CuprinsCuvânt-înainte

Primele principiiSursa și scopul adevăratei educaţii

Împrieteneşte-te dar cu Dumnezeu!

Școala din EdenFerice de omul care găseşte înţelepciunea!

Cunoașterea binelui și a răului

Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, inima lor fără pricepere s-aîntunecat.

Relaţia dintre educaţie și răscumpărare

Lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Iisus Hristos.

Ilustrări ale principiilorEducaţia israeliţilor

Aşa a călăuzit Domnul singur pe poporul Său, l-a îngrijit şi l-a păzit ca pe lumina ochiului Lui.

Școlile profeţilorEi au stat la picioarele Tale, au primit cuvintele Tale.

Vieţile unor mari bărbaţi

Rodul celui neprihănit este un pom de viaţă.

Învăţătorul învăţătorilor

Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta.

Învăţătorul trimis de Dumnezeu

Uitaţi-vă dar cu luare-aminte la El!

O ilustrare a metodelor SaleAm făcut cunoscut numele Tău oamenilor din lume pe care Mi i-ai dat.

Natura ca educator

Ia aminte la minunile Aceluia a cărui ştiinţă este desăvârşită!

Dumnezeu în natură

Măreţia Lui acoperă cerurile şi slava Lui umple pământul.

Lecţii de viaţăVorbeşte pământului şi te va învăţa!

Alte parabole

Cine este înţelept, să ia seama la aceste lucruri şi să fie cu luare-aminte la bunătăţile Domnului!

Biblia ca educator

Ele te vor însoţi în mersul tău, te vor păzi în pat şi îţi vor vorbi la deşteptare.

Educaţia spirituală și dezvoltarea minţii

Prin ştiinţă se umplu cămările ei de toate bunătăţile de preţ şi plăcute.

Știinţa și BibliaCine nu vede în toate acestea dovada că mâna Domnului a făcut asemenea lucruri?

Principii și metode în afaceri

Cine umblă fără prihană umblă fără teamă.

Biografii biblice

Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, s-au vindecat de boli.

Poezia și cânteculOrânduirile Tale sunt prilejul cântărilor mele în casa pribegiei mele.

Misterele Bibliei

Poţi pătrunde adâncurile lui Dumnezeu?

Istoria și profeţia

Cine a prorocit aceste lucruri de la început? Oare nu Eu, Domnul? Nu este alt Dumnezeu decâtMine.

Studierea și predarea BiblieiPleacă-ţi inima la pricepere, umblă după ea ca după o comoară!

Dezvoltarea fizicăPreaiubitule, doresc ca toate lucrurile să-ţi meargă bine şi sănătatea ta să sporească tot aşa cumsporeşte sufletul tău!

Studiul fiziologiei

Te laud că sunt o făptură aşa de minunată!

Temperanţa și știinţa nutriţiei

Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte se supun la tot felul de înfrânări.

RecreereaToate îşi au vremea lor.

Munca fizică

Căutaţi să lucraţi cu mâinile voastre!

Formarea caracterului

Ia seama să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte!

Educaţia și caracterulÎnţelepciunea şi priceperea vor fi statornicia zilelor tale.

Metode de predare

Ca să dea celor neîncercaţi agerime de minte, tânărului, cunoştinţă şi chibzuinţă.

ComportamentulDragostea nu se poartă necuviincios.

Legătura dintre îmbrăcăminte și educaţie

Fata împăratului este plină de strălucire înăuntrul casei împărăteşti.

Ziua de odihnă

Ele sunt un semn între Mine şi voi, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!

Credinţa și rugăciuneaCredinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite.

Lucrarea vieţii

Fac un singur lucru.

Asistenţii Marelui Învăţător

Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.

PregătireaCaută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat!

Cooperarea

Suntem mădulare unii altora.

Disciplina

Învăţaţi, mustraţi, încurajaţi, fiţi îndelung răbdători!

Cursurile superioare

Niciodată nu s-a pomenit, nici nu s-a auzit vorbindu-se şi nici n-a văzut vreodată ochiul aşa ceva, anume ca un alt dumnezeu afară de Tine să fi făcut asemenea lucruri pentru cei ce se încred în El.

Școala din lumea cea nouăEi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor.

Ellen G. White

Educatie

CUVÂNT-ÎNAINTECu adevărat, rar se întâmplă ca o carte consacrată educaţiei să fie citită de atâtde mulţi oameni sau să suporte atât de bine testul vremurilor schimbătoarecum este cazul volumului de faţă, care apare acum în această formă nouă.Principiile fundamentale ale educaţiei, prezentate cu claritate în aceastălucrare, au făcut ca ea să reprezinte, decenii la rând, cartea de căpătâi a zeci

de mii de părinţi şi educatori[1]

.Orice om trebuie să dea piept cu realităţile vieţii – ocaziile,

responsabilităţile, înfrângerile şi succesele pe care aceasta i le oferă. Cum vaface faţă acestor experienţe, dacă va deveni victima împrejurărilor sau dacăva reuşi să le domine, aceasta depinde, într-o mare măsură, de cât de pregătiteste să le înfrunte, cu alte cuvinte, de educaţia sa.

Adevărata educaţie se defineşte ca o dezvoltare armonioasă a tuturorcapacităţilor – o pregătire deplină şi adecvată pentru această viaţă şi pentruviaţa viitoare, veşnică. În primii ani de viaţă, în cămin şi în şcoală, mintea sedezvoltă şi tot atunci se formează caracterul şi modul de viaţă.

Făcând o distincţie netă între valorile relative şi cele perene ale adevărateieducaţii, în sensul ei cel mai larg, autoarea acestei cărţi ne arată cum le putemimplementa. Se conturează cu claritate acel tip de educaţie în care facultăţilementale se dezvoltă în mod corect, iar mâinile sunt antrenate în meseriifolositoare. Se recomandă cu multă căldură acel tip de educaţie care Îlrecunoaşte pe Dumnezeu ca sursă a înţelepciunii şi a priceperii.

Obiectivul motivator al autoarei, în numeroasele sale scrieri pe subiectuleducaţiei, a fost acela ca tinerii aflaţi în pragul vieţii să fie pregătiţi să-şi ialocul ca buni cetăţeni, bine pregătiţi pentru experienţele vieţii, pe deplindezvoltaţi fizic, cu frică de Dumnezeu, caractere nepătate şi inimi devotateprincipiilor. Volumul de faţă este lucrarea de căpetenie din acest grup descrieri, aici fiind enumerate principiile esenţiale pentru cei care îi călăuzescpe tineri în cămin şi în şcoală.

Scriitoarea acestor pagini a fost o prietenă a tinerilor. Mulţi ani, a fost înstrânsă legătură cu diverse instituţii de învăţământ, astfel că a cunoscut foarte

bine problemele tinerilor care se pregătesc pentru viaţă. Dar, mai presus detoate, ea a fost înzestrată cu extraordinare cunoştinţe în domeniu şi unnemaiîntâlnit talent de scriitoare şi vorbitoare.

Întrucât acest volum vizează marile principii călăuzitoare în educaţie, şinu detaliile programelor de învăţământ sau meritele diferitelor sisteme deînvăţământ, influenţa lui s-a făcut simţită la nivel mondial, prin ediţiipublicate într-un mare număr de limbi de pe mai multe continente. Dorim caaceastă nouă ediţie să răspândească şi mai mult marile principii ale educăriicaracterului. Aceasta este speranţa arzătoare a editorilor şi a noastră,

Consiliul de Administraţie al Patrimoniului

„Ellen G. White”, Washington, D.C.

PRIMELE PRINCIPIINoi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşichip al Lui, din slavă în slavă.

Capitolul 1

SURSA ȘI SCOPUL ADEVĂRATEIEDUCAŢIIÎmprieteneşte-te dar cu Dumnezeu!

Ideile noastre despre educaţie au o perspectivă prea îngustă şi ţintesc prea jos.Este nevoie de un orizont mai larg, de o ţintă mai înaltă. Adevărata educaţieînseamnă mai mult decât urmarea unei anumite şcoli. Înseamnă mai multdecât pregătirea pentru viaţa pe care o trăim acum. Ea are de-a face cuîntreaga fiinţă şi durează toată viaţa. Este dezvoltarea armonioasă a puterilorfizice, mentale şi spirituale. Îl pregăteşte pe elev pentru bucuria slujirii înaceastă lume şi pentru bucuria mai înaltă a unei slujiri mai ample în lumeaviitoare.

Sursa unei astfel de educaţii este subliniată de următoarele pasaje dinSfânta Scriptură, care arată către Cel Infinit: în El „sunt ascunse toatecomorile înţelepciunii” (Coloseni 2:3); „sfatul şi priceperea ale Lui sunt” (Iov12:13).

Lumea a avut mari educatori, bărbaţi de mare intelect şi cercetătorineobosiţi, oameni ale căror declaraţii au stimulat gândirea şi au deschiscâmpuri vaste ale cunoaşterii. Aceşti oameni au fost onoraţi ca îndrumători şibinefăcători ai semenilor lor, dar există Cineva care este mai mare decât ei.Putem găsi educatori în toate timpurile, de când există rapoarte omeneşti, însăLumina a existat înainte de ei. După cum luna şi aştrii sistemului nostru solarstrălucesc reflectând lumina soarelui, tot aşa, în măsura în care învăţătura loreste adevărată, marii gânditori ai lumii reflectă razele Soarelui Neprihănirii.Fiecare frântură de gând, fiecare sclipire a minţii vine de la Lumina lumii.

În aceste zile, se spun multe în legătură cu natura şi importanţa „educaţieisuperioare”. Adevărata „educaţie superioară” este cea pe care o dă Domnul,ale căruia sunt „înţelepciunea şi puterea” (Iov 12:13) şi din gura căruia „iesecunoştinţă şi pricepere” (Proverbele 2:6).

Adevărata cunoaştere şi adevărata dezvoltare îşi au sursa în cunoaşterea

lui Dumnezeu, care se face simţită oriîncotro ne-am întoarce, în domeniulfizic, mental sau spiritual, în orice direcţie am privi – în afară de stricăciuneapăcatului. Orice direcţie de cercetare am alege, cu scopul sincer de a ajungela adevăr, venim în contact cu Inteligenţa atotputernică şi nevăzută carelucrează în şi prin toate. Mintea omului este adusă în comuniune cu mintealui Dumnezeu, finitul cu infinitul. Efectul pe care o asemenea comuniune îlare asupra trupului, a minţii şi a sufletului este de nebănuit.

În această comuniune se găseşte cea mai înaltă educaţie, pentru că ea estemetoda de dezvoltare pusă la punct chiar de Dumnezeu. „Împrieteneşte-te darcu Dumnezeu!” (Iov 22:21) este mesajul Său către oameni. Metoda schiţatăîn aceste cuvinte a fost metoda urmată în educaţia tatălui întregii omeniri.Când Adam stătea în Edenul sfânt, în slava bărbăţiei sale neîntinate de păcat,acesta era modul în care îl educa Dumnezeu.

Pentru a înţelege ce cuprinde educaţia, trebuie să luăm în considerare atâtnatura omului, cât şi scopul pe care l-a avut în vedere Dumnezeu atunci cândl-a creat. Trebuie să ţinem cont, de asemenea, de faptul că, în urmacunoaşterii răului, starea omului s-a schimbat, însă, în ciuda acestui lucru,Dumnezeu nu a renunţat la planul lui de a-Şi atinge – chiar şi în acestecondiţii – scopul glorios al educării omenirii.

Când Adam a ieşit din mâinile Creatorului, era asemănător Lui în cepriveşte natura fizică, mentală şi spirituală. „Dumnezeu a făcut pe om dupăchipul Său” (Geneza 1:27), iar scopul Lui a fost ca omul, pe măsură ceînainta în viaţă, să le dezvăluie tot mai mult semenilor lui acest chip – săreflecte din ce în ce mai fidel slava Creatorului. Toate facultăţile lui puteau fidezvoltate; capacitatea şi vigoarea lor trebuiau să crească neîncetat. Pentruexersarea lor, Dumnezeu i-a oferit omului un orizont larg şi un câmp decercetare glorios. Tainele universului vizibil – „minunile Aceluia a căruiştiinţă este desăvârşită” (Iov 37:16) – îl invitau pe om să le studieze. Eramarele lui privilegiu să comunice faţă-n faţă şi de la inimă la inimă cuCreatorul său. Dacă I-ar fi rămas loial lui Dumnezeu, toate acestea ar fi fostale sale pentru totdeauna. De-a lungul veacurilor nesfârşite, omul ar ficontinuat să descopere noi comori ale cunoaşterii şi izvoare proaspete defericire şi ar fi înţeles tot mai clar înţelepciunea, puterea şi iubirea luiDumnezeu. Ar fi împlinit din ce în ce mai mult scopul creării sale şi ar fireflectat din ce în ce mai fidel slava Creatorului.

Aceste lucruri au fost însă pierdute prin neascultare. Prin păcat,

asemănarea cu divinul a fost mânjită şi aproape că a fost ştearsă cudesăvârşire. Puterile fizice ale omului au slăbit, capacităţile sale mentale auscăzut, viziunea sa spirituală s-a înceţoşat. Omul a devenit supus morţii. Cutoate acestea, omenirea nu a fost lăsată pradă deznădejdii. Iubirea şi milainfinită a lui Dumnezeu stau la baza planului de mântuire, aşa că omului i-afost acordată o viaţă întreagă în care să fie pus la probă. Prin lucrarea derăscumpărare, se urmărea refacerea chipului Creatorului în om, readucerea luila starea de perfecţiune în care a fost creat, dezvoltarea trupului, a minţii şi asufletului astfel încât să poată fi împlinit scopul divin avut în vedere lacrearea lui. Acesta este obiectivul educaţiei, marele obiectiv al vieţii.

Iubirea, care stă la baza creaţiei şi a răscumpărării, este baza adevărateieducaţii. Acest lucru este afirmat clar în legea pe care Dumnezeu ne-a dat-odrept călăuză a vieţii. Prima şi cea mai mare poruncă este: „Să iubeşti peDomnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toatăputerea ta şi cu tot cugetul tău” (Luca 10:27).

A-L iubi pe Dumnezeu, Cel Infinit, Cel Omniscient, cu toată puterea, cutoată mintea şi cu toată inima reprezintă cea mai înaltă dezvoltare a tuturorcapacităţilor noastre. Înseamnă o refacere a chipului lui Dumnezeu în toatăfiinţa noastră – trup, minte şi suflet în egală măsură.

Asemenea primei porunci este şi cea de-a doua: „Să iubeşti pe aproapeletău ca pe tine însuţi” (Matei 22:39).

Legea iubirii cere consacrarea trupului, a minţii şi a sufletului în slujba luiDumnezeu şi a semenilor noştri. Iar această slujire, în timp ce ne ajută să fimo binecuvântare pentru ceilalţi, ne aduce şi nouă cele mai mari binecuvântări.Altruismul stă la baza oricărei dezvoltări reale. Printr-o slujire altruistă, nedezvoltăm în gradul cel mai înalt fiecare calitate. Devenim din ce în ce maimult părtaşi ai naturii divine. Devenim potriviţi pentru cer, deoarece primimcerul în inimile noastre.

Întrucât Dumnezeu este sursa adevăratei cunoaşteri, primul obiectiv aleducaţiei este, după cum am văzut deja, să îndrepte mintea către ceea ce ElÎnsuşi descoperă despre Sine. Adam şi Eva au primit cunoştinţe princomuniune directă cu Dumnezeu şi au învăţat despre El prin lucrurile create.Toată creaţia, în desăvârşirea ei originară, era o expresie a gândirii luiDumnezeu. Pentru Adam şi Eva, natura era plină de înţelepciune divină. Însă,prin faptul că a călcat legea divină, omul a încetat să mai înveţe de laDumnezeu prin comuniune directă şi, în mare măsură, nu a mai putut învăţa

nici din lucrurile create. Pământul, stricat şi murdărit de păcat, nu reflectădecât prea puţin slava Creatorului. Este adevărat că lecţiile Sale nu au fostşterse. Pe fiecare pagină din marea carte a creaţiei se poate încă vedea scrisulSău de mână. Natura încă vorbeşte despre Creatorul ei. Totuşi aceste revelaţiisunt parţiale şi nedesăvârşite. Iar în starea noastră căzută, cu puteri diminuateşi viziune spirituală slabă, suntem incapabili să le interpretăm în mod corect.Avem nevoie de revelaţia mai amplă despre Sine pe care Dumnezeu ne-a dat-o în Cuvântul Său scris.

Sfintele Scripturi sunt standardul perfect al adevărului şi, ca atare, artrebui să li se acorde cel mai înalt loc în educaţie. Pentru a obţine o educaţievrednică de acest nume, trebuie să ajungem să-L cunoaştem pe Dumnezeu,Creatorul, şi pe Hristos, Răscumpărătorul, aşa cum sunt Ei revelaţi înCuvântul sacru.

Fiecare om, creat după chipul lui Dumnezeu, este înzestrat cu o putereasemănătoare cu cea a Creatorului – individualitate, capacitatea de a gândi şide a acţiona. Oamenii în care se dezvoltă această putere sunt oameni carepoartă responsabilităţi, care sunt conducători cu iniţiativă şi care au influenţăasupra caracterelor. Rolul adevăratei educaţii este de a dezvolta aceastăputere, de a-i învăţa pe tineri să gândească singuri, nu doar să reflectegândirea altor oameni. În loc să-şi limiteze studiul la ce au spus sau au scrisalţii, elevii să fie îndrumaţi către izvoarele adevărului, către vastele câmpurideschise cercetării în natură şi în revelaţia biblică. Să contemple marilesubiecte ale datoriei şi destinului, şi mintea lor va căpăta vigoare şi amploare.În locul unor persoane educate, dar plăpânde, instituţiile de învăţământ vorforma bărbaţi îndeajuns de puternici pentru a gândi şi a acţiona, bărbaţi caresă fie stăpâni ai împrejurărilor, nu robi ai acestora, bărbaţi care să aibă ominte deschisă, o gândire clară şi curajul de a avea propriile convingeri.

O asemenea educaţie oferă mai mult decât o simplă disciplinare a minţii,mai mult decât o pregătire fizică. Ea întăreşte caracterul, astfel încât adevărulşi integritatea să nu fie sacrificate pentru dorinţe egoiste sau ambiţii lumeşti,şi fortifică mintea împotriva răului. Printr-o astfel de educaţie, individul, înloc să se lase distrus de vreo patimă care-l subjugă, îşi aduce fiecare motiv şifiecare dorinţă în conformitate cu marile principii ale binelui. Când la bazaeducaţiei stă perfecţiunea caracterului lui Dumnezeu, mintea este reînnoită,iar sufletul este recreat după chipul lui Dumnezeu.

Ce educaţie poate fi mai înaltă decât aceasta? Ce o poate egala în valoare?

„Ea nu se dă în schimbul aurului curat, nu se cumpără cântărindu-se cuargint; nu se cântăreşte pe aurul din Ofir, nici pe onixul cel scump, nici pesafir. Nu se poate asemăna cu aurul, nici cu diamantul, nu se poate schimbacu un vas de aur ales. Mărgeanul şi cristalul sunt nimic pe lângă ea:înţelepciunea preţuieşte mai mult decât mărgăritarele” (Iov 28:15-18).

Idealul lui Dumnezeu pentru copiii Săi este mai înalt decât cea mai înaltăgândire omenească. Evlavia – asemănarea cu Dumnezeu – este ţinta caretrebuie atinsă. În faţa elevului se deschide drumul unui progres continuu. Elare de atins un obiectiv, de ajuns la un standard care include tot ce este bun,pur şi nobil. Va avansa cât mai rapid şi cât mai mult posibil în fiecare ramurăa cunoaşterii adevărate. Însă eforturile lui vor fi îndreptate către obiectivecare sunt tot atât de înalte faţă de interesele egoiste şi trecătoare cum suntcerurile faţă de pământ.

Cel care contribuie la împlinirea scopului divin, transmiţându-le tinerilor ocunoaştere a lui Dumnezeu şi modelându-le caracterele după caracterul Său,îndeplineşte o lucrare mare şi nobilă. Trezind în tineri dorinţa de a atingeidealul lui Dumnezeu, el le imprimă o educaţie cât cerurile de înaltă şi câtuniversul de vastă, o educaţie care nu se poate finaliza în această viaţă, ci seva continua în viaţa viitoare, o educaţie care le va asigura elevilor permisul detrecere de la şcoala pregătitoare de aici, de pe pământ, către cea superioară,de sus.

Capitolul 2

ȘCOALA DIN EDENFerice de omul care găseşte înţelepciunea!

Sistemul de educaţie instituit la începutul lumii trebuia să fie un model pentruom de-a lungul timpului. Ca o ilustrare a principiilor sale, în Eden a fostîntemeiată o şcoală-model, căminul primilor noştri părinţi. Grădina Edenuluiera sala de clasă, natura era manualul, Creatorul Însuşi era Profesorul, iarpărinţii familiei omeneşti erau elevii.

Creaţi pentru a fi „chipul şi slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 11:7),Adam şi Eva primiseră înzestrări pe măsura destinului lor măreţ. Cu un corpsuplu şi bine proporţionat, cu trăsături simetrice şi frumoase, cu feţe radiindde sănătate, de bucurie şi de nădejde, în înfăţişarea lor se vedea asemănareacu Creatorul. Dar această asemănare nu se manifesta numai în natura fizică.Fiecare facultate a minţii şi a sufletului reflecta slava Creatorului. Înzestraţicu înalte capacităţi mentale şi spirituale, Adam şi Eva au fost făcuţi numai cupuţin „mai prejos de îngeri” (Evrei 2:7), ca să discearnă nu numai minunăţiileuniversului vizibil, ci să înţeleagă şi responsabilităţile şi obligaţiile morale.

„Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit; şi a pus acolope omul pe care-l întocmise. Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământtot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii înmijlocul grădinii” (Geneza 2:8,9).

Aici, în mijlocul minunatelor scene ale naturii neatinse de păcat, aveau să-şi primească educaţia primii noştri părinţi.

Din interes pentru copiii Săi, Tatăl nostru ceresc S-a ocupat personal deeducaţia lor. Erau adesea vizitaţi de trimişii Lui, îngerii sfinţi, de la careprimeau sfaturi şi învăţături. De multe ori, în timp ce se plimbau prin grădină,în răcoarea zilei, auzeau glasul lui Dumnezeu şi comunicau faţă în faţă cu CelVeşnic. Gândurile Lui faţă de ei erau „gânduri de pace, şi nu de nenorocire”(Ieremia 29:11). Scopul Lui suprem era binele lor.

Lui Adam şi Evei le-a fost încredinţată grădina „ca s-o lucreze şi s-opăzească” (Geneza 2:15). Deşi, prin tot ceea ce le punea la dispoziţie

Proprietarul întregului univers, erau bogaţi, ei nu trebuiau să trândăvească.Dumnezeu le-a dat o ocupaţie utilă, şi aceasta ca o binecuvântare, pentru a-şiîntări corpurile, pentru a-şi lărgi gândirea şi pentru a-şi dezvolta caracterul.

Cartea naturii, care îşi desfăşura lecţiile vii înaintea lor, era o inepuizabilăsursă de învăţăminte şi desfătare. Pe fiecare frunză din pădure şi pe fiecarepiatră din munţi, pe fiecare stea strălucitoare, pe pământ, pe mare şi pe cer, era scris numele luiDumnezeu. Locuitorii din Eden interacţionau atât cu creaţia animată, cât şi cucea inanimată – cu frunzele, cu florile, cu copacii şi cu orice făptură, de laleviatanul din ape până la particula minusculă din raza de soare –, învăţând dela fiecare secretele vieţii sale. Slava Dumnezeului din ceruri, lumile fărănumăr în rotaţiile lor ordonate, „plutirea norilor” (Iov 37:16), tainele luminiişi ale sunetului, ale zilei şi ale nopţii – toate erau materii de studiu ale elevilorprimei şcoli de pe pământ.

Creatorul infinit a toate câte sunt le-a prezentat legile şi modul defuncţionare a naturii, precum şi marile principii ale adevărului careguvernează universul spiritual. Puterile lor mentale şi spirituale s-au dezvoltatîn „lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4:6), iar aceasta le-aadus cele mai înalte satisfacţii ale existenţei lor sfinte.

Aşa cum ieşise din mâna Creatorului, nu numai Grădina Edenului, ciîntregul pământ era deosebit de frumos. Nicio urmă de păcat, nicio umbră amorţii nu mânjea superba creaţie. „Măreţia Lui acoper[ea] cerurile şi slavaLui umple[a] pământul” (Habacuc 3:3), „stelele dimineţii izbucneau încântări de bucurie şi (…) toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie”(Iov 38:7). Pământul era, astfel, un simbol potrivit pentru Cel care este „plinde bunătate şi credincioşie” (Exodul 34:6), un studiu adecvat pentru cei carefuseseră creaţi după chipul Său. Grădina Edenului era o reprezentareminiaturală a ceea ce avea în plan Dumnezeu pentru întregul pământ, iarscopul Său era ca, pe măsură ce familia omenească avea să crească la număr,oamenii să-şi întemeieze alte cămine şi şcoli asemenea celei pe care le-odăruise El. În acest fel, de-a lungul timpului, întregul pământ ar fi ajuns plinde cămine şi şcoli în care să fie studiate cuvintele şi acţiunile lui Dumnezeu şiîn care elevii să devină capabili să reflecte, de-a lungul veacurilor fără număr,din ce în ce mai deplin lumina cunoaşterii slavei Sale.

Capitolul 3

CUNOAȘTEREA BINELUI ȘI ARĂULUIFiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, inima lor fără pricepere s-a întunecat.

Deşi au fost creaţi nevinovaţi şi sfinţi, primii noştri părinţi nu au fost concepuţifără posibilitatea de a greşi. Dumnezeu ar fi putut să-i creeze fără capacitateade a călca cerinţele Lui, dar în cazul acesta nu ar mai fi existat o dezvoltare acaracterului. Slujirea lor nu ar fi fost de bunăvoie, ci forţată. De aceea, El le-adat puterea de a alege – puterea de a asculta sau nu. Înainte de a le oferi pedeplin binecuvântările pe care intenţiona să li le ofere, iubirea şi loialitateatrebuiau să le fie testate.

În Grădina Edenului se afla „pomul cunoştinţei binelui şi răului. (…)Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: «Poţi să mănânci, dupăplăcere, din orice pom din grădină, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răuluisă nu mănânci»” (Geneza 2:9,17). Dumnezeu dorea ca Adam şi Eva să nucunoască răul. El le dăduse ocazia să cunoască din belşug binele, dar îi iubeaprea mult ca să-i lase să cunoască şi răul – păcatul şi consecinţele sale, trudazdrobitoare, grijile insuportabile, dezamăgirile şi suferinţa, durerea şimoartea.

În timp ce Dumnezeu căuta binele omului, Satana urmărea ruina lui. CândEva, neţinând cont de avertismentul Domnului cu privire la pomul interzis, s-a aventurat în apropierea lui, a intrat în contact cu vrăjmaşul ei. Odată stârniteinteresul şi curiozitatea, Satana a început să nege cuvântul lui Dumnezeu şi săsemene în Eva neîncredere în înţelepciunea şi bunătatea Lui. Când ea i-a spuscă, în privinţa pomului cunoştinţei binelui şi răului, „Dumnezeu a zis: «Să numâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi»”, ispititorul arăspuns: „Hotărât că nu veţi muri, dar Dumnezeu ştie că, în ziua în care veţimânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscândbinele şi răul” (Geneza 3:3-5).

Satana a dorit să pară că această cunoaştere a binelui amestecat cu răul arfi o binecuvântare şi că, interzicându-le să ia din fructul pomului, Dumnezeuîi priva de un mare bine. El a insistat că Dumnezeu le interzisese să-l gustedin pricina proprietăţilor lui extraordinare de a da înţelepciune şi putere, că Elcăuta astfel să-i împiedice să se dezvolte deplin şi să descopere o fericire maimare. A declarat că el mâncase din fructul interzis şi, ca urmare, dobândisecapacitatea de a vorbi, iar ei, dacă ar fi mâncat, ar fi atins un nivel superior alexistenţei şi li s-ar fi deschis un orizont mai larg al cunoaşterii.

Satana a pretins că numai consecinţe pozitive au decurs din faptul că amâncat din fructul oprit, însă nu a lăsat să se înţeleagă şi că, deoareceîncălcase porunca divină, fusese alungat din cer. Erau numai minciuni, însăascunse atât de bine sub aparenţa adevărului, încât Eva, ameţită, măgulită şiademenită, nu şi-a dat seama de înşelăciunea căreia îi căzuse pradă. A poftitceea ce Dumnezeu interzisese şi s-a îndoit de înţelepciunea Sa. A dat la oparte credinţa, cheia cunoaşterii.

„Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi căpomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui şi amâncat” [Geneza 3:6, n.r.].

Fructul era o încântare pentru simţuri şi, pe măsură ce mânca din el, păreacă simte o putere înviorătoare şi se vedea păşind într-un stadiu superior alexistenţei. Călcătoare a poruncii acum, Eva însăşi a devenit ispititoareasoţului ei, „şi bărbatul a mâncat şi el” (Geneza 3:6).

„Vi se vor deschide ochii”, spusese vrăjmaşul, „şi veţi fi ca Dumnezeu,cunoscând binele şi răul” (Geneza 3:5). Într-adevăr, ochii li se deschiseseră,dar cât de tristă era această nouă experienţă! Cei doi, călcând porunca, nucâştigaseră nimic altceva decât cunoaşterea răului şi blestemul păcatului.Fructul în sine nu conţinea nimic otrăvitor, iar păcatul nu consta doar încedarea în faţa apetitului. Ceea ce a făcut din părinţii noştri nişte păcătoşi afost faptul că nu avuseseră încredere în bunătatea lui Dumnezeu şi în cuvântulSău şi că Îi respinseseră autoritatea. Acest lucru a adus în lume cunoaşterearăului şi a deschis uşa tuturor felurilor de minciuni şi de erezii.

Omul a pierdut tot pentru că a ales să asculte mai degrabă de amăgitordecât de Acela care este Adevărul, singurul care are înţelepciunea.Amestecând răul cu binele, mintea omului a devenit confuză, iar puterile salementale şi spirituale – amorţite. El nu mai putea să aprecieze binele pe careDumnezeu îl revărsase din abundenţă.

Adam şi Eva aleseseră să cunoască răul şi, dacă aveau să-şi recâştigevreodată poziţia pe care o pierduseră, urmau să o facă în condiţiilenefavorabile pe care ei înşişi le aduseseră asupra lor. Nu mai aveau voie sălocuiască în Eden, căci, în desăvârşirea lui, acesta nu le mai putea oferilecţiile pe care, acum, era esenţial ca ei să le înveţe. Cu o tristeţe de nedescris,şi-au luat rămas-bun de la ambianţa minunată în care trăiseră până atunci şiau mers să locuiască pe pământ, unde se afla blestemul păcatului.

Lui Adam, Dumnezeu i-a spus: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei taleşi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: «Să nu mănânci deloc dinel», blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţihrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânciiarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea până te veiîntoarce în pământ, căci din el ai fost luat, căci ţărână eşti şi în ţărână te veiîntoarce” (Geneza 3:17-19).

Cu toate că pământul era lovit de blestem, natura rămânea încă manualulomului. Acum nu mai putea ilustra doar bunătatea, căci răul era prezentpretutindeni, întinând pământul, aerul şi marea cu atingerea lui murdară.Acolo unde, cândva, nu era înscris decât caracterul lui Dumnezeu –cunoaşterea binelui –, acum era gravat şi caracterul lui Satana – cunoaşterearăului. Natura, care descoperea acum cunoştinţa binelui şi a răului, trebuia săfie continuu o avertizare pentru om cu privire la rezultatele păcatului.

În florile ofilite şi în frunzele căzute, Adam şi partenera lui de viaţă auvăzut primele semne ale degenerării. Au înţeles acum cu claritate adevărulbrutal că orice lucru viu trebuie să moară. Chiar şi aerul, de care depindeaviaţa lor, purta seminţele morţii.

De asemenea, natura le reamintea neîncetat de stăpânirea pe care opierduseră. Printre făpturile inferioare, Adam fusese împărat şi, cât timp Îifusese loial lui Dumnezeu, toată natura îi recunoscuse autoritatea. Însă, cânda păcătuit, a pierdut această autoritate. Spiritul de răzvrătire, căruia chiar el îideschisese uşa, s-a extins în tot regnul animal. Astfel, nu doar viaţa omului, cişi firea animalelor, copacii din pădure, iarba câmpului, însuşi aerul pe care-lrespira, toate spuneau lecţia tristă a cunoştinţei răului.

Însă omul nu a fost lăsat pradă consecinţelor răului pe care-l alesese. Însentinţa pronunţată în dreptul lui Satana se făcea referire la o răscumpărare.„Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie”, a spus Dumnezeu, „între sămânţata şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul”

(Geneza 3:15).Această sentinţă, rostită în auzul primilor noştri părinţi, era pentru ei o

promisiune. Înainte să audă de spini şi de pălămidă, de truda şi de suferinţade care urmau să aibă parte sau de ţărâna în care trebuiau să se întoarcă, ei auauzit cuvinte care le-au dat speranţă. Tot ce fusese pierdut atunci când aucedat în faţa lui Satana putea fi recâştigat prin Hristos.

Această promisiune ne-o repetă natura şi nouă. Deşi mânjită de păcat, eanu vorbeşte doar despre creaţie, ci şi despre răscumpărare. Cu toate căpământul stă ca mărturie a blestemului prin semnele evidente de degradare,este încă bogat în dovezi ale puterii dătătoare de viaţă. Copacii îşi dezbracăpodoaba numai pentru a se înveşmânta cu un frunziş mai proaspăt, florile morpentru ca apoi să renască într-o nouă frumuseţe şi, în fiecare manifestare aputerii creatoare, ni se oferă asigurarea că putem fi creaţi din nou în acea„neprihănire şi sfinţenie pe care le dă adevărul” (Efeseni 4:24). În acest fel,chiar lucrurile din natură şi modul în care funcţionează ele – lucruri care neaduc atât de viu aminte de marea noastră pierdere – devin pentru noimesageri ai speranţei.

Oriunde se întinde răul, se face auzită şi vocea Tatălui nostruîndemnându-Şi copiii să vadă în consecinţele acestuia natura păcatului,avertizându-i să părăsească răul şi invitându-i să îmbrăţişeze binele.

Capitolul 4

RELAŢIA DINTRE EDUCAŢIE ȘI RĂSCUMPĂRARELumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui IisusHristos.

Păcatul l-a izolat pe om de Dumnezeu. Dacă nu ar fi existat planul derăscumpărare, partea omului ar fi fost despărţirea veşnică de Dumnezeu,întunericul unei nopţi fără sfârşit. Comuniunea cu Dumnezeu a fost din noufăcută posibilă prin jertfa Mântuitorului. Nu ne putem înfăţişa înaintea luiDumnezeu în persoană – în păcat fiind, nu-I putem vedea faţa –, dar putemsă-L privim şi să avem o relaţie strânsă cu El prin Iisus, Mântuitorul.„Lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu” este descoperită „pe faţa lui IisusHristos” (2 Corinteni 4:6). Dumnezeu este „în Hristos, împăcând lumea cuSine” (2 Corinteni 5:19).

„Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr”(Ioan 1:14). „În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1:4).

Viaţa şi moartea lui Hristos, preţul plătit pentru răscumpărarea noastră, nusunt pentru noi doar promisiunea şi garanţia vieţii, doar mijlocul prin care sevor redeschide înaintea noastră comorile înţelepciunii, ci sunt o revelare maiamplă şi mai înaltă a caracterului Său decât cea de care au avut parte părinţiinoştri sfinţi în Eden.

Şi, în timp ce Hristos deschide cerul pentru oameni, viaţa pe care El oîmparte deschide inimile oamenilor către cer. Păcatul nu numai că ne despartede Dumnezeu, ci şi distruge în sufletul omenesc dorinţa şi capacitatea de a-Lcunoaşte. Misiunea lui Hristos este aceea de a distruge toată lucrarea răului.El are puterea de a înviora şi de a reface facultăţile paralizate de păcat alesufletului, mintea întunecată şi voinţa pervertită. El deschide pentru noicomorile universului şi tot de la El vine puterea de a le observa şi de a ni leînsuşi.

Hristos este „adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în

lume” (Ioan 1:9). După cum fiecare om îşi are viaţa prin Hristos, tot aşa, prinEl, fiecare suflet primeşte razele luminii divine. În fiecare inimă există nunumai putere intelectuală, ci şi putere spirituală, o percepţie a ceea ce estedrept, o dorinţă după bine. Însă împotriva acestor principii se luptă o putereopusă. Rezultatul muşcării din fructul pomului cunoştinţei binelui şi răului seobservă în experienţa fiecărui om. În firea fiecăruia există o înclinaţie sprerău, o putere căreia, fără ajutor, nu i se poate împotrivi. Pentru a ţine pieptacestei forţe, pentru a atinge acel ideal pe care, în adâncul sufletului, îlacceptă ca fiind singurul vrednic de atins, omul nu poate găsi ajutor decâtîntr-o singură putere – Hristos. Cea mai mare nevoie a omului este săcoopereze cu această putere. Nu ar trebui oare ca această cooperare să fie celmai înalt obiectiv în toate eforturile educaţionale?

Adevăratul educator nu se mulţumeşte cu o lucrare de mâna a doua. El nuse mulţumeşte să-şi îndrume elevii către un standard sub nivelul celui maiînalt standard pe care ei ar putea să-l atingă. El nu se poate mulţumi să leofere numai cunoştinţe tehnice, să facă din ei doar nişte contabili isteţi, nişteartizani pricepuţi sau nişte afacerişti de succes. Ambiţia lui este să le inspireprincipiile adevărului, supunerii, onoarei, integrităţii şi purităţii, principii careîi vor face să fie o influenţă pozitivă în societate, ajutând la stabilitatea şi laînnobilarea ei. Însă, mai presus de orice, el doreşte ca ei să înveţe marealecţie a vieţii – o slujire altruistă.

Aceste principii devin o putere vie care modelează caracterul prin faptulcă ajută sufletul să-L întâlnească pe Hristos şi să accepte înţelepciunea Sadrept călăuză şi puterea Sa drept forţă a inimii şi a vieţii. Odată formatăaceastă uniune, elevul găseşte izvorul înţelepciunii şi dispune de puterea de a-şi împlini cele mai nobile idealuri. I se deschid oportunităţile celei mai înalteeducaţii pentru viaţa aceasta şi, prin pregătirea pe care o obţine aici, se înscriepe drumul al cărui punct final este veşnicia.

În sensul cel mai înalt, educaţia şi răscumpărarea sunt una, pentru că, înambele, „nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şicare este Iisus Hristos” (1 Corinteni 3:11).

„Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El” (Coloseni1:19).

Chiar dacă acum trăim în alte condiţii, adevărata educaţie este încă înconformitate cu planul Creatorului, planul şcolii din Eden. Adam şi Eva erauînvăţaţi de Dumnezeu în mod direct, iar noi privim lumina cunoştinţei slavei

Sale pe faţa lui Hristos.Marile principii ale educaţiei sunt neschimbate, „întărite pentru veşnicie”

(Psalmii 111:8), căci ele sunt principiile caracterului lui Dumnezeu.Principalul efort al educatorului şi obiectivul său constant ar trebui să fieacela de a-l ajuta pe elev să înţeleagă aceste principii şi să caute să aibă acearelaţie cu Hristos care să le confere acestora forţă în viaţa lui. Educatorul careacceptă acest scop este, într-adevăr, unul care cooperează cu Hristos, uncolaborator al lui Dumnezeu.

ILUSTRĂRI ALE PRINCIPIILORŞi tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învăţătura noastră.

Capitolul 5

EDUCAŢIA ISRAELIŢILORAşa a călăuzit Domnul singur pe poporul Său, l-a îngrijit şi l-a păzit ca pe lumina ochiului Lui.

Sistemul de educaţie instituit în Eden avea în centru familia. Adam a fost „fiullui Dumnezeu” (Luca 3:38), iar copiii Celui Preaînalt au primit învăţătură dela Tatăl lor. Şcoala lor era o şcoală de familie în adevăratul sens alcuvântului,.

În planul divin de educaţie, aşa cum a fost el adaptat la starea omului dupăcăderea în păcat, Hristos este reprezentantul Tatălui, veriga de legătură dintreDumnezeu şi om. El este marele Învăţător al omenirii şi El a stabilit căoamenii vor fi reprezentanţii Săi. Familia este şcoala, iar părinţii – profesorii.

Educaţia centrată în jurul familiei a fost tipul de educaţie predominant învremea patriarhilor. În şcolile astfel instituite, Dumnezeu a oferit cele maifavorabile condiţii pentru dezvoltarea caracterului. Oamenii care I-au urmatîndemnurile respectau încă planul de viaţă pe care El îl stabilise la început.Cei care s-au îndepărtat de El şi-au construit metropole şi, strângându-se înele, s-au fălit cu splendoarea, luxul şi viciul care fac din oraşele de astăzimândria lumii, dar şi blestemul ei. Însă oamenii care au rămas fideliprincipiilor date de Dumnezeu s-au aşezat în zone de câmpie şi de munte. Ei munceau pământulşi aveau turme şi cirezi, iar în mijlocul acestei vieţi libere şi independente, cuoportunităţile de muncă, studiu şi meditaţie pe care ea li le oferea, aceştioameni învăţau despre Dumnezeu şi le vorbeau copiilor despre lucrările şicăile Sale.

Aceasta a fost metoda de educaţie pe care Dumnezeu a dorit s-o instituieîn Israel. Însă, când au ieşit din Egipt, foarte puţini dintre israeliţi eraupregătiţi să colaboreze cu El la educarea copiilor lor. Părinţii înşişi aveaunevoie să fie educaţi şi disciplinaţi. Victime ale unei robii de-o viaţă, erauignoranţi, nepricepuţi şi degradaţi. Cunoşteau foarte puţine despre Dumnezeuşi aveau puţină credinţă în El. Doctrine false creaseră confuzie în mintea lor,

iar contactul îndelungat cu păgânismul îi stricase. Dumnezeu dorea să-i ridicela un nivel moral superior şi, în acest scop, a căutat să-i ajute să-L cunoască.

Prin toate procedeele pe care le-a folosit cu acest popor care rătăcea prindeşert – faptul că i-a purtat încoace şi încolo, că i-a expus la foame, sete,oboseală şi pericole din partea duşmanilor păgâni şi că Şi-a manifestatprovidenţa, intervenind pentru a-i scăpa –, Dumnezeu căuta să le întăreascăcredinţa, arătându-le puterea care acţiona neîncetat pentru binele lor. Şi, dupăce avea să-i înveţe să se încreadă în iubirea şi în puterea Sa, scopul Lui era săle pună înainte, sub forma preceptelor legii Sale, standardul caracterului pecare, prin harul Său, dorea ca ei să-l atingă.

Israeliţii au primit lecţii preţioase în timpul popasului lor de la munteleSinai. A fost o perioadă de pregătire specială pentru a intra în posesiaCanaanului. Iar împrejurimile de aici erau potrivite pentru împlinirea scopuluilui Dumnezeu. Pe vârful Sinaiului, umbrind câmpia unde oamenii îşiîntinseseră corturile, se sprijinea stâlpul de nor care le fusese călăuză încălătorie. Ca stâlp de foc noaptea, îi asigura de protecţia divină; şi, în timp cedormeau duşi, pâinea din cer se aşternea uşor peste tabără. Pretutindeni în jur,înălţimi ameţitoare şi colţuroase vorbeau, în solemna lor măreţie, despreveşnicia şi maiestatea lui Dumnezeu. Omul îşi dădea seama de ignoranţa şislăbiciunea lui în prezenţa Aceluia care „a cântărit munţii cu cântarul şidealurile cu cumpăna” (Isaia 40:12). Aici, manifestându-Şi slava, Dumnezeua căutat să le imprime israeliţilor în minte sfinţenia caracterului şi a cerinţelorSale şi vinovăţia copleşitoare pentru neascultare.

Ei însă nu s-au grăbit să înveţe lecţia. Obişnuiţi, ca în Egipt, cureprezentări fizice ale Divinităţii, şi acestea degradante, le era greu săconceapă existenţa sau caracterul Celui Nevăzut. Fiindu-I milă de slăbiciunealor, Dumnezeu le-a dat un simbol al prezenţei Sale. „Să-Mi facă un locaşsfânt”, a spus Domnul, „şi Eu voi locui în mijlocul lor” (Exodul 25:8).

Pentru construirea sanctuarului ca locuinţă a lui Dumnezeu, lui Moise i s-au dat instrucţiuni să facă toate lucrurile după modelul celor din ceruri.Dumnezeu l-a chemat pe munte şi i-a arătat lucrurile cereşti, iar tabernaculul,cu tot ce ţinea de el, a fost lucrat după cele văzute acolo.

Aşadar, Dumnezeu le-a dezvăluit israeliţilor, în mijlocul cărora dorea sălocuiască, idealul Său glorios despre cum ar trebui să fie un caracter. Modelulle-a fost arătat pe muntele Sinai, când a fost dată legea şi când Dumnezeu atrecut prin faţa lui Moise şi a strigat: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu

plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie”(Exodul 34:6).

Ei însă nu aveau în ei înşişi nicio putere pentru a atinge acest ideal.Revelaţia de la Sinai nu putea decât să-i conştientizeze de nevoia şi deneputinţa lor. O altă lecţie urma să-i înveţe tabernaculul, prin sistemuljertfelor – lecţia iertării păcatului şi a puterii de a duce o viaţă de ascultare, cuajutorul Mântuitorului.

Prin Hristos avea să se împlinească scopul al cărui simbol era tabernaculul– o construcţie plină de slavă, cu pereţi de aur strălucitor care reflectau toatenuanţele curcubeului pe perdelele brodate cu heruvimi, cu fumul tămâii arseneîncetat ajungând în fiecare ungher, cu preoţi înveşmântaţi într-un alb fără pată, adăpostind, în misterul încăperii interioare, deasupratronului îndurării, între chipurile îngerilor plecaţi în închinare, slava CeluiPreasfânt. În toate acestea, Dumnezeu dorea ca poporul Său să întrevadăscopul pe care El îl avea pentru sufletul omenesc. Acelaşi scop a fost enunţat,după mult timp, de apostolul Pavel, care declara, sub influenţa Duhului Sfânt:„Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeulocuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl vanimici Dumnezeu, căci templul lui Dumnezeu este sfânt şi aşa sunteţi voi” (1Corinteni 3:16,17).

Israeliţii au avut marele privilegiu şi marea onoare de a construisanctuarul, dar această favoare de care s-au bucurat era însoţită de oresponsabilitate la fel de mare. O astfel de construcţie de o splendoare fărăegal, care necesita cele mai scumpe materiale şi un talent artistic excepţional,trebuia înălţată în pustie, de un popor abia ieşit din sclavie. Părea o sarcinăcopleşitoare. Dar Acela care concepuse planul de construcţie a promis săcoopereze cu constructorii. „Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: «Să ştii căam ales pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda. L-amumplut cu Duhul lui Dumnezeu, i-am dat un duh de înţelepciune, pricepere şiştiinţă pentru tot felul de lucrări. (…) Şi iată că i-am dat ca ajutor pe Oholiab,fiul lui Ahisamac, din seminţia lui Dan. Am dat pricepere în mintea tuturorcelor ce sunt iscusiţi, ca să facă tot ce ţi-am poruncit»” (Exodul 31:1-6).

Acolo, în pustie, era o adevărată şcoală de arte şi meserii, în care oameniiînvăţau chiar de la Hristos şi îngerii Săi!

Toţi trebuiau să coopereze la construirea sanctuarului şi la mobilarea lui.Exista de lucru şi pentru minte, şi pentru mâini. Era nevoie de o mulţime de

materiale şi toţi au fost invitaţi să contribuie, fiecare după cum îl lăsa inima.Astfel, prin muncă şi dăruire, ei învăţau să coopereze cu Dumnezeu şi unii

cu alţii. Iar această cooperare nu trebuia să se limiteze doar la construireasanctuarului, ci trebuia să se extindă şi la procesul de zidire a clădiriispirituale – templul lui Dumnezeu din suflet.

Lecţiile necesare pentru pregătirea şi disciplinarea lor lefuseseră date decând au ieşit din Egipt. Chiar înainte de a părăsi ţara în care fuseseră robi,israeliţii se organizaseră, temporar, în cete, fiecăreia fiindu-i repartizat unconducător. La Sinai, aranjamentele organizatorice au fost finalizate. Ordineaatât de izbitor manifestată în toate lucrările lui Dumnezeu se vedea şi încomunitatea israeliţilor. Dumnezeu era centrul autorităţii şi al guvernării.Moise, ca reprezentant al Său, avea sarcina de a pune în aplicare legile înnumele Său. Urma consiliul celor şaptezeci, apoi preoţii şi conducătorii, iar,sub aceştia, „căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii pestecincizeci şi căpetenii peste zece” (Numeri 11:16,17; Deuteronomul 1:15) şi,în sfârşit, dregători cu îndatoriri speciale. Tabăra era aşezată într-o ordineperfectă, având în centru tabernaculul, locuinţa lui Dumnezeu, şi, în jurulacestuia, corturile preoţilor şi ale leviţilor. Pe margine, fiecare trib era aşezatlângă propriul steag.

Au fost stabilite reguli sanitare stricte. Ele le-au fost impuse israeliţilor nudoar din considerente de sănătate, ci şi ca o condiţie pentru ca prezenţa CeluiPreasfânt să rămână în mijlocul lor. Prin autoritate divină, Moise le-a spus:„Domnul, Dumnezeul tău, merge în mijlocul taberei tale ca să te ocrotească(…); tabăra ta va trebui deci să fie sfântă” (Deuteronomul 23:14).

Educaţia israeliţilor privea toate obiceiurile lor. Tot ce ţinea de sănătatealor făcea obiectul grijii lui Dumnezeu şi intra în sfera de acţiune a legiidivine. Dumnezeu a căutat binele lor chiar şi atunci când S-a îngrijit demâncarea lor. Mana cu care i-a hrănit în pustie era de aşa natură, încât să lesporească puterea fizică, mentală şi morală. Cu toate că foarte mulţi dintre eis-au răzvrătit împotriva restricţiilor alimentare care le fuseseră impuse şitânjeau să se întoarcă la zilele când, spuneau ei, „şedeam lângă oalele noastrecu carne, când mâncam pâine de ne săturam” (Exodul 16:3), Dumnezeu le-ademonstrat, cu dovezi care nu putea fi negate, că alegerea pe care o luase îndreptul lor fusese înţeleaptă. În ciuda greutăţilor vieţii din pustie, niciunul dinei nu era anemic.

În toate călătoriile lor, în faţă trebuia să meargă chivotul legământului,

care conţinea legea lui Dumnezeu. Locul în care urmau să-şi aşeze tabăra eraindicat prin coborârea stâlpului de nor. Cât timp norul rămânea deasupratabernaculului, ei rămâneau pe loc. Când se ridica, îşi reluau călătoria. Atâtoprirea, cât şi plecarea erau marcate de o invocaţie solemnă.„Când porneachivotul, Moise zicea: «Scoală-Te, Doamne, ca să se împrăştie vrăjmaşii Tăişi să fugă dinaintea Feţei Tale cei ce Te urăsc!» Iar când îl aşezau, zicea:«Întoarce-Te, Doamne, la zecile de mii ale miilor lui Israel!»” (Numeri10:35,36).

Pe tot parcursul călătoriei lor prin pustie, multe lecţii preţioase le-au fostîntipărite în minte prin intermediul cântărilor. Când Dumnezeu i-a salvat dearmata faraonului, toată mulţimea israeliţilor s-a unit într-un cântec de triumf.Refrenul voios a răsunat până departe în deşert şi peste undele mării, iarmunţii au purtat mai departe ecoul cuvintelor de laudă: „Cântaţi Domnului,căci Şi-a arătat slava” (Exodul 15:21).

Acest cântec a fost repetat de multe ori în timpul călătoriei, înviorândinimile şi aprinzând credinţa peregrinilor. Din poruncă divină, cântărileexprimau legea dată pe Sinai, cu promisiuni ale favorii divine şi amintireaeliberării Sale minunate, şi erau acompaniate de instrumente, oamenii ţinândpasul în timp ce vocile li se uneau în laudă.

În acest fel, mintea nu se mai gândea la greutăţile drumului, spiritulimpetuos se calma, principiile adevărului se consolidau în memorie, iarcredinţa se întărea. Astfel de acţiuni în comun cultivau ordinea şi unitatea, iaroamenii dezvoltau o legătură mai strânsă cu Dumnezeu şi unii cu alţii.

Despre modul în care a lucrat Dumnezeu cu israeliţii întimpul celor 40 deani de peregrinare prin pustie, Moise declara:

„Ca să te smerească şi să te încerce, ca să-ţi cunoască pornirile inimii şi săvadă dacă ai să păzeşti sau nu poruncile Lui, (…) Domnul, Dumnezeul tău, temustră cum mustră un om pe copilul lui” (Deuteronomul 8:2,5).

„El l-a găsit într-un ţinut pustiu, într-o singurătate plină de urleteînfricoşate; l-a înconjurat, l-a îngrijit şi l-a păzit ca pe lumina ochiului Lui. Cavulturul care îşi scutură cuibul, zboară deasupra puilor, îşi întinde aripile, îi iaşi-i poartă pe penele lui, aşa a călăuzit Domnul singur pe poporul Său şi nuera niciun dumnezeu străin cu El” (Deuteronomul 32:10-12).

„Căci Şi-a adus aminte de cuvântul Lui cel sfânt şi de robul Său Avraam.A scos pe poporul Său cu veselie, pe aleşii Săi înmijlocul strigătelor debucurie. Le-a dat pământurile neamurilor şi au pus stăpânire pe rodul muncii

popoarelor, ca să păzească poruncile Lui şi să ţină legile Lui” (Psalmii105:42-45).

Dumnezeu le-a pus la dispoziţie israeliţilor toate avantajele şi privilegiile,astfel încât ei să ajungă să fie o cinste la adresa numelui Său şi obinecuvântare pentru naţiunile din jur. Dacă aveau să asculte, promisiunea luiDumnezeu era că le „va da asupra tuturor neamurilor pe care le-a făcutîntâietate în slavă, în faimă şi în măreţie” (Deuteronomul 26:19).

„Toate popoarele”, a spus El, „vor vedea că tu porţi numele Domnului şise vor teme de tine” (Deuteronomul 28:10).

Naţiunile care aveau să audă toate aceste porunci aveau să spună: „Acestneam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput” (Deuteronomul 4:6).

