literatura de specialitate

„împrejurări negative”, în asemenea cazuri, sunt determinate pentru început de tabloul de

puternic contrast ce se observă între diferite categorii de urme. Această denumire de

„împrejurări negative”, nu îmbrăţişează întregul lor conţinut.

44

44

Pentru realizarea unei interpretări ştiinţifice a cauzelor obiective care au determinat

operaţia „împrejurările controversate”, organele judiciare desfăşoară o activitate complexă, pe

baza principiilor generale de tactică criminalistică şi a celor specifice infracţiunii simulate.

Însă, cum fiecare infracţiune se deosebeşte de altele similare prin mai multe particularităţi

referitoare la modul şi condiţiile de săvîrşire, urmările care s-au produs, metodele şi

mijloacele de lucru vor fi aplicate în funcţie de particularităţile locului respectiv al faptei şi de

natura urmelor descoperite. În cazurile unor infracţiuni de omor, simulare în accidente ori

sinucideri, de cele mai multe ori, cadavrul victimei este scos din perimetrul locului faptei de

către infractor şi dus la mari distanţe. Pentru simularea unei sinucideri cadavrul uneori este

aşezat pe calea ferată, pe o şosea intens circulată în timp de noapte, alteori spînzurat, aruncat

în apă ori se creează o altă situaţie care să conducă la versiunea sinuciderii, sau eventual, a

produceri unui accident. Sub cadavrul şi în jurul său, în atare simulări, nu se găsesc urme de

sînge în cantitate mare, deşi leziunile de pe corp sunt profunde, prin secţionarea sau zdrobirea

unor vase mari de sînge. Urmele ce se creează extern pe cadavrul victimei, prin acţiunea

trenului, autovehiculului, a laţului de spînzurare pe gît sau a apei, toate fiind postvitale, au

suficiente caracteristici care să evidenţieze că ele s-au produs după încetarea funcţiilor vitele

ale organismului, iar prin autopsie se obţin noi date în această privinţă. La cadavrele aruncate

în apă, pentru a simula înecul, în foc în vederea simulării unui accident, în căile respiratorii,

pe esofag şi în stomac nu sunt urme funingine, rezultate din arderea focului, nu este apă cu

microorganismele corespunzătoare sau cu diferite corpuri străine întîlnite în apă. Putem

spune, deci, că pentru soluţionarea „împrejurărilor negative” în cazurile faptelor de această

natură, un rol hotărîtor îl au interpretările leziunilor de pe corpul victimelor şi ale urmelor din

interiorul corpului, pe care le fac experţii medico – legişti.

La simulările unor infracţiuni de furt de patrimoniul public, mai ales prin efracţie,

pentru a ascunde o delapidare sau chiar o neglijenţă în serviciu mai gravă prin efectele ei,

infractorii produc la faţa locului probe care frecvent se creează în infracţiune de furt.

Ex: Avem o fereastră spartă prin care, chipurile, ar fi pătruns infractorul unde se

păstrau bunurile furate, dar pervazul ferestrei respective este acoperit cu un strat de praf

uniform răspîndit şi intact, pe care, în cazul, trecerii unei persoane, în mod firesc, picioarele,

mîinile şi alte părţi ale corpului ar trebui să lase urme uşor perceptibile şi cu ochiul liber.

Alături de acest contract, uneori spre a fi mai convingător, infractorul creează o varietate mare

de urme, care, la un examen mai atent, se dovedesc a fi lăsate în mod artificial, mai ales dacă

se ţine seama de ce activităţi ar fi avut nevoie autorul furtului şi de cît timp putea dispune în

momentul respectiv. Acest surplus de urme, dacă se studiază cu atenţie, în loc să contribuie la

confirmarea versiunii furtului, dimpotrivă, o infirmă. Operaţia de soluţionare a „împrejurărilor

45

45

contraversate” de la locul faptei începe după ce sînt administrate toate problemele care au

legătură cu această problemă şi, în mare, se ştie ce fel de bunuri au fost sustrase. La începutul

acestei operaţii se studiază toate aspectele probele care confirmă săvîrşirea infracţiunii de furt

prin efracţie, analizîndu-se cu multă atenţie relatările persoanelor şi detaliile urmelor produse

în procesul spargerii, în vederea determinării naturii obiectelor utilizate şi a direcţiei din care

s-a acţionat.

Din declaraţiile persoanelor, şi mai ales din sesizările gestionarilor, se reţine pentru

studiul comparativ cu alte probe datele referitoare la timpul cît mai exact cînd a fost

descoperită spargerea, starea vremii din acel moment, cine a observat întîi şi cum a reacţionat,

care anume persoane au mai fost de faţă, condiţiile în care au găsit locurile de pătrundere a

infractorilor şi de scoatere din imobil a obiectelor sustrase.

Prin intermediul urmelor create în procesul spargerii se determină direcţia din care a

început activitatea respectivă. Apoi, uşa forţată, fereastra spartă, spărtura creată în perete s-au

trapa din plafon ori duşmea reprezintă unicul punct de pătrundere a infractorului în imobil

violat şi totodată unica cale de ieşire cu bunurile sustrase. Deci, alături de aceste urme, trebuie

să fie şi urme de picioare, de mîini, de alte părţi ale corpului uman sau chiar urme lăsate de

obiectele transportate şi scoase din perimetrul locului faptei. Cînd absenţa acestor urme nu-şi

găseşte o explicaţie întemeiată pe date obiective, chiar dacă urmele de spargere evidenţiază că

s-a acţionat din exterior, versiunea furtului intră în cîmpul îndoielilor.

În rîndul probelor referitoare la „împrejurările contraversate” mai întîi în anumite

situaţii desproporţia dintre mărimea spărturilor sau a trapelor create prin spargere şi volumul

persoanelor ori a obiectelor scoase prin asemenea deschizături, precum şi prezenţa anumitor

urme, care, de obicei, nun sînt lăsate în procesul săvîrşirii infracţiunii de furt. .

Pentru verificare, se recurge, chiar cu ocazia cercetării la faţa locului, la organizarea

unei reconstituiri. Neputinţa pătrunderii prin deschizătura respectivă a unei persoane şi

anumitor bunuri de natura şi volumul celor care se pretinde că au fost sustrase constituie o

dovadă că furtul ar putea fi simulat.

Existenţa la faţa locului a unei cantităţi mari şi variate de urme, care, în mod firesc, nu

se creează în asemenea infracţiuni, deasemenea necesită o explicaţie bine întemeiată sub

aspect obiectiv. În acest scop, trebuie plecat de la aspectul general al locului faptei, profilul

activităţii desfăşurate de unitatea păgubită, natura obiectelor sustrase şi locurile lor de

păstrare, timpul cînd se pretinde că s-a fi comis infracţiunea, fără a se pierde din vedere spre

ce versiuni converg celelalte probe descoperite. Deoarece, în procesul desăvîrşirii acestor

infracţiuni, infractorii dispun de un timp relativ scurt pentru operaţiile necesare, trăiesc o

însemnată stare emoţională şi sînt să nu producă zgomote îndelungate şi puternice, sînt siliţi

46

46

să-şi imiteze activitatea numai la ceia la cei absolut necesar pentru a intra în posesia bunurilor

vizate. Deci, urmele create vor fi corespunzătoare acestei activităţi. Cînd totuşi se află şi urme

„suplimentare” care de obicei nu se formează prin săvîrşirea unor infracţiuni similare, în mod

firească se nasc două versiuni în privinţa naturii faptei săvîrşite. Rezolvarea acestei situaţii

contraversate necesită să fie bazate pe raportarea tuturor problemelor administrate la întregul

ansamblu a locului faptei şi la natura şi volumul obiectelor sustrase.

