Radar anticorupție – rubrică de George Roncea

Criza sistemică a României, corupția generalizată și scufundarea elitelor, pierderea pământului Țării.

Sistemul politic din Romania se afla intr-o grava criza de legitimitate care incepe cu legitimitatea institutiei Parlamentului, devenita reduta a pseudopoliticienilor arondati grupurilor de interese transpartinice. Conform hartii politice de azi a Romaniei, frontierele interne au fost strapunse, guvernul care controleaza teritoriul este format din persoane care se autoidentifica drept alogeni asociati cu o lumpenburghezie care maimutareste boieria. Parghiile statului au fost preluate si folosite de carteluri si mafii organizate intr-o masinarie a infractiunilor, care au reusit crearea unei baze a organizatiilor negre ale societatii romanesti. Coruptia este endemică – vectorul de propulsare fiind în principal factorul politic.

Cu toţii participă la o diversiune generalizată care fură tinerilor şi Ţara şi viitorul. De aceea tinerii de azi, cu toţii, vor să plece. Statistica recentă se referea la un procent de 46 la sută dintre tineri - care vor să plece. Şi care chiar pleacă. Cadrele care ar trebui să apere România, cu preţul vieţii, cică, sunt de fapt agenţii şi vătafii unui neocolonialism feroce şi rapace, pus pe înhăţat tot, mai ales pămîntul şi bogăţiile subsolului şi pe destructurarea a ce a mai rămas din capacităţile de producţie pe care România s-a luptat din răsputeri să şi le întemeieze, în opoziţie cu URSS, peste 25 de ani.

Noii stăpânii de acum ţintesc şi prostituarea corpurilor de dascăli, zdrobirea sufletelor tinerei generații şi deturnarea identitară - prin condiţionare operantă, teoria celebră a lui B.F. Skinner, utilizată de bolşevicii ruşi în odiosul experiment al Reeducării. Asistăm neputincioşi la accentuarea fracturilor sociale care au transformat România într-un câmp de bătălie în care s-a risipit cam tot ceea ce a însemnat un sistem de valori, coeziune socială şi normalitate tradiţională. Toate acestea plus desfigurarea României şi nimicirea tuturor resurselor sale de patrimoniu.

Cartelul burgheziei roşii, a oportuniştilor şi foştilor nomeclaturisti s-a constituit în cadrul Marelui Jaf Naţional care a debutat sub patronajul lui Iliescu şi Roman şi a continuat neîncetat vreme de aproape două decenii.

Avem de-a face cu o fractură, o dezarticulare, o criză instituțională generalizată, o criză a elitelor şi un fenomen al dezaxării, un blocaj identitar, deoarece România noastră nu mai are niciun fel de ax. Forțe dominante ale unui Sistem ce se impune prin forţă (şi) României acționează ca forțe disolutive iar forme de rezistență, de tip naţionalist, care să încerce măcar să îngrădească sau să frîneze acţiunea acestor forţe nu există la noi. Absolut toate formaţiunile politice de la noi sunt internaţionaliste, pe de o parte, şi controlate la vârf de infractori şi securişti, fără mamă fără tată fără Ţară, organizați în Haite de jefuitori. Mafia de Stat şi de Partid conlucrează pe deplin cu forţele destructurante de "Afară". Întreg sistemul politic românesc este de fapt o Rotativă, iar angrenajele sunt cuplate între ele funcţionând pe o dinamică periferială şi subalternă faţă de orice vine de "Afară".

Este un fel de sindrom al supunerii faţă de (orice) Înaltă Poartă aflată temporar pe poziţii...înalte. Fie ea Poarta de la Moscova fie din orice altă parte. Acest sindrom asigură celor de "Afară" perpetuarea dominației asupra românilor, indiferent de epocă.

Desfășurarea Marelui Jaf național a avut loc pe mai multe segmente. Industria, agricultura, băncile au fost primele ținte. Specialiştii au apreciat că în ultimii 20 de ani, pagubele înregistrate de România datorită distrugerii fondurilor fixe (uzine, fabrici, flotă, bănci, staţiuni turistice, lAS-uri, sisteme de irigaţii ş.a.) şi

1

a prăbuşirii producţiei au depăşit 200 de miliarde de euro. Adăugaţi şi pagubele produse de jaf şi corupţie! După anul 1989, în România crima organizată a intrat într-o strînsă relaţie cu actele de corupţie. Factorii politici au acoperit sau au patronat infracţiuni contribuind major la destructurarea economiei.

