Cartea gesturilor europene

COLECÞIE COORDONATÃ DE

Vasile Dem. Zamfirescu

Cartea gesturilor_pt BT_fara reclama si CIP.qxp 12/13/2011 5:08 PM Page 1


Cartea gesturiloreuropene

PETER COLLETT

Traducere din englezã de Andreea Rãsuceanu


EDITORI:Silviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

DIRECTOR EDITORIAL:Magdalena Mãrculescu

DESIGN:Faber Studio (Radu Manelici)

DIRECTOR PRODUCÞIE:Cristian Claudiu Coban

REDACTOR:Diana Simionescu

DTP:Eugenia Ursu

CORECTURÃ:Eugenia Ursu

DDeessccrriieerreeaa CCIIPP aa BBiibblliiootteecciiii NNaaþþiioonnaallee aa RRoommâânniieeiiCCoolllleetttt,, PPeetteerrCCaarrtteeaa ggeessttuurriilloorr eeuurrooppeennee / Peter Collett ; trad.: Andreea Rãsuceanu.- Ed. a 2-a - Bucureºti : Editura Trei, 2012

ISBN 978-973-707-573-4

I. Rãsuceanu, Andreea (trad.)

17

Titlul original: Foreign Bodies. A Guide to European Mannerism Autor: Peter Collett

Copyright © 1993 by Peter Collett

© Editura Trei, 2012pentru prezenta ediþie

C.P. 27-0490, BucureºtiTel./Fax: +4 021 300 60 90E-mail: [email protected]

www.edituratrei.ro


Pãrinþilor mei



Cuprins

Introducere 9

Cum ne adresãm 16

Limbajul mâinilor 27

Curãþenia 30

La volan 39

Înjurãturile 48

Faþa 60

Deochiul 68

Gestica 79

Umorul 91

Intimitatea 100

Glumele 107

Sãrutul 112

Privitul 118

Gesturi murdare 123

Numele 136

Mirosul 143

Punctualitatea 150

Statul la coadã 155

Reþinerea 164

Formule de adresare 169


8Cartea gesturilor europene

PETER COLLETT

Scuturatul din umeri 178

Timpul 183

Atingerile 192

Minimalizãri 197

Prolixitatea 205

Victoria 216

Toaletele 221

„Da“ ºi „nu“ 234

Bibliografie 241

Mulþumiri 253


Introducere

Sunt multe moduri în care putem compara þãrile, dar cele mai fas-cinante cercetãri în acest sens pun accentul pe locuitorii tãrilorrespective ºi pe comportamentul lor. ªi totuºi, dacã iei un ghid de-spre, sã zicem, Franþa sau Germania, n-o sã gãseºti mai nimic le-gat de asta. Vei gãsi, în schimb, multã informaþie despre istoria ºiarhitectura þãrii respective ºi, probabil, descrieri legate de bucãtã-ria ºi obiceiurile specifice locului. Dar nu vei gãsi nimic despreconduita localã. Nu vei afla cum se insultã oamenii din acele þãri,ce gãsesc ei amuzant sau cum se folosesc de corpurile lor pentrua comunica. De fapt, e posibil sã rãmâi cu impresia cã tot ce þinede conduitã e irelevant sau cã ei nu diferã cu nimic de noi — nimicmai neadevãrat.

Cartea de faþã îºi propune sã demonstreze cã tot ce þine de con-duita umanã este extrem de important ºi cã, dacã suntem dispuºisã studiem ºi alte culturi, putem fi recompensaþi prin descoperireacã acestea diferã de a noastrã în cele mai neaºteptate moduri. Con-duita este importantã pentru cã ea reprezintã fundamentul schim-burilor sociale ºi pentru cã poate da naºtere cu uºurinþã unorneînþelegeri între oamenii din diferite culturi. Suntem deseori ten-taþi sã credem cã purtãrile sunt mai puþin importante decât valo-rile sau atitudinea, ori decât ceea ce spun oamenii unii despre aþii.Pur ºi simplu, nu e cazul. Modul în care se comportã oamenii este



PETER COLLETT

esenþial, nu numai datoritã impresiei pe care o lasã unii asupra al-tora, dar ºi pentru modul în care se percep pe ei înºiºi.