Constatările făcute pe parcursul cercetării locului faptei se notează într-un carnet de

lucru sau se înregistrează banda de magnitofon, utilizîndu-se apoi la întocmirea procesului

verbal de cercetare la faţa locului. Cercetarea la faţa locului trebuie să fie însoţită de activităţi

de natură să contribuie la reţinerea făptuitorului. De competenţa organului cu funcţii operative

ţine:

a) observarea comportamentului celor ce manifestă interes exagerat faţă de

activitatea selectări persoanelor eventual cointeresate în rezultatele ei. Nu se

exclude că printre cei prezenţi la locul faptei să se afle făptuitorul sau

complicii săi;

b) stabilirea persoanelor care pot furniza informaţii privind circumstanţele

faptei şi personalitatea făptuitorului. În acest scop se vor verifica

posibilităţile de a percepe fapta din diverse împrejurimi ale locului comiterii

ei, se vor identifica persoanele care se aflau în apropierea locului faptei sau

trecea pe acolo;

c) inspectarea împrejurimilor limitarea locului cercetat în vederea descoperirii

locului produse de făptuitor, cînd se apropia sau se îndepărta de la locul

faptei (urme, locuri de popas, arme şi alte obiecte abandonate);

d) modelarea în baza datelor obţinute în cadrul cercetării la faţa locului, a

modului de operare în scopul identificării făptuitorului după acest indice din

cartoteca corespunzătoare de evidenţă criminalistică.

Organul operativ din componenţa echipei de cercetare poate fi însărcinat cu

efectuarea unor activităţi procedurale (ascultarea martorilor şi a victimei, ridicarea de obiecte

şi documente, percheziţionarea anumitor locuri sau persoane) în cazul în care circumstanţele

impun realizarea lor urgentă.

4. Reluarea şi repetarea cercetării la faţa locului.

În principiu, cercetarea la faţa locului trebuie să se desfăşoare continuu, în sensul că,

odată începută, să fie finisată. Pot însă apărea împrejurări care să determine suspendarea

activităţii de cercetare. Este irezonabilă, spre exemplu, continuarea cercetării în condiţii de

noapte, dacă mijloacele de iluminare cu care este dotată echipa nu asigură căutarea eficientă a

47

47

urmelor, descoperirea şi fixarea altor materiale în legătură cu fapta. În cazul unui spaţiu

deschis, întreruperea cercetării poate fi condiţionată de anumite fenomene meteorologice de

natură să defavorizeze activitatea de cercetare şi rezultatele ei (ploaia, zăpada, furtuna ş.a.) ori

de survenirea unor cauze ce periclitează viaţa sa sănătatea persoanelor implicate pentru a

căror înlăturare este necesară o anumită perioadă de timp.

a) reluarea cercetării la faţa locului.

Dacă cercetarea la faţa locului este suspendată, organul de urmărire penală va asigura

condiţiile necesare pentru desfăşurarea ulterioară a ei, preconizînd măsurile de vigoare:

- asigurarea integrităţii porţiunilor de teren rămase necercetate. Pentru evitarea

eventualelor modificări ale ambianţei locului faptei, aceasta va fi luat sub pază.

Încăperile, parţial sau totalmente necercetate, se vor încuia şi sigila pentru a fi

transmise organului de pază;

- informarea membrilor echipei şi a martorilor asistenţei asupra orei prelungirii

cercetării. Cercetarea în continuare a locului faptei poate fi realizată de

persoanele care au desfăşurat-o pînă la momentul întreruperii ei;

- fixarea exactă a locului unde a fost suspendată cercetare aşi de unde aceasta se va

desfăşura în continuare.

În procesul - verbal, referitor la cercetarea locului de efectuare, se vor menţiona

două aspecte: cauza întreruperii cercetării şi timpul ce a expirat din acest moment pînă la

reluarea ei.

b) repetarea cercetării la faţa locului.

Acest procedeu se efectuiază în situaţii cu totul rare, cînd prima cercetare nu ş-ia

atins pe deplin scopul, fiindcă s-a desfăţurat defectuos, superficial sau în condiţii neprielnice

pentru asemenea activitate. Drept consecinţă, fie nu s-a stabilit bine întregul loc al faptei,

rămînînd zone ale sale neexplorate, fie nu au fost descoperite anumite urme, poate parţial

distruse de persoane cointeresate (cum ar fi, de exemplu, urmele de sînge distruse parţial prin

spălare), rămînînd astfel nevalorificate. Alteori se recurge la repetarea cercetării locului faptei

pentru verificarea nor versiuni noi, a unor simulări, nesesizate cu prilejul primei cercetări la

faţa locului.

Fixarea cercetării repetate se face printr-un proces-verbal separat de cel anterior.

Capitolul V. Fixarea rezultatelor la faţa locului.

48

48

Fixarea rezultatului cercetării la faţa locului constă în efectuarea de către organul de

urmărire penală a unor lucrări în vederea înregistrării şi reprezentării fidele şi integrale a stării

de lucruri, a poziţiei, stării şi a raportului de legătura a obiectelor ce constituie ambianţa

acestuia conservării şi retragerii urmelor infracţiunii şi a altor mijloace materiale de probă.

Conţinutul lucrărilor de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului este în mod expres

specificat în legislaţia procesului – penal în vigoare.

Legislaţia penală în vigoare prevede utilizarea celor mai diverse procedee şi mijloace

tehnico – ştiinţifice, inclusiv reprezentarea grafică a locului cercetat. Fotografierea ambianţei

acestuia, ridicarea prin modelare şi copiere a urmelor infracţiunii, înregistrarea

videomagnetică a activităţii de cercetare desfăşurată la faţa locului.

1. Redactarea procesului verbal.

Toată activitatea de cercetare la faţa locului se descrie în procesul – verbal de către

organul de urmărire penală . Procesul – verbal se înscrie printre cele mai semnificative surse

de informaţii probante. Din această perspectivă, actul procesual în cauză trebuie să satisfacă

anumite cerinţe ce decurg din legislaţia procesual – penală în vigoare, şi anume:

a) să reproducă în mod obiectiv împrejurările de fapt de la faţa locului. Procesul –

verbal trebuie să prezinte o descriere imparţială a locului faptei în starea în care se

află în momentul sosirii echipei de cercetare, evitîndu-se categoric interpretările şi

deducţiile subiective. Declaraţiile victimei şi ale altor persoane implicate se

consemnează în procesul – verbal dar în măsura în care acesteia privesc

amplasarea locului faptei şi modificările produse ambianţei acestuia pînă la

sosirea echipei de cercetare;

b) să reprezinte complet şi fidel situaţia de la faţa locului, urmele şi obiectele

descoperite şi ridicate pentru a fi folosite în procesul de probaţiune. Din acest

punct de vedere este indicat că în procesul – verbal să se insiste asupra tabloului

de ansamblu al locului, amplasării şi topografiei lui, precum şi aspra tuturor

modificărilor ce constituie consecinţele ale actului infracţional. Prin conţinutul

49

49

său, procesul – verbal trebuie să apere posibilitatea celor ce îl vor studia, să-şi

imagineze cu uşurinţă locul şi împrejurările în care a avut loc fapta ilicită, iar în

situaţii critice, să asigure reconstituirea acestora. În ce priveşte urmele şi

mijloacele materiale de probă, acestea se descriu în procesul – verbal după

elementele caracteristice generale (destinaţiei, forma, culoare, dimensiuni), dar şi

după anumite semne specifice (defecte de uzură, elemente de reparaţie ş.a.);

c) să fie redacta într-un limbaj îngrijit clar şi accesibil. Este contraindicată utilizarea

termenelor ambigui, construcţiilor dubioase sau cu multiple interpretări. Trebuie

categoric evitate formulele de tipul „probabil că ...”, „nu departe de ...”,

„aproximativ la ...”. Termenii ştiinţifici de circulaţie redusă se vor utiliza doar în

situaţia în care nu pot fi înlocuiţi cu termenii adecvaţi de circulaţie largă.

Neologismele se vor explica în termenii accesibili;

d) să reprezinte constatările făcute cu prilejul cercetării la faţa locului în succesiunea

în care organul judiciar a subordonat activitatea de cercetare a locului faptei.

Descrierea locului faptei trebuie să se desfăşoare de la consemnarea datelor

obţinute la faza de observare generală a lui, ulterior consemnîndu-se faptele şi

împrejurările stabilite în urma examinării detaliate.

Procesul – verbal de cercetare la faţa locului este prevăzut expres în lege şi este

compus din trei părţi:

- partea introductivă;

- partea descriptivă;

- partea finală.

