CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC ÎN PROCESUL PENAL1

CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC ÎN PROCESUL PENAL


CAPITOLUL I. Considerații generale cu privire la căile extraordinare de atacSecțiunea 1. Necesitatea căilor extraordinare de atacSecțiunea a 2-a. Căile extraordinare de atac şi căile ordinare de atac – privire comparativăSecțiunea a 3-a. Sistemul căilor extraordinare de atac în legislaţia română

3.1. Sistemul actual al căilor extraordinare de atac3.2. Căile extraordinare de atac în Noul Cod de procedură penală

CAPITOLUL AL II-LEA. Contestația în anulare

Secțiunea 1. Noțiune şi caracterizareSecțiunea a 2-a. Cazurile de contestație în anulare

2.1. Cazul de contestație în anulare prevăzut în art. 386 lit. a)2.2. Cazul de contestație în anulare prevăzut în art. 386 lit. b)2.3. Cazul de contestație în anulare prevăzut în art. 386 lit. c)2.4. Cazul de contestație în anulare prevăzut în art. 386 lit. d)2.5. Cazul de contestație în anulare prevăzut în art. 386 lit. e)

Secțiunea a 3-a. Cererea de contestație în anulare, titularii, termenele3.1. Hotărârile penale susceptibile de contestaţie în anulare3.2. Cererea de contestație în anulare3.3. Titularii contestației în anulare3.4. Termenul de introducere a contestației în anulare

Secțiunea a 4-a. Judecarea contestației în anulare4.1. Instanţa competentă, compunerea completului de judecată, suspendarea executării

hotărârii4.2. Judecarea contestaţiei în anulare

CAPITOLUL AL III-LEA. Revizuirea

Secțiunea 1. Consideraţii generale1.1. Noţiune şi caracterizare1.2. Scurt istoric

Secțiunea a 2-a. Hotărârile supuse revizuiriiSecțiunea a 3-a. Analiza cazurilor de revizuire

3.1. Aspecte generale3.2. Cazul de revizuire privind descoperirea de fapte sau împrejurări noi3.3. Cazul de revizuire privind mărturia mincinoasă3.4. Cazul de revizuire privind înscrisurile false3.5. Cazul de revizuire privind unele fapte ilicite săvârșite de către persoanele care îşi

desfăşoară activitatea în cadrul organelor judiciare3.6. Cazul de revizuire privind inconciliabilitatea hotărârilor penale

Secțiunea a 4-a. Persoanele care pot cere revizuirea, cererea de revizuire, termenul4.1. Persoanele care pot cere revizuirea

1


4.2. Cererea de revizuire4.3. Termenul de introducere a cererii de revizuire4.4. Cercetarea prealabilă

Secțiunea a 5-a. Judecarea revizuirii5.1. Instanța competentă5.2. Măsuri premergătoare5.3. Admiterea în principiu5.4. Rejudecarea cauzei după admiterea în principiu

Secțiunea a 6-a. Procedura revizuirii în cazul contestării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a încălcării unui drept prevăzut în Convenția europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

Secţiunea a 7-a. Revizuirea în cazul deciziilor Curţii constituţionale

CAPITOLUL AL IV-lea. Recursul în interesul legiiSecţiunea 1. Recursul în interesul legiiSecţiunea a 2-a. Recursuri în interesul legii în materia căilor extraordinare de atac

ANEXA 1ANEXA 2

2


CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII GENERALE CU PRIVIRE LA CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC

Secţiunea 1. Necesitatea căilor extraordinare de atac

Judecata constituie cea mai importantă activitate procesuală, faza centrală din cadrul procesului penal, întrucât are ca obiect soluţionarea definitivă a cauzei penale, adică problema existenţei faptei penale, a vinovăţiei făptuitorului şi a aplicării unei sancţiuni, toate acestea reflectate de convingerea judecătorilor, întemeiată pe discuţiile şi probele din şedinţa de judecată, convingere concretizată în hotărârea judecătorească.

Faza de judecată îşi justifică importanţa acordată şi prin faptul că instanţa verifică întreaga activitate procesuală desfăşurată cu toţi ceilalţi participanţi, atât înaintea judecării cauzei, cât şi pe parcursul judecării ei.1 Cu toate acestea, ca orice activitate umană, şi judecata poate fi supusă erorilor săvârşite de către judecători în îndeplinirea sarcinilor ce le revin. De asemenea şi părţile, voluntar sau involuntar, îşi pot aduce aportul la o greşită soluţionare a cauzei. De aici rezultă necesitatea ca o primă judecată să poată fi urmată de o judecată subsecventă, prin mijlocirea căreia să fie înlăturate greşelile comise cu ocazia primei judecăţi2, astfel încât numai hotărârile legale şi temeinice să rămână în autoritatea lucrului judecat.

În scopul rămânerii definitive doar a hotărârilor legale şi temeinice legiuitorul, prin modul de reglementare a căilor ordinare de atac, apelul şi recursul, creează condiţiile înlăturării tuturor greşelilor comise de prima instanţă. În teoria procesuală se admite posibilitatea, confirmată de practica judiciară, ca şi unele hotărâri definitive să nu corespundă adevărului şi legii, fie datorită neatacării lor cu recurs, fie soluţionării greşite sau contrar legii a recursurilor judecate. În aceasta din urma ipoteză s-a pus problema raportului dintre principiul autorităţii lucrului judecat, pe de-o parte, şi principiile legalităţii şi aflării adevărului, pe de altă parte, şi s-a decis că, în împrejurări excepţionale, cauza rezolvată printr-o hotărâre penală rămasă definitivă poate fi supusă unei reexaminări printr-o procedură cu caracter extraordinar.3

Autoritatea de lucru judecat este considerată un principiu, exprimat prin adagiul non bis in idem, care nu mai permite declanşarea unei noi judecăţi cu privire la aceeaşi faptă şi aceeaşi persoană, dacă acestea au făcut obiectul unei judecăţi pentru care există o hotărâre definitivă. În virtutea autorităţii de lucru judecat, hotărârea judecătorească penală este considerată o expresie a adevărului (res iudicata pro veritate habetur).4

Întrucât erorile strecurate în corecta activitate jurisdicţională pot fi diferite fiind imputabile după caz, instanţelor, părţilor sau ambelor categorii de subiecţi, legea a instituit un sistem complex şi cuprinzător de căi de atac extraordinare, fiecare urmărind remedierea altor consecinţe.5 Înscriind condiţiile necesare pentru ca reexaminarea hotărârilor definitive să nu se transforme într-o etapă ordinară a judecăţii, Codul de procedură penală a reglementat un sistem de căi de atac care, în variate situaţii, asigură desfiinţarea hotărârilor nelegale şi netemeinice. Aceste căi de atac se numesc extraordinare nu pentru motivul că pot fi folosite în cazuri rare, excepţionale, ci pentru a le deosebi de căile ordinare, întrucât, spre deosebire de acestea, pot fi

1 I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010 , p. 176;2 I. Cârlan, I.S. Cârlan, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.1;3I. Neagu, op.cit., p.410 4 Ibidem, p. 4095 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Vol. II, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p. 319.

3


exercitate numai împotriva hotărârilor definitive, care au căpătat autoritatea lucrului judecat. De aceea aceste căi se situează în afara desfăşurării ordinare a procesului penal.

Având ca obiect hotărâri definitive, căile extraordinare de atac sunt îndreptate împotriva unor hotărâri intrate în puterea lucrului judecat, care, în mod normal, nu ar trebui să mai poată fi atacate şi desființate. Astfel, aceste căi de atac reprezintă o modalitate de înfrângere a principiului autorităţii de lucru judecat care trebuie să cedeze în situaţia în care este necesară înlăturarea unor erori de fapt (revizuirea), de drept (recursul în interesul legii), respectiv evitarea unor grave vicii procedurale (contestaţia în anulare).

Fiecare cale extraordinară de atac promovează o etapă de judecată distinctă, situată în afara ciclului ordinar, având însă efectul de a readuce cauza în ciclul ordinar, pentru a se pronunţa o hotărâre definitivă legală şi temeinică.6

Căile extraordinare de atac nu aparţin desfăşurării normale a procesului penal, ele pot interveni după ce cauza a fost soluţionată printr-o hotărâre definitivă, moment care marchează limita la care desfăşurarea activităţii procesuale ordinare a încetat. Spre deosebire de căile de atac ordinare, căile de atac extraordinare pot fi folosite numai după ce hotărârea atacată a trecut în puterea lucrului judecat. Fiind extraordinare, folosirea acestor căi este limitată la anumite situaţii (cazuri) speciale (probe noi, verificări noi), care fac să se presupună, în mod serios, că procesul penal definitiv judecat ar trebui să primească o nouă soluţionare.7

Natura juridică deosebită a căilor de atac extraordinare determină o reglementare în general foarte prudentă. Astfel, sunt puse condiţii care permit declanşarea acestor căi numai dacă există împrejurări excepţionale; exercitarea căilor de atac este, de regulă, mai complicată, pentru a constitui o piedică în realizarea lesnicioasă a procedurii, spre a nu o transforma într-una obişnuită, folosibilă prea uşor şi, în consecinţă, prea frecvent.8

Îngrădirile puse pe plan procesual pentru evitarea folosirii prea dese a căilor de atac extraordinare trebuie să se justifice obiectiv, ele neputând constitui obstacole artificiale care să tindă la menţinerea hotărârilor definitive necorespunzătoare, împotriva intereselor unei justiţii de calitate. Excesele efectelor autorităţii de lucru judecat în menţinerea hotărârilor judecătoreşti sunt tot atât de periculoase ca şi concepţia reformării acestora cu prea multa largheţe. Problema principală în reglementarea corectă a căilor de atac extraordinare este găsirea acelor ipoteze mediane care să împace ambele deziderate.9

În lumina consideraţiilor de mai sus, căile extraordinare de atac se înfăţişează ca remedii procesuale menite a repara erorile pe care le conţin hotărârile judecătoreşti penale rămase definitive.10

Secţiunea a 2-a. Căile extraordinare şi căile ordinare de atac – privire comparativă

Privirea comparativă asupra căilor extraordinare şi ordinare de atac necesită analiza asemănărilor şi deosebirilor dintre acestea, dintre care elementele de diferenţiere prezintă o

6

7 I. Cîrlan, I.S. Cîrlan, op.cit., p. 6;8 N. Volonciu, op.cit., p. 318;9 Ibidem;10 I. Neagu, op.cit., p. 410;

4


importanţă mai mare, întrucât ele marchează specificul căilor extraordinare şi, în acelaşi timp, este evidenţiată natura juridică a acestora.

În primul rând căile ordinare şi cele extraordinare de atac au în comun acelaşi scop, acela de a se înlătura erorile grave de fapt şi de drept pe care le cuprind hotărârile penale, având aptitudinea de a provoca un control judecătoresc cu privire la acestea. De asemenea, motivele care determină folosirea căilor de atac ordinare şi extraordinare deseori sunt izbitor de asemănătoare putând duce, în unele cazuri, până la identitate. Astfel, orice cauză care poate justifica exerciţiul unei căi de atac extraordinare poate constitui un motiv de apelare a primei instanţe şi, aproape în toate împrejurările, şi un motiv de recurs.11

După cum am mai spus, trăsăturile esenţiale ale căilor extraordinare de atac pot fi evidenţiate prin diferenţierea acestora de căile ordinare de atac. O primă deosebire care trebuie subliniată constă în faptul că apelul şi recursul sunt îndreptate împotriva hotărârilor nedefinitive, în timp ce căile extraordinare de atac sunt îndreptate împotriva hotărârilor definitive.12 Din această deosebire cu caracter esenţial derivă şi alte distincţii între căile ordinare şi cele extraordinare de atac, distincţii ce vor fi analizate în cele ce urmează.

Astfel, căile ordinare de atac fac parte din desfăşurarea ordinară a procesului penal, ele se suprapun succesiv şi ierarhic, în timp ce căile extraordinare de atac declanşează o judecată situată în afara gradelor de jurisdicţie prevăzute de lege şi nu pot interveni decât în momentul în care cauza a fost soluţionată printr-o hotărâre judecătorească trecută în puterea lucrului judecat. Căile extraordinare de atac nu reprezintă rezolvarea unei noi cauze şi nici grade de jurisdicţie suplimentare, pentru că ele nu constituie posibilităţi obişnuite la care părţile pot recurge când consideră că hotărârea definitiv pronunţată este criticabilă.13 Prin intermediul acestor căi procesul nu trece într-o altă fază, ci se reia repetând un ciclu care, de regulă, a mai fost parcurs.14

O altă deosebire o reprezintă faptul că, în timp ce căile ordinare pot fi exercitate de un cerc foarte larg de subiecţi interesaţi [potrivit art. 362 lit. f) C.proc.pen., apelul şi recursul pot fi exercitate, în afară de procuror şi de părţi, de orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei], căile extraordinare de atac pot fi exercitate de un cerc restrâns de persoane (nu pot exercita o asemenea cale de atac martorii, experţii, interpreţii sau apărătorul în nume propriu).

Diferenţă există şi în privinţa termenelor de declanşare a celor două căi de atac. Astfel, căile ordinare de atac se exercită într-un termen relativ scurt, precis şi determinat de lege [10 zile, uneori 24 de ore – recursul împotriva încheierii de arestare preventivă pronunţate în cursul urmăririi penale, conform art. 1403 alin (1) C.proc.pen., recursul împotriva încheierii de arestare preventivă în cursul judecăţii, conform art. 141 C.proc.pen., recursul împotriva încheierii privind liberarea provizorie, conform art. 1609 alin. (2) C.proc.pen. -, alteori 3 zile – în procedura infracţiunilor flagrante, conform art. 477 C.proc.pen., în materie de liberare condiţionată, conform art. 450 C.proc.pen.], pe când căile extraordinare de atac nu sunt supuse unui termen sau se exercită într-un timp mult mai lung (revizuirea în favoarea condamnatului poate fi făcută oricând).

De asemenea folosirea căilor de atac ordinare, ope legis, efect suspensiv, pe când căile extraordinare nu atrag o asemenea suspendare, anumiţi subiecţi procesuali având latitudinea să

11 N. Volonciu, op.cit., p. 319;12 I. Neagu, op.cit., p. 410;13 N. Volonciu, op.cit., p. 348;14 Ibidem;

5


decidă dacă declanşarea unei asemenea cai de atac suspendă sau nu executarea hotărârii definitive.15

Căile ordinare de atac pot fi exercitate pentru orice motiv de nelegalitate şi netemeinicie a hotărârii atacate, în timp ce căile extraordinare de atac pot fi exercitate numai în cazurile expres prevăzute de lege.

În timp ce căile ordinare declanşează întotdeauna o nouă judecată (în mod excepţional, dar, în orice caz, după desfăşurarea unei judecăţi şi numai ca urmare directă a promovării căii de atac, cauza poate fi restituită procurorului în vederea refacerii urmăririi penale), unele căi extraordinare de atac conduc la reluarea procesului penal din faza de urmărire penală; în acest sens se poate arăta că revizuirea presupune întotdeauna reluarea cercetărilor de urmărire penală.

O deosebire importantă priveşte organul căruia îi revine competenţa de a soluţiona cauza. În cazul căilor ordinare, competentă este instanţa ierarhic superioară celei a cărei hotărâre se atacă (cu o singură excepţie în cazul în care sunt atacate cu recurs hotărârile pronunţate în primă instanţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, când judecata se face tot la această instanţă, dar la alt complet), pe când, în cazul căilor extraordinare de atac, uneori este competentă o singură instanţa (recursul în interesul legii este soluţionat numai de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), alteori fiind competentă instanţa a cărei hotărâre este atacată [contestaţia în anulare pentru cazurile prevăzute la art. 386 lit. a)-c)] sau instanţa care a judecat cauza în primă instanţă [cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 lit. a)-d)].

Căile ordinare de atac au prioritate faţă de cele extraordinare, în sensul că nu se poate folosi o cale de atac extraordinară înainte de a fi expirat termenul de exercitare a căilor de atac ordinare sau dacă acestea au fost exercitate înainte de a fi rezolvate.16

In sfârşit, căile de atac ordinare nu pot fi folosite de acelaşi titular împotriva aceleiaşi hotărâri decât o singură dată, pe când, în cazul căilor de atac extraordinare, acestea pot fi folosite de mai multe ori de către acelaşi titular, dacă de fiecare dată se prevalează de altă situaţie generatoare de asemenea erori.17

Secţiunea a 3-a. Sistemul căilor extraordinare de atac în legislaţia română

3.1. Sistemul actual al căilor extraordinare de atac

În codurile de procedură penală de la 1936 şi, respectiv, 1864, erau reglementate drept căi extraordinare de atac recursul extraordinar şi revizuirea. Cu toate acestea, în doctrină, pe lângă cele două, mai era considerată ca o cale extraordinară de atac şi o formă a contestaţiei la executare, aşa numita contestaţie contra hotărârii, prin care se obţinea desfiinţarea unei hotărâri definitive în anumite cazuri de încălcare a legii de procedură penală. Ulterior, prin modificarea codului, s-a despărţit contestaţia contra hotărârii de contestaţia la executare, devenind a treia cale de atac extraordinară.

Recursul extraordinar era reglementat sub două forme: recursul în interesul legii şi recursul ministrului justiţiei. Restructurat după 1949, recursul extraordinar s-a transformat într-o cale de atac eficientă, mai întâi sub denumirea de "cerere de îndreptare", apoi sub cea de "recurs în supraveghere". Codul de procedură penală din 1968 a menţinut cele trei căi extraordinare de

15 I. Cîrlan, I.S. Cîrlan, op.cit., p. 13;16 I. Cîrlan, I.S. Cîrlan, op.cit., p. 12;17 V. Papadopol, C. Turuian, Apelul penal, Casa de Editură şi Presă „Şansa”, Bucureşti, 1994, p. 21;

6


atac, într-o altă reglementare şi cu denumirile de contestaţie în anulare, revizuire şi recurs extraordinar.

Prin Legea nr. 145/1993 de modificare şi completare a Codului de procedură penală s-au adus schimbări şi în reglementarea căilor de atac extraordinare, mai ales în ce priveşte recursul extraordinar, care, sub denumirea de recurs în anulare, a prevăzut anumite cazuri în care poate fi exercitat; de asemenea, a fost reinstituit recursul în interesul legii în scopul interpretării şi aplicării unitare a legilor penale şi de procedură penală.

Pe linia apropierii legislaţiei noastre procesual penale de legislaţiile europene şi a criticilor aduse modului în care fusese promovat recursul în anulare, prin Legea nr. 576/2004 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală a fost desfiinţată calea de atac extraordinară a recursului în anulare prin abrogarea dispoziţiilor art. 409-4141. Au rămas să fie judecate în continuare doar recursurile în anulare declarate până la intrarea în vigoare a acestei legi.

Iniţial, în Codul de procedură penală din 1968, în vigoare astăzi, toate căile de atac extraordinare erau reglementate într-un singur capitol intitulat „Căile de atac”. Prin Legea nr. 45/1993 s-a înfiinţat un nou Capitol intitulat „Căile extraordinare de atac” şi, prin secţiuni diferite, sunt reglementate contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii.

Contestaţia în anulare a luat locul contestaţiei contra hotărârii, îndeplinind pentru primele două cazuri, rolul opoziţiei, de a asigura judecata în recurs în prezenţa părţilor; în celelalte cazuri contestaţia în anulare corectează o eroare de judecată a instanţei de recurs, care a omis să ia în considerare o cauză de încetare a procesului penal, precum şi neaplicarea regulii "non bis in idem", prin existenţa a două hotărâri definitive cu privire la aceeaşi faptă şi persoană.

Revizuirea este instituită, ca regulă, pentru înlăturarea erorilor de fapt săvârşite de instanţele de judecată ca urmare a necunoaşterii, în momentul soluţionării cauzei, a unor împrejurări esenţiale, în raport de care hotărârea definitivă nu mai corespundea adevărului; de asemenea, atunci când se descoperă că s-au săvârşit infracţiuni care au influenţat soluţionarea cauzei.

Recursul în interesul legii înlocuieşte, într-o anumită măsură, deciziile de îndrumare ale fostului Tribunal Suprem, revenindu-se la reglementarea căii de atac cu aceeaşi denumire prevăzută în Codul de procedura penală din 1936. Exerciţiul acestei căi de atac extraordinare este încredinţat procurorului general din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din proprie iniţiativă sau la solicitarea ministrului justiţiei, precum şi colegiilor de conducere ale curţilor de apel şi ale parchetelor de pe lângă aceste instanţe, în vederea asigurării interpretării şi aplicării unitare a legilor penale şi de procedură penală pe întreg teritoriul ţării.18

3.2. Căile extraordinare de atac în Noul Cod de procedură penală

Tezele prealabile ale proiectului noului Cod de procedură penală prevăd o singură cale de atac ordinară – apelul – şi o nouă cale de atac extraordinară – recursul în casaţie. Această nouă cale de atac extraordinară, care poate fi invocată de orice parte din proces şi de către procuror, urmează a fi judecată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi este de natură, ca fostul recurs în anulare, să conducă la desfiinţarea hotărârilor definitive contrare legii şi adevărului, în cazurile de casare prevăzute de lege.

De asemenea proiectul renunţă la calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare şi propune modificări importante în ceea ce priveşte revizuirea.

18 Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 875-876

7


Aceleaşi teze prealabile îşi propun reglementarea posibilităţii exercitării căilor de atac extraordinare numai în favoarea condamnatului, aşa cum se prevede în multe legislaţii europene.

Recursul în casaţie. Recursul în casaţie urmăreşte asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii ţări. Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluţionare este numai în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.19 Sunt prevăzute expres hotărârile ce pot fi atacate pe calea recursului în casaţie, precum şi cele care nu sunt supuse acestei căi extraordinare de atac.

Termenul general de declarare a recursului în casaţie este de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.20 Pentru inculpatul care a lipsit la toate termenele de judecată în apel şi la pronunţarea deciziei, recursul în casaţie se poate declara în termen de 30 de zile de la data începerii executării.

Faţă de specificul acestei căi extraordinare de atac, proiectul impune condiţii stricte cu privire la cuprinsul cererii de recurs în casaţie în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege .

Cazurile în care se poate exercita recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea hotărârii şi nu chestiuni de fapt. Acestea pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Procedura recursului în casaţie presupune două etape:i. admisibilitatea în principiu, ce are rolul unui filtru al recursurilor. Aceasta se desfăşoară

în camera de consiliu, în procedură, scrisă, necontradictorie. ii. Judecarea recursul după admiterea în principiu.Formularea cererii de recurs în casaţie nu are caracter suspensiv, însă după admiterea în

principiu se poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând fi impusă respectarea de către condamnat a unor obligaţii.

Revizuirea. Proiectul valorifică, în materia revizuirii, soluţiile propuse în doctrină şi în jurisprudenţă şi vine să înlăture dificultăţile practice create de actuala reglementare.

Este reglementat un nou caz de revizuire, când hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.21 Astfel, este reglementat un remediu procedural, având în vedere prevederile din proiect potrivit cărora a fost eliminat posibilitatea suspendării cauzelor penale pe perioada desfăşurării procedurii de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate.

Tot ca element de noutate, cererea de revizuire se va adresa instanţei care a judecat cauza în prima instanţă22 şi va trebui să cuprindă, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă, indicarea cazului de revizuire, motivarea în fapt şi în drept, precum şi indicarea mijloacelor de probă propuse în dovedirea temeiniciei acesteia.19 Art. 433 N.C.proc.pen.20 Art. 435 N.C.proc.pen.21 Art. 453 alin. (1) lit. f) N.C.proc.pen.22 Art. 456 alin. (1) N.C.proc.pen.

8


În vederea evitării formulării unor cereri de revizuire în mod abuziv, proiectul prevede că, în situaţia respingerii în mod definitiv a unei cereri de revizuire, o nouă cerere nu va mai putea fi formulată pentru aceleaşi motive.

Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate. Proiectul instituie o nouă cale extraordinară de atac de retractare, în scopul înlăturării dificultăţilor create în practică de prevederile actualului art. 5221 C.proc.pen. şi în scopul asigurării compatibilităţii legislaţiei române cu standardele impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prezentarea la proces a inculpatului are o importanţă deosebită atât din punctul de vedere al dreptului acestuia de a fi audiat, cât şi al necesităţii de a verifica exactitatea afirmaţiilor sale şi de a le confrunta cu declaraţiile părţii vătămate, cât şi cu cele ale martorilor.

Dreptul de a compărea în persoană nu este necesar numai pentru respectarea dreptului la apărare, ci conferă, totodată, posibilitatea instanţei, pe de o parte, de a-şi forma o impresie nemijlocită cu privire la acuzat, iar, pe de altă parte, de a asculta declaraţiile pe care acesta intenţionează să le facă. Deşi procedurile desfăşurate în absenţa acuzatului nu sunt în sine incompatibile cu art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, persoanei judecate în lipsă care a fost condamnată definitiv trebuie să-i fie garantat dreptul ca, ulterior condamnării, o instanţă să statueze din nou, după audierea acesteia, asupra temeiniciei acuzaţiei în fapt şi în drept, dacă rezultă că persoana nu a renunţat, în mod neechivoc, la dreptul său de a fi prezentă în instanţă şi de a se apăra sau dacă nu se sustrage judecăţii.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaşte un drept la redeschiderea procedurilor numai în cazurile în care judecata în lipsă nu este consecinţa renunţării voluntare din partea acuzatului la dreptul de a fi prezent în instanţă pentru a-şi face apărările.

În acest sens, proiectul prevede posibilitatea persoanei condamnate definitiv, care a fost judecată în lipsă, de a solicita redeschiderea procesului penal în termen de şase luni din ziua în care a luat cunoştinţă că s-a desfăşurat un proces penal împotriva sa, dacă între timp nu s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Este considerată persoană judecată în lipsă inculpatul care, la judecată, nu a avut cunoştinţă de proces, sau care deşi a avut cunoştinţă de proces în orice mod, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei.Procedura redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate presupune o fază de verificare a admisibilităţii în principiu în care instanţa examinează dacă cererea a fost formulată în termen şi de către o persoană ce avea dreptul conferit de lege, dacă au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procesului penal, precum şi dacă motivele în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de redeschidere a procesului penal, care a fost judecată definitiv.

În cazul admiterii în principiu a cererii, rejudecarea cauzei se face potrivit regulilor de procedură aplicabile etapei procesuale pentru care s-a dispus redeschiderea procesului penal.23

23 Informaţiile referitoare la căile extraordinare de atac în procesul penal în reglementarea Noului Cod de procedură penală au fost preluate de pe site-ul Ministerului Justiţiei, www.just.ro.

9

http://www.just.ro/


CAPITOLUL AL II-LEA. CONTESTAŢIA ÎN ANULARE24

Secţiunea 1. Noţiune şi caracterizare

În reglementarea procesului penal în dreptul român, judecata se înfăptuieşte, în principiu, în trei grade de jurisdicţie, orice cauză penală judecându-se în primă instanţă, cu posibilitatea judecării în recurs, instituţia recursului fiind considerată un mijloc procedural indispensabil pentru garantarea drepturilor individuale împotriva hotărârilor judecătoreşti greşite şi, deci, dăunătoare atât pentru cetăţeni, cât şi pentru autoritatea justiţiei.25 Realizarea justiţiei a demonstrat că, în unele situaţii, cu atât mai rare cu cât activitatea procesuală s-a înfăptuit mai bine, apar totuşi împrejurări care învederează caracterul nelegal şi greşit al unor hotărâri definitive. De aici izvorăşte necesitatea existenţei remediului în măsură să permită supunerea acestor cauze unei noi proceduri judiciare, spre a se îndrepta eventualele greşeli din activitatea anterioară de jurisdicţie.26 Este, deci, posibil ca instanţa de recurs să pronunţe o hotărâre nelegală şi netemeinică, dar care, fiind definitivă, nu poate fi atacată cu o cale ordinară de atac. Asemenea hotărâri judecătoreşti nu pot fi lăsate să-şi producă efectele juridice, legiuitorul punând la dispoziţia celor interesaţi contestaţia în anulare, care este o cale extraordinară de atac.27

Astfel cum este reglementată în prezent, contestaţia în anulare constituie o cale de atac specifică sistemului nostru procesual penal, fiind o instituţie juridică ce are o tradiţie şi evoluţie destul de îndelungate în legislaţia română, căreia îi găsim în general corespondente reduse în alte sisteme procesuale penale.28

Contestaţia în anulare este mijlocul procesual prin care, în anumite cazuri prevăzute de lege, se poate cere unei instanţe care a pronunţat o hotărâre definitivă să rejudece cauza penală şi să revină, în total sau în parte, asupra soluţiilor date acesteia.29

Dat fiind caracterul acesteia de cale extraordinară de atac, contestaţia în anulare trebuie folosită numai în cazuri cu totul deosebite astfel contribuind la consolidarea principiului stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile.30

Contestaţia a fost reglementată pentru prima dată în legislaţia noastră prin Codul de procedură penală din 1936. Totuşi se poate susţine că în practică instituţia a funcţionat în procesul penal şi în condiţiile codului din 1864 fiind pe larg analizată şi de doctrină. Folosirea contestaţiei în procesul penal se făcea prin intermediul suplimentului analogic, luându-se ca bază reglementarea din materia civilă unde instituţia avea consacrare în normele Codului de procedură civilă. Deşi utilizată mai ales ca excepţie împotriva modului greşit de a pune în executare

24 Anexa 125 I. Neagu, op. cit., p. 412.26 N. Volonciu, op. cit., p.315.27 I. Neagu, op. cit., p. 413.28 N. Volonciu, op. cit., p. 322.29 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. VI, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 252.30 I. Neagu, op. cit., p. 414.

10


hotărârile penale, încă din acea vreme, contestaţia a fost socotită şi o cale de atac îndreptată în contra hotărârilor. În doctrină s-a arătat ca natura contestaţiei în materie penală nu poate fi decât aceeaşi cu natura contestaţiei civile.31

În codul de procedură anterior, instituţia era prevăzută sub o dublă formă: contestaţia contra hotărârii şi contestaţia contra executării. Ambele forme erau considerate ca făcând parte din căile extraordinare de atac. În actualul cod, contestaţia în anulare a preluat principiile de bază ale fostei contestaţii contra hotărârii, pe care le-a lărgit şi le-a sistematizat de aşa manieră încât a creat o cale de atac extraordinară independentă.32

Contestaţia în anulare nu trebuie confundată cu contestaţia la executare: prima este îndreptată contra hotărârii definitive, pe când cea de-a doua priveşte executarea hotărârii; prima este cale de atac, cea de-a doua este un mijloc jurisdicţionalizat privind rezolvarea incidentelor de executare. O contestaţie în care se susţine că executarea este ilegală, fiindcă hotărârea pusă în executare nu era definitivă, priveşte neregularitatea executării şi este deci o contestaţie la executare; din contră o contestaţie în care se susţine că hotărârea definitivă, pusă în executare, a fost dată în condiţii nelegale, care trebuie să atragă anularea hotărârii şi reluarea judecăţii este o contestaţie în anulare.33

Fiind un mijloc jurisdicţional de rezolvare a incidentelor şi situaţiilor cu caracter contencios ce se ivesc în cursul exercitării penale, contestaţia la executare a fost înlăturată în întregime din Capitolul al IV-lea al Titlului al II-lea din Partea specială a Codului de procedură penală, care tratează căile extraordinare de atac, dispoziţiile corespunzătoare fiind mutate în titlul referitor la exercitarea hotărârilor judecătoreşti (art. 461 şi următoarele C.proc.pen.).34

Contestaţia în anulare are o natură juridică mixtă, fiind atât o cale de anulare, cât şi de retractare.

Caracterul de anulare al acestei căi de atac extraordinare derivă din împrejurarea că prin exercitarea ei se urmăreşte desfiinţarea hotărârilor definitive contestate, ca o consecinţă a îndeplinirii unor acte procedurale cu încălcarea legii. Anularea are drept efect repunerea cauzei în aceeaşi etapă a judecăţii în care aceasta s-a aflat înainte de rămânerea definitivă a hotărârii.

Contestaţia în anulare are drept temei numai nulitatea actelor de procedură efectuate (errores in procedento), nu şi greşita soluţionare a fondului cauzei (errores in judicando). Odată constatată nulitatea actului procesual hotărârea atacata nu mai este verificată cu privire la alte aspecte de legalitate sau temeinicie, neputându-se ajunge pe această cale procesuală la reformarea hotărârii. În consecinţă, contestaţia în anulare este o cale de retractare, care pune instanţa în situaţia de a verifica ea însăşi condiţiile legale în care a dat hotărârea şi de a o infirma eventual, fără însă a putea extinde controlul asupra temeiniciei sau legalităţii soluţiei pronunţate.

În afara esenţei sale de remediu al hotărârii, propriu oricărei căi de atac, contestaţia în anulare manifestă în anumite cazuri şi elementele unei excepţii procesuale. De pildă, în primele două cazuri de contestaţie [art. 386 lit. a) şi b)] se urmăreşte ca şi în cazul unei excepţii repunerea

31 N. Volonciu, op. cit., p. 323.32 Ibidem.33 V. Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., p.252.34 N. Volonciu, op. cit., p. 323.

11


părţii lipsă la judecarea recursului în dreptul de a se rejudeca pricina în faţa aceleiaşi instanţe, în prezenţa contestatorului.

În Codul de procedură penală român contestaţia în anulare este reglementată în art. 386-392.

Secţiunea a 2-a. Cazurile de contestaţie în anulare

Caracterul de cale extraordinară de atac al contestaţiei în anulare a impus stabilirea prin lege a cazurilor de folosire a acestei instituţii, renunţându-se la posibilitatea invocării oricăror motive care afectează corectitudinea hotărârii atacate.

Determinarea exactă a cazurilor în care poate fi exercitată contestaţia în anulare constituie o garanţie că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui şi oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile.35

Conform art. 386 C.proc.pen. împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea dovedeşte că la data la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;

c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f)-i1) C.proc.pen., cu privire la care existau probe la dosar.

d) Când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;

e) Când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (1) C.proc.pen..

2.1. Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 386 lit. a) C.proc.pen.

Primul caz de contestaţie se poate utiliza când procedura de citare a părţii pentru termenul în care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, nu a fost îndeplinită conform legii.

Existenţa acestui motiv de contestaţie în anulare este justificată de dreptul pe care îl au părţile de a fi prezente la şedinţele de judecată. Acest drept este prevăzut atât în dispoziţiile generale privind judecata [art. 291 alin. (1)], cât şi în dispoziţiile privind recursul în special [art. 38511 alin. (1) şi (2)]. Prezenţa părţilor la şedinţa de judecată oferă posibilitatea funcţionării din plin a dreptului de apărare. Exercitarea dreptului de apărare în cursul judecăţii, în condiţiile unei şedinţe publice orale şi contradictorii, nu poate fi pe deplin asigurată fără prezenţa concomitentă a părţilor la desfăşurarea şedinţei de judecată unde, de pe poziţii de egalitate procesuală, pot susţine şi combate cererile formulate, participă la administrarea probelor şi dezvoltă concluziile orale, atât în susţinerile învinuirii, cât şi în combaterea ei.

35 I. Neagu, op. cit., 414.

12


În vederea garantării participării părţilor în procesul penal, legea reglementează procedura de citare a acestora în faţa primei instanţe, în faţa instanţelor de control judiciar şi, în anumite condiţii, în unele căi extraordinare de atac. 36

Prin parte se înţelege persoana care a introdus contestaţia, chiar dacă această persoană este un alt subiect procesual decât părţile din proces, dar care a figurat ca recurent sau intimat în recurs (de exemplu: martor, expert, apărător, potrivit art. 362 lit. c).37

Prin procedură de citare se înţelege complexul de operaţii care trebuie să fie efectuate pentru îndeplinirea procedurii de citare (emiterea citaţiei, înmânarea acesteia, dovada de înmânare, depunerea dovezii la dosar). Pentru ca îndeplinirea să fie conformă legii, trebuie ca fiecare dintre aceste operaţii să fie efectuată în mod legal.38

Mijlocul prin care se realizează chemarea părţilor este citaţia39 care, potrivit legii, trebuie să respecte anumite condiţii procedurale.

În legătură cu interpretarea corectă a normei care configurează primul caz de contestaţie în anulare s-au ridicat numeroase probleme referitoare la ceea ce trebuie să se înţeleagă prin expresia „procedura de citare a părţii nu a fost îndeplinită conform legii”. Împrejurările în care procedura de citare a părţii nu a fost legal îndeplinită în faţa instanţei de recurs pot fi foarte variate. Gama situaţiilor începe cu însăşi omisiunea citării şi continuă cu orice alte nerespectări procedurale care au determinat absenţa părţilor. Pot constitui viciu ale unei corecte citări: menţiunile greşite trecute într-o citare cu privire la calitatea procesuală a părţii, indicarea greşită a adresei inculpatului, chemarea greşită a inculpatului pentru o altă dată decât cea la care are loc şedinţa de judecată, neindicarea locului unde partea urmează să se prezinte în cazul recursului care nu se judecă la sediul instanţei.40

Nelegalitatea procedurii de citare poate fi invocată de fiecare parte din proces, dar numai în ceea ce priveşte citarea sa şi nu citarea altei părţi41. Astfel, în practica judiciară, s-a precizat că referirea expresă a textului de lege la „procedura de citare a părţii” exclude posibilitatea pentru inculpatul contestatar de a invoca, drept temei al contestaţiei în anulare, nelegala citare în recurs a părţii civile.42

36 I. Neagu, op. cit., p. 416.37 V. Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., p.253.38 Ibidem.39 Art. 176 C.proc.pen.- Citația este individuala si trebuie sa cuprindă următoarele mențiuni:a) denumirea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată care emite citația, sediul sau, data emiterii şi numărul dosarului;b) numele, prenumele celui citat, calitatea în care este citat şi indicarea obiectului cauzei;c) adresa celui citat, care trebuie să cuprindă în oraşe şi municipii: localitatea, județul, strada, numărul şi apartamentul unde locuiește, iar în comune: județul, comuna şi satul.În citaţie se menționează, când este cazul, orice alte date necesare pentru stabilirea adresei celui citat;d) ora, ziua, luna şi anul, locul de înfăţişare, precum şi invitarea celui citat să se prezinte la data şi locul indicate, cu arătarea consecințelor legale în caz de neprezentare.Citația se semnează de cel care o emite.40 N. Volonciu, op. cit., p. 32641 Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în dispoziţiile art. 386 lit. a) C.proc.pen. poate fi invocat numai de către partea cu privire la care procedura de citare nu a fost îndeplinită conform legii pentru termenului la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs. În consecinţă, în cazul infracţiunii de luare de mită, invocarea de către condamnaţi a neîndeplinirii procedurii de citare, conform legii, cu privire la denunţător nu atrage incidenţa dispoziţiilor art. 386 lit. a) C.proc.pen., întrucât, pe de o parte, condamnaţii pot invoca numai neîndeplinirea procedurii de citare, conform legii, cu privire la aceştia, iar pe de altă parte, denunţătorul care beneficiază de o cauză de nepedepsire nu are calitatea de parte în procesul penal. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1425 din 14 aprilie 2010, www.scj.ro)42 I. Neagu, op. cit., p. 417.

13


Nu poate folosi calea contestaţiei în anulare, chiar dacă nu a fost citat sau a fost citat în mod nelegal, cel care se constată că a fost prezent la judecarea recursului şi a avut deci posibilitatea, în cazul în care nu era suficient pregătit, să pună concluzii, să solicite o amânare pe motivul că nu a fost citat sau nu a primit citaţia.43

Această concluzie se desprinde din dispoziţiile art. 297 alin. (2) care prevăd că părţile se pot prezenta şi participa la judecată, chiar daca nu au fost citate sau nu au primit citaţie, astfel că, deşi nu a fost îndeplinită procedura legală de citare, prezenţa părţii la judecată face ca desfăşurarea judecăţii să fie considerată legală. O asemenea soluţie se impune având în vedere şi dispoziţiile art. 197 alin. (1) C.proc.pen. în care se arată că încălcările dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrag nulitatea actului numai când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act. Or, în cazul participării părţii la judecată, unde aceasta îşi realizează drepturile procesuale, vătămarea se poate considera acoperită.44

Cu privire la neîndeplinirea procedurii de citare prin omisiunea citării, trebuie precizat că instanţa are obligaţia înştiinţării părţii pentru data când are loc prima şedinţă de judecată. Chemarea părţii se face la primul termen de judecată, pentru termenele ulterioare instanţa nemaiavând obligaţia să citeze părţile care au fost prezente la un termen de judecată, chiar dacă aceste părţi ar lipsi la unul din termenele ulterioare [art. 291 alin (3) C.proc.pen.]. De la această regulă legea a instituit două excepţii, şi anume militarii şi deţinuţii care sunt citaţi la fiecare termen.45

În cazul în care nu sunt respectate dispoziţiile privind conţinutul citaţiei, prevăzute în art. 177 C.proc.pen, procedura de citare se consideră neîndeplinită. În art. 177 C.proc.pen se arată că învinuitul sau inculpatul se citează la adresa unde locuieşte, iar daca aceasta nu este cunoscută, la adresa locului său de muncă, prin serviciul personal al unităţii la care lucrează.

Pentru a invoca motivul de contestaţie partea trebuie să fie implicată în cauză ca recurent sau intimat. Câtă vreme contestatarul nu a făcut recurs, nu a fost implicat in recursurile declarate de alţii şi nici nu s-a făcut o extindere a altor recursuri asupra lui, contestaţia în anulare este inadmisibilă.46

2.2. Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 386 lit. b) C.proc.pen.

Acest caz de contestaţie în anulare se poate utiliza când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare.

Reglementarea acestui caz de contestaţie în anulare are ca scop garantarea dreptului la un proces echitabil al persoanei ce s-a aflat în situaţia de a nu se prezenta la judecarea recursului datorită unor împrejurări excepţionale.47 Prin „împrejurări excepţionale” nu trebuie să se înţeleagă în mod necesar consecinţa unei stări de forţă majoră şi deci o împiedicare absolută. Nu este indicat ca legea să anticipeze în acest mod, fără a lăsa posibilitatea pentru instanţă să aprecieze în concret, faţă de situaţia reală de speţă, dacă a existat sau nu pentru contestator posibilitatea efectivă a prezentării.48

43 Dongoroz şi colab., op. cit., p.25344 I. Neagu, op.cit., p.418;45 Ibidem;46 N. Volonciu, op. cit., p.327;47 Mihail Udroiu, Procedură penală: Partea generală. Partea specială, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2011, p.518; 48 N. Volonciu, op.cit., p.327;

14


Din redactarea textului de lege rezultă că trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: partea a lipsit la termenul la care s-a judecat recursul, lipsa părţii s-a datorat imposibilităţii prezentării, partea a fost în imposibilitatea de a încunoştinţa instanţa de judecată despre situaţia de împiedicare.

În ceea ce priveşte prima condiţie, este necesar ca partea să nu fi fost prezentă la termenul când a avut loc şedinţa de judecată de dezbateri asupra recursului sau la rejudecarea cauzei după casare de către instanţa de recurs. Procedura de citare a părţii la judecata în recurs să fi fost îndeplinită potrivit legii, căci altfel se foloseşte primul caz de contestaţie în anulare.

Cea de-a doua condiţie presupune ca partea să fi fost în imposibilitatea de a se prezenta la termenul de judecată a recursului sau la rejudecarea cauzei după casare. Imposibilitatea de a se prezenta a părţii să fi fost datorată unor împrejurări care, în funcţie de realitatea concretă, raportată la fiecare caz în parte, pot fi apreciate ca având un caracter excepţional, de neînvins, să nu fi fost prevăzute în mod special de parte, ca: aflarea în stare de detenţie49, de internare într-un spital în stare gravă, o epidemie ce a necesitat măsuri de carantină, întreruperea circulaţiei ca urmare a unei înzăpeziri, inundaţii etc. Nu poate fi o cauză de imposibilitate de a se prezenta la judecată împrejurarea că trenul a întârziat sau a fost prea aglomerat, că se afla în tratament medical ori că s-a deplasat în interes de serviciu.50

Împrejurările care au ca urmare imposibilitatea prezentării părţii în faţa instanţei determina deseori – ipso facto – şi împiedicarea comunicării către instanţă a motivului de neprezentare. De pildă, o calamitate naturală poate întrerupe nu numai circulaţia între două localităţi, dar şi comunicaţiile telegrafice, poştale, telefonice. Uneori, însă, motivul de împiedicare nu se confundă cu imposibilitatea comunicării51 de unde şi cea de-a treia condiţie şi anume că partea trebuie să fi fost şi în imposibilitatea de a înştiinţa instanţa de recurs despre situaţia sa. Această împrejurare trebuie dovedită prin imposibilitatea de a comunica datorită unui eveniment, a unei întâmplări. Dacă totuşi partea a reuşit să comunice, dar recursul a fost judecat fără a se lua în considerare comunicarea, contestaţia în anulare este admisibilă, cu condiţia dovedirii comunicării făcute. În acest context instanţa a admis contestaţia în anulare pe motiv că partea a avut, la termenul la care s-a judecat recursul, un alt proces unde s-a prezentat, încunoştinţând despre acest lucru instanţa, care nu a luat în considerare această împrejurare, ori s-a aflat internată intr-un spital cu un diagnostic grav sau se afla în stare de arest preventiv în străinătate.52

Rezultă astfel că aceste condiţii trebuie dovedite separat, în aşa fel încât să rezulte că partea s-a aflat nu numai în neputinţă de prezentare, dar şi de încunoştinţare a instanţei despre absenţă.53

2.3. Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 386 lit. c) C.proc.pen.

49 Împrejurarea că, la termenul la care au avut loc dezbaterile şi pronunţarea hotărârii de către instanţa de recurs, inculpatul se afla în stare de arest în străinătate constituie cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 386 lit. b) C. proc. pen., întrucât inculpatul s-a aflat în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 7086 din 15 decembrie 2005, www.scj.ro)50 Gr. Theodoru, op.cit., p.881;51 N. Volonciu, op.cit., p.328;52 Anastasiu Crişu, Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 582;53 N. Volonciu, op. cit., p. 328;

15


Acest caz de contestaţie se aplică atunci când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 lit. f) – i1)54 C.proc.pen. cu privire la care existau probe în dosar. De exemplu la dosar nu se găsea plângerea prealabilă faţă de care acţiunea penală nu a putut fi pusă în mişcare şi nici dovada că a fost îndeplinită, când s-a ivit cazul, procedura prevăzută în art. 286 alin. Ultim C.proc.pen.. La fel în caz de lipsă la dosar a autorizaţiei sau sesizării organului competent (art. 226 C.proc.pen.). La fel când, din lucrările la dosar, rezultă că fapta beneficiază de amnistie sau prescripţie; există dovada că făptuitorul a decedat sau dovada că persoana vătămată şi-a retras plângerea ori că părţile s-au împăcat sau, în fine, că în cauză a intervenit înlocuirea răspunderii penale.55

Acest caz de contestaţie în anulare a fost reglementat în scopul înlăturării erorilor de judecată din recurs, în cazul în care instanţa de recurs ar fi trebuit să dispună, la cererea părţii sau din oficiu, încetarea procesului penal, întrucât la dosarul cauzei existau probe cu privire la existenţa unui caz prevăzut de art. 10 alin. (1) lit. f) – i1) C.proc.pen..56

Judecând recursul, instanţa trebuie să verifice legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, ea având obligaţia ca, în limitele devoluţiunii, să analizeze toate aspectele care privesc buna rezolvare a cauzei. Între altele, instanţa trebuie să se pronunţe asupra tuturor motivelor de casare a hotărârii, atât în situaţia în care motivele au fost invocate de părţi, cât şi din oficiu.57

Aşadar, termenul folosit de lege, „nu s-a pronunţat”, trebuie înţeles într-un sens larg, adică o omisiune a instanţei de a da răspuns unor motive de casare, motive care duceau la încetarea procesului penal, indiferent dacă motivele au fost invocate sau nu de părţi.58 Omisiunea de a se pronunţa asupra vreuneia dintre aceste cauze este uşor posibilă în dosarele prea voluminoase privitoare la numeroase fapte şi persoane, mai ales când cei interesaţi nu au fost prezenţi la judecata recursului.59 Contestaţia este însă admisibilă şi atunci când contestatorul a fost prezent la judecată, a invocat cauza de încetare a procesului penal şi totuşi omisiunea de pronunţare s-a produs.