O mare parte din comportamentul nostru este repetat la ne-sfârºit, devenind un automatism, astfel cã nici nu mai observãm cefacem sau cum se comportã ceilalþi. Dacã urmãreºti modul în caregesticuleazã, vei observa cã oamenii îºi folosesc mâinile în acelaºifel, doar cã modul diferã de la o þarã la alta. Acest lucru nu vine caurmare a intenþiei oamenilor de a se copia unul pe celãlalt, ci din-tr-un proces al mimicii inconºtiente, care în copilãrie formeazã pebaza învãþãrii, iar mai târziu pe baza dezvoltãrii convenþiilor so-ciale. Faptul cã unele acþiuni se petrec în mod inconºtient le facemai interesante, pentru cã, în unele cazuri, ele aºteaptã sã fie des-coperite ºi analizate cu grijã.

În ciuda importanþei lor, psihologii au început abia de curândsã îºi manifeste interesul pentru studiul transcultural al conduitei.ªi aceasta, din anumite motive. Mai întâi, psihologii au fost înmod tradiþional mai interesaþi de ceea ce se întâmplã în minteaoamenilor decât de comportamentul lor. Cei preocupaþi de com-portament au încercat, de obicei, sã investigheze acþiunile umaneîn laborator — un spaþiu deloc potrivit pentru a încuraja pe cine-va sã fie spontan ºi relaxat.

Celelalte motive din spatele reticenþei psihologilor de a studiaconduita în mod comparativ sunt de ordin istoric. În secolul alXVIII-lea, interesul faþã de alte þãri a crescut semnificativ, fiind în-soþit ºi de dorinþa de a studia diversele rase din punct de vedere ºti-inþific. Din pãcate, la acea vreme nu se cunoºtea nicio metodãºtiinþificã, aºa cã oamenii de ºtiinþã au trebuit sã se descurce nu-mai cu frenologia. Aceasta se baza pe ideea cã studierea formei ca-pului ºi a feþei putea da informaþii despre caracterul unui om. Eaoferea un model convenabil ºi metode uºor de aplicat. Înarmaþidoar cu un compas, un metru ºi niºte instrumente de desen, cer-cetãtorii plecau în expediþii în cele mai îndepãratate colþuri ale lu-mii pentru a mãsura craniile indigenilor ºi a aduna mostre.Problema cu frenologia nu consta în lipsa ei de precizie, ci înfaptul cã nu se ºtia ce anume mãsoarã. Concluziile trase despre


11

semnificaþia denivelãrilor craniene sau a unghiurilor feþei nuaveau nicio bazã ºtiinþificã, pentru cã nu exista nicio intenþie de aaprecia sau a înþelege caracterul ºi altfel decât prin prisma acestormãsurãtori. În final, frenologia a deschis calea multor pseudoºti-inþe, dar nu înainte de a arunca o umbrã deasã asupra studierii di-ferenþelor culturale.

Cealaltã direcþie ºtiinþificã ce a condus la discreditarea compa-raþiilor transculturale a fost „psihologia rasialã“, o altã pseudoºti-inþã, care a generat un imens interes în þãri precum Anglia, Franþaºi Germania. Psihologia rasialã nu era în mod deosebit interesatãde observaþie, ci mai degrabã de cuantificare. Frenologia avusesecel puþin decenþa de a mãsura capetele oamenilor, dar psihologiarasialã prefera sã se bazeze pe speculaþii fãrã sfârºit ºi conjecturifanteziste legate de caracterul ºi „spiritul“ diverselor rase. Acestlucru n-ar fi avut cine ºtie ce consecinþe dacã noua disciplinã n-arfi fost luatã în serios ºi folositã în teoriile rasiste. În miezul aces-tui tip de psihologie se afla ideea cã rasele au mentalitãþi diferite,care sunt înnãscute ºi moºtenite genetic. Psihologia rasialã nu seputea împãca defel cu opinia cã diferenþele comportamentale cul-turale sau naþionale s-ar putea datora unor factori nonbiologici,aºa cã nici nu se punea problema noþiunii de schimbare. Pânã învremea celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, psihologia rasialã a tre-cut drept o ºtiinþã respectabilã, dar din anii ’50 a început sã fie dis-creditatã. Totuºi, prin faptul cã existase, a lãsat în urmã impresiacã studiile transculturale sunt cumva legate de noþiunile biologi-ce sau de teoriile superioritãþii rasiale — lucru care nu putea fi maideparte de adevãr. Totodatã, a reuºit sã încurajeze o miºcare con-tra curentului, prin care oamenii au încercat sã minimalizeze di-ferenþele culturale sau chiar sã le nege existenþa.