♦ În sectorul financiar-bancar

Cu sprijinul şi acordul unor factori de decizie de la nivel central şi local, au fost concepute operaţiuni de creditare preferenţială a unor firme private, fără garanţii, astfel că, din cauza insolvabilităţii debitorilor nu au putut fi recuperate creanţe de ordinul sutelor de miliarde de Iei şi al milioanelor de dolari.

Totodată, o parte a sistemului bancar din România a fost utilizată pentru spălarea banilor murdari rezultaţi din afacerile de mare contrabandă, acte de evaziune fiscală, trafic de droguri, furturi de maşini etc. Unele bănci româneşti s-au folosit de paradisurile fiscale din Cipru, Elveţia, Insulele Virgine şi din alte zone.

Falimentul unor instituţii bancare a avut efecte dezastruoase asupra agenţilor economici, asupra altor societăţi bancare şi persoane fizice, punînd în pericol, în final, stabilitatea socială şi politică a Ţării.

Iată cîteva modalităţi de comitere a infracţiunilor din acest domeniu:

• acordarea ori facilitarea obţinerii unor credite preferenţiale, de către diverşi funcţionari bancari, pe fondul unor acte de corupţie, ori al unor interese directe pe care le aveau în societăţile împrumutate;

• emiterea unor documente de plată fără acoperire;

• folosirea de către administratorii societăţilor a creditelor obţinute în interes personal, iar nu în interesul firmei;

• acceptarea unor garanţii, ipoteci sau gajuri supraevaluate, ori folosite Ia obţinerea altor credite, pentru garantarea împrumuturilor;

• acordarea de credite cu dobîndă subvenţionată.

Toate acestea au dus, în final, Ia falimentul unor bănci, precum Dacia Felix, Credit Bank, Columna, Bancorex, Bankcoop, Banca Internaţională a Religiilor.

♦ În sectorul construcţiilor de maşini

În acest sector s-a profitat de faptul că majoritatea capacităţilor de producţie au rămas în patrimoniul public, astfel că unii manageri au încheiat contracte dezavantajoase cu partenerii străini, motivaţi de avantajele materiale personale obţinute.

De asemenea, stimulaţi financiar, unii manageri au acceptat colaborarea cu firme - căpuşă, pentru aprovizionare şi desfacere, în care au pompat tot profitul obţinut, aducînd firmele de stat în pragul falimentului.

♦ În sectorul metalurgic, siderurgic şi energetic

2

Şi în acest sector au avut loc colaborări cu firme - căpuşă şi contracte dezavantajoase. În plus, s-au înregistrat comisioane confidenţiale, decontarea unor lucrări de investiţii şi de retehnologizare neefectuate etc. Dintre mijloacele folosite amintim:

• falsificarea documentelor de export cu privire la compoziţia chimică a materialelor, cantitate şi calitate;

• falsificarea preţului la utilajele şi materiile prime importate, diferenţa în plus fiind încasată în străinătate;

• falsificarea preţului la produsele exportate, invers faţă de cele importate;

• casarea unor utilaje şi instalaţii fără să se ia măsuri de pază şi conservare;

• concesionarea unor exploatări naturale către beneficiarii externi, cu falsificarea datelor despre calitatea terenului;

• falsificarea sau trucarea unor licitaţii.

♦ În domeniul petrolier

Cu toate că în prima fază Statul era acţionar majoritar în acest domeniu, s-au înregistrat interpuneri ale unor grupuri private, susţinute de către cercuri politice, care au deturnat o mare parte a profiturilor obţinute.

Au fost importate mari cantităţi de petrol în sistem processing, dar acestea au fost valorificate la intern fără plata impozitelor şi a taxelor vamale.