Motivul de contestaţie prevăzut de art. 386 lit. c) evidenţiază caracterul de retractare al contestaţiei prin condiţionarea admiterii ei de existenţa în dosar a probelor necesare cunoaşterii situaţiei care duce la încetarea procesului penal. Numai în acest caz nepronunţarea este imposibilă instanţei şi prejudiciind interesele părţii îi dă dreptul de a face contestaţie.60 Aceste probe trebuie să se afle la dosar până în momentul pronunţării instanţei de recurs. Dacă aceste probe se depun ulterior, după rămânerea definitivă a hotărârii, nu mai pot avea eficienţă.61

54 Art. 10: Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:f) lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;g) a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor;.h) a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.i) s-a dispus înlocuirea răspunderii penale;i1) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;55 Dongoroz şi colab., op.cit., p. 254;56 M. Udroiu, op.cit., p. 519;57 I. Neagu, op.cit., p. 421;58 Ibidem;59 Dongoroz şi colab., op.cit., p. 254;60 N. Volonciu, op.cit., p. 329;61 A. Crişu, op.cit., p. 583

16


Uneori nu trebuie să existe probe în dosarul penal cu privire la cauza de încetare a procesului penal şi totuşi instanţa trebuie să se pronunţe, din oficiu, asupra acesteia. Astfel, în cazul amnistiei, instanţa are obligaţia ca, din oficiu, să pronunţe încetarea procesului penal, partea interesată în această situaţie neavând nicio obligaţie. Probele de la dosar privind existenţa cauzei de încetare a procesului penal trebuie să constituie un temei real pentru exercitarea contestaţiei în anulare, fiindcă în situaţia în care acestea nu pot fi luate în considerare, calea de atac a contestaţiei în anulare nu poate fi exercitată. Având în vedere că art. 386 lit. c) prevede, în mod expres, că se poate desfiinţa o hotărâre definitivă pe calea contestaţiei în anulare numai atunci când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal, invocarea unei cauze de achitare conduce la soluţia respingerii contestaţiei în anulare.62

Acest caz de contestaţie în anulare priveşte fondul63 procesului penal, aplicarea corectă a legii penale, raţiune pentru care, după admiterea contestaţiei, instanţa, în soluţionarea recursului, dispune încetarea procesului penal.64

2.4. Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 386 lit. d) C.proc.pen.

Potrivit art. 386 lit. d) C.proc.pen., poate fi făcută contestaţie în anulare când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă. Acest caz priveşte situaţia în care autoritatea lucrului judecat este violată prin aceea că împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă penală. Situaţia este posibilă atunci când făptuitorul nu a ştiut de existenţa primei hotărâri, fiindcă altfel ar fi invocat existenţa acesteia cu ocazia celei de-a doua judecăţi sau atunci când făptuitorul nu a ştiut despre cea de-a doua judecată şi nu a avut posibilitatea să invoce autoritatea lucrului judecat.65

Reglementarea acestui caz de contestaţie în anulare a condus la instituirea unui remediu procesual prin care partea interesată obţine restabilirea legalităţii încălcate prin nesocotirea principiului non bis in idem.66

Autoritatea de lucru judecat înseamnă o interdicţie pentru urmărirea şi judecarea aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă, considerându-se că prin hotărârea definitivă se curmă conflictul de drept şi un alt proces nu mai poate fi început şi desfăşurat dacă are acelaşi obiect.67

Autoritatea de lucrul judecat interzice exercitarea acţiunii penale de două ori pentru aceeaşi faptă şi în legătură cu acelaşi făptuitor. Soluţionând acţiunea penală exercitată împotriva inculpatului pentru o anumită faptă penală, hotărârea penală definitivă stinge, pe cale procesuală, această acţiune. Stingerea acţiunii penale este o consecinţă firească a regulii potrivit căreia din săvârşirea unei infracţiuni rezultă numai o singură acţiune penală împotriva infractorului, care, odată soluţionată definitiv de către instanţa de judecată, nu mai poate fi din nou exercitată împotriva aceleiaşi persoane, pentru aceeaşi faptă.68 În acest sens, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede, în art. 4 al

62 I. Neagu, op.cit., p. 422;63 Contestaţia în anulare întemeiată pe prevederile art. 386 lit. c) C. proc. pen. poate fi îndreptată numai împotriva hotărârilor penale definitive prin care s-a rezolvat fondul cauzei. Prin urmare, contestaţia în anulare introdusă împotriva deciziei prin care, în procedura revizuirii, instanţa de recurs a respins recursul declarat de revizuent, este nefondată (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2854 din 5 mai 2006, www.scj.ro).64 Gr. Theodoru, op.cit., p. 883;65 Dongoroz şi colab., op.cit., p. 254;66 I. Neagu, op.cit., p. 423;67 Gr. Theodoru, op.cit., p. 864;68 Ibidem;

17


Protocolului 7: „Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat.”.

În timp ce pentru invocarea autorităţii de lucru judecat se cere o singură hotărâre definitivă, pentru existenţa acestui caz de contestaţie în anulare urmează ca ambele hotărâri să fie definitive. Dacă există o singură hotărâre definitivă, al doilea proces poate fi stins prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale dată de procuror sau prin hotărârea de încetare a procesului penal dată de instanţă.69

Totodată, pentru existenţa acestui caz de contestaţie, trebuie să existe identitate de obiect şi de persoană, adică în cadrul celei de-a doua judecăţi să fi fost inculpată aceeaşi persoană care a mai fost judecată, iar obiectul cauzei sa-l constituie aceleaşi fapte pentru care inculpatul a fost judecat.

În teoria procesuală şi, de asemenea, în practica judiciară, s-a subliniat, în legătură cu existenţa celor două hotărâri definitive, necesitatea ca ambele să fie hotărâri penale. S-a respins cererea de contestaţie în anulare care învedera că împotriva contestatorului s-a pronunţat, printr-o hotărâre civilă închisoarea contravenţională, iar ulterior, pentru aceeaşi faptă, o privaţiune de libertate printr-o hotărâre definitivă penală (în prezent sancţiunea închisorii contravenţionale nu mai este reglementată în legislaţia din România).

Cazul de contestaţie prevăzut de art. 386 lit. d) nu trebuie confundat cu cazul de revizuire stabilit de art. 394 lit. e), referitor la caracterul neconciliant a două hotărâri definitive, acestea fiind diferite din punctul de vedere al naturii juridice, întrucât, în cazul revizuirii, pentru ca neconciliabilitatea să constituie motiv de revizuire, se cere hotărârilor penale să privească persoane diferite şi aceeaşi faptă, ori aceeaşi persoană, dar fapte diferite, pe când în cazul contestaţiei în anulare identitatea de fapte şi persoane să subziste spre a se putea reţine autoritatea de lucru judecat. Pentru invocarea cazului de contestaţie prevăzut în art. 386 lit. d) nu se cere contrarietatea hotărârilor. Ipotetic se poate presupune că cele două hotărâri sunt identice. Contestaţia trebuie admisă şi în acest caz, pe de-o parte pentru că menţinerea celei de-a doua rezolvări nu este necesară, pe de altă parte pentru a evita repetarea consecinţelor juridice care prejudiciază interesele legitime ale părţilor.70

2.5. Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 386 lit. e) C.proc.pen.

Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia era obligatorie potrivit art. 38514 alin (11) ori art. 38516 alin. (1).

Prin Legea nr. 356/2006, ca urmare a condamnării României de către Curtea Europeană pentru încălcarea prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană, a fost introdusă în Codul de procedură penală român obligativitatea audierii în recurs a inculpatului atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţele de fond şi de apel , precum şi atunci când aceste instanţe nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare; Curtea Europeană a apreciat că, în situaţia în care o instanţă de control judiciar este competentă să analizeze atât situaţia de fapt cât şi chestiunile de drept şi să studieze în ansamblu problema vinovăţiei, ea nu poate, din motive ce ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere

69 N. Volonciu,op.cit., p. 330;70 N. Volonciu, op.cit., p. 330;

18


nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis actul considerat ca infracţiune, prin urmare, Curtea Europeana a constatat că instanţa română s-a pronunţat cu privire la temeinicia acuzaţiei şi l-a condamnat pe reclamant fără ca acesta să fi fost audiat şi fără a i se permite să aducă probe în apărare, apreciind că audierea era necesară, având în vedere mai ales faptul că a dispus pentru prima dată condamnarea.71

Noul caz de contestaţie în anulare – art. 386 lit. e) – intervine pentru sancţionarea neîndeplinirii de către instanţa de recurs a obligaţiei de a-l asculta pe inculpatul prezent, care a fost prezent la stadiul de soluţionare a recursului sau la cel de rejudecare a cauzei după casare având dreptul să atace decizia dată de instanţa de recurs prin contestaţie în anulare şi să ceară rejudecarea cauzei în recurs pentru a fi ascultat asupra învinuirii ce i se aduce.

Este un caz de error in procedendo, cu efecte negative asupra inculpatului, care ar putea fi condamnat definitiv într-o cauză penală fără ca vreo instanţă de judecată să-i fi cunoscut apărările pe care şi le face cu ocazia ascultării sale.72

În practica instanţei supreme s-a decis că Dispoziţiile art. 386 lit. e) C.proc.pen. nu sunt incidente, în cazul în care inculpatul s-a prevalat, în faţa instanţei de recurs, de dreptul de a nu face nicio declaraţie prevăzut în art. 70 alin. (2) C.proc.pen. În acest caz, împrejurarea că inculpatul şi-a exercitat dreptul de a nu face nicio declaraţie în absenţa apărătorului ales, dar în prezenţa apărătorului din oficiu, este lipsită de relevanţă, întrucât prezenţa apărătorului în momentul ascultării inculpatului sau al exercitării dreptului de a nu face nicio declaraţie nu are un rol de autorizare a opţiunii inculpatului, ci are rolul de a asigura prevenirea neregulilor în modul în care se ia declaraţia ori în care se ia act de exercitarea dreptului de a nu face nicio declaraţie, acest rol fiind îndeplinit şi de apărătorul din oficiu.73

În caz, ascultarea condamnatului era obligatorie, având în vedere dispoziţiile art. 38514

alin. (11) teza a II-a C.proc.pen. şi soluţia de achitare pronunţată în apel. Instanţa de recurs a dat eficienţă acestor dispoziţii legale, solicitând expres condamnatului prezent la dezbateri să precizeze dacă doreşte să fie audiat în cauză, informându-l cu privire la drepturile sale în proces şi consecinţele decurgând din formularea unei declaraţii. Condamnatul s-a prevalat însă de dreptul de a nu da declaraţii, situaţie în care corelativ şi obligaţia de ascultare prevăzută în sarcina instanţei de recurs a încetat să mai existe.

Se constată, aşadar, că instanţa de recurs a depus diligenţele necesare în vederea respectării dreptului la apărare, informând condamnatul că are dreptul de a fi audiat, dar şi de a păstra tăcerea cu privire la faptele de care este acuzat, iar în exercitarea acestui drept, condamnatul a decis să nu dea declaraţii, renunţând expres la dreptul de a fi audiat nemijlocit de către judecătorii instanţei de recurs. Prin urmare, se constată că decizia instanţei de recurs de a lua act de refuzul condamnatului de a fi audiat în timpul dezbaterilor nu a încălcat drepturile apărării, având în vedere că exprimarea opţiunii nu era condiţionată de asistarea juridică a condamnatului, astfel ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare introdusă pe temeiul prevederilor art. 386 lit. e) C.proc.pen.

Secţiunea a 3-a. Cererea de contestaţie în anulare, titularii, termenul

71 M. Udroiu, op.cit., p. 521;72 Gr. Theodoru, op.cit., p. 884;73 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1086 din 22 martie 2010, www.scj.ro

19


3.1. Hotărârile penale susceptibile de contestaţie în anulare

Fiind o cale de atac extraordinară, contestaţia în anulare se poate îndrepta numai împotriva unei hotărâri definitive, dar nu toate hotărârile penale definitive sunt susceptibile de contestaţie în anulare. În art. 386 C.proc.pen. sunt precizate hotărârile penale definitive ce pot fi atacate cu contestaţie în anulare, în raport de cazurile care sunt invocate. Astfel pentru cazurile prevăzute la art. 386 lit. a), b), c) şi e) poate fi atacată cu contestaţie în anulare numai hotărârea penală pronunţată de instanţa de recurs care este o decizie. Cum judecata în recurs poate să includă două decizii penale, una prin care se soluţionează recursul şi alta prin care se soluţionează cauza la rejudecare după casare, sunt susceptibile de a fi atacate cu contestaţie în anulare atât decizia penală prin care a fost respins recursul sau a fost admis recursul numai în parte, menţionându-se unele dispoziţii ale hotărârii atacate, precum şi decizia prin care, după casare, s-a rejudecat cauza de către instanţa de recurs şi s-a pronunţat o nouă decizie asupra fondului.

Pentru cazul contestaţiei în anulare prevăzut în art. 386 lit. d) se poate exercita contestaţia în anulare împotriva ultimei hotărâri penale rămase definitive, care poate fi, potrivit art. 416-417, o sentinţă a primei instanţe, o decizie a instanţei de apel sau o decizie a instanţei de recurs.74

3.2. Cererea de contestaţie în anulare

Calea de atac a contestaţiei în anulare, provocând o continuare a activităţii procesuale într-un stadiu exterior desfăşurării ordinare a procesului penal, în mod firesc, implică intervenţia unui act procesual dinamizator care să aibă ca efect sesizarea instanţei competente să soluţioneze contestaţia în anulare.75

În legătură cu cererea de contestaţie este de observat că în reglementarea contestaţiei în anulare nu este prevăzută, ca în materie de recurs (art. 366 alin.1 C.proc.pen.) sau de revizuire (art. 397 alin. 2), obligaţia de a se face cererea în scris. În lipsa unei astfel de prevederi, nu vom putea conchide totuşi că s-ar putea declara verbal contestaţie în anulare.

Chiar dacă s-ar admite că ar fi posibilă sesizarea verbală, aceasta nu ar putea permite examinarea cererii în vederea admiterii în principiu, care, potrivit prevederilor art. 391 alin. 1 C.proc.pen., se face fără citarea părţilor. De asemenea, declararea verbală a contestaţiei ar face greu de realizat cerinţa art. 387 alin. 2 C.proc.pen., care obligă pe contestator, ca în cererea de contestaţie în anulare pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. a-c, să arate toate cazurile de contestaţie pe care le poate invoca şi toate motivele aduse în sprijinul acestora.76

Contestaţia în anulare se exercită printr-o cerere scrisă formulată de către partea interesată sau, în cazurile prevăzute de lege, printr-o adresă a parchetului corespunzător. În cerere trebuie să fie arătate, în primele trei cazuri, toate motivele pentru care este atacată decizia instanţei de recurs; astfel în cazul neîndeplinirii procedurii de citare trebuie arătate toate dispoziţiile legale care au fost încălcate; pentru cazul neaplicării unei cauze de înlăturare a răspunderii penale trebuie arătate toate cauzele dovedite şi care nu au fost luate în considerare. Această cerinţă împiedică partea de a face cereri succesive, întemeiate pe alte încălcări ale legii 74 Ibidem;75 Dongoroz şi colab., op. cit., p. 255;76

20


de procedură neindicate anterior. Aşadar, nu este îngăduit a se face contestaţii în anulare succesive contra aceleiaşi hotărâri definitive, invocându-se alte cazuri sau alte motive, fiindcă este exclusa necunoaşterea de către contestator, în momentul când introduce contestaţia, a existenţei acestor cazuri şi motive, aşa că le poate invoca deodată şi deoarece contestaţiile succesive ar releva intenţia de a tergiversa şi ar provoca o dăunătoare prelungire a procesului penal.77

Cererea trebuie motivată şi în fapt, în sensul indicării împrejurării care a împiedicat partea să fie prezentă la judecarea în recurs, alăturându-se totodată şi înscrisurile ce o confirmă sau invocându-se probele care o pot susţine; pentru cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 386 lit. c) trebuie arătată cauza de înlăturare a răspunderii penale care a operat în cauză şi probele din dosar care stabilesc existenţa ei şi care nu au fost avute în vedere de către instanţa de recurs. Cererea va fi considerată contestaţie în anulare dacă se întemeiază pe vreunul din cazurile prevăzute în art. 386 lit. a)-e), chiar atunci când contestatorul i-ar da o altă denumire (recurs, apel, revizuire).78

3.3. Titularii contestaţiei în anulare

Contestaţia în anulare poate fi formulată de oricare dintre părţi, iar contestaţia pentru motivele prevăzute la art. 386 lit. c) şi d) şi de către procuror.

Sunt avute în vedere atât partea care a declarat recurs şi a căpătat calitatea de recurent, cât şi partea cu privire la care s-a declarat recursul, având calitatea de intimat. Dacă a fost recurent, poate declara contestaţie în anulare şi martorul, interpretul apărătorul, precum şi persoana vătămată în interesele sale legitime de hotărârea atacată. Când o parte nu a declarat recurs şi recursul respectiv nu se referă la această parte, nefiind nici recurent nici intimat, nu este îndreptăţită a uza de contestaţia în anulare.

Dintre cele cinci motive de contestaţie, procurorul nu poate folosi decât cazurile prevăzute la lit. c) şi d) ale art. 386 C.proc.pen.. Pentru celelalte ipoteze, procurorul nu poate declara contestaţie în anulare nici personal şi nici pentru partea judecată în lipsă, cu procedura de citare nelegal îndeplinită sau aflată în imposibilitate de prezentare.

Procurorul nu poate folosi primele două cazuri de contestaţie nici în favoarea părţilor. Dacă procurorul observă că inculpatul nu a fost legal citat la recurs, nu poate introduce cerere de contestaţie în anulare invocând primul caz în folosul părţii ale cărei drepturi au fost nesocotite pentru că motivele înscrise în art. 386 lit. a) şi b) pot fi învederate numai de cei interesaţi.79

Referirea expresă a textului la “părţi” şi la “procuror” exclude folosirea acestei căi de atac extraordinare de către alte persoane80. În materie de apel şi recurs, se prevede dreptul de a se exercita şi de către martor, expert, interpret şi apărător cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora, precum şi de către orice persoană ale cărei interese legitime au fost, vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.

77 Ibidem;78 Gr. Theodoru. Op.cit., p. 887;79 N. Volonciu, op.cit., p. 331;80 În conformitate cu art. 387 alin. (1) teza I C. proc. pen., contestaţia în anulare poate fi introdusă de părţi. Persoana care are calitatea de curator instituită numai pentru o anumită fază procesuală şi pentru o persoană faţă de care s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată (scoaterea de sub urmărire penală, urmată de obligarea la tratament medical conform art. 113 C. pen.), nu poate exercita calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, fiind o persoană lipsită de calitate procesuală (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1144 din 27 martie 2008, www.scj.ro).

21


Părţile în proces, respectiv inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, pot utiliza contestaţia în anulare, în oricare din ipotezele prevăzute de art. 386 C.proc.pen. Există, totuşi, o rezervă, dedusă din formularea cazurilor de contestaţie prevăzute în art. 386 lit. a) şi b) C.proc.pen. şi potrivit cărora contestatorul trebuie să fie "partea", cum se precizează în text, care a fost lipsă la judecată şi faţă de care a fost nelegal îndeplinită procedura sau care a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa.81

Cu titlu de exemplu, poate fi prezentată situaţia în care, inculpatul prezent la judecata în recurs, n-ar putea face contestaţie în anulare pe motiv că faţă de partea civilă lipsă la judecata în recurs, procedura nu a fost îndeplinită în mod legal.

Trebuie amintit însă că, deşi numai partea cu privire la care se verifică vreuna dintre cauzele pentru care legea îngăduie a se face contestaţie în anulare poate exercita această cale de atac, este posibil ca şi alte persoane, în baza legii, să poată declara contestaţie în anulare. Aceste persoane acţionează însă în numele şi pentru partea din proces pe care o reprezintă, astfel că nu ei sunt contestatori, ci partea pentru care folosesc calea de atac.

Apărătorii părţilor, în baza delegaţiei primite, pot declara şi susţine în instanţă contestaţia în anulare. Art. 172 alin. ultim C.proc.pen. prevede că în cursul judecăţii, apărătorul are dreptul să asiste pe inculpat şi să exercite drepturile procesuale ale acestuia, o dispoziţie asemănătoare fiind cuprinsă şi în art. 173 alin. (1) şi (2) C.proc.pen. pentru celelalte părţi din proces.

În cazul în care partea din proces, care este îndreptăţită a face contestaţie în anulare, are un mandatar, acesta poate numai declara contestaţia în anulare în baza mandatului primit, pentru partea care l-a împuternicit în acest scop.

Susţinerea contestaţiei declarate, în faţa instanţei, nu va putea fi făcută decât de un avocat, pe baza delegaţiei legale.82

3.4. Termenul de introducere a contestaţiei în anulare

În reglementarea Codului anterior, nu era prevăzut un termen înăuntrul căruia să poată fi folosită contestaţia în anulare. În raport de această împrejurare se ajunsese la concluzia că contestaţia putea fi introdusă oricând, înainte, în timpul sau chiar după executarea hotărârii. Necesitatea prevederii unui termen de exercitare a contestaţiei, a fost subliniată în literatura noastră juridică şi noul Cod a adus o reglementare corespunzătoare în această privinţă, asigurând în acest mod atât posibilitatea restabilirii legalităţii, atunci când aceasta a fost încălcată, cât şi stabilitatea fermă a hotărârilor penale definitive.83

Deciziile susceptibile de a fi atacate cu contestaţie în anulare fiind definitive, pentru a nu împiedica punerea lor imediat în executare, legea a prevăzut termene de exercitare relativ scurte, spre deosebire de cele fixate pentru revizuire. Termenele se diferenţiază după cazul de contestaţie în anulare invocat şi după titularul său.

Potrivit art. 388 C.proc.pen., contestaţia în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a)-c) şi e) poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării, iar de către celelalte părţi, în termen de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii a cărei anulare se cere. Contestaţia pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d) poate fi introdusă oricând.