În secolul al XVIII-lea, unii dintre cei mai de seamã filosofi —ca, de exemplu, Diderot, Montesquieu ºi David Hume — au pus îndiscuþie natura ºi cauzele diferenþelor naþionale. De pildã, filoso-ful englez David Hume le-a analizat cu atenþie, insistând pe faptulcã „învãþaþii acceptã cã fiecare naþiune are o conduitã specificã ºicã unele calitãþi se regãsesc în mod particular la un anume popor,



PETER COLLETT

dar nu ºi la vecinii acestuia“. Au apãrut nenumãrate explicaþii alediferenþelor naþionale, legate de inteligenþã, curaj, indolenþã ºimelancolie. Situarea în spaþiu constituia o explicaþie, la fel ºi reli-gia. Se considera, de asemenea, cã forma de guvernãmânt ºi cli-ma îºi puneau o puternicã amprentã asupra comportamentului.

Teoriile climatului legate de comportament sunt foarte vechi,mergând cel puþin pânã în vremea lui Hipocrate. Aristotel, deexemplu, i-a comparat pe cei care trãiau în climate reci, cum ar finord-europenii — care aveau reputaþia de a fi viteji, dar mai puþininteligenþi — cu asiaticii, care trãiau într-un climat cald ºi erau cu-noscuþi pentru inteligenþa, dar ºi pentru laºitatea lor. Grecii, ob-servã Aristotel, se aflau undeva la mijloc, iar aceasta îi fãcea ºiinteligenþi, ºi viteji — calitãþi menite sã-i ajute sã cucereascã lu-mea dacã între ei ar fi existat unitate.

Teoriile determinismului climatic au reapãrut în secolele alXVI-lea ºi al XVII-lea, când au fost redescoperite ºi readuse la via-þã, mai ales în scopul de a afirma superioritatea unei naþii, însãuneori ºi pentru a-i demonstra complexitatea. De exemplu, SirWilliam Temple vorbea, în 1690, despre caracterul pestriþ al na-þiei engleze, care s-ar fi datorat „climatului ºi dispoziþiilor pe careacesta le determinã în mod natural. Nu numai cã suntem mai di-feriþi unul de celãlalt decât orice altã naþie, dar noi înºine nu sun-tem la fel tot timpul ºi, datoritã aerului respirat, avem un numãregal de calitãþi ºi defecte“. Temple a recunoscut cã vremea schim-bãtoare din Anglia era responsabilã pentru spleenul englezilor ºipentru tendinþa lor cãtre melancolie: „Aceasta ne provoacã deze-chilibre în umori, inconstanþã în pasiuni, nesiguranþã în scopuri-le ºi chiar în dorinþele noastre“. Jumãtate de secol mai târziu,Horace Walpole a rãspuns acestor gânduri cu observaþia cã „în An-glia, temperaturile variazã atât de mult, încât comportamentul fie-cãruia este surprinzãtor chiar ºi pentru el însuºi. Înclin sã cred cãaceastã diversitate derivã parte din climat, parte din forma de gu-vernãmânt; primul este schimbãtor ºi ne face sã ne purtãm bizar,cel din urmã permite acestor comportamente bizare sã se mani-feste în voie“.


13

Problema cu teoria climatului a fost cã ea nu a reuºit sã expli-ce cum puteau fi atât de diferite þãri aflate la aceeaºi latitudine ºiavând climate atât de asemãnãtoare. Probleme adiacente maicreau cei care acceptau teoria, dar îi respingeau unele dintre con-cluzii. De exemplu, adepþii englezi obiectau la faptul cã ei ar fi tre-buit sã le semene olandezilor ºi germanilor, pe care îi considerauplicticoºi, inferiori — oricum, foarte diferiþi de ei. Dar marea pro-blemã cu teoria climatului era incapacitatea sa de a explica de cedecãzuserã popoare ca vechii greci ºi romanii, care deþinuserãcândva supremaþia lumii cunoscute. Ca ºi frenologia ºi psihologiarasialã, teoria climatului nu admitea schimbarea. Nu înfãþiºa de-cât o imagine staticã despre lume, una în care naþiunile nici nuavansau, nici nu regresau, în care obiceiurile oamenilor nu seschimbau niciodatã.