Au fost exportate mari cantităţi de produse petroliere la preţuri mai mici decît cele interne, subvenţionate de către Statul Român, din valuta obţinută refinanţîndu-se importurile de ţiţei. Unele cantităţi s-au întors în Ţară cu licenţe de import pentru a concura produsele româneşti.

Principalele repere ale industriei de profil, Petrom și Rompetrol au ajuns pe mâinile rușilor, via Adrian Năstase, Patriciu, Isărescu și restul clasei politice.

♦ În domeniul naval

Cel mai edificator exemplu de corupţie de stat ridicată la rang de lege îl întîlnim în distrugerea flotei româneşti, una dintre cele mai redutabile din centrul Europei. Practic, a fost desfiinţat transportul naval românesc, un sector economic de importanţă strategică.

Oligarhia politică și-a constituit structuri mafiote locale, unele cu ramificaţii internaţionale, controlând finanţele, în economia, sistemul de relaţii externe. Pentru a-şi “adjudeca” România, structurile mafiote locale au trebuit să se bată, din primele zile după decembrie ‘89, cu investitorii strategici vest-europeni, nord-americani şi din zona occidentală a Pacificului, cei care au venit aici cu resurse financiare, know- how şi capacităţi organizatorice mult superioare şi care “ameninţau”, astfel, să cucerească producţia, serviciile şi piaţa locală, împotriva lor a fost declanşat, din primele momente ale anului 1990, un “război tăcut”, din care nu a lipsit nici una dintre armele avute la îndemînă: o birocraţie moştenită de la comunism, sufocantă, imposibil de penetrat, o legislaţie anti- investiţii (Legea 35/1990 nu permitea, practic, repatrierea profiturilor), proceduri legale greoaie, aberante, care te descurajau şi te făceau să

3

renunţi, mecanisme administrative consumatoare de timp, stimularea premeditată a vechii mentalităţi socialiste.

Una dintre cele mai importante averi a României – pământul - a fost de la bun început ținta oligarhiei locale dar și a celor de afară.În domeniul agriculturii, sector de importanță strategică s-a lucrat constant la distrugerea tuturor capacităților românești. Agricultura României se prezintă acum, ca mai toate domeniile vitale ale economiei, într-o situație jalnică desi era cel mai organizat domeniu din vremea socialismului.

Demonstrînd incompetență, inconștiență și ticăloșie guvernanții au impins în haos întreaga societate românească. Din start, Agricultura a suferit cele mai profunde transformări. Marile exploatații agricole – CAP, IAS, Asociaţiile intercooperatiste din sectorul vegetal şi animalier – care asigurau integral consumul intern şi care aduceau, anual, în bugetul statului peste un miliard de dolari prin produsele agroalimentare exportate – au fost dirijate în direcţia falimentului.

Rând pe rînd, au fost devastate si jefuite Cooperativele agricole de producție, secțiile de mecanizare, complexele zootehnice, sediile unitatilor, instalatiile de irigat si de combatere a bolilor si daunatorilor, serele si solariile, au fost distruse zeci de mii, chiar sute de mii de hectare de vii si pomi de înaltă performanță, locul acestora fiind luat de hibrizi obtinuți secolele trecute.

Milioane de animale – vaci de lapte, tauri, vitele de reproducție, oi, porci, pasari, cai – au părăsit grajdurile moderne si marile complexe, construite cu trudă în zeci de ani, fiind transferate, temporar, în spatii necorespunzatoare, pîna cînd au luat drumul abatoarelor si al samsarilor straini, aparuti pentru a cumpara ieftin si a vinde scump si pentru a scoate peste granita toti banii câstigati pe spinarea țăranilor si specialistilor din agricultura. Debandada instalata în agricultura, corelată cu importurile masive de produse agroalimentare, s-a accentuat an de an începînd cu 1990 și până în prezent.

Anarhia creată a fost stimulată în continuare prin initiativa FSN de a trimite într-un Parlament lipsit de experienta si de responsabilitate proiectul de lege privind fondul funciar, ramas în memoria tuturor ca Legea nr. 18, poate cea mai nenorocită lege a României. Cele aproximativ 4000 de exploatatii agricole performante, cîte functionau la sfîrsitul anului 1989, s-au transformat în 4 milioane de proprietati pe care Statul democrat le-a abandonat cu totul. Toata lumea recunoaste ca farâmițarea terenului, impusa de Ion Iliescu și Brucan, a constituit principala cauza a prabusirii productiilor vegetale si animale.

