9 7 7 1 2 2 0 6 3 5 0 0 6

I S S N 1 2 2 0 - 6 3 5 0

9 7 7 1 2 2 0 6 3 5 0 0 6

I S S N 1 2 2 0 - 6 3 5 0

9 359( ) / 2017

Calistrat Hogaș (I)de Eugen Simion

Transilvaniade Nord, la răscruce

de drumuri(1940-1945)

de Emil Burzo

La Théologie,science de Dieuet de l'homme:

Quelle place dansL'Europe d'aujourd'hui?

de Msgr. Ioan Robu

Mircia Dumitrescu:

„Sistemulde învă�ământ

din prezentn-are busolă”

Civilizaţia islamicăşi terorismul

de Petre Roman

Nr. ( ) / 20179 359

Mihaela BURUGĂ

secretar de re acţieiat d

CUPRINS

1

9/2017

FRAGMENTE CRITICEEugen SIMION: Calistrat Hogaş (I)

Calistrat Hogaş (I) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3

A GÂNDI EUROPAMsgr. Ioan ROBU: La Théologie, science de dieu et de l’homme:

Quelle place dans L’Europe d’aujourd’hui? Teologia, știința despre Dumnezeu și om: ce loc ocupă în Europa de azi? . . . . . . . . . 12

ISTORIEEmil BURZO: Transilvania de Nord, la răscruce de drumuri (1940-1945)

Northern Transylvania at the Crossroads (1940-1945) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17

INTERVIUMircia DUMITRESCU: „Sistemul de învăţământ din prezent n-are busolă”

interviu de Florian Saiu„The education system currently has no compass” interview by Florian Saiu. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28

DOCUMENTLivia (Maiorescu) DYMSZA în corespondenţă cu Mihail Antoniade (IV)

Livia (Maiorescu) Dymsza: Correspondence with Mihail Antoniade (IV). . . . . . . . . 36Bianca BURŢA-CERNAT: De vorbă cu „generaţia” sau în marginea ei –

Campania generaţionistă în „Anno Domini” 1928 (I)Chatting with the “Generation” or at the Edge of It. The Generationist Campaign in “Anno Domini” 1928 (I) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43

COMENTARIIMarcel COURTHIADE: Rrobia rromilor în principatele danubiene (1350-1856) II

Roma Slavery in the Danubian Principalities (1350-1856) II . . . . . . . . . . . . . . . . . . 56

2

Caius Traian DRAGOMIR: Caius Traian DRAGOMIRPolitică și civilizațiePolitics and civilization . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 66

SOCIETATEPetre ROMAN: Civilizaţia islamică şi terorismul. Calea comunicării apropiate –

a lupta înseamnă a comunicaIslamic Civilization and Terrorism. The Way of Close Communication – to Fight Means to Communicate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69

Ilustrăm acest număr cu lucrări ale graficianului, pictorului și sculptorului

Mircia Dumitrescu

3

Despre memorialul de călătorie al profe-sorului de latină, română şi francezăCalistrat Hogaş (1847-1917), ignorat total dejunimişti şi elogiat de mai tânărul cerc deintelectuali din jurul „Vieţii româneşti”, s-aspus cam tot ceea ce se poate spune, în criti-că, despre un prozator cu fraza bogată, cusimţ liric şi cu un umor cărturăresc, îndră-gostit de natura Moldovei: s-a zis că este unspirit „baroc”, că fantezia lui este „anti-obiectivă”, „animistă”, că are un „optimismnaturist” şi „anti-nomist”, că propensiunea

lui pentru „efect teatral şi emfatic” este fărăegal, ca şi gustul lui pentru „caricatură,pitoresc şi grotesc”, în fine, după alte calităţiretorice şi de stil, nu este uitat clasicismulsău şi, după el, sunt scoase în faţă, senti-mentul cosmic, ruralismul, epicurismul,erotismul, anticlericalismul, parodia şideconstrucţia („în special eroi-comicul şiantieroicul”), portretistica, anecdotica, func-ţia autoreferenţială, umanismul, homeris-mul etc. Găsesc toate aceste concepte şifiguri retorice în mai puţin de o jumătate de

Fragmentecritice

Eugen SIMIONCalistrat Hogaş

(1847-1917)(I)

Acest articol reconstituie profilul spiritual şi artistic al lui Calistrat Hogaş, scriitor igonrat de gene-raţia sa, descoperit cu elogii de reprezentanţii „Vieţii româneşti”, publicaţia în care apare o mareparte a creaţiei artistice a lui Hogaş. În prima parte a acestui articol sunt prezentate informaţii bio-grafice despre obârşia scriitorului şi anii de formare, precum şi opiniile unor critici importanţi (G.Ibrăileanu, G. Călinescu) referitoare la stilul erudit al acestui „mare minor”, oximoron care înglo-bează aprecieri entuziaste, dar şi rezerve artistice asupra acestui Don Quijote autohton, mare iubitorde natură, „strălucit cântăreţ al Moldovei noastre”.Cuvinte-cheie: biografie, erudiţie, baroc, livresc, literatură, stil, Hogaş.

This article reconstitutes the spiritual and artistic profile of Calistrat Hogaş, a writer ignored by hisgeneration, discovered with eulogies by the representatives of „Viaţa Românească” [“RomanianLife”], the publication in which a large part of Hogaş’s artistic creation is published. In the first partof this article biographical information is presented, regarding the writer’s origin and his schoolyears, as well as the opinions of some important critics (G. Ibrăileanu, G. Călinescu) on the scholarlystyle of this „great minor”, an oxymoron encompassing enthusiastic appreciations, but also artisticreserves about this autochthonous Don Quixote, a great lover of nature, a „bright singer of ourMoldavia”.Keywords: biography, erudition, Baroque, bookish, literature, style, Hogaş.

Abstract

Eugen SIMION, Academia Română, preşedintele Secției de Filologie şi Literatură, directorul Institutuluide Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”; Romanian Academy, President of the Philology andLiterature Section, Director of The „G. Călinescu” Institute for Literary History and Theory, e-mail:eugensimion@fnsa.ro.

pagină dintr-un Dicţionar de opere literareromâneşti... şi, văzându-le, îţi vine să crezi căautorul memorialului Pe drumuri de munteeste, şi el, ca Eminescu şi alţi scriitoriromâni intraţi în ghearele spiritului critic,un monstru de erudiţie, veritabil dicţionarenciclopedic care concentrează mai toateconceptele şi performanţele culturii, de laînceputuri până în vremea în care a trăitautorul. Calistrat este unul dintre ceiunsprezece copii ai preotului GheorgheHogaş din Tecuci. Bunicul, Dimitrie, fusesetot preot. Rădăcinile familiei, se spune, ducînsă spre munte. Străbunicii fuseseră, pro-babil, păstori. Urmaşul lor frecventează,după şcoala primară din Tecuci, liceul şiAcademia Mihăileană din Iaşi, unde are, caprofesori, între alţii, pe B.P. Haşdeu, Gr.Cobălcescu, Ştefan Micle, iar printre colegipe A.D. Xenopol, Al. Lambrior, Vasile Contaşi pe Gheorghe Panu, pe care în Amintirirăzleţe îl numeşte, amical, Guţă. Profesorullor de latineşte se cheamă Stoica. Acesta areo curiozitate: nu priveşte niciodată decât drept,în faţă, dar este în stare să vadă tot ce se petreceîn spate, ca personajul lui Creangă din Soacracu trei nurori. Locuieşte la Socola şi vine laşcoală cu trăsura. Într-o zi, pe o vreme rea,ia în trăsură şi pe Dancu, un elev dintr-a V-a şi, când descoperă că Dancu nu ştie voca-tivul de la Deus, îl dă jos din trăsură.

Directorul şcolii este, într-o vreme,Maiorescu, care este foarte prietenos cu ele-vii şi acceptă, cu umor, opiniile lor fantezis-te despre logică. Maiorescu îi invită, la 1mai, la vie, la Malgouverné, pe o gloderieteribilă. La Academia Mihăileană se studia-ză, cu precădere, istoria şi se învaţă limbistrăine. Calistrat, dotat pentru ele, învaţălatina, franceza şi italiana. Biografii lui nuspun că citise, în original, pe Dante. Pe scrii-torii latini îi ştia, se vede din însemnările luide călătorie, bine. Citează, oricum, ori decâte ori vrea să marcheze o stare de măreţiea naturii sau o situaţie care cere o sublinierelivrescă, o comparaţie înaltă. Profesorul delatină s-a apucat însă târziu de scris (debu-tează cu versuri, în 1877, în gazeta „Cores -pondenţa provincială” din Piatra Neamţ şipublică primele Amintiri dintr-o călătorie în1882-1883 în revista „Asachi” – Piatra –,

reluate în anii 1893-1894 în revista ieşeană„Arhiva”) şi a lăsat în urma lui o operăredusă ca volum. Strânge în 1912 notele salede drum într-o carte scoasă de „Viaţa româ-nească”, care însă este trimisă de îndată latopit din cauza numeroaselor greşeli detipar, iar când, peste doi ani, scoate ediţia adoua, întreg tirajul este distrus de un incen-diu. Pare a fi un scriitor urmărit de nenoroc,în ciuda temperamentului său sociabil, opti-mist, susţinut de un umor livresc, cum neasigură cei care l-au cunoscut îndeaproape.Când ne uităm mai atent la datele biografieisale, observăm că dascălul volubil şi socia-bil, dotat cu umor cărturăresc, n-a avutdeloc o viaţă comodă şi fericită. Cere, ca stu-dent, o bursă pentru străinătate, dar nu oprimeşte, ajunge dascăl în provincie şi nustă mult într-un loc, este numit, apoi, direc-tor de şcoală şi, cum este un om exigent, aredificultăţi, părăseşte într-un rând Moldovaelegiacă şi se refugiază în prăfoasaAlexandrie din inima Câmpiei Dunării.Revine după o vreme la Piatra Neamţ, îimoare o fiică şi profesorul de latină vital,optimist, volubil, primeşte o grea loviturăcare-l marchează teribil. În fine, bolnav de

4

Eugen Simion

emfizem pulmonar, moare, în 28 august1917, la Roman.

G. Ibrăileanu îl numeşte, în 1920, „strălu-citul cântăreţ al frumoasei noastreMoldove” şi îl laudă pentru că a pus înînsemnările lui „numai lumină şi viaţă,numai soare şi bucurie, a pus taina munte-lui şi tot albastrul cerului moldovenesc,murmurul izvoarelor, vorba cu tâlc a ţăra-nului şi gluma homerică a oamenilor întregide odinioară”. E. Lovinescu, care nu este, seştie, un admirator al prozei lirice, se arată cumult mai ponderat decât adversarul său dela Iaşi şi nu-l socoteşte pe Hogaş un marepoet liric al naturii româneşti, caSadoveanu, ci „un aed din faptul lumii”, un„fenomen izolat” în literatura contempora-nă... Nu-i cu totul negativ în judecata critică,dar nici entuziasmat de această proză eroi-că, mitică, obsedată de miraculosul univer-sal. Mai aplecat, G. Călinescu îi face autoru-lui volumului Pe drumuri de munte un por-tret rabelaisian, văzând în el un mâncăupantagruelic, costumat într-o mantie deuriaş, cu opinci în picioare, cu boccea în spi-nare şi cu o pălărie cu boruri late ca oumbrelă pe cap, un ins, carevasăzică, boemşi pitoresc, cu barba fluentă, pornind, însoţitde o Rosinandă modestă, în drumeţie, ca unDon Quijote moldovenesc. Portretul estebun, expresiv, memorabil, dar judecata este-tică a criticului este reducţionistă: Hogaşrămâne, ca scriitor, un „diletant superior, cuo singură coardă şi, ca atare, un scriitorminor; însă un minor mare”. Caracterizareaparadoxală a făcut carieră în critica româ-nească. În interiorul acestei formule oximo-ronice, criticul – cunoscut pentru modul luide a cultiva contrarietăţile în propoziţii scli-pitoare – introduce nuanţe ce se pot reţine:cărturărism, bombasticism retoric, propensiunespre hiperbolă, percepţie delirantă a naturii,fabulosul geologic, homerism delirant, dar nude esenţă clasică, ca homerismul romantic allui Hugo etc.; caracterizări inspirate ieşitedin imaginaţia critică a lui G. Călinescu, larândul ei bogată, dezlănţuită...

În Istoria din 1941, criticul îi acordă mare-lui minor un număr mare de pagini, compa-rabile cu acelea rezervate unui mare scrii-tor... Nu lipseşte, de aici, şi din alte comen-

tarii, comparaţia cu Creangă, firească de alt-fel, dacă ne gândim la umorul comun, nuînsă şi la formele umorului şi, apoi, la sub-stanţa primară a operei. Creangă nu aredeloc percepţia delirantă a naturii şi, în gene-re, găsind că natura este un element firesc,ca apa pe care o bei şi poamele pe care leculegi din grădină şi le mănânci, nu vorbeş-te de ea în scrierile sale. Hogaş, dimpotrivă,vorbeşte numai despre natură, chiar şiatunci când face portrete, altă specialitate asa. Nici umorul, vom vedea de îndată, nueste acelaşi. Tudor Vianu scrie, în Arta proza-torilor români că Hogaş este un Creangă trecutprin cultură, ceea ce este adevărat, ca ipotezăde analiză. Totuşi, nu ştim cum ar fi scrisautorul Amintirilor din copilărie dacă ar fifăcut studii universitare şi, câştigând maimult decât a primit-o încrederea şi simpatialui Maiorescu, ar fi fost trimis să-şi treacă undoctorat în străinătate. Ceea ce este sigureste că Hogaş, om instruit, este un spirit cla-sicizant şi umorul lui cărturăresc se bizuienu pe jocurile limbajului şi pe farmecul con-trarietăţii (mai direct spus: pe efectul para-doxal pe care îl produce relaţia dintre enunţşi efect în frază, potrivit zicerii: „unde dai şiunde crapă!”), cum se întâmplă la Creangă,ci pe comparaţia dintre elementele realuluişi proiecţiile lui mitologice sublime, luatedin cărţi. Asta vrea să spună că o cutie desardele, oferită la dejun de nevasta hangiu-lui Avrum din Şestină, este comparată pe ojumătate de pagină cu o piesă arheologicădin timpurile faraonice până în antichitateagreacă şi, de aici, până în epoca modernă.Un delir, repet, al simetriilor, referinţelor,comparaţiilor culturale – posibile şi imposi-bile – care încântă spiritul cititorului, cândspectacolul se încheie la timp. Hogaş practi-că în chip curent acest stil mitologizant înnotele lui de călătorie, orice peisaj are odimensiune măreaţă şi oricărui individ, ivitîn câmpul lui de observaţie – care este spa-ţiul muntos al Moldovei – îi caută şi-i găseş-te atribute scoase, de regulă, din mitologiagreacă sau din capodoperele artistice aleantichităţii. Într-un tânăr cioban din MunţiiNeamţului ghiceşte un păstor mitic sau unEneas însoţit de o Didonă carpatică. Efectulartistic este, de cele mai multe ori, remarca-

5

Calistrat Hogaș (I)

6

Eugen Simion

bil, frazele scrise de acest „amant nestrămu-tat al naturii” sunt admirabil compuse, într-o armonie deplină, trăgând după ele com-paraţii sărbătoreşti, care încântă ochiul lec-torului invitat, astfel, să facă o lungă şi puri-ficatoare baie de natură...

Ideea acestui neobosit peregrin moldavsastisit de urâtul şi mediocritatea civilizaţieiurbane, este că omul nu este întreg decât însălbăticiile naturii primordiale, acolo undese concentrează – scrie el într-un loc –„măreţiile singurătăţii” şi „farmecul con-trastelor”. Sunt în Pe drumuri de munte sute,mii de asemenea comparaţii, atribute, meta-fore de preţ, în fiecare pagină ne întâmpinăasemenea strigăte de admiraţie, bine ordo-nate de retorica savantă a profesorului denatură. El are un suflet liric şi un spirit, cumam zis, pregătit de studiul clasicităţilor.Ironia lui bucuroasă, adesea plină de graţieşi minuţios controlată şi, mai ales, umorullui trecut prin literatură fac în aşa fel caacest lung şir de descrieri mirabile să fiesuportabile la lectură şi, luate împreună, sădea consistenţă estetică unui tip de literatu-ră pe care modernitatea l-a abandonat.Hogaş apare într-un moment în care roman-tismul românesc este, după Eminescu, îndeclin şi realismul, prin nuvelistica luiSlavici şi romanele lui Duiliu Zamfirescu,câş tigă teren în proza românească. Me -morialul său de călătorie prelungeşte, subveşminte voit clasice şi cu atribute intelec-tuale, direcţia prozei romantice, încărcată,cum se ştie, de viziuni cosmice şi de fantas-me misterioase, poetice, metafizice. Auto -iro nia delicată o face acceptabilă, la lectură,la începutul secolului modernităţii, dândsentimentul criticii sceptice că ea „pluteştepeste rasă şi timp”, cum zice Lovinescu. Armai trebui adăugat că, citită azi, în postmo-dernitatea ce refuză cam toate formuleleprozei lirice, ea poate oferi satisfacţii esteti-ce, ca orice operă de creaţie bine lucrată îngenul ei.

Înfăşurat într-o vastă mantie demodată,dar utilă în toate situaţiile, cu încălţări – aşacum am remarcat deja – primitive, darcomode şi apărat de soare sau de ploaie deo pălărie mare şi neagră pe cap, călătorulHogaş porneşte din Piatra, la începutul

lunii iunie, să cucerească frumuseţile miste-rioase ale Munţilor Neamţului. Este însoţitde un Sancho Panza înveşmântat în straiede sublocotenent şi încălţat cu opinci. Abiaieşiţi din urbe, în zori de zi, călătorul notea-ză în jurnalul lui:

„Dimineaţa era măreaţă şi ne vestea oadevărată zi de iuliu. Nici un nor nu pluteasub albastrul cerului adânc şi limpede caochiul unei fecioare. Toate stelele se mistui-seră şi cel mult dacă îndrăzneaţa stea a cio-banului mai înfrunta, din când în când,valurile de lumină trandafirie, cu care zorileinundau ră săritul depărtat. Nici un vânt numişca aerul, şi grâul, în lanurile de aur, stă-tea tot aşa de neclintit ca şi firul de iarbă dinfâneţele înflorite. Roua avea înfăţişareaunor mărgăritare, ce nu aşteptau decât orază de soare spre a se schimba în străluci-toare diamante. Umezeala şi răcoarea dimi-neţii dădeau întregii firi o nespusă frăgezi-me.”

Notează, ne avertizează el, „cu sufletulstăpânit de măreţia priveliştii”. Acest senti-ment sau, mai precis, acest suflet nu-l vapărăsi până la sfârşit. Nici sufletul, nici plă-cerea de a face cronologia măreţiei naturii(priveliştilor). Pe drumuri de munte nu-i, înfond, decât un lung jurnal nu atât al peripe-ţiilor prin care trece acest peregrin deghizatîn Don Quijote, cât o cronică amănunţită asolemnităţilor naturii. Este jurnalul, întâi, alunui scriptor îndrăgostit de scriitura lui şi,cum am văzut că recunoaşte, al unui amantal naturii pasionat şi incoruptibil, cu sufletromantic. Aceste două stiluri sau pasiuni seunesc în scrisul lui Hogaş, un cvasicitadindecis să facă recensământul toposurilormiraculosului nemţean (spaţiul lui imagi-nar). Costumat ca un „marchidan”, ia dru-mul Dornei şi, pe unde trece, observă, com-pară, meditează şi notează în caietele lui.Notează, pe loc, sur le vif, cum fac, de regu-lă, diariştii moderni sau reconstituie, maitârziu, acasă, în tihnă, tablourile văzute şiperipeţiile trăite în călătoria lui iniţiatică (oiniţiere în tainele naturii, desigur)? Scriituraelaborată, abundentă şi împodobită armo-nios cu sublimităţile stilului, ca un iconos-tas, arată că autorul volumului Pe drumuride munte a ales a doua metodă. El este, dar,

un memorialist, nu un diarist, ceea ce vreasă spună că nu procedează ca Stendhal, careînregistrează totul rapid şi nu corecteazăniciodată greşelile de stil atunci când ţine ocronică a cotidianităţii, ci procedează caChateaubriand şi, în genere, ca romanticii:îşi literaturizează impresiile şi amintiriledespre natură. Cu o deosebire, totuşi, nunumai de talent, dar şi de stil: Hogaş al nos-tru este un om de şcoală, un clasicist ordo-nat, hotărât să scrie frumos şi să nu piardămăsura. O pierde, uneori, în proiecţiile luimitologice, dar o pierde fără să dezechili-breze fraza. Are în toate situaţiile o marepoftă de scris. Orice-i cade sub ochi îl inspi-ră. Când ajunge în satul Bălţăteşti, remarcănumaidecât „măreţele-i grădini” şi meca-nismele scriiturii lui se pun în mişcare:

„Mai departe, între răsărit şi miazăzi,Bălţăteştii, cu măreţele-i grădini şi aşeză-mintele sale de băi, păreau că vor să seascundă după nesfârşitele şiruri de plopiînalţi, de mesteacăni blonzi şi de brazi poso-morâţi; cu toate acestea o rază de soare,căzută din cer peste acest cuib de zână pier-dut între îndoiturile verzi ale dealurilor, răs-frângea până la noi lumina strălucitoare depe plăcile metalice, cu care e acoperit. Înfaţă orizon tul era închis de cele din urmăramuri ale râpoşilor munţi de marnă cenu-şie ai Neamţului, care se întindeau ca o fâşiede fum plumburiu pe zarea cerului depăr-tat... La picioarele lor, oraşul alb cu pârăulsău limpede scânteia sub lumina soa relui.Alăturea în umbra depărtării, stătea ne -mişcată şi gânditoare, pare că, vestita Cetatea Neamţului, cetatea lui Ştefan, martorănepieritoare a gloriei noastre trecute.”

Ceva mai încolo, călătorii sunt întâmpi-naţi de „lenea aristocratică” a Văraticului şi,bineînţeles, Hogaş o descrie cu „smerită”încântare, însufleţit, în continuare, de ceeace el numeşte în mai multe rânduri: fioriimăreţiei. Este o formulă potrivită pentru asugera tipul lui Hogaş de a contempla (per-cepe) natura în şi cu toate stările ei. Dacăînlocuim stările cu splendorile ei este şi maibine. Hogaş intuieşte, cu adevărat, valorilespaţialităţii şi, în legătură cu ele, geograficita-tea omului. Acest fapt se observă în portre-tele pe care le face când, în peregrinările

sale prin Munţii Neamţului, întâlneşte cio-bani sau monahi adaptaţi naturii primor-diale. Părintele Ghermănuţă este unul din-tre ei. Sau cârciumarii şi jupânesele lor pecare scriitorul îi prezintă, de regulă, carica-tural, căci, trebuie spus, amantul nedezmin-ţit al naturii ştie să treacă, la timp, de laadmiraţie la satiră şi caricatură, cu egalădexteritate în stil. Dar până să ajungem laele, să urmărim discursul care vrea să prin-dă misterele naturii, un discurs care acoperătrei sferturi din spaţiul jurnalului de călăto-rie. Am rămas la răcoarea, frăgezimile firii şi lamăreţia priveliştii în prima dimineaţă a călă-toriei, în drum spre Almaş. Peregrinul mol-dav nu trece prin pustiuri. Şi, dacă le remar-că, nu le lasă, aşa, nepovestite, nepictate.Vede, la dreapta, un şir de coline cu povâr-nişuri dulci şi, în depărtare, lanţul de munţi.Le înregistrează în caietul lui, bănuim, pescurt, şi, la sfârşit, le redescrie (alt termen cetrebuie reţinut!) pe îndelete, în chinuri, cummărturiseşte el, într-o prefaţă cerută de„dilectul [său] amic” Ibrăileanu, pe care n-amai apucat însă s-o publice cât timp a trăit.Se plânge, ca şi Creangă, de dificultatea de ascrie, ceea ce, la prima vedere, pare un răs-făţ pentru că jurnalul lui Hogaş este operaunui orfevru, lucrată la foc mic: bogată,armonioasă, fără accidente stilistice. Şi,totuşi, profesorul de latină, partizan al stilu-lui atic, reclamă suferinţe adânci în faţa foiialbe şi o rentabilitate, în ceea ce priveştescriitura, redusă: „câte sudori literare amvărsat, de câte nopţi cu lună şi fără lună amstat cu ochii stâlpiţi la lumânare, de câtecomprese cu apă caldă sau rece am pus pe lacap, şi pe la picioare şi, mai cu samă, de câtecafele negre am băut, numai şi numai ca să-mi fac şi eu loc printre proteguiţii muzelor...Şi iată cum – cred eu – am ajuns, în loc deautor al unei întregi biblioteci, autor al unuisin gur şi nevoieş volum.”

A avut şi are, probabil, în continuareambiţii mari în literatură şi, printre ele,aceea de a introduce „o notă nouă în litera-tura românească”. Nota nouă constă în aînlocui stilul obiectiv al literaturii de călăto-rie cu stilul subiectiv. Sau, cum scrie maifrust autorul, s-a gândit „să îmbrânceascăliteratura călătoriilor din drumul obiectiv,

7

Calistrat Hogaș (I)

didactic şi aproape geografic, de până acumpe drumul subiectiv”. Nu vrea să facă „înal-tă şi subţire literatură de salon”, ci să înfăţi-şeze oamenii şi lucrurile „aşa cum se găsescele în măreaţa lor sălbăticie”. Ambiţii bune,idei corecte, totuşi realismul la care aspirăHogaş este relativ dacă ţinem seama deretorica nu o dată emfatică, hiperbolică pecare o foloseşte. Retorica tinde şi ea la măre-ţie, ca şi obiectul ei (natura în stare de sălbă-ticie). Ce este sigur este faptul că Hogaş nuface literatură de salon, dar, cu mijloacele pecare le are, face, putem spune, o proză des-criptivă înaltă, de cele mai multe ori feerică,expresivă, ornată, din belşug, de autor cureferinţe şi comparaţii norocoase. AreHogaş simţ pictural? G. Ibrăileanu crede căHogaş face concurenţă picturii şi că, îngenere, el „ne-a dat imaginea naturii şiexplozia sentimentelor pentru natură”, întimp ce Sadoveanu oferă o „natură sadove-nizată, dar mai ales senzaţiile sale”. În altloc criticul scrie că Sadoveanu este un „psi-holog”, un „analist” al senzaţiilor pe care nile dă natura. Este un adevăr în aceste nuan-ţe, dar este şi multă ambiguitate. Are Hogaşsimţ pictural, concurează descripţiile salepânzele lui Grigorescu pe care, de altfel, îlelogiază? Da, dar, mai ales, nu. Genul lui,dacă-l traducem în limbaj plastic, este frescaenormă care acumulează elementele naturii,tabloul grandios panoramic, în care îngră-mădeşte lucrurile. Hogaş nu-i un colorist,este mai degrabă un fotograf experimentatcare reproduce natura în alb-negru. O natu-ră însufleţită de o scriitură hiperbolică. Iatăun peisaj situat în drumul spre Sihlea, scrisde un autor care are un ochi de geograf culecturi din Dante şi din clasicii antichităţii:

„Cu cât înaintam pe drumul Sihlei, cuatât natura devenea mai aspră; ai fi zis căea-şi încruntă pri virea şi că mustră pe dru-meţul prea cutezător, care îndrăzneşte săcalce peste hotarele pustiului şi să tulbure,cu zgomotul paşilor sau al respirării sale,adânca linişte a singurătăţii. Pe nesimţite,pajiştea înflorită făcu loc unui aşternut defoi uscate, care trăsneau sub paşii noştri:mesteacănul ne părăsise şi bradul sau fagul,cu frunţi despoiete de bătrâneţă sau de vân-turile, care veşnic suflă în părţile de sus ale

aerului, spintecau văzduhul şi se zugră veaufantastic şi trist pe albastrul adânc al ceru -lui. Pe alocurea, poteca se strâmta aşa detare, încât de-abia puteai străbate cu sufletulprin desişul întunecos al unei sihle de car-peni tineri, care al cătuia, de o parte şi dealta, doi păreţi nestrăbă tuţi. – Aici, îmiziceam eu, trebuie să fi aruncat feciorul deîmpărat peria sfintei Vineri, din care, fărăîndoială, a răsărit această pădure, spre a tăiacalea zmeoaicei care-l urmărea. Noi înşine,molipsindu-ne de asprimea locurilor cestrăbăteam, devenisem tăcuţi şi gânditori.Cât despre mine unul, gândul meu plecasepe un povârniş fantas tic: poate că Enea,mer gând pe calea iadului, tot astfel de lo -curi străbătuse. Câteodată, chiar, mă aştep-tam să întâlnesc în cale-mi vreo mare poartăneagră, pe care să cetesc cu înşişi ochii meice lebrul: «Per me si va nella città dolente.»”

Şi, iată, acum, un peisaj fantastic, noc-turn, dominat de închipuirile somnului.Lipsesc şi aici culorile, în locul lor apar făp-turi bizare şi figuri ale haosului:

„Vântul, numai vântul nu înceta de ageme cu o furie nebună şi de a zgudui dez-nădăjduit şubredul nostru adăpost. Totuşi,somnul începu a se furişa pe sub genelenoastre, iar închipuirile lumii reale a luaproporţiile şi formele fantastice din lumeavi surilor... Mi se părea că pământul se scur-ge în haos şi că un nemărginit deşert să des-chide sub mine; sau, mi se părea că, dintr-un punct cât un atom imaginar de mic, niştenegre şi vaste cercuri concentrice se desfacşi-şi lărgesc cuprinsul pănă peste marginilenesfârşitului; că se năşteau din punctul lorgeneric, şi tot din el se desfăceau aceste cer-curi cu o repeziciune atât de ameţitoare,încât închipuirea mea, târâtă de jocul acestafantas tic, îmi lăsa în creieri urma vie a unuivârtej... forme de fiinţi bizare se înfiripau pefundul orb al ochilor mei; zgripţori cu ghea-ră colosală, gri foni înaripaţi, bazilisci cuochii de jăratic, croco dili cu râtul de porc şicu pumnale în loc de dinţi; apoi, un furnicarmişuitor de fiinţe mici, cu ochii în trei col-ţuri, cu boturi lungi, cu trei picioare, cu labede mâţă, cu nasuri sucite, cu coarne urieşe,cu ghimpi, cu păr, cu pene, cu catalige... şitoată această lume de fantasme, produs al

8

Eugen Simion

unei închi puiri scăpate de sub stăpânireaadormită a raţiunii, ca într-un danţ infernalse învârtea vijelios. Trep tat însă, tabloul sedepărta, coloritul se ştergea, formele bizarese topeau una în alta, şi apoi, în perspectivadepărtării, un punct numai, palid, mic,imperceptibil, se mai putea deosebi pe fun-dul unui haos de întuneric fără margini...Adormii.”

Putem spune, văzând aceste fragmente şialtele ce vor continua, că Hogaş are un ochicosmic. Ceasul lui în această călătorie estesoarele. Se deşteaptă odată cu răsăritul şi seculcă odată cu apusul. Nu uită să-şi înceapăziua, în acest paradis primitiv, prin a nota în

caietele sale în funcţie de poziţia soarelui. Înnaraţiunea În valea Sabaşei dăm peste unamurg meditativ, pândit de fantasmagoriicolosale şi de tăceri ţiuitoare, desenat de unliric îmbătat de contemplaţiuni extatice:

„Soarele dispăruse acum după munţiiBorcei şi numai câteva raze împrăştietetiveau încă cu aur marginile rupte ale nori-lor, care, în straturi lungi şi viorii, se întin-deau deasupra apusului; geana de azur lim-pede a cerului depărtat părea acum că sepleacă şi se uneşte cu geana de umbră apământu lui... S-ar fi zis că abisul închideporţile sale ae riene, aşăzate pe hotarăle din-tre noapte şi zi, sau că natura îşi pleacă, pen-

9

Calistrat Hogaș (I)

tru odihnă, ochiul său înflă cărat. Amurgulsării sosise pe înălţimi, iar din văi se ridicanoaptea cătră adâncurile largi ale văzduhu-lui; nici un glas nu se mai auzea, nici o miş-care nu să mai simţea. Firea întreagă îşipleca spre odihnă capul său. Cu privireapierdută în albastrele deşerturi ale cerului,stăteam pe prispă răzămat pe un cot; iarsufletul meu, ca discul mai greu al uneicumpene, se pleca, pe nesimţite, din lumeareală spre lumea visurilor şi a contemplaţiu-nii. Sunt momente, când fiinţa noastră semoaie, se topeşte, se împrăştie şi se perde înnemărginitul tot al lucrurilor; când sufletulnostru străbate pănă în cele mai ascunse şitainice fibre ale materiei inerte; când naturamoartă, galvanizată, parcă, de curentul viual pro priei noastre cugetări, pare a se înfiri-pa şi a trăi, în mod inconştient, viaţa scurtăa unui vis sau a unei colosale fantasmagorii.Tăcerea îmi ţiuia în urechi, iar privirea scân-teietoare a milioanelor de stele mă ţineaamorţit sub imperiul unei extatice contem-plaţiuni...”

Priveliştile răsăritului şi ale apusului serepetă în discursul îndrăgostit al lui Hogaş şinu le putem cita pe toate. Sunt, toate, binelucrate (vreau să spun: bine scrise şi abilpuse în pagină), sunt frumoase, chiar dacăfrumuseţea lor se repetă şi, la lectură, dauun sentiment de saţietate şi, fatal, de mono-tonie. Monotonia frumosului abundent şirepetitiv. Spre a evita această impresie, săreproducem acest tablou în care se îngrămă-desc norii, se dezlănţuie stihiile naturii şi seporneşte un potop ceresc. Hogaş – amantulmarilor privelişti – se arată priceput şi înacest caz. Spiritul lui se declară mulţumit:

„Legiuni de nouri cu forme fantastice,râdicându-şi unul după altul fruntea lortivită cu aur, cuprinsese acum toată parteacerului dintre apus şi miază noapte; alţinouri răsăreau de la celelalte margini alecerului şi, parcă grăbiţi, veneau pe aripi devânturi să-şi deie întâlnire deasupra capete-lor noas tre, cu tovarăşii lor din apus; şi, deşipentru noi soarele mai păstra câteva dinrazele sale, deşi natura din jurul nostru nuse deşteptase încă din încreme nirea sa,totuşi umbre prevestitoare de rău învăluise-ră, şi un vuiet surd şi nehotărât frământa

depărtă rile zărilor. Eu am fost întotdeaunaamantul nestră mutat al marilor priveliştiale naturii şi, deşi eram încredinţat că nu voiavea nici un punct de razim împotriva dez-lănţuirii nebune a puterilor văzduhu lui,simţeam totuşi în sufletul meu o neînţeleasămulţumire. Nu cred să fi moştenit marelucru din firea vreunui erou antic; ştiu însăcă cumpăna sufletului meu e atât de simţi-toare, încât e de ajuns să arunci pe unul dindiscurile ei un grăunte de siguranţă, oricâtde mic, spre a hotărî precumpănirea curaju-lui asupra fricii; şi când te gândeşti că deastă dată, mă adăposteam sub o manta, carede atâtea ori înfruntase biruitor potopurilecereşti; când te gândeşti că mă umbreamsub o pălărie, care-şi râdea şi de ploaie, şi desoare – înţelege oricine că colosala tragediea naturii, pe care stihiile se pregăteau s-ojoace pe imensa scenă a văzduhurilor, scă-zuse în ochii mei la treapta unei drame ordi-nare şi nu aşteptam decât ca cortina să seridice...”

Observăm că natura începe să devinăpentru Hogaş un personaj, nu atât o suită depasaje. Un personaj care-i domină opera şinu-şi epuizează niciodată energiile şi întru-chipările. Luate în parte, fragmentele suntremarcabile, marchează o stare de spirit (anaratorului, recte: a scriptorului), dar şinumeroasele stări, feţe ale naturii în anotim-pul verii. Să nu pierdem din vedere căHogaş contemplă natura, cam din iuniepână la începutul toamnei. În pasajul repro-dus mai sus, reţinem, în afară de iubirea sapentru marile privelişti (mărturisită în maimulte rânduri), plăcerea lui literară de afixa, am putea spune, figurile naturii. Aiciprinde pregătirea ei pentru o furtunăromantică, dominată de umbre prevestitoa-re şi de alte semne cosmice. Peisagiştii dinliteratura secolului al XIX-lea au prezentatmereu asemenea momente apocaliptice dinviaţa naturii. Chiar seninul, idiliculAlecsandri descrie un codru devastat de for-ţele stihinice. Hogaş duce mai departeaceastă tradiţie şi fixează într-o paginăimaginea unui potop fantastic abătut asu-pra tihnitei, de regulă, Şeştina:

„Fulgere lungi de lumină frântă şi orbi-toare spin tecau adâncurile, fără răgaz; clo-

10

Eugen Simion

coteau văzduhu rile de tunete fără răstim-puri, iar piscurile depăr tate ale munţilorpăreau că se prăbuşesc sub trăsnetelecereşti; şi ploaia, cu picături dese şi mărun-te, biciuită de vijelie, ca o pânză fără sfârşit,se depăna pieziş din ceruri pe pământ.Axinia şi tovarăşul meu stăteau înghesuiţisub poclăzile lor vărgate şi apa ciuruia depe dânşii în toate părţile. După un ceas defrământare nebună a firii întregi, ploaiaîncepu a se rări şi vijelia a-şi ostoi furia ei;numai din depărtare se mai auzea glasulrăzleţ al câte unui tunet; zăbranicul deneguri se rărise, iar printre petele mari deazur ale cerurilor soarele începuse iarăşi atrimete pământului razele sale. Ca o armatăde fantome uriaşe, umbrele nourilor, grăbi-te şi uşoare, se strecurau din miazănoaptepeste Şeştina şi se pierdeau în miazăzi;boabe mari de ploaie limpede atârnau pefirele de iarbă şi, sub razele soarelui, Şeştinalua înfăţişarea unui verde şi înflorit covorbătut în diamante; o răcoare fra gedă şi cura-tă împrospăta întreaga fire.”