Suntem cu toþii prizonierii mitului constanþei istorice, ai ideiicã popoarele nu se schimbã niciodatã. Cu siguranþã existã dovezicare sã susþinã aceastã viziune ºi nu trebuie sã cãutãm prea multpentru a gãsi cazuri în care comunitãþile s-au purtat în acelaºi feltimp de secole, uneori chiar de milenii, dar existã ºi numeroaseexemple de obiceiuri sociale care au suferit modificãri radicale ºicare desfiinþeazã teoriile statice. De pildã, deþinem destule dovezicare aratã cã scandinavii sunt foarte sensibili la igiena ºi curãþeniapersonalã. Lucrurile nu au stat întotdeauna aºa, iar istoricul arabAhmet ibn Fadlan, care i-a întâlnit pe scandinavi pe Volga în anul992, i-a descris ca fiind, oricum, mai puþin curaþi: „Sunt cea maimurdarã rasã pe care a creat-o Dumnezeu vreodatã. Nu se ºtergdupã ce îºi fac nevoile ºi nu se spalã dupã activitãþile nocturne,nici mãcar cât o fac mãgarii sãlbatici“.

Studii dedicate stereotipurilor naþionale au arãtat în mod re-petat cã europenii îi considerã pe germani rãzboinici ºi autoritari.Aceastã imagine a lor a apãrut pe la jumãtatea secolului trecut.Dar, înainte de asta, erau consideraþi a fi mai degrabã timizi ºi iu-bitori de pace. Machiavelli i-a descris ca bucurându-se de viaþa lordurã ºi deloc doritori de rãzboi, în timp ce Madame de Staël, carei-a observat îndeaproape pe germani atunci când a fost exilatã din



PETER COLLETT

Franþa de cãtre Napoleon I, a fãcut remarci asupra „independen-þei lor spirituale“, o trãsãturã ce le lipsea cu desãvârºire francezi-lor, ºi asupra faptului cã pãreau sã nu aibã „spirit militar“. De fapt,caracteristicile atribuite acum francezilor ºi germanilor erau peatunci cu totul inversate. Franþa era o maºinã de rãzboi perfect or-ganizatã, cu tot ceea ce implica aceasta, în timp ce germanii erauslabi ºi indeciºi. „Nimic nu aratã mai ciudat decât soldaþii ger-mani“, scria Madame de Staël. „Ei se tem de obosealã ori de vre-mea rea ca niºte prãvãliaºi sau literaþi. Sobele burduºite cu lemne,berea ºi tutunul creeazã în jurul lor o atmosferã greoaie ºi caldã,pe care nu vor s-o pãrãseascã pentru nimic în lume... Mai degrabãl-ar ierta pe generalul care a pierdut o bãtãlie decât sã-l aplaudepe cel care a ieºit victorios.“

Referindu-se la britanici, Ralph Waldo Emerson ne oferã unexemplu despre modul în care se pot schimba oamenii. Emersonajungea în Anglia în 1833 ºi se întorcea în America paisprezeceani mai târziu. În acest timp, el a reuºit sã-i observe îndeaproapepe englezi ºi sã-i compare cu compatrioþii sãi. Multe lucruri pecare acum le considerãm specific americane el le menþiona ca fiindtipic englezeºti, cum ar fi, de exemplu, obsesia acestora pentrubani ºi succes sau corpolenþa lor excesivã, pe care o opunea con-stituþiei astenice a americanilor. El scria despre englezi: „Nu maiexistã nicio altã þarã în care sã conteze atât de mult bunãstarea. ÎnAmerica e ruºinos ca o persoanã sã facã din opulenþã un titlu deglorie, ca ºi cum ceilalþi ar trebui sã se simtã vinovaþi pentru cã elare mai mult, pe când englezul se simte, pur ºi simplu, mândru debogãþia sa, pe care o considerã a fi adevãrata mãsurã a lucrurilor“.E greu sã împãcãm aceastã descriere a englezilor cu ceea ce se în-tâmplã astãzi în Anglia; toate aceste lucruri servesc la a ne demon-stra cã nu existã nimic bãtut în cuie când vine vorba de cutumelesociale. Ceea ce-i este astãzi caracteristic unei comunitãþi probabilcã nu-i era ºi cu câteva secole în urmã, dupã cum nu-i va mai fi niciîn secolul viitor.