În perioada 1990-1996 au fost decapitalizate cele mai multe societati agricole de stat - fostele IAS - si cele mai mari complexe zootehnice, în marinimia lor, guvernantii acelor vremuri au încercat sa le aseze cu un picior în economia de piata si cu celalalt sa ramîna în socialism. FPS-ul condus de Emil Dima sub atenta diriguire a lui Ion Iliescu a decapitalizat tot patrimoniul industrial.

Astfel, s-a permis fostelor IAS si marilor complexe zootehnice sa achizitioneze, la preturi liberalizate, marfuri industriale necesare agriculturii, în timp ce produselor agricole obtinute de aceste unitati Ii s-au fixat preturi de desfacere fixe, mult inferioare pretului de cost. Pentru o aparenta protectie sociala, guvernul a reusit sa înglodeze în datorii fostele IAS pentru ca cheltuielile erau de fiecare data mai mari decît veniturile. În plus, bancile au exercitat presiuni insuportabile prin dobînzile practicate, generînd penalitati Ia credite, la dobînzi si chiar penalitati la penalitati. Firmele capusa ale clientelei politice, spre care se îndreptau profiturile unitatilor agricole si complexelor zootehnice, acceptate tacit de guvernanti,

4

pentru ca la aceasta ora nu exista nici un caz în instanta în acest sens, au contribuit si ele la vlaguirea fostelor IAS.

În aceeasi perioada – 1990-1996 – au fost lasate de izbeliste marile complexe de sere din România. Lasate fara caldura, abandonate pur si simplu de Ministerul Agriculturii si de prefecturi, serele au devenit în scurt timp, sub greutatea zapezilor, mormane de fier vechi si sticla, asa cum îsi dorise un prim ministru, mare amator de pariuri pe seama agriculturii. Pîna în 1989, România exporta produse agricole obtinute în sere, în toata Europa, aducînd la bugetul tarii zeci de milioane de dolari. Astazi, mai sunt în functiune, adica lucreaza în foc continuu, circa 250 de hectare de sere din cele peste 3500 de hectare existente înainte de 1990.

Nimeni n-a fost tras la raspundere, nimeni nu plateste pentru dezastrul „mecanicii fine”a agriculturii românesti, cum este denumit sectorul de sere. Sectorul de mecanizare a fost marginalizat imediat dupa „cutremurul” din 1989. Farîmitarea terenurilor a condus, în multe locuri, la revenirea plugului tras de boi si cai, la dezechilibrul structurilor culturilor de baza, la eliminarea asistentei în domeniul combaterii bolilor si daunatorilor, la imposibilitatea utilizarii instalatiilor de irigat.

Propaganda antiromâneasca în domeniul agricol a functionat asa de bine încît s-a indus în rîndul agricultorilor ideea ca tractoarele si masinile agricole autohtone sunt depasite si, astfel, s-au deschis larg granitele pentru a transfera din Occident - pe valuta forte - utilaje agricole care trebuiau trimise direct la fier vechi. Asa a început declinul uzinelor de tractoare Brasov, Craiova si Miercurea Ciuc, asa a devenit Semanatoarea Bucuresti o unitate fara clienti si tot asa au intrat în colaps toate celelalte fabrici de masini, utilaje si echipamente agricole. Urmare a acestei stari a sectorului de mecanizare au ramas nelucrate în fiecare an circa 30 % din suprafata arabila a tarii. Este cunoscut cazul judetelor Timis si Arad, judete cu o pondere însemnata în agricultura României, care între anii 1994-1998 aveau nelucrata o suprafata de aproape 130.000 de hectare. Astazi, România se afla pe penultimul Ioc în Europa, înaintea Albaniei, în ceea ce priveste dotarea agriculturii cu tractoare si masini agricole.