Ajuns, după ce trece prin această apoca-lipsă a naturii dezlănţuite, la schitulPărintelui Ghermănuţă, Hogaş cunoaşte alttip de spaţialitate şi, evident, altă stare despirit. Este pregătit să le înregistreze, cusmerenie (o smerenie bine lucrată stilistic!)în caietele sale. Aflăm, aici, liniştile apăsă-toare, tăcerile elocvente, adâncurile oarbe alenopţii, un farmec tainic şi murmurul rugăciu-nii călugărilor din aceste singurătăţi... Cândscrie despre ele, Hogaş renunţă la ironiacărturărească. Îşi dă pe faţă, repet, spiritullui liric, sensibil şi cumpănit. Din jurnalulsău de călătorie nu lipsesc şi scene din viaţacurentă şi, pe cât îi este posibil, face o pre-zentare a tipologiei lumii de la munte.Câteva scene se reţin, au valoare epică, la felpersonajele care animă acest amplu discursdescriptiv. Prozatorul are inteligenţa să-lpopuleze, din loc în loc, cu oamenii locului,fără a fi totdeauna un umorist bonom.Jupâneasa Zamfira, hangiţa de pe ValeaNegrei, este femeie frumoasă, iute, găteştebine şi în ochii ei se pot ghici lumini tainiceşi pasiuni arzătoare. Prozatorul îi face unportret pozitiv şi-i spune vorbe cu subtexterotic, la care brava, onesta Zamfira roşeşte

puţin şi-l dezarmează, cu propoziţii potrivi-te, pe vorbăreţ. Mulţumit de ospăţ şi încân-tat de înfăţişarea femeii de munte, naratorulcompletează portretul subiectiv cu o nouăprivelişte măreaţă. Un element însoţitor, oramă potrivită pentru chipul din tablou.Zamfira intră în galeria hangiţelor dinopera lui Sadoveanu. Mai înainte, călătorulpoposise la alt han şi, acolo, dăduse peste ohangiţă care-l pune pe fugă. La Gura-Dârmocului dă peste Ion Rusu, un uriaşalcoolic şi agresiv de care amantul MunţilorNeamţului scapă tot prin fugă. Natura pură,primordială, produce şi asemenea chipuri.Altădată poposeşte în casa a doi ţăranitineri şi nu poate să se odihnească din cauzainvaziei de ploşniţe. Fuga-i, şi în aceastăsituaţie, sănătoasă, eliberatoare. Halunga şiIlie Marcu sunt, în schimb, oameni de trea-bă, beau vârtos şi nu fac fapte necuvenite.Floricica este femeia-cariatidă, călătorul o ştiede mult, de când era mică, acum este mări-tată, are stil şi are o graţie ce pune în dificul-tate pe mai vârstnicul admirator. Tema luiIbrăileanu din Adela este anticipată în aceas-tă mică şi delicată nuvelă în care erosul estesugerat cu mare prudenţă. Abordându-l,prozatorul ţine să avertizeze:

„...Şi niciodată n-am întinat pe aceastăfemeie în noroiul murdar al simţurilor, şi n-am târât nici odată în vârtejul de dragostepângărită a sângelui ce clocoteşte în vinestricate şi păcătoase pe acest înger nefericit,icoana desăvârşită a dumnezeieştii frumu-seţi...” şi, mai departe, în notă accentuat me -lancolică, sugerând un Hogaş (mă rog, penaratorul său) sentimental, analist al uneiiubiri tăinuite şi a unei nefericiri asumate:

„Şi când rămăsei singur, nu ştiu dacădurerea, dezgustul de viaţă sau împietrirea,ce însoţeşte un trai făr’ de nădejde, năvălirăfiecare în parte, sau dacă toate deodatăpuseră stăpânire pe sufletul şi inima mea...Adică – mă gândeam eu – de ce soarta vitri-gă, dacă ne-a îndrumat viaţa pe cărărideose bite, n-a sfărâmat tot ea, încai, şi legă-turile neîn durate dintre două suflete neferi-cite? Sau poate voieşte soarta să afle de lamine şi de la Floricica, dacă în cumpăna vie-ţii, trag mai greu întocmirile omeneşti decâtcele dumnezeieşti?”

11

Calistrat Hogaș (I)

12

Depuis les années cinquante du sièclepassé, lorsque le Père Marie-DominiqueChenu s’interrogeait dans un livre intituléLa théologie est-elle une science? sur le statutepistémologique de la théologie, il est com-munément admis que le début de la moder-nité est marqué par une prise de distance àl’égard de la théologie, souveraine jusque-là. Cependant, il est plus juste de parler dereconfïguration que le savoir théologique,hérité de la scolastique, subit au contact,d’une part de nouveaux savoirs issus de lamodernité européenne (sociologie, anthro-

pologie, sciences politiques, sémiotique), etd’autre part de nouvelles lectures du textedes Écritures. Il s’agit évidemment d’unparcours historique, dont le développementnous indique à la fois le caractère de scienceet l’identité européenne de la théologie.

Avant le christianisme et au-delà del’Occident, quel sens peut-il y avoir à parlerde „théologie”? Pour le monde occidental,la démarche est génétique et comprend troisétapes importantes:

1. le passage de la philosophie antique àla théologie médiévale,

Msgr Ioan ROBULa théologie, science de Dieu etde l’homme: quelle place dans

l’Europe d’aujourd’hui?

Expunerea noastră îşi propune să ridice câteva probleme fundamentale legate de statutul epistemo-logic al teologiei în zilele noastre, ale postmodernităţii. Să recunoaştem de la bun început că moder-nitatea marchează o distanţă importantă faţă de teologie, până atunci suverană. Pentru lumea con-temporană, demersul faţă de teologie este unul genetic şi acesta cuprinde trei etape: trecerea filoso-fiei antice la teologia medievală; predarea teologiei în universităţile medievale scolastice; scolasticaajunge să forjeze, în cadrul unviersităţilor, prin filosofia clasică concepţiile omului şi ale societăţiiîn Europa. Azi, teologia este o ştiinţă în sensul modern al termenului, capabilă să producă un dis-curs nou asupra postmodernităţii, deoarece se află la originea ştiinţelor moderne ale omului şi a şti-inţelor sociale.Cuvinte-cheie: teologia, postmodernismul, ştiinţele sociale, scolastica, reconfigurarea teologiei.

Our speech aims to raise some fundamental issues related to the epistemological status of theologytoday, the times of postmodernity. Let us first recognize that modernity marks an important dis-tance from theology, till then sovereign. For the contemporary world, the approach to theology is agenetic one and it comprises three stages: the passage of ancient philosophy to medieval theology;the teaching theology in scholastic medieval universities; the scholastic is reaching to forge, withinthe universites, through classical philosophy, the man and society conceptions in Europe. Today,theology is a science in the modern sense of the term, being able to produce a new discourse on pos-tmodernity, because this is to the origin of modern human sciences and social sciences.Keywords: theology, posmodernity, social sciences, scholastics, reconfiguration of theology.

Abstract

Ioan ROBU (Monseniorul) ‒ Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti, e-mail: secretariat@arcb.ro

A gândiEuropa

2. l’enseignement dans les universitésmédiévales de la scolastique, comme corpusde savoir théologique: l’Europe est née jus-tement autour des universités qui ontaccueilli la théologie en tant que savoirsavant le plus important, soutenu aussi parle pouvoir politique

3. dans ce cadre universitaire, la scolas-tique parvient à forger à long terme, à tra-vers la philosophie classique, les concep-tions de l’homme et de la société en Europe,jusqu’à l’aube de la modernité. Ce fait aassuré le rôle important de la religion dansla société, ainsi que la reconnaissance et latransparence des positions religieuses par lasociété.

― Tout au long de son histoire, la théolo-gie s’est imposée comme science de Dieu,mais aussi comme science de l’homme et dela société par rapport à Dieu. Du point devue de la méthode et de ses objets, la théo-logie se trouve à l’origine de ce qu’on appel-le aujourd’hui l’interdisciplinarité. En effet,

la science de la théologie est une sourceinépuisable de savoir et de concepts, dontelle fut parfois dépossédée, sans qu’on luirende justice.

― Aujourd’hui, elle est une science dansle sens moderne du terme, capable de pro-duire un discours nouveau sur la postmo-dernité, puisqu’elle se trouve à l’origine dessciences modernes de l’homme et dessciences sociales. Ce rapport de genèse etd’échange est réciproque. Au cours des der-nières décennies, la théologie a subi desreconfigurations qu’il convient d’évoquerici, a côté des défis et des enjeux sociaux etculturels responsables de cette évolution.

La première particularité de ces reconfi-gurations réside dans le fait qu’elles per-mettent l’émergence de nouvelles formes dereprésentation du divin par le biais d’uneréflexion fondamentale sur le statut del’image et de la figure dans le champ plusspécifique de cette nouvelle « science expé-rimentale » que devient la mystique.

13

La Théologie, science de dieu et de l’homme

14

Msgr. Ioan Robu

L’étude de l’intériorité du sujet humain quivit une expérience religieuse trouve undébouché dans la psychologie et la psycha-nalyse, dont les précurseurs furent lesgrands mystiques de l’âge baroque (ThérèseD’Avila, Saint Jean de la Croix) ou de laBelle Époque (Sainte Thérèse de l’EnfantJésus). Les catégories d’intellect, d’intelligen-ce, de connaissance de soi, de comportement,penchant etc. sont empruntées à la philoso-phie de Saint Thomas D’Aquin, mais il esttout aussi vrai que la pastorale de l’Églisecherche aujourd’hui un appui auprès dessciences «exactes» de la pédagogie et de lapsychologie du sujet. Ces sciences ne peu-vent pas jouir d’une autonomie absolue parrapport à la théologie, mais seulementd’une autonomie relative là où elles recher-chent méthodiquement les moyens de susci-ter, aux divers âges et moments du dévelop-pement individuel et social, les dispositionsles plus favorables à la grâce.

Une autre reconfiguration majeure, peut-être la plus importante de notre époque,vient du rapport avec les sciences sociales.

Le lien génétique entre théologie et sciencessociales, telles la sociologie de la religion, l’an-thropologie, l’histoire des religions, les sciencespolitiques, est un bien acquis de toute évi-dence. Les disputes théologiques ont consti-tué comme on le sait un domaine importantde l’historiographie moderne qui a voulureprendre sur un mode critique et objecti-vant les développements de l’intelligencede la foi dans la confrontation des écoles etdes époques depuis l’origine même des pre-miers dépôts scripruraires. L’histoire desreligions (Religionsgeschichte) doit sa thé-matique disciplinaire aux comparaisonssystématiques entre différentes traditionsde pensée pendant l’Aufklàrung luthérienau XVIIIe siècle. N’oublions pas que lasociologie des religions s’est aventurée dansles terrains des raisonnements longuementmarqués par le moment scolastique, pourcomprendre les aboutissants sociaux duphénomène religieux. On peut citer ici lestravaux minutieux d’Emil Durkheim sur lanature sociale du phénomène religieux, lecas de Max Weber sur les affinités électivesentre le capitalisme et le protestantisme, le

cas d’Emil Poulat sur la crise modernistedans l’Église Catholique au tournant duXXe siècle ou encore celui de Gabriel LeBras sur l’importance sociale des pratiquesreligieuses. De son côté, l’anthropologie adès lors démultiplié l’observation desformes les plus syncrétiques de ces corréla-tions entre pensée des mystères et milieusocial et culturel.

Quelques observations s’imposent à cesujet: l’athéisme méthodologique dessciences sociales qui repoussait l’explicita-tion du surnaturel vers la théologie se voitrécemment remis en question par de nou-veaux travaux où l’observation attentive despratiques religieuses prend en compte unsujet lié à la transcendance et au mystère. Laquestion de la sécularisation en tant quesortie de la religion et mort de la théologies’est réorientée, depuis une vingtaine d’an-nées, vers une nouvelle approche du faitreligieux, tel que le conçoit la théologie.Dans ce sens, un tournant important estconstitué déjà par le livre de John Milbank,Theology and Social Theory: Against SecularReason (Blackwell, 1993). Milbank montreque les positions du sécularisme modernepeuvent être envisagées comme une sortede contre-théologie, dont les sources sont„l’hérésie” de Thomas Hobbes et la„conception païenne” sur le gouvernementintroduite par Machiavelli. En soutenantque seule la loi met des limites à la compé-tition des individus {la guerre de tous contretous), Thomas Hobbes a exalté le nominalis-me condamné par la scolastique médiévaleet aussi, très récemment, par le papeFrançois, lors de son intervention àl’Assemblée générale de l’ONU. Les enjeuxde la position théologique du pape Françoissont à chercher dans le sillage de la théolo-gie catholique contemporaine: réconcilier lanature humaine et la grâce divine, séparéespar la perspective nominaliste, visible dansla bureaucratisation excessive de nos socié-tés, trop souvent aveugles à la réalité desfaits. De même, la version „païenne” dugouvernement repose, selon Machiavel,tout comme celle des anciens Grecs etRomains, sur les habilités d’un dirigeantindifférent aux considérations morales et

soucieux de se maintenir au pouvoir, enmanipulant ses opposants. De nouveau, laréalité sociale, politique et économiqueactuelle nous fait voir l’échec de la moraledes vertus en l’absence de référence àl’Évangile, l’évanouissement de la confiancedes peuples dans la capacité des politiques,l’illusion fatale du pouvoir de l’apparence,au défi du réalisme de l’essence. Dans laréflexion d’une nouvelle théologie politiquerepose l’espoir d’une réponse aux défis denos sociétés, dans lesquelles les personnesen tant que citoyens trouvent la force dedéfendre la raison objective et le mystère dela grâce qui gouverne les actions, pour nepas succomber aux services du pouvoir etdes média.

Une dernière remarque à ce propos.L’Europe doit à la doctrine sociale del’Église Catholique, qu’on distingue dans lavision de ses pères fondateurs, fils de notreÉglise, les principes de subsidiarité et desolidarité. Il est grand temps d’agir selon lesprincipes de la théologie sociale et de recon-naître, derrières les mots banalisés de notrelangage quotidien (faute, solidarité, inspira-tion) les concepts forts de la théologie :péché, charité, grâce.

La troisième reconfiguration de la théo-logie repose sur son rapport avec lessciences humaines (philosophie, histoire,sémiotique et sciences du langage, anthro-pologie culturelle). On a beaucoup parlé desconflits et de la réconciliation entre la théo-logie et les sciences humaines. À ces nou-velles disciplines, la théologie a reproché deréduire le contenu de la foi soit à des pra-tiques socioculturelles, soit au langage, soitaux comportements sociaux. Par contre, lessciences humaines ont rétorqué que la théo-logie fait appel à l’argument de l’autorité, dela doxa dans la démarche de connaissance,recours jugé inacceptable dans la connais-sance moderne. Également, on reproche à lathéologie le manque de spécificité de saméthode.

Ce fut le Concile Vatican II qui montratrois orientations nouvelles de la théologie,destinées à mieux renforcer son identité parrapport aux sciences humaines et suscep-tibles d’apporter le rayonnement de la foi et

le renouveau de la vie chrétienne. La pre-mière réorientation réside dans une atten-tion toute nouvelle à l’anthropologie,magnifiquement exprimée par la pensée dupape Jean Paul IL Tous les chemins de l’Églisevont vers l’homme. Cette reconfigurationtrouve son point de départ dans le dialoguede la théologie avec le monde des êtreshumains. Dans cet esprit, le Pape François,dans son exhortation apostolique EvangeliiGaudium (La joie de l’Évangile) nous invite àun nouveau dialogue missionnaire pour «retrouver la fraîcheur originale del’Évangile », en cherchant « de nouvellesvoies » et « des méthodes créatives », et à nepas enfermer Jésus dans nos « schémasennuyeux ». Pour entamer ce dialogue, ilfaut renoncer à une „théologie de bureaurepliée” et ouvrir les portes d’une théologiequ’il définit comme connaissance juste”,capable de préserver son axe de vérité ettout ce que le génie historique du christia-nisme a apporté à notre civilisation.

La deuxième voie de rénover la théologieouverte par le Concile Vatican II est laréconciliation avec la philosophie, qui faitl’objet de l’encyclique Fides et ratio du papeJean Paul II. Dans le chapitre VI de cetteencyclique, le pape dit: La parole de Dieus’adresse à tout homme et sur toute la terre, etl’homme est naturellement philosophe. Pour sapart, la théologie, en tant qu ‘élaboration réflexi-ve et scientifique de l’intelligence de cette paroleà la lumière de la foi, ne peut pas s’abstenir d’en-trer en relation avec la philosophie élaborée effec-tivement au long de l’histoire, pour certains deses développements comme pour l’accomplisse-ment de ses tâches spécifiques. Les deux prin-cipes méthodologiques spécifiques à lathéologie: auditus fidei et intellectus fidei nousindiquent le rapport entre l’appropriationde la Révélation, telle qu’elle nous a ététransmise à travers les Saintes Écritures, latradition et le magistère de l’Église et lesexigences spécifiques de la pensée. Pourconduire à la connaissance de la foi, on doitrecourir, nous dit le pape Jean Paul II, à laréflexivité spéculative de la philosophie,sans jamais oublier le but salvifique d’unetelle connaissance.

Enfin, la troisième voie de renouvelle-ment de la théologie par rapport aux

15

La Théologie, science de dieu et de l’homme

sciences humaines est le dialogue des reli-gions et des cultures. Ainsi, le Concile acomplètement changé la vision sur le dia-logue interreligieux et sur la capacité del’Évangile de fertiliser les cultures les plusdiverses. Aujourd’hui, les sociétés euro-péennes ont cessé d’être mono culturelles: lamigration à l’intérieur des frontières euro-péennes, mais aussi l’apport venu del’Afrique, de l’Orient et de l’Asie sont entrain de changer définitivement le tissu cul-turel et religieux de notre continent, autre-fois gouverné par l’hégémonie des Égliseschrétiennes. Ce nouveau phénomène repré-sente également une occasion importantepour repenser la place de la théologie dansles universités de notre continent, dans lespays où elle est présente, y compris laRoumanie. L’urgence de nouvelles poli-tiques de religion/religieuses qui doiventprendre en compte le pluralisme religieux aconduit à une réorientation de la théologie,en tant que discipline de l’éducation. Le dia-logue interdisciplinaire et l’association avec

les sciences de la religion sont les modalitésles plus fréquentes d’accommoder la théolo-gie à un milieu sécularisé et multiculturel.Néanmoins, reste le souci de préserverl’identité forte de la théologie et de ne pasfluidiser les contours de son champ desavoir, au contact des sciences avec les-quelles elle entretient de rapports de fami-liarité.

Voilà quelques défis qui concernent lathéologie en tant que science à vocation tousazimuts en Europe aujourd’hui. Dans leconcert des sciences, il est vrai que la théo-logie n’est plus comme autrefois la sciencedes sciences, mais l’orgue qui résonne avec leson des autres instruments. Mais, toutcomme l’orgue, elle reste le plus complexeet le plus profond instrument de connais-sance, et par conséquent, unique à sa façon.

Pour conclure, il convient peut-être derappeler les propos célèbres de Pascal: toutescience se fait avec de la foi. J’ajouterais: toutescience se fait avec de la foi dans la dignité de laraison humaine, don du Seigneur.

16

Msgr. Ioan Robu

17

În urma primului arbitraj de la Viena(02.11.1938), Ungaria horthystă anexa oparte din Slovacia (Felvidék), iar la mijlocullunii martie 1939 ocupă Ucraina Subcar pa -tică (Rutenia). Ungaria interbelică dorea,printr-o politică revizionistă, să obțină și ce -lelalte teritorii care aparținuseră Translei -thaniei, pe care le pierduse prin tratatul dela Trianon, dar în special Transilvania. Prin

al doilea arbitraj de la Viena, încheiat la 30august 1940, România a fost silită să cedezeaproape jumătate (43.492 km2) din Tran -silvania, în favoarea Ungariei horthyste.Potrivit recensământului din 1930, com -ponența etnică a populației din parteaanexată la Ungaria era: 49% români, 42%maghiari, 4.2% evrei și 2.5% germani, iar1.6% alte etnii.

Istorie

Emil BURZOTransilvania de Nord, la răscruce de drumuri

(1940-1945)

Articolul de faţă prezintă situaţia tenisonată menţinută în permanenţă de organizaţiile maghiareşi de conducătorii acestora, în încercarea de a acredita ideea că Transilvania trebuie să devine o con-federaţie autonomă, sau să aparţină, în viitor, statului maghiar. În pofida adevărului istoric, anumeroaselor documente statistice privitoare la componenţa etnică din regiune (prezente în articol)în perioada 1940-1954 noile forţe politice maghiare, reorganizate în pas cu desfăşurarea evenimen-telor de pe front, duc o intensă activitate de mistificarea a adevărului şi de influenţarea a factorilordecizionali (în speţă, conducerea politică a URSS) în sensul celor de mai sus. Arhivele secrete lamaghiare, româneşti şi sovietice sunt mărturii elocvente ale acestor campanii maghiare dirijate pemai multe planuri, care nu vor înceta nici după 12 iunie 1945, caând în mod official are loc reis-taurarea administraţiei rpmâneşti în regiune.Cuvinte-cheie: război, Transilvania, etnic, români, maghiari, armistiţiu, administraţie.

This article presents the tense situation permanently maintained by the Hungarian organizationsand by their leaders, in an attempt to accredit the idea that Transylvania must become an autono-mous confederation, or belong, in future, to the Hungarian state. In spite of the historical truth, ofnumerous statistic documents regarding the ethnic structure in the region (presented in the article)in the period 1940¬ – 1954, the new Hungarian political forces, reorganized in step with the unfol-ding with the events on the battlefront, develop an intense activity of mystification of the truth andof influencing the decision-making factors (especially the political leadership of Soviet Union) inthe sense of the above. The Hungarian, Romanian and Soviet secret archives are eloquent testimo-nials of these Hungarian campaigns conducted on several levels, which will not cease even after12th of June 1945, when the Romanian administration in the region reinstaurated.Keywords: war, Transylvania, ethnic, Romanians, Hungarians, armistice, administration.

Abstract

Emil BURZO, fizician, profesor universitar, specialist în fizica corpului solid, membru titular alAcademiei Române, e-mail: office@fnsa.ro.

18

Emil Burzo

Cercurile maghiare au căutat să justificeapartenența Transilvaniei de Nord laUngaria. Astfel, în contextul politic din anul1940, s-a elaborat teza potrivit căreia dinpunct de vedere istoric, etno-demografic,economic sau geographic, spațiul transilvanar putea fi divizat într-o parte de nord, carear fi „ungurească” și o parte de sud, repre-zentând restul. Această teză este prezentatăde contele Pal Teleki, geograf, prim-minis-tru al Ungariei, în anul 1940 în volumulSiebenbürgen [1] și preluată de istoriculMakkai Laszlo în cartea Istoria Tran -silvaniei, ediția în limba maghiară, 1944 șirespectiv franceză „Histoire de Transil -vanie”, 1946 [2]. Falsitatea teoriei esteevidentă, componenta etnică româneascăfiind majoritară pe acest teritoriu așa cumreiese din primele recensăminte. Pentruaceasta, vom reda câteva date din lucrărileistoricului David Prodan [3, 4]. Conscripțiadin anul 1553 arată că în domeniul cetățiiCiceu erau un număr de 54 sate din care 41românești, iar în domeniul cetății Gherla,din cele 23 de sate, 10 erau românești, 4săsești precum și 9 ungurești sau amesteca-te etnic. Domeniul Cetății Chioar, în anul1556, îngloba 67 de sate din care 65românești, iar domeniul Cehu Silvanieiavea 43 de sate din care care 35 românești.În anul 1594, domeniul cetății Şimleu avea48 sate din care 37 românești. Teza lui Telekieste evident greșită, ca dealtfel șiargumentația plecând de la geografia regiu-nii pe care o consideră distinctă de restulTransilvaniei. Din păcate și astăzi aceastăteză este readusă pe tapet de unii politologimaghiari.

Ne propunem a trece succinct în revistăpentru început modul în care s-a luptat șiafirmat populația românească din Ardealulde Nord, trecut vremelnic sub ocupațiahorthystă, acțiuni în contradicție cu teza luiTeleki. La începutul lunii septembrie 1940se organizează la Cluj „Comunitatea Națio -nală a Românilor din Nordul Transilva -niei”, formațiune organizatorică conducă -toare a populației românești din Ardealulde Nord, președinte fiind ales EmilHațieganu [5]. Din nucleul organizatoricfăceau parte episcopii Iuliu Hossu și

Nicolae Colan, Vasile Hossu, Liviu Telea,Teodor Burzo etc… Activitatea acesteiorganizații s-a desfășurat, în paralel, pe treidirecții: confesională, cooperatistă și diplo -matică. În actele confidențiale ale prefectu-lui Cluj, 1940-1944 [6, 7] se menționează: „Sepoate constata că românii din Nordul Tran -silvaniei își construiesc aceste linii organizatori-ce cu mare succes, fără ca autoritățile noastre săfi conturbat până acum cu vreun folos unadintre ele”.

Comunitatea națională a românilor aorganizat consfătuiri, a întocmit liste alenedreptăților, a făcut recensământul celorrămași, etc. Într-un document aflat laArhivele Statului Cluj [6, 7] se arată că pelinie confesională „s-a reușit să se înlocuiascăpreoții refugiați cu alții tineri, hirotonisiți dupădoi ani de teologie. Ca urmare, nici un sat româ-nesc nu a rămas fără conducător spiritual maimult de câteva săptămâni sau luni”. Raportulconsemna faptul că prelații de rang superiorcolindau satele românești, stăteau de vorbăcu masele de țărani, îi iluminau, îi îndem-nau la rezistență, îi încurajau. Spre exem-plu, cităm dintr-o cuvântare a episcopuluiIuliu Hossu „În ceasul întunecării să ținem suslumina lui Hristos ca să lumineze tuturor. Pevalurile tulburi ale veacului, pășește și aziMântuitorul Isus și îndeamnă cu dumnezeiesccuvânt de îmbărbătare, pe cei înfricoșați demoarte: Nu vă temeți, Eu sunt” [8]. Într-un altraport al autorităților maghiare [6, 7] seexprimă îngrijorarea deoarece „nu se vădurmele neînțelegerilor dintre cele două confesiu-ni”. Această tensiune, continua raportul, „artrebui să o menținem chiar cu prețul unor sacri-ficii sau să o declanșăm artificial”.

Agentul securității, cu numele de codPopan Virgil, la data de 06.03.1968 scria într-un raport „Pe timpul ocupației maghiare aArdealului de Nord, episcopul Hossu a fost înraporturi de prietenie și colaborare cu episcopulortodox Nicolae Colan și împreună au servitcauza românească, atât personal cât și prinpreoții din subordine care erau în contact cumasele populare” [9]. A ajutat pe episcopulNicolae Colan, trimițând credincioșii greco-catolici la Catedrala Ortodoxă și care era„amenințată din lipsă de credincioși să fiesuspendată”. Era o perioadă în care episco-

19

Transilvania de Nord, la răscruce de drumuri (1940-1945)

pul Iuliu Hossu ajută pe cei loviți, ajutămaterial pe studenții români, se implică înajutorarea evreilor după cum aprecia rabi-nul Moshe Carmilly.

Comunitatea Națională a Românilor aorganizat reuniunea „Mariana” a tineretu-lui universitar în anul 1941. S-a trecut laorganizarea filialelor Comunității Națio -nale a Românilor. Spre exemplu, la data de07.03.1943, în prezența lui Emil Hațieganu,s-a constituit organizația locală Bistrița,conducerea acesteia fiind formată din VasileButa, Gabriel Ceoca și Nicolae Pop. Acțiuniasemănătoare au avut loc și în alte județe.Au fost mobilizați avocați români pentru aapăra în procese pe cei neajutorați, ca spreexemplu pe cei loviți prin decretul 1940/41al Ministerului de Externe maghiar (februa-rie 1941), care a instituit revizuirea reformeiagrare după primul război mondial.

S-au organizat totodată acțiuni cultural-artistice. Astfel, în anul 1942 s-au prezentat14 conferințe, au avut loc 12 concerte, 13repre zentații teatrale, 14 sărbători șiexpoziții de arte plastice la Cluj, Bistrița,Năsăud, Satu Mare sau Dumbrăvița (BaiaMare). În același an s-au tipărit 7 calendarepopulare, 2 anuare, câte 2 lucrări de folclorși respectiv, de versuri, 8 cărți cu caracterreligios, etc [10]. În 1941, la inițiativapreoților din satele românești s-a cerutînființarea unor școli confesionale în limbaromână (55 greco-catolice, 25 ortodoxe). Aufost remise nenumărate memorii ambasadeiRomâniei la Budapesta, în care sunt descri-se nedreptățile suferite de români [7].

Primul ministru al Ungariei, într-o notădatată 11 iunie 1942, se plângea că „publi -cațiile românești nu sunt cenzurate cu destulăeficiență”. S-a trecut la arestări și condam-nări ale unor redactori și ziariști ai TribuneiArdealului. Spre exemplu GheorgheDăncuș a fost condamnat în noiembrie 1942la închisoare pentru vina de a fi publicatpoezia lui Coșbuc „Decebal către popor”.La 24.01.1942 au fost confiscate toate apara-tele de radio de la posesorii români.

Într-un raport din 28 mai 1941 alPartidului Ardelean, contele Béla Telekicerea „supravegherea strictă a românilor dinnordul Transilvaniei și reprimarea oricăror

tendințe din partea acestora” [11]. S-a consta-tat totodată „o adevărată febră printre români.Ei devin mai siguri pe ei, mai conștienți și demulte ori mai agresivi”[7]. Starea de spirit apopulației românești este redată sugestivîntr-un raport confidențial din anul 1943 alautorităților maghiare. „Nici azi nu se potîncadra în viața maghiară, nu frecventeazămanifestările naționale maghiare, nu sprijinănici o acțiune maghiară.”

În localități din județele Sălaj, Mara -mureș, Mureș-Turda, populația a reacționatcu atâta dârzenie în fața autorităților careîncercau să-i înroleze în companiile demuncă forțată, astfel încât a fost nevoie să seapeleze la armată. Numărul dezertorilorromâni din armata horthystă sau detașa -mentele de muncă, care se ascundeau înmunți, erau de câteva mii. S-au petrecutnenumărate crime, fiind împușcați cei carenu s-au prezentat la înrolare: Moișeni (Oaș),Săbișa (Baia Mare) etc... Se îngroașă numă-rul de partizani (Rona de Jos, Săliștea deSus, Giulești, Desești, Moisei, Valea Firizei,Târgu-Lăpuș, etc.)[12]. Referindu-se lamanifestările de conștiință națională aleromânilor, autoritățile horthyste constatautot mai des că „românii își țin religia, nudoresc sa-și uite limba, sperând la restaurareaRomâniei” [6].

Acțiunea de la 23 august 1944 a provocato vădită îngrijorare în rândul autoritățilormaghiare. În noaptea de 23/24 august 1944s-au emis intrucțiuni speciale privind ares-tarea și întemnițarea tuturor elementelorromânești suspecte. În orașul Sighet au fostarestate 23 persoane, iar în județul Ma ramureș 200 persoane. În județul Cluj s-au făcut multe arestări, românii fiindinternați în „Toloncz Ház” (lagăr).

Politica maghiară cu privire laTransilvania a evoluat, în perioada 1940-1945, în funcție de realitățile politice. Astfel,din raportul trimisului URSS în Turcia, S.P.Vinogradov către V. Molotov, la data de 7iulie 1943, rezultă că Ungaria este ne -mulțumită de partea din Transilvaniaprimită prin Dictatul de la Viena. Ungariadorește să obțină toată Transilvania și a otransforma intr-un stat „independent”inclus într-o confederație proiectată de

20

Emil Burzo

Ungaria și care să includă și Croația [13].Odată cu victoriile puterilor aliate și apro-pierea frontului de Ungaria, se observă oorientare spre ideologiile de stânga, sprecea comunistă. La data de 26 august 1944,guvernul de la Budapesta a trimis in -strucțiuni populației maghiare din Ardealulde Nord „pentru cazul în care Transilvania deNord ar fi fost ocupată de trupele româno-ruse,maghiarii din Transilvania se pot organiza încadrul unui partid comunist, colaborând intensși chiar exagerat cu autoritățile rusești deocupație, supralicitând pe români”. În felulacesta ar putea obține simpatia autoritățilormilitare rusești, complicând reîncadrareaacesteia în statul român. Semnificativă estedeasemenea declarația unui deputat ma -ghiar la 08.09.1944. „Românii sunt convinși dereuniunea nordului Transilvaniei la România,iar populația maghiară este de părere că singuranoastră salvare constă în a ne orienta spre stân-ga”. Şi acest lucru s-a văzut; încă 6 luni dupăeliberarea Transilvaniei de Nord, elementalmaghiar care a aderat la partidele de stânga,în special comunist, dominând viațapolitică a acestei regiuni.

Documentele aflate în arhivele ruseștimenționează discuțiile care au avut loc înperioada 29.03-12.04.1944 dintre N.V.Novikov, trimisul URSS în Egipt și BarbuȘtirbei. Partea sovietică dorea ca Româniasă rupă alianța cu Germania, participareaarmatei române la război de partea aliaților,restabilirea graniței sovieto-române înconformitate cu tratatul din 1940, platarecompensărilor, eliberarea militarilor pri-zonieri. URSS se obliga să anuleze deciziade la Viena cu privire la Transilvania deNord. [13]

La Moscova, începând cu data de10.01.1944, când se prefigura că războiul cuGermania se apropie de final, își desfășoarăactivitatea Comisia NKID pentru pregătireatratatativelor de pace și ordine postbelică.La această data, Comisia se pronunță împo-triva formării oricărei federații de state. Înacest context, la data de 08.04.1941, unmembru al comisiei, Șuriț, este împotrivaunei posibile federații maghiaro-române-transilvane. Motivele prezentate au fost:melanjul de inamici ireconciliabili, precum

și îndoiala că odată formată aceastăconfederație va fi sub influența URSS. Ladata de 5.06.1944, Litvinov, președintelecomisiei menționată mai sus, constată căeste greu să găsești o rezolvare a problemeiArdealului de Nord care să satisfacă șiRomânia și Ungaria. Acesta afirma într-unraport că „atribuirea Transilvaniei uneia saualteia dintre țări este posibilă numai după primi-rea unei asigurări solide de cooperare”. Dacă vafi imposibil de obținut o garanție fermă,continua acesta, „trebuie luat în calcul forma-rea unui stat Transilvan, independent de oricealianță sau federație. Cu o populație de peste 5milioane de oameni și o suprafață de peste100.000 km2, Transilvania va fi mai mare decâtmulte tări europene, având în plus resurse eco-nomice semnificative”. În ședința din08.06.1944, Litvinov propune două soluțiipentru rezolvarea problemei Transilvaniei:

1. Posibilitatea de retrocedare cătreRomânia, dacă se va renunța la reven-dicarea Basarabiei și Bucovinei și dacăacceptă exercitarea controlului sovie-tic asupra politicii viitoare a Ro -mâniei.

2. Până la realizarea acestui lucru avemposibilitatea de a transforma Tran sil -vania într-un stat independent pentruo anumită perioadă, dar poate rămâneindependent și pentru o lungă perioa-dă de timp, având în vedere că aceststat mic va trebui să aibă un protector,care poate fi doar Uniunea Sovietică[13].

Transilvania a avut astfel o situație incer-tă din punct de vedere administrativ. Operioadă de timp, după actul de la 23august 1944 și respectiv eliberarea acestuiteritoriu de sub dominația horthystă. Îndiscuțiile cu privire la armisițiu duse dePătrășcanu, Vișoianu și Dămăceanu cu V.M.Molotov și A.I. Vâșinschi din 31 august1944, Pătrășcanu insista „să se trimită cât decurând trupe românești în Transilvania pentru alupta contra germanilor. De aceea, continuăacesta, ar fi de dorit ca diviziile românești să nufie dezarmate”. Răspunsul lui V.M. Molotov afost evaziv. Delegația română revine cuaceeași solicitare și în 06.09.1944. V. Zorinpropune lui Vâșinschi, la data de 09.09.1944,

21

Transilvania de Nord, la răscruce de drumuri (1940-1945)

ca delegația română să rămână fărărăspuns. Semnarea armistițiului de cătreruși a fost tărăgănată până la data de12.09.1944. În Convenția de Armistițiu din12.09.1944, între Guvernul Român și Gu -vernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit șiStatelor Unite ale Americii, la punctul 19, seprevedea: „Guvernele Aliate socoteschotărârea Arbitrajului de la Viena cu privirela Transilvania, ca nulă și neavenită și suntde acord ca Transilvania (sau cea mai mareparte a ei) să fie restituită României subcondiția confirmării prin Tratatul de Pace șiGuvernul Sovietic este de accord ca forțelesovietice să ia parte în acest scop, înoperațiuni militare, conjugate cu România,contra Germaniei și Ungariei”. În art. 17 sespune că „administrația civilă românească esterestabilită pe întreg teritoriul României până lao distanță de linia frontului de minim 50-100km”. În anexa F, la art. 17, se stipulează însă„Comisia Aliată de control va instaura organesau secțiuni împuternicindu-le, respectiv, cuexecutarea de diferite funcțiuni”.

Toate aceste decizii au condus la diferiteinterpretări și aceastea s-au reflectat însituația politică și administrativă a Tran -silvaniei de Nord, care din toamna anului1944 până în primăvara anului 1945, a fostdeosebit de complexă. Prin legea nr. 487 din10 oct. 1944 s-a creat, de autoritățile de laBucurești, Comisariatul pentru Admi nis -trarea Transilvaniei Eliberate, cu misiuneade a administra această parte a României. Înfuncția de Înalt Comisar pentru Ad -ministrarea Transilvaniei eliberate a fostnumit dr. Ionel Pop, fost secretar al MariiAdunări Naționale de la Alba Iulia din 1Decembrie 1918. Sediul acestui comisariat aexistat mai mult la București, nefiindu-ipermisă stabilirea la Cluj.

Comuniștii maghiari și români se re po -ziționează, conform cu evoluția evenimen-telor politice și militare. La data de 16 oc -tombrie 1944 se înființează Uniunea Popu -lară Maghiară din România (MADOSZ). Osăptămână mai târziu, la data de 21 octom-brie 1944, se constituie la Cluj, ComitetulDemocratic din Ardealul de Nord, pe bazaacordului dintre P.C. (Pal Veres, LajosIordaki, Sandor Jakab) și PSD (Victor Pocol,

A.Wolff, Francis Bruder), MADOSZ, Fron -tul Plugarilor și alte câteva organizații maimici precum Gruparea Evreiască Anti -fascistă, Uniunea Patrioților, etc. ConsiliulDeocratic își schimbă, în scurt timp, denu-mirea în Frontul Național Democratic.

Comentând memoriul primit de la secre-tarul Comitetului regional al P.C.R. dinTransilvania de Nord, Goldberger, Comi -sarul Poporului pentru Afaceri Externe alRSSFR, A.I. Lavrentiev, propune lui A.I.Vâșinski, în decembrie 1944, înființarea uneiadministrații provizorii pentru Transilvaniade Nord. Printre alte propuneri făcute,cităm din acest document: „Organizarea unuiComisariat pentru problemele Transilvaniei deNord care să conducă organele administrative,economia, finanțele, etc. Conducerea acestuiComisariat trebuie numită de puterea militarăsovietică, chiar din rândul populației Tran -silvaniei de Nord”. În continuare se spune „Înprezent nu avem materiale care să răspundăexact ce parte a Transilvaniei de Nord ar urmasă fie retrocedată României și care parteUngariei” [13].

Administrația din Transilvania de Nord,începând cu 24 octombrie 1944, a fostcontrolată de Înaltul Comandament Aliat,în fapt de către Armata Sovietică. Aceastaadministra regiunea prin FND și apoi prinComitetul Executiv pentru Ardealul deNord al FND, care urmărea însă regionali-zarea Transilvaniei de Nord. Într-un raportcătre CC al P.C. din România, MiklosGoldberger afirma: „Comitetul regional ahotărât că este momentul adunării la Cluj, lasfârșitul lunii ianuarie a reprezentanților FNDdin toate județele. Am constatat, continuaacesta, că, comitetele formate ale FND au reușitsă schimbe prefecți, să ocupe funcțiile adminis-trative”. Conferința politică a FND pentruArdealul de Nord a început la Cluj în 12februarie 1945, prilej cu care s-a alesComitetul Executiv al FND, format dinpreședinte (Teodor Vescan), copreședinte(Lajos Jordaky), iar ca membri, TudorBugnariu, Francisc Bruder, Ianos Demeter șiMiklos Goldberger. Frontul Național De -mocratic a creat o structură administrativăasemănătoare unui guvern, constituindorgane de lucru precum: președinție,

administrație și sănătate, justiție șisiguranță, cultură, finanțe, economie, pre-cum și muncă și transporturi. Din punct devedere etnic, ungurii, prin FND, au ocupatfuncții adiministrative importante, domi-nând viața politică a Ardealului de Nord,timp de 6 luni.