În legile date israeliţilor, se regăseau instrucţiuni explicite cu privire laeducaţie. Dumnezeu i Se descoperise lui Moise, pe Sinai, ca „un Dumnezeuplin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie”(Exodul 34:6). Trebuia ca taţii şi mamele din Israel să-i înveţe pe copiii loraceste principii cuprinse în legea Sa. Din poruncă divină, Moise le-a spus: „Şiporuncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreştiîn mintea copiilor tăi şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca încălătorie, când te vei culca şi când te vei scula” (Deuteronomul 6:6,7).

Însă aceste lucruri nu trebuiau predate ca o teorie seacă. Cei care urmausă-i înveţe pe alţii adevărul trebuiau să-i pună în practică principiile ei înşişi.Aveau să-i impresioneze pe cei din jur numai reflectând caracterul luiDumnezeu în propriile vieţi prin corectitudinea, nobleţea şi lipsa lor deegoism.

Adevărata educaţie nu înseamnă a impune sfaturi şi învăţături unei minţinepregătite şi nereceptive. Puterile mentale trebuie trezite, iar interesul,stimulat. Pentru aceasta, avem la dispoziţie metoda de predare a luiDumnezeu. Cel care a creat mintea şi i-a stabilit legile S-a îngrijit ca ea să sedezvolte în conformitate cu acestea. Prin intermediul căminului şi alsanctuarului, prin natură şi prin artă, prin muncă şi sărbători, prin clădiri sacreşi pietre comemorative, prin metode, ritualuri şi simboluri fără număr,Dumnezeu le-a dat israeliţilor lecţii care să-I ilustreze principiile şi săpăstreze amintirea faptelor Lui minunate. Pe măsură ce se puneau întrebări,răspunsurile date se întipăreau în minte şi în inimă.

În toate detaliile educaţiei poporului ales, se vede clar că o viaţă care Îl areîn centru pe Dumnezeu este o viaţă completă. Orice nevoie sădită în om, El

caută să o împlinească; orice facultate pusă în om, El caută să o dezvolte.Dumnezeu, Autorul oricărui lucru frumos, El Însuşi un iubitor al

frumosului, a avut grijă să satisfacă în copiii Săi iubirea de frumos. A luatmăsuri, de asemenea, pentru împlinirea nevoilor lor sociale prin relaţiiamabile şi devotate, care cultivă în om compasiunea şi care luminează şiîndulcesc viaţa.

Ca mijloc de educaţie pentru israeliţi, un loc important îl ocupausărbătorile. În viaţa de zi cu zi, familia era atât şcoală, cât şi biserică, părinţiiînvăţându-i pe copii atât în domeniul laic, cât şi în cel religios. De trei ori pean însă, erau stabilite perioade de comuniune şi închinare publică. Acesteadunări s-au ţinut mai întâi la Silo, apoi la Ierusalim. Nu era obligatorie decâtprezenţa taţilor şi a fiilor, dar nimeni nu dorea să piardă aceste ocazii şi, pecât posibil, participau toţi membrii familiei şi, împreună cu ei, bucurându-sede ospitalitatea lor, participau şi străinii, leviţii şi săracii.

Călătoria la Ierusalim, în stilul simplu, patriarhal, înconjuraţi defrumuseţea primăverii, de bogăţia verii sau de recoltele coapte ale toamnei,era o încântare pentru toţi. De la bătrânii cu părul nins până la copilaşi,fiecare venea cu darul său de recunoştinţă ca să se întâlnească cu Dumnezeuîn locaşul Său cel sfânt. În timpul călătoriei, copiilor li se povesteauexperienţele trecutului, povestiri pe care şi tinerii, şi vârstnicii încă le iubeauatât de mult. Se intonau cântecele care le învioraseră peregrinarea prin pustie.Poruncile lui Dumnezeu erau transpuse pe melodii şi, însoţite de influenţabinecuvântată a naturii şi a unor relaţii pline de amabilitate, erau fixate pentrutotdeauna în memoria multor copii şi tineri.

La Ierusalim luau parte la ceremoniile slujbei pascale: adunarea de seară,bărbaţii cu mijlocul încins, cu încălţămintea în picioare şi cu toiagul în mână,masa luată în grabă, mielul, pâinea nedospită şi ierburile amare şirepovestirea, într-o tăcere solemnă, a scenelor cu sângele vărsat, îngerul careadusese moartea şi ieşirea grandioasă din ţara robiei. Toate acestea erau deaşa natură, încât să stârnească imaginaţia şi să impresioneze inima.

Sărbătoarea Corturilor, sau serbarea recoltei – cu darurile aduse dinroadele livezii sau ale câmpului, cu ritualul de a locui, pentru o săptămână, încolibe din frunze, cu adunările ei, cu serviciul comemorativ sacru şigeneroasa ospitalitate faţă de slujitorii lui Dumnezeu, leviţii care slujeau însanctuar, şi faţă de copiii Lui, străinii şi cei sărmani –, insufla în toate minţilerecunoştinţa faţă de Acela care încununase anul cu bunătatea Sa şi ai cărui

paşi vărsaseră belşugul [Psalmii 65:11, n.r.].În fiecare an, israeliţii pioşi petreceau în acest fel o lună întreagă. Era o

perioadă liberă de muncă şi griji şi aproape în întregime consacrată, înadevăratul sens al cuvântului, educaţiei.

Când le-a împărţit israeliţilor moştenirea, scopul lui Dumnezeu a fostacela de a-i învăţa – şi, prin ei, şi generaţiile viitoare – principii corecte legatede proprietatea funciară. Ţinutul Canaanului a fost împărţit între toţi membriipoporului, exceptaţi fiind numai leviţii, ca slujitori ai sanctuarului. Opersoană putea să-şi înstrăineze proprietatea pentru un timp, însă nu putea săvândă pentru totdeauna moştenirea copiilor săi. Când o înstrăina, avea înorice moment dreptul să o răscumpere. Datoriile erau anulate la fiecare alşaptelea an, iar în cel de-al cincizecilea an, anul jubiliar, toate proprietăţile lereveneau deţinătorilor de drept. În felul acesta, fiecare familie era sigură deproprietatea ei şi se punea o barieră împotriva extremelor – fie îmbogăţirea,fie sărăcirea.

Împărţindu-le israeliţilor pământ, Dumnezeu le-a oferit şi lor, ca şilocuitorilor Edenului, ocupaţia cea mai propice pentru dezvoltare – îngrijireaplantelor şi a animalelor. O altă măsură care viza educaţia lor a fostsuspendarea lucrărilor agricole la fiecare al şaptelea an, când pământul eralăsat necultivat, iar ceea ce răsărea liber le rămânea celor săraci. În acest fel,ei aveau ocazia să studieze mai mult, să se întâlnească unii cu alţii, să seînchine împreună şi să manifeste generozitate, care era atât de adesea uitatădin pricina trudei şi a grijilor vieţii.

Dacă s-ar aplica şi astăzi în lume principiile legilor lui Dumnezeureferitoare la distribuirea proprietăţii, cât de diferită ar fi situaţia oamenilor!Respectarea acestor principii ar împiedica relele îngrozitoare care au rezultatîn toate epocile din oprimarea săracilor de către bogaţi şi din ura pe care ceisăraci au avut-o faţă de cei înstăriţi. Într-adevăr, în asemenea condiţii, ar fidificil să se mai strângă mari bogăţii, însă o astfel de măsură ar tinde săprevină ignoranţa şi degradarea a zeci de mii de persoane de a căror muncăprost plătită este nevoie pentru adunarea acestor averi colosale. De asemenea,o astfel de măsură ar ajuta la găsirea unei soluţii paşnice la problemele careameninţă acum lumea cu anarhie şi vărsare de sânge.

Faptul că Îi consacrau lui Dumnezeu a zecea parte din orice profit, fie dinlivadă, fie din roadele câmpului, din cirezi sau din turme, din muncaintelectuală sau din cea fizică, şi că puneau deoparte o a doua zecime pentru

ajutorarea celor săraci şi pentru alte scopuri umanitare avea rolul de a lereaminti constant că Dumnezeu este proprietarul a toate câte sunt şi că eiaveau ocazia să fie canale prin care binecuvântările Sale să se reverse şiasupra celorlalţi. Acest tip de educaţie viza eliminarea oricărei manifestăriegoiste şi dezvoltarea unui caracter generos şi nobil.

Cunoaşterea lui Dumnezeu era sursa, comuniunea cu El în studiu şi înmuncă era mijlocul, iar asemănarea cu El în caracter era scopul educaţieiisraeliţilor, educaţie pe care Dumnezeu le-o dădea părinţilor, iar aceştia,copiilor lor.

Capitolul 6

ȘCOLILE PROFEŢILOREi au stat la picioarele Tale, au primit cuvintele Tale.

Ori de câte ori a fost aplicat în Israel planul de educaţie al lui Dumnezeu,rezultatele au fost dovada că El era Autorul acestuia. Dar în foarte multefamilii, pregătirea stabilită de cer şi caracterele dezvoltate în felul acesta eraufoarte rare. Planul lui Dumnezeu era împlinit numai parţial şi în modimperfect. Prin necredinţa lor şi prin faptul că au nesocotit îndrumările luiDumnezeu, israeliţii s-au expus unor ispite cărora numai câţiva aveau puteresă li se opună. Când au ocupat Canaanul, „ei n-au nimicit popoarele pe care leporuncise Domnul să le nimicească, ci s-au amestecat cu neamurile şi auînvăţat faptele lor, au slujit idolilor lor, care au fost o cursă pentru ei”(Psalmii 106:34-36).

„Inima nu le era tare faţă de El şi nu erau credincioşi legământului Său.Totuşi, în îndurarea Lui, El iartă nelegiuirea şi nu nimiceşte; Îşi opreşte demulte ori mânia şi nu dă drumul întregii Lui urgii. El Şi-a adus deci aminte căei nu erau decât carne, o suflare care trece şi nu se mai întoarce” (Psalmii78:37-39).

Părinţilor din Israel nu le-a păsat de obligaţiile lor faţă de Dumnezeu şi decopiii lor. Prin lipsa de credincioşie din cămin şi influenţele idolatre din afară,mulţi tineri evrei au primit o educaţie cu mult diferită de ceea ce plănuiseDumnezeu pentru ei. Ei au deprins astfel căile păgânilor.

Pentru a contracara acest rău care creştea întruna, Dumnezeu a instituitalte mijloace care să-i ajute pe părinţi în misiunea lor educativă. Încă din celemai vechi timpuri, profeţii fuseseră recunoscuţi ca educatori aleşi deprovidenţa divină. În sensul de bază al cuvântului, profetul era o persoanăcare vorbea prin inspiraţie directă, transmiţându-le oamenilor mesajele pecare le primea de la Dumnezeu. Dar acest nume le-a fost dat şi celor care,deşi nu erau inspiraţi în mod direct, erau chemaţi de Dumnezeu să înveţepoporul despre lucrările şi căile Lui. Pentru pregătirea unei asemeneacategorii de educatori, Samuel, din porunca lui Dumnezeu, a întemeiat şcolile

profeţilor.Aceste şcoli trebuiau să fie o barieră împotriva stricăciunii larg răspândite,

să ajute la sănătatea mentală şi spirituală a tinerilor şi să sporeascăprosperitatea naţiunii, oferindu-i bărbaţi calificaţi să ocupe, în temere deDumnezeu, rolul de lideri şi consilieri. În acest scop, Samuel a strâns zeci detineri evlavioşi, inteligenţi şi studioşi. Aceştia au fost numiţi fiii profeţilor.Studiind cuvântul şi lucrările lui Dumnezeu, puterea Sa dătătoare de viaţă leînviora mintea şi sufletul, iar ei primeau înţelepciune de sus. Cei care lepredau erau nu numai buni cunoscători ai adevărului divin, ci se bucuraseră eiînşişi de comuniune cu Dumnezeu şi fuseseră înzestraţi cu Duhul Său. Sebucurau de respectul şi de încrederea poporului, atât în privinţa învăţăturii pecare o dădeau, cât şi a evlaviei lor. În zilele lui Samuel, existau două astfel deşcoli: una la Rama, unde era casa profetului, şi cealaltă la Chiriat-Iearim. Maitârziu, au fost înfiinţate şi altele.

Elevii acestor şcoli se întreţineau singuri prin muncă – lucrând pământulsau practicând vreun meşteşug. În Israel, acest lucru nu era considerat ciudatsau degradant. Mai degrabă, a le permite copiilor să crească fără să cunoascăo meserie utilă era privit ca păcat. Fiecare tânăr, indiferent dacă provenea dinpărinţi bogaţi sau săraci, învăţa o meserie. Chiar dacă urma să se pregăteascăpentru a-I sluji lui Dumnezeu, cunoaşterea aspectelor practice ale vieţii eraconsiderată un element esenţial pentru o slujire cât mai eficientă. Deasemenea, mulţi educatori se întreţineau prestând muncă fizică.

Atât în şcoală, cât şi în familie, multe din învăţături erau transmise pe caleorală, însă tinerii învăţau şi să citească scrierile iudaice, iar sulurile depergament ale Vechiului Testament le erau deschise pentru studiu. Materiileprincipale pe care le studiau în aceste şcoli erau legea lui Dumnezeu, cuinstrucţiunile date lui Moise, istoria sacră, muzica sacră şi poezia. Pepaginile de istorie sfântă descopereau urmele paşilor lui Iehova. Erau scoaseîn evidenţă marile adevăruri care se regăseau în simbolistica serviciului de lasanctuar şi, în credinţă, elevul înţelegea care era punctul central al întreguluisistem – Mielul lui Dumnezeu, care urma să ridice păcatul lumii. Se cultivaun spirit de evlavie. Elevii nu erau învăţaţi doar că trebuie să se roage, ci şicum să se roage, cum să se apropie de Creatorul lor, cum să aibă credinţă înEl şi cum să înţeleagă şi să asculte de învăţăturile Duhului Său. Intelectulsfinţit scotea din vistieria lui Dumnezeu lucruri vechi şi lucruri noi, iar Duhullui Dumnezeu Se manifesta în profeţii şi cântări sfinte.

Aceste şcoli s-au dovedit a fi unul dintre cele mai eficiente mijloacepentru consolidarea acelei neprihăniri care „înalţă pe un popor” (Proverbele14:34) şi au ajutat într-o mare măsură la punerea bazelor acelei extraordinareprosperităţi prin care s-au remarcat domniile lui David şi Solomon.

Principiile predate în şcolile profeţilor erau aceleaşi care i-au modelat şilui David caracterul şi viaţa. Din Cuvântul lui Dumnezeu învăţa el.

„Prin poruncile Tale”, spunea el, „mă fac mai priceput” (Psalmii119:104). „Îmi plec inima să împlinesc orânduirile Tale” (Psalmii 119:112).

Acesta a fost motivul care L-a făcut pe Dumnezeu să spună despre David,când, în tinereţea lui, l-a chemat la tron, că este un „om după inima Mea”(Faptele apostolilor 13:22).

Şi în prima parte a vieţii lui Solomon se văd rezultatele metodei divine deeducaţie. În tinereţe, Solomon a făcut aceeaşi alegere pe care o făcuse şiDavid. Mai presus de orice bunuri pământeşti, el I-a cerut lui Dumnezeu oinimă înţeleaptă şi pricepută. Iar Domnul i-a dat nu numai ce a cerut, dar şi cenu ceruse – bogăţie şi cinste. De agerimea minţii sale, de vastitateacunoştinţelor lui şi de slava domniei sale, se minuna întreaga lume.

În timpul domniilor lui David şi Solomon, Israelul a atins punctul maximal gloriei sale. Promisiunea făcută lui Avraam şi repetată prin Moise s-aîmplinit: „Căci dacă veţi păzi toate aceste porunci pe care vi le dau şi dacă leveţi împlini, dacă veţi iubi pe Domnul, Dumnezeul vostru, dacă veţi umbla întoate căile Lui şi vă veţi alipi de El, Domnul va izgoni dinaintea voastră petoate aceste neamuri şi vă veţi face stăpâni pe toate aceste neamuri care suntmai mari şi mai puternice decât voi. Orice loc pe care-l va călca talpapiciorului vostru va fi al vostru: hotarul vostru se va întinde din pustie până laLiban şi de la râul Eufrat până la Marea de Apus. Nimeni nu va putea să steaîmpotriva voastră” (Deuteronomul 11:22-25).

Însă în mijlocul prosperităţii pândea pericolul. Păcatul comis de David înanii de mai târziu – chiar dacă s-a pocăit şi a fost pedepsit greu pentru el – aîncurajat poporul să calce poruncile lui Dumnezeu. De asemenea, viaţa luiSolomon, după un început atât de promiţător, a fost întunecată de apostazie.Dorinţa de putere politică şi de sporire a influenţei şi a bogăţiilor a dus laalianţe cu naţiunile păgâne. Argintul din Tars şi aurul din Ofir au fostobţinute cu preţul sacrificării integrităţii morale şi al trădării adevărurilorsacre. Relaţiile de prietenie cu idolatrii şi căsătoriile cu femei păgâne i-austricat credinţa. Barierele pe care Dumnezeu le ridicase pentru siguranţa

poporului Său au fost astfel culcate la pământ, iar Solomon s-a dedatînchinării la dumnezei falşi. Pe vârful Muntelui Măslinilor, faţă în faţă cutemplul lui Iehova, au fost ridicate statui gigantice şi altare pentru slujireazeităţilor păgâne. Când a încetat să-I mai fie loial lui Dumnezeu, Solomon apierdut controlul asupra propriei persoane. Înţelepciunea sa delicată s-a tocit.Spiritul conştiincios şi prudent de la începutul domniei sale s-a schimbat.Mândria, ambiţia, risipa şi îngăduinţa de sine au avut ca rezultat cruzime şitaxe excesive. El, care fusese un conducător drept, milos şi cu frică deDumnezeu, a devenit unul tiranic, opresiv. El, care la consacrarea templuluise rugase ca israeliţii, poporul său, să-şi predea fără rezerve inimileDomnului, a devenit ispititorul lor. Solomon s-a dezonorat pe sine, adezonorat Israelul şi L-a dezonorat pe Dumnezeu.

Naţiunea, care se mândrise cu el, l-a urmat. Deşi ulterior s-a pocăit,pocăinţa nu a anulat consecinţele răului pe care-l sădise. Disciplina şieducaţia pe care o hotărâse Dumnezeu pentru israeliţi ar fi făcut ca ei să fiediferiţi de celelalte naţiuni în toate aspectele vieţii lor. Acest caracter distinct,care ar fi trebuit să fie privit ca un privilegiu şi o binecuvântare deosebită, nule era pe plac. Ei au căutat să schimbe simplitatea şi stăpânirea de sine,esenţiale pentru dezvoltarea lor maximă, cu pompa şi slăbiciunea păgânilor.Ambiţia lor era să fie şi ei ca „toate neamurile” (1 Samuel 8:20). Planul deeducaţie al lui Dumnezeu a fost lăsat deoparte, iar autoritatea Sa – negată.

În momentul în care Israelul a respins căile lui Dumnezeu în favoareacăilor oamenilor, a început căderea lui. Lucrurile au continuat în acest felpână când poporul evreu a ajuns pradă tocmai naţiunilor ale căror practicialesese să le urmeze.

Ca naţiune, israeliţii nu au reuşit să primească binecuvântările pe careDumnezeu dorea să li le ofere. Nu au apreciat scopul urmărit de Domnul şinu au cooperat cu El la împlinirea acestuia. Însă cu toate că indivizi şipopoare se pot despărţi de El în acest fel, scopul Său pentru cei care auîncredere în El rămâne neschimbat.

„Tot ce face Dumnezeu dăinuie în veci” (Eclesiastul 3:14).Deşi, în epoci diferite, există grade diferite de dezvoltare şi manifestări

diferite ale puterii Sale de a împlini nevoile oamenilor, lucrarea luiDumnezeu este totdeauna aceeaşi. Învăţătorul este acelaşi. Caracterul şiplanul lui Dumnezeusunt la fel. În El „nu este nici schimbare, nici umbră demutare” (Iacov 1:17).

Experienţele Israelului au fost înregistrate în scris ca noi să învăţăm dinele.

„Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fostscrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (1Corinteni 10:11).

Şi în cazul nostru, ca şi în cazul Israelului din vechime, succesul îneducaţie depinde de fidelitatea cu care respectăm planul Creatorului.Aderarea la principiile Cuvântului lui Dumnezeu ne va aduce binecuvântăritot atât de mari ca acelea de care ar fi putut avea parte poporul evreu.

Capitolul 7

VIEŢILE UNOR MARI BĂRBAŢIRodul celui neprihănit este un pom de viaţă.

Istoria sacră prezintă multe ilustraţii ale rezultatelor adevăratei educaţii. Ea neoferă multe exemple nobile de bărbaţi ale căror caractere s-au format subîndrumare divină, bărbaţi ale căror vieţi au fost o binecuvântare pentrusemenii lor şi care au fost reprezentanţii lui Dumnezeu în lume. Printreaceştia se numără Iosif, Daniel, Moise, Elisei şi Pavel – cei mai mari oamenide stat, cel mai înţelept legislator, unul dintre cei mai credincioşi reformatorişi, în afară de Iisus, care a vorbit aşa cum nimeni n-a vorbit vreodată, cel maistrălucit învăţător pe care l-a avut vreodată lumea.

Destul de devreme, tocmai când treceau de la statutul de tânăr la cel deadult, Iosif şi Daniel au fost luaţi din căminele lor şi duşi ca robi în ţăripăgâne. Iosif, în special, a fost supus unor ispite care pot schimba destinulcuiva. În casa tatălui său, fusese un copil ţinut pe palme; în casa lui Potifar,rob, apoi om de încredere şi prieten; om de afaceri, educat prin studiu,observaţie, contact cu oamenii; în temniţa faraonului, prizonier condamnat penedrept, fără speranţa de a fi reabilitat sau perspectiva de a fi eliberat; chematîntr-un moment de mare criză la conducerea naţiunii – ce i-a dat puterea de a-şi păstra integritatea morală?

Nimeni nu poate sta pe o înălţime ameţitoare fără să fie în primejdie.După cum furtuna care lasă nevătămată floarea din vale smulge din rădăcinicopacul din vârful muntelui, tot aşa şi ispitele groaznice care îi lasă neatinşipe cei umili îi asaltează pe cei care se află pe culmile înalte ale succesului şionoarei. Dar Iosif a trecut cu bine şi testul greutăţilor, şi pe cel alprosperităţii. A demonstrat aceeaşi credincioşie şi în palatul faraonului, şi încelula închisorii.

În copilărie, Iosif fusese învăţat să-L iubească pe Dumnezeu şi să se teamăde El. Adeseori, în cortul de acasă, sub stelele cerului sirian, tatăl lui îipovestise despre viziunea de noapte de la Betel – scara care atingea cerul şipământul, îngerii care coborau şi urcau şi Cel care i Se descoperise tocmai de

pe tronul de sus. Îi povestise despre conflictul de lângă Iaboc, când,renunţând la păcate îndrăgite, Iacov a ieşit biruitor şi a primit titlul de prinţ allui Dumnezeu.

Iosif fusese un păstoraş, având grijă de turmele tatălui său, iar viaţa luisimplă şi curată îl ajutase să se dezvolte atât fizic, cât şi mental. Avândcomuniune cu Dumnezeu prin natură şi studiind marile adevăruri transmisedin tată în fiu ca o comoară sfântă, îşi formase o minte puternică şi principiiferme.

În cea mai mare criză a vieţii sale, în timpul călătoriei îngrozitoare dinCanaan, locul în care copilărise, către robia care-l aştepta în Egipt, privindpentru ultima dată dealurile care ascundeau corturile familiei sale, Iosif şi-aamintit de Dumnezeul tatălui său. Şi-a amintit lecţiile pe care le primise încopilărie şi s-a hotărât, cu inima tremurândă, să rămână credincios – săacţioneze întotdeauna aşa cum se cuvine unui supus al Împăratului cerului.

În viaţa aspră de străin şi sclav, în mijlocul viciilor care îi asaltau ochii şiurechile, al închinării păgâne atât de ademenitoare prin bogăţia, cultura şipompa regală care o însoţeau, Iosif a rămas statornic. Învăţase lecţiaîndeplinirii datoriei. Conştiinciozitatea cu care ducea la bun sfârşit oricesarcină care i se dădea, de la cea mai umilă până la cea mai importantă, l-aajutat să-şi dezvolte fiecare calitate în vederea celei mai înalte slujiri.

Când a fost chemat la curtea faraonului, Egiptul era cea mai măreaţănaţiune. Era fără egal în ce priveşte civilizaţia, arta şi cunoştinţele. Într-operioadă plină de dificultăţi şi de pericole, Iosif a administrat treburileîmpărăteşti într-o aşa manieră, încât a câştigat încrederea împăratului şi apoporului. Faraonul „l-a pus domn peste casa lui şi dregătorul tuturor averilorlui, ca să lege după plac pe domnitorii lui şi să înveţe pe bătrânii luiînţelepciunea” (Psalmii 105:21,22).

Inspiraţia ne-a prezentat secretul vieţii lui Iosif. În cuvinte pline defrumuseţe şi de putere divină, când şi-a binecuvântat copiii, Iacov a vorbitastfel despre copilul său preaiubit:

„Iosif este vlăstarul unui pom roditor, vlăstarul unui pom roditor săditlângă un izvor; ramurile lui se înalţă deasupra zidului. Arcaşii l-au aţâţat, auaruncat săgeţi şi l-au urmărit cu ura lor. Dar arcul lui a rămas tare şi mâinilelui au fost întărite de mâinile Puternicului lui Iacov şi a ajuns astfel păstorul,stânca lui Israel. Aceasta este lucrarea Dumnezeului tatălui tău, care te vaajuta; aceasta este lucrarea Celui Atotputernic, care te va binecuvânta cu

binecuvântările cerurilor de sus, cu binecuvântările apelor de jos, cubinecuvântările ţâţelor şi ale pântecelui mamei. Binecuvântările tatălui tăuîntrec binecuvântările părinţilor mei şi se înalţă până în creştetul dealurilorveşnice; ele să vină peste capul lui Iosif, peste creştetul capului domnuluifraţilor săi!” (Geneza 49:22-26).

Loialitatea faţă de Dumnezeu, credinţa în Cel Nevăzut – aceasta eraancora lui Iosif. În ea se ascundea puterea lui.

„Mâinile lui au fost întărite de mâinile Puternicului lui Iacov.”

DANIEL, UN AMBASADOR AL CERULUITineri fiind, Daniel şi prietenii săi au fost aparent ceva mai favorizaţi de

destin în Babilon decât a fost Iosif în primii ani petrecuţi în Egipt. Cu toateacestea, caracterul le-a fost testat la fel de sever. De la simplitatea căminuluilor din Iudeea, aceşti tineri de viţă regală au fost duşi în cel mai măreţ oraş, lacurtea celui mai mare monarh, şi au fost aleşi din mulţimea de alţi tineri să fieinstruiţi pentru a intra în slujba specială a împăratului. Puternice au fostispitele care i-au înconjurat în acea curte depravată şi luxoasă. Faptul că ei,închinătorii lui Iehova, erau prizonieri în Babilon, că vasele casei luiDumnezeu fuseseră puse în templul dumnezeilor Babilonului, că împăratulIsraelului era el însuşi prizonier în mâinile babilonienilor – toate acestea leerau amintite cu orgoliu de învingători ca o dovadă că religia şi obiceiurile lorerau superioare religiei şi obiceiurilor evreilor. În aceste împrejurări, tocmaiprin umilinţele pe care israeliţii şi le atrăseseră asupra lor depărtându-se deporuncile Sale, Dumnezeu le-a dat babilonienilor dovezi ale supremaţiei Lui,ale sfinţeniei cerinţelor Sale şi ale consecinţelor sigure ale ascultării. Şiaceastă mărturie El a dat-o în singurul mod în care o putea da – prin cei careîi erau încă loiali.

Chiar la începutul carierei lor, pentru Daniel şi tovarăşii lui a venit o probădecisivă. Prevederea ca ei să mănânce de la masa împăratului era atât oexpresie a favorii împăratului, cât şi a grijii sale pentru bunăstarea lor. Însă,pentru că o parte din ea era oferită idolilor, mâncarea de la masa împăratuluiera consacrată idolatriei. Luând din bunătăţile împăratului, aceşti tineri ar fifost priviţi ca unii care se uneau cu el în închinarea pe care le-o aduceadumnezeilor falşi. Iar la o asemenea închinare, loialitatea faţă de Iehova le

interzicea să participe. Şi nici nu îndrăzneau să-şi asume riscul de a lăsa caluxul şi plăcerile să-i slăbească şi să le afecteze dezvoltarea fizică, mentală şispirituală.

Daniel şi prietenii lui fuseseră educaţi cu credincioşie în conformitate cuprincipiile Cuvântului lui Dumnezeu. Ei învăţaseră să renunţe la ceea ce estepământesc în favoarea a ceea ce este spiritual, să caute cel mai înalt bine. Şiau cules răsplata. Cumpătarea pe care o cultivaseră şi simţământulresponsabilităţii pe care o aveau ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu le-audezvoltat în gradul cel mai înalt puterile trupului, ale minţii şi ale sufletului.La sfârşitul pregătirii lor, cu ocazia examinării alături de ceilalţi candidaţi laonorurile împărăţiei, „nu s-a găsit niciunul ca Daniel, Hanania, Mişael şiAzaria” (Daniel 1:19).

La curtea din Babilon erau adunaţi reprezentanţi ai tuturor ţinuturilor,bărbaţi cu cele mai alese talente, bărbaţii cei mai înzestraţi de natură şicaracterizaţi de cea mai înaltă cultură pe care o putea oferi această lume.Totuşi, în mijlocul tuturor acestora, prizonierii evrei nu aveau niciun egal. Nuaveau niciun rival în putere fizică şi frumuseţe, în vigoare mentală şicunoştinţe literare.

„În toate lucrurile care cereau înţelepciune şi pricepere şi despre care îiîntreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toţi vrăjitorii şicititorii în stele care erau în toată împărăţia lui” (Daniel 1:20).

Cu o supunere neclintită faţă de Dumnezeu, ţinându-şi cu fermitate în frâupropria persoană, aşa tânăr cum era, Daniel a căpătat, prin demnitatea luinobilă şi purtarea lui amabilă, „bunăvoinţă şi trecere înaintea” dregătoruluipăgân în a cărui grijă se afla. Aceleaşi caracteristici i-au marcat viaţa. Curapiditate, a ajuns să ocupe poziţia de prim-ministru al împărăţiei. La cârmaBabilonului s-au ridicat diferiţi monarhi, naţiunea a căzut în cele din urmă şis-a instaurat la putere o împărăţie rivală, însă Daniel a fost caracterizat de oaşa înţelepciune, de o aşa viziune ca om de stat, de un tact şi o curtoazie atâtde desăvârşite şi de o bunătate a inimii atât de autentică, toate combinate cu oloialitate atât de mare faţă de principii, încât chiar şi cei care-l urau au fostnevoiţi să recunoască faptul că „n-au putut să găsească nimic, niciun lucruvrednic de mustrare, pentru că el era credincios şi nu se găsea nicio greşealăla el şi niciun lucru rău” (Daniel 6:4).

Daniel s-a prins de Dumnezeu cu o încredere neclintită, iar spiritul puteriiprofetice a venit asupra lui. Deşi era onorat de oamenii care purtau

responsabilităţile curţii şi secretele împărăţiei, Dumnezeu îl onora caambasador al Său şi îl învăţa să citească misterele veacurilor viitoare.Monarhii păgâni, prin contactul pe care l-au avut cu Daniel, reprezentantulCerului, au fost constrânşi să-L recunoască pe Dumnezeul lui.

„Cu adevărat”, a zis Nebucadneţar, „Dumnezeul vostru este Dumnezeuldumnezeilor şi Domnul împăraţilor şi El descoperă tainele” (Daniel 2:47).

Iar Darius, în proclamaţia sa „către toate neamurile, către oamenii de toatelimbile care locuiau în toată împărăţia”, L-a înălţat pe „Dumnezeul luiDaniel” ca fiind „Dumnezeul cel viu”, care „dăinuie veşnic”, a căruiÎmpărăţie „nu se va nimici niciodată” şi a cărui stăpânire „nu va avea sfârşit”,care „izbăveşte şi mântuieşte, (…) face semne şi minuni în ceruri şi pepământ” (Daniel 6:25-27).

BĂRBAŢI CREDINCIOȘI ȘI CINSTIŢIPrin înţelepciunea şi dreptatea lor, prin puritatea şi generozitatea de care

au dat dovadă în viaţa lor de zi cu zi, prin devotamentul lor faţă de intereseleoamenilor în mijlocul cărora trăiau, deşi aceştia erau idolatri, Iosif şi Daniels-au dovedit credincioşi principiilor educaţiei lor timpurii, credincioşiAceluia pe care-L reprezentau. Aceşti bărbaţi au fost onoraţi de întreaganaţiune, atât în Egipt, cât şi în Babilon, şi, în ei, un popor păgân şi toatenaţiunile cu care au venit în contact au văzut o ilustrare a bunătăţii şimărinimiei lui Dumnezeu, o ilustrare a iubirii lui Hristos.

Ce lucrare au înfăptuit prin viaţa lor aceşti evrei nobili! Cât de puţin auvisat ei la destinul lor măreţ când şi-au luat rămas-bun de la căminulcopilăriei lor! Credincioşi şi statornici, s-au lăsat călăuziţi de Dumnezeu,astfel încât, prin ei, El să-Şi poată împlini planul.

Prin tinerii şi copiii de astăzi, Dumnezeu doreşte să arate lumii aceleaşiadevăruri pline de putere pe care le-a arătat prin aceşti bărbaţi. Povestea luiIosif şi a lui Daniel este o ilustraţie a ceea ce va face El pentru cei care I sesupun şi care caută din toată inima să-I împlinească planul.

Cea mai mare nevoie a lumii este de bărbaţi care să nu se lase cumpăraţisau vânduţi, bărbaţi care să fie cinstiţi şi credincioşi în adâncul sufletului lor,bărbaţi care să nu se teamă să spună păcatului pe nume, bărbaţi care să-şi facădatoria cu aceeaşi conştiinciozitate cu care acul busolei indică nordul, bărbaţi

care să facă ce este corect, chiar dacă s-ar prăbuşi cerurile.Însă un asemenea caracter nobil nu este rezultatul accidentului; nu se

datorează unor favoruri sau înzestrări speciale ale providenţei divine, ci esterezultatul autodisciplinării, al alegerii de a subordona firea inferioară firiisuperioare – de a renunţa la eu pentru a-i sluji din iubire pe Dumnezeu şi peoameni.

Tinerilor trebuie să le fie întipărit în minte adevărul că talentele pe care leau nu le aparţin. Putere, timp, intelect – nu sunt decât nişte comoriîmprumutate. Ele Îi aparţin lui Dumnezeu şi fiecare ar trebui să ia decizia dea le folosi în modul cel mai nobil. Tânărul este o ramură de la care Dumnezeuaşteaptă roade, un administrator al cărui capital trebuie să aducă venituri, olumină care să strălucească în întunericul lumii.

Fiecare tânăr, fiecare copil trebuie să-L onoreze pe Dumnezeu şi săînnobileze omenirea.

ELISEI, CREDINCIOS ÎN LUCRURILE MĂRUNTEPrimii ani din viaţă, profetul Elisei şi i-a petrecut în liniştea vieţii de la

ţară, învăţând de la Dumnezeu şi din natură şi disciplinându-se prinintermediul unei ocupaţii utile. Într-o vreme în care apostazia era aproapegenerală, familia al cărui cap era tatăl său se număra printre cele care nu-şiplecaseră genunchiul înaintea lui Baal. Căminul lor era un loc în careDumnezeu era onorat şi în care îndeplinirea cu conştiinciozitate a sarcinilorera regula vieţii de zi cu zi.

Fiul unui fermier înstărit, Elisei se apucase de munca ce îi era cel mai laîndemână. Deşi avea calităţile unui conducător, pregătirea lui a constat înîndeplinirea îndatoririlor obişnuite ale vieţii. Pentru a putea conduce cuînţelepciune, trebuia să înveţe să se supună. Prin credincioşia în lucrurilemici, a fost pregătit să poarte răspunderi mai grele.

Om cu un duh blând şi liniştit, Elisei era caracterizat, de asemenea, deenergie şi de statornicie. Îl iubea pe Dumnezeu şi se temea de El şi, trudindcu umilinţă zi de zi, a dobândit nobleţe de caracter şi forţa de a-şi atinge ţelul propus, crescând în har divin şiîn cunoştinţe. În timp ce coopera cu tatăl său la sarcinile din gospodărie, elînvăţa să coopereze cu

Dumnezeu.Chemarea profetică a venit pentru Elisei în timp ce ara la câmp împreună

cu slujitorii tatălui său. Când Ilie, îndrumat de Dumnezeu să caute unsuccesor, şi-a aruncat mantaua pe umerii lui, Elisei a recunoscut chemarea şia ascultat-o: „S-a sculat, a urmat pe Ilie şi a fost în slujba lui” (1 Împăraţi19:21).

La început, nu i s-a cerut să facă cine ştie ce mare lucrare; îndatoririleobişnuite constituiau încă disciplina sa. Despre el ni se spune că îi turna apăpe mâini lui Ilie, stăpânul său. Ca ajutor personal al profetului, a continuat săse dovedească responsabil în lucrurile mărunte, consacrându-se, în acelaşitimp, cu o hotărâre ce se întărea de la o zi la alta, misiunii pe care i-oîncredinţase Dumnezeu.

Încă de când a fost chemat, i-a fost pusă la încercare hotărârea. Când s-aîntors să-l urmeze pe Ilie, a fost îndemnat de profet să se întoarcă acasă.Trebuia să pună în balanţă preţul, să hotărască el însuşi dacă să accepte sau sărespingă chemarea. Elisei a înţeles însă valoarea ocaziei pe care o avea.Pentru niciun avantaj lumesc nu ar fi renunţat el la posibilitatea de a deveniun sol al lui Dumnezeu şi la privilegiul de a-l însoţi pe slujitorul Său.

Pe măsură ce timpul trecea şi Ilie era tot mai pregătit pentru luarea la cer,Elisei era tot mai pregătit să îi ia locul. Iar credinţa şi hotărârea i-au fost pusedin nou la încercare. Însoţindu-l pe Ilie în slujba pe care acesta o îndeplinea,cunoscând schimbarea care avea să aibă loc curând, la fiecare pas era invitatde profet să se întoarcă.

„Rămâi aici, te rog”, i-a spus Ilie, „căci Domnul mă trimite până la Betel.”Însă în munca de plugar pe care o făcuse la început, Elisei învăţase să nurenunţe şi să nu se descurajeze; şi acum, când îşi asumase alteresponsabilităţi, nu avea de gând să se lase abătut de la ţelul său. Ori de câteori primea invitaţia de a se întoarce, răspunsul lui era: „Viu este Domnul şiviu este sufletul tău că nu te voi părăsi!” (2 Împăraţi 2:2).

„Şi amândoi şi-au văzut de drum. (…) Amândoi s-au oprit pe malulIordanului. Atunci, Ilie şi-a luat mantaua, a făcut-o sul şi a lovit cu ea apele,care s-au despărţit într-o parte şi într-alta, şi au trecut amândoi pe uscat. Dupăce au trecut, Ilie a zis lui Elisei: «Cere ce vrei să-ţi fac, înainte ca să fiu răpitde la tine!» Elisei a răspuns: «Te rog, să vină peste mine o îndoită măsură dinduhul tău!» Ilie a zis: «Greu lucru ceri. Dar, dacă mă vei vedea când voi firăpit de la tine, aşa ţi se va întâmpla; dacă nu, nu ţi se va întâmpla aşa.» Pe

când mergeau ei vorbind, iată că un car de foc şi nişte cai de foc i-au despărţitpe unul de altul, şi Ilie s-a înălţat la cer într-un vârtej de vânt. Elisei se uita şistriga: «Părinte! Părinte! Carul lui Israel şi călărimea lui!» Şi nu l-a maivăzut. Apucându-şi hainele, le-a sfâşiat în două bucăţi şi a ridicat mantauacăreia îi dăduse drumul Ilie. Apoi s-a întors şi s-a oprit pe malul Iordanului; aluat mantaua căreia îi dăduse Ilie drumul şi a lovit apele cu ea şi a zis: «Undeeste acum Domnul, Dumnezeul lui Ilie?» Şi a lovit apele, care s-au despărţitîntr-o parte şi în alta, şi Elisei a trecut. Fiii prorocilor care erau în faţaIerihonului, când l-au văzut, au zis: «Duhul lui Ilie a venit peste Elisei.» Şi i-au ieşit înainte şi s-au închinat până la pământ înaintea lui” (2 Împăraţi 2:6-15).

De atunci, Elisei i-a luat locul lui Ilie. Şi el, care fusese credincios în celemărunte, s-a dovedit credincios şi în lucrurile mari.

Ilie, acest bărbat înzestrat cu putere, fusese instrumentul prin careDumnezeu pusese capăt unor rele uriaşe. Idolatria, care, sprijinită de Ahab şide păgâna Izabela, amăgise naţiunea, fusese îndepărtată. Prorocii lui Baalfuseseră ucişi. Întregul popor israelit fusese profund mişcat şi mulţi începeaudin nou să I se închine lui Dumnezeu. Pentru rolul de succesor al lui Ilie eranevoie de cineva care, prin îndrumări pline de grijă şi răbdare, să-i conducăpe israeliţi pe cărări sigure. Pentru această misiune fusese pregătit Elisei prineducaţia timpurie, sub călăuzirea lui Dumnezeu, de care avusese parte.

Lecţia aceasta este pentru toţi. Nimeni nu poate şti ce scop urmăreşteDumnezeu în disciplina pe care o aplică, dar cu toţii putem fi siguri de unlucru: dovada că suntem potriviţi pentru responsabilităţi mari estecredincioşia în lucrurile mărunte. În fiecare moment din viaţă ne dăm pe faţăcaracterul şi numai cel ce se dovedeşte în lucrurile mărunte „un lucrător caren-are de ce să-i fie ruşine” (2 Timotei 2:15) va fi onorat de Dumnezeu curesponsabilităţi mai mari.

MOISE, PUTERNIC PRIN CREDINŢĂMoise era mai tânăr decât Iosif sau Daniel când a fost luat din căminul

protector al copilăriei sale. Cu toate acestea, aceleaşi influenţe care aumodelat vieţile lor au modelat-o şi pe a lui. El nu a petrecut decât 12 ani curudele sale evreice, însă în aceşti ani s-au pus bazele măreţiei lui, iar cea care

a avut un rol decisiv în asta nu a fost o persoană faimoasă.Iochebed era o femeie, şi încă o sclavă. Partea ei în această viaţă era

umilă, povara ei, grea. Însă lumea nu a primit, prin nicio altă femeie, cuexcepţia Mariei din Nazaret, o binecuvântare mai mare. Ştiind că, în curând,copilul avea să-i fie luat din grijă pentru a trece în custodia unora care nu-Lcunoşteau pe Dumnezeu, s-a străduit cu atât mai serios să-i lege sufletul decer. A căutat să-i sădească în inimă iubirea şi loialitatea faţă de Dumnezeu. Şis-a achitat de această sarcină cu devotament. Nicio influenţă ulterioară nu l-aputut face pe Moise să renunţe la acele principii ale adevărului care auconstituit punctul central al învăţăturilor primite de la mama lui şi lecţia vieţiiei.

Din căminul umil din Gosen, fiul sclavei Iochebed a intrat în palatulfaraonului, sub tutela prinţesei Egiptului, primit de aceasta ca un fiu preaiubit.Moise a primit, în şcolile Egiptului, cea mai înaltă educaţie civilă şi militară.Plin de şarm, nobil la trup şi statură, cu o minte cultivată şi o ţinută princiară,recunoscut ca un bun conducător militar, a devenit mândria naţiunii.Împăratul Egiptului era şi membru al castei preoţeşti, iar Moise, deşi a refuzatsă participe la închinarea păgână, a fost iniţiat în toate misterele religieiegiptene. Întrucât Egiptul, la această dată, era încă cea mai civilizată şi maiputernică naţiune, Moise, ca viitor suveran, era moştenitor al celor mai înalteonoruri pe care le putea oferi această lume. Alegerea lui era însă mult mainobilă. Pentru onoarea lui Dumnezeu şi pentru izbăvirea poporului Săuasuprit, Moise a renunţat la onorurile Egiptului. De atunci, într-un sensspecial, Dumnezeu S-a ocupat personal de educaţia lui.

Moise nu era încă pregătit pentru misiunea vieţii sale. Mai avea de deprinslecţia dependenţei de puterea divină. Se înşelase cu privire la planul luiDumnezeu. Speranţa lui era să-i elibereze pe israeliţi prin forţa armelor. Înacest scop, a riscat totul şi a eşuat. Înfrânt şi dezamăgit, a devenit fugar şi s-atrezit exilat într-un ţinut străin.

În pustietăţile Madianului, Moise a petrecut 40 de ani ca îngrijitor la oi.Aparent despărţit pentru totdeauna de misiunea vieţii lui, el de fapt primeadisciplina necesară împlinirii ei. Înţelepciunea de a guverna o mulţimeignorantă şi nedisciplinată trebuia dobândită prin controlul asupra proprieipersoane. Având grijă de oi şi de mieluşeii cei firavi, el trebuia să capeteexperienţa care avea să facă din el un păstor credincios şi îndelung răbdătorpentru Israel. Ca să devină un reprezentant al lui Dumnezeu, trebuia mai întâi

să înveţe despre El.Influenţele care îl înconjuraseră în Egipt, afecţiunea mamei sale adoptive,

poziţia pe care o ocupa ca nepot al împăratului, luxul şi viciul care îl ispiteauîn zeci de mii de feluri, rafinamentul, natura subtilă şi misticismul unei religiifalse îi influenţaseră mintea şi caracterul. În simplitatea aspră a sălbăticiei,toate acestea au dispărut.

În mijlocul maiestăţii solemne a piscurilor solitare, Moise era doar cuDumnezeu. Pretutindeni era scris numele Creatorului. Moise părea să stea înprezenţa Lui şi să fie umbrit de puterea Sa. Aici, spiritul lui de independenţă afost şters cu desăvârşire. În prezenţa Celui Infinit, şi-a dat seama cât de slab,de neputincios şi de miop este omul.

Aici, Moise a dobândit acel lucru care l-a însoţit de-a lungul vieţii salegrele şi împovărate de griji – simţământul prezenţei Celui Divin. Nu numai căa văzut înainte prin veacuri întruparea lui Hristos, ci L-a văzut pe Hristosînsoţind mulţimea israeliţilor în peregrinările lor. Când a fost greşit înţeles şiprezentat într-o lumină falsă, când a suportat batjocuri şi insulte, când aînfruntat primejdii şi moarte, el a rămas neclintit şi a răbdat „ca şi cum ar fivăzut pe Cel ce este nevăzut” (Evrei 11:27).

Moise nu numai că s-a gândit la Dumnezeu, chiar L-a văzut. Dumnezeuera imaginea pe care o avea permanent înaintea ochilor. Nu-I pierdeaniciodată din vedere faţa.

Pentru Moise, credinţa nu era o presupunere, ci o realitate. El credea căDumnezeu îi conduce personal viaţa şi, în toate detaliile, Îl recunoştea pe El.Avea încredere că va primi de la El tărie să facă faţă oricărei ispite.

Dorea să aibă succes în misiunea care-i fusese încredinţată şi a hotărât sădepindă în totalitate de puterea divină. Îşi dădea seama că are nevoie deajutor, îl cerea, îl primea prin credinţă şi, având asigurarea că a primit putere,mergea înainte.

Aceasta a fost experienţa pe care a căpătat-o Moise în cei 40 de ani depregătire în pustie. Înţelepciunea Infinită nu a considerat că, pentru a-i oferi oasemenea experienţă, perioada de timp sau preţul plătit ar fi prea mari.

Rezultatele acelei pregătiri, prin lecţiile predate acolo, se împletesc nunumai cu istoria Israelului, ci cu tot ceea ce, de atunci până azi, a avut unimpact asupra progresului lumii. Cea mai mare mărturie despre măreţia luiMoise, judecata care a fost dată despre viaţa sa prin Inspiraţie este: „În Israelnu s-a mai ridicat proroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă în

faţă” (Deuteronomul 34:10).

PAVEL – SLUJIRE CU BUCURIECredinţei şi experienţei ucenicilor galileeni care se aflaseră în compania

lui Iisus li s-au adăugat, în activitatea de predicare a Evangheliei, vigoareanestinsă şi puterea intelectuală a unui rabin din Ierusalim. Cetăţean roman,născut într-o cetate de neevrei, iudeu nu numai prin descendenţă, ci şi prineducaţie, devotament patriotic şi crez religios, educat în Ierusalim de cei maieminenţi rabini şi cunoscător al tuturor legilor şi tradiţiilor părinţilor, Saul dinTars manifesta în gradul cel mai înalt orgoliul şi prejudecăţile naţiunii sale.Pe când era încă tânăr, a devenit un membru onorat al Sinedriului. Era privitca un bărbat promiţător, un apărător zelos al credinţei străvechi.

În şcolile teologice ale Iudeei, Cuvântul lui Dumnezeu fusese lăsatdeoparte în favoarea speculaţiilor omeneşti. Fusese jefuit de puterea sa prininterpretările şi tradiţiile rabinilor. Goana după bogăţie şi putere, iubirea decontrol, exclusivismul plin de invidie, bigotismul şi mândria dispreţuitoare –iată care erau motivaţiile şi principiile călăuzitoare ale acestor educatori.

Rabinii se făleau cu superioritatea lor nu numai faţă de cei de altănaţionalitate, ci şi faţă de propriii concetăţeni. Aţâţaţi de ura năprasnică pecare le-o purtau opresorilor romani, erau hotărâţi să-şi recapete independenţanaţională prin forţa armelor. Pe urmaşii lui Iisus, al căror mesaj pacificatorera atât de diferit de planurile lor ambiţioase, îi urau şi-i omorau. În dramaacestei prigoane, Saul a fost unul dintre cei mai crânceni şi mai neobosiţiactori.

În şcolile militare ale Egiptului, Moise fusese învăţat legea forţei, iaraceastă învăţătură avusese o influenţă atât de puternică asupra caracteruluisău, încât fuseseră necesari 40 de ani de linişte şi de comuniune cuDumnezeu şi cu natura pentru ca el să devină omul potrivit să-i conducă peisraeliţi după legea iubirii. Aceeaşi lecţie trebuia să o înveţe şi Pavel.

La poarta Damascului, viziunea Celui Răstignit i-a schimbat viaţa.Prigonitorul a devenit ucenic, învăţătorul – elev. Zilele de întuneric petrecuteîn singurătate la Damasc au valorat, în experienţa lui, ani întregi. ScripturileVechiului Testament, pe care le memorase, au fost materia de studiu, iarHristos i-a fost învăţător. De asemenea, pentru el, colţurile retrase din natură

au devenit o şcoală. S-a dus în deşertul Arabiei pentru a studia Scripturile şi aînvăţa despre Dumnezeu. Şi-a golit sufletul de prejudecăţile şi tradiţiile care-imodelaseră viaţa şi a primit învăţătură de la Izvorul adevărului.

Viaţa care a urmat după acest moment a fost inspirată de un singurprincipiu – jertfirea de sine, slujirea din iubire.

„Eu sunt dator”, spunea el, „şi grecilor, şi barbarilor, şi celor învăţaţi, şicelor neînvăţaţi”; „căci dragostea lui Hristos ne constrânge” (Romani 1:14; 2Corinteni 5:14 – NTR).

Cel mai mare dintre educatorii tuturor timpurilor, Pavel a acceptat atâtîndatoririle umile, cât şi pe cele înalte. El a recunoscut cât de necesară esteatât munca manuală, cât şi cea intelectuală şi s-a întreţinut făcând corturi,meserie pe care a continuat să o practice cu toate că zi de zi predicaEvanghelia în marile centre ale civilizaţiei. „Mâinile acestea”, spunea el ladespărţirea de fruntaşii comunităţii din Efes, „au lucrat pentru trebuinţelemele şi ale celor ce erau cu mine” (Faptele apostolilor 20:34).

În viaţa lui Pavel s-a manifestat, pe lângă înalte înzestrări intelectuale, şi oînţelepciune rară. În învăţăturile lui sunt dezvăluite principii de cea mai mareînsemnătate, principii de care cei mai mari gânditori ai timpului său erau totalstrăini; mai mult, ele sunt şi dovedite practic în viaţa sa. Avea aceaînţelepciune care este mai presus de oricare alta, acea înţelepciune care îiconferă celui care o posedă perspicacitate şi compasiune, care îl aduce încontact cu ceilalţi oameni şi care îl face capabil să scoată la iveală tot ce estemai bun din ei şi să le inspire idealurile unei vieţi mai nobile.

Ascultaţi cuvintele pe care le rosteşte înaintea păgânilor din Listra, când leîndreaptă atenţia către Dumnezeu, descoperit în natură, izvorul oricărui lucrubun, care „v-a trimis ploi din cer şi timpuri roditoare, v-a dat hrană din belşugşi v-a umplut inimile de bucurie” (Faptele apostolilor 14:17)!

Priviţi-l în temniţa din Filipi, unde, în ciuda durerii care îi sfâşie trupul,cântecul lui de laudă rupe tăcerea miezului de noapte! După ce cutremuruldeschide uşile temniţei, vocea lui se face din nou auzită prin cuvinte deîncurajare pentru temnicerul păgân: „Să nu-ţi faci niciun rău, căci toţi suntemaici!” (Faptele apostolilor 16:28).

Fiecare om este la locul lui, constrâns de prezenţa unui singur tovarăş decarceră. Iar temnicerul, convins de realitatea acelei credinţe care-l susţine pePavel, întreabă care este calea către mântuire şi, alături de toţi cei din casa lui,se alătură grupului prigonit al discipolilor lui Hristos.

Priviţi-l la Atena, înaintea adunării din Areopag, răspunzând ştiinţei cuştiinţă, logicii cu logică şi filosofiei cu filosofie. Observaţi cum, cu un tactnăscut din iubire divină, arată către Iehova ca fiind acel „Dumnezeunecunoscut” (Faptele apostolilor 17:23) căruia I se închinau, neştiutori,ascultătorii săi şi cum, folosind cuvintele unui poet de-al lor, Îl înfăţişează caTată ai cărui copii sunt cu toţii. Ascultaţi-l cum, în acea epocă a castelor,când drepturile omului nu erau deloc recunoscute, descoperă marele adevăr alfraternităţii umane, declarând că Dumnezeu „a făcut ca toţi oamenii, ieşiţidintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului” (Faptele apostolilor17:26). Apoi, arată cum planul plin de har şi îndurare al lui Dumnezeustrăbate ca un fir de aur toate acţiunile pe care Dumnezeu le întreprinde înraport cu omul. El „le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotarelocuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găseascăbâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi” (Faptele apostolilor17:26,27).