Studiul conduitelor europene reprezintã o provocare deosebi-tã nu numai pentru cã acestea sunt atât de diferite, dar ºi pentru


15

cã Europa se aflã într-un moment al marilor schimbãri. Pe de oparte, existã forþe centripete, ce reunesc naþiunile în încercareade a exorciza trecutul ºi de a crea o structurã unitarã cu identita-te comunã, în timp ce, pe de altã parte, acþioneazã forþe centrifu-ge, în urma cãrora identitãþile locale ies din nou la luminã,oamenii sunt aruncaþi dintr-o parte în alta, iar statele se destra-mã. Ciocnirea acestor douã forþe opuse ridicã o seamã de proble-me legate de viitorul politic al Europei ºi de forma pe care o va luacomunitatea europeanã. Mai apar câteva întrebãri interesante le-gate de stilurile comportamentale ºi de conduitele pe care se pre-conizeazã cã le vor adopta oamenii în viitor. Vor cãpãta oarefrancezii, de exemplu, un comportament asemãnãtor cu al celor-lalþi europeni, sau îºi vor reafirma identitatea naþionalã conser-vând, ºi probabil exagerând, acea conduitã care îi face atât defrancezi? În acest punct, singurul rãspuns de bun-simþ este cel pecare l-a dat liderul comunist chinez Ciu En-lai când a fost întrebatdacã el considerã Revoluþia Francezã un succes: „E prea devremepentru a ne da seama“.


Cum ne adresãm

Când oamenii se adresezã unul altuia, se întâmplã uneori sã nuºtie cum s-o facã. În Anglia existã trei posibilitãþi în aceastã pri-vinþã. Ne putem adresa cuiva strigându-l dupã prenume, dupã nu-mele de familie sau dupã titlu-plus-nume. De exemplu, îi putemspune cuiva pe nume John Smith fie „John“, fie „Smith“, fie „Mr.Smith“. Se întâmplã foarte rar ca oamenii sã fie strigaþi dupã nu-mele de familie ºi prenume — „John Smith“ — sau dupã titlu,nume de familie ºi prenume — „Mr. John Smith“ —, deºi existãlocuri în care oamenii sunt convocaþi numai folosind numele lorde familie (de exemplu, „Smith“). În ºcolile de stat engleze, de pil-dã, nu e ceva neobiºnuit ca ºcolarii sã se adreseze unul altuia cunumele de familie, obicei adoptat ºi de dascãlii lor. Aceastã con-venþie se regãseºte ºi în cluburile private, care sunt în multe pri-vinþe o extensie a ºcolilor de stat.

Opþiunea între prenume ºi titlu-plus-numele de familie depin-de de gradul de familiaritate, formalism ºi de statutul social. Deexemplu, cei care abia se cunosc folosesc într-o situaþie formalãmai degrabã titlul-plus-numele de familie, în timp ce, într-una in-formalã, vor opta probabil pentru prenume. Oamenii mai autendinþa de a întrebuinþa drept formulã de adresare titlul-plus-nu-mele de familie în cazul unor diferenþe de statut social ºi prenume-le atunci când au acelaºi statut. În final, oricum, opþiunea depinde


17

de criteriul distanþei sociale: când oamenii vor sã-ºi demonstrezeapropierea, aleg formula mai familiarã, a prenumelui, în timp ce,atunci când simt nevoia de a-l þine pe celãlalt la distanþã, recurg latitlu-plus-nume de familie.

În societãþile unde regãsim aceste douã formule de adresareexistã de obicei un consens legat de situaþiile în care se foloseºtefie prenumele, fie formula titlu-plus-numele de familie. Totuºi,anumite societãþi pot avea norme diferite legate de aceste formu-le ºi de momentul considerat potrivit pentru a fi utilizate, precumºi de situaþia în care se cade sã ne adresãm unul altuia folosindprenumele.