Protocolul militar dintre ArmataRomână și cea Sovietică a fost semnat abiala 25 septembrie 1944, ceea ce a făcut caarmata română să se angajeze singură înluptele pentru eliberarea Transilvaniei,reușind ca până la începutul lunii septem-brie să respingă de pe teritoriul de atunci alRomâniei, până la frontiera vremelnicimpusă, trupele hitleristo-horthyste și sămențină la nord și la vest de Carpați, înTransilvania, un cap de pod pentru concen-trarea trupelor sovietice, în vedereaangajării acestora în luptă. În dimineața zilede 9 septembrie 1944, armata română a tre-cut la ofensivă. A eliberat sigură 872 delocalități, dintre care 8 orașe (SfântuGheorghe, Târgu-Mureș, Gherla, Zalău,Carei). În cooperare cu trupele sovietice, aparticipat efectiv la eliberarea orașelor Cluj,Oradea, Satu-Mare și Salonta.

Armata Română, după eliberarea locali -tăților menționate, a instalat autoritățile tri-mise de la București. Spre exemplu, laTârgu-Mureș, în prezența lui Ionel Pop estedesemnat ca prefect Dr. Victor Groza, iarprimar Dr. Petre Muscă, odată cu eliberareaorașului, la data de 28 septembrie 1944 [14].În perioada următoare (luna octombrie),din ordinul comandamentului sovietic, au -to ritățile române au fost nevoite să pără -sească orașul, acest lucru întâmplându-se șiin alte orașe, unde armata română a instalatautorități civile trimise de București.Edificatoare în acest sens este discuțiadintre A.I.Vâșinschi și primul ministru alRomâniei, la data de 12 noiembrie 1944.Primul ministru solicită o amânare a terme-nului de 24-48 ore pentru ca autoritățileromânești din întreaga Transilvanie săpărăsească acest teritoriu.

În colaborare cu Frontul Național De -mocrat înființat de comuniști, armatasovietică a instalat noi autorități, multedintre acestea implicând persoane care au

continuat activitatea pe aceleași funcții ca șiîn timpul ocupației maghiare. Astfel, laTârgu-Mureș îl regăsim primar tot pe Zsak,prim secretar la P.C. fiind Soos Iozsef.Pentru menținerea ordinii s-a format ogardă civilă (rongyosgarda), compusă dinmaghiari, mulți dintre ei cu un trecutdubios. Este edificatoare declarația prima-rului Zsak făcută la o ședință cu consilieriiorășenești: Eu, Zsak I. Adolf, declar că în foartescurt timp Ardealul de Sud va ajunge ca șiArdealul de Nord, unificându-se [14]. Acestamiza pe teza unui Ardeal independent, pre-conizat de cercurile comuniste maghiare,soluție aflată dealtfel și pe lista de propune-ri sovietice. Armata română a trebuit săpărăsească orașul Târgu-Mureș.

O situație similară întâlnim, spre exem-plu, la Cluj. La Cluj, comandamentul sovie-tic instalează la data de 10.10.1944 drept pri-mar pe Tudor Bugnariu, membru alPartidului Național Popular (partid debuzunar la P.C.) și apoi membru al P.C.Acesta era căsătorit din anul 1930 cu KatoBalázs, fiica unor bogați negustori evrei,care decedeză în anul 1950, din cauza leuce-miei. Tudor Bugnariu, cadru didactic laUniversitate, rămâne în teritoriul ocupat,soția sa scăpând de deportare, fiind căsăto -rită cu un creștin. În anul 1957, se recă -sătorește cu Ana Dorica Blaga.

După eliberarea Clujului de către armataromână împreună cu cea sovietică, la datade 11 octombrie 1944, armatei române i seinterzice să rămână în Cluj de către coman-dantul militar sovietic și de primărie, dealt-fel considerată anexă a acesteia. Într-un co -municat consemnat în Jurnalul Operaționalal Corpului Aerian Român se spune „a fostun prilej de mare bucurie pentru ostași șipopulația românească eliberarea Clujului”.Această bucurie a fost umbrită de faptul cănu au permis intrarea autorităților româneîn Cluj, precum și staționarea armatei româ-ne. Raportul Grupului 2 Vânători, dinoctombrie 1944, consemnează că unitățilemilitare nu sunt admise în Cluj. Populațiamaghiară declară la sosirea trupelor rusești„că demult au așteptat armatele sovietice elibe-ratoare, întrucât și ei sunt comuniști”.„Funcționarii unguri din administrația orașu -

22

Emil Burzo

lui se pronunță ca municipiului Cluj să i seacorde statut international” [15].

Față de situația politică complexă în carese afla Transilvania de Nord, la data de 17noiembrie 1944 se constituie „UniuneaDemocrată Română” (UDR), organism cemilita pentru integrarea Transilvaniei deNord la România [16]. Ca urmare a uneiMari Consfătuiri a Românilor Democrați,ținută în localul „Băncii Albina” din Cluj, lacare participă câteva sute de persoane, sealege un Comitet de conducere, reprezen-tant al tuturor instituțiilor românești și toateclasele sociale, format din 40 de membri(Biserica Ortodoxă Română, BisericaRomână Unită, meseriași și industriași, co -mercianți, țărani, medici, artiști, învățători,ziariști, ingineri, funcționari, tineret și pen-sionari). Președinte de onoare al Uniunii afost proclamat Emil Hațieganu, precum și

cei doi arhierei români: ÎPS Iuliu Hossu șiPS Nicolae Colan. Președinte este ales pro-fesorul Aurel Coza, iar ca secretariGheorghe Giurgiu, Gheorghe Ropan șiVasile Erdely. Pentru organizarea UDR peîntreg teritoriul Transilvaniei de Nord aufost propuși după dezbateri următoarelepersoane - Județul Cluj: Vasile Sava, GrigoreStrâmbu, Vasile Bolchiș, Tiberiu Bucșa și IonGiurgea; Someş: Iuliu Micșa, AlexandruCoroiu; Năsăud: dr. Mihăese, dr. Ceuca, dr.Mihăilaș, dr. Nicolae Pop; Satu Mare: VictorDernian, Stefan Anderko, protopopDragomir; Maramureș: Ioan Bilțiu Dăncuș;Sălaj: Emil Dernian, Sever Oros, protopopTrufas și Vaida; Mureș: dr. Ion Togănel, dr.Petre Muscă; Bihor: avocat Chiș, Gavril Stan,Petre Mărcușiu.

UDR, ca organizație politică reprezenta -tivă pentru comunitatea românească, ca

23

Transilvania de Nord, la răscruce de drumuri (1940-1945)

urmare a propuneriolor FND, a fost pusă însituația de a fi integrată în FND și de a creeastructuri guvernamentale paralele față decele ale statului român. În mod real,reprezentanții UDR au evitat, pe toată per-ioada funcționării acestei organizații, săparticipe la activitatea unui for de reprezen-tare politică alături de FND. Propunerilecomuniștilor, venite de la Teofil Vescan,Miklos Goldberger, Tudor Bugnariu sauAlexandru Jakab, pentru ca, colaborarea peplan administrativ, la nivelul județului Cluj,să devină una politică în cadrul unuiConsiliu Dirigent sau Comitet Executiv, aufost respinse de UDR. Acceptarea acestoraar fi însemnat crearea unei organizații poli-tice autonome și ar fi putut aduce numaicomplicații, de viitor, guvernului român înrezolvarea definitivă a problemei Ardea -lului de Nord. Înființarea unui ComitetCentral pentru Ardealul de Nord, „fie fățiș,fie deghizat, urmărea instituirea unei autonomiiregionale în teritoriile eliberate”. Declarațiileechivoce ale P.C. privind viitorul statut alArdealului de Nord, precum și propunerilede a deveni parte componentă a UniuniiSovietice erau strâns legate de formareaunei unități administrative pentru întregulArdeal de Nord. În istoriografia maghiară,în ultimii ani se acreditează ideea că afuncționat „un guvern provizoriu de coaliție”la Cluj, începând cu decembrie 1944 [17, 18],și deci un prim pas spre regionalizare, cuparticiparea tuturor forțelor politice. Acesteafirmații sunt întru totul neadevărate.

Pentru a ilustra problemele apărute întreUDR și FND, redăm unele pasaje din docu-mentele UDR aflate în fosta arhivă asecurității [16, 19]. La data de 14 decembrie1944, prof. Aurel Coza, președinte al UDR,declara „interese străine ascunse vor să secamufleze în organizații ce tind a se crea pentrua ajunge la o organizație autonomă provincial”.La aceeași dată, Teodor Burzo, PetreRebreanu și Liviu Lazăr arată că „delegațiiFND dau dovadă de o atitudine mereuseparatistă și șovină”.Din discuțiile dintredelegații FND și UDR din 30 decembrie1944, se desprinde faptul că reprezentanțiiUniunii Populare Maghiare din FND susținteze străine de Convenția de Armistițiu și

au interese vizibile contra românilor.Edificator pentru atitudinea FND îl conti-tuie pasajul, cu privire la cooperarea cuUDR, din raportul lui Miklos Golberger,prim secretar al P.C. din regiune, întocmit ladata de 30 decembrie 1944. Acesta spunea:„Colaborarea cu UDR a fost valabilă 3săptămâni, după care a început să ceară ca FNDsă declare deja azi Transilvania de Nord dreptpământ românesc” și continua „noi nu dorimsă facem o declarație care ar fi în contradicție cuplatforma externă a Uniunii Sovietice și aComisiei de Armistițiu”.

UDR a înființat comisii consultative cuatribuții pentru orașul Cluj. Acestea erauorganizate pe o structură asemănătoare cucele ale FND, în speranța că vor putea cola-bora cu acesta în administrarea orașuluiCluj. Pe de altă parte, ar fi avut de jucat unrol politic important dacă Transilvania deNord ar fi fost declarată independentă: Pre -ședinție: dr. Vasile Hossu, Iacob Tis; Admi -nistrație și sănătate: dr. Liviu Pop și dr. Gh.Ropan; Justiție și Siguranță: dr. Liviu Lazăr șidr. Alex Lucian; Cultură: prof. Aurel Coza;Finanțe: Ghircoiaș Valer; Economie: IoanBuzea și dr. Petre Rebreanu; Muncă și Trans -porturi: ing. Teodor Burzo, Virgil Bălosu.

Comisiile menționate au întocmit ra -poarte și propuneri concrete pentru rezol-varea situațiilor dificile în care se afla orașulCluj, consecință a războiului. Acestea aufost înaintate primăriei și comandantuluisovietic al orașului. Această structură a pro-testat pentru nedreptățile făcute comunitățiiromânești, ca de exemplu interzicereaapariției ziarului Tribuna Ardealului dindata de 30.01.1945, la propunerea FND.Acest ziar a luptat timp de 4 ani pentrucauza românilor în timpul ocupației hor-thyste, fără a fi sistat. În schimb, ziarulVilagosz a fost lăsat să lanseze în continuareatacuri și aluzii răuvoitoare la adresa româ-nilor.

Ilustrativ pentru atitudinea comuniștilorprivind situația Ardealului de Nord îl con-stituie raportul lui Miklos Golberger, primsecretar al Comitetului Regional din Cluj alP.C. Referindu-se la Transilvania, afirma„posibilitatea ca aceasta să treacă la Româniasau să treacă, sub conducerea unui guvern

24

Emil Burzo

25

Transilvania de Nord, la răscruce de drumuri (1940-1945)

democratic, la Ungaria”. În continuare spu-nea „Există și o a treia tendință, cu destul demulte motive pentru aceasta din partea ambelorpopoare, în special din partea muncitorilor…atât de o parte, cât și de cealaltă, ei vor oTransilvanie independentă, care având o granițăcomună cu Uniunea Sovietică să fie integrată înUniunea Sovietică”. Și continua, „este intere-santă discuția pe care am avut-o cu țăranii dinjudețul Sighet-Maramureș, unde se regăsesc celemai puternice reacții șovine românești, care aurăspuns la întrebarea: ce fac fără jandarmi”.Răspuns: „au plecat românașii noștri, totușimai bine fără de ei, pentru că au venit cu trais-tele goale, dar au plecat cu șase căruțe, luând cuei și căruțele și caii”.[13]

Referindu-se la alegerea delegațiilor dinTârgu-Mureș, la congresul sindicatelorunite din România, M. Goldberger spunea„s-a pus problema ca acești delegați să nu își deaacordul sub nici o formă la unirea Transilvanieide Nord cu România, să pună problemaindependenței Transilvaniei de Nord cu intențiade integrare ulterioară în Uniunea Sovietică”.Până la urmă această decizie a fost anulată.

Pe aceeași linie se înscrie și scrisoarea tri-misă de locuitorii din plasa Salard, primităla 25.08.1945 de S.A. Lozovski, adjunctulComisarului Poporului pentru AfaceriExterne al URSS. Scrisoarea, semnată de 200persoane, membrii ai P.C., PSD și FrontulPlugarilor, se referă tot la independențaArdealului de Nord. „În numele poporuluidin Transilvania, rugăm reprezentanții MarilorPuteri Aliate la Conferința de Pace să ia înconsiderare destinul special al Transilvaniei. Sicontinuă „Singurul mod de la opri lupta dintrecele două tări vecine din cauza Transilvaniei,precum și a asigura pacea și armonia, aconlucrării popoarelor, este aderarea ca stat inde-pendent la Uniunea Sovietică”.[13]

O situație deosebită a apărut în Mara -mureș. Ne vom referi succint la problemelepuse populației românești din acest colț dețară, care se opunea vehement integrării laUcraina. Orașul Sighet a fost eliberat la datade 17 octombrie 1944 de către ArmataSovietică. Comandamentul acesteia a numito administrație locală românească, domi -nată de Consiliul Național Român (CNR),președintele acestuia Dr. Ioan Bilțiu, Drăguș

fiind numit primar. CNR va intra curând îndivergență cu Consiliul Ruteno-Maghiardin Maramureș. La data de 8 noiembrie1944, Înaltul Comandament Sovietic a datordin ca trupele române și jandarmeria să seretragă din județul Maramureș. În acestecondiții, minoritățile maghiară, rutenă șievreiască au adus în fruntea județului unucrainian, Ion Odovichiuk. S-au formatcomitete populare locale, cele mai multeconduse de ucrainieni și unguri și unComitet Județean al Poporului. Prefectulromân este silit să demisioneze. La data de20.01.1945, se organizează un miting laSighet, susținut doar de minorități, prilej cucare Maramureșul este declarat parte aURSS. Majoritatea funcționarilor români aufost înlăturați și au fost constituite organeadministrative și de ordine, formate numaidin ucrainieni, maghiari și evrei.

Populația română s-a mobilizat, adu-nând 70.000 de semnături în vederea reali-pirii Maramureșului la România. Rămașifără răspuns, în jur de 30.000 români de pevăile Izei, Vișeului, Tisei și Valea Mare aupornit spre Sighet pentru a instala oadministrație românească. Trupele sovieticeau tras focuri de avertisment, în schimbmilițiile ucrainiene au tras în oameni.Românii au ripostat și au căzut morți șirăniți. Aceste evenimente au fost relatate șide partea sovietică.

Din raportul contraamiralului V.L.Bogdenko și a consilierului politic S.A.Dangulov reies următoarele „La începutullunii februarie 1945, în orașul Sighet s-a depla-sat delegatul Radei Poporului din UcrainaSubcarpatică pentru a participa la pregătireaCongresului reprezentanților poporului, caretrebuiau să decidă cu privire la aderareajudețului Maramureș la Ucraina Subcarpatică.Congresul, care a avut loc la data de 04.02.1945,a adoptat manifestul de aderare. Deplasareareprezentanților Radei Poporului, ca și organi-zarea congresului au fost autorizate de CC al PCdin Ucraina și Departamentul Politic alFrontului al 4-lea Ucrainian. După aderareajudețului Maramureș la Ucraina Subcarpaticăși crearea organelor administrative, conducereaComitetului de delegați populari s-a făcut de laUjgorod. Acțiunile au fost aprobate de N.

26

Emil Burzo

Hrușciov”. În raport se menționeazăcomponența etnică a județului (74% români,18% ucrainieni, 7% maghiari, 1% altenaționalități) și a orașului Sighet (55%români, 32% maghiari, 10% ucrainieni, 3%alte naționalități) [13].

Cauzele reale ale revoltei sunt ascunseînsă de colonelul Fedorov, comandantsovietic al regiunii. Din raportul acestuiacătre organele superioare, pentru început semenționa că revolta armată a avut loc con-tra guvernului Groza, deși la acea dată nuera încă instalat. În raport se spunea: „Ladata de 5 martie 1945, cercurile române națio -nal-fasciste din orașul Sighet au intenționat săorganizeze o revoltă armată în oraș și în ținut cuscopul de a răsturna Comitetele Populare și de ainstaura dictatura naționalist-română”. Au to -rul raportului continua „Încercarea deinsurecție a fost împiedicată de măsurile luate deBrigada 27 de Căi Ferate, împreună cuautoritățile locale”. În raport se insinuatotodată că ar fi contribuit la această revoltăun apropiat al lui Maniu (Ilie Lazăr).

Din raportul contra-amiralului Bog -denko rezultă că la sfârșitul lui martie 1945,a sosit delegatul CC al PCR pentru Tran -sivania de Nord, Golberger, ce urmărea ins-taurarea administrației române. Acesta,neîndrăznind să-și asume responsabilitateapentru introducerea administrației româ -nești în Maramureș, preciza raportul, a ape-lat la Vasile Luca. Negocierile dintre orga-nele administrative impuse de Ucraina cuVasile Luca nu au avut succes. Raportulmenționa formarea unei structuri locale decătre Consiliul FND (32 delegați) cu prilejulunei ședințe la care a participat și VasileLuca. În satele cu populație ucrainiană aucontinuat sa-și exercite puterea ComitetelePopulare alese anterior. Se pare că aceastăacțiune de aderare a Maramureșului laUcraina, dispusă de N. Hrușciov nu a fostaprobată de Stalin, integrarea județului înRomânia făcându-se abia la data de 9 aprilie1945.

Ceremonia marcând începutul instalăriiadministrației românești în Transilvania deNord, a avut loc la Cluj, la data de 13 martie1945. La demonstrația la care au fostprezenți peste 1.000.000 de oameni, au par-

ticipat regele Mihai, dr. Petru Groza și A.I.Vâșinschi. Reprezentantul NKVD la acesteveniment raporta către Beria „regele a fostprimit cu entuziasm de către autoritățile dinTransilvania de Nord în sala primăriei”.[13]

Consiliul FND a fost desființat după ins-talarea deplină a administrației româneștiîn regiune, la data de 12 iunie 1945. Aceastăstructură a încercat să se suprapună și după06.03.1945 autorităților guvernamentale,continuând tendințele autonomiste expri-mate anterior, în contradicție cu pozițiileliderilor comuniști de la București. Cuaceastă dată este demis din funcția de pri-mar al Clujului, Tudor Bugnaru, iar luiTeofil Vescan i se retrag toate funcțiile deconducere din cadrul PCR.

Pe plan extern au loc mai multe încercăriale Ungariei de a se apropia de URSS, însperanța păstrării în componența sa aArdealului de Nord sau a unei părți a aces-tuia. De asemenea, se apelează la influențamigrației maghiare în țările vest-europeneși Statele Unite. Ne vom referi, în continua-re, doar la două acțiuni. Regentul Ungariei,Miklos Horthy, trimite o scrisoare lui I.V.Stalin în luna septembrie 1944 [13]. Dinacesta cităm „Pentru corectitudine, aș dori săvă informez că nicodată nu am venit să ocupămnici un centimetru din ceea ce nu ne aparțineade drept. În schimb, românii au ocupatBasarabia de la aliatul lor rus. Numai când în1940 am intenționat să punem capăt atitudiniimonstruoase față de populația maghiară dinTransilvania, românii din nou au cerut ajutor dela Germania, cerându-i lui Hitler să îi ajute săobțină cel puțin o parte din acest teritoriu prinarbitrajul de la Viena”. Menționăm totodată șidiscuția lui I.V. Stalin cu delegația guver na -mentală maghiară condusă de primulministru Nagy, din data de 10 aprilie 1946.Cu acest prilej, ministrul afacerilor externe,Gyöngyösi Ianos, prezenta lui I.V. Stalin ohartă pe care erau trecute noile hotarecorespunzătoare propunerilor ma ghiare laConferința de Pace. Se prevede ca 80.000km2 din teritoriul Transilvaniei să rămânăla România și 20.000 km2 să fie alipiți Un -gariei, incluzând orașele Satu-Mare, Oradeași Arad. Stalin își exprimă părerea că româ-nii nu vor fi de accord să cedeze o parte din

teritoriul lor Ungariei și guvernul român șiregele român ar fi obli gați să demisioneze înaceastă situație. Primul ministru Nagyrăspunde „guvernul maghiar nu ar regretadacă regele ar demisiona”.[13]

Falsitatea tezei celor „două jumătăți aleTransilvaniei” este clar evidențiată și prinnereușita Partidului Comunist din Tran -silvania de Nord și a organizațiilor sateliteacestuia, de a forma o conducere autonomăla nivel regional. Tendinței spre autonomie i

s-a opus cu vehemență populația româ -nească, prin organizația sa reprezentativă,UDR. Deși un asemenea organism politic,care să reflecte dorințele populației în între-gul său, nu s-a realizat, unii istorici maghia-ri scot în evidență și în prezent înțelegeriregionale, cu consecințe pe plan politic înacord cu teza lui Teleki a celor două părțiale Transilvaniei, precum și tendința spreautonomie a Ardealului de Nord, în perioa-da 1944-1945 [17, 18].

27

Transilvania de Nord, la răscruce de drumuri (1940-1945)

Bibliografie1. Paul Graf Teleki în volumul Sieben -

bürgen, Budapest, Athenaeum, 19402. Makkai László, Erdély története,

Budapest, 1944 şi Histoire deTransilvanie, Budapest-Paris, 1946

3. D. Prodan, Iobăgia în Transilvania însec XVI-lea, Bucureşti, 1968

4. N. Edroiu, Teza ungară a celor „douăjumătăţi” ale Transilvaniei, EdituraArdealul, Cluj-Napoca, 2012

5. Ziarul „Timpul”, 11 septembrie 19406. Arhivele Statului Cluj, Fond Prefectura

Judeţului Cluj, Acte confidenţiale aleprefectului, dosar nr. 4

7. Gh. Zaharia şi alţii, Rezistenţaanifascistă în partea de nord aTransilvaniei, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1974

8. V. Hossu, Vestitorul Sionului Româ -nesc, Editura Galaxia Gutenberg, 2011

9. S. Stoica, Cardinalul Iuliu Hossu îndosarele securităţii, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2016

10. J. Pusztai-Popovics, Román kultúr -űnnepélyek Eszak-Erdélyben 1940-1943,Pecs, 1943

11. *** Erdely a Magyar Képviselöházban,Cluj, 1942

12. D. Csatáry, Forgoszélben, Budapest,1968

13. O. Vinţeler (redactor), ProblemaTransilvană, Cluj-Napoca, 2014

14. I. Pop, Credinţă şi Apostolat, Târgu-Mureş, 2014

15. I.S. Nistor (redactor), Mituri şi Legendedin tradiţia multimilenară a Clujului,Casa Cărţii de Stiinţă, Cluj-Napoca,2012

16. V. Ţârău, Un oraş în tranziţie, AnuarulInstitutului Gh. Bariţiu, Tom XIV, p. 225,2006

17. I. Lipcsey, Romania and Transylvania inthe 20th Century, Budapest, 2004

18. M.Z. Nagy, G. Vincze (editor) Autono -mişti şi Centralişti, Enigmele unordecizii istorice. Transilvania de Norddin septembrie 1944 până în martie1945, Centrul de resurse pentru diver -sitate multiculturală, 2003

19. V. Lechinţan, Enciclopedia Clujului (V),Oraşul 30, 20 (2014)

28

Ce-a mai rămas, după venirea la Bucureşti,din artistul provenit de la Căscioarele? Ce-aţimai păstrat din amintirea templului de peGreaca? Aţi adus ceva din copilărie cu dum-neavoastră, aţi imortalizat în vreo operăamintirea copilului acelui sat din luncaDunării?

Mircia Dumitrescu: Am adus un singurlucru: respectul. În sat, popa era popă, chitcă veneau comuniştii şi-l băteau când li senăzărea... Nu ştiu de ce, nu făcuse nimic.Dar îl băteau pentru că era popă. Se ascun-dea săracul, fugea pe câmp, dar îl prindeaucei care veneau de la Olteniţa cu Jeep-ul. Îlurmăreau pe arături, aşa, îl înhăţau, apoi îllăsau acasă. Era o treabă legată de umilinţă.

Apoi, mi-a plăcut în acest sat al meu cândam ascultat pentru prima oară în viaţa meamuzică la radio. Tot la popă acasă se întâm-pla. N-am avut posibilitatea să-mi cumpărun radio adevărat decât târziu, din primabursă. Ţin minte că am cumpărat un radiocare costa 200 şi ceva de lei, în condiţiile încare mama avea leafa 300 şi ceva de lei. Nu-i o chestie de care să mă ruşinez, dar mama,biata de ea, câştiga puţin. Eu aveam 230 delei bursă, îi trimiteam ei, acasă, 200 lei, iarrestul îl păstram ca bani de buzunar.Aşadar, mi-am luat un radio «Pionierul» şiam ascultat muzică simfonică, foarte multămuzică simfonică. Aş putea recunoaşteorice arie veche încă de la primele acorduri.Nu mă descurc însă deloc cu muzica con-

Interviu

Dialogul cu academicianul Mircia Dumitrescu, grafician, pictor, sculptor, profesor universitar,doctor în arte vizuale, este un veritabil exerciţiu de sinceritate. Plonjoanele savuroase ale memo-riei nu sunt întrecute, poate, decât de cutremurătoarea poveste de viaţă şi de moarte a îndrăgituluiprieten Nichita Stănescu sau de aventura uluitoare a manuscriselor lui Mihai Eminescu.Cuvinte-cheie: pictură, grafică, arte frumoase, cultură, poezie, Nichita Stănescu, comunism,

regalitate, manuscrise, Eminescu.

Dialogue with academician Mircia Dumitrescu, graphic designer, painter, sculptor, universityprofessor, doctor of visual arts, is a genuine exercise of sincerity. The delightful memories are per-haps only surpassed by the emotional life and death story of his beloved friend Nichita Stănescu,or by the amazing adventure of Mihai Eminescu's manuscripts.Keywords: picture, graphics, fine arts, culture, poetry, Nichita Stănescu, communism, royalty,

manuscripts, Eminescu.

Abstract

Florian Saiu în dialog cu Mircia Dumitrescu

„Sistemul deînvăţământ din prezent

n-are busolă”

Mircia DUMITRESCU – grafician, pictor și sculptor român. Membru al Uniunii Artișrilor Plastici dinRomânia, Doctor în Arte Vizuale, Profesor universitar al Academiei de Arte Plastice "NicolaeGrigorescu", membru corespondent al Academiei Române (din 2013), e-mail: office@fnsa.ro

Florian SAIU, jurnalist, e-mail: florian.saiu@gmail.com

29

Sistemul de învățământ din prezent n-are busolă

temporană, e o gălăgie, o bătaie în tobe...Îmi provoacă rău de la stomac. În schimb,atunci când lucrez, mă delectez cu aceastămuzică simfonică. Ascult şi piese de teatru,aşa cum o făceam şi pe vremea studenţiei.

În ce perioadă aţi fost student?Am intrat din prima secundă la facultate,

nu se aştepta nimeni, pentru că eu am făcutun liceu de cultură generală, la «Neculce».Am prins ultima clasă de băieţi, am şi sufe-rit pentru că n-am făcut parte dintr-o clasămixtă. Dar, oricum, a fost şi o bucurie, pen-tru că, apoi, am avut noroc. Eram cu un anmai mare decât băieţii din viitoarele clasemixte, iar fetele se uitau mereu la băieţii maimari. Bine, eu arătam cam infantil, le-amlămurit mai greu că sunt cu un an maimare... Am avut însă profesori de primămână la «Neculce», foşti inspectori întrecele două războaie, detronaţi din facultăţi,din funcţiile de profesori universitari şi tri-mişi ‒ dacă nu la puşcărie ‒ la clasele mici,la licee. Tot la «Neculce» am avut un profe-sor la limba rusă, bine, nu era profesor, eraun instructor venit din Basarabia care ne

preda nouă limba rusă. Am făcut nouă ani şin-amînvăţat nimic. Nimic nu s-a prins demine. Şi mi-a părut, apoi, atât de rău...

Păi?Păi, mai târziu, pe la Universitate, profe-

sorul Schileru ne-a recitat «Demonul», deLermontov. Stătea pe scaun, picior pestepicior, în manieră rusă, aşa. M-a impresio-nat profund, am avut o strângere de inimă,pentru că suna atât de muzical... Iar eu nureuşişem să învăţ o boabă de rusă, păcat deatâtea ore. Am reuşit să trec totuşi la ora derusă cu noroc. Ţin minte că aveam pe stradăla mine un conte rus alb, care fugise deRevoluţia Rusă, iar în 1918 s-a refugiat înRomânia. Nevasta lui era contesă de rang I,rusoaică, pe care o furase cu calul, el fiindde rang inferior, un conte georgian. Dar afurat-o cu calul, o femeie superbă, înaltă. Elnu intra pe uşă, aşa era de mare. Fiul lor eraprieten cu mine, la fel de înalt, a făcutArhitectura. Aşa m-am apucat eu de arhi-tectură, în clasa a X-a. Doar că mi-am datseama că nu sunt bun la arhitectură, nu-mimergea mâna. De exemplu, se dădeau nişteteste atunci ‒ trebuia să desenezi nişte volu-te. Şi mâna mea putea să ducă linia foartebine până la jumătate de cerc. Atât. Pe cândfiul contesei făcea un cerc pe care-l duceapână la spirala închisă. Nu ştiu, îşi ţineamâna liberă. Eu nu puteam, nici acum nupot. Oricum, de la ei am învăţat să rup şi eupe ruseşte, cât să trec clasa. Tot de laOlsufiev, aşa-l chema pe prietenul meu, amprins drag de acuarelă. Făcuse nişte acuare-le nemaipomenite, în manieră expresionis-tă, aşa, cu nişte culori extraordinare, într-ocălătorie la mare. Mi-au plăcut, aşa am înce-put şi eu să desenez. Îmi spunea taică-su,care-şi câştiga existenţa traducând din mariiruşi: «Uite, aşa cum desenezi tu are logică,sunt culorile care trebuie, la locul lor. Dar lafi-miu nu se înţelege nimic!» Mă bucuramcă-i plac, dar eu, de fapt, muream de ciudă,pentru că aş fi vrut să-mi iasă şi mie galbe-nul acela deosebit sau albastrul acela ireal,dar nu-mi ieşeau, nu ştiam cum să le pun.Nici astăzi nu ştiu să le fac. Le pot gândi,dar, dacă nu le văd, nu pot să le fac. Totuşi,aprecierile contelui rus mi-au dat încredereşi, încet-încet, m-am apucat de desen.

30

Mircia Dumitrescu

A urmat examenul la Arte Plastice...Deşi mi se pusese în vedere că n-o să

intru, că e foarte greu, în inconştienţa meaam dat la «Plastice» şi vreau să spun că amintrat din prima. Mama voia să fac«Construcţiile», pentru că nu eram chiar aşatembel la matematică. Avantajul era că la«Plastice» se dădea examen mai devreme şi,dacă picai, puteai să încerci în altă parte.De-asta m-a şi lăsat mama să dau la«Plastice». Când m-am dus la Olsufiev-tatălşi i-am spus c-am intrat la «Arte», s-a uitatla mine cu respect, mă găsea interesant.Bine, muncisem foarte mult, cam şase orepe zi desenam în Piaţa Filantropia. Dese -nam peisaje. Bune, proaste, dar desenam. Şiacum sunt tot un om vizual, nu foarte inte-lectual. Din acest motiv îi şi cultiv pe scrii-tori, pentru că le fur ideile. Doamne, ceamintiri! Mai aveam un prieten pe stradă,sărăcuţul a murit la 24 de ani, de leucemie,imediat după ce a terminat facultatea. Cetragedie! Cum stătusem foarte mult cu el înacea perioadă a lui de suferinţă, am dezvol-tat o psihoză. Mi se părea că am făcut şi eulucemie şi dă-i cu analize, dă-i cu verificări!În acea vreme am citit Dostoievski, citeamfără oprire. Tocmai eu, care eram înnebunitdupă Balzac, am picat în mreaja scriitorilorruşi, pentru că, mai târziu, am atacat şi Tol -stoi. Erau condiţii grele, ţin minte că dor-meam încă, la acea vârstă, cu mama în pat.N-aveam posibilităţi, n-am fost vreun alin-tat.

Aveaţi un model de tată?Pe cine? Le aveam pe mama şi pe bunica.

Mama avea o teorie: «niciodată un copil nuva fi iubit de un tată străin». Era o idee deţărancă, sinceră. Şi bunica mea, care se căsă-torise la 16 ani şi avea deja două fete la 18, arămas, tânără fiind, fără bărbat. Buniculmeu a fost prizonier în Germania, unde a şimurit. Bunica mea nu s-a mai căsătorit nici -o dată, n-a acceptat această idee. Nici mamanu s-a mai căsătorit vreodată, deşi ambeleerau femei foarte frumoase. S-au sacrificatpentru copii. Mama a rămas văduvă la felde devreme... Avusese un soţ mai înstărit,pe când familia mamei era săracă. Să vedeţide ce n-am fost eu niciodată regalist.

De ce?Pentru că, atunci când s-au făcut împro-

prietăriri, s-a găsit un artificiu, iar familiilefără o pereche de boi, cum era şi a mea, n-auprimit pământ. Vreau să spun că, la noi însat, au primit pământ inclusiv familii alcăror cap nici măcar nu făcuse războiul. Iarnoi, cu eroi în familie, nu. Că or fi fost gre-şeli birocratice sau mai ştiu eu ce, cert e cănoi n-am primit pământ. Aici dau eu vinape rege, pentru că dat o lege, dar aceasta n-a fost clară. Bunica avea doar un pogon şijumătate şi a reuşit să ţină două fete la şcoa-lă cărând cu cobiliţa, 40 de kilometri, cerea-le. Nu mergea la Olteniţa cu trenul, pentrucă biletul i se părea scump. O tăia princrâng, pe jos, prin Vifor, Dudeşti... Vă daţiseama ce chin. Norocul a fost că satul eraaşezat pe malul lacului Greaca, bărbaţiimer geau şi pescuiau ‒ nu cu undiţa, ci cunăvodul ‒, iar bunica mergea la vecine, larude, ajuta la curăţatul peştilor şi îşi luaorice peşte avea nevoie. Lua cât putea, eradin belşug. La noi pe prispă stăteau peştii catutunul, înşiraţi, aşa, daţi cu sare. Iarna, astase mânca: peşte sărat, fript, saramură, mă -mă ligă. Era, deci, mâncare. Aveai peşte. Găi -na o mâncai doar la sărbători, iar porcul îltăiai o dată, iarna, şi-l puneai în garniţă. Ori -cum, baza era peştele, nu porcul sau găina.

Dar care este povestea templului de peGreaca? Povesteaţi undeva despre el...Acolo s-a întâmplat următoarea treabă:

nu e vorba despre un templu, aşa cum aînţeles lumea. Lacul Greaca avea o peninsu-lă, care, când se revărsa apa din Dunăre,devenea insulă. Acolo a fost o localitateneolitică, veche de 4.000 de ani, descoperităde domnul Valentin Dumitrescu, arheolog.Se presupune că el ar fi fost simpatizant almişcării legionare, a fost şi închis... Cert e căel a săpat în peninsulă când apele se retră-geau mult de tot, descoperind această cultu-ră. Îmi dau seama de ce au ales oameniiaceia, în neolitic, această regiune. Păi, ca şiţăranii din timpul meu, aveau mistreţi,aveau peşte, gâşte etc. La mine în sat, oame-nii dădeau drumul porcilor în peninsula aiaşi-i lăsau acolo. Nu le dădea nimeni nimicde mâncare. Unii ajungeau vieri... Eh, acolo,în peninsulă, s-au descoperit aceste aşezări

31

Sistemul de învățământ din prezent n-are busolă

lacustre şi un fel de altar, de 60 de centi-metri. Semăna cu reprezentările acelea dinfilmul Planeta maimuţelor. Era un fel decutie, cu creneluri stilizate, era o cutie fan-tastică. Toată lumea l-a considerat atuncidrept primul templu al omenirii, dar ce săspun... Mai târziu, când am vizitat şi eulocuri sacre, vechi de zeci de mii de ani, mi-am dat seama că noi, la acea oră, nu ştiammare luru despre cultura lumii.

Am dezvoltat mult timp o „civilizaţie vegeta-tivă”, după cum o numea Eliade...Ce pot să-ţi spun este că la mine, la

Căscioarele, nu a intrat mult timp nicidracu’. Păi, în Câmpia Română erau CodriiVlăsiei, cine putea să intre? Se pătrundea,probabil, puţin, pe apă. Oamenii fugeauimediat prin tuneluri vegetale, meşterite înpădure. În fine, nu cred că, dacă ridici ocatedrală în loc de un bordei, împământe-neşti locul. Este o chestie legată de bani şiorgoliu. Toate oraşele din Italia, de exem-plu, s-au dezvoltat ca cetăţi de sine stătătoa-re, singuratice. În Germania a fost la fel,inclusiv în Franţa...

Revenind la perioada studenţiei lui MirciaDumitrescu. Cum era studentul de atuncivăzut prin prisma celui de astăzi?Cred că studenţii de acum sunt la fel de

buni ca cei de pe vremea mea. Neno rocireaeste alta. Sistemul de învăţământ din pre-zent n-are busolă. La fel ca sistemul de sănă-tate. Să vă povestesc ceva. Tatăl meu a muritde tuberculoză şi mi-a dat şi mie microbul.Statul m-a trimis la Predeal, mi-a dat şihaine şi am stat acolo şase luni şi am învă-ţat. După aceea, m-a trimis trei luni laSinaia, gratis. Unii vorbsc despre comunismcu dispreţ, dar...