Pîna în 1989, România avea o suprafata amenajata pentru irigatii de peste trei milioane de hectare si tot trei milioane de hectare erau amenajate pentru desecari, iar pe 2,2 milioane de hectare se executau lucrari de combatere a eroziunii solului. Astazi, cu mari eforturi financiare, se pot repune într-o anume stare de functionare circa 1,5 milioane hectare, dar, în realitate, nu se iriga decît 300-400.000 de hectare. Exemplul cel mai elocvent îl constituie anul agricol 2001, cînd, datorita secetei puternice instalate la începutul verii au fost compromise culturile de porumb, floarea soarelui si soia din sudul si estul tarii, îndeosebi în judetele Constanta, Tulcea, Braila, Ialomita si Calarasi. Din cele 3 milioane de hectare amenajate pentru irigat înainte de 1990, un milion de hectare

trebuie echipat cu instalatii de la zero, întrucît aspersoarele, conductele si chiar hidrantii au luat drumul topitoriilor private, sub privirile indulgente ale organelor de ordine.

Zootehnia a fost poate tinta cea mai urmarita de catre aceia care au vazut în România un „pericol real” pentru pietele Europei si ale lumii. Din cel mai mare exportator de carne si produse din carne, în general produse de origine animala din Estul Europei, România a devenit dupa cîtiva ani de democratie cel mai mare importator de asemenea produse. Imediat dupa 1989, pietele si magazinele din România au fost invadate cu produse agroalimentare din Vest - carne, salamuri, brînzeturi, conserve diverse - la pret de dumping, pentru a scoate din circuit produsele autohtone.

5

Neavînd desfacere, Complexele zootehnice si unitatile de procesare au început sa-si restrînga activitatea, traind doar din vînzarea de animale vii. Politica antinationala privind importurile masive de produse agroalimetare, îndreptata în primul rînd împotriva producatorului autohton, a umplut buzunarele celor care acordau licente în Comertul Exterior si în Ministerul Agriculturii, dar, în acelasi timp, efectivele de animale din România scadeau dramatic.

Sub masca economiei de piata, au disparut într-un deceniu 3.300.000 de bovine, 7.200.000 de porci, peste 8 milioane de oi, 500.000 de capre, 60.000.000 de pasari, 800.000 de familii de albine si exemplele ar putea continua si cu alte specii. Inconstienta guvernantilor a mers pîna acolo încît s-a adus atingere fondului genetic si efectivelor matca, adica sectoarelor care puteau relansa la un moment dat sectorul zootehnic.

Nici un guvern n-a urmarit salvarea sectorului zootehnic din România. Tocmai din aceste motive magazinele alimentare din România sunt pline cu produse unguresti, americane, frantuzesti etc., statul român fiind nevoit sa importe astazi 60% din necesarul de carne de porc.

Piscicultura a situat România pîna în 1988 pe primul loc în Europa. Marile amenajari piscicole, realizate cu eforturi financiare uriase, produceau în 1988 aproape 80.000 tone de peste. La aceasta cantitate se adaugau capturile flotei de pescuit oceanic de circa 150.000 tone, anual. Rezulta o productie anuala de 230.000 tone, ceea ce asigura fiecarui locuitor al României aproximativ 10 kg de peste.

Astazi, România nu mai are flota oceanica de pescuit, iar productia interna este cu mult sub jumatatea celei obtinute înainte de 1989, fapt ce conduce la un consum de 1 kg de peste pe locuitor într-un an de zile. Delta Dunarii, altadata un paradis pentru pasari si pesti, dar si pentru locuitorii acestei unice zone, a devenit în ultimii ani spatiul de disputa al braconierilor, al afaceristilor verosi coordonati din umbra de reprezentantii unor partide politice. Cu eforturi minime, prin masuri organizatorice si politice curajoase, Piscicultura României ar fi putut surclasa sectoarele similare din Italia, Germania, Franta, Turcia, Polonia, Ungaria, Marea Britanie si Grecia.