81 D.V. Mihăiescu, V. Rămureanu, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 63;82 www.mpublic.ro/jurisprudenta/publicatii/contestatia_in_anulare;83 www.mpublic.ro/jurisprudenta/publicatii/contestatia_in_anulare;

22


În practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a apreciat că cererea de contestaţie în anulare formulată pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. a)-c) C. proc. pen. împotriva deciziei pronunţate de instanţa de recurs cu privire la soluţiile procurorului de netrimitere în judecată este inadmisibilă, dacă nu a fost introdusă în termenul de 30 de zile de la data pronunţării acesteia, prevăzut în art. 388 alin. (1) C. proc. pen., deoarece o astfel de decizie nu conţine dispoziţii care să fie puse în executare.84

Prin persoane împotriva cărora se face executarea trebuie să înţelegem, în primul rând, inculpatul, împotriva căruia se pune în executare pedeapsa, dar şi reparaţiile civile şi cheltuielile judiciare; de asemenea partea responsabilă civilmente, faţă de care se execută reparaţiile civile şi cheltuielile judiciare; nu este exclusă nici partea civilă dacă, fiind lipsă la judecată, a fost obligată la cheltuieli judiciare. Această dispoziţie se explică prin caracterul ei de atenţionare a acestor persoane că a rămas definitivă decizia instanţei de recurs şi, ca urmare, este executorie, dar se poate acţiona pe calea contestaţiei în anulare; în consecinţă, termenul de contestaţie în anulare de 10 zile nu începe să curgă de la data când s-au întocmit actele de executare – ceea ce ar fi „punerea în executare” -, ci de la data când a început definitiv executarea.85

În cazul unei hotărâri definitive care prevede pedeapsa închisorii, punerea în executare se face prin emiterea mandatului de executare (art. 420 C.proc.pen.), în vreme ce executarea închisorii începe prin arestarea condamnatului, pe baza mandatului de executare (art. 422 alin.1 C.proc.pen.). Între aceste două momente – emiterea mandatului de executare si arestarea condamnatului – putând trece, în funcţie de împrejurări, un număr mai mare sau mai mic de zile, socotirea termenului de la punerea în executare a pedepsei în loc de la executare, ar duce la scurtarea acestui termen în mod nejustificat şi ar goli de conţinut chiar raţiunea care a fundamentat prevederea unui astfel de termen.86

Cu toate că în lege nu se fac precizări cu privire la procuror, se consideră că pentru acesta termenul este de 30 de zile de la data pronunţării, fiind inclus în categoria părţilor împotriva cărora nu se face executarea.

Dacă nu sunt respectate termenele pentru introducerea contestaţiei în anulare, instanţa va respinge cererea formulată ca fiind inadmisibilă în principiu.87

În cazul prevăzut în art. 386 lit. d) contestaţia în anulare poate fi introdusă oricând, fiind justificată desfiinţarea la orice dată a ultimei hotărâri rămase definitive, legea neputând admite existenţa a două hotărâri penale definitive cu privire la aceeaşi faptă şi persoană.

Secţiunea a 4-a. Judecarea contestaţiei în anulare

4.1. Instanţa competentă, compunerea completului de judecată, suspendarea executării hotărârii

Codul de procedură penală stabileşte în art. 389 instanţa la care se poate introduce contestaţia în anulare şi căreia îi revine competenţa de a o soluţiona. În codul anterior, reglementarea instanţei competente să se pronunţe cu privire la contestaţia în anulare, avea însă o formulare generală şi, în mod inerent, mai puţin precisă. Astfel, art. 434 alin. (5), prevedea că instanţa competentă este instanţa a cărei hotărâre se atacă. Această formulare lăsa posibilităţi de

84 I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1338 din 23 februarie 2005, www.scj.ro.85 Gr. Theodoru, op.cit., p. 886;86 D. V. Mihăiescu, V. Rămureanu, op.cit., p. 71;87 I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 6626 din 10 noiembrie 2006, www.scj.ro.

23


apreciere cu privire la instanţa competentă, în cazul contestaţiilor prin care se invoca autoritatea de lucru judecat, deci existenţa unei hotărâri anterioare definitive privind aceeaşi faptă şi aceeaşi persoană.88

În reglementarea actuală competenţa judecării contestaţiei este reglementată în concordanţă cu natura acestei căi de atac de anulare şi retractare. Aceasta impune ca judecarea contestaţiei să se facă de către instanţa care a rezolvat pentru ultima dată cauza cu nerespectarea drepturilor legale. Contestaţia în anulare, pentru cazurile prevăzute în art. 386 lit. a)-c) şi e), se introduce la instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere [art. 389 alin (2) C.proc.pen.]. Potrivit acestor dispoziţii, orice instanţă care soluţionează cauzele penale în recurs poate soluţiona şi contestaţia în anulare. Având în vedere competenţele prevăzute de lege, excluzând judecătoria şi tribunalul militar, care nu soluţionează recursuri, celelalte instanţe pot soluţiona contestaţia în anulare.

Contestaţia pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d) se introduce la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre. Dacă această hotărâre a rămas definitivă la prima instanţă, cererea se va adresa acesteia; dacă a rămas definitivă în apel sau în recurs, contestaţia în anulare se adresează tribunalului sau curţii care a pronunţat-o. Practica judecătorească a stabilit că este competentă instanţa la care a rămas definitivă cauza sub aspect penal. În acest caz poate fi competentă şi judecătoria sau tribunalul militar, deoarece hotărârile în urma soluţionării în primă instanţă la aceste instanţe pot deveni definitive în condiţiile legii.89

Compunerea completului de judecată nu este menţionată în lege, dar practica judiciară şi doctrina au stabilit, pornind de la natura juridică a contestaţiei, că retractarea hotărârii atacate revine unui complet de judecată constituit în acelaşi fel ca cel care a pronunţat hotărârea supusă anulării.90

Modul de compunere a completelor de judecată este stabilit de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Potrivit acestei legi, cauzele penale se judecă în complet de un singur judecător în primă instanţă, în complet format din 2 judecători în apel şi în complet de 3 judecători în recurs. La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de judecată poate fi format în primă instanţă din 3 judecători şi din 3 sau din 9 judecători în recurs.

Faţă de natura juridică a contestaţiei în anulare şi de principiul simetriei normelor procesuale, este evident că anularea (prin retractare) a deciziei contestate, se face de către aceeaşi instanţă care a pronunţat-o. Pentru a fi vorba însă efectiv de aceeaşi instanţă, este necesar să fie vorba şi de un complet format în acelaşi mod, termenul de "instanţă" având un sens juridic propriu, ce nu poate fi interpretat în sens larg, în sens de orice fel de complet de judecată pe care legea îl prevede pentru activitatea de judecată a instanţei respective.

Aşadar, pentru cazurile prevăzute de art. 386 lit. a)-c) C.proc.pen., care sunt de competenţa instanţei de recurs care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere, completul de judecată care va soluţiona contestaţia va fi alcătuit din 3 judecători sau eventual 9 (la completul intermediar al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). Pentru cazul prevăzut de art. 386 lit. d), care se soluţionează de instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre, completul de judecată poate fi format dintr-un singur judecător ori din 2 sau 3 judecători.91

88 D.V. Mihăiescu, V. Rămureanu, op.cit., p. 73;89 A. Crişu, op.cit., p. 585;90 N. Volonciu, op.cit., p. 333;91 www.mpublic.ro.

24


În orice caz, existenţa cazurilor generale de incompatibilitate este posibilă, acestea nefiind excluse în caz de contestaţie în anulare (rudenia, interesul în cauză, calitatea anterioară de procuror, apărător, reprezentant, expert, martor etc.).

Hotărârea penală definitivă este executorie, introducerea contestaţiei în anulare neavând efect suspensiv ca orice cale de atac extraordinară. Executarea hotărârii poate fi însă suspendată de către instanţa sesizată cu judecarea contestaţiei în anulare, care poate aprecia, în raport de cazul invocat şi de mijloacele de probă aduse, că nu se justifică executarea condamnării înainte de soluţionarea contestaţiei.92 Asupra acestei chestiuni instanţa nu poate decide decât după luarea concluziilor procurorului (art. 390 C.proc.pen.). Concluziile procurorului pot fi exprimate oral (de exemplu dacă problema suspendării se ridică în cadrul judecării cererii de contestaţie), sau scris (de exemplu, prin actul cu care acesta a sesizat instanţa cu o contestaţie).93

La cererea contestatorului sau chiar din oficiu, instanţa se pronunţă asupra cererii în camera de consiliu, respingând-o dacă nu este justificată, sau admiţând-o, în care caz suspendă executarea hotărârii atacate până la soluţionarea în fond a contestaţiei în anulare.

Soluţionarea cererii de suspendare a executării hotărârii atacate se face în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Legea nu cere prezenţa procurorului, deşi aceasta nu este interzisă; suspendarea executării hotărârii contestate se dispune prin încheiere motivată.94

Textul vechi (art. 435 C.proc.pen. anterior) prevedea expres şi o durată a măsurii suspendării executării pedepsei şi anume "până la judecarea contestaţiei". O astfel de precizare nu a mai fost inserată în actualul Cod de procedură penală, deoarece este evident că suspendarea având un caracter vădit provizoriu, nu poate excede măsura definitivă, a soluţionării contestaţiei.

De altfel, chiar limitarea din textul anterior “până la judecarea contestaţiei” nu era într-un mod favorabil formulată, deoarece sunt frecvente cazurile când, de la judecare şi până la pronunţarea soluţiei, poate trece un timp mai scurt sau mai lung, după nevoile de deliberare ale instanţei.

Nemaiprevăzându-se o astfel de limitare în reglementarea actuală a art. 390 C.proc.pen., urmează a se considera că această măsură provizorie care poate fi dispusă oricând de la sesizarea instanţei şi până la soluţionarea contestaţiei în anulare, când este dispusă, suspendă executarea până la pronunţarea instanţei asupra contestaţiei.95

Din cuprinsul textului de lege (art. 390 C.proc.pen) rezultă cu claritate că suspendarea operează, în acest caz, nu ope legis, fiind vorba de o cale extraordinară de atac, ci ope judicii, ceea ce înseamnă că judecătorul are drept de apreciere în acest sens, putând admite sau respinge cererea după caz, în funcţie de îndeplinirea condiţiilor legale de admitere în principiu a contestaţiei în anulare, dar şi în raport cu alte criterii, cum sunt: dacă a început sau nu executarea pedepsei, pentru că dacă a început nu se mai poate vorbi de o simplă suspendare, ci, eventual, de o încetare a executării, cu consecinţa punerii de îndată în libertate; care este perioada executată, în ipoteza în care a început executarea, ţinând seama de împrejurarea că, de la introducerea cererii şi până la termenul fixat pentru examinarea în principiu, de regulă, se scurge un anumit interval de timp mai mare sau mai mic; dacă condamnatul se găseşte în vreuna dintre situaţiile prevăzute de art. 453 C.proc.pen. (situaţiile de amânare sau întrerupere a executării pedepsei); dacă există garanţii suficiente că prin efectul suspendării nu există riscul ca cel condamnat să se

92 Gr. Theodoru, op.cit., p. 887-888;93 N. Volonciu, op.cit., p. 334;94 Gr. Theodoru, op.cit., p. 888;95 www.mpublic.ro.

25


sustragă de la executarea pedepsei sau de la judecată. Aceste criterii, avute în vedere de instanţă, pot conduce la concluzia că, în raport de cazul invocat, nu se justifică executarea condamnării înainte de soluţionarea contestaţiei, situaţie în care se va admite cererea, dispunând suspendarea executării şi fixarea termenului pentru soluţionarea în fond, a contestaţiei în anulare, sau, dimpotrivă, că nu este caz de suspendare, situaţie în care se va respinge cererea, operând efectul executoriu al hotărârilor definitive.96

Instanţa va fi compusă la fel ca pentru judecarea contestaţiei. Instanţa se va putea pronunţa şi în camera de consiliu, fără citarea părţilor, deoarece legea nu impune obligativitatea citării sau a ascultării părţilor. Nu este obligatorie nici participarea procurorului, câtă vreme concluziile sale pe care instanţa trebuie să le ia, pot fi formulate şi în scris.97

4.2. Judecare contestaţiei în anulare

Instituţional, existenţa căilor extraordinare de atac, ducând procesul penal dincolo de limita ordinară a desfăşurării sale, creează o prezumţie de relativitate a autorităţii lucrului definitiv judecat, a legalităţii şi temeiniciei hotărârilor definitive. Folosirea frecventă a acestor căi de atac şi admiterea lor ca întemeiate în practica judiciară confirmă şi întăresc această prezumţie, după cum, dimpotrivă, recurgerea cât mai rar la aceste căi şi respingerea lor ca neîntemeiate fac ca prezumţia de relativitate să apară doar ca o grijă a legiuitorului să nu lase fără remedii rarele erori ce s-ar putea produce în activitatea instanţelor judecătoreşti. Această constatare impune o specială şi adecvată reglementare a desfăşurării activităţii procesuale în căile extraordinare de atac, aşa încât folosirea lor să fie supusă celui mai riguros control judecătoresc.98

În această reglementare specială, potrivit art. 391 şi art. 392 C.proc.pen., judecarea se realizează în două etape, prima fiind admiterea în principiu, care o condiţionează pe a doua, judecarea în fond.

Întrucât o hotărâre definitivă nu poate fi atacată prin contestaţie în anulare decât dacă îndeplineşte condiţiile de fond şi de formă cerute de lege în acest sens, se consideră necesară existenţa unei etape preliminare judecării propriu-zise a contestaţiei în anulare, etapă denumită admitere în principiu în care se constată de către instanţă îndeplinirea condiţiilor (de fond şi de formă) şi care are ca urmare constatarea existenţei vreunuia dintre cazurile de contestaţie, adică admisibilitatea contestaţiei în anulare. Procedura este asemănătoare cu cea existentă în mod tradiţional în cadrul revizuirii şi, fiind preluată în actuala reglementare a contestaţiei, a confirmat în practică aceleaşi bune rezultate.

Între admiterea în principiu proprie revizuirii şi procedura corespunzătoare din domeniul contestaţiei în anulare există totuşi diferenţe. Spre deosebire de revizuire, verificarea făcută de instanţa în cadrul admiterii în principiu a contestaţiei nu poate fi considerată o parte a judecării acesteia, ci o procedură prealabilă, întrucât instanţa examinează întrunirea condiţiilor legale fără citarea părţilor şi, deci, nu în mod contradictoriu [art. 391 alin. (1)]; de asemenea, în acest cadru nu se administrează probe, iar hotărârea de admitere sau respingere în principiu nu poate fi atacată cu apel sau recurs.

96 Gh. Mateuţ, Unele probleme legate de efectul extensiv al cererii de suspendare a executării în procedura de examinare în principiu a contestaţiei în anulare, în Dreptul nr. 7/2001, p.163;97 D.V. Mihăiescu, V. Rămureanu, op.cit., p. 83;98 Dongoroz şi colab., op.cit., p. 257;

26


Instanţa care procedează la judecarea contestaţiei în anulare verifică îndeplinirea următoarelor condiţii: dacă cererea se referă la o hotărâre penală definitivă supusă contestaţiei în anulare; dacă cererea a fost făcută în termenul prevăzut de lege; dacă se întemeiază pe un caz dintre cele prevăzute în art. 386 lit. a)-c) şi e); dacă sunt dovezile necesare sau sunt invocate dovezile care confirmă acest caz. Dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege, se admite în principiu contestaţia în anulare fără a se intra în examinarea temeiniciei ei deoarece părţile nu au fost citate.99

Legea nu prevede expres natura actului care materializează examinarea şi soluţia la care s-a ajuns, însă, faţă de termenii art. 311 alin. ultim C.proc.pen., se admite că numai prin încheiere se va putea rezolva admiterea în principiu a contestaţiei în anulare. Dacă legea ar fi înţeles să deroge de la prevederile generale ale art. 311 alin. ultim C.proc.pen., evident că ar fi precizat într-o dispoziţie expresă această derogare. De altfel, ca un argument în plus menţionăm şi prevederile art. 403 alin. 3 C.proc.pen. potrivit cărora, în materie de revizuire, admiterea în principiu (care are un caracter mai larg, cum am arătat mai sus), se dispune prin încheiere.100

În ceea ce priveşte participarea procurorului, observăm că, prin lege, s-a prevăzut că asupra admiterii în principiu instanţa se pronunţă fără citarea părţilor. Cu privire la procuror nu s-a dispus nimic, ca urmare, vom considera deci că nu subzistă obligativitatea constituirii instanţei cu procuror. S-ar putea obiecta, însă, că în cazurile prevăzute de art. 386 lit. a)-c) C.proc.pen., examinarea admisibilităţii în principiu revine totdeauna instanţei de recurs [conform art. 389 alin.(1) C.proc.pen.], iar potrivit art. 315 alin. (2) C.proc.pen., în şedinţele de judecată ale celorlalte instanţe (decât judecătoriile), participarea procurorului este obligatorie. Credem însă că, în situaţia de care ne ocupăm nu operează aceste reguli generale, deoarece în cazul verificării admisibilităţii în principiu nu ne aflăm în faţa unei "şedinţe de judecată" în sensul prevăzut de lege, care să impună participarea procurorului.101

Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege privind contestaţia în anulare instanţa respinge în principiu contestaţia, împiedicând judecarea ei în fond. Respingerea în principiu se dispune prin decizie, fiind un act definitiv al instanţei.

Pentru ipoteza contestaţiei în anulare prin care se invocă existenţa a două hotărâri definitive pronunţate pentru aceeaşi faptă şi cu privire la aceeaşi persoană, nu mai subzistă obligativitatea admiterii în principiu. Aceasta rezultă din prevederile art.391 alin.(1) C.proc.pen. care se referă, instituind această examinare premergătoare, numai la ipotezele de contestaţie în anulare reglementate de art. 386 lit. a), b) şi c) C.proc.pen., deci nu şi la cazul de contestaţie în anulare prevăzut de acelaşi art. lit. d).

Prin admiterea în principiu se deschide procedura de judecare în fond a contestaţiei în anulare.

La judecarea contestaţiei în anulare, pentru toate cazurile, după fixarea termenului de judecată, se dispune citarea părţilor interesate. Citarea părţilor în faţa instanţei constituie o măsură procedurală care asigură desfăşurarea procesului penal cu respectarea principiilor sale fundamentale, al contradictorialităţii şi oralităţii şi cu asigurarea dreptului de apărare, astfel realizându-se premisele necesare aflării adevărului şi, ca urmare, a pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.102

99 Gr. Theodoru, op.cit., p. 888;100 www.mpublic.ro.101 www.mpublic.ro.102 D. V. Mihăiescu, V. Rămureanu, op.cit., p.89.

27


Procedura de citare a părţilor interesate, legal îndeplinită, asigură posibilitatea de prezentare a acestora la instanţă. În cazul în care procedura este completă, neprezentarea părţilor legal citate nu împiedică judecarea cauzei conform normelor de aplicare generală ale art. 291 alin. (2) C.proc.pen. În cazul în care condamnatul se află în stare de deţinere, prin art. 392 alin. (2) C.proc.pen., se prevede că se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 375 alin. (2) şi (3) din acelaşi Cod. Astfel, judecarea contestaţiei în anulare nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere.103

Făcând o aplicare necesară a principiului cuprins în art. 290 C.proc.pen., legea stabileşte regula generală că şedinţa de judecată este publică, regulă deopotrivă aplicabilă la judecata în primă instanţă cât şi la judecata în cadrul căilor de atac. Aşa fiind, în lipsa vreunei dispoziţii derogatorii, reiese că judecarea contestaţiei în anulare se face în şedinţă publică.104

La judecarea contestaţiei în anulare, fiind o cale extraordinară de atac, instanţa examinează numai îndeplinirea condiţiilor prevăzute pentru cazurile din art. 386 C.proc.pen., neexaminând cauza pe fond în ceea ce priveşte existenţa faptei, identitatea făptuitorului, vinovăţia acestuia sau, dacă este cazul, pedeapsa aplicată.105

După examinarea motivelor contestaţiei, ascultarea părţilor şi a procurorului, instanţa poate admite sau respinge contestaţia în anulare, soluţionând-o printr-o decizie.

Instanţa va admite contestaţia ori de câte ori va constata că această cale extraordinară de atac a fost exercitată de o persoană ce justifică şi calitatea procesuală şi interesul juridic de a obţine admiterea contestaţiei şi va desfiinţa hotărârea a cărei anulare se cere, procedând, fie de îndată, fie acordând un alt termen, după caz, la rejudecarea recursului sau la rejudecarea cauzei după casare.

Admiterea contestaţiei în anulare se va face prin sentinţă, ori de câte ori această cale de atac a fost îndreptată împotriva unei sentinţe rămase definitive prin neapelare sau nerecurare, deci ori de câte ori soluţionarea contestaţiei în anulare revine primei instanţe (argument rezultând din aceleaşi prevederi ale art. 389 alin. (2) C.proc.pen.). Admiţând contestaţia declarată, prin aceeaşi hotărâre, instanţa desfiinţează propria sa hotărâre pronunţată cu încălcarea principiului puterii de lucru judecat al hotărârilor penale definitive, sau, după caz, desfiinţează numai partea din acea hotărâre cu privire la care există autoritate de lucru judecat.

Desfiinţarea hotărârii atacate poate fi totală (aceasta fiind şi regula), sau parţială (când contestaţia a fost introdusă de o parte lipsă în proces care era implicată numai cu privire la o parte din faptele implicate).

În ceea ce priveşte consecinţele admiterii contestaţiei în anulare, trebuie menţionat că, în urma desfiinţării hotărârilor care au încălcat autoritatea de lucru judecat, nu mai poate fi vorba de o rejudecare a cauzei, efectul admiterii contestaţiei limitându-se la desfiinţarea hotărârilor care au încălcat puterea lucrului judecat, urmând ca prima hotărâre să îşi menţină autoritatea şi să fie pusă în executare sau să se continue executarea acesteia (dacă, bineînţeles, nu este vorba de o hotărâre nesusceptibilă de executare, cum ar fi aceea de achitare sau de încetare a procesului penal).

Rejudecând recursul, instanţa de recurs poate pronunţa oricare dintre soluţiile prevăzute de lege, fie menţinând soluţia dată prin hotărârea atacată, fie adoptând o altă soluţie. La rejudecarea recursului sau la rejudecarea cauzei în fond după casare, în urma admiterii

103 I. Neagu, op.cit., p. 431.104 www.mpublic.ro.105 A. Crişu, op.cit., p. 586.

28


contestaţiei în anulare, trebuie schimbat completul de judecată, deoarece acesta s-a pronunţat asupra soluţiei ce trebuie dată prin hotărârea anulată.106

Deşi nu este prevăzut în mod expres de lege, se admite că şi în calea de atac a contestaţiei în anulare se aplică regula non reformatio in pejus, în sensul că la rejudecarea pe care o face instanţa, după admiterea contestaţiei în anulare, nu i se poate agrava situaţia celui care a introdus cererea de contestaţie în anulare.107

Respingerea contestaţiei este un alt mod de soluţionare a contestaţiei în anulare, care intervine în ipoteza în care această cale de atac nu ar putea fi admisă. Contestaţia va fi respinsă ca tardivă, dacă se constată că a fost depăşit termenul legal. Evident că aceste situaţii vor fi rare, dacă examinarea în vederea admiterii în principiu, se va face cu atenţia cuvenită. Totuşi pot fi şi cazuri care să necesite determinarea acestei împrejurări, de către instanţă, în prezenţa părţilor şi cu participarea procurorului, astfel că, stabilindu-se în această fază, de judecare în fond a contestaţiei, tardivitatea, respingerea se va face pe acest temei, independent că în faza examinării în vederea admiterii în principiu nu s-a dat eficienţă acestei situaţii.

Contestaţia va fi respinsă ca inadmisibilă, ori de câte ori se va constata că nu este fundamentată pe unul dintre temeiurile prevăzute în art. 386 lit. a)-c) C.proc.pen. Evident că aceste împrejurări se examinează cu ocazia admiterii în principiu, dar, pentru ipoteza în care în acea fază s-ar fi trecut peste această situaţie, instanţa soluţionând, în fond, contestaţia, fără a fi legată de verificarea făcută anterior, va respinge ca inadmisibilă şi contestaţia prin care se reiterează, în drept şi în fapt, acelaşi motiv care a mai fost invocat printr-o contestaţie anterioară respinsă.

O a doua contestaţie, pe acelaşi temei, este inadmisibilă, pentru că ar echivala cu o contestaţie la contestaţie, cu o cale de atac neprevăzută de lege, care, de altfel, ar duce şi la eludarea cerinţelor art. 387 alin. (2) C.proc.pen.