Partea introductivă cuprinde relatări succinte privind locul şi data cînd s-a efectuat

cercetarea la faţa locului; denumirea şi profilul unităţii care face parte organul de cercetare,

temeinic de fapt şi juridic al cercetării; numele, prenumele, patronimicul şi calitatea

persoanelor care au participat l-a efectuarea acţiunilor de urmărire penală; denumirea

instituţiei în care activează specialiştii care au participat la realizarea cercetării, denumirea şi

profilul unităţii din care fac parte lucrătorii de protecţie implicaţi, condiţiile meteorologice şi

de iluminare în care s-a desfăşurat cercetarea. La finele acestei părţi a procesului – verbal se

va remarca faptul că persoanele participante, specialiştii şi alte persoane implicate în

activitatea de cercetare au fost familiarizaţi cu drepturile şi obligaţiunile ce le revin prin lege.

Partea descriptivă a procesului – verbal debutează cu o caracterizare generală a locului

faptei a amplasării sale în raport cu punctele cardinale sau faţă de anumite repere relativ

stabile – clădire învecinată, stradă, cale ferată, pădure, rîu etc. În cazul cercetării unui teren

deschis este indicat ca în procesul – verbal să se acorde o atenţie deosebită reliefului şi

50

50

topografiei acestuia, precum şi elementelor de delimitare a spaţiului cercetat de obiectele

vecine (gard, construcţie, şanţ). Referitor la locurile închise, în procesul – verbal se vor relata

datele privind destinaţia încăperii locuinţei, oficiu, auditoriu sau clasă pentru studii, casă la

sol, garaj, pivniţă, amplasarea (localitatea, judeţ, sector, bloc, etaj etc.), elementele

caracteristice şi ambianţa sa (pereţii, duşumeaua, tavanul, uşile, ferestrele, starea

dispozitivelor de încuiere a acestora, a mobilierului etc. ). În continuare vor fi consemnate

constatările făcute în legătură cu cercetarea detaliată a locului faptei adică se vor descrie

amănunţit obiectele cauzale legate cu fapta în cercetare în urmele rezultate din activitatea

făptuitorului sau a altor persoane implicate.

În procesul – verbal obiectele se descriu după însuşirile constatate pe parcursul

cercetării, în special, după natura, destinaţia, modul de confecţionare, mărimea, forma,

culoarea lor, precum şi după anumite elemente particulare caracteristice, cum ar fi; spre

exemplu, semnele marcate de producător (marca, seria, modelul, numărul) sau condiţionate de

gradul de uzură (dereglarea, degradarea, defectarea, murdărirea ş.a.). Documentele, în măsură

în care a fost studiate la faţa locului, se vor fixa în procesul – verbal după denumire şi

destinaţie, conţinut, caracteristicile materialelor din care sînt confecţionate, atît sub aspect

cantitativ, cît şi calitativ. În ce priveşte obiecte a căror legătură cu fapta în cercetare este

evidentă sau întemeiat presupusă, este indicat ca în procesul – verbal să fie înregistrate

rezultatele măsurărilor efectuate în vederea determinării distanţei dintre ele şi obiectul

principal, dar şi faţă de alte puncte de la faţa locului (perete, uşă. scară).

O deosebită atenţie se va acorda fixării urmelor infracţiunii. În procesul – verbal ele se

descriu prin consemnarea constatărilor făcute de către organul de urmărire privind genul şi

natura lor (urme – formă sau urme – materie, urme de mîini, de picioare, de instrumente etc.),

modul de creare, locul unde au fost descoperite, în cazurile posibile şi după elementele de

structură şi relief.

În procesul – verbal se fac deasemenea menţiuni cu privire la procedeele şi mijloacele

utilizate la descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor şi a obiectelor – mijloace materiale de

probă, indiferent dacă acestea au fost aplicate de organul de cercetare sau de specialistul

criminalist încorporat în echipa de cercetare.

Partea finală a procesului – verbal de cercetare la faţa locului cuprinde menţiuni

referitor la urmele şi mijloacele materiale de probă care au fost ridicate, modul şi mijloace

tehnice criminalistice utilizate în acest scop. Se precizează deasemenea, dacă organul de

cercetare a utilizat fotografia judiciară, filmarea, videocasetofonului sau a procedat la

schiţarea grafică a circumstanţelor locului faptei. Procesul – verbal se încheie cu notarea

timpului în care s-a desfăşurat cercetarea obiecţiilor persoanelor participante. Se semnează

51

51

fiecare pagină de către persoana sub a cărei conducere s-a desfăşurat activitatea de cercetare şi

de persoanele participante, iar la sfîrşit – de toţi cei care au participat, într-o calitate sau alta la

efectuarea activităţii de cercetare.

2. Procedee de fotografiere la faţa locului

In cursul cercetării la faţa locului conducătorul organului de urmărire penală

efectuează, dacă este necesar, măsurări, fotografieri, filmări, schiţări, mulaje.

Fotografia judiciară cu caracter operativ executat cu prilejul cercetării locului faptei sau

în împrejurări similare de către însăşi organele de urmărire penală, în primul rînd de poliţie, se

înscrie printre procedeele importante de fixare a rezultatelor cercetării, reprezentînd un auxiliar

preţios al procesului-verbal.

"Fotografia judiciară operativă reprezintă un ansamblu de metode şi procedee

privind aplicarea mijloacelor fotografice în procesul de cercetare la locul savîrşirii faptei şi

de efectuare a diverselor acte de urmărire penală pentru fixarea obiectelor examinate,

înregistrarea, redarea unor secvenţe şi а rezultatelor obţinute.

După conţinutul şi scopul lor, fotografiile de cercetare la faţa locului sunt de: orientare,

schiţa, a obiectelor principale, în detaliu.

1) Fotografia de orientare cuprinde tabloul general al locului faptei cu toate

împrejurările sale, astfel încît după ea se poate face cu uşurinţă la nevoie, orientarea în teren.

"Fotografia de orientare se realizează în cadrul fazei de observare preliminară a locului faptei.

"Ea se face în faza statica а cercetării locului faptei cînd nu se mişcă nimic din tot ce se afla în

perimetrul acestuia. Cînd locul faptei este interiorul unui imobil, fotografia de orientare

trebuie să cuprindă întreaga clădire în саrе а fost comisă fapta cercetată, daca-i posibil, faţă de ei

cu întrarea principală, clădirile din mediata apropiere, stradă sau măcar о parte din aceasta,

anumite obiecte fixe de pe strada, cum sunt arborii ornamentali, stîlpi de telegraf etc. In

asemenea situaţii, desigur locul propriu-zis al faptei nu este fixat în fotografia de orientare.

Deoarece scopul acestei fotografii este de a deschide posibilitatea, ca după ea să ne putem orienta

asupra imobilului în cauză. Cînd imobilul este о clădire bine cunoscuta in localitate prin mărime ori

destinaţie.

Aceasta fotografie se face de obicei în condiţii obişnuite de timp, la lumina naturală a

zilei. Se recomandă ca pe cît e posibil, fotografia să se execute cînd lumina naturală nu creează

umbre puternice. Fotografii de orientare foarte bune, uniforme, cu multe detalii se obţin prin

52

52

fotografierea locului faptei pe timp cu cer uşor noros, înainte de răsăritul soarelui sau imediat

după ce apune, cînd obiectele nu se echilibrează unele pe altele prin umbrele lor.

Deoarece la îndemîna fotografului stau numeroase posibilităţi de intervenţie cu

ajutorul cărora poate înlătura sau corecta elementele nefavorabile şi la fotografii de orientare

se alege poziţia cea mai potrivită. "Punctul de staţie” spre a se include in obiectivul aparatului

tot perimetrul locului faptei, cu împrejurările sale. Daca se fotografiază pe timp cu soare,

izvorul de lumină (soarele) trebuie să se afle în spatele aparatului pentru că razele să nu

pătrundă direct în obiectiv.

Fotografia de orientare, în funcţie de natura şi întinderea locului fotografiat

poate fi unitară cînd se realizează dintr-o singură poziţie şi panoramic, în cazul fotografierii pe

segmente a locului respectiv.