Mă scuzaţi că vă întrerup. Mircia Dumi -trescu nu este, poate, un exemplu potrivit.Dumneavoastră aţi dat ceva înapoi Ro -mâniei, dar sunt oameni, oameni mulţi, careau beneficiat de avantajele „egalitarismului”fără să întoarcă nimic ţării. Nu cred că trebuie să punem aşa proble-

ma. Statul român, când am intrat eu lafacultate, îmi dădea săptămânal bon demateriale, în funcţie de specializare. La

«Pictură» se dădeau culori în ulei, pensule,hârtie, pânză. La mine, la «Grafică», sedădeau, la fel, materiale. Când am terminatfacultatea rămăsesem cu o găleată de acua-rele pe care le-am împărţit copiilor săraci.Eh, în fiecare săptămână primeam materia-le. Acum nu se mai dă nimic, se duce fiecarestudent şi-şi cumpără. Îi costă enorm. O săzică lumea că sunt nostalgic, o să mă aoleas-că, dar eu povestesc ce-am trăit. Mama nuavea bani să-mi cumpere cele necesare. Euam lucrat în acuarelă pentru că pastila deacuarelă era un leu, pe când uleiul era zecelei. Nu puteam să scot banii ăştia. Aşa m-amobişnuit cu acuarela, devenind un bunacuarelist. Nu puteam să-i cer mamei banide ulei, ei, care avea 300 de lei pe lună. Amlucrat creion. Păi, ce, dacă iau gravurile luiRembrandt sunt la fel de fantastice ca pictu-rile lui! Este o artă de comunicare extraordi-nară. Din păcate, oamenii nu sunt pregătiţipentru grafică.

Atunci ce v-a dat încredere să mergeţi maideparte?Desenul mi-a dat încredere. Vedeţi, prin

culoare poţi să trişezi, mai pui o pată, ajungiîn decorativ, dă bine pe perete. Chiar dacăfaci greşeli. În desen însă nu poţi să minţi.Desenul desparte lumea. Dacă tragi o liniepe o foaie de hârtie, din momentul ăla tu ştiicare-i plinul şi care-i golul. Dacă tu tragi osingură linie pe foaia de hârtie, începi, defapt, să construieşti. După aia, dacă o cur-bezi, lumea se uită în partea închisă a obiec-tului. În momentul acela începe să aparăforma. Eşti ca un creator, eşti un Dumnezeupe foaia de hârtie. Aşadar, desenul estebaza. Am tras linia, rămâne haosul, liberta-tea într-o parte, iar în cealaltă parte începestrângerea formei, se naşte ceva. E nemaipo-menit, e un miracol! În tinereţe, nu-midădeam seama de asta, abia acum am înţe-les. Le-am explicat şi studenţilor mei că,după un singur punct pus în pagină, forţeleîncep să acţioneze. Dacă-l pui în centru, estabil. Dacă-l pui în stânga, deja parcurgidinspre dreapta un drum.

Dar de aici, de la acest punct, şi până la a rea-liza un desen e cale lungă. Muncă şi talent,deopotrivă.

32

Mircia Dumitrescu

Să nu vorbim despre acest aspect. Nici eunu înţelegeam cum potriveau Nichita,Simion sau Breban atât de bine cuvintele.Aşa cum căutăm noi liniile şi punctele potri-vite, aşa schimbau şi ei literele, cuvintele,până găseau perfecţiunea de moment. Păi,toată lumea spune că Nichita făcea poeziiocazionale. Este o minciună uluitoare.Nichita ştia. El avea în cap milioane de poe-zii, dar, dacă te vedea pe tine şi-i plăcea detine, îţi dedica o poezie. Dar el nu-ţi făceauna anume. O scotea din sertar şi-o spunea.Rămâneai fascinat. Aşa am păţit eu, cândmi-a dat Decalogul. Eu am crezut că l-a scospe loc, dar el deja ştia toată treaba... Într-ozi, ţin minte, a fost la un profesor de muzică,de la Liceul Enescu. Era ziua lui, era şi cuDora, trebuia să ajung şi eu. N-am ajuns.Toată chestia se întâmpla cu două luniînainte de moartea lui Nichita.

Se vedea că suferă?Niciodată nu s-a văitat de nimic. Eu pot

să spun că l-am internat la spital, cu un anînainte. Mi-a dat telefon, m-am dus, o dădu-se afară pe Dora, ca să n-o sperie... Mă luasepe mine, «curajosul»... Încă nu se căsătorise,avea masa aia rotundă, cu şase scaune, şisalteaua în faţa mesei. Din buză şi din limbăîi ţâşnea sângele de umpluse peretele.Atunci am văzut ce înseamnă boala de ficat.Am avut un prieten, l-am chemat, a venit cumaşina...

V-aţi speriat?N-arăt niciodată când mă sperii. Nici

Nichita nu era speriat. Părea ceva firesc.Ţâşnea sângele! Dacă vă uitaţi atent pepozele din acea perioadă, se pot observanişte crăpături în jurul buzelor, din faţă şidin lateral. Din această cauză nu-mi placacele poze, nu-i plăceau nici lui. Ne amin-teau de aceste ţâşnituri. Eh, umbla în tenişi,pe care nu putea să-i mai închidă. Aveapicioarele foarte umflate. Ţin minte că i-amfăcut o fotografie. Nichita era la masa rotun-dă, se reflecta într-un geam. Se observa şi unînger din plumb, pe balcon, un cadou de-almeu, primit de Nichita prin intermediul luiSorin Dumitrescu. Ce vremuri! Când ne-amcunoscut, mi-am rostit numele ‒ Mircia ‒ cu

«e», iar el, când a aflat că mă cheamă Mircia,cu «i», mi-a cerut buletinul. La ţară, laCăscioarele, mă trecuseră cu «i», deci aşamă chema. I-a plăcut mult asta. Mi-a spus:«Ăsta e nume, termină cu Mircea, pe tine techeamă Mircia, cu i»! În poeziile dedicatemie, apare numele meu scris şi cu trei de«i«, tocmai pentru a evidenţia acest lucru.Mă întorc iar la poezie. Nichita avea acestepoezii în el. Vedeţi, mi-a dat Decalogul cătreMircia, decalogul pe care eu l-am săpat înlemn. Era nemaipomenit. I l-am recitat la unmoment dat, după vreo doi ani, dar am gre-şit un cuvânt. M-a corectat pe loc. După doiani! El le rumega mult timp şi le ştia bine.De altfel, se reîntorcea la poezia vorbităpentru că ea îi dădea ritmurile şi auzul. Mi-a şi explicat: «Pot să fac poezie din văz,dar eu vreau s-o fac din auz»! Repet, nemai-pomenit! Poeziile pe care le scria cu dedica-ţie erau un dar. Când l-am întrebat dacă potscoate dedicaţia pentru mine, scrisă de elpentru Decalog, mi-a spus: «Cum îţi per-miţi? Păi, eu ţi-am modificat ţie vreo linie,vreun punct, din desenele pe care le-aicreat»? Atunci am priceput ce înseamnă res-pectul pentru un lucru.

Revenind la scena cu sângele ţâşnind dinbuzele lui Nichita... A venit vreun medic,cine v-a ajutat?Medic, pe dracu’! N-aveam nici maşină,

să ajungem la spital. Pe mine m-a surprinsasta, la câţi prieteni avea Nichita... N-a venitnici unul să ne ajute. Nici eu, nici el nuaveam carnete de conducere. Noroc cu unfost coleg de-ai mei de şcoală. L-am sunatpe-ăsta. «Vino repede!», zic, «să-l ducem peNichita la spital»! «Dar cine-i ăsta»?, m-aîntrebat omul. «Lasă asta, vino repede»! Avenit şi el ne-a dus la «Fundeni».

Dora nu v-a însoţit?Nu, pentru că o trimisese de acasă. Dora

a ajuns ulterior la spital. Moartea lui a fostatât de, cum să vă spun... Avusesem unprieten care s-a stins la fel, cu doar o săptă-mână înaintea lui Nichita. Omul tocmaidivorţase, îi luase nevasta şi copiii, şi casa.Începuse să bea mult şi, la un moment dat,alcoolizat şi suferind de frig, când fosta

33

Sistemul de învățământ din prezent n-are busolă

nevastă era plecată cu hăndrălăul ei, amiculacesta al meu s-a dus acasă de ziua unuiadintre copii. S-a aşezat pe scaun, a pus capulpe masă şi ăla a fost. Toată lumea credea cădoarme, dar el era mort. Şi cu Nichita s-aîntâmplat într-un mod asemănător... L-amscos de la morgă tot eu, împreună cu unprieten... Ce se întâmplă de fapt? La orga-nismele slăbite, din cauza frigului, se blo-chează muşchii intercostali. Aşa ne-auexplicat cei de la morgă, atunci când a pieritprietenul meu divorţat. Dar şi cu Nichita s-a întâmplat tot cam aşa. El a plecat lanunta lui Condeescu, la Severin. Frig petren, frig în cârciumă, iar frig pe tren, laîntoarcere. I s-au blocat şi lui muşchii inter-costali. Din această cauză şi spunea, bietulde el, «n-am aer, n-am aer». El a murit sufo-cat! Dacă-i dădeau oxigen, Nichita maitrăia!

Acestea au fost ultimele cuvinte ale luiNichita?«N-am aer, n-am aer».Vă lipseşte Nichita, vă lipsesc ieşirile, boemiaacelor întâlniri, a acelor timpuri? Ce i-aţi fispus dacă ar fi fost acum cu noi la masă?Doamne!, nimic. Eu n-aş fi vorbit, doar

l-aş fi ascultat. De altfel, cu el la masă, n-aveai cum să spui ceva. Nichita era ascul-tat.

Să vorbim şi despre manuscrisele luiEminescu. Care este, pe scurt, povestea lor,povestea manuscriselor?Nu este nici o poveste, este un adevăr.

Oamenii şi-au dat seama că înăuntrul loreste un pat germinativ. Exact cum eu des-enez în caiete. Acolo există lucruri pe care legândeşti şi le faci, e însăşi existenţa ta deartist. Pentru mine ‒ încep cu mine pentrucă sunt cel mai prost din toată această acţiu-ne cu manuscrisele lui Eminescu ‒ a fostfantastic, pentru că am avut şansa să vădcum corecta marele poet, în câţiva mili-metri, unele cuvinte sau versuri, cum reve-nea mereu. Dar, de fiecare dată, ridica şta-cheta, dădea o mai mare valoare versuluisau frazei. Scria deasupra rândului sau înlateral, corecta cu creion sau cerneală, în

funcţie de ce avea la îndemână. Putea să fiecreion de culoare roşie sau albastră, cernea-lă maronie, violet sau albastră... Pentrumine a fost ceva atât de fantastic pentru cămi se părea că în trezăresc mecansimul gân-dirii lui Emi nescu. Noica, pentru că el a fostprimul care a visat să publice manuscriselelui Emi nescu, era convins că, dacă româniile vor vedea, se vor schimba ca oameni. Vorînvăţa ce înseamnă respectul. Din păcate,după ce s-a reuşit publicarea lor, a picat unproces pe capul lui Eugen Simion. Ca săvedeţi ce respectuoşi sunt românii. A venitla DNA un individ a cărui adresă din bule-tin nici măcar nu exista, l-a reclamat pedomnul Simion. Eh, anchetatorii nu l-aucercetat mai întâi pe-ăsta, să vadă cine e, ce-i cu el. Nu! L-au anchetat întâi pe EugenSimion, l-au chinuit, l-au citat la DNA.Domnule, era preşedintele Academiei Ro -mâ ne. Pulicase manuscrisele lui Eminescu,nu pusese mâna pe un leu, nici nu văzusebanii. Banii erau viraţi în conturi, totul sepublica în Monitorul Oficial, existau chitan-ţe, dovezi. Degeaba! L-au târât în mizerie. Şicând te gândeşti că găsisem o tehnică impe-cabilă, care reducea la jumătate costurilepublicării acestor manuscrise.

În ce consta această tehnică?E prea complicat să-ţi explic. Când am

încercat s-o fac, în Academie, m-au între-rupt, pentru că nu pricepeau nimic. Eu credcă este foarte simplă, dar trebuie să ştii des-pre ce este vorba, să cunoşti termenii. Dacăvorbesc de tipar înalt, de exemplu, va trebuisă explic şi ce înseamnă tipar înalt. Dacăvorbesc despre offset, despre suprapunere,la fel... de ce n-a fost bună metoda offset?Pleşu i-a dat bani, un milion de lei, luiLiiceanu, ca să facă primul caiet. S-au datbanii, s-a muncit un an de zile, până cândLiiceanu şi-a dat seama că nu poate să facăacest caiet. Bine, n-a răspuns nimeni pentruacest eşec.

S-a risipit un milion de lei.Nu se pune problema aşa, a fost o expe-

rienţă... Când s-a reluat demersul, sub coor-donarea lui Eugen Simion, dânsul a apelatla mine. Eu ştiam deja ce metodă să folosesc

34

Mircia Dumitrescu

pentru a reuşi facsimilarea lor. Lucrasem şicu Petru Creţia înainte, care descoperise înaceste manuscrie 24 de poezii noi. L-amîntrebat, pentru că eram apropiaţi: «Păi,bine, cum adică ai descoperit 24 de poeziinoi? N-ai lucrat atâta vreme pe aceste caie-te? Cum de le-ai găsit abia acum?» Mi-aspus: «Mircia, în caietele astea sunt lucruricare nu se pot vedea prea uşor». Am desco-perit treaba aceasta. De exemplu: sub untext, la pagina 24 din primul volum, e un felde desen, care n-a apărut în ediţia luiPerpessicius. Eminescu folosea la aceavreme cerneală cu fier. Am crezut, iniţial, căsunt nişte rânduri mari în pagină, dar nuera aşa. Erau nişte desene, nişte linii careplecau cumva prin spate, care schimbau, defapt, formularea iniţială. Sunt multe astfelde detalii, eu am făcut ca manuscrisele să fiemai accesibile, dar rămân multe lucrurinedesluşite. Poate alţii vor înţelege mai binestudiind originalele. Eu am îndreptat undeera de îndreptat, pentru a se vedea mai bine.Cerneala se mai ştersese... Dar nu mă poateacuza nimeni de blasfemie, pentru că fiecarevolum al manuscriselor are un CD care păs-trează exact forma originală. Oricum, amfăcut o treabă bună. Mi s-a spus să merg săbrevetez această metodă a mea, dar pe minenu mă interezsează astfel de lucruri. M-ambucurat când mi-a spus domnul Simion cănici francezii n-au obţinut un asemenea suc-ces la ediţia Verlaine.

Şi, totuşi, au apărut multe comentarii răută-cioase...Ura pentru acest demers excepţional al

lui Eugen Simion a pornit, iniţial, tot de laICR, de la o fătucă de acolo, Ioana Bot.Inclusiv Nicolae Manolescu a avut niştecomentarii... În sensul că nu trebuia publi-cate aceste «maculatoare», aceste caiete lip-site de valoare. La rândul lui, Liiceanu aavut grijă să facă nişte hârtii în care se stipu-la că oricine reproduce, fără să-i plăteascălui, caietele eminesciene editate laHumanitas, va răspunde în faţa legii. Păi, ela făcut întâi hârtiile, dar n-a reuşit să scoatăcaietele! Ceva uluitor! Pe când noi le-amrealizat prin intermediul AcademieiRomâne, oricine are acces la ele, iar bibliote-

cile au primit toate cele treizeci si opt devolume gratuit. Toţi au fost împotriva luiEugen Simion, pentru că el a reuşit.

Domnule Mircia Dumitrescu, se făceau com-promisuri în comunism, compromisuri pen-tru a supravieţui?

Dragul meu, eu nu cred în compromi-suri. Dacă vrei să faci compromisuri, le facica să ai bani. Cum se fac şi astăzi. Lumea seîmparte în găşti, problema e dacă eşti saunu eşti om. Uită-te câţi dizidenţi avemastăzi, care numai curajoşi n-au fost încomunism! Ce se mai opuneau ei dictaturii,dar călătoreau pe rupte în Occident, înAmerica...

Încotro merge cultura românească acum?

Spre rău, rău de tot. În primul rând, numai există respect. Cei care vin, n-arată picde respect. În plus, aduc după ei forme dinafară, le preiau pur şi simplu.

Dar n-am fost, de-a lungul timpului, nişteimitatori?

Da, dar stăteam încă cu picioarele pepământul ăsta al nostru, ca Anteu. Se vor-bea de sufletul, de spiritul acesta românesc.Sigur, mai preluam şi din afară anumitemodele. Ce să zic, pe timpul meu, n-aveamvoie să ne uităm în cărţi, în albume dinafară. Pe unele le aveam în bibliotecă, dar lestudiam pe furiş.

Acum sunt şi cărţi, este şi voie să le deschizi,dar nu prea se mai citeşte...

Aşa e.

Cum s-a ajuns aici?

Acum au internet... Bine, îţi dau unexemplu. E ca şi cum ai putea intra înBiblioteca din Alexandria şi ai fi înconjuratde milioane de papirusuri. Ai şti spre ce raftsă te îndrepţi? Nu! Ai avea nevoie de unmagister, de un om instruit care să te îndru-me. Aşa e şi cu internetul acum. Găseştimulte lucruri bune, dar trebuie să ştii undeşi cum să cauţi. Internetul este exact ca obibliotecă imensă prin care te poţi plimba,dar, dacă n-ai un fir, te plimbi degeaba.

35

36

Către MIHAIL ANTONIADE

9 octomvrie 1936, Ilsenberg

Stimate D-le Antoniade,Nu ştiu dacă scrisoarea mea vă găseşte la

Bucureşti, cu toate că în octomvrie s-a sfâr-

şit vara. Sper că aţi petrecut bine vacanţa D-voastră. Noi, ca lucru extraordinar, am avuto vară atât de frumoasă, precum nici n-omai prea ţin minte doară anul războiului1914. Chiar până acuma de-abea la 6 octom-brie am avut prima zăpadă.

Document

Abstract

Livia Dymsza în corespondenţă

cu Mihail Antoniade(IV)

Articolul de faţă prezintă un istoric al etapelor editării scrierilor lui Titu Maiorescu, de la oarteacăruia s-au împlinit, în această lună, o sută de ani. Informaţiile focalizează pe documentele şimanuscrisele rămase de la Maiorescu şi moştenite de fiica sa, Livia (Maiorescu) Dymsza. În perioadaanilor ’20 şi ’30, Livia (Maiorescu) Dymsza s-a străduit să promoveze documentele literare prinintermediul revistei „Convorbiri literare” şi, mai ales, să reediteze scrierile ilustrulie ei părinte.Aceste strădanii fac obiectul corespondenţei prezentate începând cu numărul de faţă dintre Livia(Maiorescu) Dymsza şi Mihail Antoniade, fost student al lui Titu Maiorescu, cunoscut avocat şi omde cultură. Sunt prezentate profilurile intelectuale ale celor doi corespondenţi şi rolul determinatjucat de aceştia în editarea şi pregătirea pentru viitor a totalităţii operelor lăsate culturii române deTitu Maiorescu. Despre voluminoasa lor corespondenţă în legătură cu moştenirea spirituală maio-resciană nu s-a scris nimic până în prezent. Prin carcaterul lor inedit, scrisorile publicate acum înserial vor contribui la mai buna cunoaştere a personalităţii lui Titu Maiorescu şi, sub aspect edito-logic şi istorico-literar, la iluminarea contextului cultural, social şi politic în care au fost pregătitepentru apariţie.Cuvinte-cheie: Titu Maiorescu, documente, corespondenţă, jurnal, istorie literară, opere complete.

The present article records the history of preparing an edition of Titu Maiorescu’s writings tohonour the anniversary of one hundred years since his death. The information focuses on the docu-ments and manuscripts left by Maiorescu and inherited by his daughter, Livia (Maiorescu)Dymsza. During the 1920s and 30s, Livia (Maiorescu) Dymsza did her best to promote these lite-rary documents in the pages of the literary magazine „Convorbiri literare” and also to re-publishthe writings of her illustrious father. These efforts make up the substance of the correspondence thatwe now offer to our readers, starting with the present issue of our magazine, between Livia(Maiorescu) Dymsza and Mihail Antoniade, Titu Maiorescu’s former student, a well known attor-ney and a man of far-reaching culture. The article presents the intellectual profile of the two andthe major role they played in publishing and preparing for the future the massive oeuvre bestowedby Titu Maiorescu to Romanian culture. Nothing has been written so far on their correspondenceregarding Maiorescu’s spiritual legacy. These unknown letters, that we are now publishing for thefirst time, in installments, will facilitate a better understanding of Titu Maiorescu’s personality –and, from an editorial and historic-literary point of view, will shed new light on the cultural, socialand political context of their publication.Keywords: Titu Maiorescu, documents, correspondence, diary, literary history, complete works.

Livia Dymsza – Mihail Antoniade (IV)

Despre ceea ce aţi binevoit să luaţi sarci-na de a fi partea mea juridică în nefericitapublicare a Amintirilor D-lui Maiorescu,care, mulţumită felului moale al D-lui[Rădulescu-]Pogoneanu, intră în anul al 4-lea, v-aş ruga să binevoiţi a trece pe la Socecsă mai vedeţi şi D-voastră cum stau lucruri-le. D-l [Rădulescu-]Pogoneanu, în iunie, mi-a scris că volumul I e gata, dar deoareceîncepe sezonul verei, când să tipărescmanualele şcolare, se va pune în vânzare înseptemvrie. Poate într-adevăr s-a pus învânzare, însă D-L Rudinescu nemaifiindacolo, iar aceşti domni necunoscându-mă,am rămas fără exemplar. Degeaba am făcutsubtilităţi cu D-l Rudinescu, el a plecat iareu am rămas cu Galeriile „Lafayette”, căro-ra le pasă de Tipografia lor şi de literatură„comme de l’an 40”1. Poate s-ar putea stabiliacum care sunt cheltuielile pentru acelvolum. D-l Mehedinţi vecinic are daravericu ei, dar n-aş vrea să-l amestec în publica-rea aceasta, deoarece, în loc să colaborezeaceşti 2 oameni, cunoscând şi unul şi celălaltpe D-l Maiorescu, sunt într-un antagonism

foarte neplăcut unul faţă de celălalt. D-l[Rădulescu-]Pogoneanu critică aspru şinedrept biografia scurtă, dar foarte exactă alui Titu Maiorescu de C. Soveja, iar D-lMehedinţi găseşte pe D-l [Rădulescu-]P[ogoneanu] moale la lucru şi plin deambiţie personală... De ce o mai fi şi bazaco-nia Codului moralei profesiunei de Avocat.Adecă, când eşti om crescut mare, cu toatecalităţile şi năravurile tale, când te faci avo-cat ai să înveţi acel cod al moralei. Eşti saunu eşti om cumsecade – asta nu te învaţănici un „Cod” al statului. Da’ ce ciudată for-mulare: „Să interzice avocatului să meargăla partea adversă, să aibă raporturi cu ea”.Adecă, cum s-a făcut în procesele cele maimari, după o înverşunare grozavă, fiind laambele părţi avocaţi înţelepţi, au vorbitîmpreună şi au ajuns să termine lucrurile „àl’amiable”2 pentru mulţumirea tuturor – astasă fie interzis! Adecă, cum vine vorba asta,să tem de o venalitate atât de mare, încât sănu se facă „eine Bestechung”3? Mai bine arface statul să lase treburile acestea fiecăruiaşi să vază de treaba lui. Ce urât lucru a fost

37

38

Corespondenţă

excluderea D-lui Titulescu aşa cum a fostfăcută, din minister – ce-i drept, pe-aicea săspunea că la urmă cam prea ţinea cuSovietul rusesc, dar, oricum, e fel şi fel. Darce minune că să îndreptează biata lui soţie,ce zile a trăit ea. Dar ce spuneţi, de Spania –ce otravă comunismul sovietic. Ştiţi, nu potsă-nţeleg orbia unui popor faţă cu celălalt –dar n-au văzut diploma ţii, miniştrii ce sepetrece în Rusia? Adecă, experienţa unuiom a folosit ea vreodată altuia? Fiecare săcrede cu atât mai dibaci decât vecinul lui,încât crede că el n-o să păţească nimic. Îispui copilului: Lasă chibritul, te arzi. În sfâr-şit, îl laşi să se arză – atunci să fereşte.

Urâte, sunt lucrurile ce să petrec înSpania. Toţi anii ’17-’18, ’19 etc. îţi vin în min -te, cu toate grozăviile, cu toţi cunoscuţii şitoate rudele prăpădite în Rusia bolşevicilor.

„Dar să lăsăm toate, acestea”, cum totspunea răposatul Kalenderu – şi să vă rogsă primiţi salutările noastre, pentru D-voas-tră şi Doamna Antoniade. Să vă rog să nu-mi luaţi în nume de rău că vă supăr din nouşi să vă urăsc un început de lucru pentruînceputul anului de toamnă cu sănătate,energie şi linişte sufletească.

Livia Dymsza

1 Ca de ziua de ieri / de nu mai pot / nu le pasădeloc / nu se sin chisesc câtuşi de puţin (fr.).

2 În mod amiabil (fr. ).3 Vreo mituire / vreun act de corupţie (germ.).

Către LIVIA DYMSZA

Bucureşti, 21 octomvrie 1936

Prea stimată Doamnă Dymsza,Sunt fericit că vă pot da o vesta mai

bună: volumul I este în întregime cules. Are349 pagini. Nu s-a tras încă definitiv, pentrucă s-a aşteptat prefaţa Domnului[Rădulescu-]Pogoneanu.

A doua veste bună: este gata şi aceastăprefaţă. A fost scrisă în toamna aceasta şisăptămâna trecută am fost invitat, într-oseară, la D-l [Rădulescu-]Pogoneanu, carene-a cetit-o. Era de faţă şi D-l Mehedinţi. D-nii Tzigara[-Samurcaş] şi P.P. Negulescu,chemaţi şi ei, s-au scuzat, fiind bolnavi.

Prefaţa, încă în manuscris, avea o oareca-

re întindere şi am gă sit-o în nota cea maijustă, scrisă cu căldură, dar şi cu cumpătare,ea este un fel de comentar al însemnărilor.

De-acum înainte, greul este făcut. Avemsiguranţa apariţiei în cursul lui noiemvrie.Domnii de la Socec ştiu că mă ocup de inte-resele D-voastră şi mi-au făgăduit că primulexemplar ieşit vă va fi trimes în chiar ziua încare va fi gata. Preţul tot nu poate fi încă sta-bi lit, căci mai sunt de făcut socotelile cule-sului prefeţii şi efectu ării copertelor, broşa-tului etc.

Mă bucur că vara cea bună pe care aţiavut-o şi de faptul că Soa rele şi-a adusaminte anul acesta şi de fiii săi de la Miază-Noapte. La noi au fost călduri mari, ploi,dar şi secetă. Grânele bune, viile proaste şipolitica şi mai proastă. Văzând însă cummerg lucrurile şi în alte părţi, zău, ajungeromânul să creadă că nu este cel mai nebundupă faţa pământului.

Cusurul omenirii, actuale este că prea seagită mult, prea vrea să facă în fiecare zilucruri noi şi să schimbe faţa lumii.

Primiţi, vă rog, stimată DoamnăDymsza, bunele salutări ale soţi ei mele şitransmiteţi Domnişoarei cordiale amintiri.

Mihail Antoniade

Către E. LOVINESCU

Domnului EUGEN LOVINESCUStrada Câmpineanu 31, etajul I, Bucureşti

Publicând în cursul lunii aprilie 1937 înziarul „Adevărul” o serie de articole asupraÎnsemnărilor zilnice ale părintelui meu TituMaiorescu, tipărite subt îngrijirea D-lui I.Rădulescu-Pogoneanu, aţi găsit cu cale săreproduceţi pasaje întregi din acesteÎnsemnări..., precum şi mai toate facsimileleşi portretele cuprinse în volumul edi tat deLibrăria Socec la începutul anului 1937.

După prevederile Legii asupra proprietăţiiliterare şi artistice din 28 iunie 1923, publica-rea ce aţi făcut fără autorizaţia mea aduce ogravă atingere dreptului meu de proprieta-te asupra scrierilor părin telui meu şi asuprailustraţiilor cuprinse în volum.

Rezervându-mi dreptul de a cere aplica-rea sancţiunilor acestei legi, vă notific că, întemeiul dreptului ce-mi garantează legea,

39

Livia Dymsza – Mihail Antoniade (IV)

va interzic să publicaţi în volum şi să puneţiîn vânzare articolele D-voastră cuprinzândreproducerea pasagiilor şi gravurilor acăror proprietate îmi aparţine şi vă atragatenţia asupra pedepselor înscri se în art. 48şi următoarele din lege.

Primiţi, vă rog, asigurarea consideraţiu-nii mele.

Livia de Dymszanăscută Maiorescu

Către MIHAIL ANTONIADE

6 decemvrie 1937, Ilsenberg

Iată şi scrisoarea D-voastră, Stimate D-leAntoniade, iar a mea (a doua) a şi plecat –dar vedeţi, deoarece scrisorile noastre leduce un ţăran oarecare, mergând la târg casă-şi vânză (în anul acesta, pentru o sumăderizorie) purcelul sau vaca la Rokiszki – 35kilom[etri]), se întâmplă uneori sau că scri-soarea rămâne „poche restante”1, cum zicaici, sau că se pierde în noroiul drumului.

Bine, D-le Antoniade, oricum, au fostvreo 250 pag[ini] mari ministeriale scrisedestul de strâns, care au fost de tradus, iarD-l [Rădulescu-]Pogoneanu a fost numaivreo 6 săptămâni la Sinaia, după aceea, cuD-na, au dat sprijinul lor Congresului de laCracovia pentru îndrumarea moralităţiipentru tinerimea modernă. Poate congresu-rile de felul acesta aduc un fel de apropierepersonală între oamenii diferitelor naţiuni –asta, da –, dar de altminteri, „pio desiderio”2ca vorbele să fie altceva decât ce spuneaHamletul lui Shakespeare: „Words – words”3sau cum spunea, într-un mod zguduitor,Rossi: „parole, parole”4, marele actor venit şila Bucureşti cu trupa lui.

Nu ştiu dacă aveţi vreme să mai cetiţi şireviste din străinăta te. E în „Revue des deuxmonde”, 1 décembre, un articol al lui C-lede Romanones despre La Révolution enEspagne şi, ca întotdeauna, acum, în vremeadin urmă, „ce sont beaucoup de gamins de 18 à20 ans qui sont des «pistoleros»; cela est devenuun profession, un moyen de gagner sa vie. Pour50 pesetas ils sont prêts à dépêcher dans l’autremonde n’importe quelle victime désignée”5. Cepot „congresu rile” faţă de „pio desiderio” otinerime care aprinde cu voluptate

Biblioteca de la Oviedo? Credeţi D-voastrăcă trebuia „vitejie” ca să treci singură prinpăduri? Alta este „la psychologie”6 a omuluide la ţară, alta a omului din oraş. Vitejie atrebuit să ne întoarcem în casele „envahiespar les valets”7 după retragerea germanilorla 1918 şi venirea bolşevicilor la 1919-20 –care n-au lăsat un cui în pere te, nici ungeam de sticlă în geamurile casei, doarpădurile sunt lo cuite de iepuraşi, de veveri-ţe care se uită la tine cu ochii rotunji şimiraţi. Nu întâlneşti un pui de om de aiciuneori până la Rokiszki.

Mai puţin plăcute sunt satele cu beţivi.Alte districte, mai puţin la margineaLituaniei [...?] spre Siauliai (bine cunoscutdin război: Schaulau), unde șade fiica meamăritată, are de 6 luni pe 2 indivizi care, ca„Coroiul” român, vin înspre orele 5-6, cândse lasă noaptea, întreabă de proprietarulmo şiei, intră în odaie, apoi, cu 4 revolvereîn tinse spre fruntea oamenilor, îţi scuturătoată casa, luând ceasornice, argintărie etc.,spunând: „să nu vă fie frică, daţi-ne de mân-care şi tot ce aveţi, iar după 2 ceasuri dupăplecarea noastră, dar nu mai înainte, cărămâne un om să vă omoare, anunţaţi poli-ţiei”.

Au fost la o vară a noastră, la nepotulmeu, vându-se lemne şi luase 800 !! lits, carele şi depusese la bancă – de unde o ştiu ei?

A venit iarna – zăpadă, crivăţ –. Numaide s-ar potoli lumea. Ce ironie ar fi ca aceidoi oameni, Barthou şi regele Alexandru,care să străduiau să facă pacea pretutindeni,dacă ei ar fi un ferment pentru război.

Am cetit în „Univ[ersul]”, la o primire aD-lui Titulescu la gară, numele lui Arion.Nu cred să se fi înşelat „Univ[ersul]”; credmai degrabă că D-l [Rădulescu-]Pogoneanunu ştie, căci îmi scrie că nu e la Bucureşti.Presupun că în locul lui s-ar găsi cineva săvă trimeată acele 3 caiete rămase la mine.Cred că m-a înţeles D-l [Rădulescu-]Po -goneanu cum că eu sunt de părere neclintită,orişice ar fi păre rea D-sale, ca să nu fie omisnici un cuvânt de la începutul jurnalu lui.Evoluţia tânărului Therezianist e ele oimportanţă absolută. Alta e mai pe urmă „lagrisaille de la vie quotidienne”8, unde vă rog săscurtaţi orişice v-ar părea prea lung. Eu una

40

Corespondenţă

nu găsesc bine să nu fie dat totul nemţesc înApendice – dar să-nţelege, asta trebuie s-olas competenţei oamenilor de experienţă detipar. Dar fără textul autentic pierde dinautenticitate. Nu prea înţeleg de ce arîmpiedica aceste apendice vânzarea cărţii,că doar cu tipar mărunt 250-300 pagini scri-se nu e ceva atât de voluminos.

Aş vrea să ştiu cât a văzut din realitateavieţei de-aici D-na [Rădulescu-]Pogoneanu.O zi de toamnă prea frumoasă, „la vignevierge avec ses teintes pourpres”9, urcându-sepe balustrada balconului, o situaţie din celemai frumoasă (niciodată „une terre de rap-port”10).

Până aici e „natură” – mai departe e, ca laPopa Tanda lui Slavici, mâna harnică sauleneşă, căci cu 20 000 lei româneşti pe an,din care trebuie să mai plăteşti impoziteledestul de mari, îți poți sămăna tu singurflori, poţi să-fi aranjezi grădina – dar nici nupoţi avea nici grădinar, nici vizitiu; o femeiecare îţi mulge vaca, îţi aduce apă şi lemne şiîţi spală farfuriile, un om care îţi „atteler”11(nu ştiu – am uitat cuvântul românesc) calulşi îl hrănește. Pentru această funcţie are 2odăi, unde șade fără a plăti – „et c’esttout”12. Ce ştii să faci – o ai făcută, nicimăcar pâine nu poţi cumpăra – „self made”13– cam ca la colonizaţie din Canada.

Multe le-a învăţat omul în viaţa actuală,de care habar n-avea înainte. Je serais curieu-se de savoir jusqu’à quel point cela paraît „unevie normale”14.

Mulţumindu-vă pentru scrisoarea D-voastră, vă rog să primiţi salutările noastre„les plus cordiales”15.

Livia Dymsza

1 Post-restant (fr.).2 Dorinţă vană (ital.).3 Vorbe – vorbe (engl.).4 Vorbe, vorbe (ital).5 Există mulţi tineri vagabonzi între 18 şi 20 de

ani care sunt „pistoleros”; asta a devenit o pro-fesie, un mijloc obişnuit/normal de a-ţi câştigatraiul zilnic. Pentru 50 de pesetas, ei sunt gatasă trimită pe lumea cealaltă orice victimă ce le-a fost indicată (fr.).

6 Psihologia (fr.).7 Invadate/luate în stăpânire de servitori (fr.).8 Banalitatea/monotonia ternă a vieţii cotidiene

(fr.).

9 Viţa sălbatică în tonuri purpurii (fr.).10 Pământ cultivat pentru a aduce un profit (fr.).11. A înhăma. În context: un om care îţi înhamă

calul (fr.).12 Asta-i tot (fr.).13 Făcut de tine însuţi (engl.).14 Aş fi curioasă să ştiu care e limita până la care

asta poate fi socotită „o viaţă normală” (fr.).15 Cele mai prieteneşti (fr.).

Către MIHAIL ANTONIADE

KurtuvienaiSiaulin Apskr.Post Agent. Kurtuvienai

12 février 1938Stimate D-le Antoniade,Binevoiţi – o dată, când veţi trece pe-

acolo – a intra la Socec și a spune D-luiȘaraga să-mi trimeaţă: ce numesc ei Situațiavânzărei Însemnărilor... Când am fost laBucureşti în iunie, l-am în trebat, mi-a spusca de-abia în decemvrie îmi poate da răs-punsul exact. L-am rugat în ianuarie să-mizică, câte exemplare s-au vân dut. M-am alescu o tăcere absolută. Am mai scris în fevrua-rie, cu acelaşi succes. Ovreiul crede că îi cersocoteala – pe când vreau să ştiu dacă s-auvândut multe exemplare. Înţeleg că înainteaterminării publicaţii întregi nici nu poate fivorba de socoteală. Tot ovreiul rămâneovrei.

Păcat că, nevrând să-l jignesc pe D-lRudinescu, am rămas la Socec ca editură. D-l Rudinescu a plecat, ediţia întreagă, făgă-duită, desigur va rămâne baltă iar „LesGaleries Lafayette” au rămas ca edi ţia... N-aduce Anul ce aduce ceasul, cum zice româ-nul, iar neamţul zice: „Papier ist geduldig”1.Promulgaţie – jurăminte – de şi-ar puteaînchipui omul că e o activitate, din nenoroci-re, deocamdată, formală. Să ne vedem laaplicarea ei.

Nu-mi pot da sama ce fel de oameni aufost Goga şi cu Cuza, convinşi că astfel săpoată juca rolul unui Hitler sau Mussolini?Dar copii?

Dacă schimbările acestea ar atinge numaipersoana miniştrilor şi nu s-ar repercutapână la sergentul care stă înaintea caseiministeriale.

41

Livia Dymsza – Mihail Antoniade (IV)

Ce mult aş dori să ştiu că vă merge binecu sănătatea şi nu mai suferiţi ca în anul tre-cut.

Fiică-mea se joit à moi pour vous envoyeravec M-me Antoniade nos bien sincères saluta-tions2.

Pe aicea tot mai e zăpadă. Iarna nu sepoate despărţi de noi. Drumurile sunt gro-zave, încât mai suntem la fiică-mea mărita-tă.

Poate D-l [Rădulescu-]Pogoneanu va dala tipar volumul al 2-lea?

Livia Dymsza

Adresa mea actuală, pentru D-l Șaraga:Lituania, Madame de Dymsza, Siauliu

Apskr., Post. Agent Kurtuvienai.

1 Hârtia are răbdare (germ.).2 Mi se alătură, pentru a vă trimite, dumneavoastră

şi Doamnei Antoniade, salutările noastre celemai sincere (fr.).

Către MIHAIL ANTONIADESiulin Aspr. Post Agent KurtuvienaiLituania

13 fevruarie 1938

Stimate D-le Antoniade,Presupunând că de sărbători aţi plecat cu

Doamna Antoniade în străinătate, nu v-amtrimis urările noastre de Anul Nou, n-aşvrea însă să credeţi că nu ne-am gândit la D-voastră. Deoarece cred că a reînceput şi pen-tru D-voastră „Die tägliche Tretmühle”1, aşvrea – post festurn – să vă spun: La mulţi ani– dorindu-vă să vă treacă anul fără „înţepă-turi” – fie ele chiar ordonate de medicul celmai isteţ.

Nu e vorbă – fără sănătate, traiul omuluie destul de mărginit ca fericire. Avem o iar -nă cumplit de aspră – iar grămezile de zăpa-dă sunt fantastice. Coşurile (les cheminées)căsuţelor ţăranilor sunt la aceeaşi înălţi-me cu drumurile. Să-nţelege, nu pretutinde-nea.