Ascultaţi-l la curtea lui Festus, când împăratul Agripa, convins deadevărul Evangheliei, exclamă: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să măfac creştin!”. Şi cu ce politeţe delicată răspunde Pavel, arătând către propriullanţ: „Fie curând, fie târziu, să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei cemă ascultă astăzi să fie aşa cum sunt eu, afară de lanţurile acestea!” (Fapteleapostolilor 26:28,29).

Aşa şi-a petrecut viaţa, după cum singur o descrie: „Deseori am fost încălătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdiidin partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, înprimejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdiiîntre fraţii mincinoşi, în osteneli şi necazuri, în priveghiuri adesea, în foameşi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte” (2 Corinteni11:26,27).

„Când suntem ocărâţi”, spunea el, „binecuvântăm; când suntem prigoniţi,răbdăm; când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm” (1 Corinteni 4:12,13). „Canişte întristaţi, şi totdeauna suntem veseli; ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţimpe mulţi; ca neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile” (2 Corinteni6:10).

În slujire şi-a aflat bucuria; iar la încheierea vieţii sale pline de trudă,privind înapoi la luptele şi victoriile ei, a putut spune: „M-am luptat lupta ceabună” (2 Timotei 4:7).

Aceste istorii sunt de un interes vital. Pentru nimeni nu au o importanţămai mare decât pentru tineri. Moise a renunţat la perspectiva unei împărăţii,Pavel – la avantajele bogăţiei şi cinstei în mijlocul poporului său; ambii aufăcut acest lucru pentru o viaţă de purtat poveri în slujba lui Dumnezeu.Multora, viaţa acestor bărbaţi li se pare una de renunţare şi de sacrificiu.Chiar aşa a fost? Moise considera ocara lui Hristos ca o bogăţie mai maredecât comorile Egiptului. Pavel declara: „Lucrurile care pentru mine eraucâştiguri le-am socotit ca o pierdere din pricina lui Hristos. Ba încă şi acumprivesc toate aceste lucruri ca o pierdere faţă de preţul nespus de mare alcunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi lesocotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos” (Filipeni 3:7,8).

Pavel a fost mulţumit de alegerea pe care a luat-o.Lui Moise i s-au oferit palatul faraonilor şi tronul de monarh, însă în acele

curţi regale existau plăceri păcătoase, care îi fac pe bărbaţi să uite deDumnezeu, şi a ales în locul lor „avuţiile trainice şi dreptatea” (Proverbele8:18). În locul măreţiei Egiptului, el a ales să-şi lege viaţa de planul luiDumnezeu. În loc să dea legi pentru Egipt, a dat, prin călăuzire divină, legipentru întreaga lume. A devenit instrumentul prin care Dumnezeu le-a datoamenilor acele principii care sunt o protecţie atât pentru cămin, cât şi pentrusocietate şi care stau la baza prosperităţii naţiunilor – principii recunoscuteastăzi de cei mai mari oameni ai lumii ca temelie a tot ce este bun înguvernele omeneşti.

Măreţia Egiptului este în ţărână. Puterea şi civilizaţia lui au trecut. Însălucrarea lui Moise nu va pieri niciodată. Marile principii ale dreptăţii pe carele-a întemeiat el sunt eterne.

Viaţa de trudă şi de griji împovărătoare a lui Moise a fost luminată deprezenţa Aceluia care Se deosebeşte „din zece mii” şi a cărui întreagă fiinţăeste „plină de farmec” (Cântarea cântărilor 5:10,16). Cu Hristos în lungaperegrinare prin pustie, cu Hristos pe Muntele Schimbării la Faţă, cu Hristosîn curţile cereşti – viaţa lui a fost una binecuvântată şi o sursă debinecuvântări pentru alţii pe pământ şi una onorată în ceruri.

Şi Pavel a fost susţinut în lucrările sale diverse de puterea prezenţei luiHristos. „Pot totul”, spunea el, „în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:13).„Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul saustrâmtorarea sau prigonirea sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sauprimejdia sau sabia? După cum este scris: «Din pricina Ta suntem daţi morţii

toată ziua, suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.» Totuşi, în toate aceste lucruri,noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bineîncredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, niciputerile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, niciadâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea luiDumnezeu, care este în Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani 8:35-39).

Cu toate acestea, există o bucurie viitoare pe care Pavel o aştepta ca pe orecompensă pentru eforturile lui, aceeaşi bucurie de dragul căreia Hristos aîndurat crucea şi a dispreţuit ruşinea – bucuria de a vedea roadele munciiSale. „Cine este, în adevăr, nădejdea sau bucuria sau cununa noastră deslavă?”, le scria el tesalonicenilor convertiţi. „Nu sunteţi voi, înainteaDomnului nostru Iisus Hristos, la venirea Lui? Da, voi sunteţi slava şi bucurianoastră” (1 Tesaloniceni 2:19,20).

Cine ar putea evalua care sunt, pentru lume, rezultatele activităţii de oviaţă a lui Pavel? Dintre toate acele influenţe binefăcătoare care alinăsuferinţa, care alungă întristarea, care îngrădesc răul, care transformă viaţadintr-una egoistă şi senzuală într-una mai bună, prin speranţa nemuririi, câtese datorează străduinţelor lui Pavel şi ale colaboratorilor săi, care au călătoritnebăgaţi în seamă din Asia până pe ţărmurile Europei?

Merită să fim instrumentul folosit de Dumnezeu pentru a pune în mişcareastfel de izvoare de binecuvântare? Când vom vedea, în veşnicie, rezultateleunei astfel de lucrări de-o viaţă, va merita oare?

ÎNVĂŢĂTORULÎNVĂŢĂTORILORNiciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta.

Capitolul 8

ÎNVĂŢĂTORUL TRIMIS DEDUMNEZEUUitaţi-vă dar cu luare-aminte la El!

Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn alpăcii” (Isaia 9:6).

În persoana Învăţătorului venit de la Dumnezeu, oamenii au primit tot ce aavut cerul mai bun şi mai măreţ. El, care luase parte la consfătuirile CeluiPreaînalt, care locuise în partea cea mai tainică a sanctuarului Celui Veşnic, afost Cel ales să li-L descopere oamenilor pe Dumnezeu în mod personal.

Prin Hristos a fost dată orice rază de lumină divină care a ajuns vreodatăîn lumea noastră căzută. El a vorbit prin toate acele persoane care, de-alungul veacurilor, le-au transmis oamenilor cuvintele lui Dumnezeu. Toatevirtuţile celor mai măreţe şi mai nobile suflete nu sunt altceva decât oglindiriale Lui. Puritatea şi bunătatea lui Iosif, credinţa, blândeţea şi îndelungarăbdare care îl caracterizau pe Moise, statornicia lui Elisei, integritatea,nobleţea şi fermitatea lui Daniel, spiritul de abnegaţie şi zelul lui Pavel,puterea minţii şi a spiritului acestor oameni şi ale tuturor celor care au trăitvreodată pe pământ nu au fost decât oglindiri ale strălucirii slavei Sale.Idealul se găsea în El.

Hristos a venit în lume cu un singur scop – să ne descopere faptul că acestideal este singurul standard adevărat care trebuie atins şi să ne arate ce arputea deveni orice om care Îl primeşte, prin locuirea lăuntrică a divinului înuman. A venit să ne arate ce educaţie ar trebui să primim noi, o educaţiedemnă de numele de fii ai lui Dumnezeu, a venit să ne arate că pe pământtrebuie să punem în practică principiile cerului şi să ducem o viaţă cerească.

Pentru a veni în întâmpinarea celei mai mari nevoi a omului, Dumnezeune-a oferit cel mai mare dar al Lui. Lumina a apărut în momentul în careîntunericul lumii atinsese apogeul. Minţile oamenilor fuseseră de multăvreme abătute de la Dumnezeu prin învăţături false. În sistemele de educaţie

curente la vremea aceea, filosofia omenească luase locul revelaţiei divine. Înlocul adevărului de origine cerească, oamenii acceptaseră ca standard unulconceput de ei înşişi. Întorseseră spatele Luminii vieţii pentru a umbla dupăscânteile focului aprins de ei.

Pentru că se despărţiseră de Dumnezeu, depinzând exclusiv de putereaomenească, tăria lor nu era altceva decât slăbiciune. Nu reuşeau să atingă nicimăcar standardul pe care singuri îl stabiliseră. Lipsa adevăratei perfecţiuniera suplinită de etalare şi declaraţii de faţadă. Aparenţa luase locul realităţii.

Când şi când, se ridicau învăţători care îi orientau pe oameni către Izvoruladevărului. Erau prezentate adevăratele principii şi vieţile oamenilor dădeaumărturie despre puterea lor. Însă aceste eforturi nu lăsau o impresie durabilă.Torentul răului se oprea pentru un timp, dar curgerea lui năvalnică nu erastăvilită. Reformatorii au fost nişte lumini care au strălucit în întuneric, dar nul-au putut risipi. Lumea a „iubit mai mult întunericul decât lumina” (Ioan3:19).

Când a venit Hristos pe pământ, omenirea părea că va atinge rapid fundulprăpastiei morale. Era subminată însăşi temelia societăţii. Viaţa devenisefalsă şi artificială. Evreii, lipsiţi de puterea Cuvântului lui Dumnezeu, nuofereau lumii decât tradiţii şi speculaţii care amorţeau mintea şi ucideausufletul. Închinarea la Dumnezeu „în duh şi în adevăr” fusese înlocuită cuglorificarea oamenilor printr-un şir interminabil de ceremonii omeneşti. Întoată lumea, sistemele religioase îşi pierdeau influenţa asupra minţii şi asufletului. Dezgustaţi de poveşti şi minciuni, căutând să înăbuşe glasulraţiunii, oamenii se întorceau către necredinţă şi materialism. Lăsând veşniciaîn afara calculelor lor, trăiau pentru prezent.

Când au încetat să mai recunoască divinul, au încetat să mai pună preţ peuman. Adevărul, cinstea, integritatea, încrederea, compasiunea – toate erauîndepărtate de pe pământ. Lăcomia nestăvilită şi ambiţia devoratoare au datnaştere unei neîncrederi generale. Ideea de datorie, de obligaţie pe care o aucei puternici faţă de cei slabi, de demnitate umană şi de drepturi ale omului afost dată la o parte, fiind considerată un vis sau o legendă. Oamenii de rânderau priviţi ca animale de povară sau ca instrumente sau trepte pentrusatisfacerea ambiţiei. Bogăţia şi puterea, confortul şi satisfacerea plăcerilorerau considerate binele suprem. Acea epocă era caracterizată de degenerarefizică, de letargie mentală şi de moarte spirituală.

Pe măsură ce patimile şi planurile rele Îl alungau pe Dumnezeu din

gândurile oamenilor, această uitare a Creatorului îi împingea şi mai mult cătrerău. Inima îndrăgostită de păcat Îl îmbrăca pe Dumnezeu cu propriile eiatribute, iar această concepţie întărea puterea păcatului. Preocupaţi să-şisatisfacă propriile plăceri, oamenii au ajuns să-L considere pe Dumnezeu lafel ca ei – o fiinţă al cărei scop este slava proprie şi ale cărei cerinţe suntconcepute după bunul Său plac, o fiinţă care îi înalţă sau îi prăbuşeşte peoameni în funcţie de gradul în care Îi sunt de folos sau sunt o barieră în caleaîmplinirii planurilor Sale egoiste. Săracii considerau că Fiinţa Supremă nu seprea deosebeşte de opresorii lor, cu excepţia faptului că îi depăşeşte cu multîn putere. Toate religiile au fost modelate după aceste idei. Fiecare era unsistem de reguli abuzive. Prin daruri şi ceremonii, închinătorii căutau săîmbuneze Dumnezeirea pentru ca scopurile lor să se bucure de favoareadivină. O asemenea religie, care nu avea nicio putere asupra inimii sau aconştiinţei, nu putea fi decât un şir de forme ceremoniale de care oamenii sesăturaseră şi de care, cu excepţia câştigului rezultat de pe urma lor, doreaufierbinte să scape. Astfel, răul, fără piedici, devenise mai puternic, în timp cebinele şi dorinţa de a face bine scăzuseră. Oamenii pierduseră chipul luiDumnezeu şi primiseră amprenta puterii demonice de care erau stăpâniţi.Întreaga lume devenise o groapă a stricăciunii.

Nu mai era decât o speranţă pentru omenire: ca în această masă deelemente discordante şi stricate să fie aruncat un aluat nou, ca omenirii să i seofere puterea unei vieţi noi, ca lumea să-L cunoască din nou pe Dumnezeu.

Hristos a venit să-L facă din nou cunoscut lumii pe Dumnezeu. A venitpentru a înlătura învăţăturile false prin care imaginea Îi fusese denaturată decei care pretindeau că-L cunosc. A venit să arate care este natura legii Sale, sădescopere în propriul caracter frumuseţea sfinţeniei.

Hristos a venit în lume cu toată iubirea acumulată de-a lungul veşniciei.Dând la o parte cerinţele excesive care împovăraseră legea lui Dumnezeu, Ela arătat că ea este o lege a iubirii, o expresie a bunătăţii divine. A arătat că deascultarea de principiile ei depind fericirea omenirii şi, în consecinţă,stabilitatea societăţii omeneşti, care este baza şi cadrul în care funcţioneazăaceasta.

Departe de a impune cerinţe arbitrare, legea lui Dumnezeu le este datăoamenilor ca un zid de apărare, ca un scut. Oricine îi acceptă principiile estepăzit de rău. Loialitatea faţă de Dumnezeu implică loialitate faţă de om.Astfel, legea apără drepturile şi individualitatea fiecărui om. Îi opreşte pe

conducători de la oprimare şi pe subordonaţi de la insubordonare. Asigurăbinele omului atât pentru lumea aceasta, cât şi pentru lumea viitoare. Pentrucel care ascultă de ea, reprezintă făgăduinţa vieţii veşnice, căci ea exprimăprincipii care vor exista pentru totdeauna.

Hristos a venit pentru a demonstra valoarea principiilor divine, pentru a ledemonstra puterea de a regenera omenirea. A venit pentru a-i învăţa peoameni cum trebuie să le dezvolte şi să le aplice.

Pentru oamenii de atunci, valoarea tuturor lucrurilor era dată de modul încare arătau. Declinul puterii religiei fusese însoţit de o creştere a pompei ei.Educatorii acelui timp căutau să inspire respect prin etalare şi ostentaţie.Viaţa lui Iisus era în contrast izbitor cu toate acestea, deoarece ea demonstracât de lipsit de valoare este tot ceea ce oamenii consideră esenţial în viaţă.Născut printre oameni needucaţi, locuind în casa unui ţăran şi trăind ca unţăran, practicând o meserie ca orice om obişnuit, ducând o viaţă obscură,identificându-se cu truditorii neştiuţi ai lumii, în aceste condiţii şi în acestmediu, Iisus a urmat planul divin de educaţie. Nu a căutat să înveţe în şcolilevremii, în care se punea accentul pe lucrurile mărunte şi se pierdeau dinvedere lucrurile importante. El Îşi primea educaţia direct din sursele lăsate decer în acest scop: din munca folositoare, din studiul Scripturii şi al naturii şidin experienţele vieţii – manualele lui Dumnezeu, pline de învăţături pentrutoţi cei care sunt gata să le deschidă cu un ochi atent şi cu inima deschisă.

„Iar Pruncul creştea şi se întărea; era plin de înţelepciune, şi harul luiDumnezeu era peste El” (Luca 2:40).

Pregătit în acest fel, Hristos Şi-a început misiunea, exercitând asupraoamenilor, la fiecare contact pe care îl avea cu ei, o influenţă binecuvântată, oputere de transformare cum lumea nu mai văzuse niciodată.

Cel care caută să-i schimbe pe oameni trebuie să-i şi înţeleagă. Oameniinu pot fi influenţaţi şi înnobilaţi decât prin compasiune, credinţă şi iubire. Înacest punct, Hristos Se arată ca Învăţător al învăţătorilor. Dintre toţi cei careau trăit vreodată pe pământ, doar El înţelege perfect sufletul omenesc.

„Căci n-avem un Mare-Preot” – Învăţător al învăţătorilor, căci preoţii erauînvăţători – „care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toatelucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15).

„Şi, prin faptul că El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vinăîn ajutorul celor ce sunt ispitiţi” (Evrei 2:18).

Numai Hristos cunoaşte din experienţă toate întristările şi ispitele de care

au parte fiinţele omeneşti. Nimeni altcineva născut din femeie nu a mai fostasaltat atât de aprig de ispită; nimeni altul nu a purtat povara atât de grea adurerii şi a păcatului lumii. Nu a mai existat altul a cărui compasiune să fieatât de mare. Ca unul care împărtăşea experienţele oamenilor, Lui nu doar căÎi era milă de toţi cei care se luptau şi erau împovăraţi de ispită, ci şi sufereaalături de ei.

Ce-i învăţa pe alţii, aceea şi trăia. „Eu v-am dat o pildă”, le spunea Elucenicilor, „ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu” (Ioan 13:15). „Eu am păzitporuncile Tatălui Meu” (Ioan 15:10). Astfel, în viaţa lui Hristos, cuvinteleSale îşi găseau suportul şi ilustrarea perfectă. Şi mai mult decât atât: ce-iînvăţa pe alţii, aceea şi era. Cuvintele Lui exprimau nu doar experienţa Lui deviaţă, ci şi caracterul Său. El nu numai că propovăduia adevărul, El eraadevărul. Şi asta conferea forţă învăţăturilor Sale.

Hristos condamna răul cu conştiinciozitate. Niciodată nu a trăit cinevacare să urască mai mult răul, nimeni care să-l denunţe cu mai mult curaj.Simpla Lui prezenţă era o mustrare pentru orice josnicie şi orice minciună. Înlumina purităţii Sale, oamenii îşi vedeau păcătoşenia, precum şi micimea şifalsitatea ţelurilor lor. Cu toate acestea, îi atrăgea pe oameni. El, care îl creasepe om, înţelegea valoarea lui. Denunţase răul ca fiind vrăjmaşul celor pe carecăuta să-i binecuvânteze şi să-i mântuiască. În fiecare făptură umană, oricâtde decăzută era, vedea un fiu al lui Dumnezeu, o persoană care putea reprimiprivilegiul relaţiei cu divinul.

„Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea,ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17). Când privea la oameni, însuferinţele şi degradarea lor, Hristos vedea motive de speranţă chiar şi acolounde nu era decât disperare şi ruină. Oriunde exista o nevoie, El vedea oocazie de a înnobila. Pe acele suflete care erau ispitite şi învinse şi care sesimţeau pierdute, gata să piară, El le întâmpina cu binecuvântări, nu cu acuze.

Fericirile pe care le-a rostit au fost salutul Său către întreaga familieumană. Cu ocazia predicii de pe munte, privind la mulţimea adunată săasculte, părea că a uitat pe moment că nu este în cer şi a folosit formulaobişnuită de salut a lumii luminii. De pe buzele Sale binecuvântările au ţâşnitca nişte ape mult timp stăvilite.

Întorcându-se de la ambiţioşii şi vanitoşii favoriţi ai acestei lumi, El adeclarat că binecuvântaţi sunt cei care, oricât de mare le va fi nevoia, vorprimi lumina şi iubirea Sa. Celor săraci cu duhul, celor întristaţi şi celor

prigoniţi, El le-a întins mâna, spunând: „Veniţi la Mine (…) şi Eu vă voi daodihnă!” (Matei 11:28).

El a întrezărit posibilităţi infinite în fiecare fiinţă. I-a văzut pe oameni aşacum ar putea să fie – transformaţi de harul Său, după „bunăvoinţa DomnuluiDumnezeului nostru” (Psalmii 90:17). Privindu-i cu speranţă, le inspirasperanţă. Întâmpinându-i cu încredere, le inspira încredere. Revelând înpersoana Sa idealul adevărat al omului, trezea în om atât dorinţa de a-l atinge,cât şi credinţa că va putea face acest lucru. În prezenţa Sa, oameni căzuţi şidispreţuiţi îşi dădeau seama că sunt încă fiinţe umane şi doreau să sedovedească demni de aprecierea pe care El le-o arăta. În multe inimi carepăreau moarte faţă de tot ce era sfânt se trezeau noi impulsuri. Pentru mulţioameni disperaţi, El deschidea posibilitatea unei vieţi noi.

Hristos îi lega pe oameni de inima Sa cu legăturile iubirii şi aledevotamentului şi crea aceleaşi legături între ei şi semenii lor. Pentru El, săiubeşti însemna să trăieşti, şi să trăieşti însemna să slujeşti. „Fără plată aţiprimit”, zicea El, „fără plată să daţi” (Matei 10:8).

Nu numai pe cruce S-a jertfit Hristos pentru omenire. În timp ce „umbladin loc în loc” şi „făcea bine” (Faptele apostolilor 10:38), experienţa fiecăreizile era o revărsare a vieţii Sale. Într-un singur fel putea fi susţinută oasemenea viaţă. Iisus trăia în dependenţă de Dumnezeu şi în comuniune cuEl. În locul tainic al Celui Preaînalt, la umbra Celui Atotputernic, când şicând, oamenii se vindecă; rămân acolo pentru o vreme, iar rezultatul seconcretizează în fapte nobile; apoi credinţa le slăbeşte, comuniunea seîntrerupe şi o lucrare de o viaţă este pătată. Dar viaţa lui Iisus a fost o viaţă deîncredere necurmată, susţinută printr-o comuniune continuă cu Dumnezeu, iarîn slujirea Sa pentru cer şi pământ nici nu a eşuat, nici nu a ezitat.

Ca om, El stăruia în rugăciune fierbinte la tronul lui Dumnezeu, până cândnatura Sa umană era încărcată cu un curent ceresc care lega omenescul dedivin. Primind viaţă de la Dumnezeu, El le oferea viaţă oamenilor.

„Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta” (Ioan 7:46). Pe dreptcuvânt s-ar fi putut spune acest lucru despre Hristos chiar şi dacă învăţăturileSale s-ar fi limitat doar la sfera fizicului şi a intelectului sau la chestiuni deteorie şi speculaţie. Ar fi putut să dezlege mistere pentru a căror înţelegere arfi fost nevoie de secole de trudă şi de studiu. Ar fi putut face sugestii îndomenii ştiinţifice, sugestii care, până la încheierea timpului, ar fi fost oadevărată hrană pentru minte şi un stimulent pentru invenţii. Dar nu a făcut

acest lucru. Nu a zis nimic cu scopul de a satisface curiozitatea sau de astimula ambiţia egoistă. Nu S-a ocupat de teorii abstracte, ci de ceea ce esteesenţial pentru dezvoltarea caracterului, de ceea ce îl poate ajuta pe om să-Lcunoască pe Dumnezeu şi îi poate mări puterea de a face bine. A vorbitdespre acele adevăruri care au legătură cu modul în care ne trăim viaţa şi careunesc omul cu veşnicia.

În loc să-i îndemne pe oameni să studieze teorii omeneşti despreDumnezeu, Cuvântul Său sau faptele Sale, El i-a învăţat să-L vadămanifestându-Se în faptele Sale, în Cuvântul Lui şi prin providenţa Sa. Le-aadus mintea în contact cu mintea Celui Infinit.

Oamenii „erau uimiţi de învăţătura Lui, pentru că vorbea cu putere” (Luca4:32). Niciodată până atunci nu mai vorbise cineva cu o aşa mare putere de astimula gândirea, de a aprinde aspiraţiile, de a trezi orice capacitate atrupului, a minţii şi a sufletului.

Învăţăturile şi dragostea lui Hristos se adresau întregii lumi. Nu existăvreo împrejurare în viaţă, vreo criză în experienţa umană, care să nu fi fostanticipată în învăţăturile Sale şi la care principiile Sale să nu se aplice. El este Prinţul tuturor educatorilor,iar cuvintele Sale vor fi constitui o călăuză pentru toţi cei care lucrează alăturide El până la sfârşitul timpului.

Pentru El, prezentul şi viitorul, ceea ce este aproape şi ceea ce esteîndepărtat, erau acelaşi lucru. Avea în vedere nevoile întregii omeniri.Înaintea minţii Sale se desfăşurau toate eforturile şi realizările omeneşti, toateispitele şi conflictele, toate încurcăturile şi primejdiile. Orice inimă, oricefamilie, orice plăcere, bucurie şi aspiraţie Îi erau cunoscute.

El nu numai că a vorbit în favoarea tuturor oamenilor, ci le-a şi vorbittuturor oamenilor. Copilaşului, în bucuria dimineţii vieţii, inimii însetate şineliniştite a tânărului, celor maturi, în puterea anilor lor, împovăraţi derăspunderi şi griji, celor vârstnici, în slăbiciunea şi oboseala lor – mesajul Luis-a adresat tuturor, fiecărui om, din orice ţară şi din orice epocă.

Învăţăturile Sale cuprindeau atât lucruri vremelnice, cât şi lucruri veşnice– cele văzute în relaţia pe care o aveau cu cele nevăzute, incidenteletrecătoare ale vieţii obişnuite şi aspectele solemne ale vieţii viitoare.

Hristos a pus lucrurile acestei vieţi la locul cuvenit, subordonându-le, caimportanţă, celor de interes veşnic; nu a trecut însă cu vederea însemnătatea

lor. El învăţa că pământul şi cerul sunt legate unul de celălalt şi că ocunoaştere a adevărului divin îl pregăteşte pe om să-şi îndeplinească mai bineîndatoririle vieţii de zi cu zi.

Pentru El nimic nu era lipsit de sens. Jocurile copilului, munca adultului,plăcerile vieţii, grijile şi suferinţele ei – toate reprezentau instrumente învederea realizării scopului Său unic: să-L descopere pe Dumnezeu oamenilorpentru ca, astfel, ei să fie înnobilaţi.

De pe buzele Sale, Cuvântul lui Dumnezeu pătrundea în inimi cu o nouăputere şi un nou înţeles. Învăţătura Sa făcea ca lucrurile create să fie văzuteîntr-o lumină nouă. Natura era încă o dată luminată de razele acelei străluciripe care păcatul o alungase. În toate aspectele şi experienţele vieţii, oameniidescopereau o lecţie divină şi posibilitatea întovărăşirii cu divinul. Dumnezeuumbla din nou pe pământ. Inimile omeneşti deveneau conştiente de prezenţaLui, iar lumea era străbătută de iubirea Sa. Cerul coborâse printre oameni. ÎnHristos, ei Îl recunoscuseră pe Acela care le deschisese calea către ştiinţaveşniciei – „Emanuel (Dumnezeu este cu noi)”.

Educaţia adevărată îşi găseşte centrul în Învăţătorul trimis de Dumnezeu.Despre educaţia din zilele noastre, ca şi, fără îndoială, despre cea pe care aîntemeiat-o acum 2 000 de ani, Mântuitorul spune următoarele: „Eu sunt Celdintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu” (Apocalipsa 1:17,18). „Eu sunt Alfa şiOmega, Începutul şi Sfârşitul” (Apocalipsa 21:6).

În prezenţa unui astfel de Învăţător, care ne oferă oportunitatea uneieducaţii divine, ar fi o nebunie să căutăm o educaţie departe de El, să căutămsă fim înţelepţi departe de Înţelepciune, să vrem să spunem adevărul în timpce respingem Adevărul, să căutăm iluminarea fugind de Lumină şi viaţa înafara Vieţii, să ne depărtăm de Izvorul de apă vie şi să săpăm puţuri crăpate,care nu ţin apa.

El încă ne invită: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cinecrede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura”(Ioan 7:37,38). „Apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor deapă, care va ţâşni în viaţa veşnică” (Ioan 4:14).

Capitolul 9

O ILUSTRARE A METODELORSALEAm făcut cunoscut numele Tău oamenilor din lume pe care Mii-ai dat.

O ilustrare completă a metodelor lui Hristos ca Învăţător se găseşte înpregătirea celor doisprezece ucenici ai Săi. Asupra acestor bărbaţi aveau săapese răspunderi grele. Îi alesese ca să-i umple cu Duhul Său, astfel încât săfie pregătiţi să-i continue lucrarea pe pământ atunci când El avea să plece.Lor, mai mult decât oricui altcuiva, le oferise avantajul prezenţei Sale. Relaţiastrânsă pe care a avut-o cu aceşti colaboratori I-a permis să-Şi pună amprentaasupra lor. „Viaţa a fost arătată”, spunea preaiubitul Ioan, „şi noi am văzut-oşi mărturisim despre ea” (1 Ioan 1:2).

Numai printr-o asemenea comuniune între minte şi minte, între inimă şiinimă, între uman şi divin, poate fi transmisă acea energie vitală pe careeducaţia adevărată trebuie să o transmită. Numai din viaţă se naşte viaţă.

Pentru a-Şi pregăti ucenicii, Mântuitorul a urmat sistemul de educaţiestabilit la începutul lumii. Cei doisprezece, alături de alţi câţiva care li sealăturau din când în când pentru a-i ajuta, formau familia lui Iisus. Erau cu Elîn casă, la masă, în aceeaşi odăiţă, pe câmp. Îl însoţeau în călătoriile Lui, Îiîmpărtăşeau încercările şi greutăţile şi, în măsura în care aveau pe inimălucrul acesta, I se alăturau în lucrare.

Uneori, îi învăţa când se aflau pe munte, alteori pe malul mării, în barcapescărească sau când mergeau pe drum. Ori de câte ori vorbea mulţimilor,ucenicii formau un cerc în jurul Lui. Se înghesuiau pe lângă El ca să nupiardă nimic din învăţăturile Sale. Erau ascultători atenţi, dornici să înţeleagăadevărurile pe care trebuiau să le propovăduiască în toate ţările şi pentru toatetimpurile.

Iisus Şi-a ales primii elevi din rândul oamenilor de rând. Pescari dinGalileea, ucenicii erau oameni simpli, neşcoliţi; nu beneficiaseră de o

educaţie rabinică, nu cunoşteau învăţăturile şi obiceiurile lor, însă învăţaserădin disciplina severă a trudei şi a greutăţilor. Aveau calităţi înnăscute şi unspirit maleabil. Erau oameni care puteau fi instruiţi şi modelaţi pentru a seadapta lucrării Mântuitorului. În lume sunt mulţi oameni cu ocupaţii obişnuitecare îşi duc cu răbdare la îndeplinire îndatoririle zilnice fără să-şi dea seamade potenţialul lor, de puterile care, dacă le-ar pune la lucru, i-ar plasa printremarii lideri ai lumii. Aşa erau bărbaţii care au fost chemaţi de Mântuitorul săfie colaboratorii Lui. Iar ei au beneficiat de trei ani de pregătire pe lângă celmai mare educator pe care l-a cunoscut vreodată această lume.

Aceşti primi discipoli se deosebeau foarte mult între ei. Urmau să fieeducatorii lumii, însă reprezentau tipuri variate de caracter: Levi Matei,vameşul, chemat de la o viaţă de afaceri şi supunere faţă de Roma; SimonZelotul, vrăjmaşul neîmpăcat al autorităţii imperiale; impulsivul,independentul, dar inimosul Petru şi fratele lui, Andrei; Iuda Iudeul, stilat,capabil, dar meschin; Filip şi Toma, loiali, cinstiţi, şi totuşi greoi când veneavorba de a crede; Iacov, fiul lui Alfeu, şi Iuda, care ieşeau mai puţin înevidenţă printre fraţi, dar care erau bărbaţi puternici, hotărâţi şi în greşeli, şiîn virtuţi; Natanael, sincer şi credul ca un copil; şi fiii lui Zebedei, ambiţioşi,dar iubitori.

Pentru a duce înainte cu succes lucrarea la care fuseseră chemaţi, aceştiucenici, care se deosebeau atât de mult unul de altul ca fire, pregătire şiobiceiuri de viaţă, trebuiau să ajungă să simtă, să gândească şi să acţionezeunitar. Obiectivul lui Hristos era să creeze această unitate. În acest scop, acăutat să-i facă să fie uniţi cu El. Povara lucrării Sale pentru ei este exprimatăîn rugăciunea către Tatăl Său: „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti înMine şi Eu, în Tine, ca şi ei să fie una în Noi (…) ca să cunoască lumea că TuM-ai trimis şi că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17:21-23).

PUTEREA DE TRANSFORMARE A LUI HRISTOSDintre cei doisprezece ucenici, patru urmau să aibă rolul de lider, fiecare

într-o direcţie distinctă. Ca să-i pregătească pentru aceasta, Hristos i-a învăţat,ştiind ce avea să urmeze. Iacov, care urma să moară curând de sabie; Ioan,care, dintre toţi, avea să-I calce cel mai mult timp pe urme Învăţătorului său,atât în ce priveşte lucrarea, cât şi prigonirea; Petru, primul care a dărâmat

bariere vechi de secole şi le-a predicat păgânilor; şi Iuda, care ar fi putut fiprimul dintre fraţii săi dacă nu ar fi nutrit în suflet planuri al căror rezultat nuşi l-a imaginat niciodată – aceştia au fost cei care s-au bucurat de cea maimare atenţie din partea lui Hristos şi cele cărora le dădea învăţături cel maifrecvent şi cu cea mai mare grijă.

Petru, Iacov şi Ioan nu ratau nicio ocazie de a fi aproape de Învăţătorullor, iar El le îndeplinea de fiecare dată dorinţa. Dintre toţi cei doisprezece, eiaveau cea mai strânsă legătură cu El. Ioan însă nu se mulţumea doar cu atât,ci voia o comuniune şi mai intimă – şi a obţinut acest lucru. La acea primăcuvântare de pe malul Iordanului, când Andrei, auzindu-L pe Iisus, a plecat îngrabă să-l cheme pe fratele lui, Ioan a rămas tăcut, pierdut în contemplareaacelor teme minunate. L-a urmat pe Mântuitorul, rămânând întotdeauna unascultător însetat, absorbit de cele auzite. Cu toate acestea, el nu avea uncaracter fără pată. Nu era genul de persoană entuziastă, blândă şi visătoare.Lui şi fratelui său li se spunea „fiii tunetului” (Marcu 3:17). Era mândru,ambiţios şi violent. Sub această aparenţă însă, Învăţătorul divin a întrezărit oinimă fierbinte, sinceră, iubitoare. Iisus i-a mustrat firea egoistă, i-adescurajat ambiţiile şi i-a pus credinţa la încercare. Însă i-a dezvăluit lucruldupă care-i tânjea sufletul – frumuseţea sfinţeniei, iubirea Sa transformatoare.„Am făcut cunoscut Numele Tău”, Îi spunea Iisus Tatălui, „oamenilor pe careMi i-ai dat din lume” (Ioan 17:6).

Ioan căuta cu înfrigurare iubirea, compasiunea şi compania oamenilor;aceasta era natura lui. S-a tras lângă Iisus, a stat aproape de El, s-a sprijinit depieptul Lui. Aşa cum absoarbe o floare roua şi lumina soarelui, tot aşa aabsorbit el viaţa şi lumina divină. A privit la Mântuitorul cu adoraţie şi iubirepână când nu şi-a mai dorit nimic altceva decât să se asemene cu Hristos şi săfie tot mai aproape de El, iar caracterul lui a ajuns să reflecte caracterulÎnvăţătorului său.

„Vedeţi”, spunea el, „ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii ailui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscutnici pe El. Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nus-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru căÎl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El se curăţeşte,după cum El este curat” (1 Ioan 3:1-3).

DE LA SLĂBICIUNE LA TĂRIEPovestea niciunuia dintre ucenici nu ilustrează mai bine metoda de

educare a lui Hristos ca povestea lui Petru. Îndrăzneţ, agresiv şi încrezător înpropria persoană, cu o minte ageră şi gata să acţioneze, dornic de răzbunare,dar dispus să ierte cu aceeaşi generozitate, Petru adeseori greşea şi tot atât dedes era mustrat. Însă la fel de des Hristos îi recunoştea şi îi lăudadevotamentul şi loialitatea plină de dragoste. Răbdător, cu o iubire plină deînţelepciune, Mântuitorul lucra cu ucenicul Său impulsiv, căutând să-itempereze încrederea de sine şi să-l înveţe umilinţa, supunerea şi dependenţa.

Însă Petru nu a învăţat lecţia decât în parte. Încrederea în sine nu i-a fostdezrădăcinată.

Adesea, Iisus, cu sufletul apăsat de povara grea, căuta să le descrieucenicilor scenele încercărilor şi suferinţelor Sale. Dar ochii lor erauincapabili să vadă. Învăţăturile acestea îi deranjau, iar ei nu reuşeau săînţeleagă. Autocompătimirea şi teama de a nu fi nevoit să sufere împreună cuHristos l-au făcut pe Petru să-L dojenească: „Să Te ferească Dumnezeu,Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!” (Matei 16:22). Cuvintele luiexprimau ceea ce gândeau şi simţeau toţi ucenicii.

Aşa că au mers mai departe. Criza se apropia, iar ei se făleau şi aveaudispute, anticipând modul în care urmau să împartă onorurile împărăteşti, fărăsă viseze măcar la cruce.

Experienţa lui Petru conţinea o lecţie pentru toţi. Pentru încrederea în sine,încercarea este o înfrângere sigură. Hristos nu putea împiedica desfăşurareaunui rău la care el nu renunţase încă. Dar, după cum i-a întins mânasalvatoare atunci când valurile erau pe punctul să-l înghită, tot astfel iubireaLui i-a întins o mână de salvare când apele mari erau gata să-i înghităsufletul. De nenumărate ori, chiar când se afla pe marginea ruinei, cuvintelesale lăudăroase îl aduceau şi mai aproape de cădere. De nenumărate ori a fostavertizat: „Te vei lepăda (…) că nu Mă cunoşti” (Luca 22:34). Inima samâhnită şi iubitoare a fost cea care a vorbit când a jurat: „Doamne, cu Tinesunt gata să merg chiar şi în temniţă şi la moarte” (Luca 22:33). Iar Hristos,care citeşte inima, i-a spus următoarele cuvinte, puţin preţuite atunci, dar careaveau să arunce o rază de speranţă în întunericul ce urma să cadă curând:„Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugatpentru tine ca să nu se piardă credinţa ta şi, după ce te vei întoarce la

Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi” (Luca 22:31,32).Când Petru a rostit, în curtea sălii de judecată, cuvintele de renegare, când

sentimentele sale de iubire şi loialitate, trezite de privirea plină de milă, deiubire şi de tristeţe a Mântuitorului, l-au trimis în grădina în care Acestaplânsese şi Se rugase, când lacrimile de remuşcare i-au căzut pe pământulcare fusese umezit de picăturile Sale de sânge în timpul agoniei prin caretrecuse, atunci cuvintele Mântuitorului: „M-am rugat pentru tine ca, (…)după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi” au căpătat senspentru sufletul lui. Hristos, deşi îi văzuse dinainte păcatul, nu-l lăsase pradădisperării.

Dacă privirea pe care i-a aruncat-o Iisus ar fi arătat condamnare în loc demilă, dacă, ştiindu-i dinainte păcatul, nu ar fi vorbit despre speranţă, ce mareîntuneric l-ar fi acoperit pe Petru! Ce disperare cruntă i-ar fi torturat sufletul!În acel ceas de suferinţă şi scârbă de propria persoană, ce l-ar fi oprit sămeargă pe cărarea pe care a apucat-o Iuda?

Deşi nu-Şi putea scuti ucenicul de suferinţă, Hristos nu l-a lăsat pradăamărăciunii. Dragostea lui Iisus niciodată nu-l abandonează pe om.

Oamenii, cu toate că ei înşişi sunt dedaţi la rău, sunt înclinaţi să se poartefără blândeţe cu cei ispitiţi şi cu cei care greşesc, deoarece nu pot citi inima şinu-i cunosc lupta şi durerea. Ei trebuie să înveţe cum să mustre cu iubire,cum să rănească pentru a vindeca, cum să avertizeze în cuvinte pline desperanţă.

După învierea Sa, Hristos nu l-a menţionat pe Ioan – cel care a vegheatalături de El în sala de judecată, care a stat lângă cruce şi care a fost primul lamormântul Său, dintre toţi cei doisprezece ucenici –, ci pe Petru. „Duceţi-văde spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru”, a spus îngerul, „că merge înainteavoastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea, cum v-a spus” (Marcu 16:7).

La ultima întâlnire a lui Hristos cu ucenicii, pe malul mării, Petru, după cea fost pus la încercare prin întrebarea de trei ori adresată: „Mă iubeşti?”, şi-arecâştigat locul printre cei doisprezece. I se dăduse o misiune – el urma să hrănească turma Domnului.Apoi, ca un ultim îndemn personal, Iisus i-a poruncit: „Tu vino după Mine!”(Ioan 21:17,22).

Acum Petru Îi înţelegea cuvintele. Înţelegea mai bine lecţia pe care le-odăduse când pusese un copilaş în mijlocul lor şi îi îndemnase să devină ca el.Cunoscând mai bine atât propria slăbiciune, cât şi puterea lui Hristos, era

acum gata să aibă credinţă şi să se supună. Putea să-şi urmeze Învăţătorulpentru că primea putere de la El.

La încheierea vieţii sale de trudă şi jertfire, ucenicul odinioară atât denepregătit să vadă crucea a considerat că este o bucurie să-şi dea viaţa pentruEvanghelie, simţind numai că, pentru el, care-L tăgăduise pe Domnul, era oonoare prea mare să moară în acelaşi fel în care murise Învăţătorul său.

Transformarea lui Petru a fost o minune a blândeţii divine. Este o lecţie deviaţă pentru toţi cei care caută să-I calce pe urme Învăţătorului suprem.

O LECŢIE DE IUBIREIisus Şi-a mustrat ucenicii şi i-a avertizat, însă Ioan, Petru şi ceilalţi nu L-

au părăsit. În ciuda mustrărilor, ei au ales să rămână cu Iisus. Iar Mântuitorulnu i-a părăsit, chiar dacă aveau greşeli. El îi ia pe oameni aşa cum sunt, cutoate greşelile şi slăbiciunile lor, şi îi pregăteşte să-I slujească, dacă şi ei vorsă se lase disciplinaţi şi învăţaţi de El.

În rândul ucenicilor era însă unul căruia, până aproape de încheierealucrării Sale, Hristos nu i-a adresat nicio mustrare directă.

Odată cu Iuda, între cei doisprezece a pătruns un element conflictual.Când I se alăturase lui Iisus, el răspunsese atracţiei exercitate de caracterul şiviaţa Sa. Îşi dorise sincer o schimbare şi sperase să aibă această experienţăprintr-o comuniune cu Iisus. Dar această dorinţă nu a ajuns să-l domine. Elera stăpânit de speranţa unor foloase egoiste în regatul lumesc pe care seaştepta să-l întemeieze Hristos. Deşi recunoştea puterea divină a iubirii Lui,Iuda nu a cedat în faţa ei. A continuat să-şi cultive judecata şi opiniilepersonale, precum şi dispoziţia de a critica şi de a condamna. Motivaţiile şiacţiunile lui Hristos, adesea mult prea înalte pentru înţelegerea lui, îi stârneauîn inimă îndoială şi dezaprobare şi apoi îşi strecura propriile întrebări şiambiţii în sufletul ucenicilor. Multe din certurile lor pentru supremaţie şi dinnemulţumirile lor faţă de metodele lui Hristos îşi aveau punctul de plecare înIuda.

Văzând că, dacă i s-ar fi împotrivit, nu ar fi făcut altceva decât să-lîmpietrească, Iisus S-a ferit să intre în conflict deschis cu el. A căutat să-ivindece egoismul îngust aducându-l în contact cu iubirea Sa dispusă la oricesacrificiu. În învăţăturile Sale, El prezenta principii care loveau la rădăcina

ambiţiilor egocentrice ale acestui ucenic. Era predată lecţie după lecţie, iarIuda îşi dădea seama de multe ori că îi fusese zugrăvit caracterul, că îi fusesearătat păcatul, dar nu voia să cedeze.

Pentru că nu s-a lăsat înduplecat de aceste apeluri pline de îndurare, răul apreluat în cele din urmă controlul asupra lui. Mâniat din cauza unei mustrăriindirecte şi adus la exasperare de faptul că visurile ambiţioase îi eraudescurajate, Iuda şi-a lăsat sufletul în stăpânirea demonului lăcomiei şi s-ahotărât să-şi trădeze Învăţătorul. Din camera Paştelui, din bucuria prezenţeilui Hristos şi din lumina unei speranţe nemuritoare, el a mers să-şi aducă laîndeplinire misiunea diabolică în întunericul de afară, unde nu existasperanţă.

„Iisus ştia de la început cine erau cei ce nu cred şi cine era cel ce avea să-L vândă” (Ioan 6:64). Însă, chiar dacă ştia totul, El nu a precupeţit niciun apelmilos şi niciun semn de iubire.

Văzând primejdia în care se afla, l-a adus mai aproape de El, în cerculintim al ucenicilor săi de încredere. Zi de zi, cu inima greu împovărată,Hristos purtase durerea contactului permanent cu acel spirit încăpăţânat şisuspicios, care pregătea ceva în ascuns. El observase printre ucenici aceaduşmănie continuă, secretă şi subtilă şi Se străduise să o contracareze. Şitoate acestea pentru ca nicio posibilă influenţă mântuitoare să nu-i lipseascăacelui suflet aflat în primejdie!

„Apele cele mari nu pot să stingă dragostea şi râurile n-ar putea s-oînece”; „căci dragostea este tare ca moartea” (Cântarea cântărilor 8:7,6).

În ce-l priveşte pe Iuda, acţiunile iubitoare ale lui Hristos fuseseră inutile.Lucrurile nu au stat însă la fel şi cu tovarăşii săi de ucenicie. Pentru ei,acestea erau o lecţie a cărei influenţă avea să se facă simţită toată viaţa.Exemplul acesta de blândeţe şi îndelungă răbdare avea să le modeleze mereudialogul cu cei ispitiţi şi cu cei care greşeau. Mai existau însă şi alte lecţii.Când cei doisprezece au fost puşi deoparte, ucenicii au dorit foarte mult caIuda să fie unul dintre ei şi au considerat alegerea lui ca un eveniment foartepromiţător pentru grupul apostolic. El intrase în contact cu lumea mai multdecât ei, era un bărbat cu purtări alese, cu discernământ şi calităţi deconducător şi, întrucât punea mare preţ pe talentele sale, îi făcuse pe ucenicisă-l privească în acelaşi fel. Însă metodele pe care dorea să le introducă înlucrarea lui Hristos se bazau pe principii lumeşti şi se ghidau după reguli lafel de lumeşti. Ucenicii căutau să-şi asigure cinstea şi recunoaşterea lumii,

căutau să obţină împărăţia acestei lumi. Manifestarea acestor dorinţe în viaţalui Iuda i-a ajutat pe ucenici să înţeleagă antagonismul dintre principiulînălţării de sine şi principiul umilinţei şi al sacrificiului care Îl caracteriza peHristos şi care era principiul împărăţiei spirituale. În sfârşitul lui Iuda, ei auvăzut finalul la care duce slujirea eului.

Pentru aceşti ucenici, misiunea lui Hristos şi-a atins în cele din urmăscopul. Încet-încet, exemplul Său şi lecţiile Sale de abnegaţie le-au modelatcaracterele. Moartea Lui le-a distrus speranţa de măreţie lumească. Apostazialui Iuda, căderea lui Petru, eşecul lor atunci când L-au părăsit pe Hristos închinuri şi primejdie, toate acestea le-au spulberat încrederea în ei înşişi. Şi-auvăzut propria slăbiciune, au înţeles ceva din măreţia misiunii ce le fuseseîncredinţată, au simţit nevoia să fie călăuziţi la fiecare pas de Învăţătorul lor.

Erau conştienţi că nu aveau să se mai bucure de prezenţa Lui în carne şioase şi au recunoscut, aşa cum n-o mai făcuseră niciodată până atunci,valoarea ocaziilor pe care le avuseseră de a umbla şi a vorbi cu Trimisul luiDumnezeu. Multe dintre lecţiile rostite de Hristos nu le apreciaseră sau nu leînţeleseseră. Acum doreau fierbinte să şi le aducă aminte, să-I audă iarăşicuvintele. Cu câtă bucurie şi-au amintit acum asigurările Sale: „Vă este defolos să Mă duc, căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi,dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite” (Ioan 16:7), „v-am făcut cunoscut tot ceam auzit de la Tatăl Meu” (Ioan 15:15) şi „Mângâietorul, (…) pe care-L vatrimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduceaminte de tot ce v-am spus Eu” (Ioan 14:26)!

„Tot ce are Tatăl este al Meu”, „când va veni Mângâietorul, Duhuladevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul. (…) Va lua din ce este alMeu şi vă va descoperi” (Ioan 16:15,13,14).

Ucenicii Îl văzuseră pe Hristos înălţându-Se din mijlocul lor, de peMuntele Măslinilor. Şi, pe când cerul Îl ascundea privirii lor, îşi reamintiserăfăgăduinţa cu care Se despărţise de ei: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele,până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).

Ştiau că dragostea Lui încă îi însoţea. Ştiau că au un reprezentant, unapărător, la scaunul de domnie al lui Dumnezeu. Îşi înălţau cererile în numeleLui, repetând făgăduinţa Sa: „Orice veţi cere de la Tatăl, în numele Meu, văva da” (Ioan 16:23).

Îşi întindeau mâna credinţei tot mai sus, cu puternicul argument: „Hristosa murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte

pentru noi!” (Romani 8:34).Credincios promisiunii făcute, Cel Divin, înălţat în curţile cereşti, le-a

oferit plinătatea Sa urmaşilor Săi de pe pământ. Faptul că El a luat loc petron, la dreapta lui Dumnezeu, s-a confirmat prin revărsarea Duhului Sfântasupra ucenicilor.

Prin lucrarea lui Hristos, aceşti ucenici fuseseră călăuziţi să simtă nevoiadupă Duhul Sfânt; sub învăţătura Acestuia, ei şi-au definitivat pregătirea şi aupornit în lucrarea vieţii lor.

Nu mai erau neştiutori şi needucaţi. Nu mai erau o adunătură de elementeindependente şi discordante. Speranţele lor nu mai erau concentrate asupramăreţiei lumeşti. Erau „toţi împreună”, una în gândire şi simţire. Gândul leera numai la Hristos. Ţinta lor era să ducă mai departe vestea despreÎmpărăţia Sa. Deveniseră asemenea Învăţătorului lor la minte şi la caracter,iar oamenii „au priceput că fuseseră cu Iisus” (Faptele apostolilor 4:13).

Atunci a fost o asemenea manifestare a slavei lui Hristos, cum muritoriinu mai văzuseră niciodată înainte. Mulţimi de oameni care Îi ponegriserănumele şi Îi dispreţuiseră puterea se declarau ucenici ai Celui Răstignit.Cooperând cu Duhul Sfânt, eforturile acelor oameni umili pe care îi aleseseHristos agitaseră lumea. Pe parcursul unei singure generaţii, Evanghelia a fostvestită tuturor naţiunilor de sub soare.

Hristos a hotărât ca acelaşi Duh care a fost trimis să-I ţină locul caeducator al primilor Săi lucrători să fie şi educatorul lucrătorilor Săi de astăzi.Promisiunea Sa este: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitulveacului” (Matei 28:20).

Dacă, în educaţia de astăzi, vom avea acelaşi ghid, vom obţine aceleaşirezultate ca în vechime. Acesta este obiectivul adevăratei educaţii, obiectivstabilit de Dumnezeu.

NATURA CA EDUCATORIa aminte la minunile Aceluia a cărui ştiinţă este desăvârşită!

Capitolul 10

DUMNEZEU ÎN NATURĂMăreţia Lui acoperă cerurile şi slava Lui umple pământul.

Amprenta Divinităţii se vede în toate lucrurile create. Natura mărturiseştedespre Dumnezeu. Adusă în contact cu miracolul şi taina universului, minteasensibilă nu poate decât să recunoască mâna puterii infinite. Nu prin propriaputere îşi dă pământul bunătăţile şi îşi continuă, an după an, mişcarea în jurulsoarelui. O mână nevăzută conduce planetele în circuitul lor celest. O viaţămisterioasă însufleţeşte întreaga natură, o viaţă care susţine nenumăratelelumi din spaţiul necuprins, care se află în minuscula insectă purtată de brizade vară, care animă zborul rândunicii şi îi satură pe puii de corb ce ţipă, caretransformă mugurul în boboc şi preschimbă floarea în fruct.

Aceeaşi putere care susţine natura acţionează şi în om. Aceleaşi legimăreţe care călăuzesc deopotrivă astrul şi atomul controlează şi viaţa omului.Legile care guvernează funcţionarea inimii, care reglează fluxul lichiduluivieţii în corp sunt legile Inteligenţei atotputernice, care are autoritate asuprasufletului omului. De la El izvorăşte viaţa a tot ce există, viaţă care, numai înarmonie cu El, îşi poate atinge adevărata sferă de acţiune. Toată creaţiaîmpărtăşeşte aceeaşi condiţie existenţială – viaţa este susţinută primind viaţalui Dumnezeu şi se trăieşte în armonie cu voinţa Creatorului. Călcarea legilorSale, în domeniul fizic, mental sau moral, înseamnă intrarea în disonanţă cuuniversul, înseamnă o uşă deschisă discordiei, anarhiei şi ruinei.

Pentru cel care învaţă să-i interpreteze învăţăturile, natura întreagă seumple de lumină; lumea este manualul, iar viaţa este şcoala. Unitatea dintreom, natură şi Dumnezeu, suveranitatea universală a legii divine şiconsecinţele încălcării ei nu pot să nu impresioneze mintea şi să nu modelezecaracterul.

Acestea sunt lecţiile pe care trebuie să le înveţe copiii noştri. Pentrucopilul mic, incapabil încă să înveţe din cărţi sau să se deprindă cu disciplinadin sala de clasă, natura se prezintă ca o sursă inepuizabilă de învăţare şiîncântare. Inima care nu s-a împietrit încă prin contactul cu răul poate

recunoaşte rapid Prezenţa care străbate întreaga creaţie. Urechea pe carezgomotul lumii nu a surzit-o încă este atentă la Vocea care vorbeşte prinşoaptele naturii. Iar pentru cei care sunt mai bogaţi în ani, care au continuunevoie ca natura să le amintească în mod tăcut de lucrurile spirituale şiveşnice, învăţămintele ei vor fi, în aceeaşi măsură ca şi pentru cei tineri, osursă de plăcere şi de învăţare. După cum locuitorii Edenului au învăţat de pepaginile naturii, după cum Moise a descoperit semnătura lui Dumnezeu încâmpiile şi munţii Arabiei, iar copilul Iisus, pe coastele dealurilorNazaretului, tot aşa pot învăţa despre El şi copiii de astăzi. Lucrurile nevăzutesunt ilustrate prin cele văzute. În orice lucru de pe pământ, de la cel maisemeţ copac din pădure până la lichenul care se prinde de stâncă, de laoceanul nemărginit până la cea mai măruntă scoică de pe plajă, ei pot vedeachipul şi amprenta lui Dumnezeu.