Fotografia panoramică determinate de forma obiectului de fotografiat poate fi circulară sau

liniară.

2)Fotografia panoramică circulară se face în cazul cînd locul faptei este atît de întins

încît nu poate fi cuprins intr-o singură imagine care să întrunească calităţile fotografiei de

orientare. În asemenea situaţii după ce s-a ales poziţia cea mai bună, aparatul fotografic se

aşează pe un stativ cu cap mobil, spre a putea fi rotit pe un arc de cerc de 180 grade. Apoi locul

faptei se fotografîază, pe segmente.

Timpul de expunere şi de deschidere a diafragmei trebuie să fie ales fie acelaşi pentru

toate segmentele fotografiate, asemenea mai trebuie ca în cîmpul celui de-al doilea segment să fie

cuprinsă о fasie din primul în al treilea о fasie din al doilea şi aşa mai departe". Fotografiile astfel

obţinute pot fi tăiate pe margini, după anumite puncte de reper şi apoi lipite în ordinea în care au

fost executate în cît să redea în întregime locul faptei . În acest fel poate fi redat întregul loc al

faptei intr-o imagine cu aspect de fotografie unitară.

"Mai recent fotografia panoramică circulară se realizează şi prin folosirea

aparatului fotografic cu obiectiv rotativ, cu unghiul de cîmp de 140 grade şi chiar mai mаre.

Avantajele utilizării acestui aparat sunt multiple: se cuprinde un unghi de fotografiere cu

încadrarea corectă a imaginii: se realizează rapiditatea fotografierii şi continuitatea liniare perfectă.

3)Fotografia panoramică liniară se recomandă, de exemplu, cînd obiectul de fotografiat

ar fi imobil cu dimensiuni mari, situat ре о stradă îngustă ce nu permite fotografierea de la о

distanţă. Aparatul se fixează pe trepied, la aceeaşi distanţă de sol şi axa longitudinală a

obiectului de fotografiat, iar obiectivul perpendicular pe obiectul respective la toate segmentele

fotografiate. De asemenea, timpul de expunere şi deschiderea diafragmei sunt aceleaşi pentru

toate imaginile.

53

53

La ambele fotografii panoramice (circulară, liniară), în laborator se vor respecta

următoarele condiţii: expunerea, mărimea, hîrtia fotografică şi durata de developare trebuie să fie

aceleaşi la imaginile tuturor segmentelor.

4)Fotografia schiţă oglindeşte locul săvîrşirii faptei cu toate particularităţile sale, fără

împrejurimi, avînd în prim plan obiectul central al cercetării criminalistice, adică obiectul asupra

căruia s-a îndreptat nemijlocit acţiunea infractorului. Această fotografie se face tot în faza statică a

cercetării locului faptei, cu aceleaşi mijloace tehnice la ea fotografia de orientare.

În plus la fotografia - schiţă, de cele mai multe ori se utilizează diferite izvoare de lumină

artificială, cînd locul faptei este în interiorul unei clădiri.

Alegerea poziţiei de fotografiere a locului faptei este una din primele chestiuni ce se cer a fi

rezolvate în cursul cercetării la faţa locului, pentru că de felul cum se alege această poziţie depinde

foarte mult reuşita fotografiei schite. Daca in fotografia - schiţă nu sunt cuprinse toate obiectele

de la locul faptei, nu se atinge scopul urmărit prin fotografiere. Iar, dacă, dimpotrivă, în cadrul

fotografiei - schiţă sunt fixate şi obiectele din afara perimetrului locului săvîrşirii infracţiunii,

imaginea perimetrului locului săvîrşirii infracţiunii, imaginea obţinută prezintă o aglomeraţie

de obiecte, din care nu se distinge ce este principal şi ce este secundar din locul respectiv.

Fotografiile - schiţă ale locului faptei pot fi unitare, cînd obiectivul aparatului

fotografic cuprinde dintr-o singură poziţie întregul loc al faptei, realizînd astfel o singură

fotografie - schiţă şi fotografii - schiţe în serie, cînd locul faptei este fixat prin mai multe fotografii

din poziţii diferite.

Cazuri de realizare a fotografiilor - schiţe în serie pot fi multiple cînd locul faptei nu

poate fi cuprins în întregime dintr-o singură poziţie de fotografiere, cum ar fi de exemplu,

apartamentul unei locuinţe sau cînd locul faptei are forma de "L" "T" "U" etc.

În funcţie de forma locului faptei, de gradul în care este acoperit cu felurile obiecte,

cînd din orice poziţie s-ar fotografia unele obiecte le-ar eclipsa pe celelalte, fotografiile - schiţe în

serie pot fi:

a) panoramică;

b) pe sectoare;

c) încrucişată.

Fotografia - schiţă panoramică se realizează prin aplicarea metodei de realizare a

fotografiei panoramice de orientare. În cazurile de fotografiere а locului faptei pe sectoare, în

prealabil se împarte întregul sau perimetru în zone astfel delimitate în cît fiecare în parte se

poate fi fotografiată dintr-o singură poziţie. Fotografiile astfel obţinute nu pot fi alipite una alteia

în cît să se obţină о imagine unitară, în deplina continuitate liniară, datorită formulei generale; a

locului respective. Astfel, fiecare din fotografiile obţinute va reda о parte, o zonă din locul săvîrşirii

54

54

infracţiunii. Este necesar la suita acestor fotografii, să se arate ordinea în care au fost făcute, care

de obicei urmează regula succesiunii zonelor limitrofe.

In cazul fotografiilor - schiţe în serie cînd locul faptei este foarte aglomerat cu

obiecte de dimensiuni diferite, care prezintă pericolul de a se umbri reciproc, ori este înconjurat

de obiecte care nu permit îndepărtarea cu aparatul fotografic la о distanţă utilă de fotografiere, se

recomanda aplicarea metodei de fotografiere contrara sau încrucişată.

Metoda fotografierii contrare constă în fixarea locului faptei din două poziţii diametral

opuse. În acest fel se obţin doua fotografii - schiţe ale unuia şi aceluiaşi loc. Obiectele din partea

centrală sunt redate pe ambele fotografii, iar cele din apropierea poziţiilor de fotografiere pe cîte una

din ele.

Metoda fotografierii încrucişate constă în fixarea aceluiaşi loc din patru extremităţi ale

sale, astfel încît să fie doua cîte doua diametral opuse.

Prin această metodă de fotografiere, obiectele situate în partea centrală а locului respectiv se

fixează pe toate cele patru fotografii, iar cele din părţile marginale sunt redate pe cîte una sau doua

fotografii.

Fotografia - schiţă pe sectoare presupune redarea pe porţiuni a locului faptei în Condiţii

similare de iluminare, cu acelaşi obiectiv şi la aceeaşi scară.

Fiecare din aceste fotografii va oglindi un sector, о parte din locul faptei. Prin juxtapunerea

acestor fotografii se obţine fotografia - schiţă panoramică. La executarea fotografiei - schiţe, spre

deosebire de cea de orientare, se ridică şi problema folosirii, uneori, a luminii artificiale. Este

necesar ca locui faptei să fie iluminat în uniform, fără să se creeze umbre puternice, care ar

putea să atenueze unele detalii sau să eclipseze anumite obiecte din perimetrul său.

Plecînd de la necesitatea iluminării uniforme a locului faptei, fără să se creeze umbre

puternice, un singur izvor de lumină artificială nu este suficient pentru obţinerea condiţiilor

corespunzătoare de realizare a fotografiei - schiţe. Dacă se fotografiază prin folosirea unui

singur izvor de lumină dirijată, imaginea obţinută este cu pete de lumină şi umbre, care

ascund detaliile obiectelor şi uneori chiar adevărata lor formă. Obiectele situate în adîncirea

locului faptei sunt eclipsate de umbrele obiectelor din prim plan.