Nu ştiu, cum vă simţiţi D-voastră subtnoul guvern? Privit de de parte, prin ochela-rii „Universului”, e de o îndrăzneală foarteproble matică ca rezultat. Poate am pierduteu simţământul adevărat pentru politică –

dar astfel nu ajungi departe, după părereamea. Ce ar fi zis D-l Maiorescu despre felulcum au fost evacuate căminele studenţilor?À la2 Hitler – Stalin.

Dar nu vreau să vă comunic părerilemele. Vroiam să vă transmit, D-voastră şi D-nei Antoniade, nos bien sincerès voeux pour19383 .

Livia Dymsza

1 Vârtejul treburilor zilnice (germ.).2 În maniera lui (fr.).3 Sincerele noastre urări pentru 1938 (fr.).

Către MIHAIL ANTONIADE14 III ’38, Kurtovienai

Stimate D-le Antoniade,Lăsaţi-l în pace pe bietul om. A fost grav

bolnav săracul de el. Primesc în momentulde faţă o scrisoare, că de-abia s-a sculat. Darce ziceţi, c’est le cas de dire1 – n-aduce anul ceaduce ceasul. Să ne ferească Dumnezeu deZeul Mars.

Mulţumiri şi scuze,L. Dymsza

1 E cazul să recunoaştem că / Ce bine se potrivescaceste vorbe (fr.).

Către MIHAIL ANTONIADE

7 avril 1938, Kurtovienai

Stimate D-le Antoniade,Apropiindu-se sărbătorile de Paşte, pre-

supun că veţi avea poate mai mult timpliber decât în toiul vieţei de lucru. Îmi parerău că din nou vin cu treburile mele să văsupăr. Iată de ce e vorba. D-l Torouţiu mi-ascris – el, de-a dreptul –, întrebând, în viitor,dacă s-ar putea, face o ediție completă a ope-rilor D-lui Maiorescu. Înţele geţi că asta ar fifelul cel mai potrivit – c’est son métier1 –. Elo face din punctul de vedere literar – iar nubănesc. Asta îi este meseria, încât ar fi unlucru bine făcut.

Să-nţelege că Șaraga nici nu mi-a mairăspuns, după ce mi-a scris că e bolnav – șigrozav aş vrea să mă desfac de aceleGaleries Lafayette. Dar cum? Înţelegeţi, e oîntrebare juridică – cum s-ar putea omul dez-lega de ediţiile făcute la Socec – ba încă

Corespondenţă

neterminate. (Totuşi, sper că vol. II va apă-rea în primăvara asta.)

Nu vreau să încep o ediţie completă cucorecţiunile etc. Șaraga-[Rădulescu-]Pogo -neanu. Nu poate omul care e profesor şi încădirector la un Seminar să facă treabă de edi-tor. S-au făcut acele Însemnări... Prefaţa a fostatât de bine şi frumos scrisă, încât a fost foar-te bine că tocmai D-l [Rădulescu-]Pogo nea -nu a prezentat acele Însemnări... publicităţii.

Asta s-a făcut. Acum vine chestia a doua– Opere complete. Vă rog să binevoiţi a văgândi şi binevoiţi să-mi scrieţi cândva, cums-ar putea face lucrul? Totuşi, vă rog, odată,trecând pe la Socec, să-i daţi zor lui Şaraga.Nu e vorba de bani. Aş vrea să ştiu cât s-avândut şi dacă s-a răspândit vol. I alÎnsemnărilor... Mi se pare că doar nu-i cerceva din cale-afară.

Ce vremuri au ajuns peste noi toţi.Austria – Viena – cum zice comunicatulpolonez, „frumoasa Viena”, de-acum înain-te va aveai Berli nul ca capitală. Iar pentrusecuritatea ei, 2 000 avioane germane zboa-ră deasupra ei. Dar şi la D-voastră, aţi văzutîn „Ilustration”, D-na Lupescu reprodusă!

Am ca o rugăminte. D-na Racotta îmiscrie că a murit D-na Arion. Nu ştiu adresafiului ei. Mi se pare că e str. Visarion. Vă rog,cu toate scuzele, trimite-ţi scrisoare, mea.

Pe-aci tot mai e viscol – ger – umezeală –ceaţă.

Ce mai faceţi D-voastră cu Doamna,acum, că am făcut cunoştinţa D-neiAntoniade, această întrebare nu mai e osimplă abstracţie.

Sper că cu sănătatea o duceţi mal binedecât anul trecut, când am fost noi pe laBucureşti.

Cu toate scuzele mele, vă rog să primiţipentru sărbătorile Paş telor, oare mi se parecă sunt cu 8 zile după ale noastre – obişnui -tele cuvinte tradiţionale de Hristos a înviat.

Livia DymszaLituania – Rokiskis – Onuskis

(plec acasă după 20 IV)

1 Asta e meseria lui (fr.).

Traduceri de Ileana LitteraText îngrijit de Marin Diaconu

42

43

Itinerariu spiritual este fermentul care vaduce la coagularea dacă nu a generaţiei, celpuţin a unui grup (eminamente bucureş-tean) de tineri intelectuali, care îi voi recu-noaşte lui Eliade, mai ales după întoarcereadin India, un fel de supremaţie simbolică,iar lui Nae Ionescu, rolul privilegiat deMagistru (cu majusculă). În jurul lui Eliadese adună astfel, destul de repede, din ce înce mai mulţi combatanţi pentru cauza„generaţiei”: Mihail Polihroniade (fost colegla Liceul „Spiru Haret”), Ionel Jianu şi PetruComarnescu, apoi Sandu Tudor, StelianMateescu, Mircea Vulcănescu şi Paul

Sterian, „nucleului dur” alăturîndu-i-seulterior mai tinerii Constantin Noica, BarbuBrezianu, Emil Cioran, Pericle Martinescu şiAlexandru Elian.

Reacţiile – numeroase şi adesea polemice– declanşate de apariţia Itinerariului spiritualmerită o analiză mai amănunţită1, pentru căele depăşesc, prin amploare şi percutanţă,aria (de obicei restrînsă a) receptării unuitext şi/sau a unui autor, fiind semnificativepentru un context cultural mai larg, pentrupreocupările unei epoci şi ale unor mediiculturale. De la programul schiţat de Eliadeîn Itinerariu..., în numele unei generaţii, se

Bianca BURŢA-CERNATDe vorbă cu „generaţia”

sau în marginea eiCampania generaţionistă în „Anno Domini” 1928 (I)

Studiul de faţă urmăreşte receptarea Itinerariului spiritual în presa culturală a anului 1928, darşi – odată cu discuţiile suscitate de eseul lui Eliade – constituirea incipientă a unei conştiinţe degeneraţie. Sunt avute în vedere, cu largi exemplificări şi contextualizări, articole de referinţă,multe dintre ele polemice, în marginea conceptului de generaţie şi a conflictului dintre „tineri” şi„bătrîni”. Printre cei care s-au implicat în dezbatere se numără Nae Ionescu, Ion Petrovici, C.Rădulescu-Motru, Nichifor Crainic, Mihai Ralea, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, PetruComarnescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Mihail Sebastian, C. Noica.Cuvinte-cheie: generaţie, manifest, program cultural, mesianism, controversă.

Cette étude porte sur la réception de l’Itinéraire spirituel de Mircea Eliade dans la presse culturellede 1928 et aussi sur le début d’un processus extrêmement significatif: la prise de conscience de cequ’on a appelé «la jeune génération d’entre les deux guerres». O a envisagé, par des riches exem-plifications et contextualisations, beaucoup d’articles – la plupart polémiques – écrits en marge dela notion de «génération» ou bien voués au conflit entr les «les jeunes gens» et «les vieillards».Parmi ceux qui se sont impliqués dat ce large débat, on peut compter Nae Ionescu, Ion Petrovici,C. Rădulescu-Motru, Nichifor Crainic, Mihai Ralea, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, PetruComarnescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Mihail Sebastian, C. Noica.Mots-clés: génération, manifeste, projet culturel, messianisme, controverse.

Résumé

Bianca BURŢA-CERNAT – Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, e-mail:bianca.cernat2015@gmail.com

44

Bianca Burța-Cernat

ajunge rapid – efectul fiind, probabil, scon-tat de autorul „manifestului” – la o discuţiede principiu în jurul temei generaţioniste.Ecourile foiletonului publicat de tînărulcolaborator al Cuvântului în toamna lui 1927se vor regăsi, de-a lungul unui întreg an,1928 – pînă după plecarea lui Eliade în India–, în zeci de articole (dacă nu chiar maimulte) la temă semnate de autori mai tinerisau mai puţin tineri în ziare şi reviste dediferite orientări şi în registre stilistice careacoperă un spectru bogat, de la abordareapedantă, „academică”, la pamfletul sucu-lent. Ca în aproape orice discuţie purtată peo temă „de actualitate” (şi pe un ton adesearidicat sau patetic...), punctele de vedereexprimate tind să se polarizeze, ameninţatede radicalizare. Pro sau contra, empaticifaţă de proiectul generaţionist „spiritual”expus de tînărul Eliade sau, dimpotrivă,rezervaţi, critici, aflaţi în dezacord cu acesta,participanţii la dezbatere ajung să se impli-ce într-o confruntare retorică de anduranţă,adesea pe mai multe fronturi şi în tir încru-cişat. În centru nu se mai află numai cel dela care a pornit „războiul”, ci o mulţime desusţinători şi de contestatari, duelîndu-seunii cu alţii şi, uneori, încurcînd taberele.Nu mai e vorba numai despre „cazul” unuitînăr excepţional care vrea să se afirme, cide o „problematică” cu implicaţii mult mailargi – aceea a afirmării unei (noi) generaţii.Oricît de contestabil – şi, efectiv, de contes-tat –, Itinerariul... eliadesc a funcţionat ca uncatalizator, a stimulat clarificarea unor ideice pluteau în aerul timpului, neformulatesistematic pînă atunci. Punct ochit, punctlovit – Eliade îşi propusese nu atît să obţină

un (cvasi)consens al congenerilor săi dinlumea intelectuală (şi nici nu l-a obţinut), cîtsă avertizeze asupra unei/unor probleme şi,eventual, pe valul de interes creat de aceastădezbatere pasionată, să atragă atenţia asu-pra propriului proiect intelectual. Un modinteligent de autopromovare şi o strategie„politică” eficientă.

Cel care va sintetiza şi sistematiza (cupedantă rigoare...), cîţiva ani mai tîrziu, pro-blematica generaţiei sale (într-o serie detexte – în parte publicate în diferite periodi-ce, în parte rămase inedite în timpul vieţii –care ar fi trebuit să alcătuiasă o carte despre„tînăra generaţie”) nu va fi, cum bine ştim,Mircea Eliade, ci colegul său (cu trei ani maivîrstnic) Mircea Vulcănescu, care, de altfel,încercase mai demult, în calitate de redactorla Buletinul Asociaţiei Studenţilor Creştini dinRomânia, să schiţeze un proiect generaţio-nist. Cu intenţii mai modeste, ce-i drept,limitîndu-şi aria de acţiune la o anumităcategorie de tineri – cititorii potenţiali aiBuletinului amintit:

„Nu urmărim să-ntemeiem în coloanelenoastre un ideal nou. Drumul nostru estetras de mult. (...) Cuvîntul nostru nu seadresează deci studenţilor în general, cinumai celor cari vor să ne asculte. (...)Cu vîntul nostru nu are înţeles decît pen-tru cei ce-au pornit la drum de mai-nain-te” –

avertizează tînărul Vulcănescu în 1923, într-un mic text („Cuvinte pentru drum”2) dinprimul număr al respectivei publicaţii.Chestiunea aderenţei tinerilor la valorilespiritualităţii creştine pare să-l preocupe, în

1 Dorina Grăsoiu a început cîndva (într-un studiu intitulat „Campania «generaţionistă» în presa româ-nească interbelică”, apărut în volumul colectiv Atitudini şi polemici în presa literară interbelică: studii şiantologie, alcătuit de un colectiv de cercetători de la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”,Bucureşti, 1984, pp. 306-327) o discuţie despre polemicile purtate în jurul ideii de „generaţie” după apa-riţia Itinerariului spiritual şi în anii ’30, antologînd o serie de articole de referinţă subsumate acestei pro-blematici şi indicînd – cu scurte citate – mai multe alte intervenţii la temă. Meritoriu, demersul său nutrece însă de stadiul unei analize sumare, neaprofundate ulterior. (Studiul din antologia Atitudini şi pole-mici... a fost reluat de Dorina Grăsoiu, mai recent, într-un volum de autor, Texte regăsite, texte regîndite,Editura Bibliotheca, Tîrgovişte, 2014).

2 Buletinul Asociaţiei Studenţilor Creştini din România, an I, nr. 1, aprilie 1923, p. 1. (Articolul este citat dinMircea Vulcănescu, Opere, I, Ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Editura FNSA şi Univers Enciclopedic,Bucureşti, 2005.) Tot în acest prim număr, Vulcănescu mai publică şi articolul „Aspiraţia la creştinismşi înţelesul ei actual”.

45

Campania generaţionistă în „Anno Domini” 1928 (I)

această etapă, mai mult decît orice alt modde încadrare generaţionistă. Patru ani maitîrziu, aflat la Paris (unde pregăteşte un doc-torat – la Facultatea de Litere – despre pro-fesiunile intelectuale în Franţa şi unde ur -mează totodată studii de drept, fiind în ace-laşi timp implicat şi în activitatea unor aso-ciaţii şi cercuri ortodoxe), Vulcănescu urmă-reşte foiletonul lui Eliade din Cu vân tul, re -găsindu-se aici într-o măsură semnificativă.

Cei doi Mircea nu se cunosc încă. Vulcă -nescu preia iniţiativa şi, într-o mică scrisoa-re din 8 noiembrie 1927, îl roagă pe autorulItinerariului... să-i trimită „toate numereledin ziar cuprinzînd seria acestor studii”,întrucît unele dintre acestea îi lipsesc3.„Noi, aci, ne-am «smuls» aproape numereleunii de la alţii şi tot atîta interes i-au arătatchiar unii tineri de altă formaţie intelectualăca a noastră, în parte sceptici asupra valoriiunei revizuiri de conştiinţe a unei generaţiicare nu a produs încă mare lucru în cultu-ră”, va adăuga într-o scrisoare ulterioară,descriind efervescenţa creată de apariţiaItinerariului... printre studenţii români de laParis. Cu o oarecare întîrziere cauzată de „ogripă stupidă”, congenerul de la Bucureşti îirăspunde, tot în cîteva fraze, rugîndu-l, larîndul său, ca din ziarele trimise să-i înapo-ieze două, devenite deja greu de găsit (!) –„Aflu acum că exemplarele cu Insuficienţaliteraturii şi Cultura sunt epuizate” – şi adău-gînd laconic: „Cu scuze – aştept critica”4.Într-o altă scrisoare, mai puţin formală,compusă peste cîteva zile (datată 13 noiem-brie), precizează că eventualele „observaţiicritice” i-ar fi de folos pentru revizuireaItinerariului..., în vederea publicării acestuiaîn volum5:

„Cred că accepţi linia generală a gîndiriiItinerariului. După cîte am auzit despre

D-ta, gravitezi către o mistică ortodoxă.Ai putea ridica observaţii interesanteasu pra ortodoxiei care se vădeşte şi înItinerariu. Dumneata vei înţelege că pozi-ţia mea actuală e încă rezultatul uneicrize”.Vulcănescu revine cu o lungă scrisoare

de mulţumire (datată 28 noiembrie, dar tri-misă, abia la sfîrşitul lui decembrie, spreneliniştea destinatarului din StradaMelodiei). Cu tact, amînă pentru altă datăeventualele obiecţii, preferînd să insiste asu-pra unor puncte de convergenţă între pro-iectul său şi cel al lui Eliade; a citit Itinerariulspiritual ca pe un prolog, ca pe o încercarede autoclarificare „în preajma creaţiei” şitotodată ca pe o interogaţie asupra mizelor„generaţiei” şi asupra posibilelor strategiipe care aceasta le-ar avea de urmat:

„Mărturisesc că în ceea ce mă priveştevăd destul de lămurit cărei nevoi îi cores-punde acest itinerariu (...). Mi se pare căscopul lui e îndoit. El urmăreşte mai întîisă degajeze întrebarea la care are de răspunsgeneraţia (ca atare îşi are de la sine loculdesemnat înainte de «răspunsul» pe careîl va aduce creaţiunea ulterioară) şiurmăreşte apoi o punere la punct, util, osituare a condiţiilor în care avem de defi-nit o poziţiune proprie în cultură, faţă demoştenirea generaţiilor precedente.Cu acest dublu înţeles am citit itinerariul,şi sunt mulţumit că am făcut-o, pentru cămi-a îngăduit să-mi modific o părere gre-şită asupra Domniei Tale” (s.a.).

„Părerea greşită” la care face referireautorul scrisorii venea din suspiciunea că,deşi cu doar trei ani mai tînăr, Eliade ar fiputut aparţine unei alte generaţii decîtaceea a lui Vulcănescu – adică (deloc fla-

3 Vezi Mircea Eliade şi corespondenţii săi, Vol. 5 (Ş-Z), ed. cit., Criterion Publishing, 2007, p. 102.4 Mai multe scrisori ale lui Eliade către Vulcănescu au fost publicate în: Mircea Eliade, Europa, Asia,

America... Corespondenţă, Vol. III (R-Z), ediţie îngrijită şi indice de Mircea Handoca, Editura Humanitas,Bucureşti, 2004, pp. 240-248.

5 Eliade vorbeşte în mai multe locuri despre intenţia sa de a include Itinerariul spiritual într-un volum. Înscrisoarea din 13 noiembrie 1927 adresată lui Vulcănescu menţionează chiar şi numele unei colecţii încare, cu ajutorul lui N. Crainic, ar fi putut aprea eseul: Cartea vremii. Într-o altă scrisoare, din 29 decem-brie 1927, spune că urmează să definitiveze manuscrisul corectat al Itinerariului... pînă pe 10 ianuarie.Ideea a rămas însă în stadiu de proiect.

tant!) unei generaţii fără „simţul individua-lităţii” şi fără idealuri, dar cu „spirit degrupă”, alcătuită din „tineri sportivi”, prag-matici pînă la cinism. (A se remarca, în trea-căt, cît de impropriu folosesc Vulcănescu şiEliade, în 1927, cuvîntul „generaţie” – con-fundîndu-l cu „promoţia” şi pretinzînd căgeneraţiile s-ar succeda în cultură la inter-vale de doar cîţiva ani; în orice caz, nu maimult de un deceniu...) Ca şi autorulItinerariului..., Vulcănescu descrie experien-ţa războiului ca pe un revelator al unoridentităţi generaţioniste; numai că el adau-gă o nouă linie de front celei deja cunoscutece desparte generaţia părinţilor, a celor pecare războiul i-a găsit la vîrsta matură, degeneraţia fiilor, surprinşi de evenimenteînainte de a se fi format moral şi intelectual.Noul clivaj sesizat de Vulcănescu ar fi aceladintre propria-i generaţie şi „generaţia”imediat următoare. Faţă de criza (morală,spirituală, politică) instituită de război – şirămasă încă nedepăşită – cele trei „genera-ţii” s-ar comporta complet diferit: „părin-ţii”/„bătrînii” refuză chiar ideea de criză(„Fascism, Maurrassism şi chiar Comunismsunt aberaţii. Ea [generaţia precedentă]poate «explica» aceste schimbări ca defor-mări efemere ale vechii stări de lucruri. Darnu le acceptă”); tinerii din „generaţia” luiVulcănescu, care au asistat la deprecierea, încondiţii de război, a valorilor individualisteîn spiritul cărora fuseseră educaţi, la sacrifi-carea acestora „pe altarul scopurilor colecti-ve”, sunt dilematici şi „în căutarea uneisoluţii”; în fine, cei încă şi mai tineri nunumai că s-au adaptat la „starea de lucruride după război”, ci chiar „şi-au făcut uncrez din ea”. Cele trei atitudini ar putea firezumate astfel: refuz al crizei, asumare aacesteia, depăşire a crizei prin acceptare şicompromis. Sau: individualism vieille mode,egoist şi nerealist; oscilaţie între „crezulindividualist în care nu mai credeam” (pen-tru că „văzusem cît preţuieşte libertatea”) şi„crezul colectivist sau al violenţei”; colecti-vism pragmatic, asumat la modul „sportiv”.Cel puţin în această scrisoare de la sfîrşitullui 1927, Vulcănescu lasă impresia că îlîngrijorează mai mult clivajul în raport cucei ce vin decît conflictul cu „bătrînii”:

„Generaţia de după noi nu mai are delocsimţul individualităţii. Ea păşeşte cutotul în făgaşul «celor mulţi» cu gînduridate gata de cugetarea altora. (...)Noi nu mai credem în libertate, dar oiubim. (...) Noi acceptăm semnificaţiaputerii, dar autoritatea pentru autoritaten-o iubim.Schematizez, bine-nţeles, tendinţe maicomplexe, dar în acest cadru mi se parecă se pune problema generaţiei noastre şiîn ţară (şi cu înrudiri prin apus). (...)Specific pentru noi îmi apare criza înforma dilemei, pe înţelegi cît m-a surprinss-o aflu sub pana Dumitale. «Între Lutherşi Ignaţiu de Loyola» – atunci cînd Tesocoteam trecut peste îndoială, alături şireprezentant al celor ce gîndesc ca Ignaţiude Loyola (...) în ceea ce are specific: con-formismul prin constrîngere externă” (s.a.)Considerînd că răspunsul cel mai potri-

vit la criza în miezul căreia trăieşte generaţiasa este acela care ţine cont de dimensiuneamistică şi religioasă a existenţei – tradusă, încazul de faţă, prin credinţa creştin-ortodoxă–, Vulcănescu se întîlneşte, de fapt, cuEliade mai ales în proclamarea unui crezortodox(ist) ca reper salvator pentru oîntreagă generaţie. Dincolo de complexita-tea şi de multiplele ramificări tematice aleItinerariului spiritual, Vulcănescu mărturi-seşte că ceea ce i-a reţinut înainte de toateatenţia în acest text e, de fapt, intim legat depropria-i preocupare pentru ideea de spiri-tualitate ortodoxă ca soluţie de depăşire acrizei – altfel spus, de „interesul cuiva carede 7 sau 8 ani căuta «ortodoxii» între Lutherşi Ignaţiu de Loyola”. Într-o altă scrisoare(de la sfîrşitul lui decembrie), va adăuga cuprecauţie cîteva amendamente (promiţîndsă formuleze şi alte observaţii, mai pe larg,pentru „ediţia a doua, «revăzută şi adăugi-tă»” a Itinerariului... – căci Eliade anunţa căva publica în curînd în volum foiletonulapărut iniţial în Cuvântul):

„În general, sunt de acord cu Itinerariul,nu înţeleg însă în ce sens întrebuinţezicuvîntul «spiritual» – în cursul călătoriei.Apoi la «calea spre ortodoxie» cred că arfi lucruri de pus la punct. În ruptul capu-

46

Bianca Burța-Cernat

47

Campania generaţionistă în „Anno Domini” 1928 (I)

lui nu aş putea socoti «antroposofia» D-rului Steiner ca o «piatră pentru un viitortemplu» ortodox. Dar trec...”.Acest prim schimb epistolar între

Vulcănescu şi Eliade marchează, se ştie,începutul unei durabile prietenii. Cam înaceeaşi perioadă, imediat după publicareaItinerariului spiritual în Cuvântul, lui Eliade îimai scrie, cu o admiraţie împinsă spre efu-ziune, şi un alt tînăr. Acesta nu e studentsau doctorand la Paris şi nu e încă deloccunoscut în cercurile literare din Capitală.El scrie din provincie, de la Botoşani; e untînăr absolvent al Literelor bucureştene,acum profesor de liceu (cu patru ani maivîrstnic decît autorul Itinerariului...), cu pla-nuri mari şi cu timorări pe măsură, dornicsă iasă din izolarea tîrgului moldovenesc. Senumeşte Petru Manoliu; scrie poezie (din

păcate, naivă...), proză şi eseu, dar publicămai mult în reviste din provincie – se vaface cunoscut, mai ales ca publicist, în anii’30, odată cu mutarea sa la Bucureşti. Şi în’27-’28, şi mai tîrziu, Eliade e destul denedrept cu acest congener, pe care îl trans-formă în personaj – mai întîi în destinatarnenumit al Scrisorilor către un provincialpublicate în Cuvântul, iar mai apoi, într-unerou ridicol din romanele Întoarcerea din Raişi Huliganii (unde Anton Dumitraşcu, per-sonaj care se teme că se va rata în provincie,profesor de liceu şi autor de romane ilizibi-le, e ironizat de un congener bucureşteandeja renumit în anumite cercuri literare,David Dragu...). În Memorii (1907-1960),Eliade pretinde că numele lui PetruManoliu i-ar fi fost cu totul necunoscutînainte ca acesta să fi ripostat, „într-o foaiedin Botoşani”, la un text din ciclul Scrisorilorcătre un provincial, Împotriva Moldovei6 – tex-tul „a indignat o seamă de prieteni şi mi-aatras răspunsul unui necunoscut, PetruManoliu”7, îşi aminteşte, inexact!, Eliade.Împotriva Moldovei apare în februarie 1928,iar articolul de răspuns8, în martie; cei doifăcuseră deja cunoştinţă, la Bucureşti, cucîteva luni în urmă (sfîrşit de noiembrie,început de decembrie...) şi, conform uneiscrisori a lui Manoliu (din 15 decembrie1927) adresate lui Eliade, îşi promiseseră săcorespondeze:

„Cînd ne-am despărţit, a rămas vorba săne scriem. Şi cum ne-am dat cuvîntul, eucel dintîi făptuind o indelicateţe, ţi-amscris cu gîndul că, închişi într-o intimita-te de sanctuar (...), scrisoarea mea vaadu ce gînduri tainice şi delicate, fiindcănu ştiute decît de noi. (...) Era un începutde ex pe rienţă sufletească a mea, la mar-ginea sufletului către dumneata. (...)Domnule Eliade, cînd ai şti cu cîtă fricăpun eu o scrisoare la poştă; cînd ai şti cegrijă port pînă mă conving, prin răspun-sul primit, la ea, că a ajuns nevătămată,

6 Mircea Eliade, „Scrisori către un provincial. Împotriva Moldovei”, în Cuvântul, anul IV, nr. 1.021, 19februarie 1928.

7 Idem, Memorii (1907-1960), ed. cit., p. 148.8 Petru Manoliu, „Răspuns la «Scrisori către un provincial». Cu prilejul foiletonului «Împotriva

Moldovei»”, în Pământul, an I, nr. 1, 1 martie 1928, p. 5.

48

Bianca Burța-Cernat

că, deci, pi cioa re străine n-au călcat puţi-nul sufletesc ce l-am trimis cuiva (...), aiînţelege cît sunt de îndreptăţit să mă temde oameni...”9.Sentimental, liric în expresie, dezvăluin-

du-şi contrarierea şi pudoarea rănită,Manoliu îi reproşează colegului bucureş-tean nu numai faptul de a nu-i fi răspuns lanici una dintre scrisorile pe care deja i le tri-misese, ci mai ales „indiscreţia” de a se fifolosit de aceste mesaje prieteneşti (scrise cuinima deschisă şi într-o manieră ce nu ledestina spaţiului public) ca pretext pentrunoul foileton din Cuvântul, supraintitulat...Scrisori către un provincial. Eliade alesese,deci, o altă cale pentru a-i răspunde – nudiscret, în plic închis, ci public, fără a-i danumele, dar citînd din scrisorile lui.„Provincialul” căruia i se adresează tînărulpublicist de la Cuvântul este, desigur, şi unpro vincial generic, „construit” ca în logicaunei convenţii literare, dar pornind – dinpă cate pentru Petru Manoliu – de la un mo -del real. Detaliu trecut sub tăcere de Eliade,poate dintr-o gratuită obişnuinţă a camufla-jului, chiar şi la vîrsta la care îşi scrieMemoriile, unde, apropo de Scrisori către unprovincial, îşi aminteşte (iarăşi inexact!):

„...într-un anumit fel, stăteam de vorbăcu tinerii din generaţia mea. Din multelescrisori pe care le primeam, construisemun «provincial», la care adăugasem şimulte trăsături personale, bunăoară,melancoliile mele (împotriva cărora, evi-dent, tunam şi fulgeram). Acestui «pro-vincial» îi dădeam lecţii de bărbăţie şieroism, îl somam să se scuture de clişee,de indolenţă şi mediocritate...”10

Nimic despre Petru Manoliu – atît deprezent, totuşi, cu obsesiile, întrebările şineliniştile lui, în aceste eseuri eliadeşti ce facdin cuvintele unui congener (privit ca un

anonim din mulţime) un pretext. După apa-riţia primului articol din ciclul Scrisorilor...,Intelectualii de rasă, colegul „provincial” i seconfează lui Eliade (alimentînd astfel încontinuare foiletonul):

„Am fost în prima scrisoare luat de gulerşi scos între oameni, anonim, asemeneaunui individ de închisoare. Cîtă înfrînge-re nu mi-a trebuit pentru ca să mă obiş-nuiesc cu «ghilimelele» articolului dumi-tale, cu atmosfera în care l-ai învăluit, cuprivirea ce mi-o aruncai peste capeteleoamenilor, cu intenţia, în sfîrşit, de a-mivorbi, atunci cînd, deşi nimeni nu ştie,glasul dumitale ajunge la mine după ce atrecut prin mii şi mii de urechi străine!(...) Dar, dacă am simţit aceasta, ştii oarecît am refuzat să înţeleg de ce anume îmiscrii? Căci mă întrebam mereu, de ceprin Cuvântul, adică de ce prin vitrineleşi transparenţele unui ziar şi nu închis şiliniştit printr-o scrisoare? De ce alegeomul acesta calea cea mai puţin prielnicămie?”11.Nu avem, din păcate, acces şi la prima

scrisoare trimisă de Manoliu „prietenului”bucureştean, aceea din care Eliade citează înIntelectualii de rasă12: „Dumneata îmi mărtu-riseşti: «nu scriu, pentru că n-aş găsi nicăierio revistă care să-mi publice revizuirile mele;sunt personale, manieră forte, intransigen-te»”. Pornind de la această frază, publicistulde la Cuvântul schiţează, cu sarcasm, unportret al intelectualului (român) de succes,consiliindu-şi ironic interlocutorul sărenunţe la intransigenţă, personalitate şispirit critic dacă vrea să se afirme în lumealiterară; căci cel căruia „i se deschid toateporţile”, fiind „chemat la toate mesele” artrebui să arate şi să se comporte cam aşa: săfie francofil, să etaleze cunoştinţe la zi (deşiaria sa de interes e destul de restrînsă), să fieinautentic, mediocru în toate, conformist,

9 Petru Manoliu, scrisoare din 15 decembrie 1927, trimisă – de la Botoşani – lui Mircea Eliade, reprodusăîn volumul al treilea (2003) din Mircea Eliade şi corespondenţii săi, ed. cit., p. 124 şi urm.

10 Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), ed. cit., loc. cit.11 Vezi scrisoarea lui Petru Manoliu din 15 decembrie 1927, deja citată.12 Mircea Eliade, „Scrisori către un provincial. Intelectualii de rasă”, în Cuvântul, anul III, nr. 956, 14

decembrie 1927, pp. 1-2.

49

Campania generaţionistă în „Anno Domini” 1928 (I)

acomodant, adept al jumătăţilor de măsură,fără spirit critic – deşi pretinde a şi-l exercita–, „drăgălaş, zîmbitor cu gîndirea potolită (esemnul maturităţii), cu vocabular potolit(semnul rafinamentului)”, lipsit de persona-litate, gata să se plieze tendinţei impuse de„unul dintre liderii culturii şi literaturiinoastre contemporane”. Cei ale căror trăsă-turi se regăsesc în acest portret „ajung maitoţi profesori universitari, sau directori dereviste cultural-literare, se îmbogăţesc şivieţuiesc mulţi ani în pace şi fericire, întreprieteni, prietene, articole, cărţi şi polemicigingaşe”. Ambiguu şi vexant pentru „pro-vincialul” căruia i se adresează articolul şicare e suspectat că ar viza – prin intrarea înlumea literelor – ascensiunea socială estefinalul articolului:

„Poate dumneata vei avea norocul săajungi a fi privit într-o zi drept un inte-lectual de rasă, şi atunci îmi vei mulţumipentru sfaturile pe care astăzi mă grăbesca ţi le trimite. Îţi urez noroc şi carieră feri-cită”.Urările acestea sună ca o injurie – nuanţă

pe care publicistul pare să şi-o asume cumaliţiozitate, mai ales că (îşi încredinţeazăel cititorii şi pe congenerul care i-a prilejuitaceste reflecţii) un semn al mediocrităţiiintelectualilor de succes ai vremii ar fi acelacă „nu «înjură» niciodată; sau, dacă o fac,apoi îşi iau toate precauţiile ca cel înjurat săfie mort şi celebru”. Şi, deloc conformist,tînărul Eliade nu se sfieşte să „înjure”, chiarcu riscul de a leza în mod injust, ca în cazulde faţă, pe un posibil prieten. Ironiei saledestul de crude Petru Manoliu îi răspunde,pentru început, cu o ironie oarecum benig-nă, ascunzînd însă o insinuare: „De ce-ţipierzi vremea ocupîndu-te de... doctori şiacademii?” – după ce, pe fond, părea a-i dadreptate, preluîndu-i registrul stilistic:

„A fi intelectual de rasă înseamnă a fi unmaestru în sălile de meserie care sunt

academiile, înseamnă a învăţa pe oamenisă vorbească şi să aibă încredere în celece spun, deşi sufletul e complet absent,înseamnă a fi maestru de ceremonii înjocurile de acrobaţi şi cioclu de suflete. Afi intelectual de rasă înseamnă a fi totceea ce sufletul nu ţi-ar permite să fii”(Petru Manoliu către Mircea Eliade, 15decembrie 1927).Înainte, probabil, de primirea noii scri-

sori a lui Manoliu, Eliade îşi continuă sfatu-rile şi serialul cu Elogiul compromiterii13, ple-doarie pentru gestul intelectual curajos,pentru risc în cultură. Tonul e la fel de sen-tenţios ca şi pînă acum şi mizează pe formu-lări frapante (în intenţie) sau paradoxale, caşi pe antifrază: „Nu există intelectuali liberi;ci numai intelectuali de rasă şi intelectualidescalificaţi, excluşi, compromişi” – procla-mă eseistul; iar în context o sintagmă pre-cum „intelectuali de rasă” e, evident, con-otată negativ, în vreme ce prin „intelectualidescalificaţi, excluşi, compromişi” se cade săcitim: autentici, puternici, curajoşi, liberi,originali. Şi mai departe:

„Nu poţi evolua fără a te compromite.Nu te poţi completa, nu te poţi întrece,fără compromitere.A fi compromis înseamnă a fi viu, tînăr,harnic, neliniştit, cu ochii fascinînd aţintă, cu pumnii strînşi, cu genunchii pal-pitînd în aşteptarea semnalului de fugă.Nu se pot compromite bătrînii, castraţii,efebii, poeţii, oamenii binecrescuţi şiintelectualii de rasă”.(Afirmaţii psihanalizabile, poate, şi care

explică întrucîtva opţiunea lui Eliade, înanumite momente ale vieţii sale, mai ales întinereţe, pentru gestul riscant, controversa-bil...)

Scrisorii din 15 decembrie a lui PetruManoliu – din care am citat pe larg – Eliadeîi răspunde, tot public, printr-un articol inti-tulat Despre confesiuni14, unde îşi justifică, în

13 Idem, „Scrisori către un provincial. Elogiul compromiterii”, în Cuvântul, anul III, nr. 960, 18 decembrie1927, pp. 1-2.

14 Idem, „Scrisori către un provincial. Despre confesiuni”, în Cuvântul, anul III, nr. 964, 22 decembrie1927, p. 1.

50

Bianca Burța-Cernat

felul său sofistic, indiscreţia de a fi făcutpublic (fie şi parţial) conţinutul unor scri-sori adresate doar lui: „confesiunile” nu serostesc doar în intimitate, pretinde publicis-tul, ci oriunde şi ori de cîte ori cineva simtenevoia de a se exprima autentic, plenar,dezvăluindu-şi interioritatea şi „experienţe-le”, chiar şi pe acelea aparent inavuabile,scrisul nefalsificat – în literatură, ca şi înpublicistică – presupunînd autodevoalare,transparenţă totală, curaj al autoexpunerii.Şi Eliade se dă ca exemplu chiar pe sine(fără ca retorismul său să fie, desigur, con-vingător):

„Pe dumneata te supără «publicitatea»acestei corespondenţe? (...) Socoteşti maimult decît o nedelicateţe faptul că îţi răs-pund prin foiletoane dezgolite de atîţiaochi, unor întrebări şi discuţii direct per-sonale. (...)Iartă-mă; eu nu mă împac asupra înţele-sului cuvîntului «confesiune». Ştiu: totce-mi scrii, sunt oglindiri furate dinsuflet. Dar eu nu-ţi fac de asemenea«confesiuni»? Eu nici nu concep un altfelde scris. (...) Socotesc că nu intereseazădecît experienţele, atitudinile, cristaliză-rile personale. (...) Altminteri publicistican-ar fi fecundă”.Eliade plusează, grăbindu-se să procla-

me „adevăruri” şi norme pe care, de alfel, elînsuşi le va contrazice, prin propriile-iopţiuni şi fapte, în deceniile următoare, cîndva acoperi cu discreţie (şi poate că e dreptulsău...) anumite zone de penumbră ale pro-priului trecut, devenind un maestru alcamuflajului. Pînă atunci, însă, el se simte îndrept să afirme:

„Cele mai penibile experienţe trebuieîmpărtăşite public, unei mulţimi pe careniciodată nu o vei cunoaşte, care te vaciti, poate, cu duşmănie, şi nu te va price-pe. Aceasta e o dovadă de curaj mascu-lin, de curaj eroic. (...)Socotesc o laşitate rafinată publicarea«confesiunilor» sau «Jurnalelor» post-

mortem...”.

Următoarele două Scrisori către un provin-cial – Gîndire minoră şi gînditori paraziţi15 şiLa moartea lui Blasco Ibáñez16 – au acelaşi aerbelicos, reluînd obsesii mai vechi (şi destulde frecvent exprimate) ale tînărului Eliade:de la reticenţa faţă de universitarii confor-mişti şi limitaţi („care nu pot gîndi decît înmarginea cărţilor franceze”), faţă de publi-ciştii mărunţi sau faţă de genul „inferior” aleseului (în condiţiile în care „literatura e deasemenea un gen inferior”) pînă la exaltareavirtuţilor eroicului. În primul dintre acestearticole – răspunzînd unei scrisori în carePetru Manoliu reia ideea urgenţei unor„revizuiri” critice în publicistica momentu-lui –, calul de bătaie este „parazitismul cere-bral”, manifestat, între altele, în „gazetăriainutilă, care inundă revistele literare”, dupămodelul – frecvent ironizat de tînărulEliade, dar nu numai – impus de o culturăfranceză foiletonistică superficial asimilată.Franco-centrismul culturii române, undechiar şi cărţi din alte literaturi/culturi sunt,de regulă, citite tot în franceză şi receptateîntr-o manieră tributară tot modelului fran-cez – „...Dostoievski cunoscut à travers Gidesau Suarès”...), „gîndirea forfecată în tomurifranceze” – iată o anomalie, crede Eliade, şio potenţială catastrofă:

„Domnii aceştia (...) dacă vor o compara-ţie romantică pentru o presupusă criticăa romantismului – inundă pagina cuLamartine, ca şi cum romantismul celor-lalte literaturi nu ar fi vrednic de pome-nit, iar romantismul eminescian de-adreptul compromiţător...(...) Problema cretinizării prin exces desensibilitate şi mentalitate pariziană enumai în treacăt atinsă. Va trece încămult timp pînă ce domnii vor înţelege că– oricît ne-am trudi – vom fi întotdeauna[legaţi] de franţuji şi că fecundarea cuelemente aproximative, mai precis mon-dene, ale unei singure culturi, ne poate fifatală” (Gîndire minoră şi gînditori paraziţi).