Pe cât posibil, duceţi copilul, din cei mai fragezi ani ai săi, acolo undeacest manual minunat se poate deschide înaintea lui! Lăsaţi-l să priveascăscenele glorioase zugrăvite de Marele Artist pe pânza mereu schimbătoare acerului, să se familiarizeze cu minunile pământului şi ale mării, să contemplemisterele schimbării anotimpurilor şi să înveţe despre Creator din toatelucrările Sale!

Numai în felul acesta se pot pune, în mod ferm şi sigur, bazele uneieducaţii adevărate. Cu toate acestea, când vine în contact cu natura, chiar şiun copil va găsi motive de nedumerire. Nu va putea să nu recunoascăacţiunea unor forţe antagonice. În acest punct, natura are nevoie de uninterpret. Când văd răul care se manifestă până şi în lumea naturală, toţi au deînvăţat aceeaşi lecţie tristă: „Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta” (Matei 13:28).

Învăţătura naturii nu poate fi descifrată corect decât în lumina carestrăluceşte de la Golgota. Prin povestea Betleemului şi a crucii, arătaţi cumbinele va birui răul şi cum fiecare binecuvântare pe care o primim este un daral răscumpărării.

În tufele de mărăcini şi de spini, în scaieţi şi neghină se vede răul careîntinează şi murdăreşte. În cântecul păsării şi în mugurele care se desface, înploaie şi în razele de soare, în adierea de vară şi în roua delicată, în zeci demii de lucruri din natură, de la stejarul din pădure până la vioreaua careînfloreşte la rădăcina lui, se vede dragostea care reface. Şi natura încă nevorbeşte despre bunătatea lui Dumnezeu.

„Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de

pace, şi nu de nenorocire” (Ieremia 29:11). Acesta este mesajul care, înlumina crucii, poate fi citit în toată natura. Cerurile spun slava Lui, iarpământul este plin de bogăţiile Lui.

Capitolul 11

LECŢII DE VIAŢĂVorbeşte pământului şi te va învăţa!

Marele Învăţător Îşi aducea ascultătorii în contact cu natura, pentru ca aceştia săpoată asculta glasul care se face auzit în toate lucrurile create, iar după ceinimile li se sensibilizau şi mintea le devenea receptivă, îi ajuta săinterpreteze învăţătura spirituală din scenele pe care le priviseră. Pildele, princare Îi plăcea atât de mult să-i înveţe pe oameni lecţii ale adevărului, arătaucât de deschis era spiritul Său la influenţele naturii şi cât de încântat era să-Şiadune învăţătura spirituală din întâmplările vieţii de zi cu zi.

Păsările cerului, crinii de pe câmp, semănătorul şi sămânţa, păstorul şioaia – prin aceste lucruri, Hristos a ilustrat adevăruri nemuritoare. IlustraţiileŞi le lua şi din evenimentele vieţii, din lucruri familiare ascultătorilor –aluatul, comoara ascunsă, mărgăritarul de mare preţ, năvodul, banul pierdut,fiul risipitor, casa de pe nisip şi cea de pe stâncă. În lecţiile Sale, exista cevacare să stârnească interesul fiecărei minţi, care să facă apel la fiecare inimă.Astfel, activitatea zilnică, în loc să fie doar o corvoadă lipsită de semnificaţiiînalte, era înseninată şi înnobilată prin elemente care aduceau neîncetataminte de lucrurile spirituale şi nevăzute.

Aşa ar trebui să-i învăţăm şi noi pe copii. Ei trebuie să se deprindă să vadăîn natură o expresie a iubirii şi a înţelepciunii lui Dumnezeu, să facă legăturadintre El şi păsări, flori sau copaci. Tot ce se vede să devină pentru eiinterpretul a ceea ce nu se vede şi toate evenimentele vieţii să fie un mijlocdivin de educare.

Astfel, pe măsură ce învaţă să descopere lecţiile ascunse în toate lucrurilecreate şi în toate experienţele vieţii, arătaţi-le că aceleaşi legi care guverneazănatura şi evenimentele vieţii trebuie să aibă control şi asupra noastră, că suntdate pentru binele nostru şi că numai ascultând de ele putem găsi adevăratulsucces şi adevărata fericire!

LEGEA SLUJIRIIToate lucrurile, atât cele din ceruri, cât şi cele de pe pământ, declară că

marea lege a vieţii este o lege a slujirii. Tatăl infinit Se îngrijeşte de viaţafiecărei făpturi. Hristos a venit pe pământ „ca cel ce slujeşte la masă” (Luca22:27). Îngerii sunt „duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentrucei ce vor moşteni mântuirea” (Evrei 1:14). Aceeaşi lege a slujirii este scrisăpe toate lucrurile din natură. Păsările cerului, animalele câmpului, copacii dinpădure, frunzele, iarba şi florile, soarele de pe cer şi stelele – toate slujesc.Lacul şi oceanul, fluviul şi pârâiaşul – fiecare ia pentru a dărui.

Însă, în timp ce slujeşte vieţii întregii lumii, fiecare lucru din natură îşiasigură şi necesităţile proprii. „Daţi şi vi se va da!” (Luca 6:38). Aceasta estelecţia pe care o găsim scrisă la fel de sigur în natură ca şi pe paginile SfinteiScripturi.

Coastele dealurilor şi câmpiile deschid o albie pentru ca râul ieşit dinmunte să ajungă la mare, iar ceea ce dau este răsplătit însutit. Şuvoiul caretrece susurând în drumul său lasă în urmă, ca un dar, frumuseţe şi rodnicie.De-a lungul câmpiilor sterpe şi arse de arşiţa verii, o linie de verdeaţămarchează cursul râului. Fiecare copac nobil, fiecare boboc, fiecare floare stăca martor al recompensei pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru toţi cei cedevin canale prin care harul Său se revarsă în lume.

SEMĂNAŢI CU CREDINŢĂ!

Dintre lecţiile aproape fără număr predate în cadrul proceselor variate decreştere, unele dintre cele mai preţioase sunt transmise în pilda seminţei carecreşte. Lecţiile acestei parabole sunt şi pentru bătrâni, şi pentru tineri.

„Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânţa înpământ: fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânţa încolţeşte şicreşte fără să ştie el cum. Pământul rodeşte singur: întâi un fir verde, apoispic, după aceea grâu deplin în spic” (Marcu 4:26-28).

Sămânţa are în sine principiul germinator, un principiu pe care DumnezeuÎnsuşi l-a sădit. Cu toate acestea, dacă ar fi lăsată de una singură, sămânţa nuar avea nicio putere să crească. Omul are de jucat un rol în creşterea seminţei;însă există un punct dincolo de care el nu poate face nimic. El trebuie sădepindă de Cel care a legat semănatul şi seceratul prin verigile minunate ale

atotputerniciei Sale.Există viaţă în sămânţă, există putere în pământ. Dacă însă puterea infinită

nu este la lucru zi şi noapte, sămânţa nu va aduce roade. Ploaia trebuie săînvioreze câmpiile însetate, soarele trebuie să dea căldură, curentul electrictrebuie să fie transmis seminţei îngropate în sol. Numai Creatorul poate facesă răsară viaţa pe care tot El a sădit-o. Fiecare sămânţă creşte, fiecare plantăse dezvoltă prin puterea lui Dumnezeu.

„Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 8:11). „Căci, după cumpământul face să răsară lăstarul lui şi după cum o grădină face să încolţeascăsemănăturile ei, aşa va face Domnul Dumnezeu să răsară mântuirea şi laudaîn faţa tuturor neamurilor” (Isaia 61:11). Cum este cu semănatul natural, aşaeste şi cu cel spiritual: singura putere care poate produce viaţă vine de laDumnezeu.

Acţiunea semănătorului este o exercitare a credinţei. El nu poate înţelegetaina germinaţiei şi a creşterii seminţei, dar are încredere în agenţii prin careDumnezeu face ca vegetaţia să înflorească. Aruncă sămânţa, aşteptând să oadune înmulţit, într-o recoltă bogată. Tot aşa, părinţii şi educatorii trebuie sătrudească, aşteptând o recoltă de pe urma seminţelor pe care le seamănă.

O vreme, sămânţa poate rămâne neobservată în inimă, fără să dea vreunsemn că a încolţit; după aceea însă, când Duhul lui Dumnezeu suflă asuprasufletului, sămânţa ascunsă răsare şi, în cele din urmă, aduce rod. În lucrareavieţii noastre, nu ştim care dintre seminţe va rodi. Însă nu noi trebuie sărezolvăm această problemă. „Dimineaţa seamănă-ţi sămânţa şi până seara nulasă mâna să ţi se odihnească” (Eclesiastul 11:6). Legământul lui Dumnezeudeclară că, atâta vreme „cât va fi pământul, nu va înceta semănatul şiseceratul” (Geneza 8:22). Având încredere în această promisiune, agricultorulară şi seamănă. Iar noi, în ce priveşte semănatul spiritual, trebuie să lucrăm cutot atâta încredere în asigurarea Sa: „Tot aşa şi cuvântul Meu care iese dingura Mea nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împliniplanurile Mele” (Isaia 55:11); „cel ce umblă plângând când aruncă sămânţase întoarce cu veselie când îşi strânge snopii” (Psalmii 126:6).

Germinarea seminţei reprezintă începutul vieţii spirituale, iar dezvoltareaplantei simbolizează dezvoltarea caracterului. Nu poate exista viaţă fărăcreştere. Planta nu poate decât să crească sau să moară. După cumdezvoltarea unei plante este tăcută şi imperceptibilă, dar continuă, tot aşa esteşi dezvoltarea caracterului. Viaţa noastră poate fi perfectă la fiecare treaptă de

dezvoltare, totuşi, dacă planul lui Dumnezeu pentru noi este îndeplinit, vaexista un progres constant.

Planta creşte primind ceea ce îi oferă Dumnezeu pentru a-şi menţine viaţa.În acelaşi fel, creştem spiritual cooperând cu influenţele divine. După cumplanta prinde rădăcini în pământ, şi noi trebuie să prindem rădăcini înHristos. După cum planta primeşte lumina soarelui, roua şi ploaia, tot aşatrebuie să primim şi noi Duhul Sfânt. Dacă inimile noastre sunt legate deHristos, El „va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară care udăpământul” (Osea 6:3). Ca Soare al Neprihănirii, El va răsări asupra noastră,iar „tămăduirea va fi sub aripile Lui” (Maleahi 4:2). Vom „înflori ca floareade crin”, „vo[m] prinde viaţă ca grâul, vo[m] înflori ca via” (Osea 14:5,7 –NTR).

Grâul se dezvoltă „întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin înspic” (Marcu 4:28). Când seamănă sămânţa şi îngrijeşte plantele, agricultorulare ca scop producţia de cereale – pâine pentru cei flămânzi şi sămânţă pentrurecoltele viitoare. Tot aşa, şi Agricultorul divin aşteaptă o recoltă. Dumnezeudoreşte ca inimile şi vieţile urmaşilor Săi să-I reflecte chipul, pentru ca, prinei, acelaşi chip să se reflecte şi în alte inimi şi vieţi.

Dezvoltarea treptată a plantei din sămânţă este o ilustraţie a creşteriicopilului. Este „întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic”(Marcu 4:28). Cel care a spus această parabolă a creat sămânţa aceeamăruntă, a pus în ea principiile vieţii şi a hotărât legile care îi guverneazăcreşterea. Iar adevărurile pe care le transmite parabola s-au transformat înrealităţi în viaţa Sa. El, Maiestatea cerului, Împăratul slavei, a devenit unprunc în Betleem şi a fost, pentru un timp, un nou-născut neajutorat, aflat îngrija mamei Sale. În copilărie, a vorbit şi S-a purtat ca un copil, cinstindu-Şipărinţii şi împlinindu-le dorinţele, dându-le ajutor în diferite moduri. Însă, dela primele semne de inteligenţă, El a crescut neîncetat în har şi în cunoaştereaadevărului.

Părinţii şi educatorii ar trebui să cultive în aşa fel tendinţele tinerilor,încât, la orice etapă din viaţă, ei să aibă frumuseţea proprie acelei perioade,dezvoltându-se natural, ca plantele din grădină.

Cei mici ar trebui să fie educaţi în simplitatea inocentă a copilăriei. Artrebui să fie învăţaţi să se mulţumească, la vârsta lor, cu îndeletnicirile mici şifolositoare şi cu plăcerile şi experienţele normale pentru acea perioadă.Copilăria corespunde firului verde de iarbă din parabolă, iar firul de iarbă are

o frumuseţe specifică. Copiii nu ar trebui să fie forţaţi să se maturizeze detimpuriu, ci ar trebui să păstreze cât mai mult posibil prospeţimea şi farmeculprimilor lor ani. Cu cât este mai liniştită şi mai simplă viaţa copilului, cu atâteste mai ferită de toată agitaţia artificială şi, cu cât se armonizează mai multcu natura, cu atât este mai propice dezvoltării vigorii fizice şi mentale şi aforţei spirituale.

Minunea făcută de Mântuitorul atunci când a hrănit cinci mii de persoaneilustrează acţiunea puterii lui Dumnezeu în producerea recoltei. Iisus dă la oparte vălul care acoperă lumea naturii şi descoperă energia creatoare care estefolosită neîncetat pentru binele nostru. Înmulţind seminţele aruncate înpământ, Cel care a înmulţit pâinile face o minune în fiecare zi. Printr-ominune hrăneşte El continuu milioane de oameni din recoltele pământului.Oamenii sunt chemaţi să coopereze cu El la îngrijirea grânelor şi la pregătireapâinii, însă, din această cauză, ei pierd din vedere factorul divin. Acţiunea Saeste atribuită unor cauze naturale sau intervenţiilor umane şi prea adeseadarurile Lui sunt deturnate spre utilizări egoiste, transformându-se, dinbinecuvântare, în blestem. Dumnezeu caută să schimbe toate aceste lucruri.El doreşte ca simţurile noastre tocite să se dezmorţească astfel încât să poatădiscerne bunătatea Sa plină de îndurare, pentru ca darurile Sale să poată fipentru noi binecuvântarea plănuită.

Cuvântul lui Dumnezeu, viaţă din viaţa Sa, dă viaţă bobului de grâu, iarnoi devenim părtaşi la acea viaţă când mâncăm din pâine. Dumnezeu vrea săînţelegem acest lucru. El doreşte ca, până şi atunci când ne primim pâinea dezi cu zi, să-I recunoaştem puterea şi să avem o relaţie mai strânsă cu El.

Conform legilor lui Dumnezeu din natură, efectul urmează cauzei cu ocertitudine invariabilă. Culesul arată ce s-a semănat. În acest punct, nu eposibilă nicio prefăcătorie. Oamenii îşi pot înşela semenii şi pot primi laudeşi plată pentru servicii pe care nu le-au îndeplinit. În natură însă nu existăînşelăciune. În dreptul agricultorului necredincios, recolta rosteşte sentinţa decondamnare. Şi acest lucru este extrem de adevărat şi pe plan spiritual. Răulare câştig de cauză numai în aparenţă, nu şi în realitate. Elevul care chiuleştede la şcoală, tânărul care nu învaţă, funcţionarul sau ucenicul care nu slujeşteintereselor angajatorului său, cel care nu îşi îndeplineşte responsabilităţile,oricare ar fi profesia lui – toţi se măgulesc la gândul că, dacă fac acestelucruri pe ascuns, obţin vreun câştig. Dar nu este aşa. Nu fac decât să-şi furesinguri pălăria. Recolta vieţii este caracterul, şi acesta determină destinul, atât

pentru viaţa aceasta, cât şi pentru cea viitoare.Recolta este o reproducere a seminţei semănate. Fiecare sămânţă dă rod

după soiul ei. Tot aşa este şi cu trăsăturile de caracter pe care le cultivăm.Egoismul, dragostea de sine, mândria, îngăduinţa de sine se înmulţesc, iarsfârşitul este nenorocire şi ruină. „Cine seamănă în firea lui pământească vasecera din firea pământească putrezirea, dar cine seamănă în Duhul va seceradin Duhul viaţa veşnică” (Galateni 6:8). Iubirea, compasiunea şi bunătatearodesc binecuvântare, o recoltă care este nepieritoare.

Sămânţa se înmulţeşte în recoltă. Un singur bob de grâu, înmulţit prinsemănări repetate, ar acoperi o ţară întreagă cu snopi aurii. Atât poate fi derăspândită influenţa unei singure vieţi, a unei singure fapte.

Câte fapte de iubire, de-a lungul veacurilor, nu şi-au avut originea în acelvas de alabastru spart pentru ungerea lui Hristos! Câte daruri nenumărate nu aadus pentru cauza Mântuitorului acea contribuţie din partea unei văduveanonime – „doi bănuţi, care fac un gologan” (Marcu 12:42)!

Lecţia semănatului ne învaţă să fim generoşi. „Cine seamănă puţin, puţinva secera, iar cine seamănă mult, mult va secera” (2 Corinteni 9:6).

Domnul spune: „Ferice de voi, care semănaţi pretutindeni de-a lungulapelor” (Isaia 32:20). A semăna pretutindeni de-a lungul apelor înseamnă ane oferi mijloacele materiale oriunde este nevoie. Asta nu ne va duce lasărăcie. „Cine seamănă mult, mult va secera.” Aruncând sămânţa,semănătorul o înmulţeşte. Dăruind deci, ne sporim binecuvântările.Făgăduinţa lui Dumnezeu ne asigură că vom avea suficient pentru a continuasă oferim.

Mai mult, când oferim din binecuvântările materiale ale acestei vieţi,recunoştinţa care se naşte în inima celui ce le primeşte îl pregăteşte să accepteşi adevăruri spirituale, iar consecinţa este o recoltă pentru veşnicie.

Prin imaginea seminţei aruncate în pământ, Mântuitorul ilustrează jertfaSa pentru noi. „Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare”,spune El, „rămâne singur, dar, dacă moare, aduce mult rod” (Ioan 12:24).Numai prin jertfa lui Hristos, Sămânţa, s-a putut aduce rod pentru Împărăţialui Dumnezeu. Conform legii regnului vegetal, viaţa este rezultatul morţii

VIAŢĂ PRIN MOARTE

Sale.Aşa stau lucrurile în cazul tuturor celor ce aduc rod în calitate de

colaboratori ai lui Hristos: iubirea de sine, căutarea propriului interes trebuiesă dispară. Viaţa trebuie să fie aruncată în brazda nevoilor lumii. Însă legeajertfirii de sine este legea autoconservării. Agricultorul îşi păstrează grânelearuncându-le. Tot aşa, viaţa care, în cele din urmă, va fi păstrată este aceaviaţă care se pune de bunăvoie în slujba lui Dumnezeu şi a omului.

Sămânţa moare, dar numai pentru a răsări plină de o nouă viaţă. Prinaceasta învăţăm lecţia învierii. Despre trupul omenesc aşezat în mormântpentru a se descompune, Dumnezeu a spus: „Este semănat în putrezire şiînvie în neputrezire; este semănat în ocară şi învie în slavă; este semănat înneputinţă şi învie în putere” (1 Corinteni 15:42,43).

Părinţilor şi educatorilor, predaţi aceste lecţii în mod practic! Lăsaţi-i pecopii să pregătească pământul şi să semene sămânţa! În timp ce lucrează, leputeţi explica despre grădina inimii, în care pot fi semănate seminţe bune saurele, şi le puteţi spune că, după cum grădina trebuie pregătită pentru sămânţă,tot aşa trebuie pregătită şi inima pentru sămânţa adevărului. Când sămânţaeste pusă în pământ, îi puteţi învăţa despre moartea lui Hristos, iar, când seiveşte firul de iarbă, despre înviere. Pe măsură ce planta creşte, se poatecontinua paralela dintre semănatul natural şi cel spiritual.

Tinerii ar trebui să fie educaţi într-o manieră similară. Din cultivareapământului se pot învăţa continuu lecţii. Nimeni nu se aşteaptă de la o bucatăde pământ necultivat să dea dintr-odată recoltă. La pregătirea solului, lasemănat şi la îngrijirea recoltei e nevoie de muncă stăruitoare şi perseverentă.Tot aşa trebuie să fie şi în cazul semănatului spiritual. Grădina inimii trebuiecultivată. Solul trebuie zdrobit prin pocăinţă. Plantele rele, care sufocăgrânele cele bune, trebuie smulse din rădăcină. După cum, odată năpădit demărăcini, un teren poate fi recuperat numai prin muncă stăruitoare, în acelaşifel tendinţele rele ale inimii pot fi învinse numai printr-un efort serios înnumele şi în tăria lui Hristos.

Cultivând pământul, lucrătorul atent va descoperi că înaintea lui sedeschid comori la care nici nu visase. Nimeni nu poate avea succes înagricultură sau grădinărit fără să acorde atenţie legilor care acţionează înaceste domenii. Trebuie studiate nevoile specifice ale fiecărui soi de plantă.Soiuri diferite reclamă soluri şi metode de îngrijire diferite, iar condiţiasuccesului este să respecţi legile care îl guvernează pe fiecare în parte.

Atenţia cerută la răsădire, ca nici măcar un firişor de rădăcină să nu fieînghesuit sau pus greşit, îngrijirea plantelor tinere, copilirea şi udarea lor,protejarea lor de ger în timpul nopţii şi de soare în timpul zilei, de buruieni,de boli şi de dăunători, pregătirea şi aranjarea lor nu numai că ne învaţă lecţiiimportante cu privire la dezvoltarea caracterului, ci munca în sine este unmijloc de dezvoltare. Cultivând grija, răbdarea, atenţia la detalii şi ascultareade legi, ea oferă o educaţie esenţială. Contactul continuu cu taina vieţii şisplendoarea naturii, precum şi delicateţea de care este nevoie în îngrijireaacestor minunate lucruri din creaţia lui Dumnezeu înviorează mintea,rafinează şi înnobilează caracterul, iar lecţiile învăţate îl pregătesc pe lucrătorsă se ocupe cu mai mult succes de alte minţi.

Capitolul 12

ALTE PARABOLECine este înţelept, să ia seama la aceste lucruri şi să fie cu luare-aminte la bunătăţile Domnului!

Puterea vindecătoare a lui Dumnezeu se manifestă peste tot în natură. Dacă uncopac este tăiat, dacă un om este rănit sau i se rupe vreun os, natura începeimediat procesul de reparaţie. Agenţii vindecători stau în aşteptare chiarînainte să fie nevoie de intervenţie şi, de îndată ce un organ este rănit, toatăenergia este direcţionată înspre acţiunea de remediere. Aşa este şi pe planspiritual. Dumnezeu a avut remediul înainte ca păcatul să dea naştere nevoii.Orice suflet care cedează în faţa ispitei este rănit, lovit de vrăjmaş, însăoriunde este păcat, este şi Mântuitorul. Hristos a spus că misiunea Lui este„să tămădui[ască] pe cei cu inima zdrobită, să propovădui[ască] robilor derăzboi slobozirea şi orbilor, căpătarea vederii, să [dea] drumul celor apăsaţi”(Luca 4:18).

Noi suntem datori să cooperăm cu El în această misiune. „Dacă un om arcădea deodată în vreo greşeală, (…) să-l ridicaţi cu duhul blândeţii” (Galateni6:1). Cuvântul tradus aici prin „ridicaţi” înseamnă a repune în încheietură,asemenea unui os dislocat. Cât de sugestivă este metafora! Cel care greşeştesau păcătuieşte a rupt legăturile cu tot ce îl înconjoară. E posibil să-şi deaseama de greşeala făcută şi să fie copleşit de remuşcări, dar nu se poaterecupera singur. Este confuz şi încurcat, înfrânt şi neajutorat. Trebuieîndreptat, vindecat, refăcut. „Voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cuduhul blândeţii.” Numai iubirea care curge din inima lui Hristos poatevindeca. Numai cel în care curge această iubire, asemenea sevei în copac sausângelui în corp, poate reface sufletul rănit.

Iubirea are o putere minunată, pentru că ea este divină. Răspunsul blând,care „potoleşte mânia” (Proverbele 15:1), iubirea care „este îndelungrăbdătoare, (…) plină de bunătate” (1 Corinteni 13:4), dragostea care„acoperă o sumedenie de păcate” (1 Petru 4:8) – dacă am fi dispuşi săînvăţăm lecţia, cu ce putere vindecătoare am fi înzestraţi! Cât de mult s-ar

transforma viaţa şi cât de mult s-ar asemăna pământul cu cerul! Viaţa de aiciar fi o pregustare a celei viitoare.

Aceste lecţii preţioase pot fi predate cu atâta simplitate, încât să fieînţelese chiar şi de nişte copilaşi. Inima copilului este gingaşă şi uşor deimpresionat, dar dacă noi, care suntem mai în vârstă, ne vom „face ca niştecopilaşi” (Matei 18:3), dacă vom învăţa simplitatea, blândeţea şi dragosteadelicată a Mântuitorului, nu ni se va părea greu să ajungem la inimile celormici şi să-i învăţăm vindecarea pe care o aduce iubirea.

Perfecţiunea există şi în cele mai mici, şi în cele mai mari lucrări ale luiDumnezeu. Mâna care a aşezat lumile în spaţiu este aceeaşi mână caremodelează florile de pe câmp. Examinaţi sub microscop cele mai mărunte şimai obişnuite flori de pe marginea drumului, şi veţi observa cât de frumoaseşi de complete sunt toate părţile lor componente! Tot astfel, şi cea mai umilăexistenţă poate ascunde excelenţa; cele mai obişnuite sarcini, dacă suntîndeplinite cu dragoste şi conştiinciozitate, sunt frumoase în ochii luiDumnezeu. Atenţia acordată lucrurilor mărunte ne va face colaboratori ai luiDumnezeu şi ne va atrage laudele Aceluia care vede şi cunoaşte totul.

Curcubeul care îşi întinde pe cer arcul de lumină este o mărturie despre„legământul cel veşnic dintre Dumnezeu şi toate vieţuitoarele de orice trup depe pământ” (Geneza 9:16). Iar curcubeul care înconjoară tronul ceresc estepentru copiii lui Dumnezeu, o dovadă a legământului Său de pace.

După cum curcubeul din nor este rezultatul unirii dintre ploaie şi razelesoarelui, curcubeul de deasupra tronului lui Dumnezeu reprezintă unireadintre îndurarea şi dreptatea Sa. Sufletului păcătos care se pocăieşte,Dumnezeu îi spune: Trăieşte, „am găsit un preţ de răscumpărare” (Iov 33:24)!

„După cum jurasem că apele lui Noe nu vor mai veni pe pământ, tot aşajur că nu Mă voi mai mânia pe tine şi nu te voi mai mustra. Pot să se mutemunţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tineşi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă detine” (Isaia 54:9,10).

MESAJUL STELELORŞi stelele au un mesaj de încurajare pentru fiecare om. În acele momente

când inima este slăbită şi ispita ne copleşeşte, când obstacolele par de

netrecut, ţelurile – imposibil de realizat, iar promisiunile atractive ale vieţii –o himeră, unde altundeva putem găsi, în aceste condiţii, curaj şi credinţă dacănu în lecţia pe care Dumnezeu ne-a îndemnat să o învăţăm de la stele, care îşicontinuă drumul netulburate?

„Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcutsă meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşade mare e puterea şi tăria Lui, că niciuna nu lipseşte. Pentru ce zici tu, Iacove,pentru ce zici tu, Israele: «Soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului şidreptul meu este trecut cu vederea înaintea Dumnezeului meu»? Nu ştii? N-aiauzit? Dumnezeul cel veşnic, Domnul, a făcut marginile pământului. El nuoboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. El dă tăriecelui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin” (Isaia 40:26-29). „Nu teteme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeultău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Meabiruitoare. (…) Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te iau de mânadreaptă şi-ţi zic: «Nu te teme de nimic, Eu îţi vin în ajutor!»” (Isaia41:10,13).

Palmierul, bătut de soare şi de apriga furtună de nisip, rămâne verde,înfloritor şi roditor în mijlocul deşertului. Rădăcinile lui sunt hrănite deizvoare vii. Coroana sa verde este zărită de departe, în câmpia arsă, pustie, iarcălătorul, gata să moară, îşi grăbeşte paşii împleticiţi către umbra răcoroasă şiapa dătătoare de viaţă.

Ca acest copac din deşert doreşte Dumnezeu să fie viaţa copiilor Săi înaceastă lume. Ei trebuie să conducă la apa vie sufletele obosite, neliniştite şigata să piară în deşertul păcatului. Ei trebuie să-i îndrume pe semenii lor cătreAcela care face invitaţia: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea!”(Ioan 7:37).

Fluviul cel larg şi adânc, care constituie o rută principală pentru comerţ şitransportul de pasageri, este considerat important, dar ce putem spune despretoate râuleţele care ajută la formarea acestui nobil curs de apă? Dacă nu ar fiele, fluviul ar dispărea. De ele depinde însăşi existenţa lui. Tot astfel, oameniicare conduc vreo lucrare importantă sunt onoraţi ca şi cum succesul acesteiali s-ar datora numai lor, dar la acel succes au participat cu conştiinciozitate omulţime de lucrători mai umili, lucrători despre care lumea nu ştie nimic.Sarcini duse la bun sfârşit pentru care nu sunt lăudaţi, muncă fărărecunoaştere – de toate acestea au parte majoritatea muncitorilor. Şi mulţi

sunt nemulţumiţi de soarta lor. Simt că îşi irosesc viaţa. Dar râul cel mărunt,care îşi croieşte în tăcere calea prin dumbrăvi şi câmpii, ducând cu elsănătate, fertilitate şi splendoare, este la fel de util în drumul său ca şi fluviulcel larg. Mai mult, contribuind la viaţa fluviului, ajută la realizarea unorlucruri pe care, singur, nu le-ar fi realizat niciodată.

Mulţi au nevoie de această lecţie. Oamenii idolatrizează talentul şi râvnescprea mult un anumit statut social. Mult prea mulţi nu vor să facă nimic dacănu sunt recunoscuţi ca lideri; mult prea mulţi trebuie să primească laude,altfel nu manifestă niciun interes pentru muncă. Ceea ce trebuie să învăţămeste să ne folosim puterile şi oportunităţile pe care le avem cu cea mai mareconştiinciozitate şi să fim mulţumiţi cu soarta pe care ne-a hărăzit-o Cerul.

O LECŢIE DESPRE ÎNCREDERE„Întreabă dobitoacele, şi te vor învăţa; păsările cerului, şi îţi vor spune;

(…) şi peştii mării îţi vor povesti!” (Iov 12:7,8). „Du-te la furnică, (…) uită-tecu băgare de seamă la căile ei şi înţelepţeşte-te!” (Proverbele 6:6). „Uitaţi-văla păsările cerului!” (Matei 6:26). „Uitaţi-vă cu băgare de seamă la corbi!”(Luca 12:24).

Nu trebuie doar să le povestim copiilor despre aceste făpturi ale luiDumnezeu. Animalele însele ar trebui să le fie educatori. Furnicile îi învaţălecţia muncii răbdătoare, a perseverenţei în depăşirea obstacolelor, aacumulării prevăzătoare pentru viitor. Şi păsările îi învaţă lecţia încrederii.Tatăl nostru ceresc are grijă de ele, dar şi ele trebuie să adune hrană, să-şiconstruiască singure cuiburile şi să-şi crească puii. Sunt expuse în fiecareclipă unor duşmani care încearcă să le distrugă. Cu toate acestea, cât de veselîşi fac treaba! Câtă bucurie răzbate din cântecele lor!

Cât de frumos descrie psalmistul grija lui Dumnezeu faţă de animalelepădurii: „Munţii cei înalţi sunt pentru ţapii sălbatici, iar stâncile sunt adăpostpentru iepuri” (Psalmii 104:18). El trimite râurile să zburde printre dealuri,unde îşi au cuibul păsările, care „fac să le răsune glasul printre ramuri”(Psalmii 104:12). Toate animalele din păduri şi de pe dealuri fac parte dinuriaşa Lui familie. El Îşi deschide mâna şi satură „după dorinţă tot ce areviaţă” (Psalmii 145:16).

Vulturul Alpilor este câteodată învins de furtună şi silit să coboare în

defileurile munţilor. Norii de furtună înconjoară această pasăre puternică apădurii, siluetele lor întunecate despărţind-o de înălţimile însorite, unde îşiare cuibul. Eforturile sale de a scăpa par zadarnice. Zvâcneşte ca o săgeatăîncoace şi-ncolo, bătând aerul cu aripile puternice şi trezind ecourile munteluicu ţipetele sale. Într-un târziu, într-o notă de triumf, se înalţă cu viteză şi,străpungând norii, iese din nou în razele soarelui, lăsând întunericul şi furtunamult sub ea. Şi noi putem fi înconjuraţi de dificultăţi, descurajare şi întuneric.Minciunile, nenorocirile şi nedreptatea ne despart de soare. Sunt nori pe carenu-i putem risipi. Degeaba ne luptăm cu împrejurările. Nu există decât osingură cale de scăpare. Pământul este acoperit de negură; lumina luiDumnezeu străluceşte dincolo de nori. Pe aripile credinţei, ne putem înălţa înlumina prezenţei Sale.

Multe lecţii pot fi învăţate în felul acesta. De la copacul care, crescândsingur în câmp sau pe coasta muntelui, îşi înfige adânc rădăcinile în pământşi, în tăria lui aspră, sfidează furtuna învăţăm încrederea în forţele proprii. Dela trunchiul de copac contorsionat, diform, strâmbat pe când era doar onuieluşă fragedă, căruia nicio putere omenească nu-i mai poate reda vreodatăsimetria, învăţăm cât de puternice sunt influenţele timpurii. De la nufărulcare, în mijlocul unui iaz mâlos, înconjurat de buruieni şi murdării, îşi afundăcu hotărâre tulpina către nisipurile curate de dedesubt şi, trăgându-şi viaţa deacolo, îşi înalţă spre lumină florile parfumate, de o puritate desăvârşită,învăţăm secretul unei vieţi sfinte.

Aşadar, în timp ce îşi îmbogăţesc mintea cu informaţii primite de laeducatorii lor şi din manuale, copiii şi tinerii trebuie să înveţe să descoperelecţii şi să discearnă singuri adevărul. Când muncesc în grădină, întrebaţi-i ceînvaţă din îngrijirea plantelor! Când admiră un peisaj superb, întrebaţi-i de cea îmbrăcat Dumnezeu câmpiile şi pădurile cu nuanţe atât de variate şi defrumoase! De ce nu a colorat totul într-un brun mohorât? Când culeg flori,ajutaţi-i să se gândească la motivul pentru care, chiar şi în afara Edenului,Dumnezeu le-a permis să-şi păstreze frumuseţea pentru noi! Învăţaţi-i săobserve pretutindeni în natură dovezile că Dumnezeu ne-a avut pe noi învedere atunci când a adaptat toate lucrurile la nevoile şi fericirea noastră!

Numai cel care, în natură, recunoaşte opera Tatălui său şi care, în bogăţiaşi frumuseţea acesteia, vede semnătura Lui învaţă de la ea cele mai profundelecţii pe care le conţine şi beneficiază la maximum de avantajele ei. Numaiacela poate aprecia pe deplin semnificaţia dealului şi a văii, a râului şi a

mării, deoarece le priveşte ca pe o expresie a gândirii lui Dumnezeu, ca pe orevelaţie a Creatorului.

Scriitorii Bibliei au folosit multe ilustraţii din natură, de aceea, observândlucrurile din lumea naturală, vom fi capabili să înţelegem mai bine, subîndrumarea Duhului Sfânt, lecţiile din Cuvântul lui Dumnezeu. În felulacesta, natura devine o cheie pentru vistieria Cuvântului.

Copiii ar trebui să fie încurajaţi să caute în natură obiecte care ilustreazăînvăţăturile Bibliei şi să descopere în Biblie paralele cu natura. Ei ar trebui săcaute, atât în natură, cât şi în Sfânta Scriptură, fiecare obiect care-L reprezintăpe Hristos şi, de asemenea, pe cele pe care El le-a folosit pentru a ilustraadevărul. Astfel, ei pot învăţa să-L descopere în copaci şi în viţa-de-vie, încrini şi în trandafiri, în soare şi în stele. Pot învăţa să-I audă glasul în cânteculpăsărilor, în foşnetul copacilor, în tunetul care se prăvăleşte şi în muzicamării. Şi fiecare obiect din natură va repeta pentru ei lecţiile Sale preţioase.

Pentru cei care se apropie în felul acesta de Hristos, pământul nu va mai finiciodată un loc singuratic şi pustiu. Va fi casa Tatălui lor, umplută cuprezenţa Aceluia care a locuit cândva printre oameni.

BIBLIA CA EDUCATOREle te vor însoţi în mersul tău, te vor păzi în pat şi îţi vor vorbi la deşteptare.

Capitolul 13

EDUCAŢIA SPIRITUALĂ ȘIDEZVOLTAREA MINŢIIPrin ştiinţă se umplu cămările ei de toate bunătăţile de preţ şiplăcute.

Atât pentru minte, cât şi pentru suflet – şi, de asemenea, pentru trup – legealăsată de Dumnezeu este aceea că forţa se capătă depunând efort. Exerciţiuleste cel care dezvoltă. În conformitate cu această lege, Dumnezeu a avut grijăca, în Cuvântul Său, să existe mijloacele pentru dezvoltarea mentală şispirituală.

Biblia cuprinde toate principiile pe care oamenii trebuie să le înţeleagă casă fie pregătiţi şi pentru această viaţă, şi pentru cea viitoare. Şi acesteprincipii pot fi înţelese de toţi. Niciun om dispus să-i aprecieze învăţăturile nupoate citi un singur pasaj din Biblie fără a rămâne cu vreun gând folositor.Dar cea mai valoroasă învăţătură a Bibliei nu se câştigă printr-un studiuocazional sau incoerent. Marele sistem al adevărului nu este prezentat în aşafel, încât să poată fi înţeles de cititorul grăbit sau neatent. Multe din comorilesale stau îngropate la mare adâncime şi nu se poate ajunge la ele decât printr-o cercetare sârguincioasă şi printr-un efort continuu. Adevărurile carecompun marele întreg trebuie căutate şi adunate, „puţin aici, puţin acolo”(Isaia 28:10).

Când sunt căutate şi puse laolaltă în acest fel, se va descoperi că sepotrivesc perfect unul cu celălalt. Fiecare evanghelie este un supliment alcelorlalte, fiecare profeţie – o explicaţie a alteia, fiecare adevăr – o dezvoltarea unui alt adevăr. Simbolurile sistemului de închinare iudaic sunt clarificatede Evanghelie. Fiecare principiu din Cuvântul lui Dumnezeu îşi are locul său,fiecare fapt – însemnătatea lui. Iar structura completă, ca plan şi execuţie, dămărturie despre Autorul ei. Doar mintea Celui Infinit putea concepe oasemenea structură.

Cele mai înalte facultăţi ale minţii umane sunt puse intens la lucru când

cercetăm diferitele părţi ale Bibliei şi studiem legăturile dintre ele. Nimeni nuse poate angaja într-un asemenea studiu fără să-şi întărească mintea de peurma lui.

Iar valoarea mentală a studiului biblic nu rezidă numai în a cercetaadevărul şi a-l pune cap la cap. Ea constă şi în efortul care se cere pentru aînţelege temele prezentate. Mintea care se ocupă numai de chestiuni comunese piperniceşte şi slăbeşte. Dacă nu i se dă niciodată sarcina de a înţelegeadevăruri mari şi cuprinzătoare, îşi pierde după un timp puterea de creştere.Ca o apărare împotriva acestei degenerări şi ca un stimulent pentrudezvoltare, nimic nu poate egala studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Ca mijlocde antrenare a intelectului, Biblia este mai eficientă decât oricare altă cartesau oricare alte cărţi luate laolaltă. Măreţia temelor ei, simplitatea nobilă aafirmaţiilor sale, frumuseţea imaginilor ei înviorează şi înalţă gândirea cumnimic altceva nu o poate face. Niciun alt studiu nu conferă o asemenea puterementală ca efortul de a înţelege adevărurile formidabile ale revelaţiei divine.Mintea adusă astfel în contact cu gândurile Celui Infinit nu poate decât să sedezvolte şi să se întărească.

Şi mai mare este puterea Bibliei când vine vorba de dezvoltarea naturiispirituale. Omul, creat pentru comuniune cu Dumnezeu, nu-şi poate găsiadevărata viaţă şi dezvoltare decât într-o asemenea comuniune. Creat pentru adescoperi în Dumnezeu cea mai înaltă bucurie, el nu poate găsi în nimicaltceva acel lucru care îi potoleşte focul inimii sau care îi satisface foamea şisetea sufletului. Cel care, cu sinceritate şi dispoziţia de a se lăsa învăţat,studiază Scriptura şi caută să-i înţeleagă adevărurile va fi pus în legătură cuAutorul ei şi, din acest punct, nu există vreo limită a posibilităţilor lui dedezvoltare, în afară de cazul în care singur alege să nu se dezvolte.

Prin diversitatea de stiluri şi subiecte, Biblia are ceva care să stârneascăinteresul fiecărei minţi şi să facă apel la fiecare inimă. Pe paginile ei, segăsesc istoriile cele mai vechi, biografiile cele mai fidele vieţii reale, principiipentru guvernarea statului, pentru administrarea bunurilor, principii pe careînţelepciunea omenească nu le-a egalat niciodată. Scriptura conţine cea maiprofundă filosofie, cea mai delicată, mai sublimă, mai plină de pasiune şi maimişcătoare poezie. Chiar şi din această perspectivă, scrierile biblice suntinfinit superioare ca valoare oricărei opere cu autor uman, însă, când suntprivite în relaţie cu marele lor gând central, ele au un orizont incomparabilmai larg, o valoare infinit mai mare. Privit în lumina acestei idei, fiecare

subiect are o nouă semnificaţie. În adevărurile rostite în cele mai simplecuvinte sunt implicate principii cât cerul de înalte, principii care cuprindveşnicia.

Tema centrală a Bibliei, în jurul căreia gravitează oricare altă temăbiblică, este planul de răscumpărare, refacerea chipului lui Dumnezeu însufletul omului. De la primul licăr de speranţă din sentinţa pronunţată în Edenşi până la ultima făgăduinţă glorioasă a Apocalipsei – „ei vor vedea faţa Luişi numele Lui va fi pe frunţile lor” (Apocalipsa 22:4) –, fiecare carte şifiecare pasaj din Biblie prezintă această temă minunată: ridicarea omului,puterea lui Dumnezeu, „care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos”(1 Corinteni 15:57).

Cel care înţelege acest gând are înaintea sa un câmp nesfârşit de studiu.Are cheia care îi va deschide întreaga vistierie a Cuvântului lui Dumnezeu.

Ştiinţa răscumpărării este ştiinţa supremă, pe care o studiază îngerii şitoate fiinţele din lumile necăzute în păcat, căreia Domnul şi Mântuitorulnostru îi acordă toată atenţia şi care face parte din planul întocmit de minteaCelui Infinit – taina „care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri” (Romani16:25), ştiinţa pe care o vor studia cei răscumpăraţi de-a lungul veacurilornesfârşite. Acesta este cel mai înalt studiu în care se poate angaja omul. El vada vigoare minţii şi va înnobila sufletul cum niciun alt studiu nu o poate face.

„Un folos mai mult al ştiinţei este că înţelepciunea ţine în viaţă pe cei ce oau” (Eclesiastul 7:12). „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu”, zicea Iisus,„sunt duh şi viaţă” (Ioan 6:63). „Viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască peTine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis Tu”(Ioan 17:3).

În Cuvântul lui Dumnezeu se află energia creatoare care a chemat lumilela viaţă. Acest Cuvânt oferă putere, naşte viaţă. Fiecare poruncă este opromisiune; acceptată de voinţă, primită în suflet, ea aduce cu sine viaţa CeluiInfinit. Transformă firea omului şi re-creează sufletul după chipul luiDumnezeu.

Viaţa astfel oferită este susţinută în acelaşi fel. Omul va trăi „cu oricecuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4).

Mintea şi sufletul sunt făcute din lucrurile cu care se hrănesc. Eresponsabilitatea noastră să hotărâm cu ce le vom hrăni. Stă în putereaoricărui om să aleagă subiectele care îi vor ocupa gândurile şi care îi vormodela caracterul. Despre fiecare persoană care are privilegiul de a avea

acces la Scriptură, Dumnezeu spune: „[Î]i scriu toate poruncile legii Mele”(Osea 8:12). „Cheamă-Mă, şi-ţi voi răspunde şi îţi voi vesti lucruri mari,lucruri ascunse, pe care nu le cunoşti!” (Ieremia 33:3).

Având Cuvântul lui Dumnezeu în mână, fiecare om, indiferent de soartacare i-a fost hărăzită, poate avea parte de o companie selectă, dacă alege acestlucru. Pe paginile Bibliei, el poate conversa cu cei mai mari şi mai nobilireprezentanţi ai omenirii şi Îl poate auzi pe Cel Veşnic vorbindu-leoamenilor. În timp ce studiază şi meditează la temele asupra cărora „chiarîngerii doresc să privească” (1 Petru 1:12), orice om se poate bucura decompania lor. El poate călca pe urmele paşilor Învăţătorului divin şi Îi poateasculta cuvintele, ca şi când ar fi cu El pe munte, pe câmp şi pe mare. Poatetrăi în această lume în atmosfera cerului, împărtăşindu-le celor întristaţi şiispitiţi gânduri de speranţă şi dorinţa fierbinte de a fi sfinţi, apropiindu-se totmai mult de Cel Nevăzut şi, asemenea acelui bărbat din vechime care umblacu Dumnezeu, ajungând tot mai aproape de pragul lumii veşnice, până cândporţile se vor deschide şi va intra în ea. Nu se va simţi ca un străin acolo.Vocile care îl vor întâmpina vor fi vocile oamenilor sfinţi care, nevăzuţi, i-aufost prieteni pe pământ, voci pe care încă de aici a învăţat să le deosebească şisă le iubească. Cel care, prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu, a trăit încomuniune cu cerul se va simţi ca acasă în compania cerului.

Capitolul 14

ȘTIINŢA ȘI BIBLIACine nu vede în toate acestea dovada că mâna Domnului a făcutasemenea lucruri?

Întrucât şi natura, şi descoperirea divină poartă amprenta aceleiaşi minţisupreme, acestea nu pot să nu vorbească în armonie. Prin metode diferite şi înlimbaje diferite, ele dau mărturie despre aceleaşi mari adevăruri. Ştiinţadescoperă neîncetat noi lucruri care ne uimesc, dar cercetările nu aduc nimiccare, înţeles corect, să vină în conflict cu revelaţia divină. Natura şi Scripturaaruncă lumină una asupra celeilalte. Ele ne familiarizează cu Dumnezeu,învăţându-ne câte ceva despre legile prin care lucrează El.

Concluziile eronate trase din fapte observate în natură au dus însă la unpresupus conflict între ştiinţă şi revelaţie şi, în efortul de a restabili armonia,au fost adoptate interpretări ale Scripturii care subminează şi distrug forţaCuvântului lui Dumnezeu. S-a crezut că geologia contrazice interpretarealiterală a raportului biblic al creaţiei. Milioane de ani, se pretinde, au fostnecesari pentru ca pământul să evolueze din haos; de aceea, pentru a „potrivi”Biblia după această presupusă descoperire ştiinţifică, se consideră că zilelecreaţiei au fost perioade de timp lungi, nedefinite, care acoperă mii sau chiarmilioane de ani.

O asemenea concluzie este total deplasată. Raportul Bibliei este în armoniecu sine însuşi şi cu învăţătura naturii. Despre prima zi a creaţiei se spune:„Astfel, a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi”(Geneza 1:5). Şi, în esenţă, acelaşi lucru se spune despre fiecare din primeleşase zile ale săptămânii creaţiei. Inspiraţia declară că au fost zile care au constat într-o seară şi o dimineaţă, ca oricare altele de atunci pânăastăzi. Cu privire la însăşi acţiunea de creare, mărturia divină este: „Căci Elzice şi se face, porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă” (Psalmii 33:9). DacăDumnezeu poate chema la existenţă în felul acesta nenumărate lumi, cât timpar fi fost oare necesar pentru evoluţia pământului din haos? Pentru a-I explicalucrările, chiar trebuie să-I călcăm în picioare Cuvântul?

Este adevărat că rămăşiţe descoperite în pământ demonstrează existenţaunor oameni, animale şi plante mult mai mari decât oricare altele cunoscuteastăzi. Acestea sunt considerate dovezi ale existenţei vieţii vegetale şianimale înainte de timpul raportului biblic. În legătură cu acestea însă, istoriabiblică ne furnizează explicaţii ample. Înainte de potop, dezvoltarea vieţiivegetale şi animale era cu mult superioară celei care a fost cunoscută deatunci încoace. La potop, scoarţa pământului s-a crăpat, au avut loc schimbărisemnificative, iar în procesul de formare a noii scoarţe s-au păstrat multedovezi ale vieţii antediluviene. Întinsele păduri îngropate în pământ în timpulpotopului – care au fost, de atunci, transformate în cărbune – formează marilebazine carbonifere şi rezervele de petrol care contribuie la confortul şibunăstarea noastră de astăzi. Aceste lucruri, când sunt aduse la lumină, sunttot atâţia martori tăcuţi care atestă adevărul din Cuvântul lui Dumnezeu.

Asemănătoare cu teoria despre evoluţia pământului este teoria care explicăevoluţia omului – încununarea glorioasă a creaţiei – dintr-o linie ascendentăde germeni, moluşte şi patrupezi.

Având în vedere care sunt oportunităţile de cercetare ale omului, cât descurtă este viaţa sa, cât de limitată este sfera sa de acţiune, cât de îngustă esteviziunea sa, cât de frecvente şi de mari sunt erorile din concluziile pe care letrage (mai cu seamă privind evenimentele care se presupune că suntanterioare istoriei biblice), cât de des aşa-zisele deducţii ştiinţifice suntrevizuite sau respinse, cu câtă seninătate, din când în când, perioada dedezvoltare a pământului este mărită sau micşorată cu milioane de ani şi cumteoriile înaintate de diverşi oameni de ştiinţă vin în conflict unele cu altele – dacă ţinem seama detoate acestea, putem noi consimţi, pentru privilegiul de a ne trasa originile îngermeni, moluşte şi maimuţe, să respingem declaraţia Sfintei Scripturi, atâtde măreaţă în simplitatea ei, că „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu” (Geneza 1:27)? Putem noi respinge aceagenealogie, mai nobilă decât oricare altă genealogie ţinută la rang de cinste încurţile împărăteşti – „fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu” (Luca 3:38)?

Înţelese în mod corect, atât descoperirile ştiinţei, cât şi experienţele vieţiisunt în armonie cu Scriptura în ce priveşte lucrarea neîncetată a luiDumnezeu în natură.

În imnul consemnat de Neemia, leviţii cântau: „Tu, Doamne, numai Tu aifăcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este

pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şioştirea cerurilor se închină înaintea Ta” (Neemia 9:6).

Cât priveşte acest pământ, Scriptura declară că lucrarea de creaţie a fostterminată: „Lucrările Lui fuseseră isprăvite încă de la întemeierea lumii”(Evrei 4:3). Însă Dumnezeu încă Îşi foloseşte puterea pentru a susţinefăpturile create. Inima bate şi respiraţiile urmează una după alta nu pentru cămecanismul, odată pus în mişcare, continuă să funcţioneze prin energia sainerentă. Fiecare respiraţie, fiecare bătaie a inimii reprezintă o dovadă a grijiiAceluia în care avem viaţa, mişcarea şi fiinţa [Faptele apostolilor 17:28, n.r.].De la cea mai neînsemnată insectă până la om, fiecare făptură estedependentă zilnic de providenţa Sa.

„Toate aceste vieţuitoare Te aşteaptă ca să le dai hrana la vreme. Le-o daiTu, ele o primesc; Îţi deschizi Tu mâna, ele se satură de bunătăţile Tale. Îţiascunzi Tu faţa, ele tremură; le iei Tu suflarea, ele mor şi se întorc în ţărânalor. Îţi trimiţi Tu suflarea, ele sunt zidite şi înnoieşti astfel faţa pământului”(Psalmii 104:27-30).

„El întinde miazănoaptea deasupra golului şi spânzură pământul pe nimic.Leagă apele în norii Săi şi norii nu se sparg sub greutatea lor. (…) A tras oboltă pe faţa apelor, ca hotar între lumină şi întuneric. Stâlpii cerului seclatină şi se înspăimântă la ameninţarea Lui. Prin puterea Lui tulbură marea,prin priceperea Lui îi sfărâmă furia. Suflarea Lui înseninează cerul, mâna Luistrăpunge şarpele fugar. Şi acestea sunt doar marginile căilor Sale şi numaiadierea lor uşoară ajunge până la noi! Dar tunetul lucrărilor Lui puternicecine-l va auzi?” (Iov 26:7-14).

„Domnul umblă în furtună şi în vârtej şi norii sunt praful picioarelor Lui”(Naum 1:3).

Formidabila putere care acţionează pretutindeni în natură şi susţine toatelucrurile nu este, aşa cum afirmă unii oameni de ştiinţă, doar un principiuuniversal, o energie vitală. Dumnezeu este duh; cu toate acestea, este o fiinţăcât se poate de reală, căci omul a fost făcut după chipul Său. Ca o astfel defiinţă S-a descoperit Dumnezeu în Fiul Său. Iisus, oglindirea slavei Tatălui şi„întipărirea fiinţei Lui” (Evrei 1:3), a trăit pe pământ ca om. Ca un Mântuitorîn carne şi oase a venit în lume. Ca un Mântuitor în carne şi oase S-a înălţat lacer. Ca un Mântuitor în carne şi oase mijloceşte pentru noi în curţile cereşti.Înaintea tronului lui Dumnezeu, în favoarea noastră slujeşte „Unul ca un fiual omului” (Daniel 7:13).

Apostolul Pavel, scriind sub influenţa Duhului Sfânt, declară despreHristos că „toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte detoate lucrurile şi toate se ţin prin El” (Coloseni 1:16,17). Mâna care sprijinălumile în spaţiu, mâna care ţine toate lucrurile din universul lui Dumnezeu înordinea lor perfectă şi în neobosita lor activitate, este mâna care a fost ţintuităpe cruce pentru noi.

Măreţia lui Dumnezeu este de nepătruns pentru noi. „Domnul Îşi arescaunul de domnie în ceruri” (Psalmii 11:4). Totuşi, prin Duhul Său, esteprezent pretutindeni. El cunoaşte în amănunt şi Îl interesează în mod personaltoate lucrările mâinilor Lui.

„Cine este ca Domnul, Dumnezeul nostru, care locuieşte atât de sus? El Îşipleacă privirile să vadă ce se face în ceruri şi pe pământ” (Psalmii 113:5,6).

„Unde mă voi duce departe de Duhul Tău şi unde voi fugi departe de faţaTa? Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo; dacă mă voi culca în Locuinţamorţilor, iată-Te şi acolo. Dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce sălocuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi şi dreapta Ta măva apuca” (Psalmii 139:7-10).