Cînd locul faptei are о profunzime mică, se obţin fotografii - schiţe reuşite prin

iluminarea lui cu două izvoare de lumină artificială situate în părţile laterale ale aparatului de

fotografiat, puţin în spatele acestuia, ca razele de lumină să nu pătrundă în obiectiv; în schimb

cînd locul respectiv are о profunzime cаre este necesar că pe lîngă izvoarele de lumină frontală

să se folosească şi izvoarele de lumină complimentară puse în adîncimea spaţiului fotografiat,

astfel în cît să nu intre în cîmpul vizual al aparatului fotografic, astfel în cît să nu intre în cîmpul

vizual al aparatului fotografic şi razele lor să nu fie îndreptate spre obiectiv.

55

55

Aceste izvoare de lumină complementară au rolul de a ilumina profunzimea spaţiului

fotografiat şi de a reduce umbrele create de lumină frontală.

Pentru reducerea umbrelor se mai pot utiliza cu succes paravanele albe ce se pun în afara

limitelor locului faptei, astfel în cît să reflecteze lumina şi în părţile laterale. Izvoarele de lumină

artificiale se fixează cam la aceeaşi înălţime cu aparatul de fotografiat, deoarece astfel spaţiul în

cauză se imprimă pe pelicula aşa cum este în realitate, fără denaturări în formă şi dimensiuni.

5) Fotografia obiectelor principale sau о noţiune similară este "fotografia de nod" se

refera la înregistrarea unor obiecte apreciate ca fiind principale, datorită faptului implicării lor

în activitatea infracţională sau are prezenţa consecinţele infracţiunii, adică obiectele соrp

delict. Ca principale pot fi considerat cadavrul în cazul unui omor, mijloace de transport

avariate în cazul unui accident de circulaţie, uşa forţată în urma unui furt, armele şi

instrumentele folosite în timpul săvîrşirii infracţiunii etc.

Spre deosebire de fotografia - schiţă, această fotografie cuprinde numai о parte din locul

faptei, numai cîte unui din obiectele principale aflate în perimetrul său.

Fiecare obiect nu se fotografiază izolat, ci în corelaţie cu obiectele şi urmele din

imediata lui apropiere, astfel în cît după imaginea fotografică să se poată stabili poziţia sa în

raport cu celelalte obiecte. Deci scopul acestei fotografii este de a imprima pe pelicula

aspectul general al obiectului principal, formele sale, poziţia ре саге о are la locul faptei,

precum şi raportul în care se află cu obiectele de formă şi mărime dintre el şi obiectele

respective, dacă eventual, are о poziţie deosebită de cît era obişnuită а obiectelor de acest fel .

51,p.80.

Iluminarea obiectelor principale pentru a le putea fotografia se face cu lumina

artificială, cînd lipseşte sau este insuficienţa cea naturală.

Pentru executarea acestor fotografii nu este necesară iluminarea în profunzime, ca la

fotografia - schiţă.

Poziţia de fotografiere a obiectelor principale se alege în aşa fel ca obiectul principal să

fie în centrul atenţiei, iar în părţile periferice ale imaginii să se fixeze obiectele şi urmele din

imediata lui apropiere. Obiectivul aparatului fotografic, în funcţie de situaţia concretă, poate să cadă

sub unghi drept pe obiectul de fotografiat, cînd acesta are о poziţie verticală (cum ar fi uşa forţată,

fereastra prin care s-a introdus infractorul, dulapul spart etc.) sau să aibă о poziţie dublă ori

perpendiculară faţă de obiectul respectiv, cînd acesta se afla pe sol, (ca de pildă, armă - corp

ilicit, cadavrul victimei ori diferite urme de picioare). În acest sens, amintim că obiectele ce au

lungimea mult diferenţiată faţă de lăţime se fotografiază dintr-o poziţie din care obiectivul

aparatului să fie perpendicular pe zona lor de mijloc. La aceste obiecte nu se recomandă

56

56

fotografierea de la un capăt sau altul deoarece datorită perspectivei, partea mai apropiată de

aparat va părea mult mai mаre decît în realitate.

Fotografia detaliilor, spre deosebire de toate fotografiile amintite se execută în fază dinamică

a cercetării locului faptei.

Fotografia de detaliu, nominalizată în literatura de specialitate şi fotografie a detaliilor,

se execută la faza a doua a cercetării locului faptei, cînd obiectele purtătoare de urme, cît şi

cele corp delict, fiind deja fixate special şi în corelaţie cu alte urme şi obiectele pe fotografîile -

schiţă şi de nod, se pot deplasa şi staţiona în poziţii favorabile din punctual de vedere al punerii

în evidenţă fotografică, a caracteristicilor ce interesează.

În cazul fotografiei detaliilor se fixează leziunile de ре соrpul victimei, astfel încît să se

poată aprecia caracterul, dimensiunile şi localizarea lor precisă, adică zona corpului în care se

afla, ca prin studiul fotografiei realizate să se poată determina ce anume organe puteau fi vătămate.

În cazul fotografierii urmelor lăsate de anvelopele autovehicolului se ia în vedere numai о

parte a lor unde desenul antiderapant este cît mai clar. astfel obiectivul aparatului de fotografiat se

fixează perpendicular pe suprafaţa obiectului şi la о distanţă ce permite scoaterea în evidentă a

detaliilor vizibile cu ochiul liber .

Executarea fotografiei de detaliu trebuie să corespundă următoarelor condiţii:

- să redea materialul fotografic aşa cum acesta este perceput de organul senzorial,

executîndu-se în măsura posibilităţilor, eventualele denaturări

- să redea cu maximă precizie elementele caracteristice şi detaliile urmei sau ale obiectului

supus cercetării criminalistice;

- să asigure posibilitatea realizării măsurilor necesare determinării dimensiunilor urmei şi ale

obiectului reprodus.

Condiţiile menţionate, în funcţie de specificul obiectului de fotografiat, impun respectarea

următoarelor reguli.

Aşa dar, pentru atingerea scopului urmărit, fotografierea detaliilor se face cu aparatul fixat pe

un trepied sau pe un aparat de reproducere şi cu obiectivul şi orientat în poziţie perpendiculară pe

obiectul de fotografiat.

Iluminarea se face diferit, în funcţie de natura obiectului fotografiat. La fotografierea

urmelor de adîncime, cum ar fi cele de picioare sau ale instrumentelor de spargere, un izvor

de lumină trebuie sa fie în spatele aparatului de fotografiat, iar altul, de intensitate mai mică, într-o

parte laterală a urmei ori a obiectului, spre a proiecta razele sub un unghi ascuţit, în vederea

creării de umbre, care să evidenţieze detaliile. La fotografierea urmelor de suprafaţă, de cele

57

57

mai multe ori se foloseşte о lumină bilaterală. Izvoarele de lumină, în această situaţie, se găsesc

intr-o parte şi alta, la aceeaşi distanţă faţă de ea şi trimit lumina sub un unghi ascuţit. О iluminare

similară poate fi aplicată şi la fotografierea unor obiecte a căror deosebire de relief nu necesită fi

scoasă în evidenţă prin intermediul umbrelor.

Cînd aparatul de fotografiat trebuie apropiat sub distanţa lui minimă de fotografiere (la

Exakta Varex, de pildă, sub 50 cm), se recurge la utilizarea inelelor intermediare sau la burduful

extensibil, ce se intercalează între obiectiv şi camera observă. Mărindu-se astfel distanţa

focală se permite apropierea aparatului fotografic de obiectul de fotografiat sub limita minimă

pînă la cinci centimetri, cum se procedează de exemplu la fixarea prin fotografiere a urmelor

digitale descoperite la locul faptei sau a unor cuvinte ori semne grafice izolate în cazul de

expertiză a acestor scrise etc.

3. Videoînregistrarea criminalistică

Apariţia înregistrării video în lista tehnicii aplicate de către colaboratorii organelor de

drept a demonstrat chiar din primele cazuri că cu ajutorul video-camerelor se poate de fixat

procesele care apar în timp şi spaţiu, purtarea şi acţiunile anumitor persoane, specificul reliefului

locului, specificul construcţiilor imobile şi altor obiecte care caracterizează starea locului faptei

şi locului petrecerii acţiunilor de anchetă.