Cercetarea agricola româneasca, situata pe locul al saselea între puterile stiintifice ale lumii agricole, acum doisprezece ani, se confrunta astazi cu probleme deosebite. Fondurile banesti insuficiente primite de la Buget i-au determinat pe unii cercetatori de exceptie sa accepte ofertele tentante ale unor institute din strainatate sau sa se reprofileze. Alti cercetatori au devenit reprezentantii în România ai unor firme straine unde cîstiga de 20 sau 30 de ori mai mult decît într-o statiune de cercetare autohtona. Cercetarea agricola nu a primit nici un leu de la Buget, ba mai mult, institutele si statiunile au fost nevoite sa verse în buzunarul statului sume consistente. Lipsa totala a fondurilor pentru dotare si reparatii nu a permis înnoirea sau retehnologizarea bazei materiale, creînd astfel un decalaj îngrozitor între mijloacele cu care opereaza cercetarea agricola româneasca si cea din tarile Europei.

Disputa permanenta dintre Ministerul Agriculturii si cel al Cercetarii, iscata din dorinta fiecaruia de a-si subordona Cercetarea agricola, a contribuit la o stare confuza în rîndul conducerii Academiei de Stiinte Agricole si Silvice, a directorilor de institute si statiuni de cercetare si chiar a cercetatorilor simpli. Revoltator este faptul ca nici unul din cele doua ministere nu transpira pentru relansarea cercetarii agricole, amintindu-si de acest sector important doar cu prilejul unor festivitati organizate la nivel central.

6

Industria alimentara a urmat, cum era de asteptat, involutiile din agricultura. Produsele agricole autohtone nesubventionate au devenit scumpe pentru unele sectoare ale industriei alimentare, marfurile importate, frumos ambalate, dar de o calitate îndoielnica, au inundat piata româneasca. Pasul urmator a fost reducerea capacitatilor de productie, falimentul sau vînzarea pe nimic a unor unitati care rivalizau cîndva cu cele din Vest. Asa am ajuns sa importam utilaje turcesti, sa consumam biscuiti fabricati în strainatate, sa închidem fabricile de conserve de carne, peste, legume si fructe, sa renuntam la bauturile racoritoare naturale în favoarea celor cu coloranti si îndulcitori sintetici, sa importam cantitati mari de zahar etc. Industria alimentara din România a fost unul din sectoarele cele mai profitabile pîna în 1990. Astazi, acest sector se afla în deriva, iar calitatea alimentelor influenteaza negativ starea de sanatate a populatiei.

Programul ASAL, acceptat de toate guvernele de dupa 1989 fara ca Parlamentul sa ia act de prevederile acestuia, a însemnat acceptarea de catre PDSR, PD, PNL, UDMR si PNTCD a unui plan de distrugere a tuturor componentelor si pîrghiile Agriculturii:

- disparitia IAS si a complexelor zootehnice;

- stabilirea unor taxe vamale total nefavorabile României;

- renuntarea la pîrghiile economico-financiare care stimulau productiile agricole;

- abrogarea unor legi care vizau sustinerea agriculturii;

- lichidarea sau transferul în domeniul privat - de cele mai multe ori destinatia era cunoscuta dinainte - a unitatilor din industria alimentara;

- interzicerea subventionarii creditelor pentru agricultura.

Datorita Programului ASAL, România a cunoscut un recul în domeniul Agriculturii imposibil de evaluat cu exactitate, dar cu siguranta ca pierderile pricinuite se ridica la cîteva miliarde de dolari, întreaga baza de productie si prelucrare a Agriculturii a fost dezorganizata si apoi distrusa. Trbuie precizat ca seful echipei de negociatori din partea romaneasca care a negociat cu Banca Mondiala programul ASAL a fost Traian Basescu iar dispozițiile de destructurare conexe acordului au fost ordonate de Mugur Isărescu.

Silvicultura constituie sectorul spre care si-au îndreptat afacerile multi investitori, neîntelegînd ca înainte de a taia un arbore de 100 de ani, trebuie sa plantezi 10-12 puieti din aceeasi specie si esenta. Si aici, Legea nr. 18 a adus mari pagube. Zeci de mii de hectare de rasinoase si conifere au devenit terenuri virane. Se fura lemn cu acte în regula în fiecare unitate silvica. Inginerii silvici si padurarii fac fata cu greu acestui fenomen. Deoarece nu a fost amendata corespunzator Legea nr. 1/2000 acum avem jumatate din suprafata silvica a Romaniei defrisata.