Contestaţia va mai putea fi respinsă şi ca făcută de o persoană fără calitate atunci când cel care a declarat-o nu este parte în proces, deoarece, astfel cum se prevede prin art. 387 alin.(1) C.proc.pen., contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi. Astfel de situaţii se pot întâlni în practică, în cazul persoanelor care, potrivit legii, sunt citate în procesul penal, în faza de urmărire sau chiar în faţa primei instanţe, fără ca prin aceasta să dobândească însă calitatea de părţi în proces. Aşa fiind, aceste persoane nu au dreptul de a recura sentinţa pronunţată (afară de cazul în care ar fi vătămaţi prin măsurile dispuse) şi deci nu subzistă obligaţia de citare în recurs, de unde rezultă că aceste persoane nu au nici dreptul de a utiliza contestaţia în anulare. Aşa se întâmplă în cazul părintelui minorului infractor care se citează la prima instanţă, fără a deveni parte în proces (bineînţeles, în situaţia în care nu este parte civilmente responsabilă). Problema calităţii procesuale fiind mai delicată, ea nerezumându-se la o simplă verificare a unui termen sau a unei cerinţe legale, nu ar putea fi verificată în cadrul examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, urmând a fi soluţionată numai odată cu rezolvarea în fond a contestaţiei în anulare. Argumentul de text, se poate concluziona din prevederile art. 391 alin. (2) C.proc.pen. care nu se referă la o verificare – în faza examinării admisibilităţii în principiu – cu privire la calitatea persoanei.

De asemenea, se consideră că va putea fi respinsă şi ca lipsită de interes contestaţia în anulare. Este de principiu în dreptul procesual penal că o cale de atac are si caracterul unei acţiuni. Aşa fiind, la baza exercitării dreptului conferit de lege de a supune controlului sau reexaminării o hotărâre judecătorească, trebuie să stea un interes propriu, direct. În măsura în

106 Gr. Theodoru, op.cit., p. 890;107 Gr. Theodoru, op.cit., p. 890;

29


care, de exemplu, se va stabili că în urma admiterii recursului inculpatului contestator, acesta a fost achitat, evident că va fi respinsă ca lipsită de interes contestaţia în anulare prin care s-ar invoca omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra unei cauze de încetare a procesului penal.

În sfârşit, contestaţia va fi respinsă ca nefondată ori de câte ori, deşi întemeiată pe unul sau mai multe motive dintre cele prevăzute de lege, se constată că, în fapt, situaţia afirmată nu este reală. Astfel, deşi se invocă, de exemplu, imposibilitatea de prezentare la termenul de judecată, din dovezile înfăţişate nu rezultă o situaţie de fapt care să fi pus pe contestator în neputinţa de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa.108

Prin respingerea contestaţiei în anulare, hotărârea atacată îşi menţine puterea executorie şi îşi produce în continuare efectele ca orice hotărâre penală definitivă; dacă anterior a fost suspendată executarea hotărârii, aceasta încetează de drept şi se dispune, după caz, începerea sau continuarea executării.109

Art. 394 alin. (4) C.proc.pen. prevede că sentinţa dată în contestaţie este supusă apelului, iar decizia dată în apel este supusă recursului. În consecinţă, hotărârile date în contestaţiile introduse pentru cazurile prevăzute în art. 386 lit. a)-c) şi e) nu pot fi atacate pe cale ordinară. În cazul prevăzut de art. 386 lit. d), dacă hotărârea atacată a fost pronunţată în primă instanţă, ea poate fi atacată cu apel sau cu recurs, dacă ea nu era susceptibilă de apel, iar dacă a rămas definitivă la instanţa de apel ea poate fi atacată cu recurs.

CAPITOLUL AL III-LEA. REVIZUIREA110

108www.mpublic.ro.109 Gr. Theodoru, op.cit., p. 890.110 Anexa 2

30


Secţiunea 1. Consideraţii generale

1.1.Noţiune şi caracterizare

Revizuirea este calea extraordinară de atac prin folosirea căreia sunt înlăturate erorile judiciare ce ar putea fi cuprinse în hotărârile penale definitive.

Legea de procedură penală reglementează desfăşurarea procesului în aşa fel şi cu suficiente garanţii încât să fie prevenite şi evitate întotdeauna erorile judiciare în activitatea de înfăptuire a jurisdicţiei penale. Totuşi, organele judiciare penale (de urmărire şi judecată) pot fi uneori, în mod inevitabil, induse în eroare datorită materialului procesual probatoriu apreciat ca o evidentă expresie a adevărului, dar care, în realitate, este fructul unor fraude procesuale (mărturii mincinoase, distrugeri, ascunderi şi substituiri de probe materiale, probe ticluite, înscrisuri false, corupţie procesuală etc.) sau rezultatul înşelător al unui concurs de impresionabile aparenţe şi coincidenţe considerate deseori mai convingătoare decât orice alte probe.111

Principial nu se poate admite că activitatea de justiţie este întotdeauna şi fără excepţie infailibilă. Posibilitatea stabilirii eronate a unor situaţii de fapt, bazată pe neputinţa cunoaşterii anumitor împrejurări a căror dezvăluire are loc ulterior, explică necesitatea introducerii în procedura judiciară a unei căi de atac menite a corecta aşa numitele erori judiciare.112

Istoria procesului penal din fiecare ţară cunoaşte cauze, devenite celebre în analele judiciare, în care s-au comis greşeli. Opinia publică nu a fost şi nu poate rămâne indiferentă faţă de producerea unor erori judiciare. De aceea, în reglementarea procesului penal au fost acceptate din cele mai vechi timpuri, anumite remedii procesuale, dar introducerea unei instituţii de felul celei care este astăzi revizuirea constituie un produs al dreptului modern.113

Astfel, în timp ce contestaţia în anulare poate fi îndreptată împotriva hotărârilor definitive ce conţin vicii de procedură, revizuirea este acea cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive ce conţin erori de fapt. Cu alte cuvinte, prin intermediul revizuirii se urmăreşte îndreptarea unor erori judiciare legate de fondul cauzei, de corecta soluţionare a acestuia (errores in judicando); de aceea, prin revizuire pot fi atacate numai hotărâri judecătoreşti definitive prin care se rezolvă fondul cauzei şi care conţin erori descoperite ulterior momentului la care respectivele hotărâri au rămas definitive.114

Eroarea judiciară implicând existenţa unei netemeinice judecăţi de fapt în hotărârea penală definitivă, revizuirea are caracterul unei cai de atac de fapt, fiindcă ea provoacă o examinare în fapt a cauzei penale.115

Finalitatea revizuirii constă în înlăturarea erorii judiciare, iar funcţia procesuală a instituţiei se concentrează în înlesnirea descoperirii, adunarea şi deducerea în faţa justiţiei a unui material probator cu totul inedit sau cel puţin necunoscut instanţei, care să permită constatarea erorii judiciare şi înlăturarea ei.116 Finalitatea proprie a revizuirii pune în lumină importanţa social-umană a acestor căi de atac extraordinare, fiindcă din punct de vedere social nimic nu e mai grav pentru securitatea şi liniştea colectivă decât neîncrederea în legi şi în justiţie, decurgând

111 Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., p. 261.112 N. Volonciu, op. cit., p. 137.113 N. Volonciu, op. cit., p. 337.114 Anca Lelia Lornicz, Drept procesual penal, editura Universul Juridic, Bucureşti 2008, p115 Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., p. 262.116 N. Volonciu, op. cit., p. 338.

31


din tolerarea erorilor judiciare, iar din punctul de vedere uman nimic nu e mai greu de suportat, chiar de omul cel mai încercat de vitregiile sorţii, ca o condamnare pe nedrept sau nedreaptă. 117

Netemeinicia unei hotărâri răsfrângându-se asupra întregii desfăşurări iniţiale a procesului penal, asupra modului cum au fost adunate probele, atât în faza de urmărire, cât şi în faza de judecată asupra succesivelor aprecieri date faptei prin rechizitoriul de trimitere în judecată, prin hotărârea primei instanţe şi prin tot ce s-a efectuat până la rămânerea definitivă a judecăţii, pentru stabilirea adevărului pe calea revizuirii este necesar ca desfăşurarea acestei căi de atac să parcurgă neapărat aceste aceleaşi etape şi stadii procesuale pe care le-a parcurs procesul iniţial. Această reluare a procesului penal pe întreaga sa desfăşurare este proprie căii de atac a revizuirii şi imprimă acesteia, sub raportul întinderii efectelor sale, caracterul de cale de atac de totală retractare a tot ce s-a făcut şi s-a hotărât în desfăşurarea anterioară (iniţială) asupra cauzei penale revizuite.118

Referitor la limitele în care se exercită revizuirea, în art. 393 C. proc. pen. se prevede că hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă. De asemenea, dacă o hotărâre priveşte mai multe infracţiuni sau mai multe persoane, revizuirea se poate cere pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori.119

Revizuirea are efect devolutiv, acesta constând, în legislaţia noastră procesual penală, în transmiterea unei cauze spre o noua judecată unei instanţe egale în grad sau unei instanţe ierarhic superioare.

În privinţa limitelor efectului devolutiv al revizuirii, legiuitorul român a consacrat, potrivit art. 393 C.proc.pen., atât devoluţiunea integrală (ex integro), cât şi pe cea parţială (in partibus).

1.2.Scurt istoric

Nevoia înlăturării erorilor judiciare din hotărârile rămase definitive a fost resimţită din cele mai vechi timpuri. Revizuirea nu are o istorie prea veche deoarece erorile judiciare erau înlăturate la început pe calea graţierii. În dreptul roman era cunoscută sub denumirea de restitutio in integrum.

În Franţa, care a constituit modelul pentru România, revizuirea a fost cunoscută până în 1667, pentru orice motiv care ar fi viciat o hotărâre judecătorească. Prin ordonanţa din 1667, s-a trecut în cealaltă extremă, fiind interzisă în materie penală. Este admisă din nou în 1670, pentru ca apoi să fie scoasă din rândul căilor de atac în urma revoluţiei franceze, în 1792.

În 1793 a fost din nou admisă, dar numai pentru un singur motiv, contrarietatea de hotărâri. În 1808, în urma adoptării Codului de instrucţie criminală, s-a extins practica acumulată în materie, adăugând încă doua cazuri de revizuire la cazul recunoscut. Prin diferite acte normative ulterioare s-au extins cazurile de revizuire.

Instituţia revizuirii este recunoscută sub diferite forme şi în Italia.În dreptul românesc a fost prevăzută de Pravila lui I. S. Sturza şi apoi a fost prevăzută de

Regulamentul Organic al Munteniei pentru două cazuri. În 1850 a fost inclusă în Codicele penale ale lui Ştirbei care admite 3 cazuri de revizuire.

În Codul de procedura penală de la 1864, după modelul Codului de instrucţiune penală francez din 1808, era prevăzută revizuirea pentru 3 cazuri: când două persoane au fost acuzate şi

117 Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., p. 263.118 Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., p. 262.119 A. L. Lornicz, op. cit., p. 433.

32


condamnate pentru aceeaşi crimă şi cele două decizii nu se pot concilia; când pretinsul omorât se găseşte că este în viaţă şi dacă unul sau mai mulţi martori sunt condamnaţi ca martori mincinoşi şi au adus ca mărturie împotriva acuzatului.

În Codul de procedură penală din 1936, cu modificările din 1938, s-au mai adăugat două motive şi s-a lărgit cazul de eroare judiciară întemeiat pe mărturie mincinoasă şi la acte false şi la corupţia magistraţilor.

În Codul de procedură penală intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, s-a dat o mai buna sistematizare instituţiei, reţinându-se 5 motive de revizuire.120

Secţiunea a 2-a. Hotărârile supuse revizuirii

Constituie obiect al revizuirii hotărârile judecătoreşti definitive, în ceea ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă. Pot constitui obiect al revizuirii hotărârile judecătoreşti rămase definitive la prima instanţă, la instanţa de apel sau la instanţa de recurs.

Pot fi supuse revizuirii hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate de oricare instanţă penală română. Hotărârile judecătoreşti străine nu pot forma obiectul revizuirii în ţara noastră, nici chiar atunci când au fost recunoscute de instanţa română, pentru că prin procedura de recunoaştere nu s-a rezolvat fondul cauzei.121

Sunt supuse revizuirii numai hotărârile judecătoreşti care conţin o rezolvare a fondului cauzei, deoarece prin revizuire se urmăreşte înlăturarea erorilor de fapt pe care le conţin hotărârile judecătoreşti; ori asemenea erori pot fi întâlnite numai în hotărârile care rezolvă fondul cauzei penale. Sunt hotărâri prin care se rezolva fondul cauzei acelea prin care instanţa se pronunţă asupra raportului juridic de drept substanţial şi asupra raportului juridic procesual penal principal. Cu alte cuvinte, prin rezolvarea fondului cauzei, instanţa rezolvă acţiunea penală şi pronunţă, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal [art. 345 alin. (1) C.proc.pen.].122 Rezultă că nu ar putea fi revizuite hotărârile prin care nu se rezolvă fondul cauzei, cum ar fi: încheierile date pe parcursul judecăţii; sentinţele de dezînvestire; hotărârile prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de recuzare; hotărârea definitivă prin care se soluţionează cererea de întrerupere a executării pedepsei.123

Este de multă vreme stabilit în doctrina procesuală, că revizuirea are, într-un anumit sens, caracter singular, aceasta însemnând că se poate cere revizuirea acelor hotărâri care nu sunt susceptibile de a mai fi atacate concomitent printr-o altă cale de atac ordinară sau extraordinară.124

Dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru a se repune în termen sau pentru a exercita apelul sau recursul peste termen şi partea a exercitat o cale de atac cerând aplicarea acestor instituţii, în acelaşi timp, nu va putea cere revizuirea cauzei. Dacă nu au uzat de căile de atac ordinare, hotărârea rămânând definitivă, va putea cere revizuirea acesteia. De asemenea, revizuirea nu este admisibilă când eroarea judiciară putea fi înlăturată cu ocazia exercitării uneia din căile

120 Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu, Tratat de drept procesual penal, editura All Beck, Bucureşti 2001, p. 476. 121 N. Volonciu, op. cit., p. 340.122 I. Neagu, op. cit., p. 435.123 Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Drept procesual penal. Partea specială, editura Lumina Lex, Bucureşti 2004, p. 124 N. Volonciu, op. cit., p. 340.

33


extraordinare de atac aflată în curs de rezolvare, deoarece eroarea judiciara, va fi înlăturată dacă nu se va admite acea cale de atac.125

O problemă mult dezbătută în literatura de specialitate, cu privire la care legislaţiile din diverse ţări au imaginat sisteme diferite, este aceea privitoare la revizuirea laturii civile a cauzei.

Într-un sistem mai vechi, revizuirea laturii civile nu se poate realiza decât exclusiv de instanţa civilă si niciodată de instanţa penală în cadrul revizuirii unui proces penal. Alt sistem admite revizuirea laturii civile de către instanţa penală, dar potrivit reglementării date de Codul de procedură civilă. Al treilea sistem, pornind de la prorogarea competenţei instanţei penale de a judeca acţiunea civilă, admite revizuirea laturii civile a cauzei chiar independent de latura penală, cu aplicare corespunzătoare a tuturor dispoziţiilor ce reglementează revizuirea în Codul de procedură penală.126

Legea română permite revizuirea fără oprelişti a laturii civile în faţa instanţei penale chiar în mod direct şi separat. Art. 393 C.proc.pen., prevede că hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă. În plus, art. 408 C.proc.pen. face precizarea că în rezolvarea laturii civile se aplică în mod corespunzător toate regulile cuprinse în Codul de procedură penală în secţiunea referitoare la revizuire.127

Secţiunea a 3-a. Analiza cazurilor de revizuire

3.1. Aspecte generale

Revizuirea fiind o cale de atac extraordinară care provoacă o amplificare în desfăşurarea procesului penal dincolo de limita sa obişnuită şi care pune în discuţie autoritatea unei hotărâri penale definitive, în mod firesc şi logic, folosirea acestei căi de atac a trebuit să fie limitată la anumite cazuri în care presupunerea că s-a comis o eroare judiciară prezintă serioase aparenţe de temeinicie.128

Cazurile cu îndeplinirea cărora se poate introduce o cerere de revizuire a unei hotărâri penale definitive sunt limitativ prevăzute de lege dintr-o dublă raţiune. Astfel, în primul rând, reglementarea este favorabilă, în limitele cazurilor de la art. 394 C.proc.pen, principiului stabilităţii hotărârilor definitive, iar în al doilea rând, se limitează circumstanţele în care s-ar putea introduce cereri de revizuire, erorile de fapt minore neputând fi luate în considerare ca motive de revizuire.129

Art. 394 C.proc.pen. încadrează cinci situaţii care permit introducerea revizuirii. La stabilirea cazurilor respective s-au avut în vedere cauzele care pot, în general, să provoace erorile judiciare. Aceste cauze pot fi grupate în jurul a trei surse: accidentalitatea, lipsa probei, frauda procesuală.130

Accidentalitatea există atunci când în complexul constatărilor de fapt apar elemente susceptibile de a induce în eroare (de exemplu coincidenţe, aparenţe, indicii impresionante, motive de suspiciune, propuneri uşor acceptabile care, conjugate cu alte elemente informative, fac să se nască convingerea că ele ar fi expresia adevărului).

125 A. Şt. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 477.126 N. Volonciu, op. cit., p. 341.127 N. Volonciu, op. cit., p. 341.128 Dongoroz şi colab., op.cit., p. 265.129 C. S. Paraschiv, M. Damaschin, op.cit., p. 327.130 Dongoroz şi colab., op.cit., p. 265.

34


Lipsa probei contrare este ignorarea, de către cei care au constata şi evaluat faptele unei cauze penale, a unor întâmplări, împrejurări sau orice alte entităţi cu aptitudini probatorii contrare, care nu au putut fi descoperite în cursul procesului, dar care, dacă ar fi fost cunoscute, ar fi condus la soluţionarea corectă a cauzei penale.

Frauda procesuală, adică folosirea de mijloace insidioase sau chiar ilicite pentru a induce în eroare sau a face posibilă eroarea (de exemplu folosirea de probe mincinoase, distrugerea sau substituirea de probe, îndeplinirea neloială a sarcinilor procesuale din cauza corupţiei, abuzului, falsului etc.). Frauda procesuală se poate realiza prin variate şi abile mijloace şi este sursa celor mai numeroase erori judiciare.

Legislaţia noastră anterioară distingea între cauze de revizuire în favoarea şi defavoarea inculpatului. Deoarece eroarea judiciară poate apărea atât în favoarea cât şi în defavoarea inculpatului, în ambele cazuri fiind violat principiul aflării adevărului şi, implicit, duce la nerealizarea scopului procesual penal, s-a ajuns, în actuala reglementare, la consacrarea unitară a tuturor cauzelor de revizuire, atât în cazul revizuirii cerute în favoarea inculpatului, cât şi când este cerută în defavoarea acestuia.131

Potrivit art. 394 C.proc.pen., revizuirea poate fi cerută când:a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea

cauzei;b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în

cauza a cărei revizuire se cere;c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere;d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de

cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere;e) când două sau mai multe hotărâri definitive nu se pot concilia.

Unele dintre cazurile de revizuire au un caracter mai general şi sunt mai frecvente în practică; de exemplu revizuirea pentru fapte şi împrejurări care nu au fost cunoscute de instanţă la pronunţarea hotărârii definitive are în vedere variate şi nelimitate situaţii de fapt, aplicabile în orice cauză penală, de aceea pentru acest caz se cere ca noile fapte sau împrejurări să conducă la o soluţie inversă celei adoptate prin hotărârea atacată. Alte cazuri au o sferă de aplicare mai restrânsă, cum este inconciliabilitatea dintre două hotărâri penale definitive.132

3.2. Cazul de revizuire privind descoperirea de fapte sau împrejurări noi [art. 394 alin (1) lit. a)]

Primul caz, cuprins în art. 394 alin. (1) lit. a), prevede că revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei. Dispoziţia se conjugă cu prevederile alin. (2) din acelaşi articol, care completează ipoteza de mai sus precizând că motivul constituie cauză de revizuire, dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârilor de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare.

Descoperirea are înţelesul de a dezvălui, de a da în vileag, de a scoate la lumină ceva ce rămăsese necunoscut instanţei de judecată atunci când a soluţionat cauza. Aşadar, noţiunea de descoperire trebuie înţeleasă prin raportare la instanţa, la judecătorii care au pronunţat şi la cei

131 A. Şt. Tulbure, A. M. Tatu, op.cit., p. 477.132 Gr. Theodoru, op.cit., p. 894.

35


care au confirmat hotărârea devenită astfel definitivă. Rezultă, deci, că nu interesează dacă partea căreia îi profită descoperirea a cunoscut, înainte de definitivarea hotărârii, faptele sau împrejurările necunoscute instanţei.133

În procesul penal, sarcina probei revine organelor judiciare, aşa că atitudinea pasivă a uneia dintre părţi nu dispensează organele judiciare de a afla adevărul.

Aşadar, orice faptă, orice împrejurare dată în vileag după rămânerea definitivă a hotărârii penale constituie pentru justiţia penală o descoperire, din moment ce nu a fost cunoscută instanţei atunci când a pronunţat acea hotărâre.

Probele noi trebuie să aibă ca obiect elemente de bază în soluţionarea procesului penal, şi anume împrejurări legate de existenţa faptei penale, a vinovăţiei făptuitorului, ori existenţei unei cauze de încetare a procesului penal, nereferindu-se la elemente accesorii, cum sunt cauzele de agravare sau atenuare a răspunderii penale.134

Pentru a exista acest caz de revizuire este necesar să fie noi faptele sau împrejurările invocate sau faptele probatorii şi mijloacele de probă prin care acestea pot fi administrate în cauză. Pot fi considerate ca noi şi mijloacele de probă care nu au putut fi cunoscute de instanţă la data soluţionării cauzei, deşi aceasta cunoştea faptele probatorii. Nu pot fi însă considerate probe noi în sensul cerut de lege mijloacele de probă propuse în completarea dovezilor administrate (de exemplu propunerea unor martori noi care ar cunoaşte un fapt discutat în faţa instanţei de fond).135

Necunoaşterea faptelor sau împrejurărilor de către instanţă nu trebuie să fie înţeleasă în mod absolut, în sensul că despre faptele sau împrejurările respective nu s-a amintit nimic în actele şi lucrările dosarului, ci în sensul că ele nu au putut fi luate în considerare la soluţionarea cauzei din lipsa posibilităţii dovedirii lor.

Există posibilitatea ca unele împrejurări noi să fie invocate în revizuire ca urmare a unor descoperiri ştiinţifice de dată recentă, faţă de care instanţa să fi avut anterior o altă reprezentare, eventual eronată, datorită limitelor cunoaşterii ştiinţifice.136

În legătura cu probele noi se mai pune problema eficienţei probatorii a acestora. Altfel spus, chestiunea care se ridică este de a şti dacă noile probe trebuie să demonstreze certitudinea erorii judiciare sau numai posibilitatea ei.

Codul anterior menţiona expres că probele noi trebuie să fie de natură a stabili „neîndoios” greşeala hotărârii definitive atacate, admiţând punctul de vedere mai rigid al certitudinii demonstraţiilor aduse de faptele noi. Legislaţia actuală a adoptat o opinie mai elastică şi mai potrivită necesităţilor practice, stabilind că probele noi constituie temei de revizuire dacă „pe baza lor se poate dovedi” netemeinicia hotărârii atacate. Dispoziţiile legii lasă să se înţeleagă că este suficient ca noile probe să determine un dubiu serios cu privire la temeinicia hotărârii supuse revizuirii, de natură a zdruncina încrederea în justeţea soluţiei pronunţate.137

În practică138 s-a decis că nu constituie fapte sau împrejurări noi, în sensul dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., apărările care au fost puse în discuţie, analizate şi lămurite prin probele administrate în ciclul procesual ordinar. În speţă, instanţa a cunoscut, atât din dosarul de urmărire penală, cât şi din declaraţiile şi probatoriul administrat în cursul judecăţii în primă instanţă, precum şi din cererile de apel şi de recurs formulate de către inculpat, faptul că la 133 Dongoroz şi colab., op.cit., p. 265.134 N. Volonciu, op.cit., p. 344.135 I. Neagu, op.cit., p. 440.136 N. Volonciu, op.cit., p. 346137 D.V. Mihăiescu, V. Rămureanu, op.cit., p. 186138 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 953 din 10 martie 2011, www.scj.ro.