Îmbinînd în sine dinamica filmării şi fixării sunetelor video-înregistrarea posedă multe

priorităţi faţă de aceste doua forme de fixare. Aplicarea video-tehnicii da anumite posibilităţi:

- fixarea în faza dinamică a diferitor evenimente iar după, reproducerea imaginii desfăşurării

acestora pe ocularul etnic, televizor, monitor; fixarea concomitent cu imaginea şi a

sunetelor;

- fixarea şi reproducerea imaginilor colorate;

- reproducerea materialului fixat deodată după filmare fără întreruperea întregului proces de

adunare şi fixare a probelor; - transmiterea în caz de necesitate a informaţiei video pe canale de televiziune;

- repetarea multipla a video-fonogramei;

Priorităţile video-înregistrării magnetice indicate mai sus ca metodă expres de fixare a

probelor au atras video-tehnica în aplicarea mai largă în activitatea organelor afacerilor interne.

Procedee speciale de aplicare a tehnicii video

58

58

Aplicarea înregistrării video - poate fi folosită atît la petrecerea acţiunilor operative de

investigaţii cît la acţiuni de anchetă penală (interogări, percheziţii, confruntări, recunoaştere ş.a.).

Îmbinînd în sine posibilităţile filmării şi imprimării sunetului, înregistrarea video dispune de

posibilităţi enorme, adică contribuie:

- la căpătarea materialului ilustrativ grăitor, probant şi orientativ;

- la relevarea a astfel de obiecte, urme şi fapte, care aflîndu-se după;

- limitele hotarului de sensibilizare a organelor vasului şi auzului, nu

sunt percepute în mod obişnuit.

Totodată ea este un mijloc de nădejde de memorizare şi anume fixează pentru viitor ceea

ce poate să nu se păstreze în natura. Pe lîngă această durata înregistrării imaginii şi sunetului

concomitent este de la 30 min. pînă la 240 min. în regim standard (standard play "SP"), însă

tehnica video modernă dispune şi de regi de înregistrare de lungă durată (long play "LP"), ce

permite dublarea duratei de înregistrare, deoarece la camere de filmat învechite moral durata de

înregistrare neîntrerupte este de 3-4 min., folosirea înregistrării video asigură fixarea continue a

acţiunilor de diferită durată. Aceasta este de nepreţuit în lucrul operativ. Pelicula video nu

necesită nici un fel de prelucrare pentru reproducerea celor înregistrate, la înregistrare se asigura

sincronicitatea imprimării imaginii şi sunetului, chiar pe parcursul filmării este posibil controlul

vizual după calitatea înregistrării video, la reproducerea înregistrării video este posibil cu

ajutorul funcţiei "stop cadru" de studiat detaliile obiectului sau evenimentului. Aplicarea

imprimării video serveşte pentru hotărîrea sarcinii principale a organului de cercetare - primirea

materialului obiectiv şi probant.

Una din metodele de fixare de bază a informaţiei probante în procesul de cercetare este

procesul-verbal. În procesul-verbal gîndurile ce sunt fixate se şlefuiesc într-o măsură oarecare,

se o formează în fraze clare. Pe de о parte aceasta este un moment pozitiv, deoarece datorită

expunerii succinte а datelor despre fapte este mai uşor de făcut cunoştinţă cu procesul-verbal. Însă pe

de о altă parte, selectarea materialului ce trebuie introdus în procesul-verbal, poartă un caracter

subiectiv, deoarece practice este imposibil de transpus pe hîrtie toate cele văzute sau

vorbite, pe lîngă aceasta fiecare persoană are stilul său de expunere.

În procesul de cercetare anchetatorul, lucratorul operativ deseori foloseşte un şir de termeni

tehnici, de producţie, care în lipsa informaţiei intuitive sunt greu percepute de acei care nu sunt

cunoscuţi cu acest obiect. Înregistrarea video acordă posibilitatea de a vedea, de a-şi închipui în detalii

datele expuse din procesul-verbal.

În scopul lărgirii reprezentării depline despre fapte, care se conţin în materialele

probante., anchetatorul pe lîngă descrierile succinte din procesul-verbal desenează scheme, planuri,

efectuează fotografierea obiectelor. Însă, prin intermediul acestor măsuri, în unele cazuri este

59

59

imposibilă reprezentarea deplina a materialului intuitiv. Cum schema, aşa şi fotografia pot reflecta

numai momente parţiale, statice din procese, fenomene, ceea ce nu permite reflectarea deplină,

aşa cum este posibil cu ajutorul înregistrării video.

Astfel, înregistrarea video, incluzînd în sine informaţia obiectivă şi deplină despre

circumstanţe, ce au importanţă deosebită pentru hotărîrea hotărîrii decisive pe dosar, este

admisibilă în procesul de cunoaştere а adevărului pe dosarele penale. Înregistrarea video

corespunde pe deplin cerinţelor despre respectarea drepturilor şi interesele legitime ale cetăţenilor la

cercetarea infracţiunilor. Astfel, aplicarea ei la interogare nu lezează drepturile celui interogat,

ea permite de a duce la cunoştinţă judecata cu mărturiile şi lămuririle depuse anterior într-o forma

neschimbată.

În dependentă de sarcinile puse şi de metodele soluţionate înregistrarea video poate fi

divizata în:

- înregistrarea fixativă (de fixare);

- înregistrarea cercetativă (de cercetare).

Înregistrarea fixativă se efectuează la petrecerea acţiunilor de ancheta penală si operativă de

investigaţii de către specialist sau de către însăşi anchetator, lucrator operativ cu scopul de a fixa

circumstanţele, mersului şi rezultatelor acţiunii de anchetă sau operative de investigaţii. Cu ajutorul

mijloacelor tehnice descrie se efectuează înregistrări de orientare, de vedere, de nod şi de detaliu a

obiectelor, locului ş.a.

Înregistrarea video de orientare cuprinde locul unde se petrece acţiunea şi

împrejurimile, orientează locul desfăşurării acţiunilor după amplasarea lui.

Înregistrarea de vedere. Înregistrarea însăşi a locului unde se petrec acţiunile fără

împrejurimi, în aspect iniţial, fără careva schimbări, ce se produc pe parcursul acţiunilor. În

dependenţă de posibilităţile operatorului această înregistrare poate fi efectuată din unul sau mai

multe puncte, din diferite părţi cu о vedere cît mai largă a circumstanţelor fixate.

Înregistrarea de nod. Înregistrarea sectoarelor în parte (nodurilor) а locului unde se

petrece acţiunea, pe care din unele sau altele motive s-a concentrat atenţia participanţilor la

acţiune (vederea generală a uşii sparte, locul descoperirii urmelor ş.a.).

Înregistrarea de detaliu. Înregistrarea obiectelor în parte, elementelor lor, anumitor urme.

Înregistrarea video se aplică la efectuarea acţiunilor de anchetă şi

operative de investigaţii cu scopul imprimării informaţiei de acelaşi volum. Însă în dependenţă

de specificul metodelor operatorice, astfel de înregistrare poate fi divizată în:

- înregistrarea în plan mic;

- înregistrarea în plan mediu;

- înregistrarea în prim plan.

60

60

Înregistrarea video în plan mic joacă rolul înregistrării de orientare şi în cele mai dese

cazuri cu ea şi începe înregistrarea. Această înregistrare ca şi cum ne prezintă circumstanţele

generale împrejurătoare a locului acţiunilor.

Planul mediu ne prezintă о privire generala nemijlocită a locului acţiunii, fixează

amplasarea generală a obiectelor participanţilor (figuranţilor) persoanelor şi rolul lor in această acţiune.

În prim plan sunt evidenţiate obiectele parţiale cele mai importante şi acţiunile participanţilor

la acţiune, fixează indicii generali şi particulari ai obiectelor, ce au о importantă deosebită la

cercetarea cauzei. În scopul atingerii informativităţii cît mai ample obiectele mici, urmele,

particularităţile de comportare şi starea emoţională a participanţilor la acţiune în rîndul

suspecţilor, persoanelor cercetate, învinuiţilor, pătimaşilor, martorilor se înregistrează cu atenţie mai

accentuată asupra lor.