15 Idem, „Gîndire minoră şi gînditori paraziţi”, în Cuvântul, anul IV, nr. 979, 8 ianuarie 1928, p. 2.16 Idem, „La moartea lui Blasco Ibáñez”, în Cuvântul, anul IV, nr. 1.009, 7 februarie 1928, p. 2.

51

Campania generaţionistă în „Anno Domini” 1928 (I)

La moartea lui Blasco Ibañez e o pledoarieîmpotriva „sentimentalismului” atît de bla-mat de Eliade. Interlocutorul, destinatarulacestei „scrisori” publice din Cuvântul –nenumit aici – e sfătuit, probabil în urmaunor confesiuni mai intime17, să nu lase ca„tristeţea” provocată de un incident senti-mental să degenereze într-o deprimere„dizolvantă ca o criză într-o sărmană conşti-inţă feminină”:

„Îţi scriu acum – la moartea unui bărbatnecunoscut şi drag. Despărţirea delogodnica d-tale mult iubită, de care mi-ai vorbit, plîngînd în ultima scrisoare – arămas fără răspuns. Nu voiam să te jig-nesc. Te-ai purtat, mărturisindu-mi dra-gostea nefericită care – ca prieten – nu măinteresează, cum s-ar fi purtat un adoles-cent, un mediocru tînăr sau imbecil. Terog să-ţi muşti pumnii pînă la sîngeamintindu-ţi cele ce mi-ai scris, dumnea-ta, pe care te socoteam definitiv mîntuitde lacrimi, sentimentalism, confesiuni,mîini frînte, scrisori rupte, toate celelaltereminiscenţe penibile din vremurile cîndpăşeai la un loc cu turma”.Prin contrast, „vrednică şi sinceră” e, de

exemplu, acea „durere bărbătească”, „inex-plicabilă tîmpilor sentimentali” la moarteaunui Vicente Blasco Ibañez, „un bărbat carea voit şi a izbutit să fie erou”. Urmează – întermeni bombastici, într-un discurs cu oornamentaţie kitsch – un elogiu al scriitoru-lui spaniol, camuflînd, de fapt, un elogiu almasculinităţii nesentimentale, puternice,eroice: Ibañez a murit „în febra muncii luide mascul robust”; „admirăm (...) în el mas-culul întărîtat, neodihnit, aspru cu elînsuşi”; „A fost un erou, aşa cum e oricespaniol de elită. Care coboară în carne, înviaţă, în lume – lumea duhului său”.... Defapt, lăudînd puterea de muncă şi ascetis-mul intelectual al lui Ibañez (neîntrecut îngeneraţia lui, crede eseistul, decît de Miguelde Unamuno), Eliade vorbeşte, din nou,despre sine, despre propriile-i eforturi şivictorii, etalate în faţa prietenului „provin-

cial” (şi-a descris, de altfel, cu diferite prile-juri, în termeni asemănători programul delucru draconic, cu renunţarea treptată lasomn, din anii petrecuţi în celebra „mansar-dă” din Strada Melodiei...):

„N-am înţeles niciodată cum mai poatedormi un tînăr – cînd a citit şi s-a înspăi-mîntat de forţele copleşitoare, care alun-gă somnul şi oboseala, ale lui BlascoIbañez. Iată ceea ce ne va lipsi de acumînainte: siguranţa că trăieşte undeva unbărbat în veşnică furie, care munceşte laadăpost de lume, rupîndu-şi noapte cunoapte din somn, poruncind trupului caun adevărat erou. (...)Moartea lui trebuie înlocuită cu viaţaaltui erou. Eu îţi insinuez că nimeni nu teîmpiedică de a fi acel alt – chiar d-ta.Lecţia mare a lui Don Vicente nu e litera-tura (...), ci viaţa lui (...) Aminteşte-ţi de

17 Scrisoarea lui Petru Manoliu la care răspunde Eliade în „La moartea lui Blasco Ibañez” nu figurează învolumul îngrijit de Mircea Handoca. Destule piese ale corespondenţei celor doi lipsesc, de altfel.

52

Bianca Burța-Cernat

curajul şi munca bărbatului cu umeri detaur. (...)Nu simţi porunca e a renaşte în el, în locde a-l plînge, în întunericul provinciei,aşa cum ai plîns paşii unei logodnice?”.

Pe acest fond, de apologie a unei ideali-zate „virilităţi” creatoare, vine, două săptă-mîni mai tîrziu, la fel de pateticul articolÎmpotriva Moldovei18, sentimentală şi liricădiatribă la adresa sentimentalismului, infu-zat, ca atitudine existenţială fundamentală,în cultura română. Eliade va mărturisi maitîrziu că acest text a fost şi o încercare deexorcizare a propriilor demoni (melancolicişi sentimentali), asumîndu-şi, cu o oarecaredetaşare, componenta „moldovenească” apersonalităţii sale – împotriva căreia, în„Anno Domini” 1928, se revoltă, simţind cătrebuie să lupte cu „sîngele străbunuluirăzeş în Tecuci” şi cu „insuportabila nostal-gie a literaturii moldoveneşti”. Altfel, des-pre „tristeţile Medelenilor” scrisese el însuşicu empatie19... „Revolta” împotriva Mol -dovei vine odată cu constatarea că aceastaar fi o ilustrare a unui model comportamen-tal (şi cultural) „feminin”, pasiv, sentimen-tal, resemnat, la antipodul virtuţilor „eroi-cului”:

„Am urît acea Moldovă care ne infuzea-ză, o dată cu întîile cărţi ale adolescenţei,perversitatea predărilor, voluptatea tri-steţilor dilatate în fantezie, voluptateaunui romantism atenuat şi dulceag, cres-cut în umbra dealurilor Iaşiului, plămă-dit cu sînge slav şi lecturi franceze (...).Am urît Moldova – pentru că (...) neînvaţă să cultivăm melancolia, idilele,amintirile – fără să ne înveţe şi arta de ale stăpîni. (...) Moldova altoieşte în con-ştiinţele neorganizate germenul uneifeminităţi capricioase şi adorabile. (...)Am urît Moldova pentru că e lipsită deeroism”.

La rîndul ei „lipsită de eroism”, literatu-ra română îi apare tînărului Eliade ca „femi-nină” şi mediocră, populată de personaje ceîntruchipează tipul învinsului şi al ratatu-lui. Cu precizarea că e vorba de o mediocri-tate „spirituală, nu artistică”. Nu talentul le-ar lipsi scriitorilor români – infestaţi demorbul melancoliei moldoveneşti... –, ci„virilitatea”, disponibilitatea pentru gestul„eroic” şi înţelegerea „tragicului dur”.Adept (naiv, într-un fel) al ideii că literaturaar trebui să furnizeze modele, vertebrîndu-letic şi intelectual pe adolescentul în căutarede repere, eseistul e descumpănit de absen-ţa din literatura română a acelor cărţi care arputea să exprime şi să sprijine „crizele ado-lescenţei” –

„Dumneata înţelegi ce amar e faptulacesta: să cauţi sprijin străin, pentru că înliteratura noastră nu au crescut încă cin-cizeci de pagini de aspru, sobru şi mîngî-ietor eroism? Oare nu trebuie să osîndimMoldova pentru acest lucru?”.

E de discutat dacă adolescenţa are nevoiedoar sau în primul rînd de eroisme exem-plare şi dacă reperele pe care le caută aceas-ta trebuie să fie (cvasi)exclusiv „masculine”.După cum e de discutat şi dacă nu cumva eabuziv să echivalezi valorile culturii uma-niste cu nişte presupuse valori ale „masculi-nităţii”. Eliade brodează în marginea aces-tor obsesii „masculiniste” şi într-un alt arti-col, scris şi publicat cam în aceeaşi perioadă,intitulat Feminitate (şi apărut în revistaSinteza)20 – unde încearcă să arate că litera-tura română în ansamblul ei este „femini-nă” (sau „feminizată”), scriitori şi cititorideopotrivă, un întreg sistem de producţie şide receptare literară. De vină ar fi covîrşi-toarea influenţă franceză – şi mai ales a„maculaturii franceze”: „Se citesc prea multcărţile franceze contemporane. Se citeşte pînăla ultima filă Gide sau Montherlant (ca să

18 Mircea Eliade, „Împotriva Moldovei”, în Cuvântul, anul IV, nr. 1021, 19 februarie 1928, p. 1-2.19 A se vedea articolul „Ionel Teodoreanu”, apărut în Revista universitară, an I, nr. 2, februarie 1926, pp.

50-53, reluat şi în Cuvântul din 18 aprilie 1926.20 Mircea Eliade, „Feminitate”, în Sinteza, nr. 10-11, ianuarie-februarie 1928, p. 8-9.

53

Campania generaţionistă în „Anno Domini” 1928 (I)

aleg pilde onorabile) – în vreme ce se ignorămarii francezi”. Cititorul român (de ambesexe) ar avea un comportament „feminin”,fiind pasiv, influenţabil, lipsit de discernă-mînt şi de iniţiativă (trăsături atribuite, ste-reotip, feminităţii...):

„Eu văd feminitatea lectorului român decărţi franceze – în absenţa voinţei de aalege. Se primesc sugestii, porunci, dinmediu, din reviste. Se anulează libertateaşi curajul de a alege – însuşiri masculine.Ne lăsăm fecundaţi, purtaţi pe braţe,valorificaţi, dăscăliţi, promovaţi – cafemeile. (...)Femeile citesc – şi se scrie pentru femei.Eroismul viril e evitat” (Feminitate).

Împotriva Moldovei fiind, pesemne, pică-tura care umple paharul, Manoliu renunţăla pasivitate şi iese din anonimat, răspun-zîndu-i destul de acid lui Eliade, într-opublicaţie botoşăneană despre a căreiiminentă apariţie îşi anunţase „prietenul”bucureştean încă de la începutul anului. Evorba de Pământul, „o revistă cu programde luptă şi provocare”, avînd ca devizăsimili-ironică „moartea papagalilor” – pro-punîndu-şi, cu alte cuvinte, să intre într-oconfruntare cu exponenţii generaţiilor maivechi, opaci la spiritul vremii: „Tot ce esteură, să-şi găsească rezervorul aici. Incendiuva veni, căci mucavaua arde chiar numai cuo scînteie”21. Îi promisese colaborareaînsuşi Corneliu Zelea Codreanu, se baza şipe alţi congeneri de la Cluj, Iaşi şi Bucureştişi îi cerea, evident, şi lui Eliade să-i trimităarticole „cît mai multe şi mai fulminante,

mai «masculine» (!), mai «crîncene»”.Revista nu va avea o viaţă prea lungă, sistîn-du-şi apariţia după numai cîteva luni22. Înprimul număr, Manoliu publică o replicăvirulentă la eseul eliadesc ÎmpotrivaMoldovei – pe aceeaşi pagină ce găzduieşteun mic fragment din Apologia virilităţii(Litanii pentru fecioară). Textul polemic al luiManoliu – destul de amplu şi de inflamat –se intitulează Răspuns la „Scrisori către unprovincial”. Cu prilejul foiletonului „ÎmpotrivaMoldovei” şi începe cu o mărturisire: „Da,mie şi implicit vouă cititorilor, v-au fostadresate scrisorile către un provincial publi-cate periodic în Cuvântul”, urmată de o cas-cadă de acuze şi de etichete depreciative (înreplică la cele suportate de el însuşi din par-tea lui Eliade...). Sunt denunţate astfel„mascaradele filosofice” şi „retorismul”,„calitatea de scrib” „măsluitor de gînduri”,abuzul de enunţuri ce invocă prezenţa„Duhului” şi, în genere, de „cuvinte mari,sunătoare şi goale”, aroganţa şi poza deatotştiutor, tonul de om prost dispus, căruia„coşmarele avute după o deranjare de sto-mac” îi procură „subiecte de foileton”.Adversarul e comparat, grosier, cu un puri-ce „miop şi minuscul” şi acuzat că parazi-tează ideile altora – „luminat de fereşti stră-ine, dar gata oricînd să-ţi vorbească despre«Eroic»”. Totuşi, nici Petru Manoliu nu e, înacest pamflet, mai consistent şi mai puţinretoric decît congenerul pe care îl combate:

„Ce e cu tînărul nostru? A vă vorbi deînfăţişarea lui ar însemna să-i neg ceeace-i este caracteristic: spasmele duhului.În locuinţa lui clădită din cărţi, eroul nos-

21 A se vedea scrisoarea din 11 ianuarie 1928 trimisă lui Eliade – reprodusă în Mircea Eliade şi coresponden-ţii săi, vol. al III-lea, ed. cit., p. 127.

22 Pornit la drum cu gînduri mari, Manoliu anunţa (într-o scrisoare din 8 martie adresată lui Eliade) că,pe lîngă revistă, vrea să înfiinţeze împreună cu nişte prieteni de la Botoşani „editura cu Soc. Anonimă«Pământul», cu un capital de 1.000.000 lei şi acţiuni a 500 bucata”. Îi propune şi lui Eliade să publiceaici, dar acesta respinge de la început oferta, lăsînd a se înţelege că nu îl onorează prea mult; drept pen-tru care Manoliu îl ironizează într-o scrisoare din 18 martie: „Editura de care ţi-am scris nu este un bor-del, deci ea nu va putea să «prostitueze» pe nimeni. (...) Vrem să dăm posibilitatea de-a pătrunde înpublic toate «lucrările» care «nu sînt făcute pentru a avea un succes de librărie»”. La sfîrşitul lui martie1928, deja e nemulţumit de felul cum merg lucrurile la revistă („Am fost obligat din motive financiaresă primesc în juru-mi oameni care n-au nimic comun cu... zbuciumul sufletesc. Principalul e că am apă-rut”) şi gata să se stabilească în Bucureşti pentru a face acolo gazetărie (a se vedea scrisoarea din 24 mar-tie 1928 adresată lui Eliade).

54

Bianca Burța-Cernat

tru şi-a rodicat obstacole făcute de... chi-brituri şi păpuşi de mucava... În fiecare zise antrenează. Sare peste ele, face pirueteşi în răstimpuri scrie Despre Eroic. (...)Pentru a-şi satisface pornirile-i sanguine,fără a intra în conflict cu «Legea», el îşiconfecţionează, după chipul şi asemăna-rea celor pe care vrea să-i sfîşie, păpuşi,asupra cărora muşchii lui virili de mas-cul se prăbuşesc în lupta grea şi elibera-toare. (...) E gata întotdeauna să-ţi vor-bească de luptele lui pe care în zadar levei căuta în stradă, în piaţă sau în vreunalcov... Patima lui pentru eliberareaduhului e aşa de mare încît s-a îndrăgos-tit de Don Quichote. (...)Viaţa eroului nostru este de microorga-nism sau ceva şi mai mare, de ex[emplu]purice. (...) Şi cînd îl prinzi, cînd îi veziochii reduşi la nişte ochelari americani şifaţa uscată şi palidă (se spune că s-ar fiîngrăşat, deci eroul devine durduliu) ca ocoajă de lămîie uitată într-un dulap, teprinde o milă de nedescris şi-i dai dru-mul. Scăpat, trupul lui se prăbuşeşte în

abisurile unui subsol de foileton”23.

Apărarea moldovenismului e, altfel,slabă, bazată pe contraargumente umorale,formulate emfatic şi pe o comparaţie con-trastivă între „moldoveni” şi „olteni”.Primii i-au dat pe Creangă şi Eminescu şidau, în continuare, consistenţă literaturiiromâne de după război; ceilalţi sunt nişteneserioşi „olteni cu zarzavaturi”, „gîngaviitrotuarelor bucureştene”, „schilozii ce mergîn cîrje aduse din Asia”, „zarafii de idei”.Rechizitoriul culminează cu o apostrofă:

„Nu, durdulii învăţăcei a[i] nu ştiu căruimare preot din Tibet; scoate-ţi-vă panto-fii la Milcov; căci trecînd în Moldova căl-caţi pe pămînt sfînt. Nu vorbiţi de trans-substanţializări de duh, de experienţesufleteşti, de Eroic etc. etc. ... cînd în ţararomânească mai există o Moldovă ce dis-pune de un foarfece care mai poate să vătaie masca.Ce-mi dai tu, tînăr negustor de idei cutaraba în subsolul Cuvântului?”.

23 Petru Manoliu, vezi articolul deja citat din Pământul, nr. 1, 1 martie 1928.

55

Campania generaţionistă în „Anno Domini” 1928 (I)

De reţinut, în schimb, felul în careManoliu răspunde observaţiei potrivit căre-ia spiritul moldovenesc este incompatibil cueroicul: această incompatibilitate ar fi debun augur, întrucît exaltarea „eroicului”,sugerează Manoliu, ar putea duce în direcţiinefaste. Şi în plus:

„Vrei tu, tinerelule, ca Moldova să-ţi con-fecţioneze un balsam pentru chinuitultău duh de mascul? (...) E în adevăr oobrăznicie din partea Moldovei că nuurmează programele tale. Pentru astaînjur-o. Ieşi în piaţă şi urmează autohto-nele invitaţii ale Metropolei din Obor,Dudeşti sau Tabacari şi revenit acasăscrie unul, două, zece, o sută, o mie dearticole... «Munteneşti»”.Acelaşi ton agresiv, alternînd însă strate-

gic cu confesiuni amicale, se distinge şi înscrisoarea din 8 martie (1928) pe care PetruManoliu i-o trimite lui Eliade – împreună cuanunţul belicos că i-a pregătit o surpriză înproaspăt apăruta revistă Pământul. Desti -natarul scrisorii e atacat frontal, cu acuza că„nu cunoaşte Moldova decît din reclameşi... «gazetărie»”, completată cu avertismen-tul: „Probabil că-ţi închipui că eu îţi voi răs-punde ca un moldovean, adică mit al Iaşilor.Te înşeli. Moldoveanul din mine e specificuletnic românesc”. Datată 1 martie, revistabotoşăneană apare, de fapt, pe 15 – deci,Eliade nu ştie încă ce i-a pregătit prietenulsău „moldovean”, care continuă să-l asalte-ze cu scrisori, cu confesiuni despre proprii-le-i proiecte intelectuale şi (în epistola din 8martie) cu poeme (modeste, între care unulintitulat Noaptea Sf. Andrei). Atitudineaadmirativă excesivă din primele scrisoriface loc treptat uneia curajoase şi critice (alt-fel spus, unei atitudini „masculine”, în ter-menii lui Eliade – şi ai gîndirii patriarhale,de altfel...), aşa încît scrisoarea din 18 martiea lui Petru Manoliu ajunge să semene cu olistă de obiecţii şi de motive de dezacord,din acestea închegîndu-se un portret nufoarte măgulitor, mustind de ironie. Din„sfătuit” Manoliu devine sfătuitor:

„D-ta eşti un arc mereu întins ce sbîrnîiepe loc, fiindcă nu şi-a găsit încă ţinta,vreau să spun, fiindcă săgeata nu-i gata.(...) Eşti tot, tot ce vrei, cu o singură lipsă.Nu eşti încă «Tu». (...) Unde îţi sunt fră-mîntările, experienţele sufleteşti cîndtema pe care o discuţi mereu este acelaşişi acelaşi gol cuvînt «Erou» [?] (...) D-tavorbeşti ca toţi şi te revolţi contra tuturor.Unde e «universul» duhului, în stilul D-tale [?]”24.Pe drept cuvînt îi sunt imputate tînărului

Eliade bravada, poza „machistă”, aroganţa.Mai puţin întemeiate sunt alte reproşuri: căe prea individualist, prea puţin dispus să selivreze unei cauze colective („Eroicul D-taleatîta timp cît va rămîne aşa cum este nu vaduce la «noi» niciodată”) sau că pierde preamult timp cu traducerile, folosindu-se de„unelte străine” şi slujind „«icoane» din alteţări” (dar ironia face ca acest reproş să vinătocmai din partea celui care va fi, mai tîrziu,un excelent traducător al lui Thomas Mannşi al altor autori...). Care e viziunea tînăruluiPetru Manoliu despre „misiunea” genera-ţiei sale? Una deloc atipică în epocă, colecti-vistă şi naţionalistă, pigmentată de clişeulluptei cu „bătrînii” şi inflamată de acelaşibovarism al eroismului masculin:

„Iubite Eliade, suntem, cot la cot, che-maţi alături de mulţi alţii să frămîntămazima sufletului «Românesc». Bătrînii aufalsificat totul, fiindcă n-au fost adoles-cenţi niciodată. Noi cei de azi suntem ceidintîi adolescenţi. Limba celor dinainteanoastră e pudică, uscată, aristocrată, fărăviaţă, parazită (...). Iată cea dintîi datoriea noastră: lupta contra aristocratismuluiîn limbă sau mai bine zis contra parazi-tismului sufletesc. Limba trebuie prefă-cută, împrospătată, ventilată. Noi trebuiesă luptăm contra icoanelor, contra sfinţi-lor încremeniţi în uleiul credinţelor depapagali (...), pentru a ajunge la «Sfînt».Şi acestea toate cum se fac? Venind cuunelte străine? Venind cu «icoane» dinalte ţări?”.

24 Vezi Mircea Eliade şi corespondenţii săi, vol. al III-lea, ed. cit., p. 130-131.

56

Multe persoane străine care au circulat înPrincipatele Danubiene au descris în cărţilelor cât de mizerabilă era viaţa rromilor.Însăşi ziarele din secolul al XIX-lea erauinteresate de tematica rromilor, aducândcritice severe contra sclaviei. Şi pictorii

români şi străini au folosit romii ca sursă deinspiraţie. Legea împotriva rromilor erafoarte dură şi foarte josnică. În cele dinurmă gadje au început să se uite cu alţi ochila sclavia inumană a rromilor. Pe de o partenu mai era avantajos de a-i folosi pe sclavi

Marcel COURTHIADERrobia rromilor în

principatele danubiene(1350-1856) II

Textul prezintă, prin intermediul datelor istorico-literare, ecoul pe care l-a avut „dezrobirea ţiga-nilor” în rândul populaţiei rrome şi totodată rolul jucat în acest context de câteva personalităţiale vieţii culturale româneşti din secolul al XIX-lea, a căror atitudine umanistă s-a manifestat atâtîn plan social, cât şi literar. Între cei aminitiţi se află marele poet Vasile Alecsandri şi memorialis-tul Ion Ghica, ambii militând consecvent pentru idealurile de libertate şi egalitate şi fraternitatepromovate la acea vreme în Europa. Studiul prezintă istoricul de câteva secole (1350-1856) alacestui fenomen, etapele exodului şi zonele geografice în care rromii au ajuns. În cea de a douaparte a studiului sunt enumerate institurţii şi personalităţi ale timpului care au prezentat viaţadură a rromilor, mentalităţile cu privire la ei şi au militat pentru dezrobirea acestor. Contactul cuOccidentul a favorizat evoluţia în sens pozitiv, numeroase asociaţii pledând pentru eliberarea rro-mior din situaţia de sclavie în care se aflau. Alte informaţii de interes social ori istoric, situaţiicomportamentale şi consecinţele decurse, statistici şi citări de opere literare şi concluzii însoţesco analiză faptică atentă asupra modului cum s-au desfăşurat evenimentele în PrinicipateleDunărene.Cuvinte-cheie: istorie, rromi, sclavie, libertate, literatură, Principatele Dunărene.

The text presents, by means of historical and literary data, the echo of the „Gypsies’ emancipation”among the Roma population and at the same time the role played in this context by several perso-nalities of the Romanian cultural life of the XIXth century, whose humanistic attitude was mani-fested both in the social and in the literary terms. Among the above mentioned there are the greatpoet Vasile Alecsandri and the memoirist Ion Ghica, both consistently militating for the ideals offreedom, equality and brotherhood promoted in Europe at that time. The study presents the historyof several centuries (1350-1856) of this phenomenon, the stages of the exodus and the geographicalareas in which the Roma people arrived. Other socially or historically interesting information,behavioural situations and their consequences, statistics and quotations from literary works accom-pany the careful fact analysis of the development of the events in the Danubian Principalities.Keywords: history, Roma people, slavery, liberty, literature, The Danubian Principalities.

Abstract

Marcel COURTHIADE, INALCO Paris, e-mail: mdro2emc@gmail.com

Comentarii

în cadrul muncii deoarece în Europa existaun nou sistem economic, iar pe de altă parteînsăşi romii au început să fugă de la stăpâniilor fie în Bulgaria, fie în Şerbia unde gadje letăiau urechile, fie în Transilvania. Alţii seascundeau în munţi şi în păduri timp demai mulţi ani, formând acolo o mică comu-nitate de rromi. Se zicea că rromii fugeau înCodri şi erau deseori numiţi Codru, cagrupă, sau machisarzi, maquis. Acolo seaflau şi netoţii – români cu probleme psihi-ce...acolo, în codru, erau şi haiducii, gadjebandiţi, care furau de la bogaţi, boieri,oameni mari. Gadje aveau frică de Codrusau maquis pentru că aceşti rromi trăiaufoarte rău, erau deseori înfometaţi şi astfeldeveneau violenţi ca nişte lupi. Se întâmplaca ei să vină printre rândurile nobililor saua proprietarilor şi tulburau liniştea acestora,prădându-i şi bătându-i. Sesiunea dincadrul Adunării Munteniei care a avut loc ladata de 28 aprilie 1831 nu atestă nici undocument în care să se vorbească desprefaptul că netoţii ar fi omorât oameni. În varaaceluiaşi an comandantul închisorilor, subrăspunderea căruia se aflau sclavii, a pro-mulgat un decret prin care toţi netoţii să fiealungaţi în Bulgaria care era un pământturc. Decretul spunea că ei trebuiau să fiecapturaţi, să fie adunaţi la Giurgiu şi trimişidincolo de Dunăre. Dar era foarte dificil dincauza bolii holera care a survenit înMuntenia. Mulţi netoţi au avut conflicte cupoliţia. Cât priveşte ocupaţia rusă care aavut loc între anii 1828-1834, generalul rusPavel Kiseleff a întărit legea sclaviei în 1833.Din acest motiv netoţii au început să luptecontra poliţiei şi soldaţilor ţării, astfel dânddovadă de eroism veritabil. Din păcate nusunt atestate multe documente care ar vorbidespre acţiunile acestora, doar ceea ce sedescoperă în mod indirect. Se zicea că Răz -van avea legături cu Codru. Există o legen-dă care ar scoate adevărul al lumină dar arputea să fie şi un acronim pentru că despreCodru s-a menţionat doar 200 de ani dupămoartea acestuia. Este un alt mare scriitorPanait Istrati aduce laude Codrului în roma-nul său „Domnişoara din Snagov” în caretoată intriga se bazează pe acţiunile uneifemei puternice, Florea, cea care îi dirijează

pe rromii fugăriţi şi haiduci. Codru, netoţihaiduci, sau tâlhari este o amplă temă caformă a rezistenţei împotriva marilor boieri,temă ce urmează să fie cercetată – temănecunoscută în profunzime nici până azi.

Putem afirma că identitatea rromă con-stituie o forţă miraculoasă pentru că pe par-cursul a 500 de ani de sclavie şi de mizerie,rromii nu şi-au pierdut limba, obiceiurile,cultura şi tradiţiile. În realitate, stăpânii lepermiteau să folosească rromani. Teoriaconform cărei limba rromani ar fi fost inter-zisă de gadje nu are niciun fundament,aceasta este doar o proiecţie a atitudiniiEuropei Occidentale. De asemenea, stăpâniile permiteau să practice criss, o variantăcare în România seamănă mult cu criss algadje-ilor din ţinuturile câmpeneşti. Cutoate acestea, timp de 500 de ani fiind pri-vaţi de posibilitatea de a fi stăpânii proprii-lor lor destine, de a-şi făuri viitorul copiilorlor, având o viaţă de sclav, trăind în mizerieşi sărăcie, psihologia acestei naţiuni a fostdistrusă. Primii gadje care i-au tratat perromi ca fiinţe umane au fost deputaţii dinParlamentul Ţării Româneşti. Acest parla-ment se numea Adunare Obştească, care înanul 1746 a emis un decret cu privire laidentitatea rromilor. Istoricul român MihailKogălniceanu scrie: „Cel mai mare şi celmai grav păcat este de a-ţi pierde credinţaîn Dumnezeu atâta timp cât eşti sub jugulsclaviei când Sfânta Evanghelie ne învaţă cătrebuie să ne iubim apropiaţii ca pe noi înşi-ne. Iată de ce nu trebuie să-i supunem lasclavie pe fraţii noştri. Sclavia este o marepierdere a sufletelor noastre, o marea neno-rocire ce s-a abătut asupra strămoşilornoştri. Ceea ce zic strămoşii noştri timp desute de ani nu trebuie s-o spunem astăzicând trăim în secolul Luminilor. Cum amputea noi să tolerăm prezenţa sclavilor cânddorim să devenim o naţiune liberă”. Maitârziu, în anul 1766, mitropolitul Moldoveia făcut o critică cu privire la noua lege asclaviei care prevedea separarea cu forţa atinerilor căsătoriţi. „Cu toate că erau numiţiţigani, sunt şi ei o creatură a lui Dumnezeu.Se înţelege că este inuman de a fi separaţi canişte animale”. Această afirmaţie nu era orevoluţie referitor la cultură care susţinea

57

Rrobia rromilor în prinicpatele danubiene (1350-1856) II

ideea că Dumnezeu nu l-a creat pe rrom dinliman, noroi ci din coastă. După aceste afir-maţii convingătoare, legea sclaviei a devenitpe parcursul a zece ani din ce în ce mai durăpentru rromi chiar dacă în codul său,Grigore Callimachi zicea în anul 1817 căsclavia este împotriva fiinţei umane, dar a

justificat-o deoarece era practicată de-a lun-gul anilor. În continuare se prezintă tablouldiferitor legi cu privire la sclavie care conţi-ne anul apariţiei, denumirea principatuluiunde s-a implementat legea, denumirealegii, statutul pe care îl aveau în cadrulmariajului şi în final autorul acestor legi.

58

Marcel Courthiade

Secolul al XIX-lea vine cu noi tendinţe şinoi idei. Printre boieri erau oameni care auluptat pentru abolirea sclaviei cum ar fiConstantin Conachi în Moldova, care a eli-berat toţi sclavii săi în anul 1826. După optani, Ioan Câmpineanu în Ţara Româneascăa emis legea care permitea rromior să-şiprelucreze pământurile gratuit timp de 20de ani. Pe parcursul acestor ani într-un satdin vecinătatea Prahovei a avut loc o întâm-plare foarte interesantă, un boier tânăr penume Teodor Diamant care a învăţat 2 animilitar la München şi patru ani matematicala Paris, a intrat în contact cu ideile socialis-mului utopic şi a devenit discipolul luiCharles Fourier şi a înfiinţat, în anul 1835,pe pământurile lui Emanoil Bălăceanu adeschis un falanster după conceptia luiFourier, în mica societate unde trăiau aprox.60-80 de persoane, (rromi eliberaţi din robiede Bălăceanu) şi gadje, eliberaţi şi ei, de ase-menea. Reîntors în ţară, a colaborat laCurierul Românesc, unde şi-a expus con-cepţiile social-economice. A fost bine primitîn cercurile liberale din Bucureşti, reuşindsă-l atragă cu ideile sale pe tânărul Emanoil(Manolache) Bălăceanu. Falansterul a fostînfiinţat la 10 martie 1835 şi avea denumireaSocietatea agronomică şi manufacturieră sau

Colonia soţilor agronomi. Înainte de desfiinţa-re avea aproximativ 100 de membri printrecare gadje şi rromi liberi. Din acest motivmulţi numeau această societate Ţiganiada.Teodor Diamant a luptat împotriva analfa-betismului şi sclaviei rromilor, însă econo-mia organizaţiei nu a fost bună. PrimarulAlexandru Ghica a fost deranjat de proiectşi, după un an, Falansterul a rămas fără banişi oamenii nu mai aveau ce să mănânce.

Într-adevăr, Diamant era un om foarteteoretic, încrezător în ideile lui Fourier şi,când a văzut că nu poate lucra cu Bălă -ceanu, care era un om foarte practic, putemspune chiar un bun cunoscător, l-a lăsat laconducerea Falansterului şi nu a mai reve-nit în Scăieni. Putem spune ca Bălăceanu s-a însurat cu o rromă de 27 de ani, StanaConstantinescu, care era învăţătoare înşcoala de băieţi. Când încă stătea în Paris, la23 de ani, Diamant a editat o carte, nu foarteclară, cu numele „Oamenilor care vor liber-tate, disciplină, ordine care să vadă cum sepoate opri cearta dintre cei care au şi ceicare nu au – fără să luăm nimic de la cei careau”.... Nu a vrut, în mod deosebit, să fierromi cei din Falansterul scăian, cum sepoate vedea şi în o scrisoare pe care a scris-o cinci ani mai târziu domnilor moldoveni –

anul în care a murit. Singur, prim paragrafal scrisorii, ne arată că, într-adevăr Diamantnu i-a vrut cu dragă inimă pe rromi şi nicinu îi cunoştea: „ Studii privind metodacumpărării vieţii nomade şi necinstite a rro-milor pentru a se sedentariza la mănăstiri,pe pământurile boierilor sau în ţară.” Şi maideparte scrie: „ rromii umblă fără case şifără onoare şi îşi fac mult rău lor şi gaʒiilorcând fură sau omoară”...” să-i scoatem dincapitală pe pricăjiţi, care o fac aşa de murda-ră şi împuţită, pentru că oamenii bogaţi şimuncitorii de elită sunt nevoiţi să trăiascăacolo, printre mizerii. Încearcă să facă unplan concret, însă nimic nu îi iese clar dinceea ce scrie. Această abordare vis-a-vis derromi nu este numai a lui, a fost şi a filoso-filor iluminişti şi socialişti care îi împinge perromi înapoi, în sărăcie. După un an, poliţiadin Muntenia a dizolvat societatea şi aînchis Falansterul iar Teodor Diamant a fostînchis la mănăstirea Snagov. Falansterul afost subiectul unui film care s-a lansat înanul 1979 cu titlul Falansterul de la Scaieni,regizorul fiind Savel Stiopul.

Multe alte persoane au studiat la Paris şiau înfiinţat acolo, la Sorbona formânddiverse asociaţii. În anii 1843 apare Frăţiaiar în 1845 Societatea Studenţilor Români(Cercul Revoluţionar Român, cunoscut şi caCercul Colegiului din Franţa) care era subprotecţia poetului Lamartine, pe atunci par-lamentar în parlamentul francez şi care estepreşedinte de onoare al asociaţiei. Mulţidintre ei au auzit luat cunoştinţă de confe-rinţele lui Jules Michelet, organizator alrevoluţiei cercului şi Edgard Quinet, ambiiistorici foarte celebri şi sustinători aiRomâniei, precum şi Paul Bataillard,Alexandre Vaillant care au scris mult desprerromi. Ei au preluat idei progresiste pe carele-au adus la ei în ţară, în principatele danu-biene printre care numărăm Iancu Vlădo -ianu, Costică Brăiloiu, Barbu Katargiu,Niculache Niculescu, Iancu Bălăceanu alcărui familie i-a dat pământuri pentru aforma Falansterul şi mulţi alţii. Cel maiimportant dintre ei este fără îndoială MihailKogălniceanu, istoric din Moldova om poli-tic, gazetar şi scriitor român. Fiind copil deviţă nobilă, el şi-a făcut studiile acasă cu un

preceptor. În acelaşi timp a fost însoţit deVasile Alecsandri care a scris poezia„Dezrobirea ţiganilor”. A fost trimis înFranţa pentru a-şi face studiile în oraşulLunéville împreună cu alţi tineri dinMoldova. Printre ei era fiul domnitoruluiGrigore Sturza. Toţi au fost eliminaţi deacolo de către reprezentanţii din Rusia înanul 1835 de frică să nu fie contaminaţi deideile revoluţionare. Toţi au fost trimişi laBerlin. Aici Kogălniceanu a publicat în anul1837 cartea sa celebră „Schiţă asupra isto-riei, moravurilor şi limbii ţiganilor” cunos-cută în Franţa sub denumirea de Bohemia,devenind astfel avocatul ce susţinea aboli-rea sclaviei. El scrie „Europenii organizeazăasociaţii filantropice pentru abolirea scla-viei din America sau de pe propriile lor con-tinente unde 400000 de oameni rromi suntsupuşi sclaviei”. Mihail Kogălniceanu aluptat cu înverşunare pentru unirea Princi -patelor Române într-o ţară şi a fost primulom care a menţionat cuvântul România, înlimba franceză. Alexandru Ghica a folosit oaltă modalitate de a-i ridica pe rromi fără ale interzice de a fi numiţi rromi sau ţiganiprintre gadje, permiţând să se vorbeascălimba rromani, fără a-i separa pe părinţi decopiii lor, fără a-i obliga să-şi schimbe lucrulsau profesia nici să-i forţeze de a prelucrapământul. Alexandru Ghica a făcut ceea ceUngaria şi Spania nu au reuşit să obţină cuforţa. La procesul de abolire a sclaviei înaceeaşi măsură au contribuit ConstantinRosetti, Nicolae Bălcescu şi CostacheNegruzzi, boieri dar şi revoluţionari. Totiaceşti boieri aveau o inimă sensibilă şi boga-tă, orientarea lor politică era, oarecum,romantică însă nu cunoşteau foarte binegândirea şi cultura ţăranilor români. Înperioada în care încercau să facă creeze untrai mai bun, războiul turco-rus (1828-1829)a adus în ţările danubiene ocupaţia ruseascăşi în octombrie 1929, ţarul Rusiei a trimis încalitate de guvernator (preşedinte al celordouă divane, al Moldovei şi al ţării) pegeneralul Pavel D. Kiseleff. În anul 1830 seîncheie o regulară „Regulământe organice”ultimul document care guvernează robiarromilor şi pe care multe persoane îl perce-peau ca fiind prima constituţie a României.

59

Rrobia rromilor în prinicpatele danubiene (1350-1856) II

După aprobarea ţarului, „Regulământe orga-nice” intră în practică. Kiseleff se îndepăr-tează de cele două ţări în anul 1834, candPoarta recunoaşte „Regulământe organice” şisultanul Mahmud II îl numeşte peAlexandru II Ghica domn in ŢaraRomânească şi pe Mihai Sturdza înMoldova. Anii de domnie ai lui Kiseleffsunt importanţi în istorie, deoarece, în celedouă ţări danubiene, filenismo a lăsat locnoilor idei europene din Franţa. Abolireasclaviei rromilor a început în anul 1837 cândstatul Ţara Românească a început să-i cum-pere pe rromi de la boieri şi să-i elibereze,acţiune ce făcea parte din cadrul programu-lui Îmbunătăţirea situaţiei ţiganilor. În anul1843, la data de 22 martie domnitorulGheorghe Bibescu a emis o lege cu privire latrecerea rromilor sub responsabilitateaautorităţilor locale şi a plătit bani pentru eli-berarea acestora.