„Ştii când stau jos şi când mă scol şi de departe îmi pătrunzi gândul. Ştiicând umblu şi când mă culc şi cunoşti toate căile mele. (…) Tu mă înconjoripe dinapoi şi pe dinainte şi-Ţi pui mâna peste mine. O ştiinţă atât de minunatăeste mai presus de puterile mele, este prea înaltă ca s-o pot prinde” (Psalmii139:2-6).

Creatorul tuturor lucrurilor a fost cel care a hotărât ca mijloacele să fieadaptate atât de bine scopurilor, şi resursele – nevoilor. Dumnezeu a fost celcare a avut grijă ca, în lumea fizică, toate dorinţele sădite de El să poată fiîmplinite. El a creat sufletul omului, cu capacitatea lui de a cunoaşte şi a iubi.Şi nu I-ar sta în fire să lase nevoile sufletului neîmplinite. Niciun principiuintangibil, nicio esenţă impersonală sau o abstracţiune oarecare nu poateîmplini nevoile şi dorinţele fierbinţi ale oamenilor în această viaţă de luptă cupăcatul, tristeţea şi durerea. Nu este suficient să crezi în lege şi forţă, înlucruri care sunt lipsite de milă şi care nu aud niciodată strigătul după ajutor.Avem nevoie să ştim că există un braţ atotputernic ce ne va sprijini, că existăun Prieten infinit care are compasiune faţă de noi. Avem nevoie să neprindem de o mână caldă, să ne încredem într-o inimă plină de gingăşie. Şichiar în felul acesta ni S-a descoperit Dumnezeu în Cuvântul Său.

Cel care studiază în profunzime tainele naturii îşi va da cel mai bine

seama de ignoranţa şi de slăbiciunea lui. Îşi va da seama că există adâncimi şiînălţimi pe care nu le poate atinge, secrete pe care nu le poate pătrunde, ariilargi ale adevărului care stau înaintea lui încă nepătrunse. Va fi şi el gata săspună, ca Newton: „Mă văd ca pe un copil pe ţărmul mării, care găseştepietricele şi scoici, în timp ce vastul ocean al adevărului se află nedescoperitchiar înaintea mea.”

Cei care fac cercetări minuţioase în domeniul ştiinţific sunt siliţi sărecunoască în natură acţiunea puterii infinite. Însă pentru raţiunea umanălipsită de ajutor, învăţăturile naturii nu pot fi decât contradictorii şidezamăgitoare, deoarece ele nu pot fi citite decât în lumina revelaţiei divine.„Prin credinţă pricepem” (Evrei 11:3).

„La început, Dumnezeu” (Geneza 1:1). Numai aici poate găsi odihnămintea, în goana ei energică după răspunsuri, ca porumbelul care zboară cătrearcă. Deasupra, dedesubt, oriunde, este Dragostea Infinită, care acţionează întoate lucrurile pentru a împlini „orice dorinţă de bunătate” (2 Tesaloniceni1:11).

„În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeireaLui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la eleîn lucrurile făcute de El” (Romani 1:20). Dar mărturia lor nu poate fiînţeleasă decât cu ajutorul Învăţătorului divin. „Cine dintre oameni cunoaştelucrurile omului afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa, nimeni nucunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu” (1 Corinteni2:11).

„Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească întot adevărul” (Ioan 16:13). Numai cu ajutorul Duhului care, la început, „semişca pe deasupra apelor”, al Cuvântului prin care „toate lucrurile au fostfăcute”, al Luminii adevărate, „care luminează pe orice om venind în lume”,pot fi interpretate corect descoperirile ştiinţei. Numai prin călăuzirea lor pot fiînţelese cele mai profunde adevăruri.

Numai sub îndrumarea Dumnezeului omniscient şi numai studiindu-Ilucrările vom deveni capabili să ne modelăm gândirea după a Lui.

Capitolul 15

PRINCIPII ȘI METODE ÎNAFACERICine umblă fără prihană umblă fără teamă.

Nu există nicio ramură legitimă a afacerilor pentru care Biblia să nu ofere opregătire esenţială. Principiile ei – hărnicia, cinstea, economia, cumpătarea şicurăţia – sunt secretul adevăratului succes. Aceste principii, aşa cum suntdescoperite în cartea Proverbele, constituie un tezaur de înţelepciune practică.Unde ar putea găsi comerciantul, artizanul sau directorul maxime mai bunepentru sine sau angajaţii săi decât cele care se găsesc în aceste cuvinte aleînţeleptului:

„Dacă vezi un om iscusit în lucrul lui, acela poate sta lângă împăraţi, nulângă oamenii de rând” (Proverbele 22:29).

„Oriunde se munceşte este şi câştig, dar oriunde numai se vorbeşte estelipsă” (Proverbele 14:23).

„Leneşul doreşte mult, şi totuşi n-are nimic” (Proverbele 13:4). „Beţivul şicel ce se dedă la îmbuibare sărăcesc, şi aţipirea te face să porţi zdrenţe”(Proverbele 23:21).

„Cine umblă cu bârfeli dă pe faţă lucrurile ascunse, şi cu cel ce nu-şi poateţine gura să nu te amesteci” (Proverbele 20:19).

„Cine îşi înfrânează vorbele cunoaşte ştiinţa” (Proverbele 17:27), „darorice nebun se lasă stăpânit de aprindere” (Proverbele 20:3).

„Nu intra pe cărarea celor răi şi nu umbla pe calea celor nelegiuiţi”(Proverbele 4:14), căci „poate merge cineva pe cărbuni aprinşi fără să-i ardăpicioarele” (Proverbele 6:28)?

„Cine umblă cu înţelepţii se face înţelept” (Proverbele 13:20).„Cine îşi face mulţi prieteni îi face spre nenorocirea lui” (Proverbele

18:24).Întreaga sferă a obligaţiilor pe care le avem unul faţă de altul este

acoperită de această afirmaţie a lui Hristos: „Tot ce voiţi să vă facă vouă

oamenii, faceţi-le şi voi la fel” (Matei 7:12).Cât de mulţi oameni au scăpat de eşec financiar şi ruină plecând urechea

la aceste avertizări, atât de des repetate şi scoase în evidenţă în Scripturi:„Cel ce vrea să se îmbogăţească repede nu rămâne nepedepsit”

(Proverbele 28:20).„Bogăţia câştigată fără trudă scade, dar ce se strânge încetul cu încetul

creşte” (Proverbele 13:11).„Comorile câştigate cu o limbă mincinoasă sunt o deşertăciune care fuge,

şi ele duc la moarte ” (Proverbele 21:6).„Cel ce ia cu împrumut este robul celui ce-i dă cu împrumut” (Proverbele

22:7).„Cui se pune chezaş pentru altul îi merge rău, dar cine se teme să se pună

chezaş este liniştit” (Proverbele 11:15).„Nu muta hotarul văduvei şi nu intra în ogorul orfanilor, căci

Răzbunătorul lor este puternic: El le va apăra pricina împotriva ta”(Proverbele 23:10,11). „Cine asupreşte pe sărac ca să-şi mărească avuţia vatrebui să dea şi el altuia mai bogat şi va duce lipsă” (Proverbele 22:16). „Cinesapă groapa altuia cade el în ea şi piatra se întoarce peste cel ce o prăvăleşte”(Proverbele 26:27).

Acestea sunt principii de care ţine bunăstarea societăţii şi a asociaţiilorlaice şi religioase deopotrivă. Aceste principii păstrează în siguranţăproprietatea şi viaţa. Pentru toate principiile şi regulile care fac să fie posibileîncrederea şi cooperarea, lumea este datoare legii lui Dumnezeu, aşa cum estedată în Cuvântul Său şi cum se întrevede adesea în inimile oamenilor, chiardacă într-o măsură destul de redusă, fiind aproape ştearsă.

Psalmistul declară un lucru care este adevărat nu doar din punct de vederereligios: „Mai mult preţuieşte pentru mine legea gurii Tale decât o mie delucruri de aur şi de argint” (Psalmii 119:72). El afirmă un adevăr absolut, şiîncă unul recunoscut în lumea afacerilor. Chiar şi în această eră a pasiuniidupă agonisire, când competiţia este acerbă şi metodele, atât de lipsite descrupule, încă se acceptă la scară largă faptul că, pentru un tânăr care îşiîncepe viaţa, integritatea, sârguinţa, cumpătarea, curăţia şi economiaconstituie un capital mai bun decât orice sumă de bani.

Cu toate acestea, chiar şi dintre cei care apreciază valoarea acestor calităţişi admit că Biblia este sursa lor, puţini sunt cei ce recunosc principiul de caredepind ele.

Ceea ce stă la temelia integrităţii în afaceri şi a adevăratului succes esterecunoaşterea faptului că Dumnezeu este proprietarul. Creatorul tuturorlucrurilor este adevăratul patron. Noi suntem administratorii Săi. Tot ce avemreprezintă un bun pe care ni l-a încredinţat pentru a-l folosi conformindicaţiilor Lui.

Aceasta este obligaţia fiecărui om şi are de-a face cu întreaga sferă aactivităţii umane. Că o recunoaştem sau nu, suntem administratorii Lui,deoarece Dumnezeu ne-a dat talente şi capacităţi şi ne-a aşezat în aceastălume pentru a îndeplini lucrarea pe care ne-a dat-o.

Fiecărui om i s-a încredinţat „datoria lui” (Marcu 13:34), lucrarea pentrucare sunt adaptate calităţile lui, lucrarea care va avea ca rezultat cel mai marebine pentru el şi semenii săi şi care Îi va aduce cea mai mare onoare luiDumnezeu.

Astfel, afacerea sau chemarea noastră este o parte din marele plan al luiDumnezeu şi, cât timp se desfăşoară după voia Sa, El Însuşi răspunde derezultate. Fiind „împreună-lucrători cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3,9), parteacare ne revine nouă este să acceptăm cu credincioşie îndrumările Sale. Înacest fel, nu mai există loc pentru îngrijorare şi nelinişte. E nevoie de hărnicie, loialitate, grijă, economie şi discreţie. Fiecare calitatetrebuie exercitată la capacitate maximă. Însă noi trebuie să depindem nu desuccesul eforturilor noastre, ci de promisiunea lui Dumnezeu. Cuvântul carei-a hrănit pe israeliţi în pustie, care l-a susţinut pe Ilie în timpul foametei, areaceeaşi putere şi astăzi. „Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: «Ce vom mânca?» sau:«Ce vom bea?» (…) Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănireaLui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:31-33).

Cel care le dă oamenilor puterea de a acumula avere a legat şi o obligaţiede acest dar. El cere o anumită parte din tot ce câştigăm. Zecimea este aDomnului. „Orice zeciuială din pământ, fie din roadele pământului, fie dinrodul pomilor, (…) din cirezi şi din turme, din tot ce trece sub toiag, să fie ozeciuială închinată Domnului” (Leviticul 27:30-32). Legământul pe care l-a făcut Iacov la Betel arată întinderea acestei obligaţii: „Îţi voi da azecea parte din tot ce-mi vei da” (Geneza 28:22).

„Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile!” (Maleahi 3:10). Aceastaeste porunca lui Dumnezeu. Nu se face niciun apel la recunoştinţă saugenerozitate. Este o chestiune de cinste. Zecimea este a Domnului, iar El necere să Îi dăm înapoi ce este al Său.

„Încolo, ce se cere de la ispravnici este ca fiecare să fie găsit credincios înlucrul încredinţat lui” (1 Corinteni 4:2). Dacă cinstea este un principiuesenţial al vieţii de afaceri, nu ar trebui oare să ne recunoaştem obligaţia faţăde Dumnezeu, obligaţie care stă la baza tuturor celorlalte?

Prin poziţia pe care o avem ca ispravnici, avem, de asemenea, o obligaţienu numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de oameni. Fiecare om este îndatoratinfinitei iubiri a Răscumpărătorului pentru darurile vieţii. Hrana,îmbrăcămintea şi adăpostul, trupul, mintea şi sufletul – toate sunt cumpăratecu sângele Său. Iar prin obligaţia recunoştinţei şi a slujirii astfel impuse,Hristos ne-a legat de semenii noştri. El ne îndeamnă: „Slujiţi-vă unii altora îndragoste!” (Galateni 5:13). „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcutaceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţifăcut” (Matei 25:40).

„Eu sunt dator”, declara Pavel, „şi grecilor, şi barbarilor, şi celor învăţaţi,şi celor neînvăţaţi” (Romani 1:14). La fel suntem şi noi. Prin prisma tuturorbinecuvântărilor care au venit asupra noastră într-o măsură mai mare decâtasupra altora, avem o obligaţie faţă de orice om căruia îi putem face un bine.

Aceste adevăruri se aplică şi în viaţa particulară, şi în viaţa de afaceri.Bunurile de care dispunem nu sunt ale noastre şi e periculos să uităm acestlucru. Suntem simpli ispravnici şi de modul în care ne achităm de obligaţia pecare o avem faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni depind atât bunăstareasemenilor noştri, cât şi propriul destin, în viaţa aceasta, dar şi în cea care vaveni.

„Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat; şi altul care economiseşteprea mult nu face decât să sărăcească” (Proverbele 11:24). „Aruncă-ţi pâineape ape şi, după multă vreme, o vei găsi iarăşi!” (Eclesiastul 11:1). „Sufletulbinefăcător va fi săturat, şi cel ce udă pe alţii va fi udat şi el” (Proverbele11:25).

„Nu te chinui să te îmbogăţeşti. (…) Abia ţi-ai aruncat ochii spre ea, şi numai este, căci bogăţia îşi face aripi şi, ca vulturul, îşi ia zborul spre ceruri”(Proverbele 23:4,5).

„Daţi, şi vi se va da; ba încă vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată,clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi măsura, cuaceea vi se va măsura” (Luca 6:38).

„Cinsteşte pe Domnul cu averile tale şi cu cele dintâi roade din tot venitultău, căci atunci grânarele îţi vor fi pline de belşug şi teascurile tale vor geme

de must” (Proverbele 3:9,10).„Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în casa

Mea; puneţi-Mă astfel la încercare, zice Domnul oştirilor, şi veţi vedea dacănu vă voi deschide zăgazurile cerurilor şi dacă nu voi turna peste voi belşugde binecuvântare. Şi voi mustra pentru voi pe cel ce mănâncă (lăcusta) şi nuvă va nimici roadele pământului şi viţa nu va fi neroditoare în câmpiilevoastre. (…) Toate neamurile vă vor ferici atunci, căci veţi fi o ţară plăcută”(Maleahi 3:10-12).

„Dacă veţi urma legile Mele, dacă veţi păzi poruncile Mele şi le veţiîmplini, vă voi trimite ploi la vreme, pământul îşi va da roadele şi pomii de pecâmp îşi vor da rodul. Abia veţi treiera grâul şi veţi începe culesul viei, iarculesul viei va ţine până la semănătură; veţi avea pâine din belşug, veţi mâncaşi vă veţi sătura şi veţi locui fără frică în ţara voastră. Voi da pace în ţară şinimeni nu vă va tulbura somnul” (Leviticul 26:3-6).

„Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţidreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” (Isaia 1:17). „Ferice de cel ceîngrijeşte de cel sărac, căci în ziua nenorocirii Domnul îl izbăveşte, Domnul îlpăzeşte şi-l ţine în viaţă! El este fericit pe pământ şi nu-l laşi la bunul plac alvrăjmaşilor lui” (Psalmii 41:1,2). „Cine are milă de sărac împrumută peDomnul, şi El îi va răsplăti binefacerea” (Proverbele 19:17).

Cel care face această investiţie îşi asigură o comoară dublă. Pe lângăaceea pe care, cu oricât de multă înţelepciune o va înmulţi, va trebui s-opărăsească în cele din urmă, el strânge o comoară pentru veşnicie – aceabogăţie a caracterului, care este cea mai valoroasă avere din cer sau de pepământ.

PROCEDEE CINSTITE ÎN AFACERI„Domnul cunoaşte zilele oamenilor cinstiţi şi moştenirea lor ţine pe vecie.

Ei nu rămân de ruşine în ziua nenorocirii, ci au de ajuns în zilele de foamete”(Psalmii 37:18,19).

„Cel ce umblă în neprihănire, cel ce face voia lui Dumnezeu şi spuneadevărul din inimă”, „nu-şi ia vorba înapoi dacă face un jurământ în pagubalui” (Psalmii 15:2,4); „cel ce nesocoteşte un câştig scos prin stoarcere, cel ceîşi trage mâinile înapoi ca să nu primească mită (…) şi îşi leagă ochii ca să nu

vadă răul, acela va locui în locurile înalte; (…) i se va da pâine, şi apa nu-i valipsi. Ochii tăi vor vedea pe Împărat în strălucirea Lui, vor privi ţara în toatăîntinderea ei” (Isaia 33:15-17).

Dumnezeu ne-a oferit, în Cuvântul Său, o imagine a omului prosper, acărui viaţă a fost în sensul cel mai adevărat un succes, un om pe care atâtDumnezeu, cât şi oamenii au fost încântaţi să-l onoreze. Despre experienţa sa,Iov însuşi spune:

„Cum nu sunt ca în zilele puterii mele, când Dumnezeu veghea ca unprieten peste cortul meu, când Cel Atotputernic încă era cu mine şi cândcopiii mei stăteau în jurul meu. (…) Dacă ieşeam să mă duc la poarta cetăţiişi dacă îmi pregăteam un scaun în piaţă, tinerii se trăgeau înapoi la apropiereamea, bătrânii se sculau şi stăteau în picioare. Mai-marii îşi opreau cuvântărileşi îşi puneau mâna la gură. Glasul căpeteniilor tăcea şi li se lipea limba decerul gurii. Urechea care mă auzea mă numea fericit, ochiul care mă vedeamă lăuda. Căci scăpam pe săracul care cerea ajutor şi pe orfanul lipsit desprijin. Binecuvântarea nenorocitului venea peste mine, umpleam de bucurieinima văduvei. Mă îmbrăcam cu dreptatea şi-i slujeam de îmbrăcăminte;neprihănirea îmi era manta şi turban. Orbului îi eram ochi şi şchiopului,picior. Celor nenorociţi le eram tată şi cercetam pricina celui necunoscut”(Iov 29:4-16). „Străinul (…) n-a rămas în drum peste noapte şi uşa mea a fostîntotdeauna deschisă călătorului” (Iov 31:32 – NTR). „Oamenii mă ascultauşi aşteptau (…) şi nu puteau izgoni seninătatea de pe fruntea mea. Îmi plăceasă mă duc la ei şi mă aşezam în fruntea lor; eram ca un împărat în mijloculunei oştiri, ca un mângâietor lângă nişte întristaţi” (Iov 29:21-25).

„Binecuvântarea Domnului îmbogăţeşte şi El nu lasă să fie urmată deniciun necaz” (Proverbele 10:22).

„Cu mine sunt bogăţia şi slava”, declară Înţelepciunea, „avuţiile trainice şidreptatea” (Proverbele 8:18).

Biblia arată şi rezultatul îndepărtării de principiile corecte atât înraporturile noastre cu Dumnezeu, cât şi în cele dintre noi. Celor cărora le-aîncredinţat darurile Sale, dar care Îi privesc cu indiferenţă cerinţele,Dumnezeu le spune:

„Aşa vorbeşte acum Domnul oştirilor: Uitaţi-vă cu băgare de seamă lacăile voastre! Semănaţi mult şi strângeţi puţin, mâncaţi şi tot nu vă săturaţi,beţi şi tot nu vă potoliţi setea, vă îmbrăcaţi şi tot nu vă este cald şi cinecâştigă o simbrie o pune într-o pungă spartă. (…) Vă aşteptaţi la mult şi iată

că aţi avut puţin; l-aţi adus acasă, dar Eu l-am suflat” (Hagai 1:5-9). „Atuncicând veneau la o grămadă de douăzeci de măsuri, nu erau în ea decât zece;când veneau la teasc să scoată cincizeci de măsuri, nu erau în el decâtdouăzeci” (Hagai 2:16). „Pentru ce? zice Domnul oştirilor. Din pricina caseiMele, care stă dărâmată” (Hagai 1:9). „Se cade să înşele un om pe Dumnezeucum Mă înşelaţi voi? Dar voi întrebaţi: «Cu ce Te-am înşelat?» Cu zeciuielileşi darurile de mâncare” (Maleahi 3:8). „De aceea cerurile nu v-au dat roua şipământul nu şi-a dat roadele” (Hagai 1:10).

„Pentru că pe sărac îl călcaţi în picioare (…), măcar că aţi zidit case depiatră cioplită, nu le veţi locui; măcar că aţi sădit vii foarte bune, nu veţi beadin vinul lor” (Amos 5:11). „Domnul va trimite împotriva ta blestemul,tulburarea şi ameninţarea în mijlocul tuturor lucrurilor de care te vei apuca”,„fiii tăi şi fiicele tale vor fi daţi ca robi pe mâna altui popor; ţi se vor topiochii de dor, uitându-te toată ziua după ei, şi mâna ta va fi fără putere”(Deuteronomul 28:20,32).

„Ca o potârniche, care cloceşte nişte ouă pe care nu le-a ouat ea, aşa estecel ce agoniseşte bogăţii pe nedrept: trebuie să le părăsească în mijloculzilelor sale şi la urmă nu este decât un nebun” (Ieremia 17:11).

Contabilitatea fiecărei afaceri, detaliile fiecărei tranzacţii sunt revizuite decenzori nevăzuţi, agenţi ai Aceluia care nu face niciodată compromis cunedreptatea, care nu trece niciodată cu vederea răul şi care nu-i diminueazăniciodată gravitatea.

„Când vezi în ţară pe cel sărac năpăstuit şi jefuit în numele dreptului şidreptăţii, să nu te miri de lucrul acesta! Căci peste cel mare veghează altulmai mare, şi peste ei toţi, Cel Preaînalt” (Eclesiastul 5:8). „Nu este niciîntuneric, nici umbră a morţii unde să se poată ascunde cei ce facfărădelegea” (Iov 34:22).

„Îşi înalţă gura până la ceruri şi limba le cutreieră pământul. De aceeaaleargă lumea la ei, înghite apă din plin şi zice: «Ce ar putea să ştieDumnezeu şi ce ar putea să cunoască Cel Preaînalt?»” (Psalmii 73:9-11).„Iată ce ai făcut şi Eu am tăcut! Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine. Dar te voimustra şi îţi voi pune totul sub ochi!” (Psalmii 50:21).

„Am ridicat din nou ochii şi m-am uitat şi iată că era un sul de carte carezbura. (…) Acesta este blestemul care este peste toată ţara, căci, după cumeste scris pe el, orice hoţ şi oricine jură strâmb vor fi nimiciţi cu desăvârşirede aici. «Îl trimit, zice Domnul oştirilor, ca să intre în casa hoţului şi a celui

ce jură strâmb în numele Meu, ca să rămână în casa aceea şi s-o mistuieîmpreună cu lemnele şi pietrele ei»” (Zaharia 5:1-4).

Legea lui Dumnezeu pronunţă o sentinţă de condamnare asupra fiecăruiom care face răul. E posibil ca el să nesocotească glasul acela, să caute săînăbuşe strigătul de avertizare, dar degeaba. Este urmărit de acest strigăt, carese face auzit şi îi spulberă liniştea. Dacă nu îl ia în seamă, îl urmăreşte până înmormânt. Dă mărturie împotriva lui la judecată. Ca un foc nestins, îi mistuie,în cele din urmă, şi sufletul, şi trupul.

„Ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sauce va da un om în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8:36,37).

Aceasta este întrebarea care trebuie să fie luată în considerare de fiecarepărinte, educator sau elev – de fiecare om, tânăr sau vârstnic. Niciun proiectde afaceri sau plan de viaţă nu poate fi sănătos sau complet dacă are în vederenumai anii scurţi ai vieţii de acum şi nu are soluţii pentru viitorul fără sfârşit.Tinerii să fie învăţaţi să includă şi veşnicia în calculele lor. Să fie învăţaţi săaleagă principiile şi să caute valorile cu adevărat nepieritoare – să-şi strângă„o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul şi unde nu roademolia” (Luca 12:33), să-şi facă prieteni „cu ajutorul bogăţiilor nedrepte”,pentru ca, atunci când vor muri, aceştia să îi „primească în corturile veşnice”(Luca 16:9).

Toţi cei ce împlinesc lucrurile acestea au parte de cea mai bună pregătirepentru viaţa din lumea aceasta. Niciun om nu îşi poate strânge o comoară încer fără să descopere că, prin asta, şi viaţa de pe pământ i se îmbogăţeşte şi ise înnobilează.

„Evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are făgăduinţa vieţiide acum şi a celei viitoare” (1 Timotei 4:8).

Capitolul 16

BIOGRAFII BIBLICEPrin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, s-au vindecat de boli.

Pentru un educator, nicio altă parte a Bibliei nu este mai valoroasă cabiografiile pe care le conţine. Aceste biografii diferă de toate celelalte prinfaptul că sunt fidele realităţii. Nicio minte finită nu poate să interpretezecorect, sub toate aspectele, faptele altuia. Nimeni, în afară de Acela careciteşte inima, care cunoaşte resorturile tainice ale motivaţiei şi acţiunii, nupoate să contureze caracterul cu fidelitate absolută sau să creioneze adevărataimagine a unei vieţi omeneşti. Numai în Cuvântul lui Dumnezeu se găseşte oasemenea descriere.

Cel mai clar adevăr din Biblie este acela că ceea ce facem este rezultatul aceea ce suntem. Nicio altă afirmaţie nu este făcută într-o manieră mai clară.În mare măsură, experienţele vieţii sunt rodul propriilor gânduri şi fapte.

„Cum sare vrabia încoace şi încolo şi cum zboară rândunica, aşa nunimereşte blestemul neîntemeiat” (Proverbele 26:2).

„Bine de cel neprihănit! Lui îi va merge bine, căci se va bucura de rodulfaptelor lui. Vai de cel rău! Lui îi va merge rău, căci va culege rodul faptelorlui” (Isaia 3:10,11).

„Ascultă şi tu, pământule! Iată, voi aduce peste poporul acesta onenorocire care va fi rodul gândurilor lui” (Ieremia 6:19).

Îngrozitor este acest adevăr şi ar trebui întipărit adânc în minte. Fiecarefaptă are urmări asupra celui care o face. Nu există om care să nu recunoască,în relele care îi otrăvesc viaţa, rodul seminţelor pe care singur le-a semănat.Chiar şi în aceste condiţii, nu suntem lipsiţi de speranţă.

Pentru a câştiga dreptul de întâi născut, care era deja al lui prin promisiunedivină, Iacov a recurs la înşelăciune şi a cules roadele: ura fratelui său. A fost,la rândul lui, nedreptăţit şi înşelat în timpul celor 20 de ani de exil şi, în celedin urmă, s-a văzut nevoit să fugă pentru a fi în siguranţă. A cules şi o a douarecoltă, când răul din propriul caracter a prins rădăcini şi a adus roade în fiii

lui – o imagine cât se poate de fidelă a pedepselor cu care ne răsplăteşte viaţa.Însă Dumnezeu spune: „Nu vreau să cert în veci, nici să ţin o mânie

necurmată, când înaintea Mea cad în leşin duhurile şi sufletele pe care le-amfăcut. Din pricina păcatului lăcomiei lui M-am mâniat şi l-am lovit, M-amascuns, în supărarea Mea, şi cel răzvrătit a urmat şi mai mult pe căile inimiilui. I-am văzut căile, şi totuşi îl voi tămădui; îl voi călăuzi şi-l voi mângâia,pe el şi pe cei ce plâng împreună cu el. (…) Pace, pace celui de departe şicelui de aproape – zice Domnul – da, Eu îl voi tămădui!” (Isaia 57:16-19).

În nenorocirea lui, Iacov nu s-a lăsat copleşit. Se pocăise şi se străduise sărepare nedreptatea pe care i-o făcuse fratelui său. Iar când mânia lui Esaupărea o ameninţare cu moartea, a căutat ajutor la Dumnezeu. „S-a luptat cuÎngerul şi a fost biruitor, a plâns şi s-a rugat de el” (Osea 12:4). „Şi [îngerul]l-a binecuvântat acolo” (Geneza 32:29). În virtutea puterii divine, cel iertat s-a ridicat acum nu tot ca un înşelător, ci ca un prinţ al lui Dumnezeu. Nuobţinuse doar izbăvirea de fratele său orbit de furie, ci izbăvirea de sineînsuşi. Puterea răului din propria fire era frântă, iar caracterul îi eratransformat.

În amurgul vieţii, s-a făcut lumină. Privind în urmă, a recunoscut puterealui Dumnezeu, care l-a apărat: „Dumnezeul care m-a călăuzit de când m-amnăscut până în ziua aceasta, Îngerul care m-a izbăvit de orice rău” (Geneza48:15,16).

Aceeaşi experienţă se repetă în istoria fiilor lui Iacov – păcatul care ducela pedeapsă şi pocăinţa care rodeşte neprihănirea.

Dumnezeu nu Îşi anulează legile. Nu lucrează contrar lor. Nu anuleazăurmările păcatului. Ci transformă. Prin harul Său, blestemul se transformă înbinecuvântare.

Dacă privim la fiii lui Iacov, Levi era printre cei mai cruzi şi mairăzbunători. El şi Simeon au fost principalii vinovaţi de uciderea perfidă asihemiţilor. Trăsăturile lui, reflectate în descendenţii săi, au atras sentinţadivină: „Îi voi împărţi în Iacov şi-i voi risipi în Israel” (Geneza 49:7). Însăpocăinţa a dus la reformă, iar, prin credincioşia lor faţă de Dumnezeu cândcelelalte seminţii căzuseră în apostazie, blestemul s-a transformat în dovadacelei mai înalte cinstiri:

„În vremea aceea, Domnul a despărţit seminţia lui Levi şi i-a poruncit săducă chivotul legământului Domnului, să stea înaintea Domnului ca să-Islujească şi să binecuvânteze poporul în numele Lui” (Deuteronomul 10:8).

„Legământul Meu cu el era un legământ de viaţă şi de pace. I l-am dat ca săse teamă de Mine şi el s-a temut de Mine, a tremurat de numele Meu. (…) Aumblat cu Mine în pace şi în neprihănire şi pe mulţi i-a abătut de la rău”(Maleahi 2:5,6).

Fiind desemnaţi slujitori ai sanctuarului, leviţii nu au primit niciomoştenire funciară. Locuiau în cetăţi puse deoparte pentru ei şi erau sprijiniţiprin zecimi, jertfe şi daruri oferite pentru slujba lui Dumnezeu. Erau cei careînvăţau poporul, oaspeţi la toate sărbătorile şi onoraţi pretutindeni ca slujitorişi reprezentanţi ai lui Dumnezeu. Întregii naţiuni i s-a dat porunca: „Cât veitrăi în ţara ta, vezi să nu cumva să părăseşti pe levit!” (Deuteronomul 12:19).„Levi n-are nici parte de moşie, nici moştenire cu fraţii lui: Domnul estemoştenirea lui” (Deuteronomul 10:9).

CUCERITOR PRIN CREDINŢĂAdevărul că omul „este după cum cugetă în inima lui” (Proverbele 23:7 –

KJV) îşi găseşte o altă ilustraţie în experienţa poporului israelit. La margineaCanaanului, iscoadele care se întorseseră de la cercetarea ţării au dat raportul.Frumuseţea şi rodnicia ţinutului au fost pierdute din vedere de teamadificultăţilor pe care aveau să le întâmpine în lupta pentru ocuparea lui.Cetăţile care îşi înălţau zidurile până la ceruri, războinicii uriaşi, carele de fier– toate acestea le slăbeau credinţa. Neluându-L în calcul pe Dumnezeu,mulţimea a aprobat ca un ecou hotărârea iscoadelor lipsite de credinţă: „Nuputem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi”(Numeri 13:31). Cuvintele lor s-au dovedit adevărate. Nu au fost în stare săse suie şi şi-au irosit vieţile în pustie.

Cu toate acestea, doi dintre cei doisprezece care văzuseră ţinutul auraţionat cu totul altfel. „Haidem să ne suim şi să punem mâna pe ţară, căcivom fi biruitori!” (Numeri 13:30), i-au îndemnat ei pe oameni, considerândfăgăduinţa lui Dumnezeu mai puternică decât uriaşii, cetăţile cu zidurifortificate sau carele de fier. Cuvintele pe care le-au rostit au fost adevărate îndreptul lor. Deşi au împărtăşit soarta fraţilor lor, rătăcind 40 de ani prindeşert, Caleb şi Iosua au intrat în ţara promisă. Cu o inimă la fel de curajoasăca atunci când a ieşit împreună cu oştile Domnului din Egipt, Caleb a cerut săi se dea ca parte de moştenire cetăţile întărite ale uriaşilor. În puterea lui

Dumnezeu, el i-a izgonit pe canaaniţi. Viile şi grădinile de măslini în care apus piciorul au intrat în posesia sa. Deşi răsculaţii şi laşii pieriseră în pustie,bărbaţii credinţei au mâncat din strugurii Eşcolului.

Dintre toate adevărurile Bibliei, niciunul nu este prezentat mai clar decâtacela că şi o singură îndepărtare de la ce este drept aduce cu sine primejdii,atât pentru cel ce face răul, cât şi pentru toţi cei pe care-i atinge influenţa lui.Puterea exemplului este imensă, iar când este pusă în slujba tendinţelor releale firii noastre, devine aproape irezistibilă.

Cel mai puternic bastion al viciului în lumea noastră nu este viaţanelegiuită a unui păcătos abandonat sau a unui paria degenerat, ci acea viaţăcare, altminteri, pare virtuoasă, onorabilă şi nobilă, dar în care este cultivat unpăcat, în care este îngăduit un viciu. Pentru sufletul care se luptă în secret cuo ispită enormă şi se află chiar pe marginea prăpastiei, un asemenea exemplueste unul dintre cele mai puternice imbolduri spre păcat. Cel care, avândconcepţii înalte despre viaţă, adevăr şi onoare, încalcă totuşi de bunăvoie unsingur principiu din legea sfântă a lui Dumnezeu îşi transformă darurilenobile într-o momeală spre păcat. Geniu, talent, compasiune, chiar şi acte degenerozitate pot fi în felul acesta capcane prin care Satana ademeneşte sufleteîn prăpastia ruinei.

Din acest motiv, Dumnezeu a lăsat atâtea exemple care arată la cerezultate duce chiar şi o singură faptă greşită. De la povestea tristă a aceluisingur păcat care a adus în lume moartea, nenorocirea şi pierderea Edenuluipână la istoria celui care L-a vândut pe Domnul slavei pentru 30 de arginţi,biografiile Bibliei abundă în astfel de exemple, plasate ca nişte semnale deavertizare lângă drumurile care se despart de cărarea ce duce la viaţă.

Suntem de asemenea avertizaţi cu privire la rezultatele care au decurs fieşi numai dintr-un singur act de cedare în faţa greşelii şi a slăbiciunii omeneşti,cedare care este rodul slăbirii credinţei.

O singură dată Ilie nu a avut credinţă şi, prin acest singur act, şi-a întreruptbrusc activitatea. Purtase o povară grea pentru israeliţi, fusese conştiincios înavertizările pe care le dăduse cu privire la idolatria naţională şi urmărise şiaşteptase cu profundă atenţie vreo dovadă de pocăinţă în timpul celor trei anişi jumătate de foamete. Stătuse singur de partea lui Dumnezeu pe munteleCarmel. Prin puterea credinţei, idolatria fusese înfrântă şi ploaiabinecuvântată fusese o pregustare a ploilor de binecuvântări care aşteptau săfie revărsate asupra naţiunii israelite. Atunci, în oboseala şi slăbiciunea sa, a

fugit din faţa ameninţărilor Izabelei şi, singur în pustie, s-a rugat să moară.Credinţa îl părăsise. Din acest motiv, nu avea să sfârşească ceea ce începuse.Dumnezeu i-a poruncit să ungă pe altcineva ca profet în locul său.

Însă Dumnezeu ţinuse cont de faptul că Ilie Îl slujise din inimă. De aceea,nu avea să piară, descurajat şi singur, în pustie. Nu urma să coboare înmormânt, ci să se înalţe, însoţit de îngerii lui Dumnezeu, în prezenţa slaveiSale.

Vieţile acestor oameni declară ceea ce orice om va înţelege într-o zi, şianume că păcatul aduce numai ruşine şi pierdere, necredinţa înseamnă eşec,dar mila lui Dumnezeu coboară în abisurile cele mai adânci, iar credinţaînalţă sufletul care se pocăieşte până la onoarea de a se numi fiu al luiDumnezeu.

DISCIPLINAREA PRIN SUFERINŢĂToţi cei care, în această lume, Îi slujesc sincer lui Dumnezeu sau

oamenilor trec prin şcoala suferinţei. Cu cât este mai grea responsabilitatea şicu cât este mai mare serviciul adus, cu atât mai dură este testarea şi cu atâtmai severă este disciplinarea.

Studiaţi experienţele lui Iosif, Moise, Daniel şi David! Comparaţitinereţea lui David cu cea a lui Solomon şi analizaţi rezultatele!

În tinereţe, David a fost foarte apropiat de Saul, iar şederea sa la curte şirelaţia lui cu familia împăratului i-au făcut o idee despre grijile, necazurile şiîncurcăturile ascunse sub strălucirea şi fastul regalităţii. A văzut ce puţinvalorează slava omenească atunci când este vorba să aducă pace în suflet. Şi,când s-a întors de la curtea împăratului la stână şi la turme, a făcut-o cubucurie şi uşurare.

Când, din pricina invidiei lui Saul, a devenit un fugar prin pustie, David,lipsit de ajutor omenesc, s-a sprijinit cu şi mai multă hotărâre pe Dumnezeu.Nesiguranţa şi oboseala vieţii din pustie, primejdia continuă în care se afla,situaţiile frecvente în care trebuia să fugă, caracterul oamenilor care seadunaseră lângă el – cei care „se aflau în nevoie, care aveau datorii sau careerau nemulţumiţi” (1 Samuel 22:2) – toate au făcut ca autodisciplina drasticăsă fie esenţială. Aceste experienţe i-au stimulat şi dezvoltat puterea de a lucracu oamenii, compasiunea pentru cei oprimaţi şi ura faţă de nedreptate. De-a

lungul anilor de aşteptare şi primejdie, David a învăţat să găsească înDumnezeu liniştea, sprijinul şi viaţa sa. A învăţat că poate ajunge la tronnumai prin puterea lui Dumnezeu, că poate fi un conducător înţelept numaiprin înţelepciunea Sa. Şi numai prin această pregătire în şcoala greutăţilor şi asuferinţei a ajuns să se spună despre el că „a împărăţit peste Israel şi făceajudecată şi dreptate la tot poporul lui” (2 Samuel 8:15), chiar dacă, dupăaceea, acest raport a fost pătat de marele său păcat.

Disciplina care a caracterizat experienţa timpurie a lui David a lipsit dincea a lui Solomon. În ce priveşte circumstanţele, caracterul şi viaţa, el păreasă aibă avantaje mai mari decât oricine altcineva. Nobil ca tânăr, nobil ca adult, preaiubitul luiDumnezeu, domnia lui Solomon a început promiţător, cu speranţe mari deprosperitate şi cinste. Naţiunile lumii se minunau de cunoştinţele şi minteapătrunzătoare a celui căruia Dumnezeu îi dăduse înţelepciune. Însă mândriape care i-a adus-o prosperitatea l-a făcut să se despartă de Dumnezeu. De labucuria comuniunii divine, s-a întors să caute satisfacţie în plăcerile senzuale.Despre această experienţă, el spune: „Am făcut lucruri mari: mi-am ziditcase, mi-am sădit vii; mi-am făcut grădini şi livezi de pomi. (…) Mi-amstrâns argint şi aur şi bogăţii ca de împăraţi şi ţări. Mi-am adus cântăreţi şicântăreţe şi, desfătarea fiilor oamenilor, o mulţime de femei. Am ajuns mare,mai mare decât toţi cei ce erau înaintea mea în Ierusalim. (…) Tot ce mi-aupoftit ochii le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nicio veselie, ci am lăsat-osă se bucure de toată truda mea. (…) Apoi, când m-am uitat cu băgare deseamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele şi la truda cu carele făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vântşi că nu este nimic trainic sub soare. Atunci mi-am întors privirile spreînţelepciune, prostie şi nebunie. – Căci ce va face omul care va veni dupăîmpărat? Ceea ce s-a făcut şi mai înainte. – (…) Atunci, am urât viaţa. (…)Mi-am urât până şi toată munca pe care am făcut-o sub soare” (Eclesiastul2:4-18).

Prin propria experienţă amară, Solomon a aflat cât de goală este o viaţăcare îşi caută împlinirea în lucrurile pământeşti. A ridicat altare zeilor păgâninumai pentru a descoperi cât de zadarnică este promisiunea lor de odihnăpentru suflet.

În anii de pe urmă ai vieţii, obosit şi însetat după ce a băut din puţurilecrăpate ale lumii, Solomon s-a întors să bea de la izvorul vieţii. Pentru

generaţiile care au urmat, inspirat de Duhul Sfânt, a scris istoria anilor săiirosiţi, cu lecţia lor de avertizare. Şi astfel, deşi roadele aduse de sămânţa pecare o semănase au fost culese de poporul său sub forma unor recolte alerăului, influenţa vieţii lui Solomon nu a fost cu totul irosită. În cele din urmă,disciplina suferinţei a avut efect şi în dreptul lui.

Dar, cu asemenea zori, cât de glorioasă ar fi putut fi ziua vieţii luiSolomon, dacă ar fi învăţat în tinereţe lecţia pe care alţii au învăţat-o dinsuferinţă!

TESTAREA LUI IOVPentru cei ce-L iubesc pe Dumnezeu, cei care „sunt chemaţi după planul

Său” (Romani 8:28), biografia biblică are o lecţie încă şi mai mare dedisciplinare prin suferinţă. „Voi Îmi sunteţi martori, zice Domnul, că Eu suntDumnezeu” (Isaia 43:12), martori că El este bun şi că bunătatea Sa estesupremă. „Am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni” (1 Corinteni4:9).

Altruismul, principiul Împărăţiei lui Dumnezeu, este principiul pe careSatana îl urăşte şi a cărui existenţă o neagă. De la începutul marii lupte dintreel şi Dumnezeu, s-a străduit să demonstreze că principiile după careDumnezeu acţionează sunt egoiste. La fel procedează cu cei care-I slujesc.Misiunea lui Hristos şi a tuturor celor ce-I poartă numele este aceea de adovedi falsitatea afirmaţiei lui Satana.

Iisus a luat chip de om cu scopul de a ilustra în viaţa Sa altruismul. Şi toţicei care acceptă acest principiu trebuie să colaboreze cu El, demonstrândacest principiu în viaţa lor. Să aleagă ce este drept pentru că este drept, să iapoziţie de partea adevărului cu preţul suferinţei şi al sacrificiului – „aceastaeste moştenirea robilor Domnului, aşa este mântuirea care le vine de la Mine,zice Domnul” (Isaia 54:17).

Foarte de timpuriu în istoria lumii este consemnat raportul vieţii unui omasupra căruia s-a dus această luptă a lui Satana.

Despre Iov, patriarhul din Uţ, mărturia Aceluia care cercetează inimile afost: „Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat lasuflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău” (Iov 1:8).

Împotriva acestui om, Satana a adus o acuzaţie batjocoritoare: „Oare

degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ceeste al lui? (…) Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de tot ce are” (Iov 1:9-11), „atinge-Te de oasele şi de carnea lui şi sunt încredinţat că Te va blestemaîn faţă” (Iov 2:5).

Domnul i-a spus lui Satana: „Iată, îţi dau pe mână tot ce are, numai asupralui să nu întinzi mâna” (Iov 1:12), „ţi-l dau pe mână: numai cruţă-i viaţa” (Iov2:6).

Având această permisiune, Satana a spulberat tot ce avea Iov: turme şicirezi, servitori şi servitoare, fii şi fiice. Şi, în cele din urmă, „a lovit pe Iovcu o bubă rea din talpa piciorului până în creştetul capului” (Iov 2:7).

Şi în paharul său a mai fost amestecat un element amar. Prietenii săi, carenu vedeau în nenorociri decât o pedeapsă pentru păcate, i-au apăsat duhulrănit şi împovărat cu acuzaţiile lor de nelegiuire.

Aparent părăsit de cer şi de pământ, dar cu o credinţă puternică înDumnezeu şi conştient de integritatea sa, în durerea şi confuzia sa, Iov astrigat:

„M-am dezgustat de viaţă!” (Iov 10:1). „Ah, de m-ai ascunde în Locuinţamorţilor, de m-ai acoperi până-Ţi va trece mânia şi de mi-ai rândui o vremecând Îţi vei aduce iarăşi aminte de mine!” (Iov 14:13). „Iată, ţip de silnicie, şinimeni nu răspunde; cer dreptate, şi dreptate nu este! (…) M-a despuiat deslava mea, mi-a luat cununa de pe cap. (…) A depărtat pe fraţii mei de lamine, şi prietenii mei s-au înstrăinat de mine. (…) Aceia pe care îi iubeam s-au întors împotriva mea. (…) Fie-vă milă, fie-vă milă de mine, prietenii mei!Căci mâna lui Dumnezeu m-a lovit” (Iov 19:7-21). „O, dacă aş şti unde să-Lgăsesc, dacă aş putea să ajung până la scaunul Lui de domnie! (…) Dacă măduc la răsărit, nu este acolo; dacă mă duc la apus, nu-L găsesc; dacă aretreabă la miazănoapte, nu-L pot vedea; dacă Se ascunde la miazăzi, nu-L potdescoperi. Dar El ştie ce cale am urmat şi, dacă m-ar încerca, aş ieşi curat caaurul” (Iov 23:3-10). „Chiar dacă mă va ucide, tot voi nădăjdui în El” (Iov13:15 – NTR). „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că Se va ridicala urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea şi chiar dacă nu voi maiavea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor;ochii mei Îl vor vedea, şi nu ai altuia” (Iov 19:25-27).

Lui Iov i s-a întâmplat după credinţa sa. „Dacă m-ar încerca”, spunea el,„aş ieşi curat ca aurul” (Iov 23:10). Aşa a şi fost. Prin rezistenţa sarăbdătoare, şi-a apărat caracterul şi, astfel, a apărat şi caracterul Aceluia pe

care Îl reprezenta. Iar „Domnul a adus pe Iov iarăşi în starea lui de la început.(…) Şi Domnul i-a dat înapoi îndoit decât tot ce avusese. (…) În cei din urmăani ai săi, Iov a primit de la Domnul mai multe binecuvântări decât primise încei dintâi” (Iov 42:10-12).

Pe lista celor care, prin sacrificiu de sine, au devenit părtaşi la suferinţelelui Hristos se află – unul în Vechiul Testament şi celălalt în Noul Testament –Ionatan şi Ioan Botezătorul.

Prin naştere, Ionatan era moştenitorul tronului, însă ştia că fusese înlăturatprin hotărâre divină. Pentru rivalul său, David, a fost cel mai delicat şi maicredincios prieten, apărându-i viaţa chiar cu preţul riscării propriei vieţi. Arămas lângă tatăl său, în zilele întunecate ale declinului puterii lui, şi, în celedin urmă, a căzut alături de el în luptă. Numele lui Ionatan este preţuit înceruri, iar pe pământ rămâne ca mărturie despre existenţa şi puterea iubiriialtruiste.

Când a apărut ca vestitor al lui Mesia, Ioan Botezătorul a tulburat toatănaţiunea. A fost urmat din loc în loc de mulţimi de oameni de orice rang şidin orice clasă socială. Totul s-a schimbat însă când a venit Acela despre caredăduse mărturie. Mulţimile L-au urmat pe Iisus, iar lucrarea lui Ioan părea săse apropie rapid de sfârşit. Cu toate acestea, nu a şovăit în credinţă. „Trebuieca El să crească”, a spus, „iar eu să mă micşorez” (Ioan 3:30).

Timpul a trecut şi împărăţia pe care Ioan o aşteptase cu atâta convingerenu a fost întemeiată. În temniţa lui Irod, fără aerul dătător de viaţă şilibertatea pustiei, aştepta şi veghea.

Hristos nu a folosit arme, nu a spart uşile închisorilor, dar vindecările,predicile şi sufletele înnobilate mărturiseau despre misiunea Lui.

Singur în temniţă, înţelegând care avea să fie atât sfârşitul lui, cât şi cel alÎnvăţătorului său, Ioan a acceptat responsabilitatea de a fi părtaş la jertfa luiHristos. Mesageri cereşti l-au însoţit la mormânt. Fiinţele din întreguniversul, căzute şi necăzute, au fost martorele slujirii sale altruiste.

În toate generaţiile care au trecut de atunci, suflete suferinde au găsitsprijin în mărturia vieţii lui Ioan. De-a lungul secolelor de întuneric, întemniţă, pe eşafod sau în flăcări, bărbaţi şi femei au fost întăriţi de memoriaaceluia despre care Hristos a declarat: „Dintre cei născuţi din femei, nu s-asculat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Matei 11:11).

„Şi ce voi mai zice? Căci nu mi-ar ajunge vremea dacă aş vrea să vorbescde Ghedeon, de Barac, de Samson, de Iefta, de David, de Samuel şi de

proroci! Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătatfăgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat deascuţişul sabiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pefugă oştirile vrăjmaşe. Femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi; unii,ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care lise dădea şi au fost chinuiţi. Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şiînchisoare, au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul, chinuiţi, aumurit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţide toate, prigoniţi, munciţi, ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prinpustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului. Toţi aceştia,măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusesefăgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca săn-ajungă ei la desăvârşire fără noi” (Evrei 11:32-40).

Capitolul 17

POEZIA ȘI CÂNTECULOrânduirile Tale sunt prilejul cântărilor mele în casa pribegieimele.

Primele şi cele mai sublime rostiri poetice cunoscute omului se găsesc înScripturi. Înainte să fi cântat cel mai vechi poet al lumii, păstorul din Madiana notat aceste cuvinte pe care i le-a adresat Dumnezeu lui Iov, cuvinte care, înmăreţia lor, nu au fost egalate nici măcar pe departe de cele mai înalte creaţiiale geniului uman:

„Unde erai tu când am întemeiat pământul? (…) Cine a închis marea cuporţi când s-a aruncat din pântecele mamei ei, când i-am făcut haină din norişi scutece din întuneric, când i-am pus hotar şi când i-am pus zăvoare şi porţi, când am zis: «Până aici săvii, să nu treci mai departe; aici să ţi se oprească mândria valurilor tale»? Decând eşti, ai poruncit tu dimineţii? Ai arătat zorilor locul lor? (…) Ai pătrunstu până la izvoarele mării? Sau te-ai plimbat tu prin fundurile adâncului? Ţi s-au deschis porţile morţii? Sau ai văzut tu porţile umbrei morţii? Ai cuprins tucu privirea întinderea pământului? Vorbeşte, dacă ştii toate aceste lucruri!Unde este drumul care duce la locaşul luminii? Şi întunericul unde îşi arelocuinţa? (…) Ai ajuns tu până la cămările zăpezii? Ai văzut tu cămărilegrindinei, pe care le păstrez pentru vremurile de strâmtorare, pentru zilele derăzboi şi de bătălie? Pe ce cale se împarte lumina? Şi pe ce cale se împrăştievântul de răsărit pe pământ? Cine a deschis un loc de scurgere ploii şi aînsemnat drumul fulgerului şi al tunetului, pentru ca să cadă ploaia pe unpământ fără locuitori, pe un pustiu unde nu sunt oameni, pentru ca să adapelocurile pustii şi uscate şi ca să facă să încolţească şi să răsară iarba? Areploaia tată? Cine dă naştere picăturilor de rouă? Din al cui sân iese gheaţa şicine naşte promoroaca cerului, ca apele să se îngroaşe ca o piatră şi faţaadâncului să se întărească? Poţi să înnozi tu legăturile Găinuşei sau să dezlegifrânghiile Orionului? Tu faci să iasă la vremea lor semnele zodiacului şi tucârmuieşti Ursa-Mare cu puii ei?” (Iov 38:4-32).

Pentru modul frumos în care este descrisă, citiţi şi pasajul referitor laprimăvară din Cântarea cântărilor: „Căci iată că a trecut iarna; a încetat ploaiaşi s-a dus. Se arată florile pe câmp, a venit vremea cântării şi se aude glasulturturelei în câmpiile noastre. Se pârguiesc roadele în smochin şi viileînflorite îşi răspândesc mirosul. Scoală-te, iubito, şi vino, frumoaso!”(Cântarea cântărilor 2:11-13).

Şi deloc inferioară în frumuseţe este profeţia lui Balaam, făcută împotrivavoinţei lui, prin care binecuvânta Israelul: „Balac m-a adus din Aram.Împăratul Moabului m-a chemat din munţii Răsăritului, zicând: «Vino şiblestemă-mi pe Iacov! Vino şi defăimează-mi pe Israel!» Cum să blestem eupe cel pe care nu-l blestemă Dumnezeu? Cum să defăimez eu pe cel pe carenu-l defăimează Domnul? Îl văd din vârful stâncilor, îl privesc de peînălţimea dealurilor: este un popor care locuieşte deoparte şi nu face partedintre neamuri. (…) Iată că am primit poruncă să binecuvântez. Da, El abinecuvântat, şi eu nu pot întoarce. El nu vede nicio fărădelege în Iacov, nuvede nicio răutate în Israel. Domnul, Dumnezeul lui, este cu el, El esteîmpăratul lui, veselia lui. (…) Descântecul nu poate face nimic împotriva luiIacov, nici vrăjitoria împotriva lui Israel. Acum se poate spune despre Iacovşi Israel: «Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu!» (…) Iată ce zice (…) cel ceaude cuvintele lui Dumnezeu, cel ce vede vedenia Celui Atotputernic: (…)Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove! Locuinţele tale, Israele! Ele se întindca nişte văi, ca nişte grădini lângă un râu. Ca nişte copaci de aloe pe care i-asădit Domnul, ca nişte cedri pe lângă ape. (…) Aşa zice cel ce aude cuvintelelui Dumnezeu, cel ce cunoaşte planurile Celui Preaînalt: «(…) Îl văd, dar nuacum, Îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacov, un toiag decârmuire se ridică din Israel. (…) Cel ce se naşte din Iacov domneşte castăpânitor»” (Numeri 23:7-9,20,21,23; 24:4-6,16,17,19).

Cântecul de laudă este atmosfera cerului, iar când cerul vine în contact cupământul, există muzică şi cântare – „mulţumiri şi cântări de laudă” (Isaia51:3).

Deasupra pământului nou-creat, aşa frumos şi nepătat cum fuseseconceput, sub zâmbetul lui Dumnezeu, „stelele dimineţii izbucneau în cântăride bucurie şi (…) toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie” (Iov38:7). Tot aşa, inimile omeneşti, în rezonanţă cu cerul, au răspuns labunătatea lui Dumnezeu cu cântări de laudă. Multe dintre evenimenteleistoriei omeneşti au fost legate de cântări.