Posibilităţile înregistrării video de a trece lent de la un plan la altul permite de a arăta

cu о autenticitate convingătoare locul depistării şi legătura cauzală dintre obiect şi cazul aflat

în cercetare, indicii generali şi particulari caracteristici pentru el, fixarea acelor particularităţi

ai comportamentului participanţilor, figuranţilor, care prin alte metode de fixare ar putea fi

scăpate din vedere. Alegerea după situaţii concrete а metodei de înregistrare depinde de

caracterul acţiunii petrecute, de oportunitatea fixării circumstanţelor la general şi detaliilor lor.

În practica de toate zilele a organelor de poliţie cele mai des folosite videocamere de

următoarele standarde: - VHS;- VHS - compact;- Video-8 mm.

Aceste tipuri de videocamere se deosebesc prin dimensiunile de gabarit şi prin

formatul casetelor video pe care se efectuează înregistrarea.

Cel mai răspîndit format al casetelor video este formatul VHS, care utilizează casetele

de dimensiunile 188x104x25 mm. Aceste casete pot avea о durata de înregistrare de la 30

min. рînă lа 300 min. (E-30, E-45,E-60, E-90, E-120, E-180, E-240, E-300). La formatul

VHS lăţimea peliculei este de 12,7 mm, iar la formatul Video-8 lăţimea peliculei este de 8 mm.

Înregistrarea de examinare se efectuează de către specialist în condiţii de laborator cu

aplicarea tehnicii şi metodelor speciale. Aplicarea

Videoînregistrării criminalistice în mersul anchetei capătă importanţă probatorie numai

după o formarea care include în sine aspecte procesuale şi tehnice. Aspectul procesual este

reglementat de legea procesual-penală, legităţile formării tehnice sunt preluate din însuşi

practica videoînregistrării.

În timpul înregistrării video a interogării, experimentului de ancheta, etc. filmării este supus

tot mersul anchetei de la început pînă la capăt.

Filmul este compus din 3 părţi de examinare, de introducere, încheiere.

61

61

În partea introductivă sunt fixate acţiunile cînd anchetatorul în conformitate cu

formalităţile procesuale numeşte: funcţia sa, familia, dă lămurire ре саrе în dosar se petrec acţiunile

operative, numeşte locul, ora efectuării acestor acţiuni, participanţii, lămureşte acestora drepturile

şi obligaţiile şi efectuează alte acţiuni enumerate de legea procesual-penală. În partea generală a

videofilmului se fixează mersul acţiunilor de ancheta cu înscriere sincronica cu filmul a

sunetelor (dialogurile participanţilor).

Partea de încheiere a videofilmului se efectuează după demonstrarea participanţilor acţiunilor de

anchetă a părţii de introducere şi generale. În cadre fixate în plan mediu şi în prim plan se fixează

întrebările puse de către anchetator către participanţii acţiunilor de anchetă dacă corespunde

conţinutul peliculei magnetice (video-audio) cu conţinutul şi rezultatele acţiunilor de ancheta.

Filmul se termină cu răspunsul la întrebările puse şi numirii orei exacte de către anchetator a

terminării acţiunilor de ancheta.

Pentru comoditatea demonstrării videofilmului este necesar că fideofilmul să posede

lacuna la început de începere a filmului şi la sfîrşit (părţile curate (neînscrise) a peliculei

video cu lungime de 1 – 1,5m).

Videocasete se împachetează în cutii tari pe care se fac anumite înscrieri adică cărui

dosar penal aparţine pelicula dată.

4. Schiţarea locului faptei.

Una din modalităţile tehnice de fixare şi prezentare a locului faptei şi a obiectelor din

perimetrul lui, modalitatea utilizată pe scara largă în practică constituie schiţarea prin

desenare a situaţiei de la faţa locului. Schiţa locului faptei are menirea de ilustra constatările

expuse în procesul – verbal, asigurîndu-le o înţelegere adecvată şi uniformă pe întregul

parcurs al procesului penal .

În teoria şi practica criminalistică sînt validate două variante tehnice de întocmire a

schiţei locului faptei. Prima, relativ simplă, numită desen – schiţă sau schiţă simplă, prevede

fixarea grafică a tabloului de la faţa locului, a elementelor spaţiale şi a obiectelor din

perimetrul său, fără a se respecta strict dimensiunile reale ale acestora. Limitele spaţiale de la

locul faptei, mărimea obiectelor şi a distanţei dintre ele, în măsura în care prezintă interes

pentru cauză, ce vor consemna prin cifre, constituind valorile măsurilor efectuate pe parcursul

activităţii de cercetare.

Cea de a doua variantă întitulată plan - schiţă presupune reprezentarea locului faptei, a

obiectelor ce constituie ambianţa acestuia, şi a distanţei dintre ele, la un anumit grad de

micşorare faţă de dimensiunile lor reale. Scara la care se întocmeşte planul schiţă se determină

62

62

de la caz la caz, în funcţie de micşorare faţă de dimensiunile lor reale. Scara la care se

întocmeşte planul schiţă se determină de la caz la caz, în funcţie de dimensiunile şi distanţele

ce urmează a fi fixate grafic. Astfel, planul schiţă al încăperilor mici şi medii, al mijloacelor

de transport etc, de obicei, se efectuează la scara de 1:50 sau 1:100, ceea ce înseamnă că un

centimetru măsurat pe planul – schiţă este egal locului cu 50 sau 100cm de la faţa locului.

Într-o încăpere spaţioasă, planul – schiţă poate fi conceput la scara de 1:500 sau chiar de

1:1000. Planul – schiţă sau schiţa la scară are o aplicabilitate redusă, oferindu-se prioritate

desenului – schiţă. În practică se utilizează trei procedee de întocmire a desenului schiţă:

1) în proiecţie orizontală;

2) în proiecţie verticală;

3) Schiţă desfăşurată a încăperii.

Desenul schiţă în proiecţie orizontală, cunoscut şi sub formula de „desen în plan

orizontal” este cea mai eficientă şi cea mai frecvent aplicată formă de fixare grafică a locului

faptei. El poate fi aplicat în toate cazurile de cercetare a încăperilor, uneori la fixarea unei

secţiuni de stradă, ogradă sau altor locuri deschise. Natura avantajoasă a acestui procedeu

rezidă în redarea pozitivă a poziţiei şi a legăturii dintre elementele constitutive ale locului

faptei, dintre obiectele purtătoare de urme din perimetrul lui.

În cazul în care situaţia de la faţa locului reclamă fixarea unor elemente de construcţie

a încăperii, schiţă în proiecţie orizontală poate fi completată de o schiţă realizată în proiecţie

verticală.

În fine, pentru reprezentarea armelor şi a obiectelor corp delict de pe suprafeţele

verticale ale obiectelor de construcţie şi a mobilierului amplasat nu departe de pereţi, se

procedează la schiţarea grafică în proiecţie orizontală a suprafeţelor verticale şi la inversarea

tavanului, adică se aplică procedeul numit desfăşurare în desen a încăperii sau metoda cutiei

desfăşurate. În desenul – schiţă desfăşurat al unei încăperi partea centrală o constituie planul

ei orizontal.

Planurile pereţilor şi ale tavanului încadrează partea centrală din cele patru părţi. Schiţa

locului faptei întocmită cu realizarea cercetării la faţa locului poate fi suplimentată de o serie

de schiţe auxiliare, după cum urmează:

- schiţa unor porţiuni din spaţiul locului faptei prin care se urmăreşte redarea

într-o formă mărită a anumitor zone, considerate deosebit de importante;

- schiţa obiectelor principale de la faţa locului, respectiv a cadavrului şi a

obiectelor ce-l înconjoară, obiectivelor forţate în cazul pătrunderii prin

spargere într-o încăpere închisă a mijloacelor de transport defectate în urma

accidentului rutier ş. a.

63

63

- Schiţă de detaliu, desenul obiectelor cu semnificaţie probantă deosebită sau al

urmelor infracţiunii. Schiţa de detaliu, presupune demonstrarea elementelor

caracteristice ale obiectelor şi urmelor descoperite, fapt care reclamă

realizarea ei la scară de 1:1 sau chiar la o mărime mai avansată decît cea

naturală a obiectului sau urmei.