În Germania, accentul cade pe titlu, iar oamenii se aºteaptãsã fie abordaþi fie cu Herr sau Frau, fie cu titlul conferit de ocu-paþia lor. Oriunde în lume oamenii se adreseazã profesorilor saudoctorilor în conformitate cu titlul lor, dar în Germania li sespune Frau Professor sau Herr Doktor. Celor care au douã docto-rate li se spune Herr Doktor Doktor, iar cuiva precum AlbertSchweitzer, care are doctorate în medicinã, muzicã ºi teologie,i se spune fãrã ezitare Herr Doktor Doktor Doktor. În practicã, de-sigur, lucrurile nu sunt atât de rigide, iar cuiva care are douãdoctorate ceilalþi i se adreseazã ca ºi cum ar avea doar unul. Cir-culã o povestioarã despre doi academicieni, care, deºi probabilapocrifã, este totuºi revelatoare pentru ataºamentul germanilorfaþã de titluri:

Doi academicieni, Schmidt ºi Müller, se întâlnesc la can-tina universitãþii. Schmidt are un doctorat, Müller douã. Secunosc de mulþi ani ºi dintotdeauna s-au adresat unul altuiacu formula Herr Doktor. Schmidt îi spune lui Müller: „HerrDoktor Müller, ne ºtim de multã vreme. Nu crezi cã a venittimpul sã ne adresãm unul altuia cu numele mic?“ „Am o ideemai bunã“, fãcu Müller. „Eu am douã doctorate, tu numaiunul. Ce-ar fi dacã ne-am anula fiecare câte unul? Eu îþi voispune þie Herr, iar tu vei continua sã mi te adresezi cu HerrDoktor“.



PETER COLLETT

Pentru cã germanii fac mare caz de titlurile lor, le sare repedeþandãra când ceilalþi nu li se adreseazã cum ar trebui. Toatã lu-mea, sau aproape toatã lumea, are un titlu, prin urmare fiecareeste o persoanã cu o individualitate bine definitã. Cum spunea ºiJung despre Germania, „aici nu existã oameni obiºnuiþi, aici eºtiHerr Professor, Herr Geheimrat, Herr Oberrechnungsrat, folosindu-sechiar titulaturi mai lungi“. Atracþia manifestatã faþã de titluri sedatoreazã faptului cã acestea îi categorisesc pe oameni ºi, deci,contribuie la ordinea societãþii. Dar astfel titlurile îi definesc peoameni în funcþie de ocupaþia pe care o au, aºadar, ceea ce face opersoanã devine mai important decât ceea ce este. Apoi, bineînþe-les, titlurile conferã un anumit statut, ele sunt un fel de însemneverbale, informând pe toatã lumea despre cât respect ºi câtã defe-renþã meritã persoana deþinãtoare a respectivului titlu. Nu-i de mi-rare cã se depune atâta efort pentru obþinerea lor.

În cartea sa despre Germania, John Ardagh descrie cum oame-nii de afaceri se luptã între ei pentru obþinerea consulatelor dinþãrile lumii a treia, astfel încât ceilalþi sã li se poatã adresa cu HerrKonsul. „Dintre cei 41 de consuli trimiºi de Stuttgart numai cincisunt diplomaþi de carierã strãini, restul fiind germani cu statut«onorific». Unii dintre aceºtia au de fãcut lucruri foarte serioase ºide mare importanþã, alþii muncesc pentru þãri mici ºi îndepãrtateprecum Haiti ºi Ciad, care nu au aproape niciun contact cu Ba-den-Württemberg, ºi cred cã o treime dintre ei ºi-au cumpãrat ti-tlurile. Un om de afaceri nu o sã admitã niciodatã cã a fãcut asta,dar va considera probabil cã investiþia, deºi mare, a meritat. El nuva avea imunitate diplomaticã, însã va cãpãta niºte bonusuri dealte feluri... Va fi invitat ex officio la petrecerea anualã a preºedin-telui de land, va putea sã dea o petrecere de ziua naþionalã a þãriisale. Plãcuþa pe care scrie «CC» de pe maºina lui îi va fi de ajutor,inutil sã mai spunem, în relaþiile cu poliþia, iar soþia sa va cunoaº-te ºi ea plãcerea de a i se spune Frau Konsul. Existã, desigur, o dozãde absurd în obiceiul a doi magnaþi din Suabia de a se adresa înmod solemn unul celuilalt: Ja, Herr Konsul, Nein, Herr Konsul —dar asta-i Germania.“