36


momentul săvârşirii faptei îşi administra un medicament neuroleptic, pentru înlăturarea insomniei, respectiv „imovane”, ale cărui efecte sunt cunoscute de specialişti, care au avut cunoştinţă şi de faptul că inculpatul era sub influenţa băuturilor alcoolice, precum şi faptul că arma pe care a avut-o asupra sa şi care a cauzat moartea victimei era în stare de funcţionare, „descărcată şi asigurată” la momentul predării şi că aceasta nu s-a putut descărca accidental, fără să se acţioneze pe trăgaci. În aceste condiţii, niciuna dintre susţinerile revizuentului nu reprezintă fapte sau împrejurări necunoscute de către instanţă, în sensul celor cerute de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., ci doar apărări ale sale, care au fost invocate inclusiv în faţa instanţei supreme, dar şi cu ocazia unei alte cereri de revizuire, unde acestea au fost respinse, sentinţa rămânând definitivă.

3.3. Cazul de revizuire privind mărturia mincinoasă [art. 394 alin. (1) lit. b)]

În mod neîndoielnic, comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă într-o cauză penală poate duce la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să conţină erori judiciare în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt. Constatarea mărturiei mincinoase în condiţiile legii nu constituie, în mod automat, un caz de revizuire a hotărârii judecătoreşti definitive în legătură cu care s-a comis infracţiunea.

Potrivit dispoziţiilor din Codul penal, există mărturie mincinoasă atunci când martorul, expertul sau interpretul face afirmaţii mincinoase sau nu spune tot ce ştie cu privire la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat [art. 260 alin (1) şi (4) C.pen.].

Astfel, dacă pentru existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă este suficient să se constate că a fost alterat adevărul, prin afirmaţii mincinoase sau prin reticenţe esenţiale, în schimb, pentru ca mărturia mincinoasă să poată constitui temei pentru revizuirea unei hotărâri definitive, trebuie să se constate că acea mărturie mincinoasă a servit la darea hotărârii, că în considerentele acestei hotărâri ea a constituit una din probele care au format convingerea instanţei şi, deci, implicit, a indus-o în eroare.139

De asemenea, pentru a putea fi invocat acest caz de revizuire mărturia mincinoasă trebuie dovedită. Potrivit art. 395 alin. (1), mărturia mincinoasă poate fi dovedită printr-o hotărâre judecătorească sau prin ordonanţa procurorului, dacă prin aceasta s-a dispus asupra fondului cauzei. În mod cert, hotărârea trebuie să fie definitivă, însă legea nu condiţionează caa hotărârea prin care se reţine comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă să fie de condamnare. Important este ca prin hotărâre să se dovedească faptul că expertul, interpretul sau martorul a denaturat realitatea, a avut o conduită mincinoasă, chiar dacă, în final, nu s-a ajuns la angajarea răspunderii penale a acestuia, ceea ce înseamnă că hotărârea poate să fie de condamnare, dar, în anumite situaţii, de achitare sau de încetare a procesului penal.

Restrângerea procedurii de probare a mărturiei mincinoase se impune din mai multe puncte de vedere. În primul rând, ea constituie o barieră care împiedică invocarea lesnicioasă a motivului, altfel părţile ar putea introduce cererea de revizuire cu uşurinţă, în ideea dovedirii ulterioare în cadrul judecării revizuirii, a relei credinţe a uni martor, expert sau interpret. În al doilea rând, procedura de revizuire este degrevată de rezolvarea unui aspect adiacent, greoi şi complicat cum este cel al dovedirii neîndoielnice a denaturării unor probe. În sfârşit, stabilirea certă şi cu toate garanţiile procesuale a infracţiunii de mărturie mincinoasă se poate realiza cel mai bine pe calea desfăşurării obişnuite a unui proces separat.140

139 Dongoroz şi colab., op.cit., p. 266.140 N. Volonciu, op.cit., p. 348.

37


Art. 395 alin (2) admite că mărturia mincinoasă se poate constata în procedura de revizuire şi prin alte dovezi decât o hotărâre judecătorească sau ordonanţă a procurorului. Aceasta este posibil când hotărârea judecătorească sau ordonanţa procurorului nu se poate obţine pentru că organele respective nu pot sau nu au putut examina fondul cauzei. De exemplu, martorul a cărei declaraţie mincinoasă a determinat soluţia greşită a murit şi împotriva lui nu se mai poate desfăşura un proces penal, care să ducă la examinarea fondului cauzei.

Eroarea judiciară în cazul mărturiei mincinoase îşi are sursa într-o formă de fraudă procesuală, ajutată uneori şi de o oarecare accidentalitate.141

În sinteză, pentru admisibilitatea cazului de revizuire privind mărturia mincinoasă se cer a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

-să se fi săvârşit o infracţiune de mărturie mincinoasă de către un martor, un expert sau un interpret;

-mărturia mincinoasă să fi condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice;-mărturia mincinoasă să se poată dovedi prin anumite mijloace de probaţiune prevăzute

de lege.

3.4. Cazul de revizuire privind înscrisurile false [art. 394 alin. (1) lit. c)]

Prin înscris, din punctul de vedere al terminologiei penale, se înţelege un mijloc de probă. Potrivit art. 89 C.proc.pen. înscrisurile servesc ca mijloace de probă dacă în conţinutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.

Condiţiile pentru reţinerea acestui caz de revizuire sunt următoarele:-să se constate că înscrisul, folosit ca mijloc de probă în soluţionarea cauzei penale a cărei

revizuire se cere, este fals;-înscrisul declarat fals să fi determinat pronunţarea unei hotărâri nelegale sau

netemeinice;-dovada actului fals să se facă prin hotărâre judecătorească definitivă sau prin ordonanţa

procurorului.În ceea ce priveşte prima condiţie, înscrisul fals care a servit ca temei al hotărârii

pronunţate poate fi sub semnătură privată sau oficial. Acesta poate să fie total sau parţial falsificat. Falsul poate fi material sau intelectual. Înscrisul a folosit ca temei al hotărârii pronunţate când a fost cunoscut şi examinat de instanţă şi a fost luat în considerare la motivarea soluţiei date. Nu se va considera realizată această condiţie dacă înscrisul a fost cunoscut, examinat şi înlăturat de instanţă, soluţia nesprijinindu-se pe acesta.

Referitor la cea de a doua condiţie, ce presupune ca înscrisul declarat fals să fi determinat pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice, cele care au contribuit la o soluţionare eronată a cauzei trebuie să fie fapte sau împrejurări cuprinse în înscris, care nu corespund adevărului datorită falsificării înscrisului folosit ca mijloc de probă. Falsificarea adevărului în înscrisul folosit trebuie să fi contribuit la darea unei hotărâri nelegale sau netemeinicie, fie ca probă singulară, fie împreună cu alte probe, furnizând informaţii nereale privind existenţa faptei, identitatea sau vinovăţia făptuitorului. De asemenea, revizuirea poate fi admisă când înscrisul fals a stat la baza individualizării pedepsei, prin aceea că el a furnizat informaţii denaturate privind acordarea circumstanţelor atenuante sau agravante.142

141 Dongoroz şi colab., op.cit., p. 267.142 I. Neagu, op.cit., p. 448.

38


A treia condiţie constă în necesitatea ca falsitatea actului să fie dovedită prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţa procurorului. Şi în acest caz, la fel ca în cazul de revizuire privind mărturia mincinoasă, hotărârea judecătorească sau ordonanţa procurorului trebuie să fie consecinţa desfăşurării unui proces distinct.

Înscrisurile false trebuie să fie produse şi invocate ca probe de una dintre părţi; înscrisurile false plăsmuite de subiecţii oficiali ai organelor judiciare penale în cursul desfăşurării procesului penal, fac obiect al cazului de revizuire prevăzut la lit. d) a art. 394 C.proc.pen.143

Eroarea judiciară în cazul înscrisurilor false îşi are sursa într-o formă de fraudă procesuală.144

3.5. Cazul de revizuire privind unele fapte ilicite săvârşite de către persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cadrul organelor judiciare [art. 394 alin. (1) lit. d)]

Uneori, este posibil ca hotărârile penale rămase definitive să conţină erori judiciare datorită modului incorect în care organele competente şi-au îndeplinit obligaţiile privind rezolvarea cauzei penale. De aceea legiuitorul a inclus între cazurile de revizuire şi pe acela legat de săvârşirea unor infracţiuni de către persoanele care lucrează în cadrul organelor judiciare. În acest sens, în dispoziţiile art. 394 lit. d) se arată ca revizuirea poate fi cerută când un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere.

Infracţiunea comisă de unul dintre subiecţii procesuali, enumeraţi în art. 394 lit. d), trebuie să se fi produs în exerciţiul sau în legătură cu exerciţiul atribuţiilor funcţionale, pe care subiectul respectiv le-a avut în desfăşurarea procesului penal, adică: abuzuri în serviciu, represiune nedreaptă, întocmire de acte false, sustragere de înscrisuri din dosarul cauzei, favorizarea unei părţi ca rezultat al corupţiei etc.

Aceste fapte ilicite constituie forma cea mai gravă, mai periculoasă şi mai odioasă de fraudă procesuală, fiindcă răul vine tocmai de la cei care trebuie să dea dovadă de o înaltă conduită juridică şi morală şi de maximum de loialitate în îndeplinirea atribuţiilor lor de înfăptuire a justiţiei.145

Când cererea de revizuire este întemeiată pe art. 394 lit. d), instanţa are obligaţia să verifice dacă infracţiunea săvârşită de organul judiciar a determinat nelegalitatea sau netemeinicia hotărârii atacate. Privitor la această condiţie, simpla constatare a săvârşirii unei infracţiuni fără repercusiuni asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii pronunţate în cauză nu constituie motiv de revizuire. Aşadar, fapta ilicită a subiectului oficial trebuie să se răsfrângă asupra modului de rezolvare a cauzei penale, să impieteze negativ asupra obiectivităţii soluţiei pronunţate.

Şi în acest caz de revizuire se cere dovedirea, prin mijloacele arătate în lege, a infracţiunii săvârşite de către subiecţii oficiale prevăzuţi de lege. În acest sens, în art. 395 C.proc.pen. se arată că dovada săvârşirii faptei ilicite se poate face prin hotărâre judecătorească sau ordonanţa procurorului, dacă prin aceasta s-a dispus asupra fondului cauzei.

Când instanţa sau procurorul nu au putut examina fondul cauzei, săvârşirea infracţiunii poate fi dovedită în procedura revizuirii.

143 Dongoroz şi colab., op.cit., p. 267.144 Dongoroz şi colab., op.cit., p.267.145 Dongoroz şi colab., op.cit., p. 267.

39


3.6. Cazul de revizuire privind inconciliabilitatea hotărârilor penale [art. 394 alin. (1) lit. e)]

Hotărârile conţin dispoziţii inconciliabile atunci când acestea de exclud una pe cealaltă. Deci nu orice deosebire în modul de soluţionare trebuie să fie socotită un caz de inconciliabilitate.

Pentru ca hotărârile să fie inconciliabile, contrarietatea dintre ele trebuie să fie atât de flagrantă încât eroarea judiciară să apară evidentă, devenind imposibil de admis că situaţiile stabilite în aceste hotărâri ar putea coexista. Soluţia cuprinsă în una din hotărâri trebuie să nege, în mod necesar, cealaltă rezolvare existând însă şi posibilitatea ca toate soluţiile să fie greşite.146

Hotărârile inconciliabile supuse revizuirii trebuie să prezinte următoarele caracteristici:a) să fie definitive;b) să aibă caracter penal;c) să conţină o rezolvare a fondului;d) să nu poată fi atacate concomitent prin alte că extraordinare de atac;e) inconciliabilitatea să rezulte din dispozitivul hotărârilor judecătoreşti şi să se refere la

situaţia de fapt şi nu de drept.Cu privire la caracterul penal al hotărârilor în discuţie, deşi dispoziţiile de la lit. e) a art. 394 se

referă în general la hotărârile judecătoreşti, ea priveşte însă numai hotărârile penale, fiindcă, în caz de hotărâri ce nu se pot concilia instanţa de revizuire, anulând hotărârile inconciliabile, pronunţă o altă hotărâre si nu este posibil ca o instanţă penală să anuleze o hotărâre civilă.

În doctrină147 se arată că anterior adoptării Legii nr. 576/2004, în ipoteza în care nu se putea concilia o hotărâre penală cu o hotărâre pronunţată de instanţa civilă, era deschisă calea recursului în anulare. De exemplu, în cazul în care instanţa penală îl achita pe inculpat pe temeiul că fapta nu a fost săvârşită de acesta şi instanţa civilă îl obliga pe acelaşi inculpat la plata unor despăgubiri civile, calea de atac ce putea fi folosită era recursul în anulare datorită faptului că erau esenţial încălcate dispoziţiile art. 22 privind autoritatea de lucrul judecat a hotărârilor penale.

Tot în doctrină148 se arată că inconciliabilitatea se poate totuşi ivi şi între o hotărâre definitivă penală şi o hotărâre definitivă civilă. De exemplu, în cazul în care soluţionarea procesului penal depindea de o chestiune prealabilă care fusese anterior soluţionată printr-o hotărâre civilă definitivă, hotărâre de care instanţa penală a ţinut cont potrivit dispoziţiilor din art. 44 alin (3) C.proc.pen. Ulterior însă, hotărârea civilă definitivă a făcut obiectul unei revizuiri, iar soluţia anterioară a fost anulată şi înlocuită cu o soluţie contrară, aşa că s-a produs, implicit, şi o inconciliabilitate între hotărârea penală definitivă (care a ţinut seama de hotărârea civilă definitivă anterioară) şi hotărârea definitivă civilă dată după revizuire. În acest caz se va cere revizuirea hotărârii penale definitive, dar nu pentru cazul prevăzut la lit. e), ci pentru cazul de la lit. a), adică descoperire ulterioară.

Cea de-a treia condiţie este ca hotărârile definitive ale instanţei penale să soluţioneze fondul cauzei, în sensul să se pronunţe diferit asupra existenţei faptei, a săvârşirii ei de către inculpat şi a vinovăţiei acestuia, aşadar inconciliabilitatea trebuie să se refere la fapte, la împrejurări esenţiale ale cauzei care au atras şi soluţiile de neconciliat.

146 A. L. Lornicz, op.cit., p. 437.147 I. Neagu, op.cit., p. 451.148 Dongoroz şi colab., op.cit., p. 269.

40


Cazul de revizuire prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., referitor la existenţa a două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia, presupune pronunţarea a două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive care se exclud. Nu este incident cazul de revizuire prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., în situaţia pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive de achitare şi a unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, pentru infracţiuni de luare de mită, săvârşite de aceeaşi persoană, la aceeaşi dată, dar în exercitarea atribuţiilor de control la persoane juridice diferite, întrucât hotărârile judecătoreşti definitive - de achitare şi de condamnare - nu se exclud, nereferindu-se la aceeaşi faptă, ci la fapte diferite. 149

Secţiunea a 4-a. Persoanele care pot cere revizuirea, cererea de revizuire, termenul

4.1. Persoanele care pot cere revizuirea

Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate fi exercitată de către anumite persoane expres prevăzute de lege. Sub acest aspect revizuirea se deosebeşte atât de apel şi de recurs, cât şi de contestaţia în anulare şi de recurs în interesul legii.

Potrivit art. 396 C.proc.pen., pot cere revizuirea:a) oricare parte din proces în limitele calităţii sale procesuale;b) soţul si rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia;c) procurorul, din oficiu, sau la sesizarea unor organe competente.Legea (art. 396 alin. final C.proc.pen.) prevede obligaţia pe care o au organele de

conducere ale unităţilor la care se referă art. 147 C.pen., care au cunoştinţă despre vreo faptă sau împrejurare care ar motiva revizuirea, de a-l sesiza pe procuror.

Întrucât hotărârile judecătoreşti sunt supuse revizuirii atât cu privire la latura penală cât şi cu privire la latura civilă a cauzei, dreptul de a introduce revizuirea este asigurată tuturor părţilor. Legea impune o singură condiţie în acest sens, ca părţile să folosească instituţia în limitele calităţilor lor procesuale. Astfel, inculpatul poate cere revizuirea oricărei laturi a procesului penal, partea civilă şi partea responsabilă civilmente se limitează numai la latura civilă, iar partea vătămată numai la latura penală a cauzei.

Revizuirea este singura cale extraordinară de atac pe care o poate exercita soţul sau rudele apropiate ale celui interesat şi numai când acesta este condamnat. În acest caz soţul şi rudele apropiate ale condamnatului pot cere revizuirea în calitate de substituiţi procesuali.

Potrivit art. 149 C.pen. prin rude apropiate se înţeleg ascendenţii,descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi cei deveniţi astfel de rude prin înfiere.

Pentru substituiţii procesuali legea permite introducerea cererii de revizuire şi post-mortem, urmaşii condamnatului putând avea, chiar şi după moartea acestuia, interesul de a supune căii de atac cauza, fie în scopul reabilitării memoriei defunctului, fie sub aspectele intereselor izvorâte din latura civilă a cauzei.150

Dacă cererea de revizuire a fost făcută de condamnat, dar în timpul procedurii de revizuire acesta a decedat, procedura îşi urmează cursul [art. 403 alin. (4) C.proc.pen.], iar soţul sau ruda apropiată va deveni subiect procesual în procesul de revizuire.

149 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4043 din 3 decembrie 2009, www.scj.ro.150 N. Volonciu, op.cit., p. 353.

41


Procurorul, ca organ de stat care are sarcina exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor nelegale şi netemeinice, nu este ţinut în limitele procesuale şi poate să iniţieze procedura revizuirii, din oficiu, atât în latura penală, cât şi în latura civilă.

Pentru ca procurorul să cunoască împrejurările care pot motiva o revizuire, în art. 396 alin. ultim C.proc.pen. se prevede că organele de control ale unităţilor la care se referă art. 145 C.pen., care au vreo cunoştinţă despre vreo faptă sau împrejurare care ar motiva revizuirea, sunt obligate să sesizeze procurorul. Asemenea informaţii pot proveni de bunăvoie de la orice persoană fizică sau persoană juridică, iar în cazul prevăzut de art. 265 C.pen, este obligatorie, sub sancţiunea penală, aducerea la cunoştinţa organelor judiciare împrejurări care, dacă ar fi cunoscute, ar duce la stabilirea nevinovăţiei celui condamnat pe nedrept.

De asemenea, potrivit art. 4081 alin. (1) C.proc.pen, pot cere revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului:

a) persoana al cărei drept a fost încălcat;b) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia;c) procurorul.

4.2. Cererea de revizuire

Potrivit art. 397 alin. (1) C.proc.pen., cererea de revizuire se adresează procurorului de la Parchetul de pe lângă judecătoria, tribunalul, tribunalul specializat, curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a judecat cauza în primă instanţă.

Instanţa, sesizată direct prin cererea de revizuire, se desesizează şi trimite cauza procurorului competent potrivit art. 397 alin. (1) C. proc. pen., prin sentinţă, care poate fi atacată cu recurs.151

Când revizuirea se cere de una din părţile în proces sau de substituitul său procesual, este necesar să se introducă la organul competent o cerere scrisă, în care, pe lângă menţiunile care identifică pe autor, indicarea hotărârii penale care se cere revizuită şi a dosarului corespunzător, este necesar să se arate cazul de revizuire pe care se întemeiază, probele care îl confirmă şi mijloacele de probă care pot fi administrate. Dacă revizuirea se întemeiază pe o hotărâre definitivă sau pe o ordonanţă a procurorului prin care s-a reţinut vinovăţia martorului, expertului sau interpretului mincinos, a celui care a săvârşit un fals sau a judecătorului, procurorului sau a poliţistului care a săvârşit o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, se depun copii legalizate după aceste documente procedurale. Dacă cererea de revizuire nu conţine datele menţionate mai sus, procurorul cheamă persoana care a făcut cererea în vederea completării sau precizării acesteia.

Problema locului unde se depune cererea de revizuire este mai dificilă în cazul întemeiat pe faptul că două sau mai multe hotărâri judecătoreşti nu se pot concilia. În acest caz competenţa se va stabili în raport de prevederile art. 35 C.proc.pen. încălcarea dispoziţiilor privind competenţa materială sau personală a procurorului chiar generată de schimbare legislativă a competenţei va duce la nulitatea cercetărilor efectuate.

Când revizuirea este iniţiată de procuror, ca urmare a propriilor investigaţii sau la informarea făcută de unităţile prevăzute în art. 145 C.pen., sesizarea se face din oficiu, nefiind necesară o asemenea cerere.

În ce priveşte efectul devolutiv, acesta se limitează la situaţia părţii care a făcut sau pentru care s-a făcut cererea şi în limitele calităţii sale procesuale. Se poate da curs şi efectului

151 I.C.C.J., Secţia penală, sentinţa nr. 1489 din 14 septembrie 2009, www.scj.ro.

42


extensiv, în sensul că va fi examinată prin extindere şi situaţia părţilor care nu au cerut revizuirea sau la care cererea de revizuire nu se referă, fără a schimba sau modifica hotărârea definitivă în detrimentul lor, ci numai în favoare.152

În doctrină153 este analizat şi modul de soluţionare a cererilor de revizuire în cazul retragerii acestora. Se arată astfel că unele instanţe au examinat cererile menţionate şi s-au pronunţat asupra fondului acestora, neluând în considerare declaraţiile prin care au fost retrase, iar alte instanţe, dimpotrivă, au luat act de retragerea unor astfel de cereri, fără a mai proceda la examinarea lor.

În aceste condiţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, a statuat că instanţa învestită cu soluţionarea cererilor de revizuire, în cazul retragerii acestora, urmează să ia act de această manifestare de voinţă.

Astfel, conform art. 2 alin. (1) C.proc.pen., prin care este instituit principiul oficialităţii procesului penal, „actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel”. Realizarea acestui principiu impune examinarea, de către instanţa de judecată, a cererilor de revizuire cu stricta respectare a dispoziţiilor procedurale care reglementează modul lor de soluţionare. Aceasta nu înseamnă, însă, că situaţiile nereglementate în mod expres prin dispoziţiile specifice procedurii revizuirii să nu îşi găsească rezolvarea firească, adecvată conţinutului şi sensului solicitării pe care partea a înţeles să li-l dea prin exprimarea liberă a voinţei sale. A considera altfel ar însemna să se contravină principiului dreptului părţii de a dispune asupra cererii formulate, instituit potrivit art. 246 C.proc.civ., care, reglementând procedura de drept comun în această privinţă, în măsura în care nu se dispune altfel, potrivit art. 721 din acelaşi cod, este aplicabil şi în materia dreptului penal. Astfel, în conformitate cu art. 246 alin. (1) C.proc.civ. „reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, fie verbal, în şedinţă, fie prin cerere scrisă”.

În soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa supremă a statuat ca cererile de revizuire repetate sunt inadmisibile, dacă există identitate de persoane, de temei legal, de motive şi apărări invocate în soluţionarea acestora.

4.3. Termenul de introducere a cererii de revizuire

Cererea de revizuire urmează a se introduce într-un termen fixat în mod diferenţiat de art. 398 C.proc.pen. În fixarea acestui termen nu are importanţă cine introduce cererea de revizuire, ci împrejurarea dacă aceasta este sau nu în favoarea condamnatului [art. 398 alin. (2)].