În anul 1847 el a promulgat declaraţia deeliberare a tuturor rromilor care aparţineaubisericilor şi mănăstirilor. Pare a fi parado-xal dar mulţi rromi nu au înţeles acest gestgeneros şi s-au răsculat cu arme şi cuţite,fiind conduşi de boierul Costache Moruzzipentru a-l înfrunta pe domnitorul Bibescu...Acest lucru s-a petrecut mai întâi şi înMoldova, în 1844, la iniţiativa domnitoruluiMihail Sturdza a eliberat rromi bisericeşti şimănăstireşti, în acelaşi an toţi robii statuluifiind declaraţi oficial liberi, beneficiind deaceleaşi drepturi ca şi ceilalţi locuitori aiţării. Mai mult, sumele adunate din impozi-tele plătite de rromii eliberaţi vor fi utilizatepentru răscumpărarea de către stat a robiloraflaţi în proprietate privată. Dezrobireaţiganilor figura ca un punct important înprogramul revendicărilor revoluţionarilorde la A veni anul 1848, visul cel mare alromânilor era de a fi liberi şi de a-şi unipământurile într-un singur stat. În lunafebruarie a acelaşi an mulţi boieri s-au adu-nat la Paris pentru a participa la revoluţie,care printre altele, a favorizat abolirea scla-viei în coloniile franceze. După aceasta ei s-au întors în principatele danubiene pentrua-şi duce la bun sfârşit acţiunile revoluţio-nare. Revoluţia a început în Moldova, lasfârşitul lui martie, când Vasile Alecsandri,

Ion Cuza si Mihail Kogălniceanu au adunatmai mult de 1000 de oameni învăţaţi mişca-rea revoluţionară a avut un caracter paşnic,ea mai fiind denumită revolta poeţilor şi s-aconcretizat printr-o petiţie în martie 1848 şiprintr-un program în august 1848. Petiţiacuprindea 35 de puncte şi a fost redactată,de către Vasile Alecsandri, la o întrunire atinerilor revoluţionari moldoveni care aavut loc la hotelul Petersburg din Iaşi, cu şti-rea domnitorului Mihail Sturdza, în data de27 martie, elaborează o programă politică(Petiţia Iaşului), relativ slăbuţă: „ Doresc orepublică pe modelul francez însă nu men-ţionează comasarea celor domnii în una sin-gură. Domnitorul Sturza nu reacţionează înnici un fel, făcând pe „împăratul înţelept,însă armata rusească vine să înăbuşe revo-luţia. Această „petiţiune a boierilor şi nota-bililor moldoveni” avea un caracter mode-rat datorită atitudinii rezervate a principeluiSturza, care era presat de prezenţa trupelorruse la graniţă. Simţind pericolul unei miş-cări şi în Moldova, sub influenţa celor deafară, domnitorul însăşi le-a cerut petiţia.Cu toate că memoriul lor nu cuprindeadecât reforme moderate, mai mult de ordinadministrativ şi cultural, în conformitate cuRegulamentul Organic, domnitorul l-a folo-sit ca pretext pentru arestarea capilor mişcă-rii. În vară anului 1848, Mihail Kogălni -ceanu împreună cu prietenii săi elaborează,în oraşul Cernăuţi (în afara Moldovei, astăziCernivici – în Bucovina ucrainiană) o nouădeclaraţie, mai solidă decât precedenta şicare se numeşte se aflau în Bucovina ‒ şimai ales în Cernăuţi ‒ circa 50 de fruntaşi aitineretului revoluţionar moldovean, printrecare: Alexandru Ioan Cuza, C. Negri, D.Canta, Vasile Alecsandri, Al. Russo. Aces -tora li s-a adăugat şi Mihail Kogălniceanu,care avusese un conflict cu fiul domnitoru-lui. În august 1848 este redactat un programîn 36 de puncte, care a fost publicat deKogălniceanu sub titlul „Dorinţele partideinaţionale din Moldova”. Acest program sedeosebea radical de petiţia din martie, fiindîmpotriva Regulamentului organic şi a pro-tectoratului ţarist. Se cereau, printre altele:egalitate politică şi civilă, instrucţiune gra-tuită, împroprietărirea ţăranilor şi se încheia

60

Marcel Courthiade

cu o dorinţă arzătoare: unirea PrincipatelorRomâne într-un singur stat independent deRusia şi Turcia. Într-un document de 30 depagini doar zece rânduri sunt consacrateeliberării rromilor. Austria care se teme să-şipiardă Transilvania şi Banatul va distrugerevoluţia. În Ţara Românească, revoluţia s-abucurat de mai mult succes decât înMoldova, revolutie care s-a înăbuşit în iuniecând Bălcescu şi alţi 20 de boieri deoarecetinerii revoluţionari munteni, spre deosebi-re de cei moldoveni, au încercat traducereaideilor în fapte. În acest scop i-au atras întabăra lor pe intelectualii mai de seamă dinacea vreme, precum şi o parte a administra-ţiei şi armatei. În iunie, 1848 la Craiova seadună şi alcătuiesc, în ilegalitate, „primulguvern provizoriu revoluţionar”. Mai târ-ziu ei publică în satul Islaz care se află lângăDunăre, declaraţia ce conţine 22 de puncte,cu alineate scurte şi care se aseamănă cuprogramul revoluţionar din Moldova.Alineatul al 14-lea: „dezrobirea rromilorprin despăgubire” se referă la eliberarearromilor. Domnitorul Bibescu semnează

acest document la 11 iunie dar a doua zi eleste forţat de către ruşi să abdice.Confruntările sunt crâncene, ţăranii luptăcu orăşenii. La 11 septembrie Suliman Paşavine din Bulgaria şi intră în ŢaraRomânească, la Giurgiu cu 20000 de soldaţişi înăbuşă revoluţia. La 13 septembrie întoate oraşele se varsă sânge iar la 30 noiem-brie Craiova este învinsă. Franţa care împăr-tăşea valorile libertăţii şi a fraternităţiirămâne stupefiată şi permite turcilor şi ruşi-lor să distrugă tot ce au reuşit să facă tineriiintelectuali în numele ideilor franceze. Încontinuare, încetul cu încetul, se realizeazădezrobirea în ciuda obstacolelor, emancipa-rea principatelor se duce la bun sfârşit.Rromii îşi obţin certificatele buletinul lor deeliberare dar pe de altă parte bunurile lorsunt manipulate. Mulţi dintre ei devin vio-lenţi, revoltându-se în mai multe localităţideoarece boierii nu voiau să accepte noualege cu privire la eliberarea acestora. Cândstăpânii nu voiau să-i elibereze, romii mer-geau direct la Bucureşti pentru a obţineacest certificat buletin de eliberare. Apar o

61

Rrobia rromilor în prinicpatele danubiene (1350-1856) II

mulţime de probleme legate de proprietariide moşie, care deseori, fiind furioşi, aducacuzaţii neîntemeiate la adresa rromilor. Eiîi alungă pe rromi fără a li se permite să-şi iahainele, astfel mii de rromi înfometaţi,rămân pe străzile din Bucureşti. Cu Rusia şiTurcia, care au luat sub stăpânire, din sep-tembrie 1848 1948, ambele ţări danubiene,sclavia este restabilită iar adevărata elibera-re se va realiza nu mai devreme de noiem-brie 1855 în Moldova, pe timpul domniei luiGrigore Ghica şi februarie 1856 în ŢaraRomânească, avându-l ca domnitor peBarbu Ştirbei. Putem să apreciem ceea cerromii au adus în cele două principatedanubiene doar citind articolul Disertaţie cuprivire la ţigani scris de politicianul moldo-vean Nicolae Istrati (1818-1861) în ziarulJurnal de Transilvania în anul 1844. Aici ellaudă calitatea muncii rromilor, atât pe arti-zani cât şi pe agricultori, menţionând faptulcă numeroşi rromi cunoşteau mai multeprofesii şi erau apţi de a face orice fel delucru. Un alt autor al epocii este NicolaeRăcoreanu din Muşcel care se întreabă cumvor trăi ei acum când sclavii nu vor mailucra. Conform analizei realizate de profe-sorul Ian Hancock ambele principate danu-biene nu au fost înglobate de dominaţia oto-mană şi şi-au păstrat un minimum de inde-pendenţă în anii cei mai duri datorită mun-cii gratuite a rromilor care a pus bazele unuicapital. El scrie: „Dacă nu ar fi fost lucrulgratuit al rromilor sclavi, astăzi nu ar fi avuto ţară independentă care se numeşteRomânia”. Într-adevăr, de exemplu, în anul1810, în Moldova, lucrul rromilor a înregis-trat la 5,18% din bogăţia ţării pe când înMuntenia valoarea muncii realizate derromi era mai profitabilă decât exportulporcilor – ce era cel mai mare domeniu deexport al acestei ţări, la momentul respectiv.

Cum şi de ce a avut loc abolirea sclaviei?Se zice că intelectualii aveau acel spirit aleliberării pe care l-au preluat din Franţa.Încântător ca concept, dar era numai o partea adevărului. Adevărul este că ideile deemancipare au apărut odată cu boierii tinericare organizau manifestaţii la Paris împo-triva sclavilor de culoare din coloniile fran-ceze. În principatele danubiene erau mulţi

intelectuali francezi care îi învăţau pe copiiinobililor (ca, de exemplu, profesorul privatal lui Ion Câmpineanu, un domn Lauren -çon). De asemenea, se studia literatura fran-ceză în spiritul ideilor de fraternitate şi ega-litate. Respectul laic era la modă în acelevremuri, dar se ţinea cont şi de alte criterii:

― Rolul bisericii ortodoxe: un rol foartemic, însă, în secolul XVIII, s-au auzit,din partea acesteia, vorbe de înfrăţire,poziţia ei era dublă: pe de o parte ea ocritica iar pe de altă parte o justificaafirmând că noi toţi suntem sclavii luiDumnezeu, că nu există diferenţă peacest pământ între un om liber şi unsclav.

Putem menţiona că biserica ortodoxăcare susţinea ideologia laică venită dinFranţa a deschis ochii oamenilor pentru anu mai vedea „în rromi animalitatea acesto-ra, ci din contra, umanitatea lor şi fraternita-tea cu ei” (Nicolae Gheorghe).

― cauze economice: relaţiile noi de lucruşi noile forme de exploatare au adusmai multe pierderi de bani decât câş-tiguri din urma sclaviei, iată de ce pre-ţul pentru sclavi nu scădea. Stăpâniicare au încercat să organizeze miciîntreprinderi au văzut că sclavia clasi-că nu era adaptată şi au înţeles că tre-buie să schimbe sistemul.

― şi în munca agricolă s-a schimbat si -tuaţia: de când Poarta a pierdutKirimìtiko Paśdiv, de unde lua grâu,sultanul a cerut milioane şi milioanede qintale de grâu şi germeni de laambele ţări ceea ce a adus mari pro-bleme în satele lor. După aceea „Re gu -lământe organice” ale lui Kiseleff aadus, printre ţărani, capitalismul pre -cum şi noi concepte ale posesiei (şicuvântul proprietar). Situaţia a deve-nit încă mai dificilă, pentru ţărani, du -pă puternicile legi agrare, în anu 1851.

― conflictele dintre boieri, pe de-o parte,şi dintre ei şi domnitor, pe de altăparte, şi dintre ceea ce a făcut săcrească dificultăţile de tip economic şiscăderea preţului pentru sclavie.Sistemul de robie care a devenit de-alungul secolelor axa economiei în ţări-le danubiene nu mai era, deja, impor-

62

Marcel Courthiade

tantă şi, de la un an la altul, boierii oaplicau mai greu.

― cauze fiscale. Rromii eliberaţi consti-tuiau o altă categorie de oameni careplăteau taxe în mod direct domnitoru-lui şi statului.

― se spune că combaterea netoţilor aavut o influenţă asupra politicii prin-cipatelor. Dar nu putem să fim întrutotul de acord cu această afirmaţie.Posibil că au fost oameni care i-aualungat pe proprietari şi pe nobili,care au luptat pentru emancipare,cum scrie Panait Istrati în romanulsău „Domnişoara din Snagov”, şicum, de altfel, afirmă şi Hancock, darpoate că erau tâlhari sau bandiţi veniţidin Transil vania, dintr-o provincie dinAustria pentru a prăda şi jefui. Pânăîn prezent nu avem suficiente docu-mente care ar scoate adevărul la lumi-nă, dar putem afirma că printre eierau oameni care făceau parte dindouă categorii şi care au creat o mulţi-me de probleme poliţiei.

― putem crede că mulţi sclavi rromi aufăcut studii, cum se spune în Româ -nia, şi acesti grămătici care au creatpropria lor politică pentru ca gadje săîndepărteze ideea de sclavie.

― ultima cauză era fără îndoială cea detip politic: pentru ca sistemul feudalsă se schimbe şi să ia naştere un noustat din punct de vedere al perspecti-vei de integrare în Europa, care a şterssclavia de pe pământul său, paşopti-ştii, adică revoluţionarii români dinanul 1848 ziceau că atâta timp câtprintre ei trăiesc, se nasc şi moroameni sub jugul sclaviei nu poate săexiste naţiune liberă. Precum a scrisMihail Kogălniceanu „un stat consti-tuţional cu sclavi ar fi o monstruozita-te”. Un alt aspect important: ambeleţări sunt legate, prin

Principatele danubiene au fost subjugatede Tratatul (Convenţia) de la Balta-Limandin 1 mai 1849, care era o înţelegere semna-tă între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman şiprin care se reglementau situaţiile politicedin cele două principate dunărene. Acest

tratat nu permitea celor două principate să-şi formeze propriile lor legi. Anume legeacu privire la abolirea sclaviei a fost o afirma-re care scotea în evidenţă faptul că fiecarestat era suveran şi că putea să-şi publicelegislaţia fără a cere permisiunea turcilorsau a ruşilor. Dezrobirea rromilor a deschisdrumul legilor decizionale, ca în anul 1857să existe două constituţii monarhale dom-neşti, garantate de 7 mari ţări. Un an maitârziu, Napoleon al III-lea al Franţei a obser-vat că e posibil ca sultanul să se opună deci-ziei şi a convocat o conferinţǎ internaţiona-lă, în Paris, în urma căreia cele două state audevenit „Principatele Unite ale Moldovei şiale Valahiei”, fiecare cu domnitorul ei, subsuzeranitatea Porţii. În ianuarie 1859, fieca-re domnie şi-a ales un domnitor, pe acelaşidomnitor, Alexandru Ioan Cuza, şi, de fapt,cele două state s-au unit într-o ţară, înBalcani. În septembrie 1859 sultanul a per-mis ca noul stat să devină unul liber. Defapt, emanciparea a fost acel mic motiv deunificare al principatelor într-un singur statunitar şi independent. Două dintre ele s-auunit în anul 1859 Iar a treia parte, Tran -silvania s-a alăturat celor două în 1918.

Într-adevăr, dezrobirea a fost doar omică parte din ambiţia celor două statedanubiene: să devină toate cele trei ţări alevechii Dacii o singură republică. Şi nu tre-buie să uităm că revoluţionarii din Româniaau fost foarte puternici întrucât au reuşit săunifice poporul român şi să-i trateze perromi ca fiinţe umane. După emancipare,aproximativ 40% din proprietari au cerutbani pentru despăgubire, obţinând în celedin urmă aceşti bani de la stat. Pe alocuri,unii dintre rromi au primit şi ei loturi depământ fiind scutiţi de a plăti taxa de la unan până la cinci ani. În general, pentru ei nus-a făcut într-adevăr nimic. Ei au intrat înepoca modernă ca sclavi goi, fără să aibănimic pe ei, aşa cum erau înainte de eman-cipare. Această emancipare a fost pentru eigrea, înspăimântătoare, deoarece nu pose-dau nici un fel de bogăţie sau pământ. Eiaveau drepturi scrise pe hârtie dar nu aveauposibilitatea să se folosească de aceste drep-turi pe care, de altfel, nici nu le cunoşteau.Chiar dacă legea spunea că sunt liberi,totuşi ei nu erau liberi în viaţa de toate zile-le, neavând nimic în afară de mânia, dispre-

63

Rrobia rromilor în prinicpatele danubiene (1350-1856) II

Marcel Courthiade

ţul şi prejudecăţile gadje-ilor. Numele deţigan continua să semnifice animal, fiindumiliţi cu înverşunare. După trecerea maimultor decenii gadje refuzau să se căsăto-rească cu rromi, care au fost sclavii acestora.Atât în Moldova cât şi în Ţara Românească,unite în anul 1859, rromii au rămas înumbră iar istoria lor s-a dat uitării. Toateacestea au fost uitate timp de 140 de anipână în ultimul deceniu al secolului XX-leacând gadje au început să lucreze şi să scoatăîn relief faptul că soarta sclavilor nu a fostatât de tragică, că toţi oamenii au fost egaliîn sărăcie şi mizerie, că nu a existat o dife-renţă veritabilă între sclavie şi românitatesau vecinătate...Negarea istoriei! ceea ceînseamnă că se dă dovadă de ignoranţă faţăde istorie. Suntem departe de ziua pe careVasile Alecsandri voia s-o sărbătorească înfiecare an. Din fericire, cunoaştem alţi isto-rici care au cercetat documentele originaleşi au publicat în cărţi şi pe internet, cei careau scos la lumină adevărul dureros amilioane de rromi pe parcursul a cinci seco-le de sclavie, din două ţări din inimaEuropei. Nu este vorba de un atac adusnegaţioniştilor, dar trebuie scoase în eviden-ţă mecanismele care au dus la formarea şimenţinerea sclaviei în rândurile rromilor,acestei monstruozităţi de care vorbeaMihail Kogălniceanu. Fiii rromilor sclavidin România, ca şi fiii persoanelor de culoa-re din Franţa nu cunosc nimic despre istoriastrămoşilor lor. Iată de ce până astăzi aceas-tă boală socială se resimte profund în cadrulrelaţiilor dintre stăpâni şi sclavi. Aceasta seexplică prin faptul că nu s-a recurs la nici oterapie pentru a lăsa trecutul în mâinile isto-riei, şi să nu umble ca un strigoi printre noi.nu mai reamintească teroarea prin care autrecut sclavii rromi.

Putem să învăţăm şi astăzi din istoriarobiei, printre altele, cum o mentalitate aunei naţii (a gaʒiilor) multe despre istoriarromilor şi mai ales că mentalitatea poate fischimbată într-o perioadă scurtă de timp.Dacă sclavia care părea ceva firesc în anul1825, atunci după 30 de ani ea fost conside-rată ca un blestem căzut asupra rromilor.Aceasta demonstrează un mecanism al taxe-lor care, de fapt, este foarte departe desubiectul sclaviei şi poate să antrenezeorbesc o situaţie în urma căreia oamenii

64

devin inumani, mai bine zis, animale carepot fi vândute şi care posedă un singurdrept, cel de a nu fi omorât fără judecată –fără să existe o relaţie directă între sistemulţării şi sistemul robiei. Astfel, între sistemulde taxe şi cel al sclaviei nu exista nici un tipde legătură. Astăzi, când autorităţile nu segândesc la răspunderea pe care o poartă,unele situaţii legale pot antrena orbeşte con-secinţe inumane în diferite domenii dinviaţă. În final, aceasta scoate în relief relaţiijosnice între fiinţa umană şi bani, că intere-sul material este mai presus de toate, în pre-zent, care este mecanismul uman al existen-ţei ce este posibil să îl observăm şi acum şică poate manifesta şi în viitor sub o altăformă. Astăzi întâlnim cumpărarea şi vân-zarea nurorilor tinerilor căsătoriţi în anumi-te culturi, vânzarea organelor pentru reali-zarea transplantului, cumpărarea copiilororfani pe când se ştie că legea nu permiteadoptarea pe o astfel de cale, practicareaprostituţiei cu forţa etc. Toate aceste argu-mente aduc aminte de sclavia din secoleletrecute anii trecuţi aşa încât nu ştim nicioda-tă ce ne aşteaptă în viitor – sub o formă falsă

şi neadevărată, chipurile, omenească. Tre -buie să reflectăm profund în baza analizeicu privire la rromi pentru a înţelege maimulte lucruri. Dar, cu toate acestea, pentrurromi, ziua emancipării a fost una remarca-bilă în cinstea căreia au compus cântecul:

Veniţi cu toţii, fraţii mei iubiţi,Astăzi, rromilor, ridicaţi-vă cu toţiiPriviţi mâinile noastre care sunt dezlegateNu mai avem fier pe picioarele noastre Regele Gadjo ne-a dat libertate,El ne-a eliberat pe toţi,El ne-a făcut oameni.Cântaţi cu voce tareRromi, femei rrome, copii şi fii,Bătrâni şi tineri.Gospodarii şi boierii buniSă fie mereu fericiţi şi sănătoşiDumnezeu, pământul, soarele, luna,Pădurea, satul şi toată lumea Să cânte cu veselie Că Moldova este o ţară prosperă,Marele Dumnezeu şi regele ne-au deschis ochii.Haideţi rromilor să le mulţumimPentru că ai au abolit sclavia noastră.

65

Rrobia rromilor în prinicpatele danubiene (1350-1856) II

Bibliografie

Académie roumaine – Société roumaine desétudes byzantines, Etudes byzantines etpost-byzantines II, Editura AcademieiRomâne, Bucureşti, 1991. 228 p.

NICULESCU Theofil S. Sfintele Monastiri şiSchituri din România. Editura MânâstireaVodiţa, Drobeta Turnu Severin, 2002, 383p.

Etudes Tsiganes, nr. 29, L’esclavage desRroms, 160 p.

CORFUS Ilie, Documente privitoare la istoriaRomâniei culese din arhivele polone – Secolulal XVII-lea, Editura Academiei RepubliciiSocialiste România, Bucureşti, 1983, 363 p.

BĂLAN Cristian Petru, Monografia oraşuluiBoldeşti-Scăieni (Meleaglul viselor ce trebuieîmplinite), Premier, Ploieşti, 2007, 253 p.

MAJURU Adrian, Bucureştii mahalelor sauperiferia ca mod de existenţă, Compania,Bucureşti, 2003, 280 p.

COJOCARU I. & ORNEA Z., Falansterul de laScăieni, Editura politică, Bucureşti 1966,534 p.

ACHIM Viorel, The Roma in RomanianHistory, Central European UniversityPress, Budapest New York, 2004, 220 p.

ACHIM Viorel, Ţiganii în istoria României,Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998202p.

POTRA George, Contribuţiuni la istoriculţiganilor din România, Mihai Dascal edi-tor, Bucureşti 2002, 375 p.

VAILLANT Jean-Alexandre, Les Rômes, his-toire vraie des vrais bohémiens, Dentu etCie, Paris, 1857, 510 p.

PETCU Silviu, Esclavage des Rroms dans lesprincipautés roumaines (environ 1300 –1855/56), Le Bulletin, Association desanciens élèves, Institut National desLangues et Civilisations Orientales, Paris,Novembre 2005, p. 61-84.

PETCUŢ Petre, Rromii din RomâniaDocumente I., Editura institutului pentrustudierea problemelor minorităţilornaţionale, Cluj-Napoca, 2009

66

A lua în discuţie relaţia dintre condiţiapolitică a unui stat, a unei formaţiuni, struc-turi, guvernări politice – a considera în prin-cipiu guvernarea, organizarea statelor, for-marea structurilor de putere în interiorulstatelor sau eventual în cadre de relaţii multmai vaste, eventual este evident că toateacestea alcătuesc forma de existenţă politicăa umanităţii angajate în dezvoltarea istorică.Pe de altă parte, rezultatul unei orientări devocaţie şi voinţă umanistă realizează, ca pro-dus istoric, un grad semnificativ sau, în celedin urmă înalt, de civilizaţie în societateacare reprezintă fundamentul existenţei unuistat, a unei ţări, a unei naţiuni. Politica şicivilizaţia ar putea fi văzute drept aspecte încare populaţiile, marile formaţiuni sociale,umanitatea îşi exprimă existenţa progresivăca istorie. Întreaga complexitate a fiinţăriiomeneşti se relevă atât în politică şi prinpolitică dar şi prin civilizaţie. Nimic maidificil – în fapt mai imposibil – decât analizaîn nici un caz exhaustivă, dar oarecum com-plexă şi satisfăcător detaliată a relaţiilor isto-rie-politică şi istorie-civilizaţie, iar consecu-tiv aceea dintre politică şi civilizaţie. Cu un

oarecare curaj, spre a elimina mai puţin sem-nificativul din acest context, cu voinţa de adetecta ceea ce poate furniza elementeleînţelegerii faptului decisiv în existenţa omu-lui de azi, pentru care atât condiţia politicăprecum şi nivelul de civilizaţie sunt reperelece nu pot fi neglijate ale vieţii sociale, încadrul naţiunilor, dar şi în cooperarea inter-naţională – simplificând, astfel, intensimaginea şi structura vieţii ca variante aleîndrăznelii în afirmarea omului ce răspundeşi decide pentru viaţa sa o serie de concluziipot fi obţinute, sau cel puţin se poate spera aajunge să apară, în sprijinul cu noaşteriiomului şi evoluţiei sale inteligibile.

Cum poate fi definită civilizaţia? Amscris asupra acestui subiect şi cred că potspune relativ exact care este natura specificăexistenţei civilizate. Într-o societate civiliza-tă necesităţile vitale ale membrilor respecti-vei societăţi sunt împlinite – pot fi împlinite– prin activitatea, munca unei părţi limitate,eventual chiar mici, din populaţia pe care oînglobează grupul, societatea, naţiunea dereferinţă. În ţările cele mai dezvoltate pro-ductiv, doar trei procente din populaţie pro-

Caius Traian DRAGOMIR

Politică şi civilizaţiePolitica şi civilizaţia sunt forme antinomice ale angajării umanităţii în istorie. Modul de a se expri-ma în spiritualitate al civilizaţiei este speranţa – politica îşi găseşte descărcarea psihică în angoasă,este trăită, resimţită ca frică.Cuvinte-cheie: istorie, civilizaţie, politică, speranţă, frică.

The politics and civilization are antinomy forms of the participation of human engagement in thehistory. The way in which the civilization is spiritually expression is hope – the politics is revealedas fear in human groups.Keywords: history, civilization, politics, hope, fear.

Abstract

Caius Traian DRAGOMIR ‒ Diplomat, fost ministru, fost ambasador al României în Franța, e-mail:ctdragomir@yahoo.com.

duc nu doar hrana necesară întregii comu-nităţi, ci şi un exces remarcabil care, expor-tat, aduce mari profituri şi avantaje finan-ciare diverse atât producătorului, cât şiîntregii ţări. Optsprezece procente din ace-iaşi comunitate fabrică ansamblul tuturorproduselor industriale nu doar necesareconsumului sau achiziţiilor de durată îninteriorul ţării, al societăţii, dar şi din canti-tăţile exportabile, sau din acelea necesar a fistocate. Aproape optzeci la sută din locui-tori se pot dedica realizării de idei, bunuriculturale, formarea personală, inovaţii, in -venţii şi până la urmă unei existenţe lipsităde preocuparea pentru un efort de susţinerevitală, educaţie, sănătate, cunoaştere. Lu -crul cel mai important este acela că o socie-tate civilizată se poate dedica propriei secu-rităţi, propriei asigurări. Rezultă firesc fap-tul că dacă este apreciată civilizaţia a tunciea trebuie resimţită în grupurile uma ne ca osiguranţă de sine şi, implicit, ca o excluderea unor ameninţări majore – producţiile obli-gatorii sunt asigurate, ele se produc în cali-tate de suport existenţial pentru întreagacomunitate; în egală măsură starea de civili-zaţie oferă posibilitatea existenţei unuinumăr suficient de indivizi, do taţi tehnicconform tuturor necesităţilor, pentru a oferilinişte ansamblului cetăţenilor.

În ce anume constă, în mod esenţial poli-tica? Structurile politice ale statului şi ţării –partide, instituţii guvernamentale, implicitacelea administrative, instituţiile de infor-maţii sau dedicate acţiunilor în forţă – au carol identificarea factorilor de risc pentruexistenţa statului, a populaţiei, naţiunii, ce -tăţeanului. Astfel dacă civilizaţia este bazaunei posibile dezvoltări continui – politicapoate contribui la dezvoltarea civilizată dardar mai ales este dedicată neadmiteriiregresului în civilizaţie, putere, stare decreştere potenţială a valorilor existenţei înstat, naţiune, populaţie.

Civilizaţia exprimă modul de a existapaşnic – este un mod al existenţei în condiţiide pace. Războiul poate avea şi acesta unanumit grad de civilizaţie, dar în esenţa sa,adevărata civilizaţie înseamnă pace. Con -trar acesteia, politica se distinge prin faptulde a putea conduce, dacă apar conjuncturidificile, ameninţătoare, primejdioase – la

reacţia violentă, poate genera recursul larăzboi. Interacţiunea politică şi civilizaţia auca obiectiv central maximalizarea potenţia-lului pacific, civilizat şi diminuarea necesi-tăţii de apel la violenţă, la implicarea în con-flict deschis. Mişcările decurgând din acesteorientări istorice se plasează la nivelul celmai profund al acţiunii statelor. Ceea ce seîntâmplă însă în planul discursului public,poate în egală măsură să devină apt de asusţine o evoluţie istorică pozitivă a na ţiu -nii, însă nu mai puţin, poate constitui o pri-mejdioasă provocare. Dezechilibrul estemarcat între efectul discursiv al factoruluide civilizaţie şi cel care derivă din referireala forţă pe care politica o angajează nurareori.

Cuvântul civilizaţiei se raportează labinefacerile aceleia – el subliniază avantajulenorm al unei dezvoltări puternice, orienta-tă în sensul acomodării de noi capacităţi deameliorare a vieţii individuale, dar şi a rela-ţiilor interumane, personale sau publice.Civilizaţia, în orizontul comunicaţional re -curge la stimularea şi susţinerea speranţei.Politica, în schimb, apelează la frică – faptulare un grad înalt de pericol – frica va fi întot-deauna, în psihologia umană, şi, probabil, înîntregul vieţii mai puternică decât speranţa.Astfel istoria umanităţii a fost continuuamprentată de înarmări, conflicte, lupte,războaie, distrugeri. În acest sens lu cru rilemerg foarte departe şi dacă ceva poate fisocotit drept marca politicii, semnul indele-bil al politicii, acest ceva este utilizarea, cul-tivarea şi personalizarea ameninţărilor.

Faptul este ştiut din Antichitatea clasicăşi, probabil, încă din preistorie. Platonnotează în „Legile”; ce face tiranul (deci, amzice, omul prin excelenţă politic, depinzândcu viaţa sa de politica pe care o practică)atunci când obţine puterea – sărăceştepoporul spre a face oamenii să se ocupe deproblemele zilnice şi nu de treburile statuluişi îşi caută duşmani spre a fi considerat util.Care sunt numele proprii ale politicii?Corea de Nord, Orientul Mijlociu şiApropiat, Scutul anti-rachetă. Aceste numedenumesc politica – dar cine le foloseşte,cine se află în spatele lor nu spre a le fi creat,ci pentru a le face de neevitat şi a nu le lăsasă se piardă dincolo de real.

67

Politică și civilizație

68

69

ArgumentÎncercarea de faţă pleacă de la realitatea

încă nedestrămată a fenomenului terorist.Terorismul ne apare ca o prelungită şi

apăsătoare actualitate. Chiar dincolo deevenimenţial el are continuitate şi între eve-nimentele care sunt actele de terorism.Reţelele şi structurile care poartă eveni -mentele s-au instalat în referenţialul perma-

Petre ROMANCivilizaţia islamică

şi terorismul. Calea comunicării apropiate

– a lupta înseamnă a comunica –

Ideiile articolului focalizează asupra nencesităţii „comunicării apropiate”, concept prelaut de laRobert Escarpit, ca răspuns la escaladrea terorismului în momentul contemporan. Apelând la teoriiştiinţifice din domenii considerate „exacte”, cum este, de pildă, matematica, se arată că inclusiv însfera ştiinţelor „tari” sentimentul incertitudinii este unul dominant, motiv pentru care însăşi con-ceptual, ar trebui reevaluat. Cu argumente culese din studii mai vechi dar articole şi din cercetărirecente, autorul pledează pentru o regândirea situaţiei propunând ca obiectiv prioritar nu atârmăsuri de securitate, cât măsuri de prevenire a terorismului. Este necesară distanţarea, chiar creareaunei opoziţii între terorism şi civilizaţuia islamică, între învăţăturile Coranului şi interpretările pecare fundamentaliştii le aşează la originea acţiunilor lor. Calea de urmat este comunicarea apropiată,convivialitatea, respectul reciproc, dialogul desfăşurat fără suspiciune prealabilă. Sunt analizatemotodele de atragere a tinerilor spre fundamentalismul de tip Islamic şi propuse soluţii de contraca-rar.Cuvinte-cheie: religie, islam, Coran, mentalitate, conflict, incertitudine, comunicare, conviviali-

tate.

The ideas of the article focuses on the necessity of „close communication”, a concept taken fromRobert Escarpit, as an answer to the escalation of terrorism in the contemporary moment.Resorting to scientific theories from fields considered „exact”, such as mathematics, for instance, itis shown that also in the sphere of the „strong” sciences the feeling of uncertainty is a prevailingone, a reason why the concept itself should be re-evaluated. With arguments collected from olderstudies, but also from recent researches, the author pleads for a rethinking of the situation, propo-sing as a priority objective not so much security steps, but steps to prevent terrorism. Distance isrequired, even the creation of an opposition between terrorism and Islamic civilization, between theteachings of the Koran and the interpretations which the fundamentalists place at the origin of theiractions. The way to follow is the close communication, conviviality, mutual respect, the dialoguewithout previous suspicion. The methods of attracting young people to the fundamentalism ofIslamic type are analysed and counteraction solutions are proposed.Keywords: Religion, Islam, Koran, mentality, conflict, uncertainty, communication, conviviality.

Abstract

Petre ROMAN, politician român, inginer și profesor universitar, fost prim-ministru al României între 1989și 1991, e-mail: office@fnsa.ro.

Societate

70

Petre Roman

nent public global. Prin urmare răspunsulcontra terorismului cere mai mult decâtmăsuri de securitate, pe de o parte şi măsuride prevenire a terorismului printr-o tot maiamplă şi diversificată activitate a serviciilorde informaţii, pe de altă parte. În raport cufenomenul de radicalizare – adică atragereade noi combatanţi în reţelele teroriste prin-tr-o puternică comunicare la nivelulcomunităţilor locale musulmane – muncasecretă a curajoşilor ofiţeri de informaţii nueste în fapt muncă de prevenire. Ea trebuiesă fie asociată cu încercarea transparentă dea comunica tot la nivel local mesaje credibilede stopare la sursă a propagandei difuzatede reţelele teroriste. Această comunicarepoate să plece de la idea de a distanţa tero-rismul de civilizaţia islamică ba chiar,îndrăznesc să spun,de la opoziţia dintre ele.Toate însă reclamă o solidă cunoaştere arealităţilor şi a mentalităţii colective dinlumea musulmană, în primul rând ceaarabă. De asemenea trebuie să găsim for -mule de coexistenţă cu stări de incertitudinepe care, dacă nu le putem controla – şi s-adovedit prea adesea că nu putem – le putemmai bine cuantifica spre a ne feri mult maieficient de riscuri confuze şi consecinţe per-iculoase. Avem la dispoziţia noastră lucrărifundamentale cu ajutorul cărora săavansăm mai temeinic către înţelegereafenomenului terorist şi contracararea lui.Socrate spunea că „opinia justă este terme-nul mijlociu între cunoaştere şi ignoranţă”.Opinia justă în sânul marii dezbateri desprecum poate fi combătut terorismul cred căpoate fi, desigur parţial, comunicareaapropiată definită încă din 1976 de RobertEscarpit (communication rapprochée). Evorba, în cazul nostru, de o acţiunetransparentă dusă cu sinceritate sprecomunităţile locale supuse radicalizării. Ocomunicare creatoare şi în mod necesardiversificată şi amplă. Să ţinem cont că radi-calizarea tinerilor este şi ea o lucrarecreativă dacă ne gândim că reuşeşte să-ifacă pe tineri să treacă de la o stare mentalăobişnuită la una excepţional de activă şipericuloasă. Oamenii obişnuiţi, îndeosebifemeile, din comunităţile locale ancorate înreligia islamică sunt dominaţi de imagini

prezentate ca fiind ale virtuţii coranice; însă,dincolo de imagine aceşti oameni sunt sen-sibili la virtuţile vieţii, sunt în contact curealitatea. Comunicarea apropiată se dedicăsă vorbească oamenilor simplu, despreadevăratele lor problem, în limba lor, limbapoporului. Bunul suprem e contrar fanatis-mului religios. El este posibil aici, întreoameni, într-o lume care să cu noascăconcret dezvoltarea. Esenţa liber tăţii, însens moral,aşa cum o propăvă duieşte Bibliadar şi Coranul,este dista nţarea de rău mer-gând către bine.

Faptul că nu cunoaştem îndeajuns legă -turile sociale din interiorul comunităţilorcare alimentează sporul de terorism neconduce în impas. Ni se pare că ştim însăconstatăm că ce ştim nu ne ajută să evitămgrozăviile teroriste. Cred însă că incer -titudinea poate fi gestionată. Într-adevăr,necesitatea este mama invenţiei.

Ne putem obişnui să trăim în incertitudine?

Este titlul unui articol recent din exce -lenta revistă britanică „ The New Scientist”din care am preluat un număr de idei carem-au ajutat să înţeleg mai bine corelaţiaevidentă dintre terrorism şi incertitudine.Totodată am completat substanţa proprieimele lucrări „Impre dictibilitatea climatică,politică şi socială.”

Într-o societate care caută cu disperarecertitudinea, şi în care mulţi pretind că odeţin, să nu uităm că matematica şi fizica austat sub spectrul incertitudinii timp de pesteun secol. Şi să ne punem întrebarea de ceîncă ne este greu să ne obişnuim cu incerti-tudinea. Se poate spune că valoarea certitu-dinii este de necombătut. Că face parte dinaceeaşi categorie de lucruri esenţiale pre-cum pacea lumii sau mater nitatea. Însăobsesia pentru certitudine a devenit odependenţă periculoasă.

Puţine credinţe sunt atât de adânc anco-rate în cultura noastră precum certitu dineaperfectă şi dorinţa de a o avea. Aceastăcredinţă a însoţit practic neschim bată trece-rea de la religie la raţionalism, ca oadevărată piatră de încercare a societăţii

noastre. În mintea multora ştiinţa a devenitnoul garant care ne promite o certitudine lacare putem accede.

Certitudinea este un adevărat tiran. Con -cluziile oamenilor de ştiinţă nu reprezintăcertitudini absolute. Însă plecând de aici săjustificăm inacţiunea ar fi extrem de grav.Nu avem voie să stăm să aşteptăm certitu -dinile să vină. Iar, pe de altă parte, dacă pre-tindem că suntem siguri de ceva atuncicând de fapt nu suntem, riscăm să fimpurtători, fără voie, a unor minciuni pericu-loase.