România dispunea de un potential forestier imens, padurile înseamna fauna, flora, aer curat, ape limpezi, turism, fînete, ciuperci, fructe, ceaiuri naturale si dupa aceea lemn de constructie sau de foc. Apele reprezinta o componenta esentiala a patrimoniului natural al României. Potentialul hidrologic al tarii este format din apele de suprafata - Dunarea si rîurile interioare - si din apele subterane. În ultimii ani multe rîuri, din aproape toate zonele geografice ale tarii, au fost poluate cu diferite substante toxice sau cu derivati ai titeiului, fapt ce a condus la moartea unei parti însemnate din fauna acvatica a respectivelor cursuri de apa.

7

Este imposibil sa analizam problemele agriculturii, silviculturii si apelor fara a face referiri la starea în care se afla cei ce locuiesc în mediul rural. Populatia satelor este nevoita sa suporte consecintele tuturor deciziilor politice care se adopta la nivel central în materie de agricultura si silvicultura, mare parte din locuitorii zonei rurale sunt mai saraci decît pe vremea cînd lucrau în CAP.

Preturile produselor industriale au crescut într-un ritm aberant fata de cele ale produselor agricole pe care ei le obtin. Foarfecele preturilor îi mentine într-o saracie lucie, mai ales ca statul se implica din ce în ce mai putin în subventionarea Agriculturii.

Guvernarile care s-au succedat dupa 1989 au neglijat aspecte vitale din mediul rural: educatia, instructia, activitatea artistica traditionala, sanatatea, serviciile. Scolile, caminele culturale si dispensarele - institutii aflate cîndva în prim planul vietii satelor - se confrunta astazi cu probleme inimaginabile cîndva. Din lipsa de fonduri, scolile nu pot fi reparate si dotate corespunzator, caminele culturale au fost transformate în discoteci si baruri, dispensarele medicale nu au aparatura, medicamente si nici medicii nu se înghesuie sa lucreze în aceste conditii.

Agricultura se afla într-o profunda criza structurala, organizatorica, economico - financiara si de productie. Farîmitarea fara precedent a suprafetelor agricole, dimensiunile mici ale exploatatiilor si fermelor, imposibilitatea asigurarii surselor financiare pentru dotarea tehnica corespunzatoare, renuntarea stupida la experienta specialistilor si la rezultatele cercetarii stiintifice în domeniu, scaderea îngrijoratoare a productiilor agricole si a efectivelor de animale, neimplicarea guvernelor în sustinerea acestei ramuri vitale a economiei nationale sunt doar cîteva argumente care ne determina sa spunem ca Agricultura se afla, cu adevarat, într-o profunda si periculoasa criza.

Fondul funciar al României este cea mai importanta resursa naturala a tarii si cuprinde totalitatea terenurilor - inclusiv suprafetele ocupate cu apa - indiferent de destinatia, acestora si de titlul pe baza caruia sunt obtinute si care sunt circumscrise în limitele administrative ale Statului român. Tara noastra dispune, ca atare, de 23.839.071 hectare, din care:

• teren agricol 14.730.711 hectare

• paduri si alte terenuri cu vegetatie forestiera 6.790.596 hectare

• constructii si curti 627.447 hectare

• drumui si cai de acces 388.373 hectare

• ape, balti, lacuri 879.255 hectare

• alte suprafete 422.689 hectare

Din cele aproape 14,8 milioane hectare de teren agricol, doar 9.358.130 de hectare reprezinta suprafata arabila a tarii, în rest, terenul agricol, este ocupat cu pasuni - 3,3 milioane hectare, fînete - 1,5 milioane hectare, vii - 280.000 hectare si livezi -256.000 hectare. Peste 50 % din suprafata agricola si aproape 65 % din suprafata arabila se încadreaza în zona I si zona a II-a de fertilitate.

Din acest motiv pământul românesc este acum principala țintă a străinilor, suprafețe enorme fiind transferate cu rapididate în mâinile celor de afară.