Cererea de revizuire introdusă în favoarea condamnatului se poate face oricând. Pentru a marca suplimentar neîngrădirea în timp a cererii de revizuire, legea a adăugat că ea se poate introduce de către condamnat chiar după executarea pedepsei sau de către rude sau soţ după moartea condamnatului.

Dreptul nelimitat de a face cerere de revizuire, în cazul când aceasta este în favoarea condamnatului, îşi găseşte explicaţia şi justificarea în principiile de bază ale dreptului penal şi ale dreptului procesual penal, potrivit cărora condamnarea unui nevinovat nu trebuie să se producă niciodată, iar dacă, totuşi, s-a produs, ea este imprescriptibilă şi trebuie să fie desfiinţată oricând, chiar după moartea condamnatului.

Când cererea este formulată în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui faţă de care s-a încetat procesul penal, termenul este de un an, care curge diferit, astfel:

152 Gr. Theodoru, op.cit., p. 906.153 I. Neagu, op.cit., p. 453-454.

43


a) de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea, în cazul în care cererea de revizuire este întemeiată pe dispoziţiile art. 394 lit. a) C.proc.pen. sau pe cele prevăzute de art. 394 lit. b), c) sau d) C.proc.pen., dacă aceste din urmă situaţii nu sunt constatate prin hotărâre definitivă (de pildă, în cazul în care mărturia mincinoasă este dovedită prin ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, dacă prin acestea s-a dispus asupra fondului cauzei, constatându-se caracterul mincinos al mărturiei).

b) de la data când hotărârea judecătorească a fost cunoscută de persoana care face cererea sau de procurorul care s-a sesizat din oficiu, în cazul în care cererea de revizuire este întemeiată pe dispoziţiile art. 394 lit. b), c) sau d).

Dovedirea datei de la care curge termenul de introducere a cererii de revizuire cade în sarcina persoanei care solicită revizuirea şi va putea fi făcută prin orice mijloc de probă.

În art. 398 C.proc.pen. nu se prevede nimic despre termenul în care revizuirea poate fi introdusă pe motiv de inconciliabilitate. În doctrină154 se subliniază că tăcerea legii nu este întâmplătoare pentru că scurgerea unui termen în condiţiile în care hotărârile sunt neconciliante nici nu s-ar justifica, întrucât într-o asemenea situaţie activitatea de justiţie este evident nesatisfăcătoare şi ambele hotărâri urmează să fie desfiinţate. Astfel, cererea de revizuire pentru cazul prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) poate fi introdusă oricând.

În afara termenului de un an, pentru revizuirea în defavoarea inculpatului, legea fixează şi o condiţie negativă. Revizuirea va fi posibilă numai dacă nu a intervenit o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal [art. 398 alin. (4)]. De exemplu, dacă, în interval de un an de la achitarea definitivă a inculpatului, procurorul descoperă probe noi de vinovăţie, cauza nu se va revizui dacă a survenit amnistierea infracţiunii, moartea făptuitorului sau orice altă piedică în exercitarea din nou a acţiunii penale.

Revizuirea, ca orice cale de atac, duce la reluarea şi continuarea procesului penal, or dispoziţiile art. 10 C.proc.pen. nu îngăduie continuarea procesului penal când a intervenit vreunul din cazurile enumerate în acest articol.

Dispoziţia din alin. (4) al art. 398 C.proc.pen. nu este aplicabilă atunci când prin cererea de revizuire se invocă temeiuri care duc la o altă încadrare a faptei pentru care s-a pronunţat hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal. De exemplu, cererea de revizuire se sprijină pe descoperiri care duc la constatarea că fapta comisă este un omor, iar nu ucidere din culpă, cum a fost încadrată prin hotărâre definitivă, încadrare care a atras încetarea procesului penal pentru amnistie, iar schimbarea încadrării prin revizuire va înlătura efectele amnistiei.155

4.4. Cercetarea prealabilă

Spre deosebire de contestaţia în anulare, calea de atac a revizuirii presupune reluarea procesului penal din faza de urmărire penală.

În legislaţia României, între anii 1958-1968, cererea de revizuire se înainta procurorului care, după ce verifica prin probe temeinicia cazului de revizuire, sesiza instanţa cu concluziile de revizuire; dacă socotea că nu este întemeiată cererea dădea o ordonanţă de încetare a procedurii prealabile împiedicând judecarea cererii de revizuire de către instanţa de judecată.

154 N. Volonciu, op.cit., p. 354.155 Dongoroz şi colab., op. cit., p. 273-274.

44


În actuala legislaţie procurorul verifică temeinicia cazului de revizuire administrând probele propuse de revizuent, dar, spre deosebire de reglementarea anterioară, nu mai poate împiedica aducerea cererii de revizuire în faţa instanţei, ci este obligat să facă acest lucru, chiar şi în situaţia în care nu este de acord cu cererea. Dacă înainte de 1968 procedura prealabilă în faţa procurorului constituia un filtru pentru cererile de revizuire neîntemeiate, sub noua reglementare este o procedură care prelungeşte dezbaterea în fond, deoarece în faţa instanţei se administrează din nou probele strânse de către procuror.156

Cererea de revizuire se adresează procurorului din parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă. Prin Legea nr. 202/2010 s-a prevăzut că cererea de revizuire adresată direct instanţei se trimite pe cale administrativă procurorului competent, în vederea asigurării celerităţii procedurilor penale (anterior trimiterea se realiza prin sentinţă atacabilă cu recurs, ceea ce conducea la prelungirea nejustificată a procedurii).

Termenul de efectuare a actelor de cercetare prealabilă de către procuror este de 2 luni (termen de recomandare) şi curge de la data introducerii cererii de revizuire.

În finalizarea verificărilor, procurorul este obligat sa întocmească concluzii pe care să le înainteze, cu întregul material adunat, instanţei competente. Concluziile, plecând de la verificările efectuate, trebuie să cuprindă părerea certă pe care şi-a format-o procurorul asupra legalităţii şi temeiniciei cererii de revizuire şi opinia sa motivată, de admitere sau respingere a cererii. Aceste concluzii nu sunt obligatorii pentru instanţa de judecată, aceasta formându-şi propria convingere în urma cercetării judecătoreşti pe care o efectuează. Dacă procurorul nu a examinat sub toate aspectele cererea de revizuire şi a sesizat instanţa numai cu unele aspecte, instanţa trebuie să ia în considerare toate cererile formulate de revizuent; astfel, dacă în cererea sa solicită revizuirea atât a laturii civile, cât şi a laturii penale, instanţa va fi sesizată cu revizuirea ambelor laturi, chiar dacă procurorul s-a referit, în concluziile sale, numai la o singură latură.157

Deşi cererea de revizuire nu are efect suspensiv în ceea ce priveşte hotărârea definitivă atacată, în vechea reglementare, legea lăsa, totuşi, procurorului ierarhic superior celui care a fost sesizat, posibilitatea ca, în timpul efectuării actelor de cercetare, să dispună suspendarea executării hotărârii, în limitele celei de revizuire. Se sublinia atunci în doctrină158 că suspendarea executării devine o măsură echitabilă întrucât se pot privi anumite cazuri în care temeinicia cererii de revizuire apare ca o certitudine, de exemplu descoperirea că pretinsa victimă a unui omor trăieşte, ori descoperirea adevăratului făptuitor sau cazurile de fraudă procesuală constatate prin ordonanţe sau hotărâri. Prin Legea nr. 281/2003 aceasta dispoziţie a fost eliminată din cuprinsul art. 400.

Secţiunea a 5-a. Judecarea revizuirii

5.1. Instanţa competentă

156 Gr. Theodoru, op.cit., p. 908.157 Gr. Theodoru, op. cit., p. 910.158 Dongoroz şi colab., op.cit., p. 275.

45


Potrivit art. 401 C.proc.pen. instanţa competentă să judece cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în primă instanţă. Sub acest aspect, nu are nicio relevanţă, în privinţa stabilirii instanţei competente, dacă hotărârea a rămas definitivă în faţa primei instanţe sau la instanţa de recurs.

Cu privire la situaţia în care judecarea cauzei în primă instanţă se face de către o anumită instanţă, iar ulterior, ca urmare a unei modificări legislative, competenţa pentru judecarea aceleiaşi cauze revine unei alte instanţe, se pune problema care instanţă este competentă a judeca cererea de revizuire făcută după intrarea în vigoare a dispoziţiilor modificatoare. În doctrină şi în practica judiciară părerile sunt împărţite.

Astfel, potrivit opiniei majoritare, exprimate atât în doctrină159, cât şi în practica judiciară160 instanţa competentă a soluţiona cererea de revizuire este instanţa prevăzută de lege în momentul desfăşurării procedurii de revizuire, dându-se aplicare principiului activităţii legii procesual penale.

Potrivit celei de-a doua opinii161, competenţa judecării cererii de revizuire aparţine instanţei care a judecat cauza în primă instanţă chiar dacă la momentul introducerii cererii, datorită modificării dispoziţiilor legii procesual penale, aceasta nu mai avea competenţa de a judeca fondul cauzei în primă instanţă.

Potrivit art. 401 ipoteza a doua, când temeiul cererii de revizuire constă în existenţa unor hotărâri ce nu se pot concilia, competenţa se determină în conformitate cu dispoziţiile art. 35 C.proc.pen.

În art. 35 este reglementată competenţa în caz de indivizibilitate sau conexitate, iar aplicarea acestei dispoziţii legale este justificată tocmai de faptul că inconciliabilitatea unor hotărâri penale definitive implică fapte între care există o legătură de indivizibilitate sau de conexitate.

Astfel, dacă hotărârile ce nu se pot concilia au fost pronunţate, în primă instanţă, de mai multe judecătorii sau de mai multe tribunale de acelaşi grad, competenţa de a judeca cererea de revizuire revine instanţei mai întâi sesizate, iar dacă hotărârile au fost pronunţate de instanţe de grad diferit competenţa de a judeca cererea de revizuire revine instanţei superioare în grad.

În cazul în care printre hotărârile ce nu se pot concilia există vreuna pronunţată de o instanţă militară cererea de revizuire va fi soluţionată de către instanţa civilă. Dacă instanţa militară este superioară în grad competenţa revine instanţei civile egale în grad cu instanţa militară.

Compunerea completului de judecată în cazul soluţionării cererii de revizuire se face, potrivit art. 405 alin. (1) şi 406 alin. (1), în acelaşi mod ca şi la judecarea cauzei în primă instanţă. Judecătorii care au compus completul la judecarea cauzei în primă instanţă nu devin incompatibili de a judeca cererea de revizuire. Participarea la judecarea revizuirii a unui judecător care a făcut parte din completul anterior nu constituie un motiv de incompatibilitate, prezumţia lipsei imparţialităţii fiind înlăturată, de vreme ce pronunţarea se face asupra unor împrejurări necunoscute mai înainte.162

5.2. Măsuri premergătoare159 I. Neagu, op.cit., p.456; Gr. Theodoru, op.cit., p.908; N. Volonciu, op.cit., p.358.160 T. Bucureşti, s.I-a pen, Sentinţa nr. 280/1997, în Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti pe anii 1994-1997, Ed. All Beck, Bucureşti 1998. 161 M. Udroiu, op.cit. 537, A. Crişu, op.cit. 597-598, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, Decizia 30/2006 în M. Of. nr.725 din 26 octombrie, 2007.162 N. Volonciu, op.cit., p. 359.

46


Preşedintele instanţe competente să judece cererea de revizuire, primind lucrările de cercetare prealabilă trimise de procuror, fixează termen de judecată pentru examinarea cererii de revizuire, sub raportul admisibilităţii acesteia în principiu. Totodată, dispune citarea părţilor interesate, adică părţile asupra cărora se pot răsfrânge efectele revizuirii.

Dacă persoana, în favoarea sau defavoarea căreia s-a cerut revizuirea, se află în stare de deţinere, chiar într-o altă cauză, preşedintele dispune încunoştinţarea acesteia despre termenul fixat pentru examinarea în principiu a cererii şi ia măsurile necesare pentru desemnarea unui apărător din oficiu.

Ca urmare a modificării aduse de Legea nr. 281/2003, în considerarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în art. 402 alin. (3) se menţionează că persoana arestată este adusă în mod obligatoriu la judecarea cererii de revizuire.

5.3. Admiterea în principiu

Atacând o hotărâre definitivă cu autoritate de lucru judecat procedura revizuirii nu se poate asemăna cu procedura judecăţii într-o cale de atac ordinară, pentru că trebuie apărată stabilitatea hotărârilor definitive; altfel revizuirea ar deveni un nou grad de jurisdicţie pus la dispoziţia părţilor din proces. În faţa unei hotărâri definitive de condamnare, inculpatul ar fi oricând dispus să introducă o cerere de revizuire, chiar neîntemeiată, în scopul de a întârzia data punerii în executare a hotărârii; judecarea directă în fond a cererii de revizuire ar ocupa astfel rolul instanţei judecătoreşti cu numeroase cereri de revizuire neîntemeiate care ar afecta judecarea altor cauze penale. De aceea, cele mai multe legislaţii au împărţit procedura revizuirii într-o primă etapă denumită examinare în principiu (judicium rescendens) şi o judecare în fond (judicium rescissorium). Prima etapă trebuie sa verifice îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă ale cererii de revizuire, ceea ce atrage, în caz de îndeplinire, admiterea sa în principiu, deschizându-se astfel procedura de rejudecare a cauzei în fond, iar a doua etapă atrage rejudecarea cauzei în fond prin confruntarea noilor situaţii invocate cu probele care au stat la baza hotărârii a cărei revizuire se cere, cu dreptul instanţei de revizuire de a da o nouă soluţionare a cauzei. Întrucât admiterea în principiu deschide calea revizuirii unei hotărâri definitive sunt legislaţii care prevăd că această etapă trebuie să se desfăşoare la o instanţă superioară în grad, chiar de către instanţa supremă (Franţa), caracterizând astfel revizuirea ca o cale de anulare; alte legislaţii au încredinţat examinarea în principiu a revizuirii aceleiaşi instanţe care a judecat în fond cauza, dându-i astfel caracterul unei căi de atac de retractare.163

În şedinţa de judecată în care se examinează admiterea în principiu a cererii de revizuire sunt aplicabile, în măsura în care nu contravin unor norme privind revizuirea, dispoziţiile generale ce reglementează judecata. Aşadar, şedinţa de judecată, în etapa admiterii în principiu, se desfăşoară în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate. De asemenea sunt create condiţii care să garanteze exercitarea drepturilor părţilor.

Potrivit art. 403 alin. (1), la termenul de judecată instanţa, ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă, din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror, rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu.

Instanţa poate verifica probele pe care se întemeiază cererea, dar nu poate dispune efectuarea de cercetări suplimentare de către procuror în stabilirea celor relatate în cuprinsul

163 Gr. Theodoru, op. cit., p. 906.

47


cererii de revizuire. De asemenea, nu poate fi luată în considerare cererea revizuentului, formulată pentru prima dată în faţa instanţei, în cadrul procedurii de admitere în principiu.

Instanţa judecă cererea de revizuire în limitele cazului prevăzut în art. 394 C. proc. pen. invocat în cerere şi care a format obiectul actelor de cercetare efectuate de procuror. Un alt caz de revizuire nu poate fi invocat în faţa instanţei; ca atare, nu are temei legal trimiterea cauzei la procuror pentru completarea cercetărilor prealabile cu privire la un caz de revizuire neinvocat în cererea scrisă adresată procurorului. Prin sentinţa penală nr. 36 din 14 iulie 2003 a Curţii de Apel Constanţa, inculpatul C.S. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă. După rămânerea definitivă a hotărârii, condamnatul a cerut revizuirea acesteia, cu motivarea că două din înscrisurile care au servit ca temei al condamnării sunt false. Fiind chemat de procuror pentru precizări, revizuentul a arătat că îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. După efectuarea cercetărilor, procurorul a trimis cererea de revizuire şi întregul material al cauzei, pentru soluţionare, cu concluzii de respingere, Curţii de Apel Constanţa. În faţa instanţei revizuentul a solicitat ca examinarea cererii de revizuire să se facă şi în temeiul cazului prevăzut în art. 394 lit. a) C. proc. pen., cu motivarea că s-a descoperit un act ce nu a fost cunoscut de instanţă la soluţionarea cauzei. Curtea de Apel Constanţa, prin sentinţa penală nr. 73 din 28 iunie 2004, a dispus trimiterea cauzei la procuror pentru efectuarea actelor de cercetare având în vedere că privitor la temeiul prevăzut în art. 394 lit. a) trebuie să se verifice dacă înscrisul invocat constituie un fapt nou, iar cu privire la motivul iniţial invocat este necesară completarea verificărilor. Recursul declarat de procuror împotriva sentinţei este fondat. Potrivit art. 397 C. proc. pen., cererea de revizuire se adresează procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă, cererea se face cu arătarea cazului de revizuire pe care se întemeiază şi a mijloacelor de probă în dovedirea acestuia, iar dacă cererea nu îndeplineşte condiţiile arătate procurorul cheamă persoana care a făcut cererea în vederea completării sau precizării acesteia. După efectuarea cercetărilor, conform art. 399 procurorul înaintează întregul material împreună cu concluziile sale instanţei competente. Instanţa este obligată să ia în examinare cererea de revizuire înaintată de procuror împreună cu întregul material de cercetare şi concluziile acestuia, numai în limitele cazului de revizuire arătat în cererea de revizuire şi care a făcut obiectul cercetărilor. Ca atare, în faţa instanţei nu pot fi invocate alte cazuri de revizuire decât cele arătate în cererea adresată procurorului. Din examinarea actelor aflate în dosarul cauzei se constată că revizuentul a invocat cazul de revizuire prevăzut în art. 394 lit. c) C. proc. pen. referitor la declararea în fals a unui înscris ce a servit ca temei hotărârii a cărei revizuire se cere. Cererea de revizuire îndeplineşte condiţiile prevăzute în art. 397 alin. (2) C. proc. pen., neexistând nici un temei pentru restituirea cauzei în vederea efectuării de cercetări suplimentare de către procuror. Dispunând efectuarea unor cercetări suplimentare de către procuror în stabilirea celor relatate în cuprinsul cererii de revizuire, instanţa a pronunţat sub acest aspect o soluţie nelegală. În ceea ce priveşte cererea revizuentului, formulată pentru prima dată în faţa instanţei, în sensul ca examinarea cererii să se facă şi în temeiul cazului prevăzut la lit. a) din art. 394 C. proc. pen., ea nu poate fi luată în considerare, din moment ce în cererea de revizuire adresată procurorului nu a fost arătat acest caz, condamnatul precizând, aşa cum s-a arătat, că se întemeiază numai pe cazul de revizuire prevăzut în art. 394 lit. c). Dispunând trimiterea cauzei la procuror pentru efectuarea de verificări prealabile şi pentru acest nou temei de revizuire, instanţa a pronunţat, şi sub acest aspect, o hotărâre nelegală. În consecinţă, recursul declarat de procuror a fost admis, s-a casat sentinţa atacată şi s-a trimis cauza primei instanţe pentru rejudecarea cererii de revizuire.164

164 I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1022 din 11 februarie 2005, www.scj.ro.

48


Soluţiile pe care le poate da instanţa în cadrul acestei prime etape sunt limitativ prevăzute de lege şi anume admiterea în principiu a cererii, prin încheiere, sau respingerea acesteia prin sentinţă.

Soluţia admiterii în principiu atrage după sine posibilitatea luării anumitor măsuri de către instanţa de judecată. Astfel, potrivit art. 404 alin. (1) C.proc.pen., odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire instanţa poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârilor supuse revizuirii.

În cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire pentru hotărâri ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărâri au fost pronunţate se reunesc în vederea rejudecării.

5.4. Rejudecarea cauzei după admiterea în principiu

În cazul în care are loc admiterea în principiu a cererii de revizuire urmează rejudecarea fondului cauzei a cărei revizuire se cere, care se face potrivit regulilor de procedură privind judecata în primă instanţă.

Cu toate acestea, unele dispoziţii obligatorii pentru judecata în primă instanţă nu se aplică la fel în cazul rejudecării după admiterea în principiu. De exemplu, în cazul cercetării judecătoreşti, instanţa are posibilitatea, şi nu obligaţia, sa administreze din nou probele care au fost efectuate în cadrul primei judecăţi sau cu ocazia admiterii în principiu a cererii de revizuire.

După terminarea cercetării judecătoreşti, în şedinţa de rejudecare a cauzei, au loc dezbaterile, care se desfăşoară potrivit regulilor ce se aplică la judecata în primă instanţă. Astfel, vor lua cuvântul, în ordine: procurorul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi inculpatul.

În urma rejudecării cauzei a cărei revizuire se cere, instanţa poate respinge cererea de revizuire ca neîntemeiată constatând că, faţă de motivele invocate şi de probele administrate, nu se poate reţine existenţa unei erori judiciare, sau poate admite cererea de revizuire.

Când admite revizuirea, instanţa anulează hotărârea în măsura în care a fost admisă revizuirea şi pronunţă o nouă hotărâre potrivit art. 345-353 C.proc.pen., care se aplică în mod corespunzător.

Având în vedere că părţile din proces pot cere revizuirea numai în limitele calităţilor lor procesuale [art. 396 alin. (1) lit. a) C.proc.pen.], admiterea revizuirii se va face numai între aceste limite.

Instanţa poate dispune achitarea persoanei condamnate pe nedrept şi repunerea ei în situaţia anterioară hotărârii, având ca efect stingerea retroactivă a consecinţelor condamnării. Astfel, instanţa poate dispune restituirea amenzii plătite şi a averii confiscate, precum şi a cheltuielilor judiciare pe care cel în favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era obligat să le suporte, iar pentru cei condamnaţi la pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă, restituirea cotei făcute venit la bugetul de stat şi continuitate în muncă a duratei pedepsei executate. Tot astfel, condamnarea urmează a fi radiată din fişa de cazier.

Persoana condamnata sau, după moartea acesteia, persoanele care se aflau în întreţinerea sa la momentul decesului, au dreptul la repararea prejudiciului material sau moral cauzat prin eroarea judiciară în condiţiile art. 504 alin. (1) C.proc.pen. Cu toate acestea, nu poate beneficia de acest drept acela care a contribuit, în orice mod, la comiterea erorii judiciare (nemo auditur propriam turpitudinem allegans).165

165 M. Udroiu, op.cit., p. 539.

49


Potrivit art. 407 C.proc.pen., sentinţele prin care se respinge, după rejudecare, cererea de revizuire, precum şi sentinţele prin care este admisă revizuirea după rejudecare sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile la care se referă revizuirea.

Astfel, de exemplu, sentinţele pronunţate în primă instanţă de judecătorii, prin care se soluţionează cereri de revizuire, sunt supuse numai recursului, care se judecă de către curţile de apel, conform art. 281 pct. 3 C. proc. pen., chiar dacă sentinţele la care se referă revizuirea, pronunţate în primă instanţă de judecătorii, erau supuse, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, atât căii de atac a apelului, cât şi căii de atac a recursului.166

Secţiunea a 6-a. Procedura revizuirii în cazul constatării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a încălcării unui drept prevăzut în Convenţia europeană a drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale

Prin O.U.G. nr. 207/2000 s-a introdus un caz de reexaminare a hotărârilor definitive prin care s-a încălcat un drept prevăzut de Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în temeiul unui recurs în anulare; după desfiinţarea, prin Legea nr. 576/2004, a recursului în anulare, acest caz de reexaminare a unei hotărâri penale definitive a fost trecut ca un caz de revizuire, prevăzut în art. 4081 C.proc.pen. Necesitatea unui asemenea caz de revizuire decurge din obligaţia statului român, prevăzută în Convenţia europeană la care România a aderat, de a da eficienţă hotărârii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) în cauzele în care statul român a fost parte, prin rejudecarea acestor cauze.