Primul cântec ieşit de pe buzele oamenilor şi înregistrat în Biblie a fostacea glorioasă explozie de mulţumire din partea mulţimii israeliţilor aflaţi laMarea Roşie: „Voi cânta Domnului, căci Şi-a arătat slava: a năpustit în marepe cal şi pe călăreţ. Domnul este tăria mea şi temeiul cântărilor mele delaudă: El m-a scăpat. El este Dumnezeul meu: pe El Îl voi lăuda. El esteDumnezeul tatălui meu: pe El Îl voi preamări. (…) Dreapta Ta, Doamne, şi-afăcut vestită tăria; mâna Ta cea dreaptă, Doamne, a zdrobit pe vrăjmaşi. (…)Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat însfinţenie, bogat în fapte de laudă şi făcător de minuni? (…) Domnul vaîmpărăţi în veac şi în veci de veci. (…) Cântaţi Domnului, căci Şi-a arătatslava!” (Exodul 15:1-3,6,11,18,21).

Mari au fost binecuvântările primite de oameni ca răspuns la cântările delaudă. Puţinele cuvinte care relatează o experienţă din timpul călătoriei prinpustie a israeliţilor conţin o lecţie ce merită atenţia noastră: „S-au dus la Beer(Fântână). La această fântână, Domnul a zis lui Moise: «Strânge poporul şi levoi da apă!»” (Numeri 21:16). Atunci, israeliţii au cântat următoarea cântare:„Ţâşneşte, fântână! Cântaţi în cinstea ei! Fântâna pe care au săpat-ocăpeteniile, pe care au săpat-o mai-marii poporului, cu toiagul de cârmuire,cu toiegele lor!” (Numeri 21:17,18).

Cât de des se repetă această istorie în experienţa spirituală! Cât de des,prin cuvintele cântecului sfânt, sunt eliberate, în suflet, izvoare de pocăinţă,credinţă, speranţă, iubire şi bucurie!

Cu cântece de laudă au înaintat către marea izbăvire armatele israeliţilorsub conducerea lui Iosafat, la care ajunseseră veşti de război. „O maremulţime înaintează împotriva ta”, a fost solia, „fiii lui Moab şi fiii lui Amonşi cu ei nişte maoniţi” (2 Cronici 20:2,1). „În spaima sa, Iosafat şi-a îndreptatfaţa să caute pe Domnul şi a vestit un post pentru tot Iuda. Iuda s-a adunat săcheme pe Domnul şi au venit din toate cetăţile lui Iuda să caute pe Domnul”(2 Cronici 20:3,4).Iar Iosafat, stând în curtea templului, înaintea poporului,şi-a revărsat sufletul în rugăciune, mărturisind neputinţa poporului israelit şirugându-L pe Dumnezeu să-Şi împlinească făgăduinţa. „Noi suntem fărăputere înaintea acestei mari mulţimi care înaintează împotriva noastră”, aspus el, „şi nu ştim ce să facem, dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine!” (2Cronici 20:12).

„Atunci, Duhul Domnului a venit în mijlocul adunării peste Iahaziel”, unlevit. „Şi Iahaziel a zis: «Ascultaţi, tot Iuda şi locuitorii din Ierusalim şi tu,

împărate Iosafat! Aşa vă vorbeşte Domnul: Nu vă temeţi şi nu văînspăimântaţi dinaintea acestei mari mulţimi, căci nu voi veţi lupta, ciDumnezeu. (…) Nu veţi avea de luptat în lupta aceasta: aşezaţi-vă, staţi acoloşi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul. (…) Nu vă temeţi şi nu văînspăimântaţi; mâine, ieşiţi-le înainte, şi Domnul va fi cu voi!»” (2 Cronici20:14-17).

„A doua zi, au pornit dis-de-dimineaţă spre pustia Tecoa” (2 Cronici20:20). Înaintea armatei, mergeau cântăreţii, înălţându-şi vocile în laudă cătreDumnezeu – lăudându-L pentru biruinţa promisă.

În cea de-a patra zi, armata s-a întors în Ierusalim, încărcată de prada luatăde la inamicii lor, înălţând cântece de laudă pentru victoria obţinută.

Prin cântare, David, în mijlocul vicisitudinilor vieţii sale schimbătoare, eraîn comuniune cu cerul. Cu câtă sensibilitate sunt reflectate în cuvintele saleexperienţele lui de tânăr păstor: „Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsăde nimic. El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă. (…) Chiardacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căciTu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie” (Psalmii 23:1-4).

Adult fiind, pe când era fugar şi îşi găsea adăpost în stâncile şi peşterilepustiei, a scris: „Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmiînsetează sufletul după Tine, îmi tânjeşte trupul după Tine, într-un pământsec, uscat şi fără apă. (…) Căci Tu eşti ajutorul meu şi sunt plin de veselie laumbra aripilor Tale” (Psalmii 63:1,7). „Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemiînăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda. El estemântuirea mea şi Dumnezeul meu” (Psalmii 42:11). „Domnul este lumina şimântuirea mea. De cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieţii mele. Decine să-mi fie frică?” (Psalmii 27:1).

Aceeaşi încredere răzbate din cuvintele scrise pe vremea când, ca împăratdetronat şi lipsit de coroană, fugea din Ierusalim la revolta condusă deAbsalom. Istovit de durere şi de oboseala fugii, el şi cei ce-l însoţeau auzăbovit lângă Iordan pentru a se odihni câteva ore. A fost trezit pentru cătrebuiau să plece imediat. Acel curs de apă adânc şi repede trebuia trecut înîntuneric de toţi cei ce-l însoţeau – bărbaţi, femei şi copilaşi – căci pe urmelelor erau forţele fiului trădător.

În acel ceas de cumplită încercare, David a cântat: „Eu strig cu glasul meucătre Domnul şi El îmi răspunde din muntele Lui cel sfânt. Mă culc, adorm şimă deştept iarăşi, căci Domnul este sprijinul meu. Nu mă tem de zecile de mii

de popoare care mă împresoară din toate părţile” (Psalmii 3:4-6).După marele său păcat, chinuit de remuşcări şi de repulsia pe care o

simţea faţă se sine, s-a întors totuşi la Dumnezeu ca la cel mai bun prieten alsău: „Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta ceamare, şterge fărădelegile mele! (…) Curăţeşte-mă cu isop şi voi fi curat;spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada!” (Psalmii 51:1,7).

În lunga sa viaţă, David nu a găsit pe pământ niciun loc de odihnă.„Înaintea Ta, noi suntem nişte străini şi locuitori”, spunea el, „ca toţi

părinţii noştri. Zilele noastre pe pământ sunt ca umbra şi fără nicio nădejde”(1 Cronici 29:15).

„Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşteniciodată în nevoi. De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar zgudui pământul şis-ar clătina munţii în inima mărilor. (…) Este un râu ale cărui izvoareînveselesc cetatea lui Dumnezeu, sfântul locaş al locuinţelor Celui Preaînalt.Dumnezeu este în mijlocul ei: ea nu se clatină; Dumnezeu o ajută înrevărsatul zorilor. (…) Domnul oştirilor este cu noi, Dumnezeul lui Iacov esteun turn de scăpare pentru noi” (Psalmii 46:1-7).

„Iată, Dumnezeul acesta este Dumnezeul nostru în veci de veci; El va ficălăuza noastră până la moarte” (Psalmii 48:14).

În viaţa pământească, Iisus întâmpina ispitele prin cântec. Adesea, când serosteau cuvinte aspre, înţepătoare, când atmosfera din jurul Lui era încărcatăde tristeţe, nemulţumire, neîncredere sau teamă paralizantă, se făcea auzitcântecul Lui plin de credinţă şi de sfântă voioşie.

În acea tristă şi ultimă seară a cinei de Paşte, înainte de a fi trădat şi dat lamoarte, glasul I s-a înălţat odată cu psalmul:

„Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac! De larăsăritul soarelui până la apusul lui, fie numele Domnului lăudat” (Psalmii113:2,3). „Iubesc pe Domnul, căci El aude glasul meu, cererile mele. Da, ElŞi-a plecat urechea spre mine, de aceea-L voi chema toată viaţa mea. Măînfăşuraseră legăturile morţii şi m-apucaseră sudorile mormântului; erampradă necazului şi durerii. Dar am chemat numele Domnului şi am zis:«Doamne, mântuieşte-mi sufletul!» Domnul este milostiv şi drept şiDumnezeul nostru este plin de îndurare. Domnul păzeşte pe cei fără răutate:eram nenorocit de tot, dar El m-a mântuit. Întoarce-te, suflete, la odihna ta,căci Domnul ţi-a făcut bine! Da, Tu mi-ai izbăvit sufletul de la moarte, ochiidin lacrimi şi picioarele de cădere” (Psalmii 116:1-8).

În mijlocul umbrelor tot mai întunecate ale crizei finale care va lovipământul, lumina lui Dumnezeu va străluci cu cea mai mare putere, iarcântecul de speranţă şi încredere se va auzi în tonurile cele mai clare şi mainobile.

„În ziua aceea, se va cânta următoarea cântare în ţara lui Iuda: «Avem ocetate tare; Dumnezeu ne dă mântuirea ca ziduri şi întăritură. Deschideţiporţile ca să intre neamul cel neprihănit şi credincios! Celui cu inima tare,Tu-i chezăşuieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine. Încredeţi-vă înDomnul pe vecie, căci Domnul Dumnezeu este Stânca veacurilor!»” (Isaia26:1-4).

„Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce şi vor merge spre Sion cu cântecede biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi vorapuca, iar durerea şi gemetele vor fugi!” (Isaia 35:10).

„Ei vor veni şi vor chiui de bucurie pe înălţimile Sionului; vor alerga labunătăţile Domnului. (…) Sufletul le va fi ca o grădină bine udată şi nu vormai tânji” (Ieremia 31:12).

PUTEREA CÂNTECULUIIstoria cântărilor din Biblie ne sugerează din plin cum trebuie să folosim

muzica şi cântecele şi care sunt avantajele lor. Muzica este adesea deturnatăpentru a servi unor scopuri rele, devenind astfel unul dintre cele maiademenitoare instrumente ale ispitei. Folosită însă în mod corect, este un darpreţios de la Dumnezeu, menit să îndrepte gândurile spre teme nobile, săinspire şi să înalţe sufletul.

După cum israeliţii, călătorind prin pustie, îşi înveseleau paşii cuacordurile cântărilor sfinte, tot astfel Dumnezeu îi îndeamnă pe copiii Săi deastăzi să aducă un spirit de bucurie în peregrinarea lor prin această viaţă.Puţine mijloace sunt mai eficiente pentru a fixa în memorie cuvintele Sale carepetarea lor prin cântec. Un asemenea cântec are o putere extraordinară:supune firile aspre şi necultivate, înviorează gândirea, trezeşte compasiunea,favorizează armonia în acţiune şi izgoneşte tristeţea şi presimţirile sumbrecare distrug curajul şi slăbesc puterile.

Cântarea este unul dintre cele mai eficiente mijloace de a imprima îninimă adevărurile spirituale. Cât de des se întâmplă sufletului sufocat şi gata

să se lase pradă deznădejdii ca memoria să regăsească vreun cuvânt al luiDumnezeu – refrenul uitat al vreunui cântec din copilărie – şi ispitele îşi pierdputerea, viaţa capătă un nou sens şi un nou scop, iar curajul şi bucuria suntîmpărtăşite şi cu alte suflete!

Nu ar trebui să se piardă niciodată din vedere valoarea cântecului camijloc de educaţie. Să răsune cântece în familie, cântece gingaşe şi curate, şiatunci vor fi mai puţine cuvinte de critică şi mai multe de voioşie, speranţă şibucurie. Să răsune cântece la şcoală, şi elevii vor fi aduşi mai aproape deDumnezeu, de profesorii lor şi unul de altul.

Ca parte a serviciului religios, cântarea este tot atât de mult un act deînchinare ca şi rugăciunea. Şi, într-adevăr, multe cântări sunt rugăciuni. Dacăi se spun aceste lucruri, copilul se va gândi mai mult la sensul cuvintelor pecare le cântă şi va fi mai uşor influenţat de ele.

Când Răscumpărătorul nostru ne duce către pragul veşniciei, inundaţi deslava lui Dumnezeu, prindem temele de laudă şi recunoştinţă care vin de lacorul ceresc ce înconjoară tronul; când ecoul acestui cântec îngeresc răsună încăminele noastre pământeşti, inimile se apropie mai mult de cântăreţii cereşti.Comuniunea cu cerul începe pe pământ. Aici învăţăm tonalitatea laudei lui.

Capitolul 18

MISTERELE BIBLIEIPoţi pătrunde adâncurile lui Dumnezeu?

Nicio minte finită nu poate înţelege pe deplin caracterul sau faptele CeluiInfinit. Nu-L putem descoperi pe Dumnezeu căutându-L. Atât pentru celemai puternice şi mai educate minţi, cât şi pentru cele mai slabe şi maiignorante, această Fiinţă sfântă trebuie să rămână învăluită în mister. Însă, cutoate că „norii şi negura Îl înconjoară, dreptatea şi judecata sunt temeliascaunului Său de domnie” (Psalmii 97:2). Putem înţelege suficient de multdin acţiunile Lui, încât să ne dăm seama că are o milă nemărginită şi o putereinfinită. Planurile Sale se descoperă mai mult sau mai puţin minţii noastre înfuncţie de capacitatea noastră de înţelegere; dincolo de aceste limiteomeneşti, putem avea totuşi încredere în mâna atotputernică şi în inima plinăde dragoste ale lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu, asemenea caracterului Autorului său, conţinetaine pe care fiinţele limitate nu le vor înţelege niciodată pe deplin. DarDumnezeu a dat, în Scriptură, destule dovezi despre autoritatea ei divină.Existenţa Sa, caracterul Său, adevărul Cuvântului Său se bazează pe declaraţiicare fac apel la raţiunea noastră şi care se găsesc din abundenţă în Biblie.Este adevărat, El nu a înlăturat posibilitatea de a ne îndoi; credinţa trebuie săse sprijine pe dovezi, nu pe demonstraţii. Cei care doresc să se îndoiască suntliberi să o facă, dar cei ce vor să cunoască adevărul vor găsi o temelie solidăpentru credinţă.

Nu avem niciun motiv să ne îndoim de Cuvântul lui Dumnezeu doarpentru că nu putem înţelege tainele providenţei Sale. În lumea naturalăsuntem în permanenţă înconjuraţi de minuni pe care nu le putem înţelege. Ar trebui oare să ne mire cânddescoperim şi în lumea spirituală taine pe care nu le putem pătrunde?Dificultatea ţine numai şi numai de slăbiciunea şi îngustimea minţii omeneşti.

Misterele Bibliei, departe de a constitui un argument împotriva ei, suntprintre cele mai puternice dovezi ale inspiraţiei sale divine. Dacă ar include

numai afirmaţii despre Dumnezeu pe care le-am putea înţelege, dacă măreţiaşi splendoarea ei ar putea fi cuprinse de mintea limitată, atunci Biblia nu arconţine, ca acum, dovezile cât se poate de clare ale divinităţii. Măreţiatemelor ei ar trebui să inspire credinţa că ea este Cuvântul lui Dumnezeu.

Biblia prezintă adevărul cu atâta simplitate, adaptându-l la nevoile şidorinţele arzătoare ale inimii omeneşti, încât uimeşte şi captivează cele maicultivate minţi, iar persoanelor neînvăţate, umile, le dezvăluie cu claritatecalea vieţii. „Cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte, nu vor putea săse rătăcească” (Isaia 35:8). Niciun copil nu va fi nevoit să greşească drumul.Niciun om care caută cu înfrigurare adevărul nu va fi nevoit să părăseascălumina curată şi sfântă. Cu toate acestea, adevărurile cele mai simple neprezintă subiecte elevate, vaste, care întrec infinit de mult inteligenţaomenească – taine care ascund slava lui Dumnezeu, taine care copleşescmintea. Însă toate aceste enigme îi inspiră respect şi credinţă celui carecercetează cu sinceritate adevărul. Cu cât vom studia mai mult Biblia, cu atâtni se va întări mai mult convingerea că ea este Cuvântul Dumnezeului celuiviu, iar raţiunea omenească se va înclina înaintea maiestuozităţii revelaţieidivine.

Dumnezeu intenţionează ca adevărurile Cuvântului Său să se desfăşoareneîncetat înaintea celui care le cercetează cu sinceritate. „Lucrurile ascunsesunt ale Domnului, Dumnezeului nostru”, dar „lucrurile descoperite sunt alenoastre şi ale copiilor noştri” (Deuteronomul 29:29). Ideea că anumiteporţiuni din Biblie nu pot fi înţelese a dus la neglijarea unora dintre cele maiimportante adevăruri. Trebuie subliniat şi repetat în nenumărate rânduri faptulcă tainele Bibliei sunt de neînţeles nu pentru că Dumnezeu a căutat săascundă adevărul de noi, ci pentru că ignoranţa sau propriile slăbiciuni ne fac incapabili săînţelegem sau să ne însuşim adevărul. Nu El ne-a pus limite, ci incapacitateanoastră. Chiar din acele pasaje ale Scripturii care sunt adeseori trecute cuvederea pe motiv că sunt imposibil de priceput, Dumnezeu doreşte săînţelegem atât cât poate mintea noastră să înţeleagă. „Toată Scriptura esteinsuflată de Dumnezeu (…), pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şicu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3:16,17).

Nimeni nu poate epuiza măcar un singur adevăr sau o singură făgăduinţă aBibliei. Un om surprinde slava dintr-un anumit punct de vedere, altul din altăperspectivă, dar, cu toate acestea, tot ce obţinem sunt doar scânteieri mărunte.

Strălucirea deplină se află dincolo de înţelegerea noastră.Când contemplăm lucrurile măreţe din Cuvântul lui Dumnezeu, privim

într-o fântână care se lărgeşte şi se adânceşte sub privirile noastre. Lărgimeaşi adâncimea Scripturii depăşesc cunoştinţele noastre. În timp ce privim,orizontul ni se lărgeşte. Înaintea noastră se întinde o mare nesfârşită,neţărmurită.

Un asemenea studiu are o putere înviorătoare. Mintea şi inima primesc noiputeri, o nouă viaţă.

Această experienţă este cea mai înaltă dovadă a faptului că Biblia este deorigine divină. Cuvântul lui Dumnezeu ne hrăneşte sufletul la fel cum pâineane hrăneşte trupul. Pâinea răspunde nevoilor noastre fizice; ştim dinexperienţă că ea contribuie la producerea sângelui, a celulelor osoase şi acelulelor nervoase. Aplicaţi acelaşi test la Biblie! Când principiile ei devinefectiv elemente ale caracterului nostru, care este rezultatul? Ce schimbărisurvin în viaţă? „Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2Corinteni 5:17). Prin puterea ei, bărbaţi şi femei au rupt lanţurile obiceiurilorpăcătoase. Au renunţat la egoism. Cei ce vorbeau murdar au devenitrespectuoşi, beţivii nu au mai pus gura pe pahar, cei destrăbălaţi au devenitpuri. Suflete care se asemănau cu Satana au fost preschimbate după chipul luiDumnezeu. Această schimbare este, în sine, o minune a minunilor.Schimbarea pe care o produce Scriptura este una dintre cele mai mari taineale lumii. Nu o putem pricepe. Nu putem decât să credem, aşa cum declarăBiblia, că aceasta este „Hristos în [n]oi, nădejdea slavei” (Coloseni 1:27).

Când cunoaştem această taină, avem cheia pentru toate celelalte. Eadeschide sufletului comorile universului, posibilităţi de dezvoltare infinită.

Iar această dezvoltare se obţine prin faptul că ni se dezvăluie continuucaracterul lui Dumnezeu – slava şi taina cuvântului scris. Dacă am puteaajunge să-L înţelegem pe deplin pe Dumnezeu şi să-I înţelegem Cuvântul, nuam mai avea ce adevăr să descoperim, nu am mai avea ce să cunoaştem, nu armai exista perspectiva niciunei dezvoltări. Dumnezeu ar înceta să mai fiesuprem, iar omul ar înceta să mai progreseze. Slavă Domnului, nu este aşa!Întrucât Dumnezeu este infinit şi în El se găsesc toate comorile înţelepciunii,vom putea cerceta şi învăţa mereu şi mereu, fără totuşi a epuiza bogăţiileînţelepciunii Sale, bunătatea şi puterea Sa.

Capitolul 19

ISTORIA ȘI PROFEŢIACine a prorocit aceste lucruri de la început? Oare nu Eu, Domnul? Nu este alt Dumnezeu decât Mine.

Biblia este cea mai veche şi mai amplă istorie pe care o au oamenii. Izvorăştedirect din adevărul veşnic şi, de-a lungul secolelor, o mână divină i-a păstratpuritatea. Ea luminează trecutul îndepărtat, pe care oamenii, prin cercetărilelor, în zadar încearcă să-l pătrundă. Numai în Scriptură vedem puterea care aaşezat temeliile pământului şi care a întins cerurile. Numai aici găsim orelatare autentică despre originea naţiunilor. Numai aici istoria omenirii neeste prezentată neîntinată de mândria sau prejudecăţile omeneşti.

În analele omenirii, dezvoltarea naţiunilor, creşterea şi prăbuşireaimperiilor apar ca fiind dependente de voinţa şi vitejia omului. Cursulevenimentelor pare a fi, într-o mare măsură, determinat de puterea, ambiţiasau capriciile acestuia. În Cuvântul lui Dumnezeu însă, perdeaua este dată lao parte şi, în spatele întregului hăţiş de interese, putere şi pasiuni omeneşti,vedem cum Cel Preamilostiv lucrează în tăcere şi cu răbdare şi Îşi aduce laîndeplinire planurile.

Biblia descoperă adevărata filosofie a istoriei. Scopul pe care l-a urmăritDumnezeu atunci când a creat rasele şi naţiunile şi le-a poruncit să serăspândească pe pământ este exprimat de apostolul Pavel în cuvintele de oinegalabilă frumuseţe şi delicateţe pe care le-a rostit în faţa înţelepţilorAtenei: „El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască petoată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotarelocuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găseascăbâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi” (Faptele apostolilor17:26,27). Dumnezeu declară că oricine doreşte poate să vină „din nou înlegământ” (Ezechiel 20:37 – NTR). Când i-a creat pe oameni, scopul Său afost acela ca pământul să fie locuit de fiinţe a căror existenţă să fie obinecuvântare pentru ele însele şi pentru cei din jur şi o cinste pentruCreatorul lor. Toţi cei care vor pot să se identifice cu acest ţel. Despre ei se

spune că sunt „poporul pe care Mi l-am alcătuit ca să vestească laudele Mele”(Isaia 43:21).

Dumnezeu ne-a descoperit în legile Sale principiile care stau la bazaadevăratei prosperităţi a naţiunilor şi a indivizilor. „Aceasta va fiînţelepciunea şi priceperea voastră”, le-a spus Moise israeliţilor despre legealui Dumnezeu. „Căci nu este un lucru fără însemnătate pentru voi; este viaţavoastră” (Deuteronomul 4:6; 32:47). Binecuvântările care le-au fost astfelasigurate israeliţilor sunt asigurate, în aceeaşi măsură, fiecărei naţiuni şifiecărei persoane de sub cer.

Puterea exercitată de fiecare conducător de pe pământ îi este oferită deCer şi succesul lui depinde de modul în care o foloseşte. Pentru fiecare,cuvântul Străjerului divin este: „Eu te-am încins înainte ca tu să Mă cunoşti” (Isaia 45:5). Iar cuvintele spuse luiNebucadneţar reprezintă cea mai importantă lecţie: „Pune capăt păcatelor taleşi trăieşte în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale şi ai milă de ceinenorociţi şi poate că ţi se va prelungi fericirea!” (Daniel 4:27).

A înţelege că „neprihănirea înalţă pe un popor” şi că „prin bunătate” şi„prin neprihănire se întăreşte un scaun de domnie” (Proverbele 14:34; 20:28;16:12) şi a recunoaşte aceste principii în manifestarea puterii care „răstoarnăşi pune pe împăraţi” (Daniel 2:21) înseamnă a înţelege filosofia istoriei.

Însă acest lucru este expus clar numai în Cuvântul lui Dumnezeu. Aici searată că puterea naţiunilor, ca şi cea a indivizilor, nu stă în ocaziile sauavantajele care par să-i facă imbatabili şi nici în măreţia cu care se fălesc, cise măsoară în fidelitatea cu care împlinesc scopul lui Dumnezeu.

O ilustrare a acestui adevăr se găseşte în istoria Babilonului antic.Împăratului Nebucadneţar i-a fost prezentat adevăratul obiectiv al guvernăriinaţionale prin simbolul unui copac, care „s-a făcut mare şi puternic, vârful luise înălţa până la ceruri şi se vedea de la marginile întregului pământ. Frunzalui era frumoasă şi avea roade multe; în el se găsea hrană pentru toţi; fiarelecâmpului se adăposteau la umbra lui, păsările cerului îşi făceau cuibul înramurile lui şi orice făptură vie se hrănea din el” (Daniel 4:11,12). Aceastăreprezentare arată caracterul unei guvernări care împlineşte scopul luiDumnezeu – o guvernare care protejează şi clădeşte naţiunea.

Dumnezeu a înălţat Babilonul pentru ca acesta să-I împlinească scopul.Naţiunea a prosperat până când a atins un nivel de bogăţie şi putere care nu amai fost egalat niciodată de atunci, nivel reprezentat în mod adecvat de

Scriptură prin simbolul inspirat al unui „cap de aur” (Daniel 2:38).Însă împăratul nu a recunoscut puterea care îl înălţase. În mândria inimii

lui, Nebucadneţar a spus: „Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care mil-am zidit eu ca loc de şedere împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spreslava măreţiei mele?” (Daniel 4:30).

În loc să fie un protector al oamenilor, Babilonul a devenit un opresororgolios şi crud. Cuvintele Inspiraţiei, care zugrăvesc cruzimea şi lăcomiadomnitorilor din Israel, descoperă secretul căderii Babilonului şi a multoraltor împărăţii care s-au perindat prin istorie de la începutul lumii: „Voimâncaţi grăsimea, vă îmbrăcaţi cu lână, tăiaţi ce e gras, dar nu paşteţi oile. Nuîntăriţi pe cele slabe, nu vindecaţi pe cea bolnavă, nu legaţi pe cea rănită, n-aduceţi înapoi pe cea rătăcită, nu căutaţi pe cea pierdută, ci le stăpâniţi cuasuprire şi cu asprime!” (Ezechiel 34:3,4).

Pentru conducătorul Babilonului a venit următoarea sentinţă de laStrăjerul divin: „Un glas s-a pogorât din cer şi a zis: «Află, împărateNebucadneţar, că ţi s-a luat împărăţia!»” (Daniel 4:31).

„Pogoară-te şi şezi în ţărână, fecioară, fiica Babilonului; şezi pe pământ,fără scaun de domnie! (…) Şezi într-un colţ şi taci, fata caldeenilor, căci nu tevor mai numi împărăteasa împărăţiilor!” (Isaia 47:1,5).

„Ţie, care locuieşti lângă ape mari şi care ai vistierii nemărginite, ţi-avenit sfârşitul şi lăcomia ta a ajuns la capăt!” (Ieremia 51:13).

„Şi astfel, Babilonul, podoaba împăraţilor, falnica mândrie a caldeenilor,va fi ca Sodoma şi Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu” (Isaia 13:19).„Voi face din el un culcuş de arici şi o mlaştină şi îl voi mătura cu măturanimicirii, zice Domnul oştirilor” (Isaia 14:23).

Fiecărei naţiuni care a intrat pe scena istoriei i s-a permis să îşi ocupelocul pe pământ ca să se poată vedea dacă va împlini planul „Străjeruluisfânt”. Profeţia a dezvăluit înălţarea şi căderea marilor imperii alepământului: Babilonul, Medo-Persia, Grecia şi Roma. Istoria s-a repetat cufiecare, şi nu doar cu ele, ci şi cu naţiuni care aveau o putere mai mică.Fiecare a avut o perioadă de probă, a eşuat, gloria i s-a stins, puterea i-asecătuit, iar locul i-a fost luat de o altă putere.

Deşi naţiunile au respins principiile lui Dumnezeu, atrăgându-şi astfelruina, s-a văzut totuşi clar că planul divin superior se împlineşte prin toateacţiunile lor.

Această lecţie este dată într-o minunată reprezentare simbolică pe care a

avut-o profetul Ezechiel pe când era exilat în ţara caldeenilor. Viziunea avenit într-un moment în care Ezechiel era apăsat de amintiri triste şi prevestiritulburătoare. Ţara părinţilor săi era pustie. Ierusalimul era depopulat. Profetulînsuşi era străin într-o ţară în care ambiţia şi cruzimea domneau pretutindeni.Lovindu-se de tiranie şi nedreptate la fiecare pas, sufletul îi era deznădăjduitşi se tânguia zi şi noapte. Dar simbolurile pe care le-a văzut i-au dezvăluit oputere mai mare decât cea a domnitorilor pământeşti.

Pe malul râului Chebar, Ezechiel a văzut un vârtej care părea să vinădinspre miazănoapte, „un vânt năprasnic, un nor gros şi un snop de foc carerăspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare, în mijlocul căreia lucea ca oaramă lustruită care ieşea din mijlocul focului” (Ezechiel 1:4). Nişte roţi,aflate una în interiorul alteia, erau puse în mişcare de patru făpturi vii.Deasupra întregii scene era „ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun dedomnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, careşedea pe el” (Ezechiel 1:26). „La heruvimi se vedea ceva ca o mână de omsub aripile lor” (Ezechiel 10:8). Roţile erau atât de complicate înaranjamentul lor, încât, la prima vedere, păreau să fie încurcate. Se mişcauînsă în perfectă armonie. Făpturile cereşti, sprijinite şi călăuzite de mâna carese afla dedesubtul aripilor heruvimilor, puneau în mişcare aceste roţi.Deasupra lor, pe tronul de safir, se afla Cel Veşnic, iar în jurul scaunului dedomnie era un curcubeu, simbolul îndurării divine.

După cum complicatul mecanism al roţilor era ghidat de mâna de subaripile heruvimilor, tot aşa desfăşurarea încâlcită a evenimentelor omeneşti seaflă sub control divin. În mijlocul certurilor şi al tumultului provocat denaţiuni, Acela care stă deasupra heruvimilor conduce încă evenimentele de pepământ.

În istoria naţiunilor care au ocupat, una după alta, spaţiul şi timpul ce le-au fost hărăzite şi care au dat în mod inconştient mărturie despre adevărul acărui semnificaţie nici ele nu o cunoşteau, se află lecţii pentru noi. Dumnezeua oferit un loc în marele Său plan fiecărei naţiuni şi fiecărei persoane.Corectitudinea oamenilor şi a naţiunilor de azi este măsurată cu firul cuplumb aflat în mâna Celui care nu greşeşte niciodată. Toţi îşi hotărăscdestinul prin propria alegere, iar Dumnezeu domneşte peste toţi,supraveghind împlinirea scopurilor Sale.

Istoria pe care a trasat-o în Cuvântul Său marele EU SUNT, legând verigădupă verigă în lanţul profetic, din veşnicia trecutului către veşnicia viitorului,

ne spune unde ne aflăm astăzi în scurgerea veacurilor şi la ce ne putemaştepta în viitor. Tot ce au prezis profeţiile că se va întâmpla a putut fi urmăritpe paginile istoriei şi putem fi siguri că se vor împlini şi profeţiile care sereferă la lucruri ce urmează să se întâmple.

Nimicirea finală a tuturor puterilor pământeşti este prezisă cu claritate înCuvântul adevărului. Profeţia rostită atunci când a fost pronunţată sentinţaasupra ultimului împărat al Israelului conţine următorul mesaj: „Aşa vorbeşteDomnul Dumnezeu: «La o parte cu mitra, jos cununa împărătească! (…) Ceeste plecat va fi înălţat, iar ce este înălţat va fi plecat! Voi da jos cununa, ovoi da jos, o voi da jos. Dar lucrul acesta nu va avea loc decât la venireaAceluia care are drept la ea şi în mâna căruia o voi încredinţa»” (Ezechiel21:26,27).

Cununa luată de la Israel a ajuns în mod succesiv la imperiile babilonian,medo-persan, grec şi roman. Dumnezeu spune: „Dar lucrul acesta nu va avealoc decât la venirea Aceluia care are drept la ea şi în mâna căruia o voiîncredinţa.”

Momentul respectiv este iminent. Astăzi, semnele timpului declară că neaflăm în pragul unor evenimente măreţe şi solemne. Totul în lumea noastră seaflă într-o stare de agitaţie. Profeţia Mântuitorului despre evenimentele care Îiprecedă venirea se împlineşte sub ochii noştri: „Veţi auzi de războaie şi veştide războaie; (…) un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie,împotriva altei împărăţii şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şiciume” (Matei 24:6,7).

Timpul prezent trezeşte un interes copleşitor pentru toţi. Conducători şioameni de stat, persoane care ocupă poziţii de încredere şi autoritate, bărbaţişi femei cu o gândire profundă, din toate categoriile sociale, sunt atenţi laevenimentele care se întâmplă în jurul nostru. Privesc relaţiile tensionate careexistă între naţiuni. Observă starea de agitaţie care pune stăpânire pe toţilocuitorii pământului şi recunosc că ceva important şi decisiv este pe cale săse producă – admit că lumea se află pe marginea unei crize extraordinare.

În prezent, îngerii opresc vânturile războiului, ca acestea să nu bată pânăcând lumea nu va fi avertizată cu privire la sfârşitul ei iminent. Însă se strângnorii, iar furtuna e gata să se reverse asupra pământului. Când Dumnezeu leva porunci îngerilor Săi să lase vânturile să bată, va fi un conflict care nupoate fi descris în cuvinte.

Doar Biblia oferă o viziune corectă asupra acestor lucruri. Aici sunt

dezvăluite marile scene finale din istoria lumii, evenimente a căror umbră sepoate deja zări şi la a căror apropiere pământul tremură şi oamenii seîngrozesc.

„Iată, Domnul deşartă ţara şi o pustieşte, îi răstoarnă faţa şi risipeştelocuitorii; (…) ei călcau legile, nu ţineau poruncile şi rupeau legământul celveşnic! De aceea mănâncă blestemul ţara şi suferă locuitorii ei pedeapsanelegiuirilor lor. (…) Mustul stă trist, via este veştejită; toţi cei ce erau cuinima veselă suspină. A încetat desfătarea timpanelor, s-a sfârşit veseliagălăgioasă, s-a dus bucuria harpei” (Isaia 24:1-8).

„Vai! ce zi! Da, ziua Domnului este aproape, vine ca o pustiire de la CelAtotputernic. Nu s-a prăpădit hrana sub ochii noştri? Şi n-a pierit bucuria şiveselia din Casa Dumnezeului nostru? S-au uscat seminţele sub bulgări;grânarele stau goale, hambarele sunt stricate, căci s-a stricat semănătura!Cum gem vitele! Cirezile de boi umblă buimace, căci nu mai au păşune; chiarşi turmele de oi suferă!” „Via este prăpădită, smochinul este veştejit, rodiul,finicul, mărul, toţi pomii de pe câmp s-au uscat (…) Şi s-a dus bucuria de lacopiii oamenilor” (Ioel 1:15-18,12).

„Cum mă doare înăuntrul inimii mele! Îmi bate inima, nu pot să tac! Căciauzi, suflete, sunetul trâmbiţei şi strigătul de război! Se vesteşte dărâmarepeste dărâmare, căci toată ţara este pustiită. (…) Mă uit la pământ şi iată căeste pustiu şi gol; mă uit la ceruri, şi lumina lor a pierit! Mă uit la munţi, şiiată că sunt zguduiţi şi toate dealurile se clatină! Mă uit şi iată că nu esteniciun om şi toate păsările cerurilor au fugit! Mă uit şi, iată, Carmelul este unpustiu şi toate cetăţile sale sunt nimicite!” (Ieremia 4:19-26).

„Vai, căci ziua aceea este mare! Niciuna n-a fost ca ea! Este o vreme denecaz pentru Iacov, dar Iacov va fi izbăvit din ea” (Ieremia 30:7).

„Du-te, poporul meu, intră în odaia ta şi încuie uşa după tine; ascunde-tecâteva clipe, până va trece mânia!” (Isaia 26:20).

„Pentru că zici: «Domnul este locul meu de adăpost!» şi faci din CelPreaînalt turnul tău de scăpare, de aceea nicio nenorocire nu te va ajunge,nicio urgie nu se va apropia de cortul tău” (Psalmii 91:9,10).

„Dumnezeu, da, Dumnezeu, Domnul, vorbeşte şi cheamă pământul, de larăsăritul soarelui până la asfinţitul lui. Din Sion, care este întrupareafrumuseţii desăvârşite, de acolo străluceşte Dumnezeu. Dumnezeul nostruvine şi nu tace. El strigă spre ceruri sus şi spre pământ ca să judece pepoporul Său. (…) Atunci, cerurile vor vesti dreptatea Lui, căci Dumnezeu

este cel ce judecă” (Psalmii 50:1-6).„Fiica Sionului (…), te va răscumpăra Domnul din mâna vrăjmaşilor tăi.

Căci acum multe neamuri s-au strâns împotriva ta şi zic: «Să fie pângărită, casă ne vadă ochii împlinindu-ni-se dorinţa faţă de Sion!» Dar ei nu cunoscgândurile Domnului, nu-I înţeleg planurile” (Mica 4:10-12). „Te voi vindecaşi îţi voi lega rănile, zice Domnul. Căci ei te numesc «Cel izgonit, Sionulacela de care nimănui nu-i pasă». Aşa vorbeşte Domnul: «Iată, aduc înapoi peprinşii de război ai corturilor lui Iacov şi Mi-e milă de locaşurile lui»”(Ieremia 30:17,18).

„În ziua aceea, vor zice: «Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în careaveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam.Acum să ne veselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui!»” El „nimiceştemoartea pe vecie: Domnul Dumnezeu şterge lacrimile de pe toate feţele şiîndepărtează de pe tot pământul ocara poporului Său; da, Domnul a vorbit”(Isaia 25:9,8).

„Priveşte Sionul, cetatea sărbătorilor noastre! Ochii tăi vor vedeaIerusalimul ca locuinţă liniştită, ca un cort care nu va mai fi mutat. (…) CăciDomnul este Judecătorul nostru, Domnul este Legiuitorul nostru, Domnuleste Împăratul nostru” (Isaia 33:20-22).

El „va judeca pe cei săraci cu dreptate şi va hotărî cu nepărtinire asupranenorociţilor ţării” (Isaia 11:4).

Atunci se va împlini planul lui Dumnezeu; principiile Împărăţiei Sale vorfi onorate de toţi cei ce trăiesc sub soare.

„Nu se va mai auzi vorbindu-se de silnicie în ţara ta, nici de pustiire şiprăpăd în ţinutul tău, ci vei numi zidurile tale «Mântuire» şi porţile tale,«Laudă»” (Isaia 60:18). „Vei fi întărită prin neprihănire. Izgoneşte neliniştea,căci n-ai nimic de temut, şi spaima, căci nu se va apropia de tine!” (Isaia54:14).

Profeţii cărora le-au fost dezvăluite aceste scene au dorit mult să leînţeleagă semnificaţia. Ei au făcut din acestea „ţinta cercetărilor şi căutării lorstăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedereDuhul lui Hristos, care era în ei. (…) Lor le-a fost descoperit că nu pentru eiînşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri (…), în care chiar îngerii dorescsă privească” (1 Petru 1:10-12).

Cât de importante sunt pentru noi, care trăim vremea împlinirii lor, şi ceinteres viu stârnesc în inima noastră descrierile evenimentelor pe care copiii

lui Dumnezeu le-au aşteptat, le-au dorit şi le-au cerut în rugăciune de cândprimii noştri părinţi au părăsit Edenul!

În acest timp, înaintea marii crize finale, oamenii sunt absorbiţi de plăcerişi caută să-şi satisfacă simţurile, la fel cum s-a întâmplat şi înainte de primadistrugere a lumii. Acaparaţi de lucrurile văzute şi trecătoare, ei le pierd dinvedere pe cele nevăzute şi veşnice. Sacrifică bogăţiile nepieritoare pentrulucruri care pier odată cu folosirea lor. Mintea lor trebuie să fie înălţată, iarperspectiva lor asupra vieţii, lărgită. Trebuie să fie treziţi din letargia visăriilumeşti.

Din înălţarea şi prăbuşirea naţiunilor, aşa cum sunt descoperite în modlămurit pe paginile Sfintei Scripturi, oamenii trebuie să înveţe cât de lipsităde valoare este slava exterioară, lumească. Cum a dispărut cu desăvârşireBabilonul, cu toată puterea şi splendoarea lui, care n-au mai fost egalate deatunci şi care le păreau atât de stabile şi de durabile oamenilor din zileleacelea! A pierit „ca floarea ierbii” [Iacov 1:10, n.r.]. Aşa piere tot ce nu-şi aretemelia în Dumnezeu. Nu rezistă decât ceea ce se întrepătrunde cu planul Săuşi Îi exprimă caracterul. Principiile Sale sunt singurele lucruri durabile pecare le cunoaşte lumea noastră.

Şi cei vârstnici, şi cei tineri au nevoie să înveţe aceste mari adevăruri.Trebuie să studiem modul de desfăşurare a planului lui Dumnezeu în istorianaţiunilor, dar şi în viitorul revelat în profeţii, ca să evaluăm la adevărata lorvaloare lucrurile văzute şi pe cele nevăzute, ca să învăţăm care esteadevăratul scop al vieţii şi ca, privind lucrurile vremelnice în luminaveşniciei, să le utilizăm în modul cel mai nobil şi mai adecvat cu putinţă.Astfel, învăţând încă de aici principiile Împărăţiei Sale şi devenind cetăţeni aiei, putem fi pregătiţi, la venirea Lui, să intrăm în ea împreună cu El.

Ziua aceasta este iminentă. Pentru lecţiile pe care le mai avem de învăţat,pentru lucrarea pe care o mai avem de făcut, pentru transformarea caretrebuie să se mai producă în caracterul nostru, timpul rămas este foarte scurt.

„Iată, casa lui Israel zice: «Vedeniile pe care le are el nu sunt aproape săse împlinească şi proroceşte pentru vremuri depărtate.» De aceea spune-le:«Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Nu va mai fi zăbavă în împlinireacuvintelor Mele, ci cuvântul pe care-l voi rosti se va împlini, zice DomnulDumnezeu»” (Ezechiel 12:27,28).

Capitolul 20

STUDIEREA ȘI PREDAREABIBLIEIPleacă-ţi inima la pricepere, umblă după ea ca după o comoară!

Iisus a studiat Scriptura în copilărie, în tinereţe şi la maturitate. Copil fiind,stătea zilnic la picioarele mamei Sale şi primea învăţături din sulurile careconţineau scrierile profeţilor. Ca tânăr, zorii dimineţii şi apusul soarelui îlgăseau adesea singur pe munte sau prin pădure, petrecând un ceas liniştit înrugăciune şi în studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Cunoştinţele vaste dinScriptură de care a dat dovadă în timpul lucrării Lui mărturisesc despresârguinţa cu care a studiat-o. Şi, având în vedere că Şi-a dobândit cunoştinţelela fel cum le putem dobândi şi noi, puterea Sa extraordinară, atât mentală, câtşi spirituală, este o mărturie despre valoarea Bibliei ca mijloc de educaţie.

Când a oferit Cuvântul Său, Tatăl nostru ceresc nu i-a trecut cu vederea pemicuţi. Unde, în tot ce au scris oamenii, se mai găsesc povestiri care să aibă oasemenea influenţă asupra inimii, care să fie atât de bine adaptate pentru a letrezi celor mici interesul cum sunt cele din Biblie?

În aceste povestiri simple sunt exprimate cu claritate marile principii alelegii lui Dumnezeu. Astfel, prin ilustraţiile cele mai adecvate pentrucapacitatea de înţelegere a celor mici, părinţii şi copiii pot începe foarte detimpuriu să împlinească îndemnul lui Dumnezeu privind preceptele Sale: „Săle întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti despre ele când vei fi acasă,când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula”(Deuteronomul 6:7).

Ilustraţiile explicative, tablele de scris, hărţile şi imaginile ne vor ajuta săle explicăm aceste lecţii şi să le fixăm în memorie. Părinţii şi educatorii artrebui să caute continuu metode mai bune. Când îi învăţăm pe copii dinBiblie, ar trebui să folosim cele mai proaspete idei şi cele mai bune metode şisă depunem cele mai hotărâte eforturi.

Naşterea şi consolidarea iubirii pentru studiul biblic depind mult de modul

în care folosim ora de închinare. Ceasurile de închinare de dimineaţă şi deseară ar trebui să fie cele mai plăcute şi mai folositoare din întreaga zi. Săînţelegem că aceste ore nu trebuie să fie tulburate de gânduri agitate şi lipsitede bunătate. Părinţii şi copiii se strâng laolaltă pentru a se întâlni cu Iisus şipentru a cere în cămin prezenţa îngerilor sfinţi. Momentele de închinare să fiescurte, pline de viaţă, potrivite acelei ocazii şi variate din când în când. Toţisă se unească în lectura Bibliei, să înveţe şi să repete adesea legea luiDumnezeu. Interesul copiilor va creşte dacă li se va permite, când şi când, săaleagă ei pasajul care va fi citit. Amintiţi orice lucru care va servi la ilustrareaînţelesului pasajului respectiv! Astfel, dacă avem grijă ca perioada deînchinare să nu se prelungească, cei mici pot şi este indicat să ia parte larugăciune şi la cântare, chiar dacă aceasta nu înseamnă decât o strofă.

Pentru ca un asemenea serviciu divin să devină ceea ce ar trebui să fie,este nevoie să se acorde atenţie pregătirii. Iar părinţii ar trebui să-şi facă zilnictimp pentru a studia Biblia cu copiii lor. Pentru a face acest lucru, va finevoie, fără îndoială, de efort, planificare şi ceva sacrificii; străduinţa însă vafi răsplătită din belşug.

Ca pregătire pentru predarea preceptelor Sale, Dumnezeu porunceşte caacestea să fie ascunse în inimile părinţilor. „Poruncile acestea pe care ţi le dauastăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi”(Deuteronomul 6:6,7). Trebuie ca noi înşine să arătăm interes faţă de Biblie,dacă vrem ca şi copiii noştri să fie interesaţi de ea. Noi înşine trebuie s-oiubim, dacă vrem ca şi ei să prindă drag să o studieze. Educaţia pe care le-odăm va avea influenţă în măsura în care îi conferim greutate prin propriulexemplu şi spirit.

Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să îi înveţe pe oameni din Cuvântul Său,l-a ales să fie tatăl unei naţiuni mari, pentru că a văzut că el avea să-şi educecopiii şi familia după principiile legii divine. Ceea ce a dat putere învăţăturiilui Avraam a fost influenţa propriei vieţi. Familia sa numeroasă consta în maibine de o mie de suflete, mulţi dintre ei fiind capete de familie şi, nu puţini,nou-convertiţi din rândul celor păgâni. O asemenea casă pretindea la cârma eio mână fermă. Metodele slabe, şovăitoare, nu erau de ajuns. Dumnezeu aspus despre Avraam: „Căci Eu îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor luişi casei lui după el” (Geneza 18:19). Cu toate acestea, autoritatea lui eraexercitată cu o asemenea înţelepciune şi gingăşie, încât câştiga inimile.Mărturia Străjerului divin este: „Ştiu că are să poruncească (…) să ţină calea

Domnului, făcând ce este drept şi bine” (Geneza 18:19). Iar influenţa luiAvraam s-a întins dincolo de casa sa. Oriunde îşi înălţa cortul, ridica alăturide acesta şi un altar pentru jertfă şi închinare. Când cortul era strâns, altarulrămânea; şi mulţi canaaniţi rătăcitori, care Îl cunoscuseră pe Dumnezeu dinviaţa lui Avraam, slujitorul Său, zăboveau la acel altar pentru a aduce jertfăînaintea lui Iehova.

Învăţătura din Cuvântul lui Dumnezeu va fi la fel de eficientă şi astăzi,dacă va fi reflectată cu credincioşie de viaţa educatorului.

Nu este suficient să ştii ce au gândit şi ce au învăţat alţii despre Biblie. Lajudecată, toţi vor da, personal, socoteală lui Dumnezeu şi fiecare ar trebui săînveţe singur acum ce este adevărul. Pentru un studiu eficient însă, trebuieprovocat interesul copilului. Aceasta este o chestiune care nu trebuie pierdutădin vedere, mai cu seamă de cel care are de-a face cu copii şi tineri ce diferăfoarte mult în ce priveşte starea de spirit, educaţia şi felul în care s-auobişnuit să gândească. Când îi învăţăm pe copii despre Biblie, putem câştigamult observând înclinaţia minţii lor, lucrurile de care sunt interesaţi, şistârnindu-le curiozitatea de a vedea ce are Biblia de spus despre ele. Cel carene-a creat cu aptitudini diferite a oferit în Cuvântul Său câte ceva pentrufiecare. Când învăţăceii înţeleg că lecţiile Bibliei se aplică vieţilor lor,învăţaţi-i să considere Scriptura un consilier!

Învăţaţi-i de asemenea să-i aprecieze frumuseţea de nespus! Multe cărţicare nu au o valoare reală, cărţi incitante şi nesănătoase, sunt recomandatesau cel puţin permise din pricina presupusei valori literare pe care o au. De cene-am îndruma copiii să bea din aceste ape poluate când ei pot avea accesliber la izvoarele curate ale Cuvântului lui Dumnezeu? Biblia are o plinătate,o tărie şi o profunzime a sensului inepuizabile. Încurajaţi-i pe copii şi petineri să-i caute comorile – atât ale gândirii, cât şi ale expresiei!

Pe măsură ce aceste lucruri preţioase le atrag mintea, inimile lor vor fiatinse de o putere liniştitoare, care îi va îmblânzi. Vor fi atraşi de Acela careli S-a descoperit în acest fel. Şi sunt puţini cei care nu vor dori să cunoascămai multe despre lucrările şi căile Sale.

Cel care studiază Biblia trebuie să fie învăţat să o abordeze cu spiritulunuia care vrea să înveţe. Avem datoria de a-i cerceta paginile nu căutânddovezi care să ne susţină părerile, ci cu scopul de a afla ce spune Dumnezeu.O adevărată cunoaştere a Bibliei nu poate fi dobândită decât cu ajutorulaceluiaşi Duh prin care a fost dat Cuvântul. Dar pentru a câştiga această

cunoaştere trebuie să trăim în conformitate cu Scriptura. Avem datoria de ane supune tuturor lucrurilor pe care le porunceşte Cuvântul lui Dumnezeu.Putem crede tot ce ne promite. Viaţa pe care o prescrie este viaţa pe caretrebuie s-o trăim prin puterea sa. Biblia poate fi studiată în mod eficientnumai atunci când este abordată în acest fel.

Studiul Bibliei reclamă cele mai sârguincioase eforturi ale noastre şi ogândire neobosită. După cum minerul sapă în pământ în căutarea aurului, cutot atâta hotărâre şi perseverenţă trebuie să căutăm şi noi comoara dinCuvântul lui Dumnezeu.

În studiul zilnic, metoda verset-cu-verset este adesea de cel mai mareajutor. Elevul să ia un verset şi să-şi concentreze mintea în încercarea de aafla gândul pe care l-a pus Dumnezeu acolo pentru el şi apoi să meditezeasupra lui până când şi-l însuşeşte. Un pasaj studiat în felul acesta, până cândsemnificaţia lui devine limpede, are o valoare mai mare decât perindarea prinmai multe capitole fără a avea în vedere vreun scop bine definit şi fără adobândi cunoştinţe clare.

Una dintre principalele cauze ale ineficienţei intelectuale şi ale slăbiciuniimorale este lipsa de concentrare în urmărirea scopurilor nobile. Ne mândrimcu distribuirea la scară largă a literaturii, însă multiplicarea cărţilor, chiar şi aacelora care nu sunt dăunătoare în ele însele, poate fi un rău categoric. Dincauza valurilor enorme de material care iese neîncetat de sub tipar, tinerii şicei în vârstă îşi formează obiceiul de a citi în grabă şi în mod superficial, iarmintea îşi pierde puterea de a gândi viguros şi coerent. Mai mult, mare partedin periodicele şi cărţile care, asemenea broaştelor Egiptului, au acoperittoată ţara, nu sunt doar banale, fără rost şi obositoare, dar şi necurate şidegradante. Efectul pe care-l au nu este numai acela de a îmbăta şi a ruinamintea, ci şi de a strica şi a distruge sufletul. Mintea leneşă şi neorientatăcade pradă uşoară răului. Ciupercile prind rădăcini pe organisme bolnave,lipsite de viaţă. Mintea leneşă este atelierul lui Satana. Dacă ne vom îndreptagândurile către idealuri înalte şi sfinte şi dacă vom imprima vieţii un ţel nobil,un scop mistuitor, răul nu va găsi un teren propice.

Prin urmare, tinerii să fie învăţaţi să studieze cu atenţie Cuvântul luiDumnezeu. Dacă este primit în suflet, se va dovedi o baricadă puternicăîmpotriva ispitei. „Strâng Cuvântul Tău”, declara psalmistul, „în inima meaca să nu păcătuiesc împotriva Ta!” (Psalmii 119:11). „După cuvântul buzelorTale, mă feresc de calea celor asupritori” (Psalmii 17:4).

Biblia se explică singură. Fiecare verset trebuie raportat la un alt verset.Elevul ar trebui să înveţe să o considere un întreg şi să vadă legătura dintrepărţile ei. Ar trebui să-i cunoască marea temă centrală, ar trebui să ştie despreplanul iniţial al lui Dumnezeu pentru lume, despre modul în care a începutmarea luptă şi despre lucrarea de răscumpărare. Ar trebui să înţeleagă naturacelor două principii care se luptă pentru supremaţie şi să înveţe să ledescopere acţiunile în rapoartele istoriei şi ale profeţiei, din trecut până lamarele final. Ar trebui să vadă cum această luptă este întreţesută în toatefazele experienţei umane; cum el însuşi manifestă, în fiecare împrejurare avieţii, unul din cele două principii antagonice şi cum, fie că vrea, fie că nu, elhotărăşte chiar acum de care parte a controversei va fi găsit.

Fiecare parte a Bibliei este folositoare şi inspirată de Dumnezeu. VechiulTestament nu ar trebui să se bucure de o atenţie mai mică decât cea de care sebucură Noul Testament. Studiind Vechiul Testament, vom descoperi izvoarevii acolo unde cititorul neatent nu vede decât deşert arid.