19

Suedezii sunt ºi ei obsedaþi de titluri. De exemplu, dacã vrei sãcauþi pe cineva într-o carte de telefon de-a lor, trebuie sã ºtii ºi cetitlu are, în afarã de nume. Pentru cã fiecare este listat dupã nume-le de familie, ocupaþie ºi prenume sau iniþiale. Titlurile sunt esen-þiale, de asemenea, într-o conversaþie. Dacã vrem sã ne adresãmcelorlalþi în mod formal, nu e suficient sã folosim numele de fami-lie — trebuie sã ne adresãm cu o formulã care sã includã titlul ºi sãvorbim la persoana a treia. În cartea sa despre suedezi, Paul Aus-tin ne spune cã „singurul mod politicos în care te poþi adresa unuisuedez în limba lui este cu titlul sãu. God dag, Ingeniör Johansson,och hur mår Ingeniör Johansson idag? (literal: „Bunã ziua, domnu-le inginer Johansson, cum se simte domnul inginer Johanssonazi?“). Unor strãini, ca englezii sau francezii, aceastã trimitereobligatorie la titlul cuiva li se pare bizarã; dar obiceiul de a te adre-sa la persoana a treia singular ni se pare ºi mai ciudat, pentru cãlasã impresia cã vorbim cu mai mult de o persoanã — uneia neadresãm, iar cealaltã rãspunde în numele amândurora. Dupã PaulAustin, motivul îl constituie „lipsa unui cuvânt general valabilpentru «tu». Existã du, care este intim. ªi ni, care, mai puþin la plu-ral, tinde sã aibã nuanþe de dispreþ sau sã impunã o asemenea dis-tanþã, încât oamenii ezitã îndelung sã-l foloseascã sau se gândescºi se rãzgândesc înainte s-o facã“. Explicaþia lui pare convingãtoa-re pentru preocuparea arãtatã de suedezi titlurilor, cu excepþiafaptului cã, aºa cum recunoaºte Austin însuºi, existã popoare, cagermanii sau danezii, a cãror limbã este dotatã în mod adecvat cupronume la persoana a doua, dar care apreciazã în aceeaºi mãsu-rã folosirea titlurilor.

Pentru suedezi, ca ºi pentru germani sau danezi, titlurile repre-zintã o modalitate de înrolare a limbii în scopul înregistrãrii ocupa-þiilor oamenilor, pentru a-l aºeza pe fiecare la locul cuvenit. Obiceiulfolosirii titlurilor are efectul creãrii unui obstacol între oameni, unulcare presupune cã ocupaþia este mai importantã decât orice altceva.Întrebuinþarea acestora asigurã formalismul conversaþiilor, întru-cât este foarte greu sã fii nepãsãtor sau intimist în timp ce se facemereu referire la ocupaþia celuilalt. Atunci când ne adresãm la



PETER COLLETT

persoana a treia, mãrim distanþa dintre interlocutori, oferind impre-sia cã ei nu sunt în poziþia de a-ºi exprima propriul punct de vedere.

Convenþiile legate de formulele de adresare din Anglia suntfoarte diferite de cele din Suedia. Când academicianul suedez EricGeijer a vizitat Marea Britanie, în anul 1809, a observat cã engle-zii se adresau unul altuia fãrã a-ºi folosi titlurile.

În Anglia, regulile de politeþe sunt aceleaºi pentru ambeleclase, superioarã ºi inferioarã, ca ºi între acestea douã. Oame-nii se adreseazã unul altuia cu Sir (domnule) pe care ar trebuisã-l traduc Herre (ceea ce ºi înseamnã), dacã nu ar fi un cuvântce desemneazã, totodatã, calul sau câinele cuiva. Unei doamnene adresãm cu Madam (doamnã — pronunþat Mam), iar acestlucru ne elibereazã de complicaþia tipic suedezã care le impunetuturor sã se adreseze celorlalþi dupã titlu. Când se întâlnescdoi mineri, se adreseazã unul altuia cu: „Ce mai faceþi, domnu-le?“; la fel procedeazã ºi doi lorzi.