8

Romania este singura tara din Europa care nu a facut nicio notificare catre UE pentru instituirea de restrictii la cumpararea terenurilor de catre straini. Rezultatul – 40% din suprafata arabila a tarii de 10 mil. de hectare este acum detinuta de straini cu acte sau fara. La aceasta suprafata se mai adauga alte cateva milioane de hectare detinute de arendasi straini care au drept de preemptiune la cumparare. Plus cateva milioane de hectare de padure. De mentionat ca romanii nu detin nici macar un hectar de teren arabil in vreo tara UE, potrivit datelor confederatiilor de agricultori. Tratatele de aderare, incheiate de tarile UE lasa la latitudinea fiecarei tari problematica vanzarii terenurilor catre straini, acesta fiind una care tine de siguranta alimentara a fiecarui stat. Cu alte cuvinte, problematica vanzarii terenurilor este una nationala, nu una comunitara. Tarile UE care au refuzat sa-si liberalizeze piata funciara si au notificat UE in consecinta nu au primit nicio sanctiune.

In tratatul de aderare la UE incheiat de Romania se precizeaza ca terenul arabil este un “capital”, in vreme ce tari precum Ungaria, de exemplu, au precizat in taratul de aderare ca terenurile sunt “bun national”.

Tratatul de aderare a fost “negociat” cu UE in anul 2004, in timpul mandatului premierului Adrian Nastase. Negocierile au fost purtate de o delegatie condusa de ministrul de Finante de atunci, Mihai Tanasescu.

In Romania, persoanele juridice straine nu au niciul fel de restrictie la cumpararea de teren arabil si paduri, iar singura restrictie aplicata persoanelor fizice este preeptiunea vecinilor de lot la cumpararea terenului scos la vanzare. De asemenea, pot cumpara teren in Romania si apatrizii sau cetatenii non-UE daca au domiciul la momentul achizitiei intr-unul din statele UE.

Pana in prezent strainii detin cu acte, potrivit datelor APIA, 800.000 de hectare de teren arabil. In realitatea, in total, strainii detin cu acte sau fara intabulare aproximativ 4 milioane de hectare de teren arabil, respectiv 40% din suprafata arabila a tarii. La acesta suprafata se adauga mai multe milioane de hectare de paduri aflate deja in proprietatea strainilor. Presa mare europeană abundă în ultima vreme de relatări despre “Noul Eldorado - pământurile României”. Analizele din presa franceză sună astfel:

« Roumanie • près de 15 millions d’hectares de terres agricoles • Deuxième superficie écolo gique du continent après la France • pourrait nourrir 80 millions de personnes • le futur grenier de l’Europe ».

Mai pe scurt pământul nostru este o adevărată comoară – tot ce ne-a mai rămas ca valoare, după ce subsolul, minele, gazele, petrolul au fost cedate deja strănilor pe nimic de haita lui Năstase și Ilici, de trădătorii de țară ai tuturor guvernărilor din ultimii ani.

Străinii vor profita de slăbiciunea şi ticăloşia clasei politice în ansamblul ei iar după ce uriașele bogaţii subterane lăsate de Dumnezeu romanilor s-au dus, vine la rând mătrăşirea pământului, a pădurilor. Din păduri şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră 6.790.596 hectare s-au tăiat 52 la sută. Cât despre teren - din 9,2 milioane de hectare de teren arabil de calitate execpîională la nivel european mai bine de jumătate a ajuns pârloagă sau a fost îmbucătăţit în aşa hal încât este de nefolosit. Din 4,5 milioane de hectare încă disponibile, în 2010, 2,5 milioane au fost deja achiziţionate de străini.

Cele aproximativ 4000 de exploataţii agricole performante, câte funcţionau la sfârşitul anului 1989, s-au transformat în 4 milioane de pseudo-proprietăţi pe care Statul criminalului cu mâinile roșii de sânge - Ion Iliescu le-a abandonat cu totul. Fărâmiţarea terenului, impusă de haita lui Ilici, a constituit principala cauză a prăbuşirii producţiilor vegetale şi animale, a distrugerii pământurilor agricole.

9

Milioane de țărani români s-au dus la război, pe vremuri, cu promisiunea că vor primi pământ. Marea Unire, visul României Mari, a costat viețile a 1,2 milioane de români. Pământul pe care l-au primit s-a dus de izbeliște odată cu jertfa lor de sânge.

10