Trebuie studiată în mod special Apocalipsa, alături de Daniel. Fiecareeducator care se teme de Dumnezeu trebuie să caute să înţeleagă şi săprezinte cât mai bine vestea bună pe care Mântuitorul, în persoană, a venit săi-o reveleze slujitorului Său Ioan – „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care I-adat-o Dumnezeu ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple încurând” (Apocalipsa 1:1). Nimeni nu ar trebui să se descurajeze din pricinasimbolurilor aparent mistice din această carte. „Dacă vreunuia dintre voi îilipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mânălargă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată” (Iacov 1:5).

„Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şipăzesc lucrurile scrise în ea, căci vremea este aproape!” (Apocalipsa 1:3).

Când în inima elevului se naşte o dragoste adevărată pentru Biblie şiîncepe să-şi dea seama cât de vast este câmpul ei de cunoaştere şi cât depreţioasă este comoara ei, va dori să profite de orice oportunitate de acunoaşte mai bine Cuvântul lui Dumnezeu. Studiul Bibliei nu va fi restrâns lavreun timp sau spaţiu anume, iar acest studiu continuu este unul dintre celemai bune mijloace de cultivare a dragostei pentru Scriptură. Ca elev, ar trebuisă ai tot timpul Biblia cu tine. Când se iveşte o ocazie, citeşte un text şimeditează asupra lui! Când mergi pe stradă, când aştepţi în gară, când ajungimai devreme la o întâlnire, nu pierde ocazia de a-ţi însuşi vreun gând preţiosdin tezaurul adevărului!

Marile forţe motivatoare ale sufletului sunt credinţa, speranţa şi dragostea,şi la acestea face apel studiul biblic, atunci când se face aşa cum se cuvine.Frumuseţea exterioară a Bibliei, frumuseţea imaginilor şi a exprimării, toateacestea nu sunt decât cadrul pentru adevărata ei comoară – frumuseţeasfinţeniei. În istoriile biblice despre oamenii care au umblat cu Dumnezeu,putem surprinde străluciri ale slavei Sale. În Cel a cărui fiinţă „este plină defarmec” [Cântarea cântărilor 5:16, n.r.] Îl privim pe Acela în comparaţie cucare toată frumuseţea cerului şi a pământului nu este decât o palidă reflectare.„Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ”, a spus El, „voi atrage la Mine pe toţioamenii” (Ioan 12:32). Pe măsură ce elevul care studiază Biblia Îl priveşte peMântuitorul, în suflet se trezeşte puterea tainică a credinţei, a adoraţiei şi aiubirii. Privirea este fixată asupra lui Hristos, iar cel care priveşte seaseamănă din ce în ce mai mult cu Acela pe care Îl adoră. Cuvinteleapostolului Pavel devin limbajul sufletului său: „Ba încă şi acum privesctoate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşteriilui Hristos Iisus, Domnul meu. (…) Şi să-L cunosc pe El şi puterea învieriiLui şi părtăşia suferinţelor Lui” (Filipeni 3:8,10).

Izvoarele de bucurie şi pace cerească, odată eliberate în suflet de cuvinteleInspiraţiei, vor deveni un torent puternic de influenţă, iar persoana respectivăva deveni o binecuvântare pentru toţi cei din jurul lui. Tinerii de astăzi, tineriicare cresc cu Biblia în mână, devin vasele şi canalele energiei sale dătătoarede viaţă; ce torente de binecuvântare se vor revărsa către lume – influenţe alecăror puteri de vindecare şi de mângâiere abia dacă le putem concepe –izvoare de apă vie, râuri care vor „ţâşni în viaţa veşnică” [Ioan 4:14, n.r.]!

DEZVOLTAREA FIZICĂPreaiubitule, doresc ca toate lucrurile să-ţi meargă bine şi sănătatea ta să sporească tot aşa cum sporeşte sufletul tău!

Capitolul 21

STUDIUL FIZIOLOGIEITe laud că sunt o făptură aşa de minunată!

Din moment ce mintea şi sufletul se exprimă prin intermediul trupului, atâtvigoarea mentală, cât şi cea spirituală depind în mare măsură de activitatea şiforţa fizică. Tot ce favorizează sănătatea fizică, favorizează şi dezvoltareaunei minţi puternice şi a unui caracter bine echilibrat. În lipsa sănătăţii,nimeni nu poate înţelege la fel de clar şi nu-şi poate împlini la fel de bineîndatoririle pe care le are faţă de sine, faţă de semenii lui şi faţă de Creatorulsău. Prin urmare, sănătatea ar trebui păzită cu tot atât de multă credincioşie caşi caracterul. La baza întregului efort educaţional ar trebui să stea cunoaştereafiziologiei şi a igienei.

Deşi lucrurile care ţin de fiziologie sunt în general înţelese, există oindiferenţă alarmantă faţă de principiile sănătăţii. Chiar şi dintre cei care lecunosc, puţini le pun în practică. Înclinaţia sau pornirile sunt urmate orbeşte,ca şi cum viaţa ar fi controlată doar de întâmplare, şi nu de legi clare şiimuabile.

Tinerii, în prospeţimea şi vigoarea vieţii, foarte puţin îşi dau seama cât demult valorează energia lor deosebită. Este o comoară mai preţioasă decâtaurul, mai importantă pentru dezvoltarea personală decât învăţătura, rangulsau bogăţiile. Şi ei cât de neînţelept o risipesc, cu câtă uşurinţă o tratează! Câtde mulţi oameni, după ce şi-au sacrificat sănătatea în goana după bogăţii sauputere, au căzut neajutoraţi când erau pe punctul de a-şi atinge obiectivuldorit, iar alţii, cu o rezistenţă fizică superioară, au pus mâna pe premiul multrâvnit! Din pricina unor stări bolnăvicioase, rezultat al neglijării legilorsănătăţii, mulţi au ajuns la practici nocive, sacrificând astfel orice speranţăpentru această lume şi pentru cea viitoare!

Prin studiul fiziologiei, elevii ar trebui să fie ajutaţi să înţeleagă valoareaenergiei fizice. Ei trebuie să ştie cum să o păstreze şi să o dezvolte în aşa fel,încât ea să fie un element important al succesului lor în marea luptă a vieţii.

Prin lecţii simple şi uşoare, copiii ar trebui să fie învăţaţi de timpuriu

noţiuni elementare de fiziologie şi igienă. Educaţia în aceste domenii ar trebuiîncepută de mamă în cămin şi continuată cu devotament în şcoală. Pe măsurăce cresc, elevii ar trebui să primească instrucţiuni în acest domeniu până cândvor fi pregătiţi să aibă grijă de casa în care locuiesc. Copiii ar trebui săînţeleagă cât de important este să se ferească de boală menţinându-şi organeleputernice şi să înveţe cum să facă faţă bolilor şi accidentelor obişnuite.Fiecare şcoală ar trebui să-i educe pe elevi în domeniul fiziologiei şi aligienei. Pe cât posibil, şcoala ar trebui să fie dotată cu materiale prin care săse ilustreze structura, funcţionarea şi modul de îngrijire a corpului.

Există lucruri care nu sunt incluse în studiul fiziologiei, dar care ar trebuiluate în considerare, lucruri care, pentru elev, au o valoare mult mai maredecât numeroasele detalii tehnice care se predau în mod obişnuit la aceastămaterie. Ca principiu fundamental al educaţiei în aceste domenii, tinerii artrebui să fie învăţaţi că legile naturii sunt legile lui Dumnezeu şi sunt înaceeaşi măsură divine ca şi preceptele Decalogului. Dumnezeu a scris legilecare ne guvernează organismul pe fiecare nerv, muşchi şi fibră a corpului.Fiecare încălcare a acestor legi, fie din neglijenţă, fie cu bună ştiinţă, este unpăcat împotriva Creatorului nostru.

Prin urmare, cât de necesar este ca elevii să cunoască în detaliu acestelegi! Principiilor de igienă, care se aplică în alimentaţie, în exerciţiile fizice,în îngrijirea copiilor, în tratarea bolnavilor şi în multe alte domenii înrudite,ar trebui să li se acorde mult mai multă atenţie decât primesc de obicei.

Ar trebui subliniată atât influenţa minţii asupra corpului, cât şi cea acorpului asupra minţii. Curentul electric al creierului, pus în mişcare deactivitatea mentală, vitalizează întregul organism şi reprezintă, astfel, unajutor nepreţuit în procesul de rezistenţă în faţa bolilor. Acest lucru ar trebuiafirmat cu claritate. Ar trebui subliniate, de asemenea, puterea voinţei şiimportanţa stăpânirii de sine în ce priveşte atât menţinerea, cât şi restabilireasănătăţii, şi ar trebui arătate, pe de o parte, efectul deprimant şi chiardistrugător al mâniei, nemulţumirii, egoismului sau necurăţiei şi, pe de altăparte, extraordinara putere dătătoare de viaţă a voioşiei, altruismului şirecunoştinţei.

Există în Scriptură un adevăr fiziologic de care trebuie să ţinem cont: „Oinimă veselă este un bun leac” (Proverbele 17:22).

„Fiule, nu uita învăţăturile mele şi păstrează în inima ta sfaturile mele”,spune Dumnezeu, „căci ele îţi vor lungi zilele şi anii vieţii tale şi-ţi vor aduce

multă pace” (Proverbele 3:1,2). „Căci ele sunt viaţă pentru cei ce le găsesc şisănătate pentru tot trupul lor” (Proverbele 4:22). „Cuvintele prietenoase” nusunt doar „dulci pentru suflet”, ci şi „sănătoase pentru oase” (Proverbele16:24).

Tinerii trebuie să înţeleagă adevărul profund care stă la baza declaraţieibiblice că la Dumnezeu „este izvorul vieţii” (Psalmii 36:9). Nu numai că Eleste la originea tuturor lucrurilor, dar El este şi viaţa a tot ce trăieşte. Prinrazele de soare, prin aerul curat, prin hrana care ne întăreşte corpul şi care nedă forţă, nu primim altceva decât viaţa Sa. Prin această viaţa a Sa existăm noiclipă de clipă. Dacă nu sunt stricate de păcat, toate darurile Sale dau viaţă,sănătate şi bucurie.

„Orice lucru El îl face frumos la vremea lui” (Eclesiastul 3:11). Adevăratafrumuseţe va fi păstrată nu distrugând lucrarea lui Dumnezeu, ciarmonizându-ne cu legile Aceluia care a creat toate câte există şi care Îşigăseşte plăcerea în frumuseţea şi perfecţiunea lor.

Când studiază mecanismul corpului, atenţia elevilor ar trebui să fieîndreptată spre uimitoarea adaptare a mijloacelor în vederea atingeriiscopurilor, spre acţiunea armonioasă a diferitelor organe şi spre dependenţacare există între ele. Pe măsură ce interesul lor creşte şi ajung să înţeleagăimportanţa dezvoltării fizice, educatorul poate face foarte multe pentru a leasigura o dezvoltare adecvată şi nişte obiceiuri corecte.

Printre primele lucruri pe care ar trebui să le urmărim se numără o poziţiecorectă, atât când stăm jos, cât şi când stăm în picioare. Dumnezeu l-a făcutpe om să stea în poziţie verticală şi doreşte ca el să beneficieze nu numai deavantajele fizice care derivă dintr-o astfel de poziţie, ci şi de cele intelectualeşi morale, de graţie, demnitate şi stăpânire de sine, de curaj şi încredere însine. Ca educatori, trebuie să-i învăţaţi acest lucru pe elevi atât prin exemplu,cât şi prin învăţăturile pe care li le daţi. Arătaţi-le ce înseamnă o poziţiecorectă şi insistaţi să şi-o menţină!

Următoarele ca importanţă, după poziţia corectă, sunt respiraţia şidezvoltarea vocii. Cel care îşi menţine spatele drept, şi când stă jos, şi cândstă în picioare, are toate şansele să respire mai corect decât cel care nu adoptăaceastă poziţie. Dar educatorul ar trebui să le imprime în minte elevilorimportanţa unei respiraţii adânci. Arătaţi cum acţiunea sănătoasă a organelorrespiratorii favorizează circulaţia sângelui, înviorează întregul organism,stimulează pofta de mâncare, ajută digestia şi are ca rezultat un somn

profund, liniştit! Astfel, nu doar că trupul se revigorează, ci şi mintea secalmează şi se odihneşte. În timp ce vorbiţi despre importanţa unei respiraţiiprofunde, ar trebui să insistaţi şi asupra părţii practice. Daţi-le de făcutexerciţii care să ajute la deprinderea unei modalităţi corecte de respiraţie şiasiguraţi-vă că aceasta devine un obicei!

Exersarea vocii ocupă un loc important în dezvoltarea fizică, întrucât areca efecte întărirea şi dezvoltarea plămânilor, evitându-se astfel bolile.Învăţaţi-i pe elevi că, pentru a-şi însuşi o rostire corectă atunci când vorbescsau citesc cu glas tare, trebuie să aibă grijă ca muşchii abdominali să participedin plin la procesul respiraţiei şi ca organele respiratorii să nu fie jenate înniciun fel! Să solicite muşchii abdominali, nu pe cei ai gâtului. În felul acesta,pot preveni oboseala excesivă şi bolile grave ale gâtului şi plămânilor. Artrebui să acorde o atenţie deosebită articulării clare a cuvintelor, folosirii unortonuri blânde, cu inflexiuni bine reglate, şi evitării unui debit verbal prearapid. Aceasta nu numai că le va spori sănătatea, dar îi va ajuta să-şidesfăşoare activitatea de elev în mod agreabil şi eficient.

Când predăm aceste lucruri, avem o ocazie de aur de a demasca nebunia şicaracterul nociv al folosirii corsetelor şi al oricărei alte practici careîmpiedică acţiunea vitală a plămânilor. Un şir aproape interminabil de bolirezultă din stilurile nesănătoase de îmbrăcare. Asupra acestui punct ar trebuisă insistăm cu atenţie. Imprimaţi-le în minte elevilor cât de periculos este caîmbrăcămintea să atârne prea greu pe şolduri sau să strângă prea tare vreunorgan! Rochia ar trebui să fie în aşa fel aranjată, încât să se poată respiraprofund şi braţele să poată fi ridicate fără dificultate deasupra capului.Încorsetarea plămânilor nu numai că le opreşte dezvoltarea, ci împiedică şicirculaţia şi procesul digestiv, slăbind astfel întreg organismul. Toate acestepractici reduc şi forţa fizică, şi pe cea mentală, împiedicând astfel progresulelevului şi adesea chiar succesul său.

Când îi învaţă pe elevi despre igienă, educatorul serios va folosi oriceoportunitate pentru a arăta necesitatea unei curăţenii perfecte, atât la nivel deobiceiuri, cât şi în mediul ambiant. Ar trebui să fie subliniată valoarea băiizilnice pentru sănătate şi stimularea activităţii mentale. Ar trebui să se acorde,de asemenea, atenţie razelor de soare şi aerisirii, igienei din dormitor şi dinbucătărie. Învăţaţi-i pe elevi că un dormitor sănătos, o bucătărie impecabilă şio masă aranjată cu gust şi plină de alimente hrănitoare vor asigura fericireafamiliei şi aprecierea oricărui oaspete înţelept mai mult decât ar face-o

mobilierul scump din salon! Faptul că „viaţa este mai mult decât hrana, şitrupul, mai mult decât îmbrăcămintea” (Luca 12:23) este o lecţie de careoamenii au nevoie astăzi la fel de mult ca acum 20 de secole, când a fost datăde Învăţătorul divin.

Elevul care studiază fiziologia ar trebui să fie învăţat că obiectivul lui nueste doar acela de a cunoaşte fapte şi principii. Dacă se limitează doar la atât,nu va avea mare folos de pe urma studiului. S-ar putea să înţeleagăimportanţa ventilaţiei şi să aducă aer proaspăt în camera sa, dar, dacă nu-şi vafolosi în mod corect plămânii, va suferi consecinţele unei respiraţiidefectuoase. La fel, e posibil să înţeleagă nevoia de curăţenie şi să facă rostde instrumentele necesare, însă acestea vor fi inutile dacă nu sunt şi folosite.Cerinţa indispensabilă când se predau aceste principii este ca elevul săînţeleagă importanţa lor, astfel încât să le pună conştiincios în practică.

Cuvântul lui Dumnezeu arată, printr-o ilustraţie impresionantă, câtăimportanţă acordă El organismului nostru şi responsabilităţii pe care o avemde a-l menţine în cea mai bună stare: „Nu ştiţi că trupul vostru este templulDuhului Sfânt, care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu?Şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1 Corinteni 6:19). „Dacă nimiceşte cinevatemplul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci templul luiDumnezeu este sfânt şi aşa sunteţi voi” (1 Corinteni 3:17).

Elevii să fie pătrunşi de gândul că trupul este un templu în care Dumnezeudoreşte să locuiască, că trebuie păstrat neîntinat, ca loc al celor mai înalte şimai nobile gânduri. Când vor vedea, în timp ce studiază fiziologia, că suntîntr-adevăr „o făptură aşa de minunată” (Psalmii 139:14), vor fi cuprinşi dereverenţă. În loc să strice lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, vor avea ambiţiade a face tot ce le stă în putinţă pentru a împlini planul glorios al Creatorului.Astfel, ei vor ajunge să considere ascultarea de legile sănătăţii nu unsacrificiu, ci o binecuvântare şi un privilegiu nepreţuit, aşa cum şi este.

Capitolul 22

TEMPERANŢA[2] ȘI ȘTIINŢANUTRIŢIEIToţi cei ce se luptă la jocurile de obşte se supun la tot felul deînfrânări.

Fiecare elev trebuie să înţeleagă legătura dintre vieţuirea simplă şi gândireaînaltă. Rămâne la latitudinea fiecăruia să hotărască dacă viaţa lui va ficontrolată de minte sau de corp. Fiecare tânăr trebuie să ia hotărâri care îi vormodela viaţa, iar noi nu trebuie să precupeţim niciun efort pentru a-l ajuta săînţeleagă forţele cu care are de-a face şi influenţele care-i formează caracterulşi-i stabilesc destinul.

Intemperanţa este un duşman împotriva căruia toţi trebuie avertizaţi.Răspândirea rapidă a acestui rău teribil ar trebui să-i determine pe toţi ceicare-şi iubesc semenii să pornească un război împotriva lui. Practica de aoferi informaţii în şcoli pe subiectul temperanţei reprezintă un pas în direcţiabună. Tinerii şi copiii ar trebui să fie educaţi în această privinţă în fiecareşcoală şi în fiecare cămin. Ei ar trebui să înţeleagă efectul distructiv pe care îlau asupra corpului alcoolul, tutunul şi alte otrăvuri similare, care întunecămintea şi predispun sufletul spre senzualitate. Ar trebui să se arate clar cănicio persoană care foloseşte aceste lucruri nu-şi poate păstra pentru multtimp deplina capacitate a facultăţilor fizice, mentale sau morale.

Pentru a ajunge însă la rădăcina intemperanţei, trebuie să trecem denivelul superficial al consumului de alcool sau tutun. Lenevirea, lipsa unuiscop în viaţă sau prieteniile rele pot fi cauza acestei înclinaţii. Adesea,intemperanţa o găsim la masa din cămin, în familii care se considerăabstinente. Orice aliment sau substanţă care deranjează digestia, care produceo excitaţie anormală a minţii sau care slăbeşte în vreun fel organismul,stricând echilibrul dintre puterile mentale şi cele fizice, reduce controlulminţii asupra corpului şi predispune astfel la intemperanţă. Eşecul multortineri promiţători îşi poate avea originea într-un apetit anormal, creat de o

dietă nesănătoasă.Ceaiul şi cafeaua, condimentele, dulciurile şi produsele de patiserie sunt

cauze active ale indigestiei. Carnea este şi ea dăunătoare. Evidentul ei efectstimulator ar trebui să fie un argument suficient împotriva folosirii ei; iarstarea bolnăvicioasă aproape universală a animalelor face să fie de două oriinacceptabilă. Carnea tinde să irite nervii şi să stârnească patimile, favorizândastfel tendinţele inferioare.

Cei care se obişnuiesc cu o alimentaţie bogată, excitantă, descoperă dupăun timp că stomacul nu mai este mulţumit cu o hrană simplă. Cere mâncăruridin ce în ce mai condimentate, mai picante şi mai stimulatoare. Pe măsură cesistemul nervos este dereglat şi organismul slăbeşte, voinţa pareneputincioasă în faţa poftelor denaturate. Mucoasa delicată a stomacului seirită şi se inflamează până când nici cea mai stimulatoare hrană nu maireuşeşte să-l calmeze. Se naşte o sete pe care nimic nu o poate stinge în afarăde băuturile tari.

De începuturile acestui rău trebuie să ne ferim noi. Când îi educăm petineri, ar trebui să le arătăm foarte clar efectul pe care-l au aparentele micidevieri de la ceea ce este bine. Elevii trebuie să înveţe valoarea uneialimentaţii simple, sănătoase, pentru prevenirea poftei de stimulente nefireşti.Obiceiul autocontrolului să fie stabilit de timpuriu. Tinerilor să li se imprimegândul că au fost creaţi să fie stăpâni, nu robi. Dumnezeu i-a făcut domnipeste împărăţia din interiorul lor, iar ei trebuie să-şi exercite autoritateaîmpărătească pe care le-a conferit-o Cerul. Când tinerii sunt educaţi în felulacesta, rezultatele nu se vor limita doar la ei. Influenţa lor va salva mii deoameni care se află în pragul ruinei.

ALIMENTAŢIA ȘI DEZVOLTAREA MENTALĂRelaţiei dintre alimentaţie şi dezvoltarea mentală ar trebui să i se acorde

mult mai multă atenţie decât până acum. Obtuzitatea şi starea de confuziementală sunt adesea rezultatul greşelilor din alimentaţie.

Se spune frecvent că apetitul este o călăuză sigură în alegerea alimentelor.Dacă legile sănătăţii ar fi fost întotdeauna respectate, lucrul acesta ar fiadevărat. Însă, prin obiceiuri greşite, perpetuate de la o generaţie la alta,apetitul s-a stricat atât de mult, încât poftele sunt în mod constant dăunătoare.Astăzi, nu mai putem avea încredere în el ca ghid.

Când studiază igiena, elevii ar trebui să fie învăţaţi despre valoareanutritivă a diferitelor tipuri de alimente. Ar trebui să se arate cu claritate careeste efectul unei alimentaţii concentrate şi stimulatoare şi, de asemenea, alalimentelor deficiente în elemente nutritive. Ceaiul şi cafeaua, pâinea dinfăină rafinată, murăturile, legumele de calitate inferioară, bomboanele,condimentele şi produsele de patiserie nu sunt alimente corespunzătoare.Mulţi elevi şi-au distrus sănătatea ca urmare a folosirii unor astfel dealimente. Mulţi copii plăpânzi, incapabili de eforturi mentale sau fiziceintense, sunt doar victimele unei alimentaţii sărace. Dacă sunt combinatecorect şi pregătite în mod adecvat, cerealele, fructele, nucile şi legumeleconţin toate elementele nutritive şi constituie genul de alimentaţie carecontribuie atât la forţa mentală, cât şi la cea fizică.

Trebuie să ţinem cont nu numai de proprietăţile alimentelor, ci şi de cât depotrivite sunt ele pentru cel care le mănâncă. Deseori, acele alimente care potfi consumate fără restricţii de persoanele angajate în muncă fizică trebuieevitate de cei a căror ocupaţie este, în general, intelectuală. Ar trebui să seacorde atenţie şi combinării corecte a alimentelor. Cei care muncesc mai multcu mintea şi cei care au ocupaţii sedentare nu ar trebui să consume multefeluri de alimente la aceeaşi masă.

Trebuie să ne ferim şi de mâncatul în exces, chiar dacă hrana estesănătoasă. Corpul nu poate folosi mai mult decât e necesar pentru alimentareadiferitelor organe, iar excesul îl îngreunează. Se presupune că mulţi studenţiclachează din cauza studiului în exces, când adevărata cauză e îndopatul cumâncare. Când se acordă atenţia cuvenită legilor sănătăţii, pericolulsuprasolicitării mentale este minor; în multe cazuri de aşa-zis colaps mental,umplerea exagerată a stomacului este, de fapt, ceea ce oboseşte trupul şislăbeşte mintea.

În majoritatea cazurilor, e de preferat să mâncăm de două ori pe zi, nu detrei ori. Dacă este luată prea devreme, cina se interferează cu digestia meseianterioare. Dacă este luată prea târziu, nu este nici ea digerată înainte de orade culcare. Astfel, stomacul nu reuşeşte să asigure o odihnă corespunzătoare.Somnul este agitat, creierul şi nervii sunt obosiţi, apetitul pentru micul dejuneste scăzut, întregul organism este lipsit de vlagă şi nu este pregătit pentru onouă zi.

Nu ar trebui să fie trecută cu vederea regularitatea orelor de masă şi deculcare. Întrucât refacerea corpului are loc în timpul orelor de odihnă, este

esenţial, mai cu seamă în tinereţe, ca somnul să fie regulat şi frecvent.Pe cât posibil, trebuie să evităm mâncatul pe fugă. Cu cât este mai scurt

timpul pentru masă, cu atât ar trebui să mâncăm mai puţin. Mai bine sărim omasă decât să mâncăm fără a mesteca în mod corect.

Ora mesei ar trebui să fie un timp de socializare şi de repaus. Ar trebui săalungăm tot ce este împovărător sau iritant. Cultivaţi încrederea, bunătatea şirecunoştinţa faţă de Dătătorul tuturor lucrurilor bune. În felul acesta,conversaţia va fi voioasă şi înălţătoare, fără a-i obosi pe participanţi.

Respectarea temperanţei şi a regularităţii în toate lucrurile are o putereextraordinară. Pentru a întreţine o stare de spirit senină şi plăcută, carecontează atât de mult în netezirea cărării vieţii, nu vor fi suficiente doarcircumstanţele sau calităţile native. În acelaşi timp, puterea autocontrolului pecare o veţi dobândi în felul acesta se va dovedi una dintre cele mai importanteînzestrări pentru a da piept cu succes cu responsabilităţile şi realităţile asprecu care orice om se confruntă.

Înţelepciunea are „căi plăcute şi toate cărările ei sunt nişte cărări paşnice”(Proverbele 3:17). Fiecare tânăr care are în faţa lui posibilitatea făuririi unuidestin mai înalt decât cel al unui rege trebuie să mediteze la lecţia transmisăprin cuvintele înţeleptului: „Ferice de tine, ţară (…) ai cărei voievozimănâncă la vremea potrivită ca să-şi întărească puterile, nu ca să se dedea labeţie!” (Eclesiastul 10:17).

Capitolul 23

RECREEREAToate îşi au vremea lor.

Există o diferenţă între recreere şi distracţie. Recreerea, dacă se face într-adevăr aşa cum o arată numele, întăreşte organismul. Prin faptul că ne rupede la grijile şi ocupaţiile noastre obişnuite, ea permite minţii şi trupului să serefacă şi ne face astfel în stare să revenim cu puteri noi la muncă. Distracţia,pe de altă parte, este căutată de dragul plăcerii şi este adesea dusă la extrem.Ea absoarbe energia necesară muncii folositoare şi se dovedeşte în acest fel opiedică în calea adevăratului succes în viaţă.

Corpul este în întregime conceput pentru activitate. Şi, dacă organismulnu este menţinut sănătos prin exerciţii fizice, mintea nu poate fi folositămultă vreme la capacitate maximă. Inactivitatea fizică, care pare aproapeinevitabilă în sălile de clasă, precum şi alte condiţii nesănătoase din acestespaţii fac din ele un loc de tortură pentru copii, mai cu seamă pentru cei cu oconstituţie fizică nu atât de robustă. Adesea, ventilaţia nu este îndeajuns debună. Scaunele rău concepute silesc copiii să adopte poziţii nefireşti,împiedicând astfel activitatea plămânilor şi a inimii. În asemenea condiţii,copilaşii sunt nevoiţi să petreacă trei-cinci ore pe zi, respirând un aerîncărcat cu impurităţi şi infectat, probabil, cu germenii unor boli. Nu este demirare că, în sala de clasă, se pun adesea bazele unor boli de-o viaţă.Creierul, cel mai delicat organ, de unde provine energia întregului sistemnervos, este afectat cel mai grav. Forţat la o activitate prematură sauexcesivă, şi aceasta în condiţii nesănătoase, este slăbit şi, adesea, efectelenegative asupra lui sunt permanente.

Copiii nu ar trebui să fie mult timp închişi între patru pereţi şi nici nu artrebui să li se ceară să studieze intens înainte de a-şi fi format nişte bazesolide pentru dezvoltarea fizică. Pentru primii opt sau zece ani din viaţa unuicopil, câmpul sau grădina este cea mai bună sală de clasă, mama – cea maibună învăţătoare, natura – cel mai bun manual. Chiar şi când e destul de mareîncât să meargă la şcoală, sănătatea lui ar trebui considerată mai importantă

decât cunoştinţele dobândite din cărţi. Ar trebui să i se asigure condiţiile celemai favorabile pentru dezvoltarea sa, şi fizică, şi mentală.

Nu numai copilul mic se află în pericol din lipsă de aer sau exerciţiu fizic.Atât în învăţământul universitar, cât şi în cel preuniversitar, aceste lucruriesenţiale pentru sănătate sunt încă prea des neglijate. Mulţi studenţi stau zidupă zi închişi într-o cameră, aplecaţi asupra cărţilor, cu pieptul atât decontractat, încât nu pot respira profund, cu sângele mişcându-se anevoios prinorganism, cu picioarele reci şi capul înfierbântat. Deoarece corpul nuprimeşte hrană suficientă, muşchii slăbesc şi întreg organismul devinemoleşit şi bolnav. Deseori, aceşti studenţi rămân bolnavi pe viaţă. Dacă şi-arfi făcut studiile în condiţii corespunzătoare, cu exerciţii fizice regulate în aerliber, sub razele soarelui, ar fi terminat şcoala cu puteri fizice şi intelectualesporite.

Studentul care, presat de timpul limitat şi de lipsa mijloacelor materiale,se luptă să-şi asigure o educaţie ar trebui să-şi dea seama că timpul folositpentru exerciţii fizice nu este pierdut. Cel care nu se dezlipeşte de cărţi vadescoperi, după o vreme, că mintea şi-a pierdut prospeţimea. Acordândatenţia cuvenită dezvoltării fizice, studenţii vor progresa mult mai mult pe linia educaţiei formale decât dacă şi-ar dedica tot timpul studiului.

Gândind într-o singură direcţie, adesea mintea se dezechilibrează. Însăfiecare facultate a minţii poate fi folosită în siguranţă numai atunci cândputerile mentale şi puterile fizice sunt solicitate în egală măsură, iar temele degândire sunt variate.

Inactivitatea fizică slăbeşte nu doar forţa mentală, ci şi pe cea morală.Nervii creierului, care se află în legătură cu tot organismul, sunt mijlocul princare Cerul ia legătura cu omul şi îi influenţează viaţa interioară. Tot ceîmpiedică circulaţia curentului electric în sistemul nervos, diminuând astfelputerile vitale şi scăzând receptivitatea mentală, face ca natura morală să fiemai greu de activat.

Repet: studiul în exces, prin faptul că măreşte fluxul de sânge spre creier,creează o excitabilitate bolnăvicioasă, care are tendinţa de a slăbi capacitateade stăpânire de sine şi care deseori îl face pe individ să cedeze controlulimpulsurilor sau capriciilor. Astfel, se deschide o uşă către imoralitate.Folosirea greşită a puterilor fizice sau nefolosirea lor sunt factoriiresponsabili în mare măsură pentru valul de stricăciune care ia cu asalt lumea.Îngâmfarea, traiul îmbelşugat şi liniştea nepăsătoare sunt inamici la fel de

fatali pentru progresul omenirii în această generaţie cum au fost atunci cândau dus la distrugerea Sodomei [vezi Ezechiel 16:49, n.r.].

Educatorii ar trebui să înţeleagă aceste lucruri şi să-şi educe elevii înaceste direcţii. Spuneţi-le elevilor că o vieţuire corectă depinde de o gândirecorectă şi că activitatea fizică este esenţială pentru un cuget curat!

Problema recreerii potrivite pentru elevi este una care deseori le puneprobleme educatorilor. Exerciţiile de gimnastică sunt utile în multe şcoli,însă, fără o atentă supraveghere, sunt adesea duse la extrem. În sala de sport,mulţi tineri, făcând pe vitejii, şi-au cauzat leziuni permanente.

Exerciţiile din sala de sport, oricât de bine ar fi efectuate, nu pot lua loculrecreerii în aer liber, iar şcolile noastre ar trebui să ofere condiţii mai bunepentru realizarea acestui obiectiv. Elevii trebuie să facă mişcare fizicăintensă. Puţine rele sunt mai de temut ca lenevia şi lipsa unui scop clar. Cutoate acestea, tendinţa celor mai multe sporturi atletice stârneşte neliniştiserioase în rândul celor care au pe inimă binele tinerilor. Educatorii suntîngrijoraţi când observă influenţa acestor sporturi atât asupra progresuluişcolar al elevilor, cât şi asupra succesului lor în viaţă. Jocurile care le ocupăatât de mult timp le distrag mintea de la studiu. Ele nu îi ajută să sepregătească pentru o muncă practică, serioasă, în viaţă. Influenţa lor nu tindesă confere rafinament, generozitate sau o adevărată bărbăţie.

Unele din cele mai populare distracţii, cum ar fi fotbalul[3]

şi boxul, audevenit şcoli ale brutalităţii. Ele dezvoltă aceleaşi trăsături pe care ledezvoltau jocurile din Roma antică. Dorinţa de dominare, mândria pentruforţa brută, nesocotirea cu nepăsare a vieţii exercită asupra tinerilor oinfluenţă înfricoşătoare spre depravare.

Alte jocuri atletice, chiar dacă nu atât de abrutizante, sunt aproape la felde inacceptabile din cauza faptului că sunt practicate în exces. Ele stimuleazăiubirea de plăceri şi senzaţii tari, întărind astfel aversiunea faţă de munca utilăşi favorizând dispoziţia de evitare a responsabilităţilor şi a îndatoririlorpractice. Au tendinţa de a distruge gustul pentru cumpătare şi pentrudistracţiile liniştite. Se deschide astfel uşa către desfrâu şi nelegiuire, curezultatele lor teribile.

Aşa cum se desfăşoară în mod obişnuit, petrecerile frivole sunt o piedicăîn calea adevăratei dezvoltări a minţii şi a caracterului. Se ajunge astfel larelaţii uşuratice, la extravaganţă, la goana după plăceri şi, mult prea des, la

desfrâu, lucruri care îndreaptă întreaga viaţă înspre rău. Stă în putereapărinţilor şi a educatorilor ca, în locul acestor distracţii, să le ofere tinerilormodalităţi sănătoase de recreere, activităţi dătătoare de viaţă.

Inspiraţia ne-a arătat calea şi în această direcţie, ca, de altfel, în toatelucrurile care privesc binele nostru. În epocile de dinainte, oamenii care trăiaucălăuziţi de Dumnezeu duceau o viaţă simplă. Trăiau în sânul naturii, iarcopiii îi ajutau pe părinţi la muncă şi studiau frumuseţile şi tainele tezauruluinaturii. În liniştea câmpului şi a pădurii, ei meditau la acele adevărurimagnifice care fuseseră moştenite ca o comoară sfântă din generaţie îngeneraţie. O astfel de educaţie a dat oameni puternici.

În zilele de astăzi, viaţa a devenit artificială, iar oamenii au decăzut. Chiardacă nu ne putem întoarce pe deplin la obiceiurile simple ale acelor vremuride demult, putem învăţa totuşi de la ele lecţii care să facă din momentelenoastre de recreere ceea ce ar trebui să fie – momente de întărire a corpului, aminţii şi a sufletului.

Vecinătăţile casei şi ale şcolii au mult de-a face cu problema recreerii.Când alegem o locuinţă sau locul de amplasare a unei şcoli, ar trebui să ţinemcont de aceste lucruri. Cei pentru care sănătatea fizică şi mentală cântăreştemai mult decât banii sau pretenţiile şi obiceiurile societăţii ar trebui să cautesă le asigure copiilor lor avantajul lecţiilor din natură şi al recreerii într-unmediu natural. Ar fi de un mare ajutor pentru educaţie dacă toate şcolile arputea pune la dispoziţia elevilor teren cultivabil şi acces la câmpuri şi păduri.

În ce priveşte recreerea elevului, cele mai bune rezultate se vor obţine prinimplicarea personală a educatorului. Dintre darurile pe care un adevărateducator le poate oferi elevilor săi, puţine sunt mai valoroase decât darulprieteniei. Este adevărat în dreptul oamenilor maturi, şi cu atât mai mult îndreptul tinerilor şi copiilor, că nu-i putem înţelege decât dacă stabilim relaţiistrânse cu ei. Ca să facem bine cuiva în modul cel mai eficient, trebuie să-lînţelegem. Pentru a întări legătura dintre educator şi elev, aproape niciun altmijloc nu cântăreşte la fel de mult ca timpul petrecut împreună în afara săliide clasă. În unele şcoli, educatorul îşi însoţeşte întotdeauna elevii în ceasurilelor de recreere. Participă alături de ei la acţiunile lor, îi însoţeşte în excursii şipare unul dintre ei. Ce bine ar fi dacă, în şcolile noastre, această practică ar fiurmată de cât mai mulţi! Sacrificiul cerut de la educator va fi mare, dar el vaculege o răsplată bogată.

Cea mai mare binecuvântare pentru copii şi tineri se va dovedi acea

recreere care îi face folositori altora, nu cea de pe urma căreia au de câştigatdoar ei. Entuziaşti din fire şi uşor de impresionat, tinerii răspund cu uşurinţăla sugestii în acest sens. Atunci când face planuri pentru cultivarea plantelor,educatorul să caute să le trezească elevilor interesul pentru înfrumuseţareasălii de clasă şi a spaţiului din jurul şcolii. Câştigul va fi dublu. Elevii nu vorstrica ceea ce au căutat să înfrumuseţeze. Vor fi încurajate totodată gusturilerafinate, dragostea de ordine şi obiceiul de a întreţine lucrurile, iar spiritul deprietenie şi cooperare astfel dezvoltat se va dovedi, pentru elevi, obinecuvântare pentru tot restul vieţii.

De asemenea, când sunt încurajaţi să-şi amintească de cei care stau închişiîntre patru pereţi şi nu au acces la locurile plăcute din natură şi să leîmpărtăşească şi lor din frumuseţea acestor locuri, în inima elevilor se poatetrezi un nou interes pentru munca în grădină sau pentru excursiile pe câmpiisau în pădure.

Educatorul atent va găsi multe ocazii de a le îndrepta elevilor atenţia spreacţiuni de ajutorare. Copilaşii, în special, îşi privesc educatorul cu o încredereşi un respect aproape nemărginite. Cu greu ar putea să nu aibă ecou vreosugestie de-a sa cu privire la diverse moduri de a-i ajuta pe părinţi, laîndeplinirea cu onestitate a sarcinilor zilnice şi la grija faţă de bolnavi sausăraci. Şi, astfel, din nou câştigul va fi dublu. Sugestiile acestea pline debunătate îl vor influenţa şi pe cel care le-a făcut. Recunoştinţa şi cooperareapărinţilor vor uşura povara educatorului şi îi vor lumina cărarea.

Atenţia acordată recreerii şi dezvoltării fizice va întrerupe din când încând, fără nicio îndoială, programul obişnuit al activităţilor şcolare, însăîntreruperea nu va constitui deloc o piedică. Deoarece ajută la înviorareaminţii şi a trupului, la cultivarea unui spirit altruist şi la legarea unei relaţiistrânse între elev şi educator prin interese comune, timpul şi efortul astfelinvestite vor aduce o răsplată însutită. Se va crea o binecuvântată posibilitatede consumare a acelei energii nestăvilite care este adeseori o sursă de pericolepentru tineri. Ca instrument de protecţie împotriva răului, canalizarea minţiiînspre lucrurile bune valorează mai mult decât toate barierele legii şi aledisciplinei.

Capitolul 24

MUNCA FIZICĂCăutaţi să lucraţi cu mâinile voastre!

La crearea lumii, munca a fost oferită ca o binecuvântare. Ea presupuneadezvoltare, putere, fericire. Schimbarea condiţiilor de pe pământ ca urmare ablestemului păcatului a dus şi la schimbarea condiţiilor de muncă. Deşi acumaduce cu sine griji, oboseală şi suferinţă, munca reprezintă încă un izvor debinecuvântare şi dezvoltare şi un instrument de apărare împotriva ispitei.Disciplina ei ţine în frâu îngăduinţa de sine şi favorizează hărnicia, puritateaşi statornicia. În felul acesta, ea devine o parte din marele plan al luiDumnezeu de recuperare a noastră după căderea în păcat.

Tinerii ar trebui să înţeleagă adevărata demnitate a muncii. Arătaţi-le căDumnezeu munceşte continuu! Toate lucrurile din natură îşi îndeplinescactivitatea care le-a fost încredinţată. Întreaga creaţie este activă şi, pentru ane împlini misiunea, trebuie să fim şi noi activi.

În munca noastră, trebuie să colaborăm cu Dumnezeu. El ne oferăpământul şi comorile sale, dar noi trebuie să le adaptăm pentru folosul şiconfortul nostru. El face copacii să crească, noi însă pregătim grinzile şi construim casa. El a ascuns în pământaur şi argint, fier şi cărbune, însă nu le putem obţine decât prin trudă.

Faceţi-i pe tineri să înţeleagă că, deşi Dumnezeu a creat şi ţine neîncetatsub control toate lucrurile, ne-a înzestrat şi pe noi cu o putere care nu diferăfoarte mult de puterea Sa! Ne-a dat un anumit grad de control asupra forţelornaturii. După cum Dumnezeu a creat pământul, în toată frumuseţea lui, dinhaos, tot aşa şi noi putem crea ordine şi frumuseţe din neorânduială. Şi chiardacă toate lucrurile sunt acum mânjite de păcat, atunci când ne ducem treabala bun sfârşit, putem simţi şi noi o bucurie asemănătoare cu cea pe care asimţit-o El când, privind frumosul pământ, l-a numit „foarte bun”.

Ca regulă generală, exerciţiul fizic cel mai binefăcător pentru tineri estemunca utilă. Copilaşul se recreează şi se dezvoltă prin joacă, iar distracţiilesale ar trebui să fie de aşa natură, încât să favorizeze nu numai creşterea

fizică, ci şi pe cea mentală şi spirituală. Pe măsură ce dobândeşte forţă şiinteligenţă, cea mai bună recreere pentru el va fi o formă sau alta de efortfolositor. Pentru dezvoltarea minţii şi a caracterului, cele mai eficiente suntlucrurile care deprind mâinile să fie de folos şi care îi învaţă pe tineri săpoarte poverile vieţii.

Tinerii trebuie învăţaţi că viaţa înseamnă muncă serioasă, responsabilitate,griji. Ei au nevoie de o educaţie care să-i facă oameni experimentaţi – bărbaţişi femei care să se descurce în situaţii de urgenţă. Ar trebui să fie învăţaţi cădisciplina pe care o oferă o muncă sistematică şi bine organizată esteesenţială nu numai ca măsură de protecţie împotriva vicisitudinilor vieţii, darşi ca instrument de dezvoltare complexă.

În ciuda a tot ce s-a spus şi s-a scris despre demnitatea muncii, predominăsentimentul că ar fi degradantă. Tinerii sunt nerăbdători să devină profesori,funcţionari, comercianţi, medici, avocaţi sau să ocupe orice altă poziţie carenu cere efort fizic. Tinerele evită munca în gospodărie şi caută o educaţie înalte ramuri. Cu toţii trebuie să înţeleagă că munca cinstită nu dezonorează penimeni. Adevăratele lucruri care dezonorează sunt lenevirea şi dependenţaegoistă. Lenevirea întăreşte spiritul de satisfacere a propriilor dorinţe,rezultatul fiind o viaţă goală şi aridă – un teren propice pentru dezvoltareatuturor relelor. „Când un pământ este adăpat de ploaia care cade adesea pe elşi rodeşte o iarbă folositoare celor pentru care este lucrat, capătăbinecuvântare de la Dumnezeu. Dar, dacă aduce spini şi mărăcini, estelepădat şi aproape să fie blestemat şi sfârşeşte prin a i se pune foc” (Evrei6:7,8).

Multe dintre disciplinele de studiu care consumă timpul elevului nu suntesenţiale pentru ca acesta să fie util celorlalţi sau fericit, dar este esenţial cafiecare tânăr să cunoască bine îndatoririle vieţii de zi cu zi. La nevoie, otânără se poate dispensa de cunoaşterea limbii franceze, a algebrei sau chiar apianului, dar este indispensabil ca ea să înveţe să facă pâine bună, să croiascăhaine potrivite şi să îndeplinească în mod eficient numeroasele datorii care ţinde gospodărie.

Nu este nimic mai important pentru sănătatea şi fericirea întregii familii capriceperea celei care găteşte. Prin mâncare nehrănitoare şi preparată în modnecorespunzător, ea poate împiedica şi chiar ruina atât eficacitatea adultului,cât şi dezvoltarea copilului. Pe când, dacă pregăteşte o hrană adecvatănevoilor organismului şi, în acelaşi timp, apetisantă şi gustoasă, poate avea o

contribuţie la fel de mare în direcţia binelui pe cât ar avea, în celălalt caz, îndirecţia răului. Astfel, în multe privinţe, fericirea în viaţă este strâns legată deîndeplinirea cu conştiinciozitate a îndatoririlor de zi cu zi.

Întrucât şi femeile, şi bărbaţii au un rol în gospodărie, şi băieţii, şi fetele artrebui să cunoască îndatoririle casnice. Făcutul patului, aranjatul camerei,spălatul vaselor, pregătitul mesei, spălatul şi reparatul îmbrăcămintei – toateacestea reprezintă o pregătire care nu scade din bărbăţia niciunui băiat;dimpotrivă, îl vor face mai fericit şi mai util. Iar fetele, la rândul lor, dacă arînvăţa să înhame şi să mâne un cal, să folosească fierăstrăul, ciocanul, greblaşi sapa, ar fi mai bine pregătite pentru a înfrunta situaţiile de urgenţă care s-arputea ivi.

Copiii şi tinerii să înveţe din Biblie cum a onorat Dumnezeu munca celorcare trudesc zi de zi. Să citească despre „fiii prorocilor” (2 Împăraţi 6:1-7),elevi care îşi construiau singuri o casă şi pentru care Dumnezeu a făcut ominune ca să nu se piardă toporul pe care îl împrumutaseră. Să citeascădespre Iisus, tâmplarul, şi despre Pavel, confecţionerul de corturi, care auîmbinat truda meşteşugului lor cu cea mai înaltă lucrare, au îmbinat umanulcu divinul. Să citească despre tânărul ale cărui cinci pâini au fost folosite deMântuitorul pentru a hrăni mulţimea, despre croitoreasa Dorca, pe careDumnezeu a înviat-o ca să facă în continuare îmbrăcăminte pentru săraci, saudespre femeia înţeleaptă, descrisă în Proverbele, care „face rost de lână şi dein şi lucrează cu mâini harnice”, „dă hrană casei sale şi împarte lucrul depeste zi slujnicelor sale”, „sădeşte o vie”, „îşi oţeleşte braţele”, „îşi întindebraţul către cel lipsit” şi „veghează asupra celor ce se petrec în casa ei şi numănâncă pâinea lenevirii” (Proverbele 31:13,15,16,17,20,27).

Despre o asemenea femeie, Dumnezeu spune: „Va fi lăudată. Răsplătiţi-ocu rodul muncii ei şi faptele ei s-o laude la porţile cetăţii!” (Proverbele31:30,31).

Pentru fiecare copil, prima şcoală de meserii ar trebui să fie căminul. Şi,pe cât posibil, fiecare şcoală ar trebui să ofere facilităţi pentru o pregătirepractică. O asemenea pregătire ar ţine, în mare măsură, locul sălii de sport,având şi avantajul suplimentar al unei discipline valoroase.

Munca fizică merită o atenţie mult mai mare decât cea de care s-a bucuratpână acum. Ar trebui să se înfiinţeze şcoli în care, pe lângă cea mai înaltăcultură intelectuală şi morală, să se ofere cele mai bune posibilităţi pentru

dezvoltare fizică şi pregătire practică într-o meserie. Elevii ar trebui săurmeze cursuri de agricultură, manufactură (materie care să acopere cât maimulte ramuri industriale), economie familială, gătit sănătos, cusut, croitoriesănătoasă, îngrijire a bolnavilor şi alte discipline înrudite. Ar trebui să li sepună la dispoziţie grădini, ateliere şi săli de tratament, iar fiecare gen deactivitate ar trebui să se desfăşoare sub îndrumarea unor instructori pricepuţi.

Munca trebuie să aibă un scop clar şi să fie făcută cu conştiinciozitate. Cutoate că fiecare om are nevoie de cunoştinţe de bază în diferite meserii, esteindispensabil să exceleze măcar într-una din ele. Când termină şcoala, fiecaretânăr trebuie să-şi fi însuşit cunoştinţele necesare într-o anume meserie sauocupaţie, prin care, la nevoie, să-şi câştige traiul.

Obiecţia adusă cel mai frecvent împotriva pregătirii practice pentrudiverse meserii în şcoli se leagă de cheltuielile mari pe care le presupune.Însă obiectivul astfel atins face ca investiţia să merite. Nicio altă misiune carene-a fost încredinţată nu este atât de importantă ca educarea tinerilor. Deaceea, fiecare sumă necesară pentru îndeplinirea ei reprezintă nişte bani binecheltuiţi.

Chiar şi din punctul de vedere al rezultatelor financiare, cheltuielile pecare le implică pregătirea practică se vor dovedi a fi adevărata economie.Mulţi băieţi vor fi ţinuţi în acest fel departe de colţul străzii şi de cârciumă.Cheltuielile pe grădini, ateliere şi săli de baie vor fi mai mult decât acoperitede pe urma economiilor care se vor face cu spitalele şi şcolile de corecţie. Şiapoi, tinerii înşişi. Educaţi în spiritul hărniciei şi calificaţi în meseriiproductive şi folositoare, cine ar putea estima valoarea lor pentru societate şinaţiune?

Ca relaxare după studiu, cele mai binefăcătoare sunt activităţile în aerliber, care pun la lucru întreg organismul. În acest sens, nicio meserie practicănu este mai valoroasă ca agricultura. Ar trebui depus un efort mai marepentru a trezi şi a încuraja interesul pentru proiectele agricole. Educatorultrebuie să le atragă atenţia elevilor la ceea ce spune Biblia despre agricultură– că a fost planul lui Dumnezeu ca omul să lucreze pământul, că primuluiom, conducătorul întregii lumi, i s-a dat o grădină pentru a o cultiva şi cămulţi dintre cei mai mari bărbaţi pe care i-a avut omenirea, adevărata einobilime, au lucrat pământul. Arătaţi-le tinerilor ocaziile pe care le oferă oasemenea viaţă! Înţeleptul spune: „Chiar şi împăratul are parte de roadelecâmpului” (Eclesiastul 5:9 – KJV). Biblia declară despre cel care cultivă

pământul: „Dumnezeul lui l-a învăţat să facă aşa, El i-a dat aceste învăţături”(Isaia 28:26). Sau, în alt loc: „Cine îngrijeşte de un smochin va mânca dinrodul lui” (Proverbele 27:18). Cei care-şi câştigă existenţa prin agriculturăscapă de multe ispite şi au nenumărate privilegii şi binecuvântări de care suntlipsiţi cei care îşi desfăşoară munca în oraşele mari. Iar în aceste zile alecartelurilor mamut şi ale competiţiei în afaceri, numai puţini se bucură de oindependenţă atât de reală şi de o siguranţă atât de mare că îşi vor primi platacuvenită pentru munca depusă ca aceia care lucrează pământul.

Când studiază agricultura, elevii să nu înveţe doar teorie, ci să aibă ocaziade a pune şi în practică lucrurile învăţate. În timp ce li se predă ce are de spusştiinţa despre natura solului şi pregătirea lui, despre valoarea diferitelor tipuride culturi şi despre cele mai bune metode de producţie, elevii trebuie să punăîn practică aceste cunoştinţe. Educatorii să muncească alături de elevi şi să learate ce rezultate se pot obţine prin îndemânare şi inteligenţă. În felul acesta,în elevi se poate trezi un interes real, ambiţia de a-şi face lucrul în cea maibună manieră posibilă. O astfel de ambiţie, împreună cu efectul înviorător alexerciţiului fizic, al soarelui şi al aerului curat, va da naştere unei plăceripentru munca agricolă care, în cazul multor tineri, va conta în alegereaocupaţiei. Se pot pune în felul acesta bazele unei influenţe care va stăviliputernicul val al migraţiei spre marile oraşe.

În felul acesta, şcolile noastre pot ajuta în mod eficient la reducereanumărului mare de persoane lipsite de locuri de muncă. Mii de oamenineajutoraţi şi înfometaţi, care sporesc zilnic rândurile delincvenţilor, ar puteareuşi să se întreţină singuri şi să ducă o viaţă fericită, sănătoasă şiindependentă dacă ar cultiva cu hărnicie şi pricepere pământul.

De avantajul muncii fizice au nevoie, de asemenea, oamenii a căroractivitate este una de natură intelectuală. E posibil ca cineva să aibă o mintestrălucită, să prindă foarte repede o idee, să posede cunoştinţele şi pricepereacare îi pot asigura accesul la meseria pe care şi-a dorit-o, dar să nu fie pregătitpentru sarcinile care-l aşteaptă. O educaţie care are la bază în general cărţileduce la o gândire superficială. Munca fizică încurajează observaţia atentă şigândirea independentă. Dacă este corect întreprinsă, ea tinde să dezvolte aceaînţelepciune practică pe care o numim bun-simţ. Dezvoltă abilităţileplanificatorii şi executorii, consolidează curajul şi perseverenţa şi reclamătact şi îndemânare.

Medicul care îşi întemeiază cunoştinţele profesionale pe experienţa

efectivă din saloanele bolnavilor va avea o gândire rapidă, cunoştinţecomplexe şi capacitatea de a oferi asistenţa de care este nevoie în situaţii deurgenţă. Toate aceste calităţi sunt necesare şi pot fi însuşite numai în urmaunei pregătiri practice.

Evanghelistul, misionarul şi educatorul vor descoperi că influenţa pe careo au asupra oamenilor este mult mai mare atunci când au atât cunoştinţele, câtşi îndemânarea de care e nevoie pentru îndeplinirea îndatoririlor practicecotidiene. Adeseori, succesul misionarului – uneori chiar viaţa lui – depindede cât de descurcăreţ este în aspectele practice ale vieţii. De multe ori, faptulcă ştie să facă mâncare, că ştie cum să acţioneze în caz de accident sau însituaţii de urgenţă, că ştie să trateze o boală, să construiască o casă sau, lanevoie, o biserică este graniţa dintre succesul şi eşecul lucrării sale.