Deºi egalitarismul tipic englezesc al adresãrilor mai existãîncã, termeni precum Sir (domnule) sau Madam (doamnã) au dis-pãrut în favoarea unor semne evidente de respect reciproc. Sir semai foloseºte încã în magazine ºi restaurante, la fel ºi Madam, deºicu un entuziasm vãdit diminuat. Atunci când este utilizat, Madameste pronunþat ca atare, în timp ce mai vechea formã Mam îi esterezervatã acum reginei. Mr. ºi Mrs. sunt în continuare foarte folo-site, din motive diverse. La Oxford, de pildã, portarul i se poateadresa unui membru al consiliului director cu „Mr. Smith“, întimp ce acesta îi va rãspunde în acelaºi mod, cu „Mr. Brown“. Si-metria superficialã a acestui schimb ascunde faptul cã, în primulcaz, apelativul Mr. reprezintã o formulã respectuoasã, în timp ceîn al doilea are scopul de a-i aminti portarului de poziþia sa infe-rioarã. În ambele cazuri, folosirea lui Mr. serveºte la o creºtere adistanþei dintre emiþãtor ºi receptor.

Modul în care oamenii se adreseazã unul altuia în Anglia s-aschimbat radical din vremea celui de-al Doilea Rãzboi Mondial.


21

Pânã atunci, formulele de adresare Sir ºi Madam erau folosite însemn de respect reciproc. De-a lungul ultimelor decenii, acesteaºi-au schimbat tonalitatea, devenind unilaterale ºi pline de defe-renþã, ºi cãzând din acest motiv în dizgraþie. Dar mai intervine unfactor — ºi anume reticenþa generalã de a ne adresa cuiva oricum,dar nu cu propriul lui nume, sau, în unele cazuri, tendinþa de a neadresa fãrã sã folosim niciun nume. Unui profesor englez nu i semai adreseazã nimeni adãugând titlul sãu ºi, tot mai des, nici mã-car numele. Aceastã evitare a titlurilor ºi numelor reprezintã ulti-ma eschivã de ordin lingvistic, deoarece astfel nu se mai creeazãnicio relaþie între sine ºi celãlalt. Este, evident, o soluþie foarte en-glezeascã a problemei legate de felul cum ne adresãm celorlalþi.

Vorbitorii de limbã englezã sunt diferiþi pentru cã au un sin-gur cuvânt pentru you singular, în timp ce în celelalte limbi euro-pene existã câte douã. Dar lucrurile nu au stat mereu aºa. Pânã însecolul al XVII-lea, ºi engleza avea douã pronume — you era for-ma de respect în adresare, iar thou, cea folositã pentru a desem-na inferioritatea cuiva. Pronumele thou trecea drept o formulã deadresare care trãda desconsiderarea, din moment ce exista for-mula „to thee or thou someone“1 , cu alte cuvinte, sã fii nepoliti-cos, sã te uiþi de sus la cineva. În A douãsprezecea noapte, deexemplu, Sir Toby Belch încearcã sã-l atragã pe Sir Andrew Agu-echeek într-un duel, spunându-i: „Batjocoreºte-l... If thou thouesthim thrice, it shall not be amiss“. Sir Edward Coke se pare cã i-ar fispus în aceeaºi manierã lui Sir Walter Raleigh: „Viperã!... I thouthee thou traitor!“

Thou a dispãrut din limba englezã în secolul al XVII-lea, pro-babil pentru cã devenise insultãtor, deºi nu suficient de puternicpentru a fi socotit o injurie. Faptul cã fusese adoptat de cãtrequakeri ca unicã formulã de adresare e posibil sã fi contribuit ladispariþia lui.

Franceza, germana, rusa, italiana ºi spaniola — de fapt, toatelimbile europene, mai puþin engleza — au douã pronume pentru

1 A lua pe cineva la per tu.


Documents

Cartea gesturilor europene