La întocmirea schiţei locului faptei se impune respectarea următoarelor cerinţe:

- exactitatea fidelă a situaţiei de la faţa locului. Măsurile la cea mai mare

precizie se impun îndeosebi la întocmirea schiţei locului accidentelor, în

special a celor de circulaţie rutieră, la care lungimea urmelor de frînare,

distanţa de la victimă şi marginea drumului, precum şi cea dintre vehicule

participante la diverse elemente ale spaţiului rutier, prezintă punctul de plecare

în determinarea împrejurărilor fatale ale accidentului şi a vinovăţiei

persoanelor implicate:

- orientarea corectă a schiţei după punctele ordinale cu ajutorul busolei din

dotarea trusei criminalistice. Direcţia „nord” indicată de arcul busolei trebuie

să fie marcată cu o săgeată indicată în partea stîngă a desenului – schiţă;

- utilizarea cu prilejul întocmirii schiţei locului faptei a sistemului de semne

convenţionale elaborate în cadrul ştiinţei criminalistice şi acceptate de practica

judiciară. Semnele cu care se notează în desenul – schiţă obiectele de la faţa

locului este necesar să fie unitare şi aplicate cu aceiaşi semnificaţie de către

toate organele judiciare.

64

64

ÎNCHEIERE

În lucrarea dată am elucidat una din acţiunile primordiale ale criminalisticii şi anume

cercetarea la faţa locului, care este actul iniţial de urmărire penală.

Cercetarea la faţa locului este una din activităţile procedurale şi de tactică

criminalistică ale organului de urmărire penală, ce se realizează de obicei la începutul

urmăririi penale, în scopul cunoaşterii nemijlocite a locului faptei, al descoperirii, fixării şi

ridicării urmelor create cu ocazia săvîrşirii infracţiunii. Conform datelor obţinute în timpul

unei cercetări la faţa locului depinde nu numai argumentarea săvîrşirii cauzei, dar şi aflarea

adevărului în esenţă.

Cercetarea la faţa locului, de rînd cu efectuarea altor acte de urmărire penală: audierea

martorilor şi consemnarea declaraţiilor lor, audierea părţii vătămate, ascultarea învinuitului

sau inculpatului şi consemnarea declaraţiilor, dispunerea de expertize judiciare efectuate de

confruntări, de prezentări pentru recunoaşteri şi reconstituiri, constituie un procedeu în

procedura penală. Acest procedeu urmăreşte acumularea de date fixate integral şi cît mai

operativ posibil privind circumstanţele faptei, descoperirea făptuitorului, fixarea şi ridicarea

urmelor infracţiunii, stabilirea stării şi poziţiei mijloacelor materiale de probă etc.

Tot odată am descris folosirea eficientă a instrumentelor tehnice şi tactice

criminalistice, am elucidat acţiunile de organizare şi planificare a urmăririi penale, obiectele

anchetei, metodele şi mijloacele de utilizare, toate acestea fiind orientate spre stabilirea naturii

faptei penale: omucidere, accident, furt, tîlhărie, viol, sinucidere, delapidare, distrugere etc.

Prin tot conţinutul lucrării am tins să formez o conduită definitorie, exactă a

operativităţii de cercetare a urmelor infracţiunii, regulile tactice generale şi speciale ale

cercetării, etapele de pregătire în vederea efectuării cercetării, mijloacele tehnico - ştiinţifice

criminalistice utilizate în etapa preliminară şi a cercetării propriu – zise a locului faptei în faza

statică şi dinamică, metodele utilizate la cercetarea pe teren, mijloacele de fixare a rezultatelor

cercetării urmelor infracţiunii, fixarea obiectivă a rezultatelor cercetării, evidenţa lor,

protejarea urmelor infracţiunii.

Deci, prin cercetarea la faţa locului, organul de urmărire penală stabileşte împrejurările

în care a fost comisă fapta, identifică pe infractor sau delimitează sfera persoanelor bănuite,

adună, conservă şi examinează probele materiale descoperite.

Cercetării la faţa locului i se acordă o atenţie deosebită atît în literatura de specialitate

cît şi în literatura judiciară.

65

65

Luînd în consideraţie un izvor principal ca Codul de Procedură Penală în care

legiuitorul indică procedeele şi metodele de cercetare la faţa locului incluse în Titlul

IV,capitolul III, secţiunea a 3-a.

Art.118 al acestei secţiuni prevede “cercetarea la faţa locului se face în scopul

descoperirii urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă pentru a stabili

circumstanţele infracţiunii ori alte circumstanţe care au importanţă pentru cauză”. Tot aici se

estimează că în cazurile necesare persoana care efectuiază urmărirea penală poate să cheme

pentru a lua parte la cercetarea la faţa locului, specialişti în materia respectivă.

În cursul cercetării la faţa locului, persoana care efectuiază urmărirea penală execută

dacă este necesar, măsurări, fotografieri, filmări, întocmeşte planuri şi schiţe, face mulaje şi

tipare de pe urme. Pornind de la aceasta, susţinem ideea expusă deja în literatura de

specialitate de a prefigura în legea procesual-penală doar principiile generale de admisibilitate

în procedura penală a metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice fără a le concretiza în lege,

ceea ce ar deschide posibilităţi justiţiei de a prelua realizările de ultimă oră din domeniul

ştiinţei şi tehnicii şi de a le folosi potrivit principiilor formulate în scopul soluţionării cauzelor

concrete

Obiectele şi documentele descoperite cu prilejul ridicării, percheziţiei cercetării la faţa

locului, cercetării împrejurimilor sau încăperii sînt examinate de către persoana care

efectuiază urmărirea penală la locul efectuării actului respectiv de urmărire.

În acest caz rezultatele examinării se consemnează în procesul – verbal privind

efectuarea actului de urmărire menţionat. Cînd este necesar, obiectele ridicate se

împachetează şi se sigilează.

Cercetarea la faţa locului după cum am observat în cursul studiului trebuie înfăptuită

strict conform legislaţiei în vigoare, ca toate probele acumulate, actele înocmite să poată avea

putere juridică la judecarea cazului în organele judiciare.

.

Persoana care efectuiază urmărirea penală trebuie să fie un specialist la nivel şi să

dispună de o bază tehnico-criminalistă ce ar corespunde cerinţelor actuale. Aceasta este

necesar deoarece se ştie că cercetarea faptelor penale se desfăşoară în condiţii conflictuale,

adică cu intercalarea celor doi factori ai urmăririi penale: pe de o parte persoana care

efectuiază urmărirea penală aspirînd spre stabilirea şi scoaterea la iveală a adevărului privind

fapta infracţională şi împrejurărilor în care s-a comis aceasta; pe de altă parte infractorul, care

este cointeresat a ascunde acest adevăr pentru a se eschiva de la răspundere ori a diminua

răspunderea, folosind diferite metodici şi tehnici avantajoase.

66

66

Cu toate acestea, ofiţerul din organul de urmărire penală, ca reprezentant al puterii

judiciare trebuie să se manifeste ca un veritabil luptător pentru adevăr şi echitate, să nu admită

indiferenţă faţă de orice atentat la viaţa şi integritatea persoanei, la proprietatea socială şi

privată, la alte valori sociale, să fie onest şi modest, să respingă orice propunere josnică, să nu

intre în relaţii dubioase.

În condiţiile unei instabilităţi economice accentuate, ale înrăutăţirii situaţiei

criminogene, caracterul tot mai organizat al infracţiunilor ce se comit este extrem de

important să folosim judicios şi cu maximum de randament orice pîrghie în activitatea

profesională de combatere a criminalităţii.

Examinările criminalistice preliminare constituie o formă eficientă de aplicare a

cunoştinţelor de specialitate şi a realizărilor tehnico-ştiinţifice în scopul obţinerii informaţiei

privind persoana făptaşului, mecanismul şi alte împrejurări ale infracţiunii utile pentru

descoperirea cauzelor pe urme proaspete.

Reglementarea procesuală a examinărilor în cauză şi buna pregătire criminalistică a

specialiştilor în acest sens, dotarea acestora cu materiale informative şi cu tehnici respective

va favoriza considerabil munca de descoperire şi cercetare a infracţiunilor pe urme proaspete.

67

67