Chiar cuvântul „incertitudine”, ca şi„imperfecţiune” sau „incalculabilitate”,poartă în sine una dintre cele mai profundeteorii ale ştiinţelor şi matematicii secolului20. Şi, totuşi, sensul lor îl percepem ca olipsă neliniştitoare a ceva pozitiv sau maibun. Poate de aceea poveştile celor care audescoperit asemenea incertitudini au fost înmare parte trecute cu vederea. Şi poate căeste momentul potrivit să arătăm că ideeade certitudine mai presus de orice a fostdiscreditată acum un veac. Gânditori de laGeorg Cantor până la Alan Turing auremarcat amplitudinea incertitudinii înştiinţă, ca şi caracterul incomplet cu careoperează logica şi matematica, şi au înţelesceea ce încă nu am preluat şi integrat în cul-tura noastră. E incredibil scepticismul în aaccepta ceea ce au revelat aceşti matemati-cieni de geniu. Istoria secolului 20 a fostadesea modelată de oscilaţia dezastruoasădintre două reacţii deopotrivă de deznă -dăjduite faţă de lipsa de certitudinepercepută. La o extremă, dacă lucrurile pecare le considerăm adevărate nu pot aveaun fundament cert, declarăm că nimic nupoate fi adevărat şi ignorăm toate certitu -dinile. Şi, în chip ironic, avem această atitu-dine pe când Kurt Gödel şi Alan Turingfăceau toate eforturile pentru a ne îndepărtade iluzia certitudinii absolute.

Încă nu le-am asimilat cu adevărat ideile.Turing mai ales a revelat profunzimea,caracterul incomplet şi incalculabilitateafolosindu-se de propria sa invenţie, calcula-torul, pentru a arăta cât de profundă şiubicuă este incapacitatea noastră de a atingecertitudinea în cunoaştere. Aşa cum se ştie,

invenţia sa i-a pus în umbră concluzia şi, înmod ironic, în ultimii 50 de ani calculatorula fost perceput ca fiind unealta certitudinii,maşina care poate rezolva problemele pecare noi nu le putem dezlega. Dar ne-ascăpat din vedere faptul că calculatorul ne-a adus dus, de fapt, şi mai multe incertitudi-ni. De pildă, ştim acum că nu putem antici-pa cu certitudine cum va fi vremea sau cumse va comporta economia şi, mai mult casigur, nu vom şti niciodată aşa ceva.

Calculatorul funcţionează ca orice altproces industrial. Este conceput să ofereceva ce dorim neapărat lucrând cu un pro -dus secundar nedorit, şi anume incertitu -dinea. Trebuie să ne obişnuim cu incertitu -dinea şi să o gestionăm în consecinţă. Incertnu este doar universul, incertă este şicunoaşterea omenească. Ştiinţa, ca proces,nu ar fi trebuit să hrănească iluzii. Pentru căavem de a face doar cu adevăruri provizorii.Poate că a venit timpul să ne raportăm altfella ştiinţă: să o apreciem nu pentru că neaduce certitudini, ci incertitudini.

Urmare a revoluţionarelor idei ale luiGödel şi Turing putem spune că certitu -dinea intelectuală este o fundătură. Gândi -torii serioşi nu se sperie de incertitudine.Pentru ei incertitudinea şi caracterul incom-plet al unei teorii nu reprezintă un defect, cio stare pozitivă şi creatoare în sine.

Mai mult decât altă dată, ştiinţa trebuiesă se întoarcă la cuvintele lui BertrandRussell: „Incertitudinea este dureroasă pefondul speranţelor vii şi al temerilor acute,dar trebuie răbdată dacă ne dorim să nu maitrăim în lumea basmelor consolatoare…Cred că este esenţial a învăţa pe cineva cumsă trăiască fără certitudini, dar fără să selase paralizat de ezitări”. Spre exemplusperanţa vie că terorismul va fi cumva era-dicat şi temerea acută că vor izbucni noiatentate teroriste.

O extrem de intersantă contribuţie înacest sens o aducea Frank Ramsey în textulsău din 1926 Adevăr şi probabilitate.„Teoria/metoda lui Keynes de justificare aconvingerilor probabile prin relaţia cu oanumită cunoaştere nu este neapăratcorectă. Există o diferenţă între logicaformală a adevărului sau logica coerenţei şi

71

Civilizaţia islamică şi terorismul

logica adevărului sau logica omenească.Logica omenească, prin care oamenii deduccum ar trebui să gândească, poate fiincompatibilă cu logica formală.

Ne dorim să existe o coerenţă întreconvingerile noastre, dar şi între convingerişi fapte. Însă aceasta nu este de fiecare datăavantajos. Poate fi mai bine să avem uneoridreptate decât să nu avem niciodată. Logicanu se referă la ceea ce cred oamenii, ci laceea ce ar fi cazul să creadă sau ar fi rezona-bil să creadă.”

El sublinia o trăsătură ce ne intereseazăîn cel mai înalt grad pentru subiectul nos-tru, anume că mintea omului operează înprimul rând potrivit obiceiurilor. Obiceiînseamnă regulă sau lege de comportament,inclusiv instinct. Deşi se admite că prin adu-cerea într-o combinaţie de conlucrare acoerenţei logicii, a observaţiei şi a memorieis-ar realiza un proces care evoluează de lasine către adevăr, Ramsey afirmă că lucruri-le nu stau aşa: „Observaţia schimbă (celpuţin într-un anumit grad) convingereadespre un fapt observat.” Nicolae Geor -gescu-Roegen a fundamentat în domeniuleconomic aceiaşi concluzie: „...într-o si -tuaţie economică nouă un individ poate să-şi modifice preferinţele...datele oricărei pro-bleme economice trebuie să includă şi pro-pensiunile culturale.” Înseamnă – spuneRamsey -că „unele dintre gradele mele deconvingere în urma observaţiei nu mai co -res pund deloc cu cele de dinaintea obser va -ţiei. Când spunem că lucrurile îşi datoreazăexistenţa, în ultimă instanţă, şansei,înţelegem că nu există o lege (a se înţelegeaici o generalizare de o complexitate nu maimare decât cea care poate fi gestionată),cunoscută sau necunoscută, care face ca vii-torul să fie determinat de trecut.” Este, într-o altă formulare, impredictibilitatea sauincalculabilitatea de care aminteam mai sus.Ceea ce ştim nu ne dă nicio garanţie în cepriveşte cum să utilizăm cunoaşterea spre aobţine o schimbare în sensul dorit. Este oconcluzie confirmată azi de studiile luiRichard Thaler, recentul câştigător alPremiului Nobel pentru economie după-iată-90 de ani de la lucrarea lui Ramsey,decedat din nefericire la doar 26 de ani.

În fine, merită să aducem în atenţie şiconcluzia de metodă a lui Ramsey: „Atuncicând alegem un sistem, trebuie să recon -ciliem două principii:

Alegem (ceilalţi parametri fiind neschim -baţi) sistemul cel mai simplu;

Alegem sistemul care conferă cea maimare şansă de apariţie faptelor pe care le-am observat.

În orice caz, sistemul nu trebuie săcontrazică niciuna din faptele pe care leştim.”

Civilizaţia occidentală şi cea islamică

Putem înţelege ce este în esenţă ci -vilizaţia din cunoscuta lucrare a lui FernandBraudel O gramatică a civilizaţiilor. El estecel ce a introdus conceptul istoriei de lungădurată şi a explicat mecanismul formării şifuncţionării civi lizaţiei.

Tendinţa fundamentală a civilizaţieieuro pene, în general a celei occidentale,începând cu filozofia greacă clasică, esteraţionalitatea. Adică distanţarea progresivăde viaţa religioasă. Normele morale, atitu-dinile în faţa vieţii şi a morţii, concepţiadespre muncă, valoarea eticii în orice activi-tate, spaţiul femeii şi/sau al copilului, suntîn lumea actuală considerate ca forme decomportament separate de sentimentulcreştin. Totuşi, nu avem cum să ignorăm că,în fond, ele derivă din acest sentimentcreştin.

E vorba de psihologie colectivă sau dementalitate? se întreabă Braudel. Este greude spus. Mentalitate este termenul mai adec-vat, în opinia sa.

„Într-o anumită perioadă, societatea înîntregul său este dominată de o anumităpercepţie asupra lumii, are o mentalitatecolectivă. Dictarea atitudinilor societăţii,îndreptarea ei spre a face anumite alegeri,validarea prejudecăţilor şi ghidareaacţiunilor, toate constituie din plin fapte decivilizaţie. Cu mult mai mult decât acciden-tele sau circumstanţele istorice şi sociale aleunei perioade, mentalitatea colectivă îşi areoriginea în trecutul îndepărtat, în credinţestrăvechi, în temeri şi anxietăţi aproape

72

Petre Roman

inconştiente – o contaminare nemărginită aicărei germeni se pierd în siajul memoriei,dar se transmit din generaţie în generaţie.Reacţiile unei societăţi în faţa evenimentelordin cotidian, a presiunilor care se exercităasupra ei, a deciziilor pe care trebuie să le iaţin mai puţin de logică, chiar şi de propriulinteres, şi mai mult de răspunsul laconstrângerile neexprimate, adesea inexpri-mabile, născute din inconştientul colectiv.Aici religia este trăsătura cea mai puternică,aflată în inima civilizaţiilor: ea este înacelaşi timp trecutul şi prezentul lor.

Iată o pildă despre indienii ajunşi învechea Atena. Unul îl întâlneşte pe Socrateşi îl roagă să îi vorbească despre filozofialui. „Este studiul realităţii umane”, spuneSocrate. La care indianul izbucneşte în râs.„Cum poate omul să studieze realitateaumană” întreabă indianul, „atunci cândhabar nu are despre realitatea divină?”

Aşa se face că o civilizaţie nu este nici oeconomie dată, nici o societate dată. Este

ceva care dăinuie prin mai multe economiişi societăţi şi care cu greu trece prinschimbări treptate. De aceea te poţi raportala o civilizaţie numai pe termen lung,urmând un fir evolutiv nesfârşit – acel cevapăstrat şi transmis mai departe dingeneraţie în generaţie de către un grup deoameni, care reprezintă cea mai scumpămoştenire a lor, în ciuda vicisitudinilor isto-riei.”

Occidentul, spunea Braudel în urmă cupatru zeci de ani, pare să uite propriile saleizvoare creştine. Arnold Toynbee şi decurând Nial Ferguson, spun acelaşi lucru.

Este evident că trăim într-o lume plină deincertitudini. Şi aceasta în ciudaacumulărilor uriaşe, rapide şi -în prezent- şiaccelerate de noi tehnologii, cât şi destrăpungeri ştiinţifice formidabile. Amregăsit un cuvânt de consolare al lui Kant: „Dacă vrem să reflectăm asupra cauzelor pri-mare ale contingentului, atunci trebuie săpresupunem că Dumnezeu există.”

73

Civilizaţia islamică şi terorismul

Marea problemă a zilei de mâine, ca şi aprezentului, este aceea de a crea o civilizaţiede masă de calitate. Este desigur un demersfoarte costisitor atât pentru Occident, caretrebuie să-şi respecte voinţa de deschidereşi totodată să bine-gândească cumpăna pri-mejdiilor, cât şi pentru lumea arabă, spreexemplu, care trebuie să se angajeze în maimulte revoluţii fără de care dezvoltarea ei lanivelul lumii globale nu e posibilă. Căcimarea problemă a civilizaţiei islamice estechiar aceea a depăşirii marilor întârzieri înmodernizarea structurilor economice şi teh-nologice. Aceasta cere în prealabil din par-tea conducătorilor politici ai statelor domi-nate de religia musulmană o deschi derecare deocamdată lipseşte. Deschidere spresincera asumare a răspunderii faţă de viaţade azi şi de zi cu zi a oamenilor şi mai alesfaţă de destinul unei formidabile mase detineri care cred în Islam, iar nu utilizareaIslamului spre conservarea puterii politiceşi economice.

Trebuie să vorbim şi să lucrăm pentru ocoexistenţă şi poate mai mult, pentru oconvivialitate între laicitate, ştiinţă şi religie.Convivialitate ar însemna mai mult decâtacceptarea reciproc respectuoasă; pledezpentru un dialog, poate dramatic uneori,dar desfăşurat fără o suspiciune prealabilă.

După cum creştinismul este o realitateesenţială în Occident, Islamul este în lumeaarabă. Lumea arabă este în centrulIslamului. Însă această lume e departe de afi o unitate. Fragmentarea acesteia eevidentă în toate conflictele militare şi poli-tice de azi din Orientul Mijlociu. IntervenţiaOccidentului în lumea islamică a provocatînsă fragmentări extrem de păgubitoarepentru popoarele musulmane fără să rezol-ve niciuna din problemele pentru care s-aangajat de pe poziţia democraţiei. Răz -boaiele şi violenţele nu aveau cum să fieacte civilizatoare.

Îngrijorarea guvernelor, teama şi revoltaoamenilor confruntaţi cu acte de terorismrevendicate de grupări arabe jihadisteconduc repede la condamnarea sau celpuţin atribuirea acestor acte Islamului. Eadevărat că lumea arabă se constituie înesenţă în vorbirea limbii arabe în centrul

căreia este aşezat Coranul. Dar nu estecorectă acuzaţia de intransigenţă şi lipsă deflexibilitate adusă Islamului. Coranul aratăo cale spre reformism în ceea ce cuprindeijtihad. Profetul Mahomed a prevăzutsituaţia în care nici Coranul, nici Sunna(adică textele ce au acumulat tradiţia) nuoferă un răspuns unei situaţii noi,neprevăzute. El recomandă să se recurgă laraţionamentul prin analogie; dacă nici aces-ta nu este aplicabil cere să se utilizeze, pebaza situaţiilor cunoscute, judecata proprie.Acest efort de interpretare personală, numitijtihad, poate avea o influenţă considerabilădar şi ambivalentă asupra gândirii musul-mane. Astfel, Islamul poate avea un marerol moderator, să frâneze anumite derapaje,să depăşească obstacole şi poate chiar săadopte un efort de modernizare. Dar poatefi el însuşi supus unor presiuni şi se poatelăsa condus în anumite acţiuni care să-icontrazică esenţa.

Mare parte din populaţia lumii este ceeace un eseist a numit „proletariatul străin”,cunoscut mai bine ca Lumea a Treia, o masăuriaşă de oameni, dintre care mulţi nicimăcar nu au după ce bea apă, darmite săculeagă beneficiile civilizaţiei din ţărilor lor,care pentru ei rămâne adesea o carteînchisă. Dacă omenirea nu va face un efortde a corecta asemenea inechităţi, societăţileşi civilizaţiile s-ar putea nărui.

Comunicarea apropiatăCâteva dintre cele mai percutante idei

elaborate de Robert Escarpit în lucrarea saTeoria generală a informaţiei şi acomunicării din 1976 sunt necesare pentru asusţine opinia că prin comunicare se obţineun instrument esenţial de contracarare aradicalizării operate de reţelele teroriste.Dacă am ignora capacitatea de empatie aomului, exerciţiul nostru de prevenire aradicalizării nici nu şi-ar mai avea rostul.Fiindcă nu există o unică metodă de aflare aadevărului nu deducem că n-ar exista ometodă care să ne conducă la un rezultat.Iar ceea ce contează e rezultatul, în aceiaşimăsură ca şi lipsa rezultatelor. Lipsa neobligă la o nouă încercare.

74

Petre Roman

În lucrarea menţionată Escarpit afirmă :„Modelul liniar al comunicării a fost înlo-cuit în modernitate. Întrebările modeluluiliniar erau: cine ce spune, către cine, prin cecanal şi care sunt consecinţele? Astăzi ar tre-bui să folosim o interogaţie multiplădiferită: cine ce primeşte, în ce ansamblu(grup) de persoane, care sunt interacţiunilede care e nevoie pentru a se ajunge la anu-mite consecinţe şi care ar fi acestea?”

Nu este important ce este scris în ziar, ceapare la televizor, ce se transmite la radio.Este important să citeşti ziarul, să asculţiradioul şi să te uiţi la televizor. Adică esteimportantă „prezenţa în lume”. Prezenţanoastră. Toată această sumă de crâmpeie deinformaţii transmisă grupurilor devine ocantitate crescândă de experienţă pe seamacăreia ele îşi elaborează propria identitate.O identitate construită pe „prezenţa înlume”.

„Sistemul informaţional uni-vectorial şiierarhizat (ca în politică sau în economie)devine extrem de fragil atunci când sedepăşeşte dimensiunea/pragul critic. Deunde deducem o legitate generală: dimen -siunea mare domină dimensiunea mică, darhiper-dimensiunea restabileşte putereadimensiunii mici. Ceea ce înseamnă cărăspândirea continuă a informaţiei atinge încele din urmă un prag. Dincolo de care esteimperios necesar să se revină la comuni -carea apropiată (communication rapprochée).Cunoaştem dintr-o experienţă amară vulne-rabilitatea extremă a societăţii tehnologicecare a atins un nivel înalt de dez voltare, şianume hiper-dimensiunea, care seconfruntă cu acţiunea grupurilor teroriste.Sentimentele pozitive ale celor care aparţinunui grup etnic local sau regional setransformă, sub efectul răspândirii infor -maţiei, în conştientizare. Vedem cum acestfenomen se materializează în pretenţiile deidentitate ale grupurilor mici. Dacăacceptăm că lupta este echivalentă cu comu-nicarea, confruntările limitate sunt acte decomunicare apropiată săvârşite de grupurimici. Armatele mari pot fi înfrânte prinmodul în care comunică forţele de gherilă.Avantajul lor constă în structurile de micidimensiuni de care dispun, în primul rând

de limba locală pe care o folosesc pentru acomunica.” Într-o asemenea situaţie estefără îndoială mai eficient să se apeleze latexte, ziare, posturi de radio şi TV locale,care transmit informaţia în limba locală.

Limba se învaţă; un fapt perceput astăzicu totul diferit. Achiziţia limbii este rezulta-tul unei capacităţi generale care se învaţă – şispecifică omului – de a răspunde la relaţiisimple între stimuli. Echipamentul gândiriisimbolice şi al limbajului este alcătuit dincoordonare, discriminare, opo ziţie, com -paraţie şi dimensiunile spaţială, deictică,temporală, ierarhică, cauzală. Cercetări noiîn domeniul neuro-ştiinţei arată că emoţiileau, probabil, două funcţii esenţiale: să facăselecţia dintr-o mulţime de comportamentepotenţiale şi să ordoneze respectivele com-portamente astfel încât să vină în sprijinulsupravieţuirii. Comporta mentele semodifică, evident, prin învăţare, dar ele suntoricum configurate pe un fundal emoţional.Este absolut important să existe, într-unanumit moment, o emoţie domi nantă, întru-cât conflictul între emoţii este dezastruospentru supravieţuire. Or, ne putem imagina,că în marea majoritate a comunităţilor localemusulmane conflictul emoţional este foarteprezent. Supravie ţuirea se face la un nivel deseveră preca ritate. Emoţia e uşor de stârnitîmpotriva unui inamic care pare că nu vreasă înţeleagă cum e viaţa acolo, în asemeneacomunităţi, şi despre care se ştie şi estecondamnat neîncetat pentru că ar dispreţuisingurul lucru ce pare să le dea speranţă –religia lor. Inamicul trebuie să fieOccidentul. Nu pentru că este ci pentru căsimbolizează un loc de unde vine răul. Răulexistă însă chiar acolo, în lumea aceea, iarreţelele teroriste răspund exact ordinului, nudivin ci foarte pământean,de a menţineaceiaşi stare de lucruri, aceiaşi împilare afemeii, aceiaşi supunere faţă de cei„chemaţi” să arate calea justă a Islamului.

Structurile funcţionale (ex. OrganizaţiaMondială a Sănătăţii, Centrul americanpentru controlul bolilor, Uniunea Euro -peană şi multe altele) sunt eficiente şi capa-bile să aloce corespunzător resurse supli-mentare pentru a porni în asemeneacomunităţi iniţiative bune şi compatibile cu

75

Civilizaţia islamică şi terorismul

nevoile lor. Alte structuri sunt adeseadisfuncţionale – precum sistemele deînvăţământ, cele de dezvoltare economică şisocială urbană. Eforturile la nivel comunitarprin care se răspândeşte cunoaştere, spreexemplu centrele comunitare de formare deabilităţi,pregătire de ucenici şi de plasare aforţei de muncă, sunt mai adecvate.

Gradul de autonomie al structurilor deputere legale politico-democratice occiden -tale este, fără îndoială, mai mic decât cel alcelulelor sau al organizaţiilor teroriste.Societăţile occidentale îşi definesc compor-tamentul democratic prin conceptul de ega-litate în faţa legii, care este vulnerabil în faţaatacurilor teroriste. Putem să ridicăm un zidde democraţie care să ne pună la adăpost deterorism? Nu s-a dovedit că se poate.Revoluţiile arabe eşuate sunt o amară şiexasperantă confirmare. Dar ar trebui să în -cercăm cel puţin un zid protector construitdin comunicare.

O mişcare religioasă autoproclamată cacea a Daesh îndreptată împotriva sacralităţiireligiei nu poate avea caracter religios.Pentru că religiosul ţine în întregime decategoria sacrului. Aflaţi în căutare de ştiricu efect global, pentru terorişti nimic nueste sacru. În procesul radicalizării, celuleleteroriste se folosesc de valorile sacre men -ţionate în enunţuri. De fapt, ei mascheazăfalsitatea angajamentului lor în enunţuricredibile, cu conţinut pozitiv.

Studii sociologice contemporane au scosîn evidenţă noua mantra larg răspândită:„lumea este reprezentarea mea”. Daesh defapt, creează această reprezentare. Teroriştiivor fi foarte greu de combătut atâta timp câttinerii arabi îi consideră luptători pentrulibertatea şi credinţa lor împotriva unorreguli ce par impuse de către Occident.

John Maynard Keynes şi mulţi alţieconomişti au susţinut că viitorul esteinerent necunoscut. Şi că trebuie să neobişnuim cu o „incertitudine fundamen -tală”. Nu avem de ales. Putem spune şi folo-si poveşti despre viitor. Între timp, în econo-mie (aşa-numitul raţionament al echilibru-lui) şi în viaţă există corelaţii bine dovedite.Incertitudinea radicală şi riscul cuantificabilcoexistă. Capacitatea de a evalua riscul este,

fără doar şi poate, limi tată, în timp şi caamploare. Dar noi con tinuăm să folosiminstrumente conven ţionale de analiză.Trebuie să facem faţă unei realităţi a incerti-tudinii. Şi trebuie să acţionăm. Însă deşi esteimperios necesar să acţionăm, este periculosdacă acţionăm ca şi când am şti mai multdecât ştim cu adevărat.

O criză a adevăruluiAstăzi realitatea nu mai înseamnă doar

cunoaştere solidă şi neechivocă, ci,dimpotrivă, efort conştient, atât individualcât şi colectiv.

Ce este de făcut pentru a face loc înlumea reală a milioanelor de arabi cinstiţi şimodeşti atitudinii antiteroriste? Trăimastăzi cu o percepţie de criză a adevărului.Este greu de separat adevăratul de fals saude contrafăcut. Mereu a fost aşa. Fenomenulcomplex în care trăim constă în aceea cămulţi, de fapt marea majoritate a oamenilor,consideră adevărat ceea ce le spune o vocefamiliară sau cu autoritate morală asupralor. Pentru ei este dincolo de orice îndoială.Argumentul plauzibil depinde mai mult deafilierea culturală decât de ceea ce ştiu. Şitotuşi, relaţia esenţial umană este neschim -bată; a şti, adică a înţelege ceva, va face încontinuare legătura între persoană şiadevăr. Poate că aşa se explică de ceteroriştii vizează în primul rând să blochezecunoaşterea de care dispun popoarele arabela nivelul cel mai de jos, adică la nivelulidentităţii elementare şi primitive, iar, înmulte cazuri, pur şi simplu la o identitatefalsificată.

Mass-media poate şi trebuie să fie cana-lul prin care să înţelegem lumea ca ointeracţiune complexă de sisteme politice,economice, sociale şi de mediu. Mareadiversitate a felurilor de gândire nu este unimpediment pentru ca mass-media săobţină rezultate din acest punct de vedere.Şi această calitate ar trebui să fie în favoareaacţiunii antiteroriste. Forţa Daesh constăanume în construirea unei identităţi puter-nice pe fondul unor experienţe universalsimilare, adică experienţe la care seraportează şi pe care le cunosc foarte mulţi

76

Petre Roman

oameni. Deci problema nu stă numai înrăspândirea informaţiei-mesaj, ci şi în a oface credibilă. De aceea este necesar săidentificăm lideri care au o prezenţăpercepută ca naturală. Reamintesc conclu-zia cercetărilor care s-au întins pe durataunei vieţi, cea a lui Robert Escarpit, din tra-tatul său de căpătâi despre informaţie şicomunicare: a lupta înseamnă a comunica.Şi, ca să mai adaug o idee, de data asta cea aunui scriitor spaniol, Dario Villanueva:„vocea divinităţii nu are faţă”.

Problema fundamentală pe tărâmulcomunicării este transferul de la grup lamase. Masele răspund uniform la anumiţistimuli. Vechii greci pretindeau că există oştiinţă a libertăţii, şi anume capacitateaoamenilor de a dialoga cu lumea. Orga -nismele inter-religioase ar trebui să aibă unstatut în efortul antiterorist. Prima cerinţăpentru o instituţie/activitate de informaţiiantiteroristă este condiţia de excelenţă. Carepresupune dovada performanţei şi acompetenţei într-o varietate de domeniialese inteligent. Între acestea dialogul inter-religios.

Capacitatea de acţiune a Daesh are pro-babil de a face cu un angajament foartestrâns şi coeziv impus de către o ierarhie(necunoscută). De la învăţarea prinsuferinţă la învăţarea anticipativă, iatăobiectivul politic de astăzi. Nu există ostructură optimă. Scopul nostru ar trebui săfie să menţinem dinamismul şi capacitateade a face faţă cu succes schimbărilor.

Învăţarea prin suferinţă este mantravechilor greci: Pathei Mathos. Eschil, întragedia Agamemnon, este preocupat deproblema fundamentală a răului. Elfoloseşte conceptul de Pathei Mathos,deopotrivă expresie ritualică şi aporieprofundă şi necesară. Aporie înseamnăcontradicţie internă ireductibilă. Astăzi,PatheiMathos este perceput ca un îndreptarnou: înţelepciunea/ înţelegerea a ceea ceurmează prin prisma experienţei personale,cu implicarea suferinţei personale, ne-ar fide mai mare folos decât orice doctrină saucuvinte. Acest tip de cunoaştere ne inspirăşi ne face să ne percepem limitele şi să nedăm seama ce este real şi ce nu. O persoană

experimentată ştie care sunt limitele fiecăreiprofeţii şi gradul de incertitudine al oricăruiplan. Însă Pathei Mathos nu prescrie ometodă pentru a căpăta înţelepciune. Putemsă suferim şi să nu învăţăm nimic sau să nuînvăţăm lecţia corectă. Eschil vine şi nespune că dezordinea pasiunilor violente nueste altceva decât boală. Pentru el, caleaultimă împotriva perpetuării violenţei estecalea spre reconciliere şi domnia legii.Pericolul terorii în Occident şi suferinţeleprovocate de actele teroriste ar putea să nereapropie de conceptul Pathei Mathos. Subimperiul terorii, nu avem pace deplină şieste imposibil să practicăm pe de-a întregulvirtuţile democraţiei, libertăţii şi statului dedrept.

Atunci când ne confruntăm cu acteleteroriste scoatem la iveală imaginea răului,a fricii şi a consecinţelor răului. Psihologiarăzbunării, acel străvechi „demon al omeni-rii”, cum l-a numit Mario Vargas Llosa,explică mult din felul în care arată lumea deastăzi. Datoria de răzbunare – prima lege aistoriei după Herodot – sugerează că„războiul împotriva terorii”, văzut dinaceastă perspectivă, nu poate avea vreodatăsucces. Cu mult mai important este să fieanalizate efectele emoţionale ale acelor eve-nimente şi mecanismele cognitive care ledeclanşează.

De fapt, este foarte greu să separi ade -vărul de minciună. Cel mai plauzibil firargumentativ pentru cineva depinde maimult de afilierea culturală şi politică decâtde cunoaştere. Ne aflăm într-un fel de crizăa adevărului. Şi ne bazăm pe intuiţie şi pebunul simţ mult mai mult decât pe ştiinţă şicunoaştere, adică pe „epistemologiapopulară” decât pe epistemologia reală.Însă studiul epistemologiei/cunoaşterii re -prezintă una dintre cele mai urgente sarciniale oamenilor de ştiinţă pentru a salva ome-nirea de la pericolul palpabil al dezordinii.

Combaterea terorismuluiToate serviciile importante de informaţii,

de securitate şi diplomatice de pe mapa-mond au încercat din răsputeri în ultimiiani să înţeleagă strategia de comunicare a

77

Civilizaţia islamică şi terorismul

Daesh, metodele de care se foloseşte grupa-rea teroristă şi alte organizaţii radicale pen-tru a se face auzite şi a avea succes petărâmul comunicării. Fără a înţelege modulîn care oamenii primesc şi percepinformaţiile şi mesajele provenite de lagrupările radicale sau în legătură cu aces-tea, multe iniţiative bine intenţionate meni-te să combată violenţa şi mesajele radicalenu îşi vor atinge scopul.

Studiile realizate în mai multe ţări arabeau scos în evidenţă faptul că procesul deradicalizare, dar şi cel corelativ, de contra-radicalizare, sunt influenţate în primul rândde factori locali. Participanţii la discuţii aupus un accent deosebit pe rolul jucat de„capii/liderii” cartierelor sau zonelor dincomunităţi, care sunt „singurii capabili să-iatragă sau să-i convingă pe tineri să nucomită ilegalităţi”. Aceşti lideri locali auanumite calităţi personale care proiecteazăîncredere la nivelul comunităţilor şi îidetermină pe localnici să răspundă eficace

la urgenţele care apar în comunităţile res-pective. Asemenea calităţi pot fi rezumateastfel:

– Să fie o persoană credibilă, incorup -tibilă, care nu se foloseşte de statutulsău pentru a „înşela” sau a obţine unavantaj;

– Să fie o persoană care promovează ati-tudini moderate şi care are un discursmoderat;

– Să fie o persoană care provine dincomunitatea locală, în sens strict, nudoar din regiunea în cauză, şi carevorbeşte limba locală;

– Să nu fie o persoană aliniată politic şisă nu promoveze valorile unui anumitpartid.

Participanţii au subliniat importanţainteracţiunii la nivel strict local (interacţiunehiper-locală) din moment ce „televiziunea şimass-madia socială nu au o influenţăhotărâtoare asupra felului în care gândesctinerii. Hotărâtoare sunt relaţiile personale

78

Petre Roman

79

Civilizaţia islamică şi terorismul

cu cei în care au încredere”. Canalele de ştirinu se bucură de încredere din partea tineri-lor. Ei au încredere mai degrabă în reţelelesociale. Respondenţii tineri judecă veridici-tatea unei ştiri în funcţie de numărul derepostări. Studiul a mai relevat că reţelelede socializare sunt folosite pentru arăspândi ştiri de interes local. Mai mulţiparticipanţi au afirmat că prin intermediulgrupurilor create pe WhatsApp şi Facebookurmăresc şi primesc noutăţi despre proprii-le comunităţi. Asemenea canale au fostconsiderate de încredere din moment cepersoanele care postează ştiri şi cele care lecitesc fac parte din aceeaşi comunitatelocală. „Mesajele cu conţinut radical au unfoarte mare potenţial de a trezi imediatinteresul. Însă, indiferent de conţinutul lor,asemenea mesaje atrag foarte mult prin stilşi ton. Pe când stilul şi tonul mesajelor mod-erate sunt foarte plictisitoare şi monotone.

Surprinzător de mulţi participanţi, inclu-siv cei care nu îi împărtăşesc opiniile, aumenţionat capacitatea de comunicare şi de acrea punţi de încredere de care dă dovadăsecretarul general al organizaţiei Hezbollah,Hassan Nasrallah. El a fost caracterizatdrept „un bărbat adevărat care are grijă deoamenii săi şi pe care până şi duşmanii îlrespectă pentru că este o persoană deîncredere şi cinstită”. Încrederea de care sebucură provine în special din „modul încare vorbeşte, din carismă şi din felul de a seprezenta”.

Participanţii „sunt convinşi că răspân -direa Daesh nu se sprijină pe diseminarea demesaje radicale”, ci pe interacţiune directăşi pe factori locali. Participanţii din toategrupurile-ţintă au fost de părere că cel maibine ar fi să se reducă numărul de mesajeproduse de grupurile radicale şi difuzateprin canalele tradiţionale. Este important ca„mesajele radicale să fie combătute nu prinignorarea lor, pentru că o asemenea atitu -dine ar putea fi percepută ca o aprobare aconţinutului”. Mai mult, mesajele destinatesă combată mesajele radicale trebuie săprovină de la elemente locale de încredere,cu autoritate şi cu un discurs moderat.

Terorismul este asociat intrinsec cu eve-nimente primejdioase impredictibile. Starea

de incertitudine este prezentă şi presantă.Dar nu trebuie să devină dominantă. Nudispunem de mijloace pentru a estima risculşi locul producerii unui act terorist. Astăzitoate democraţiile occidentale se află subspectrul acestui pericol şi reacţionează princadrul lor instituţional şi legislativ. Darexistă o permanentă tensiune între nivelulde pregătire al instituţiilor şi incertitudineariscului. Este cam aceeaşi tensiune careexistă şi în privinţa altor evenimente, pre-cum cutremurele ori inundaţiile. Numai căştiinţele naturii pot contribui întru câtva laprevenire, în cazul cutremurelor şiinundaţiilor, în timp ce pentru a preveniactele de terorism considerăm de impor -tanţă vitală doar serviciile de informaţii şipoliţia, deşi contribuţia lor este insuficientă.

Sunt disponibile rezultate ştiinţifice înacest sens pentru toate statele (mai puţincele protejate de secretul militar), însăinformaţiile relevante despre terorism nucirculă cu uşurinţă între agenţiile naţionalede informaţii. Coordonarea largă, la nivelmondial, a luptei împotriva terorismului,nu reprezintă doar o necesitate vădită. Esteimperios necesară. Dar există o condiţie debază a acestui imperativ, care contribuie lacrearea acestei coordonări. Trebuie să sefacă de pe picior de egalitate. Niciun efort,nicio organizaţie neguvernamentală şiniciun guvern nu trebuie să se supună unuianumit control din partea Occidentului.Mai mult decât atât, ar trebui încurajată şifinanţată dezvoltarea unei noi ramuriştiinţifice interdisciplinare, pentru că avemnevoie urgentă să cunoaştem toate cot -loanele organizaţiilor teroriste. Înţelegempericolul, dar oare ştim cum trebuie săreacţionăm?

Comunicarea anti-teroristăEficienţa strategiilor de recrutare practi-

cate de grupurile extremiste scoate la ivealăo înţelegere profundă a comunicării, ainstrumentelor de marketing şi a reţelelorsociale şi dă seama de lipsa de limite a con-flictelor şi violenţei din secolul 21. Probabilcă Daesh este grupul terorist care a depuscele mai mari eforturi şi a investit cele mai

multe resurse în activităţi de comunicare şipropagandă, comparativ cu alte organizaţiiteroriste. De aceea există o nevoie presantăde a înţelege mai bine cum pot fi contraca-rate aceste mesaje şi prin ce mijloace.Obiectivul general constă în îmbunătăţireareacţiilor la nivel naţional şi regional în faţaameninţărilor cu extremism violent, princonceperea de enunţuri eficace alternative şipozitive îndreptate împotriva extremismu-lui violent, folosind mijloace mass-media şirezultate bazate pe dovezi.

Este de o importanţă crucială să fieînţeleasă construcţia ideologică a enun -ţurilor extremiştilor violenţi, pentru a puteacrea un contra-discurs alternativ şi mai efi-cient, prin care să fie combătute asemeneamesaje. Iată câteva dintre ideile dezbătutecu privire la zugrăvirea unei imagini diferi-te şi pozitive:

– Oamenii sunt mişcaţi de mesaje carese referă la preocupările lor de la nivellocal şi personal. Participanţii i-auîndemnat pe autorii enunţurilor decontracarare să adopte o viziuneorientată pe interesele oamenilor, cuconcentrare pe doleanţele din comu-nitate şi pe conceperea de enunţuri cuputernic impact emoţional (comuni-care emoţională).

– Mesajele care intră în alcătuireaenunţurilor trebuie să fie relevantedin punct de vedere cultural şi identi-tar. O platformă conectată la proprialor cultură le va permite acestorcomunităţi să adopte, să îşi însuşeascăşi să completeze anumite reacţii.

– Trebuie să se asigure acceptarea şiînsuşirea enunţurilor pe teren. Esteesenţial ca cei implicaţi să se deplase-ze în comunităţile în cauză, săvorbească limba locală, să se exprimeîn cuvinte bine alese, dar simple. Lafel de important ca şi conţinutul suntstilul, sonoritatea şi tonul enunţurilor.

– În multe cazuri, nu construirea mesa-jelor este factorul determinant, cimodul în care sunt prezentate.

– Un enunţ alternativ eficient trebuie săfie pe calapod local – abordareflexibilă la nivel local.

Aceste idei confirmă în întregime atâtideea centrală a lui Robert Escarpit „a luptaînseamnă a comunica” cât şi soluţia careconstă în comunicarea apropiată.

Ce fel de mesaje transmite Daesh?Analiza a 1.308 materiale video arată căgrupul face trimitere de fiecare dată la patruteme principale:

– Proiectarea violenţei explicite: celpuţin 50% dintre execuţii sunt inspira-te din scene prezente în filme deacţiune/jocuri video care se bucură depopularitate în rândul tinerilor dinOccident (15% din materialele video);

– Percepţia de a fi o mişcare spontanăapărută la nivel local (33% din mate-rialele video);

– Rezolvarea problemelor publice lanivel local. Daesh construieşte de faptun contract social (24%);

– Percepţia că Daesh este o armatăputernică şi victorioasă (27%).

Din această analiză reiese o realitatetulburătoare. Niciunul din proiectele discu-tate în scopul combaterii operaţiunilorDaesh de radicalizare a tinerilor nu are po -tenţialul de a reduce semnificativ amenin -ţarea terorii, iar unele din aspectele acestorpolitici se pot dovedi contraproductive.Trebuie făcute mai multe eforturi pentru aafla de ce mii de musulmani tineri dinOccident sunt radicalizaţi violent şi a evaluaeficacitatea programelor în derulare.Occidentul nu îşi poate permite să aştepte.Guvernele occidentale trebuie să combatămotivele de radicalizare concentrându-sepe măsuri de securitate şi măsuri specificeorganismelor de informaţii. De asemenea,trebuie să se ajungă la un numitor comunprivind introducerea unui nivel de alertă şide acţiune nu foarte ridicat dar constant.Însă e, cred, imperativ să desfăşurămtotodată un vast program de comunicarepentru contracararea radicalizării.

Pe termen lung, ar trebui să se acordemai multă preocupare şi atenţie originilorlocale ale fenomenului jihadist din Occident,precum şi conceperii şi punerii în aplicare aunor metode noi şi mai îndrăzneţe de com-batere a acestui fenomen.

80

Petre Roman