Sunt supuse revizuirii următoarele hotărâri:-hotărârile judecătoreşti definitive, pronunţate de instanţele române, indiferent dacă

soluţionează sau nu fondul cauzei, întrucât scopul revizuirii în acest caz nu este înlăturarea gravelor erori de fapt, ci a violării drepturilor garantate de Convenţia europeană.

-numai hotărârile prin care instanţa, examinând fondul cauzei, a dispus condamnarea unei persoane pot fi apte să continue să producă efecte grave ca urmare a încălcării exigenţelor convenţionale, nu şi cele prin care instanţa a dispus achitarea sau încetarea procesului penal.

-hotărârile prin care nu se soluţionează fondul cauzei pot produce efecte grave chiar dacă instanţa a dispus o soluţie de admitere sau de respingere a sesizării.167

Potrivit art. 4081 alin. (1) C.proc.pen. pentru promovarea revizuirii este necesar să existe o hotărâre de condamnare definitivă a statului român pentru încălcarea Convenţiei şi a Protocoalelor adiţionale. Nu se poate cere revizuirea invocându-se hotărâri pronunţate de C.E.D.O. împotriva altor state în cauze similare, chiar dacă cererea părţii vătămate împotriva statului român a fost declarată admisibilă, dar nu a fost judecată definitiv.

Art. 322 pct. 9 C.proc.civ. prevede şi o condiţie suplimentară, respectiv existenţa unei violări continue, când consecinţele grave ale încălcării Convenţiei continuă să se producă după pronunţarea Curţii, neputând fi remediate decât prin revizuirea hotărârii.168

Pot solicita revizuirea: persoana al cărui drept a fost încălcat, soţul şi rudele apropiate169

ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, precum şi procurorul.166 I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 123 din 25 ianuarie 2012167 M. Udroiu, op.cit., p.540.168 M. Udroiu în Dreptul nr. 6/2006, Consideraţii în legătură cu revizuirea hotărârilor judecătoreşti în cazul pronunţării de către C.E.D.O. a unor hotărâri de condamnare a statului român.169 Potrivit art. 149 C.pen., sunt rude apropiate: ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude.

50


Cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 4081 C.proc.pen. se introduce, în termen de 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii C.E.D.O., la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care judecă în complet de 9 judecători.

În urma judecării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate pronunţa una dintre următoarele soluţii:

a)respinge cererea ca inadmisibilă când aceasta nu vizează o hotărâre definitivă pronunţată de instanţele române sau nu există o hotărâre definitivă de condamnare a statului român de către C.E.D.O.;

b)respinge cererea ca tardivă, când aceasta a fost formulată cu depăşirea termenului de un an calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii C.E.D.O.;

c)respinge cererea ca nefondată când constată că nu este satisfăcută în cauză cerinţa producerii unor consecinţe grave şi ulterior pronunţării hotărârii de condamnare de către C.E.D.O.;

d)admite cererea, desfiinţează în parte hotărârea atacată sub aspectul dreptului încălcat şi, rejudecând cauza, cu aplicarea dispoziţiilor privitoare la judecarea cauzelor în recurs, înlătură consecinţele încălcării dreptului;

e)admite cererea, desfiinţează hotărârea şi, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului.170

Secţiunea a 7-a. Revizuirea în cazul deciziilor Curţii constituţionale

Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională171 sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare [ar. 408 2

alin. (1) C.proc.pen.].Titularii cererii de revizuire pot fi:a) oricare parte în proces, în limitele calităţii sale procesuale;b) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia;c) procurorul. Cererea de revizuire se poate face în termen de 3 luni de la publicare în Monitorul Oficial

al României, Partea I, a deciziei Curţii Constituţionale şi se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea rămasă definitivă a cărei revizuire se cere.

În practica judiciară, soluţionând un conflict negativ de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cererii de revizuire în favoarea judecătoriei, instanţa care a pronunţat hotărârea rămasă definitivă supusă revizuirii, concluzionând ca nu prezintă relevanţă faptul că sentinţa penală a fost sau nu desfiinţată în căile de atac ordinare, întrucât legea172 nu distinge în acest sens. În consecinţă, instanţa competentă să soluţioneze cererea de revizuire în cazul deciziilor Curţii Constituţionale este instanţa care a

170 M. Udroiu, op.cit.,p. 545.171 Cererea de revizuire formulată în baza art. 4082 C. proc. pen. este inadmisibilă, dacă în cauza în care s-a pronunţat hotărârea definitivă a cărei revizuire se cere nu a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiei legale pe care instanţa de contencios constituţional a declarat-o neconstituţională (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3595 din 5 noiembrie 2012).172 Art. 4082 alin. (3): Cererea de revizuire se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea rămasă definitivă a cărei revizuire se cere.

51


judecat cauza în primă instanţă, pronunţând hotărârea rămasă definitivă a cărei revizuire se cere, indiferent dacă aceasta a fost desfiinţată sau casată în căile de atac ordinare.173

CAPITOLUL AL IV-LEA. RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Una dintre problemele174 cu care se confruntă sistemul de administrare a justiţiei din România este aplicarea neunitară a legii la cauze asemănătoare, situaţie care adânceşte neîncrederea în justiţie. Spre deosebire de sistemul de drept comun anglo-saxon, în România, precedentul judiciar nu are nicio relevanţă în ceea ce priveşte obligativitatea judecătorului de a da aceeaşi soluţie unei situaţii de fapt identice sau asemănătoare, acesta fiind suveran cu privire la interpretarea şi aplicarea legii la situaţia de fapt prezentată spre judecată.

173 I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 1106 din 8 august 2012, www.scj.ro.174 Pe lângă inflaţia normativă (din evidenţele Consiliului Legislativ rezultă că la 8 aprilie 2013 erau în vigoare 18.236 de acte normative uzuale), instabilitatea (multe acte normative suferă foarte multe modificări într-un interval foarte scurt de timp), numărul mare al dosarelor aflate pe rol etc.

52


În această împrejurare apare necesitatea atenuării efectelor negative ale aplicării neuniforme a legii penale, printr-un mecanism de unificare a jurisprudenţei instanţelor române. Aici intervine rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, potrivit Constituţiei175, trebuie să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. Rolul unificator al instanţei supreme se realizează prin soluţionarea recursului în interesul legii, care este conceput ca un mijloc procedural menit să contribuie la interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul ţării.

În sistemul nostru de drept, recursul în interesul legii a fost reglementat, pentru prima dată, prin Legea pentru înfiinţarea Curţii de Casaţiune şi Justiţie din 24 ianuarie 1861, existând, cu modificările aduse prin actele normative ulterioare176, până în anul 1949 când, prin Decretul nr. 132 au fost abrogate dispoziţiile privitoare la acesta.

În materie penală, recursul în interesul legii a fost introdus în Codul de procedură penală din 1936177 şi, ulterior, dispoziţii similare au fost inserate şi în Codul de procedură civilă.

Recursul în interesul legii a fost reintrodus în cele două coduri de procedură în 1993, an în care, prin Legea nr. 56/1993 a Curţii Supreme de Justiţie, s-a dat în competenţa acesteia judecarea recursului în interesul legii.

Această cale extraordinară de atac îşi găseşte reglementare şi în alte legislaţii, cum ar fi cea franceză (din care s-a inspirat legiuitorul român de la 1861), olandeză, slovacă, cipriotă etc., dar nu poate fi regăsit, de exemplu, în Marea Britanie, Suedia, Austria.

În prezent, recursul în interesul legii este sumar reglementat prin art. 4142-4145

C.proc.pen. Astfel, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în mod direct, ministrul justiţiei, prin intermediul aceluiaşi procuror general sau colegiile de conducere ale curţilor de apel şi ale parchetelor de pe lângă acestea, au obligaţia, pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legilor penale şi de procedură penală pe întreg teritoriul ţării, să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

Completul care soluţionează recursul în interesul legii este format din preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, în lipsa acestuia, din vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, un număr de 14 judecători din secţia în a cărei competenţă intră problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti şi câte 2 judecători din cadrul celorlalte secţii. Preşedintele completului este 175 Art. 126 alin. (3) din Constituţia României, revizuită.176 Legea pentru Curtea de Casaţiune şi Justiţie din 17 februarie 1912, Legea pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie din 20 decembrie 1925, Legea pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie din 1932.177 ART. 496. Când în contra unei hotărâri supuse casării niciuna din părți nu a introdus recurs în termenul legal, Ministerul public, de pe lângă Curtea de Casaţie, poate face recurs din oficiu, în interesul legii, chiar după expirarea termenului. Dacă în urma recursului procurorului general, hotărârea este casată, părţile nu pot sa se întemeieze pe aceasta, spre a se opune la executarea ei, afară de următoarele cazuri: 1. Când hotărârea a fost casată pentru că faptul nu constituia sau nu mai constituie o infracțiune sau pentru că acțiunea penală e stinsă; 2. Când hotărârea a fost anulată pentru că s-a aplicat o pedeapsă mai mare decât cea prevăzută de lege. În acest caz se dispune trimiterea cauzei instanței competente, spre a aplica pedeapsa in limitele legii; 3. Când s-a anulat dispoziția referitoare la libertatea individuală a inculpatului şi anularea i-ar fi favorabilă, decizia se trimite autorităţii în drept, spre conformare. ART. 497. Ministerul public de pe lângă Curtea de Casație, direct sau la cererea Ministrului Justiției, are dreptul, pentru a asigura uniforma interpretare şi aplicare a legilor penale si de procedură penală, pe întreg teritoriul ţării, să ceară Curţii de Casaţie să se pronunţe asupra chestiunilor care au primit o soluţionare diferită, din partea instanţelor de recurs prevăzute de art. 16 si 17, punctul 3.

53


preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [art. 4144 alin. (1) C.proc.pen.].

Judecătorii din cadrul secţiei în a cărei competenţă intră problema de drept soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, precum şi judecătorii din cadrul celorlalte secţii vor fi desemnaţi în mod aleatoriu, după sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Preşedintele completului, după primirea cererii, va desemna un judecător din cadrul secţiei în a cărei competenţă intră problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, sau mai mulţi judecători aparţinând mai multor secţii, dacă problema de drept prezintă interes şi pentru acestea, pentru a întocmi un raport care va cuprinde soluţiile diferite date problemei de drept şi argumentele pe care se fundamentează, jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi opinia specialiştilor consultanţi, dacă este cazul, precum şi doctrina în materie. Totodată judecătorul sau, după caz, judecătorii raportori va/vor întocmi proiectul soluţiei ce se propune a fi dată recursului în interesul legii.

Recursul în interesul legii se susţine în faţa completului, după caz de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de procurorul desemnat de acesta, de judecătorul desemnat de colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv al Curţii de apel, iar la şedinţă trebuie să participe toţi judecătorii completului.

Deciziile prin care se soluţionează sesizările se pronunţă de către Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi pe pagina de Internet a instanţei supreme; ele sunt aduse la cunoştinţa instanţelor şi de către Ministerul Justiţiei.

Soluţiile pronunţate în materie sunt numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este, însă, obligatorie pentru instanţe178. Sub acest aspect, se poate considera că decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii este un izvor de drept secundar.

Secţiunea a 2-a. Recursuri în interesul legii în materia căilor extraordinare de atac

1. Recursul în interesul legii cu privire la stabilirea dacă examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare , fără citarea părţilor, încalcă dreptul acestora la un proces echitabil, conform articolului 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului179.

Deliberând asupra recursului în interesul legii, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au constatat că în activitatea instanţelor judecătoreşti s-au exprimat puncte de vedere diferite, determinând adoptarea de soluţii contrare, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 391 alin. 1 din Codul de procedură penală referitoare la examinarea admisibilităţii în principiu, a contestaţiei în anulare, fără citarea părţilor.

178 Dispoziţiile art. 4142 nu reţineau în vechea reglementare, caracterul obligatoriu al deciziilor pronunţate în cadrul recursului în interesul legii.179 I.C.C.J., s.u., dec. 10/2009, publicată în M. Of. nr.691 din 14 octombrie 2009.

54


Astfel, unele instanţe au considerat că faza procesuală în care este examinată admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare nu poate avea loc decât cu citarea părţilor argumentându-se că obligativitatea citării părţilor şi pentru această etapă premergătoare judecării contestaţiei în anulare este impusă de reglementările cuprinse în art. 6 paragraful 1 şi 3 lit. c din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ce au prioritate de aplicare faţă de legea naţională, potrivit cărora, în orice fază procesuală fiecare persoană are dreptul la o judecată echitabilă, în mod public, cu asigurarea posibilităţii de a-şi susţine ea însăşi apărările şi de a fi asistată de un avocat ales sau desemnat din oficiu.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că în etapa examinării admisibilităţii în principiu, instituită doar pentru verificarea respectării termenului de introducere a cererii, a existenţei cazurilor de contestaţie în anulare, precum şi dacă s-au depus ori invocat dovezi în sprijinul contestaţiei, nu este necesară citarea părţilor, un atare mod de a proceda, prevăzut expres în art. 391 alin. 1 din Codul de procedură penală, necontravenind principiilor reglementate în art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii deoarece prin natura şi conţinutul ei specific, o astfel de procedură prealabilă, de examinare a contestaţiei în anulare sub aspectul admisibilităţii în principiu, nu vizează însăşi soluţionarea acestei căi extraordinare de atac, ci doar verificarea dacă sunt întrunite condiţiile de exercitare a acesteia, şi anume cu privire la încadrarea cererii în termenul legal, la întemeierea ei pe cazurile prevăzute în lege şi la depunerea de dovezi ori invocarea de probe din dosar în sprijinul contestaţiei.

În consecinţă, instanţa supremă a admis recursul în interesul legii şi a decis că examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, fără citarea părţilor, nu încalcă dreptul acestora la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

2. Recursul în interesul legii privind stabilirea remediului procesual al hotărârilor definitive de condamnare a unor persoane sub o identitate nereală.180

Într-o primă orientare a practicii, eroarea condamnării unei persoane sub o identitate falsă a fost îndreptată de unele instanţe pe calea revizuirii prevăzute de dispoziţiile art. 394 lit. a) din Codul de procedură penală, argumentându-se că prezentarea autorului faptei sub o identitate falsă şi condamnarea sub această identitate constituie o împrejurare ce nu a fost cunoscută instanţelor la soluţionarea cauzei. Într-o a doua orientare a practicii, s-a considerat că eroarea condamnării unei persoane sub o identitate nereală poate fi remediată prin intermediul contestaţiei la executare reglementate de dispoziţiile art. 461 lit. b) sau lit. c) teza a II-a din Codul de procedură penală. S-a argumentat de către instanţe că, dacă în timpul executării pedepsei se constată că persona vinovată de săvârşirea infracţiunii are o altă identitate decât cea sub care a fost condamnată, eroarea poate fi remediată pe calea contestaţiei la executare, faptul constatat reprezentând situaţia în care executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare sau o împiedicare la executare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând argumentele aduse în practica instanţelor judecătoreşti, a decis că hotărârile definitive în care persoana condamnată nu este autorul infracţiunii, o altă persoană utilizând în mod fraudulos identitatea celui condamnat, sunt supuse cazului de revizuire prevăzut de art. 394 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, iar hotărârile definitive prin care o persoană care a săvârşit o infracţiune şi uzând în mod fraudulos

180 Î.C.C.J., dec. 9/2011, publicată în M. Of. nr. 717 din 12 octombrie 2011.

55


de identitatea altei persoane sau a unei persoane inexistente a fost condamnată sub o identitate nereală sunt supuse cazului de contestaţie la executare prevăzut de art. 461 lit. d) teza a II-a din Codul de procedură penală, ce vizează orice alt incident ivit în cursul executării.

3. Recursul în interesul legii cu privire la instanţa competentă să judece cererea de revizuire în cazul în care, la momentul introducerii cererii, datorită modificărilor normelor de competenţă, primei instanţe nu i-ar mai reveni competenţa de a judeca fondul cauzei în primă instanţă, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la instanţa competentă să judece cererea de revizuire în ipoteza în care, în urma modificării normelor de procedură, instanţa care a judecat cauza în primă instanţă nu mai are această competenţă. Astfel, unele instanţe au apreciat că este competentă să soluţioneze cererea de revizuire instanţa căreia i-ar reveni competenţa să soluţioneze fondul cauzei în momentul introducerii cererii. În sprijinul acestei opinii a fost invocat principiul activităţii legii procesual penale. Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că instanţa care a soluţionat fondul cauzei rămâne competentă să judece şi cererea de revizuire, chiar dacă, la momentul introducerii acesteia, competenţa de a judeca acea cauză în primă instanţă ar reveni unei alte instanţe. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii, întrucât dispoziţiile prevăzute în art. 401 C.proc.pen., care stabilesc că este competentă să judece cererea de revizuire instanţa care a soluţionat cauza în primă instanţă, sunt de strictă interpretare şi de imediată aplicare. Această interpretare se impune şi în raport de natura juridică a căii de atac a revizuirii, care este o cale de atac de retractare, aparţinând, din punct de vedere al competenţei, aceleiaşi instanţe care a judecat fondul cauzei.Ca urmare, instanţa supremă a decis că, în lipsa unei dispoziţii contrare, instanţa competentă să soluţioneze cererea de revizuire este determinată de reglementarea în vigoare la data pronunţării hotărârii atacate pe această cale, iar nu de aceea existentă în momentul introducerii cererii de revizuire.181

ANEXĂ 1

Contestaţie în anulare a unei hotărâri penale

DOMNULE PRESEDINTE,Subsemnatul(a) ..........., domiciliat(ă) in .........., în contradictoriu cu ..........., domiciliat(ă) în .............,Formulez:

181 Î.C.C.J., s.u., dec. XXX/ 2006, publicată în M. Of. nr. 725 din 26 octombrie 2007.

56


CONTESTAŢIE ÎN ANULARE A HOTĂRÂRII PENALE nr. ......... din ............ pronunţată de .........., prin care, în baza art. ....... am fost condamnat(ă) la ............. şi obligat(ă) la plata sumei de ........ lei despăgubiri civile şi la ............ lei cheltuieli judiciare statului.Motivele contestaţiei:In fapt, prin hotărârea citată am fost condamnat(ă), în baza art. ....... la pedeapsa de ........., reţinându-se în sarcina mea ca .................Consider că aceasta hotărâre este nelegală şi netemeinică, pentru că:1. La data de ........., când s-a judecat cauza în recurs, nu am fost legal citat(ă), pentru că ..................2. La data de .........., când s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, am fost in imposibilitate de a mă prezenta şi de a încunoştinţa instanţa de această împiedicare.3. Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra cauzei de încetare a procesului penal prevăzută in art. 70 lit. f), g), h) sau i) din C.proc.pen., cu privire la care existau la dosar următoarele probe: .......................................4. Împotriva mea s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă, respectiv hotărârea contestată şi hotărârea nr. .......... din………. pronunţată de ............., în dosar nr. .........In drept, îmi întemeiez contestaţia în anulare pe dispoziţiile art. 386 lit. a), b), c), d), din C.proc.pen.Dovada contestaţiei o fac cu următoarele probe: .............................Anexez următoarele dovezi: ..................................................Data depunerii...............Semnătura,..........DOMNULUI PRESEDINTE AL ......................

ANEXA 2

REVIZUIREA UNEI HOTĂRÂRI PENALE

DOMNULE PRIM-PROCUROR,

Subsemnatul(a) ..........., domiciliat(ă) în ............. inculpat(ă), parte vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente, în dosarul penal nr. ........., al judecătoriei (tribunalului) .........., în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. ......... din ......... formulez: CERERE DE REVIZUIRE

57


a acestei hotărâri prin care: - în baza art. ........, am fost condamnat(ă) la ........... şi obligat(ă) la plata sumei de ........ lei despăgubiri civile către partea civilă ............; - în baza art. ........, inculpatul(a) a fost achitat(ă) de infracţiunea prevăzută de art. .........; - în baza art. ........., s-a încetat procesul penal împotriva inculpatului(ei). pentru infracţiunea prevăzute şi pedepsită de art. ......... Până la rezolvarea acestei cereri de revizuire, vă rog să dispuneţi suspendarea executării hotărârii.

Motivele cererii:

În fapt, prin hotărârea şi în baza textelor citate, instanţa a hotărât: - condamnarea şi obligarea mea la plata despăgubirilor enunţate reţinându-se că am comis infracţiunea prevăzută de art. ......., cauzând părţii civile prejudiciul enunţat; - achitarea inculpatului(ei) de săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. ... cu motivarea că ............. - încetarea procesului penal împotriva inculpatului(ei), reţinându-se cauza prevăzută de art. 10 lit. f, g, h. i sau j, C.proc.pen, respectiv faptul că ............. Consider că această hotărâre este nelegală şi netemeinică, pentru că: 1. Ulterior pronunţării hotărârii au fost descoperite fapte şi împrejurări noi, ce nu au fost cunoscute de instanţă la data soluţionării cauzei şi pe baza cărora se poate dovedi netemeinicia hotărâri de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal. Faptele sau împrejurările necunoscute de instanţă sunt următoarele: ........ ............................................................................... 2. Hotărârea judecătorească s-a întemeiat pe declaraţia mincinoasă a martorului, expertului sau interpretului ................... În sprijinul acestei susţineri depun hotărârea judecătorească sau ordonanţa procurorului nr. ........ din ............., act care dovedeşte că mărturia mincinoasă sa săvârşit în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire o cer; completul de judecată nu a avut cunoştinţă de această activitate infracţională a martorului, expertului sau interpretului; mărturia mincinoasă a determinat inducerea în eroare a instanţei şi pronunţarea unei hotărâri nelegale şi netemeinice (sau vă rog ca dovada acestei susţineri să se facă în cadrul acestei proceduri, pentru că nu mai este posibilă obţinerea unei hotărâri judecătoreşti sau a unei ordonanţe a procurorului, de examinare a fondului cauzei, deoarece a intervenit amnistia, prescripţia sau decesul martorului, expertului sau interpretului). 3. Înscrisul care a servit ca temei, ca probă hotărâtoare a hotărârii a cărei revizuire o cer, ulterior a fost declarat fals, dovadă pe care o fac cu hotărârea judecătorească nr. ...... din ............ pronunţată de ............. sau cu ordonanţa procurorului nr. ....... din .......... dată de ............... 4. Unul din subiecţii oficiali, respectiv un membru al completului de judecată, procuror ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală ..........., în legătură cu cauza a cărei revizuire o cer, a comis o infracţiune în legătură cu această cauză. Dovada săvârşirii infracţiunii şi că aceasta a determinat pronunţarea hotărârii a cărei revizuire o cer, înţeleg s-o fac cu hotărârea judecătorească nr. ........ din ........... pronunţată de judecătoria (tribunalul) ............ sau cu ordonanţa procurorului nr. ........... din .......... sau cer să se facă în cadrul acestei proceduri, pentru că instanţa judecătorească sau procurorul nu mai pot examina fondul cauzei, întrucât a intervenit amnistia sau prescripţia, caz în care dovada susţinerii mele o

58


pot face cu orice mijloc de probă admis de lege în cadrul acestei proceduri. 5. Prima hotărâre reţine vinovăţia inculpatului(ei) şi îl condamnă, iar prin a doua hotărâre se reţine nevinovăţia lui (ei) şi se pronunţă achitarea hotărârii a căror conciliere nu este posibilă. Fiind vorba de o eroare judiciară de fond vă rog să efectuaţi procedura prealabilă, să constataţi temeinicia cazului (sau cazurilor invocat(e) şi să înaintaţi întregul material instanţei competente în vederea judecării. În drept, îmi întemeiez cererea pe dispoziţiile art. 393 şi art. 394 lit. a, b, c sau e din Codul de procedură penală. În dovedirea cererii, înţeleg să mă servesc de următoarele probe: ........... Anexez copia hotărârii penale supuse revizuirii.

Data depunerii .............. Semnătura, ..........

DOMNULUI PRIM-PROCUROR AL PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ .................

59

Documents

CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC ÎN PROCESUL PENAL1