Pe parcursului procesului educativ, mulţi elevi ar beneficia de o pregătireextrem de valoroasă dacă s-ar întreţine singuri. În loc să facă datorii sau sădepindă de sacrificiul părinţilor, tinerii şi tinerele ar trebui să depindă deforţele proprii. Ar învăţa astfel valoarea banilor, a timpului, a forţei fizice şi aocaziilor şi ar fi mai puţin ispitiţi să devină leneşi şi risipitori. Lecţiileeconomiei, ale hărniciei, ale sacrificiului de sine, ale conducerii afacerilor şiale urmăririi cu îndârjire a scopurilor propuse, odată stăpânite, se vor dovedio parte extrem de importantă a echipamentului necesar în bătălia vieţii. Dacăvor învăţa să se ajute singuri, elevii vor contribui enorm la menţinereainstituţiilor de învăţământ libere de datoriile care împovărează atât de multeşcoli, reducându-le utilitatea.

Tinerii trebuie să înţeleagă că educaţia nu are drept scop să-i înveţe cumsă scape de sarcinile neplăcute ale vieţii şi de poverile ei, ci să le uşurezemunca prezentând metode mai bune şi idealuri mai înalte. Învăţaţi-i căadevăratul scop al vieţii nu este acela de a-şi asigura cel mai mare câştigposibil, ci de a-L onora pe Creatorul lor, îndeplinindu-şi rolul în lume şidându-le o mână de ajutor celor mai slabi sau mai neştiutori!

Un motiv important pentru care oamenii dispreţuiesc munca fizică îlreprezintă faptul că, deseori, muncesc neglijent şi nechibzuit. În asemeneacazuri, munca se face de nevoie, nu din alegere. Muncitorul nu pune inimă înce face şi nici nu-şi păstrează respectul de sine, nici nu-l câştigă pe al altora.Pregătirea practică ar trebui să îndrepte această greşeală, să dezvolte în eleviobiceiul de a munci cu atenţie şi meticulozitate. Elevii ar trebui să înveţe sălucreze cu tact şi în mod sistematic, să nu-şi irosească timpul şi să valorifice

orice mişcare. Nu numai că ar trebui să fie învăţaţi cele mai bune metode, ciar trebui să li se insufle şi ambiţia de a se perfecţiona continuu. Scopul lor săfie acela de a se apropia de perfecţiune în muncă, atât cât este posibil dinpunctul de vedere al mâinilor şi al creierului omenesc.

O asemenea pregătire va face din tineri stăpânii muncii, nu robii ei. Vauşura viaţa celui care trudeşte şi va înnobila chiar şi cele mai umile ocupaţii.Cel care consideră că munca nu este decât o corvoadă şi se apucă de ea cu oignoranţă în care se complace şi din care nu caută să iasă o va găsi cuadevărat o povară. Dar cei care recunosc ştiinţa chiar şi în cea mai umilădintre munci, îi vor vedea nobleţea şi frumuseţea şi vor găsi plăcere înîndeplinirea respectivei sarcini cu onestitate şi eficienţă.

Câtă vreme va fi onest, un tânăr astfel pregătit, oricare ar fi chemarea luiîn viaţă, va face ca ocupaţia lui să fie una folositoare şi onorabilă.

FORMAREA CARACTERULUIIa seama să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte!

Capitolul 25

EDUCAŢIA ȘI CARACTERULÎnţelepciunea şi priceperea vor fi statornicia zilelor tale.

Adevărata educaţie nu ignoră valoarea cunoaşterii ştiinţifice sau a realizărilorliterare. Ea pune însă mai presus de informaţie puterea, mai presus de putere– bunătatea, mai presus de dezvoltarea intelectuală – caracterul. Lumea nuare nevoie atât de mult de oameni cu un intelect puternic, cât de oameni cu uncaracter nobil. Are nevoie de oameni în care calităţile să fie sub controlulunor principii puternice.

„Iată începutul înţelepciunii: dobândeşte înţelepciunea” (Proverbele 4:7).„Limba înţelepţilor dă ştiinţă plăcută” (Proverbele 15:2). Adevărata educaţieoferă această înţelepciune. Ea ne învaţă cum să ne folosim optim nu numaiuna, ci toate capacităţile şi cunoştinţele, acoperind astfel toate tipurile deobligaţii – faţă de noi înşine, faţă de lume şi faţă de Dumnezeu.

Formarea caracterului este cea mai importantă lucrare încredinţatăvreodată omului şi niciodată nu a fost mai importantă studierea cu atenţie aacestei probleme ca acum. Nicio generaţie din trecut nu a mai fost pusă faţăîn faţă cu nişte chestiuni atât de însemnate, niciodată tinerii şi tinerele nu s-aumai confruntat cu primejdii atât de mari ca acelea cu care se confruntă astăzi.

Care este orientarea educaţiei în vremuri ca acestea? Care este motivaţiala care se apelează cel mai des? Egoismul. Educaţia de astăzi, în mare parte,nu este altceva decât o denaturare a numelui. Adevărata educaţie luptăîmpotriva ambiţiei egoiste, a lăcomiei de putere şi a lipsei de respect faţă dedrepturile şi nevoile oamenilor, trăsături care sunt un blestem pentru lumeanoastră. Planul de vieţuire al lui Dumnezeu include fiecare fiinţă omenească.Fiecare are datoria să-şi folosească la maximum talentele, iarconştiinciozitatea cu care face acest lucru, fie că are daruri multe, fie că arepuţine, îi conferă dreptul la cinste. În planul lui Dumnezeu nu există locpentru rivalităţi egoiste. Cei care se compară cu ei înşişi nu sunt înţelepţi (2Corinteni 10:12). Tot ce facem, trebuie să facem „după puterea pe care [ne]-odă Dumnezeu” (1 Petru 4:11), „din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca

pentru oameni, ca unii care şti[m] că v[om] primi de la Domnul răsplatamoştenirii. [N]oi sluji[m] Domnului Hristos” (Coloseni 3:23,24). Preţioasesunt slujirea îndeplinită şi educaţia dobândită aplicând aceste principii! Darcât de diferită este educaţia care se dă astăzi! Din primii ani de viaţă, copiluleste împins spre competiţie şi rivalitate, care hrănesc egoismul, rădăcinatuturor relelor.

Se creează astfel o luptă pentru supremaţie şi este încurajat sistemul„tocelii”, care, în atâtea cazuri, distruge sănătatea şi eficienţa elevilor. Încazul multora, competiţia duce la necinste, iar, prin faptul că hrăneşte ambiţiaşi nemulţumirea, amărăşte viaţa şi umple lumea cu tineri neliniştiţi şiturbulenţi, care sunt o ameninţare continuă pentru societate.

Dar pericolul nu stă numai în metodele de educaţie, ci şi în materiilestudiate.

Care sunt operele spre care este îndreptată mintea tinerilor în perioada dinviaţă în care sunt cei mai impresionabili? Din ce fântâni sunt învăţaţi ei să beacând studiază limba şi literatura? Din fântânile păgânismului, din izvoareleinfectate cu stricăciunile păgânismului antic. Au de studiat autori despre carese declară, şi toţi sunt de acord cu acest lucru, că nu au niciun respect faţă deprincipiile moralităţii.

Şi despre câţi autori moderni nu se poate spune acelaşi lucru! Pentru câtde mulţi, graţia şi frumuseţea limbajului nu reprezintă altceva decât un mijlocde deghizare a unor principii care l-ar scârbi pe cititor dacă le-ar putea vedeaîn adevărata lor diformitate!

Pe lângă aceştia, există o mulţime de scriitori de ficţiune care ademenescla visuri plăcute în palate ale tihnei. Poate că pe aceşti scriitori nu-i putemacuza de imoralitate, însă operele lor nu sunt mai puţin bogate în rele. Ele îijefuiesc pe mii şi mii de oameni de timpul, energia şi autodisciplina cerute deproblemele serioase ale vieţii.

În studiul ştiinţei, aşa cum se desfăşoară el în general, există pericole la felde mari. Evoluţionismul şi erorile de acelaşi soi sunt predate în toate şcolile,de la grădiniţă la facultate. Astfel, studiul ştiinţei, care ar trebui să ofere ocunoaştere a lui Dumnezeu, abundă în speculaţii şi teorii ale oamenilor şi aretendinţa de a duce la necredinţă.

Chiar studiul Bibliei, aşa cum se face adesea în şcoli, privează lumea decomoara nepreţuită a Cuvântului lui Dumnezeu. Metoda „înaltei critici” dedisecare, emitere de supoziţii şi reconstituire nimiceşte credinţa în Biblie ca

revelaţie divină şi o jefuieşte de puterea de a controla, a înnobila şi a inspiravieţile oamenilor.

Când tânărul iese în lume şi se confruntă cu ispitele ei – goana după bani,după distracţie şi satisfacerea propriilor plăceri, după paradă, lux şiextravaganţă, înşelăciunea, impostura, jaful şi ruina – cu ce învăţături va veniel în contact?

Spiritismul afirmă că oamenii sunt semizei necăzuţi, că „fiecare minte seva judeca pe ea însăşi”, că „adevărata cunoaştere îl plasează pe om maipresus de orice lege” şi că „toate păcatele înfăptuite sunt nevinovate”,deoarece „orice ar fi, este bun” şi „Dumnezeu nu condamnă”. Despre cei maijosnici oameni se spune că sunt în cer, şi încă într-o poziţie foarte înaltă. Înfelul acesta, spiritismul declară tuturor oamenilor: „Nu contează ce faceţi.Trăiţi cum vă place! Cerul este căminul vostru.” Oamenii sunt astfel făcuţi săcreadă că dorinţa este cea mai înaltă lege, că desfrâul înseamnă libertate şi căomul nu este răspunzător decât în faţa propriei persoane.

Cu o asemenea învăţătură primită chiar la începutul vieţii, cândimpulsurile sunt mai puternice ca oricând şi necesitatea purităţii şi a stăpâniriide sine este cât se poate de urgentă, cum este apărată virtutea? Ce vaîmpiedica lumea să devină o a doua Sodomă?

În acelaşi timp, anarhia caută să măture cu desăvârşire legile, nu numai pecele divine, ci şi pe cele omeneşti. Centralizarea bogăţiei şi a puterii, alianţelela scară mare pentru îmbogăţirea celor puţini pe socoteala celor mulţi,asocierile claselor sărace pentru apărarea propriilor interese şi cereri,frământările, revoltele şi vărsările de sânge, răspândirea la scară globală aaceloraşi învăţături care au dus la Revoluţia Franceză – toate acestea sunt pecale să implice întreaga lume într-o confruntare similară cu cea care a zguduitFranţa.

Acestea sunt influenţele cărora trebuie să le facă faţă tinerii de astăzi.Pentru a putea sta neclintiţi în mijlocul unor asemenea transformări, ei trebuiesă pună acum bazele caracterului.

În fiecare generaţie şi în fiecare ţară, adevărata temelie şi adevăratulmodel pentru formarea caracterului au fost aceleaşi. Legea divină: „Să iubeştipe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta (…) şi pe aproapele tău ca petine însuţi” (Luca 10:27), marele principiu manifestat în caracterul şi în viaţaMântuitorului nostru, este singura bază sigură şi singura călăuză de încredere.

„Stabilitatea zilelor tale şi tăria fericirii tale vor veni din înţelepciune şi

cunoaştere” (Isaia 33:6; traducerea Leeser) – acea înţelepciune şi aceacunoaştere pe care numai Cuvântul lui Dumnezeu le poate da.

Acest principiu este la fel de actual acum ca atunci când poporului israeliti s-a poruncit să asculte de poruncile lui Dumnezeu: „Să le păziţi şi să leîmpliniţi, căci aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră înainteapopoarelor” (Deuteronomul 4:6).

În ele găsim singura protecţie a integrităţii morale individuale, a purităţiicăminului, a bunăstării societăţii sau a stabilităţii naţiunii. În mijlocul tuturorcomplicaţiilor, pericolelor şi pretenţiilor contradictorii ale vieţii, singuraregulă sigură este să facem ce spune Dumnezeu. „Orânduirile Domnului suntfără prihană” (Psalmii 19:8) şi „cel ce se poartă aşa nu se clatină niciodată”(Psalmii 15:5).

Capitolul 26

METODE DE PREDARECa să dea celor neîncercaţi agerime de minte, tânărului, cunoştinţă şi chibzuinţă.

Secole la rând, educaţia s-a bazat în special pe memorie. Această calitate a fostfolosită la maximum, în timp ce alte facultăţi ale minţii nu au fost dezvoltateîn mod corespunzător. Elevii şi-au petrecut timpul chinuindu-se să-şi umplemintea cu diferite cunoştinţe, din care numai o mică parte puteau fi folosite.Mintea, împovărată cu lucruri pe care nu le poate asimila şi sistematiza, eraslăbită şi devenea incapabilă de un avânt viguros şi plin de încredere, omulmulţumindu-se să depindă de judecata şi discernământul celorlalţi.

Văzând neajunsurile acestei metode, unii au trecut în extrema cealaltă.După părerea lor, omul nu trebuie să dezvolte decât ceea ce este în el. Oasemenea educaţie îl aduce pe elev într-o stare de îngâmfare, izolându-l astfelde sursa adevăratei cunoaşteri şi puteri.

Educaţia care constă în antrenarea memoriei şi care tinde să descurajezegândirea independentă are implicaţii morale prea puţin luate în considerare.Sacrificând puterea raţiunii şi a gândirii proprii, elevul devine incapabil săfacă distincţia dintre adevăr şi eroare şi cade pradă uşoară amăgirii. Este făcutcu uşurinţă să urmeze tradiţia şi obiceiurile.

Este un fapt în general ignorat, nu însă fără pericole, că rareori eroareaapare aşa cum este în realitate. Oamenii o acceptă pentru că se amestecă sause lipeşte de adevăr. Părinţii noştri au fost ruinaţi pentru că au mâncat dinpomul cunoştinţei binelui şi răului, iar acceptarea unui amestec de bine şi răuconstituie şi astăzi ruina oamenilor. Mai devreme sau mai târziu, mintea caredepinde de judecata altora va fi negreşit indusă în eroare.

Ne putem dezvolta capacitatea de a face deosebire între bine şi rău numaidepinzând în mod individual de Dumnezeu. Fiecare trebuie să înveţe de la El,prin Cuvântul Său. Judecata ne-a fost dată pentru a o folosi, iar Dumnezeuasta doreşte de la noi. Cine se încrede în El poate dobândi înţelepciunea „sălepede răul şi să aleagă binele” (Isaia 7:15; Iacov 1:5).

În orice metodă adevărată de predare, elementul personal este esenţial.Când îi învăţa pe oameni, Hristos Se ocupa de ei în mod individual; pe ceidoisprezece i-a pregătit prin contact personal şi prietenie. Cele mai preţioaseînvăţături le-a dat în particular, adesea unui singur ascultător. Cele maibogate comori le-a dezvăluit onoratului rabin cu care a stat de vorbă noapteape Muntele Măslinilor şi femeii dispreţuite de la fântâna din Sihar, căci înaceşti ascultători El a văzut o inimă sensibilă, o minte deschisă şi un spiritreceptiv. Nici chiar mulţimea care se înghesuia pe urmele Sale nu reprezentapentru El o masă amorfă de oameni. El vorbea direct fiecărei minţi şi făceaapel la fiecare inimă. Îi privea în faţă pe ascultători, le observa destindereafeţelor şi privirile receptive, lucruri care Îi confirmau că adevărul atinsesesufletul, şi, ca răspuns, inima Sa vibra de bucurie.

Hristos vedea posibilităţile care existau în fiecare fiinţă omenească. Pe Elnu-L opreau aparenţele nepromiţătoare sau condiţiile nefavorabile. L-achemat pe Matei din biroul vamal, iar pe Petru şi pe ceilalţi i-a chemat de labarca de pescuit ca să înveţe de la El.

În activitatea educaţională de astăzi, este nevoie de acelaşi interespersonal, de aceeaşi atenţie acordată dezvoltării individuale. Mulţi tineriaparent nepromiţători sunt înzestraţi din belşug cu talente pe care nu lefolosesc deloc. Calităţile lor stau ascunse deoarece educatorii nu sunt capabilisă le recunoască. Mulţi băieţi şi fete, la suprafaţă la fel de neatrăgători ca opiatră aspră, conţin material preţios, care va trece testul focului, al furtunii şial presiunii. Adevăratul educator, având încontinuu în minte ce ar puteadeveni elevii săi, va recunoaşte valoarea materialului cu care lucrează. Vaarăta un interes personal faţă de fiecare elev şi va căuta să-i dezvolte toateputerile. Oricât de imperfect ar fi, orice efort al elevilor de a trăi dupăprincipii corecte va fi încurajat.

Fiecare tânăr ar trebui să înţeleagă necesitatea şi puterea sârguinţei. De eadepinde succesul mai mult decât de geniu sau talent. Fără sârguinţă, cele maistrălucite talente nu ajută la nimic, în timp ce persoane care nu aveau calităţiieşite din comun au făcut, printr-un efort bine canalizat, adevărate minuni. Iargeniul, de ale cărui realizări ne minunăm, este aproape invariabil legat de unefort intens, neobosit.

Tinerii ar trebui să fie învăţaţi să-şi pună ca ţintă dezvoltarea tuturorfacultăţilor lor, slabe şi tari deopotrivă. Mulţi au tendinţa de a-şi restrângestudiul la anumite discipline pentru care au o înclinaţie naturală. Ar trebui să-

i prevenim să nu facă această greşeală. Aptitudinile naturale indică direcţia înviaţă şi, când sunt corecte, ar trebui cultivate cu grijă. În acelaşi timp, artrebui să ţinem minte că un caracter bine echilibrat şi o activitate eficientă înorice domeniu depind în mare măsură de acea dezvoltare simetrică, rezultat alunei pregătiri minuţioase şi multilaterale.

Educatorul ar trebui să-şi propună în mod constant să adopte metodesimple şi eficiente. Ar trebui să folosească foarte multe ilustraţii atunci cândpredă şi să aibă grijă, chiar şi în cazul elevilor mai mari, să ofere fiecareexplicaţie într-un mod simplu şi clar. Mulţi elevi, chiar dacă sunt mari cavârstă, au capacitatea de înţelegere a unor copii.

Un element important în activitatea educaţională este entuziasmul. Înlegătură cu acest punct, există o sugestie folositoare într-o remarcă pe care afăcut-o un actor celebru. Arhiepiscopul de Canterbury l-a întrebat de ceactorii, într-o piesă de teatru, îi impresionează atât de puternic pe spectatori,deşi le spun lucruri imaginare, în timp ce slujitorii Evangheliei îiimpresionează adesea foarte puţin, deşi le vorbesc de lucruri reale. „Cu totrespectul pe care-l datorez Sfinţiei Voastre”, a răspuns actorul, „îngăduiţi-misă spun că motivul este simplu: entuziasmul. Noi, pe scenă, vorbim desprelucruri închipuite ca şi cum ar fi reale, pe când dumneavoastră vorbiţi de laamvon despre lucruri adevărate ca şi când ar fi închipuite.”

În activitatea sa, educatorul vorbeşte de realităţi, nu de închipuiri, şi artrebui să facă acest lucru cu toată forţa şi cu tot entuziasmul pe care i le poateinspira siguranţa faptului că ele sunt reale şi importante.

Fiecare educator ar trebui să fie preocupat ca activitatea lui să aibărezultate. Înainte de a încerca să predea un anumit subiect, el ar trebui să aibăîn minte un plan clar şi să ştie exact ce vrea să realizeze. Când îl prezintă, nuar trebui să se considere mulţumit până când elevul nu înţelege principiulimplicat şi adevărul acestuia şi până când nu spune desluşit ce a învăţat.

Dacă se are în vedere marele scop al educaţiei, atunci tinerii ar trebui săfie încurajaţi să progreseze atât cât le permit posibilităţile lor de înţelegere.Însă înainte de a începe studiul disciplinelor complexe, trebuie să lestăpânească foarte bine pe cele mai simple. Acest lucru este de multe orineglijat. Chiar şi în rândul elevilor de liceu sau al studenţilor se observă olipsă a cunoştinţelor de bază la materii simple. Mulţi elevi îşi consacră timpulmatematicii superioare, deşi sunt incapabili să se descurce cu calculeelementare. Mulţi studiază retorica, vrând să deprindă calităţi oratorice, deşi

nu sunt capabili să citească într-o manieră inteligibilă şi expresivă. Suntnumeroşi cei care au terminat cursuri de retorică, dar nu reuşesc să compunăşi să ortografieze corect o simplă scrisoare.

O cunoaştere minuţioasă a elementelor de bază ar trebui să fie nu doarcondiţia de admitere la un nivel superior de educaţie, ci şi un criteriu continuude promovare şi avansare.

În fiecare ramură a educaţiei sunt de atins obiective mai importante decâtcele pe care le asigură o simplă cunoaştere tehnică. Să luăm, spre exemplu,studiul limbii. Mai importantă decât învăţarea limbilor străine, fie elecontemporane sau moarte, este capacitatea de a scrie şi a vorbi corect şi fluentlimba nativă. Însă cunoaşterea care se bazează pe învăţarea regulilorgramaticale nu se poate compara, ca importanţă, cu studiul limbii dintr-unpunct de vedere superior. De acest studiu se leagă, în mare măsură, fericireasau nenorocirea vieţii.

Cerinţa de căpetenie a limbajului unui om este să fie pur, amabil şi onest –„expresia exterioară a unui har interior”. Dumnezeu spune: „Tot ce esteadevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ceeste vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi oricelaudă, aceea să vă însufleţească” (Filipeni 4:8). Iar dacă gândurile sunt de aşanatură, tot aşa va fi şi exprimarea.

Cea mai bună şcoală pentru un astfel de studiu al limbii este căminul, însă,pentru că, în familie, acest aspect este atât de frecvent neglijat, rămâne însarcina educatorului să-i ajute pe elevi să-şi formeze obiceiuri corecte devorbire.

Educatorul poate face mult pentru a descuraja obiceiul vorbitului pe laspate, al bârfei şi al criticii meschine, obicei rău, care este un blestem pentrulocalitate, pentru vecini şi pentru familie. Nu trebuie precupeţit niciun efort înaceastă direcţie. Ajutaţi-i pe elevi să înţeleagă că acest obicei demonstreazălipsă de cultură, de rafinament şi de bunătate autentică, că îl exclude peindivid atât din societatea oamenilor cu adevărat cultivaţi şi rafinaţi dinaceastă lume, cât şi din rândul sfinţilor din cer!

Ne gândim cu oroare la canibalul care se bucură de carnea încătremurândă şi caldă a victimei sale, dar sunt oare rezultatele unei astfel depractici mai îngrozitoare decât agonia şi ruina provocate de denaturareamotivelor, de pătarea reputaţiei, de disecarea caracterului? Copiii şi tinerii săasculte ce spune Dumnezeu despre aceste lucruri: „Moartea şi viaţa sunt în

puterea limbii” (Proverbele 18:21).În Biblie, bârfitorii sunt puşi în aceeaşi categorie cu „urâtorii de

Dumnezeu”, „născocitorii de rele”, cei „fără dragoste firească, neînduplecaţi,fără milă”, „plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de pornirirăutăcioase”, iar hotărârea lui Dumnezeu este că „cei ce fac asemenea lucrurisunt vrednici de moarte” (Romani 1:30,31,29,32). Dumnezeu îl considerălocuitor al Sionului pe „cel ce face voia lui Dumnezeu şi spune adevărul dininimă”, pe cel ce „nu cleveteşte cu limba lui” şi „nu aruncă ocara asupraaproapelui său” (Psalmii 15:2,3).

Dumnezeu condamnă, de asemenea, şi folosirea cuvintelor fără sens şi aînjurăturilor, care se învecinează cu blasfemia. El condamnă complimentelemincinoase, ocolirea adevărului, exagerările, denaturările în comerţ – lucruricare sunt curente în societate şi în lumea afacerilor. „Felul vostru de vorbiresă fie: «Da, da; nu, nu». Ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău”(Matei 5:37).

„Ca nebunul care aruncă săgeţi aprinse şi ucigătoare, aşa este omul careînşală pe aproapele său şi apoi zice: «Am vrut doar să glumesc!»”(Proverbele 26:18,19).

Foarte apropiată de bârfă este insinuarea mascată, aluzia vicleană princare cei necuraţi la inimă caută să strecoare răul pe care nu îndrăznesc să-lexprime pe faţă. Tinerii ar trebui să fie învăţaţi să se ferească de acestepractici ca de lepră.

În vorbire, probabil că nu există nicio altă greşeală pe care atât vârstnicii,cât şi tinerii s-o treacă mai uşor cu vederea la ei înşişi ca vorbele pripite,nerăbdătoare. Ei au impresia că, dacă spun: „M-a luat gura pe dinainte; n-amvrut să spun asta”, e de ajuns. Însă Cuvântul lui Dumnezeu nu trateazăaceastă problemă cu uşurinţă. Scripturile spun: „Dacă vezi un om carevorbeşte nechibzuit, poţi să nădăjduieşti mai mult de la un nebun decât de lael” (Proverbele 29:20). „Omul care nu este stăpân pe sine este ca o cetatesurpată şi fără ziduri” (Proverbele 25:28).

Într-o clipă, printr-un cuvânt pripit, pătimaş sau neatent, poate fi cauzat unrău pe care nu-l vom mai putea repara nici dacă ne-am căi toată viaţa. Câteinimi nu au fost frânte, câte prietenii nu s-au destrămat, câte vieţi nu au fostruinate de cuvintele aspre, pripite, ale celor care le-ar fi putut aduce ajutor şivindecare!

„Cine vorbeşte în chip uşuratic răneşte ca străpungerea unei săbii, dar

limba înţelepţilor aduce vindecare” (Proverbele 12:18).Una din calităţile care ar trebui, în mod deosebit, încurajate şi cultivate în

fiecare copil este acea lipsă de egoism care conferă vieţii un farmec natural.Aceasta este una dintre cele mai frumoase trăsături de caracter şi una dinvirtuţile esenţiale pentru adevărata reuşită în viaţă.

Copiii au nevoie de apreciere, compasiune şi încurajare, dar ar trebui săavem grijă să nu le hrănim plăcerea de a primi laude. Nu este înţelept să leacordăm o atenţie deosebită sau să repetăm cu ei de faţă replicile lor isteţe.Părintele sau educatorul care are în vedere adevăratul ideal al caracterului şiposibilităţile de realizare nu poate încuraja spiritul de îngâmfare. El nu vaîncuraja în tineri dorinţa sau efortul de a-şi etala capacitatea sau îndemânarea.Cel care priveşte mai sus de el însuşi va fi umil, dar va avea o demnitate carenu va fi tulburată sau făcută de ruşine de pompa sau măreţia omenească.

Calităţile caracterului nu se dezvoltă prin legi sau reguli arbitrare, ciprintr-o viaţă trăită în atmosfera a ceea ce este curat, nobil şi adevărat.Oriunde există o inimă curată şi un caracter nobil, acest lucru se va manifestaprin acţiuni şi cuvinte curate şi nobile.

„Cine iubeşte curăţia inimii şi are bunăvoinţa pe buze este prieten cuîmpăratul” (Proverbele 22:11).

Cum este cu limba, aşa este cu oricare altă materie: studiul se poatedesfăşura în aşa fel, încât să ducă la formarea şi consolidarea caracterului.

Despre nicio materie nu este mai adevărat acest lucru ca despre istorie. Săanalizăm problema din punct de vedere divin.

Aşa cum se predă adesea, istoria nu este aproape nimic altceva decât unraport al înălţării şi al căderii regilor, al intrigilor de la curte, al victoriilor şial înfrângerilor armatelor – o istorie a ambiţiei, a lăcomiei, a înşelăciunii, acruzimii şi a vărsării de sânge. Dacă o predăm în felul acesta, nu putem aveadecât rezultate nocive. Repetarea dezgustătore a crimelor, a atrocităţilor, amonstruozităţilor şi a cruzimilor sădeşte seminţe care produc în multe vieţi orecoltă a răului.

Mult mai bine este să aflăm, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, cauzelecare stau la baza înălţărilor şi a căderilor regatelor. Tinerii să studieze acesterapoarte şi să vadă cum adevărata prosperitate a naţiunilor este legată deacceptarea principiilor divine. Să studieze istoria marilor mişcări de reformăşi să vadă cum aceste principii au triumfat în repetate rânduri prin însuşifaptul că au fost dispreţuite şi urâte, iar apărătorii lor trimişi în temniţă sau la

eşafod, .Un asemenea studiu va oferi perspective largi, cuprinzătoare, asupra vieţii.

Îi va ajuta pe tineri să înţeleagă câte ceva din relaţiile şi interconexiunile ei,să vadă cât de minunat suntem legaţi unii de alţii în marea frăţietate asocietăţii şi a naţiunilor şi să-şi dea seama că oprimarea sau degradarea unuisingur membru reprezintă o pierdere pentru toţi.

În ce priveşte studiul matematicii, acesta ar trebui să se facă practic.Fiecare tânăr şi fiecare copil să înveţe nu numai să rezolve problemeinventate, ci să-şi ţină cu acurateţe contabilitatea propriilor venituri şicheltuieli. Să înveţe să folosească banii corect, având oportunitatea de a-ifolosi. Fie că îi primesc de la părinţi, fie că i-au câştigat prin propriile puteri,băieţii şi fetele ar trebui să înveţe să-şi aleagă şi să-şi cumpere singuri haine,cărţi şi alte lucruri necesare; păstrând o contabilitatea a cheltuielilor, vorînvăţa, aşa cum n-ar putea-o face altfel, valoarea şi folosirea corectă abanilor. Această pregătire îi va ajuta să distingă adevărata economie dezgârcenie, pe de-o parte, şi de risipă, pe de altă parte. Dacă este bineplanificată, o astfel de educaţie va încuraja generozitatea. Îi va ajuta pe tinerisă înveţe să dăruiască nu doar dintr-un impuls de moment, când le suntstârnite emoţiile, ci în mod regulat şi sistematic.

În acest fel, fiecare materie poate deveni un ajutor în soluţionarea celeimai mari probleme existente – pregătirea oamenilor pentru îndeplinirea în celmai bun mod posibil a responsabilităţilor vieţii.

Capitolul 27

COMPORTAMENTULDragostea nu se poartă necuviincios.

Valoarea politeţii este prea puţin apreciată. Multor persoane cu inimă bună lelipseşte delicateţea manierelor. Multor persoane care insuflă respect prinsinceritatea şi cinstea lor le lipseşte din păcate amabilitatea. Aceastădeficienţă le umbreşte fericirea şi scade din calitatea slujirii lor. Adesea,multe experienţe care ar putea fi foarte plăcute şi folositoare sunt ratate de ceinepoliticoşi doar pentru că acţionează fără să gândească.

Voioşia şi amabilitatea ar trebui să fie cultivate în special de părinţi şieducatori. Ei trebuie să aibă o faţă voioasă, o voce blândă şi un comportamentamabil, deoarece acestea sunt elemente care conferă putere. Copiii sunt atraşide o înfăţişare veselă, senină. Fiţi buni şi amabili cu ei, şi veţi vedea că vormanifesta acelaşi spirit faţă de voi şi unul faţă de celălalt!

Adevărata amabilitate nu se învaţă prin simpla exersare a regulilor deetichetă. Comportamentul trebuie întotdeauna să fie cuviincios. Dacă nu ni secere să facem compromisuri în ce priveşte principiile, din respect pentruceilalţi ne vom conforma normelor de etichetă acceptate, însă adevărataamabilitate nu cere să ne sacrificăm principiile de dragul convenţiilor sociale.Nu ţine cont de statutul social. Ea promovează respectul de sine, respectulpentru demnitatea omului ca om şi pentru fiecare membru al marii familiiomeneşti.

Există pericolul de a pune un accent prea mare pe maniere şi formă şi de aconsacra prea mult timp educaţiei în această direcţie. Viaţa înseamnă eforturiintense, muncă grea, adesea neplăcută, de care este nevoie pentru îndeplinireachiar şi a îndatoririlor obişnuite ale vieţii, şi încă şi mai mult se cere pentru aalunga norii grei de ignoranţă şi nenorocire care apasă lumea. Or, acestea nulasă loc pentru convenienţe sociale.

Multe persoane pun mare preţ pe etichetă, însă nu manifestă câtuşi depuţin respect pentru lucrurile care nu se conformează standardelor lorartificiale, oricât de bune ar fi ele. O astfel de educaţie este una falsă. Ea

cultivă mândria critică şi exclusivismul îngust.Esenţa adevăratei politeţi este respectul pentru ceilalţi. O educaţie solidă,

esenţială, va dezvolta compasiunea şi va încuraja bunătatea faţă de oricine.Aşa-numita cultură care nu-l face pe tânăr respectuos cu părinţii, capabil să leaprecieze virtuţile, răbdător cu defectele lor şi gata să le împlinească nevoile,care nu-l face atent, delicat, generos, serviabil şi politicos cu toţi, fie ei tineri,bătrâni sau oameni nenorociţi, este un eşec.

Adevăratul rafinament al gândirii şi al comportamentului se deprinde maibine în şcoala Învăţătorului divin decât în urma respectării unor reguliprestabilite. Iubirea Sa, inundând inima, modelează caracterul omului dupăcaracterul Său. O astfel de educaţie conferă bun-simţ şi o demnitate cerească.Un om astfel educat va avea o stare de spirit plăcută şi un comportamentamabil care nu vor putea fi niciodată egalate de politeţea superficialăcaracteristică înaltei societăţi.

Biblia ne porunceşte să fim amabili şi ne prezintă multe ilustrări alealtruismului, comportamentului elegant şi temperamentului fermecător carecaracterizează adevărata politeţe. Acestea nu sunt altceva decât oglindiri alecaracterului lui Hristos. Toată blândeţea şi amabilitatea adevărată din lume,chiar şi printre cei care nu-I recunosc numele, vin de la El. Iar El doreşte caaceste trăsături de caracter să fie reflectate perfect în copiii Săi. Scopul Luieste ca oamenii să vadă în noi frumuseţea Sa.

Cel mai valoros tratat despre etichetă care a fost scris vreodată îlconstituie învăţăturile preţioase date de Mântuitorul, completate de cuvinteleapostolului Pavel, cuvinte inspirate de Duhul Sfânt, care ar trebui să fieîntipărite permanent în memoria fiecărei fiinţe umane, tânăr sau vârstnic:

„Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii” (Ioan 13:34).„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu

pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartănecuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu sebucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul,nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată” (1 Corinteni13:4-8).

O altă calitate preţioasă care ar trebui cultivată cu grijă este reverenţa.Adevărata reverenţă faţă de Dumnezeu vine din simţământul infinitei Salemăreţii şi din conştientizarea prezenţei Sale. În inima fiecărui copil ar trebuisă fie imprimat profund acest sentiment al prezenţei Celui Nevăzut. Copilul

ar trebui să fie învăţat să considere ora şi locul rugăciunii, precum şi serviciuldivin ca fiind sacre, pentru că Dumnezeu este acolo. Iar când, în atitudine şicomportament, se manifestă reverenţă, sentimentul care a inspirat-o se vaadânci.

Bine ar fi, atât pentru tineri, cât şi pentru bătrâni, dacă ar studia, ar meditaşi ar repeta des cuvintele Sfintelor Scripturi care arată cum trebuie privit loculmarcat de prezenţa specială a lui Dumnezeu.

„Scoate-ţi încălţămintea din picioare”, i-a poruncit El lui Moise la rugulcare ardea, „căci locul pe care calci este un pământ sfânt!” (Exodul 3:5).

Iacov, după ce a avut viziunea cu îngerii, a exclamat: „Cu adevărat,Domnul este în locul acesta şi eu n-am ştiut! (…) Aici este casa luiDumnezeu, aici este poarta cerurilor!” (Geneza 28:16,17).

„Domnul însă este în templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înainteaLui!” (Habacuc 2:20).

„Domnul este un Dumnezeu mare, este un Împărat mare, mai presus detoţi dumnezeii. (…) Veniţi să ne închinăm şi să ne smerim, să ne plecămgenunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!” (Psalmii 95:3,6). „Să ştiţică Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem; noi suntem poporulLui şi turma păşunii Lui. Intraţi cu laude pe porţile Lui, intraţi cu cântări încurţile Lui! Lăudaţi-L şi binecuvântaţi-I numele” (Psalmii 100:3,4).

Şi faţă de numele lui Dumnezeu trebuie să arătăm reverenţă. Nu ar trebuiniciodată să-l rostim în mod necugetat sau uşuratic. Chiar şi în rugăciune artrebui să evităm repetarea lui frecventă şi inutilă. „Numele Lui este sfânt şiînfricoşat” (Psalmii 111:9). Când Îl rostesc, îngerii îşi acoperă feţele. Atunci,cu câtă reverenţă ar trebui să-L rostim noi, care suntem căzuţi şi păcătoşi!

Ar trebui să tratăm cu reverenţă şi cuvintele lui Dumnezeu. Trebuie sămanifestăm respect faţă de Scriptură, neîntrebuinţând-o niciodată ca pe ocarte de rând sau în mod neglijent. Niciodată nu ar trebui să cităm pasajebiblice în glumă sau să le parafrazăm pentru a scoate o vorbă de duh.„Cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, un argint lămurit în cuptor depământ şi curăţit de şapte ori” (Psalmii 12:6).

Mai presus de toate, copiii trebuie să fie învăţaţi că adevărata reverenţăînseamnă ascultare. Dumnezeu nu a poruncit nimic care să nu fie esenţial şi,pentru El, nu există niciun alt mod mai plăcut de a ne manifesta respectul faţăde El decât ascultând de poruncile Sale.

Ar trebui să arătăm reverenţă şi faţă de reprezentanţii lui Dumnezeu –

pastorii, educatorii şi părinţii, care sunt chemaţi să vorbească şi să acţionezeîn locul Său. Prin respectul arătat lor, Îl onorăm pe Dumnezeu.

De asemenea, Dumnezeu a poruncit să-i tratăm cu respect şi delicateţe şipe cei vârstnici. El spune: „Perii albi sunt o cunună de cinste, ea se găseşte pecalea neprihănirii” (Proverbele 16:31). Această cunună este martora bătăliilordate şi a victoriilor repurtate, a poverilor duse şi a ispitelor cărora bătrânii le-au ţinut piept. Ea vorbeşte de picioare obosite, care se apropie de odihna lor,de locuri care vor rămâne curând pustii. Dacă-i veţi ajuta pe copii să segândească la acest lucru, ei vor netezi cărarea celor vârstnici prin politeţea şirespectul lor; vieţile lor vor căpăta farmec şi frumuseţe când vor da atenţieporuncii: „Să te scoli înaintea perilor albi şi să cinsteşti pe bătrân” (Leviticul19:32).

Taţii, mamele şi educatorii trebuie să aprecieze mai mult responsabilitateaşi cinstea cu care i-a binecuvântat Dumnezeu, făcându-i, în raport cu copilul,reprezentanţi ai Săi. Caracterul manifestat în interacţiunile zilnice dintre ei şicopii vor imprima în mintea acestora fie un sens pozitiv, fie unul negativurmătoarelor cuvinte ale lui Dumnezeu: „Cum se îndură un tată de copiii lui,aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El” (Psalmii 103:13). „Cummângâie pe cineva mamă-sa, aşa vă voi mângâia Eu” (Isaia 66:13).

Ferice de copilul în care asemenea cuvinte trezesc iubire, recunoştinţă şiîncredere! Ferice de copilul pentru care blândeţea, dreptatea şi îndelungarăbdare a tatălui, a mamei şi a educatorului au fost o ilustrare a iubirii, adreptăţii şi a îndelungii răbdări a lui Dumnezeu! Ferice de copilul care, prinîncredere, supunere şi respect faţă de protectorii săi pământeşti, învaţă să aibăîncredere, să se supună şi să-L respecte pe Dumnezeu! Cel care îi transmiteun asemenea dar copilului sau elevului său îl înzestrează cu o comoară maipreţioasă decât bogăţia tuturor veacurilor, o comoară la fel de durabilă caveşnicia.

Capitolul 28

LEGĂTURA DINTREÎMBRĂCĂMINTE ȘI EDUCAŢIEFata împăratului este plină de strălucire înăuntrul caseiîmpărăteşti.

Nicio educaţie nu poate fi completă dacă nu promovează principiile corecte înprivinţa îmbrăcămintei. Fără învăţături în acest domeniu, educaţia este demulte ori întârziată şi denaturată. Pasiunea pentru haine şi modă se numărăprintre cei mai teribili rivali ai educatorului şi printre cele mai eficientepiedici în calea misiunii sale.

Moda este o stăpână care conduce cu mână de fier. În foarte multe familii,energia, timpul şi atenţia părinţilor şi ale copiilor sunt absorbite desatisfacerea pretenţiilor ei. Bogaţii se ambiţionează să se întreacă unul pealtul în ce priveşte conformarea la stilurile ei mereu schimbătoare, iar săraciişi cei din clasele de mijloc se străduiesc să se apropie de standardul stabilit decei care se presupune că le sunt superiori. Atunci când mijloacele materialesau energia sunt limitate, dar ambiţia de a fi la modă este mare, povara devineaproape insuportabilă.

În cazul multora, nu contează cât de frumos ar fi un articol deîmbrăcăminte sau cât de bine le stă cu el, dacă moda s-a schimbat, totultrebuie refăcut sau aruncat. Membrii familiei sunt condamnaţi la o trudăneîncetată. Părinţii nu mai au timp să-şi educe copiii, să se roage sau săstudieze din Biblie, nu mai au timp să-i ajute pe cei mici să înveţe despreDumnezeu din natură.

Nu mai sunt bani sau timp de investit în acte de binefacere. Şi, adesea,masa familiei este sărăcăcioasă. Hrana este aleasă prost şi pregătită în grabă,iar nevoile organismului sunt satisfăcute doar parţial. Consecinţele suntobiceiuri alimentare greşite, care provoacă boala sau duc la intemperanţă.

Gustul pentru paradă duce la extravaganţă şi distruge în mulţi tineriaspiraţia către o viaţă mai nobilă. În loc să caute să-şi asigure o educaţie, ei

îşi găsesc de timpuriu o ocupaţie prin care să câştige banii care să le permităsă-şi satisfacă pasiunea pentru îmbrăcăminte. Tot această pasiune duce laruină multe tinere.

În multe cămine, resursele familiei sunt suprasolicitate. Tatăl, incapabil săface faţă cerinţelor mamei şi ale copiilor, este adesea ispitit să comită faptenecinstite, iar rezultatul e dezonoare şi ruină.

Nici măcar ziua de odihnă şi serviciile de închinare nu sunt scutite detirania modei, ci, mai degrabă, îi dovedesc şi mai mult puterea. Biserica estetransformată într-un loc de paradă, iar îmbrăcămintea este studiată mai multdecât predica. Săracii, incapabili să se ridice la nivelul cerinţelor în acestdomeniu, se feresc să mai calce pe la biserică. Credincioşii îşi petrec ziua deodihnă lenevind, iar tinerii, de multe ori, în anturaje a căror influenţă nu estedecât spre depravare.

Pentru că se îmbracă inadecvat şi incomod la şcoală, fetele nu pot nici săînveţe, nici să se recreeze. Mintea le este preocupată, iar educatorul aresarcina dificilă de a le trezi interesul.

Adesea, pentru a rupe vraja modei, educatorul nu poate găsi un mijloc maieficient decât contactul cu natura. Elevii trebuie lăsaţi să guste din plăcereade a sta pe malul râului, pe marginea lacului sau pe ţărmul mării, de a urca pedealuri, de a privi splendoarea unui apus de soare, de a explora bogăţiilepădurii sau ale câmpiei şi de a cultiva plante şi flori. Când vor prinde gustulacestor lucruri, panglicile sau volănaşele vor deveni nesemnificative.

Ajutaţi-i pe tineri să înţeleagă că, în îmbrăcăminte, ca şi în alimentaţie,simplitatea este indispensabilă pentru o gândire înaltă! Ajutaţi-i să înţeleagăcât de multe sunt de învăţat şi de făcut, cât de valoroasă este perioada tinereţiiîn pregătirea pentru viaţă! Ajutaţi-i să vadă comorile din Cuvântul luiDumnezeu, din natură şi din biografiile unor oameni nobili!

Să-şi îndrepte gândurile spre suferinţa pe care ar putea-o alina. Ajutaţi-i săînţeleagă că orice sumă de bani risipită pentru paradă vestimentară reduce dinmijloacele pe care le-ar putea folosi pentru a-i hrăni pe cei înfometaţi, a-iîmbrăca pe cei goi şi a-i mângâia pe cei întristaţi!

Ca tineri, nu-şi pot permite să rateze ocaziile glorioase ale vieţii, să-şipipernicească mintea, să-şi ruineze sănătatea şi să-şi distrugă fericirea dedragul de a se conforma unor standarde la baza cărora nu se află nici raţiunea,nici confortul, nici graţia.

În acelaşi timp, tinerii ar trebui să fie învăţaţi să recunoască lecţia naturii:

„Orice lucru El îl face frumos la vremea lui” (Eclesiastul 3:11). E privilegiulnostru să-L onorăm pe Creator şi prin îmbrăcăminte, precum şi prin oricealtceva. El doreşte ca hainele noastre să fie nu numai curate şi sănătoase, ci şipotrivite.

Caracterul unei persoane se judecă după stilul vestimentar. Un gustrafinat, o minte cultivată se vor vedea în alegerea unei vestimentaţii simple şiadecvate. Când este dublată de modestie în comportament, simplitatea şidecenţa în îmbrăcăminte vor avea un mare efect, învăluindu-le pe tinere înacea atmosferă de reţinere sfântă care va constitui un scut ce le va feri denenumărate primejdii.

Fetele să fie învăţate că arta de a se îmbrăca bine include şi abilitatea de a-şi face propriile haine. Fiecare fată ar trebui să aibă această ambiţie, deoarececunoştinţele în materie de confecţionat haine o vor ajuta să fie de folos şi săaibă independenţă, de aceea nu-şi poate permite să nu dobândească acestecunoştinţe.

E bine să iubeşti frumuseţea şi să o doreşti, însă Dumnezeu vrea ca noi săiubim şi să căutăm mai întâi frumuseţea mai înaltă, aceea care estenepieritoare. Frumuseţea celor mai alese creaţii omeneşti nu suportăcomparaţia cu acea frumuseţe a caracterului care este „de mare preţ” înainteaSa.

Tinerii şi copiii să fie învăţaţi să aleagă în dreptul lor haina regală făurităîn războiul de ţesut al cerului – inul „subţire, strălucitor şi curat” (Apocalipsa19:8) – pe care o vor purta toţi sfinţii de pe pământ. Această haină, caracterulnepătat al lui Hristos, este oferită fără plată oricărui om. Însă toţi cei care ovor primi o vor primi şi o vor purta aici.

Copiii să fie învăţaţi că, atunci când îşi deschid mintea spre gânduri curateşi pline de dragoste şi când fac fapte iubitoare prin care le vin în ajutor celordin jur, îmbracă haina frumoasă a caracterului Său. Această haină îi va facefrumoşi şi iubiţi aici şi va constitui dovada pe baza căreia vor fi primiţi, înviitor, în palatul Împăratului. Făgăduinţa Sa este:

„Ei vor umbla împreună cu Mine îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici”(Apocalipsa 3:4).

Capitolul 29

ZIUA DE ODIHNĂEle sunt un semn între Mine şi voi, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!

Valoarea zilei de odihnă ca mijloc educativ este inimaginabilă. Orice ar cere dela noi, Dumnezeu ne dă înapoi îmbogăţit şi transformat de slava Sa. Zecimeape care a cerut-o de la israeliţi a fost folosită pentru a menţine în frumuseţeasa glorioasă modelul templului Său din ceruri, semnul prezenţei Sale pepământ. Tot aşa, bucata de timp pe care o pretinde de la noi ne-o dă înapoi,purtând de data aceasta numele şi sigiliul Său. „Acesta va fi între Mine şivoi”, spune El, „un semn după care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul”, „căciîn şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iarîn ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnăşi a sfinţit-o” (Exodul 31:13; 20:11). Ziua de odihnă este un semn al puteriiSale de Creator şi Răscumpărător. Ea arată către Dumnezeu ca sursă a vieţiişi a cunoaşterii, ne aduce aminte de slava iniţială a omului şi dă astfelmărturie despre scopul lui Dumnezeu de a re-crea în noi chipul Său.

Şi ziua de odihnă, şi familia au fost instituite în Eden, iar, în planul luiDumnezeu, ele sunt în mod indisolubil legate. În această zi, mai mult ca înoricare alta, avem posibilitatea să trăim viaţa din Eden. Planul lui Dumnezeuera ca membrii familiei să participe împreună la muncă şi studiu, la închinareşi recreere – tatăl, ca preot al casei, şi ambii părinţi, ca educatori şi prieteni aicopiilor lor. Însă consecinţele păcatului, care a schimbat condiţiile de trai,împiedică în mare măsură acest deziderat. Adesea, tatăl abia dacă îi vede pecopii la faţă în cursul săptămânii. Este lipsit aproape complet de ocazia de a-ieduca sau de a petrece timp împreună cu ei. Dar dragostea lui Dumnezeu apus o limită trudei. Asupra zilei de odihnă, El Şi-a pus mâna milostivă. Înziua Sa, a păstrat pentru familie ocazia comuniunii cu El, cu natura, cuceilalţi.

Ca memorial al puterii creatoare, ziua de odihnă este, mai presus deoricare alta, ziua în care ar trebui să-L cunoaştem mai bine pe Dumnezeu

studiind natura. În mintea copiilor, chiar noţiunea de zi de închinare ar trebuisă fie strâns legată de frumuseţea lucrurilor naturale. Fericită este familiacare, în ziua de odihnă, poate merge la locul de închinare aşa cum mergeauIisus şi ucenicii Săi la sinagogă – peste câmpuri, pe marginea lacului sau prindumbrăvi! Fericiţi sunt părinţii care îşi pot învăţa copiii din Cuvântul scris allui Dumnezeu, folosind ilustraţii din paginile deschise ale cărţii naturii, carese pot aduna sub copaci verzi, în aerul proaspăt şi curat, pentru a studiaScriptura şi a înălţa cântări de laudă la adresa Tatălui de sus.

În astfel de ocazii, părinţii pot crea între ei şi copii şi între copii şiDumnezeu o legătură care nu va fi ruptă niciodată.

Când ascultă predica, părinţii şi copiii trebuie să-şi noteze textul şiversetele citate şi, pe cât posibil, raţionamentul, pentru a şi le repeta unulaltuia acasă. Acest lucru va rezolva problema plictiselii cu care copiii deseoriascultă predica şi le va dezvolta tuturor obiceiul de a fi atenţi şi de a gândicoerent.

Dacă vor medita asupra temelor sugerate de predică, elevilor li se vordeschide comori la care nici nu au visat. În viaţa lor, experienţa descrisă înversetele următoare va deveni extrem de reală:

„Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit; cuvintele Tale au fostbucuria şi veselia inimii mele” (Ieremia 15:16).

„Vreau să mă gândesc adânc la orânduirile Tale” (Psalmii 119:48). „Elesunt mai de preţ decât aurul, decât mult aur curat. (…) Robul Tău primeşte şiel învăţătură de la ele; pentru cine le păzeşte, răsplata este mare” (Psalmii19:10,11).

Capitolul 30

CREDINŢA ȘI RUGĂCIUNEACredinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite.

Credinţa înseamnă să nu te îndoieşti de Dumnezeu: să crezi că ne iubeşte şi căştie cel mai bine ce este spre binele nostru. Astfel, ea ne determină să alegemcalea Sa, în loc s-o alegem pe a noastră. În locul ignoranţei noastre, eaacceptă înţelepciunea Sa; în locul slăbiciunii noastre, tăria Sa; în loculpăcătoşeniei noastre, neprihănirea Sa. Viaţa noastră, chiar fiinţa noastră, estedeja a Lui. Credinţa recunoaşte că-I aparţinem şi acceptă binecuvântarea Sa.Despre adevăr, puritate, integritate s-a constatat că sunt secretele succesuluiîn viaţă. Ei bine, credinţa este cea care ne pune în posesia lor.

Fiecare îndemn sau aspiraţie bună reprezintă un dar de la Dumnezeu.Credinţa primeşte de la Dumnezeu singurul fel de viaţă care are ca rezultat oadevărată creştere şi eficienţă.

Ar trebui să fie clarificat modul în care trebuie să ne exercităm credinţa.Fiecare făgăduinţă a lui Dumnezeu are condiţii. Dacă suntem dispuşi să-Iîmplinim voia, beneficiem de toată puterea Lui. Orice dar ne promite El,acesta se află chiar în promisiunea respectivă. „Sămânţa este Cuvântul luiDumnezeu” (Luca 8:11). După cum stejarul se află în ghindă, la fel de sigurdarul lui Dumnezeu se află în făgăduinţa Sa. Dacă acceptăm făgăduinţa,avem deja darul.

Credinţa care ne face în stare să primim darurile lui Dumnezeu este eaînsăşi un dar oferit fiecărui om, într-o măsură mai mică sau mai mare. Sedezvoltă pe măsură ce o folosim pentru a ne însuşi Cuvântul lui Dumnezeu.Ca să ne întărim credinţa, trebuie să o punem adesea în legătură cu Scriptura.

Când studiază Biblia, elevul ar trebui să fie ajutat să vadă putereacuvântului lui Dumnezeu. Când a creat lumea, El a zis şi s-a făcut, a poruncitşi ce a poruncit a luat fiinţă (Psalmii 33:9). Dumnezeu „cheamă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi” (Romani4:17), căci, atunci când El porunceşte, ele încep să existe.

Cât de des cei care s-au încrezut în cuvântul lui Dumnezeu au făcut faţă

puterii lumii întregi, cu toate că erau complet neajutoraţi! Enoh, cu o inimăcurată şi o viaţă sfântă, şi-a menţinut credinţa, iar neprihănirea lui a triumfatîmpotriva unei generaţii de oameni stricaţi şi batjocoritori. Noe şi familia saau ţinut piept oamenilor din vremea lui, oameni de o mare putere fizică şiintelectuală, dar complet imorali. La Marea Roşie, israeliţii, nişte robineajutoraţi şi îngroziţi, au făcut faţă celei mai puternice armate a celei maiputernice naţiuni de pe glob. David, un păstoraş care avea făgăduinţa luiDumnezeu că va urca pe tron, a rezistat împotriva lui Saul, monarhul ales,care era hotărât să nu renunţe la putere. Aceeaşi experienţă au avut-o Şadracşi prietenii lui în foc, Nebucadneţar – pe tron, Daniel – printre lei, undefusese aruncat de duşmanii lui aflaţi în poziţii împărăteşti suspuse, Iisus – pecruce, cu toate că preoţii şi conducătorii iudei l-au forţat chiar şi peguvernatorul roman să le facă pe plac, Pavel – în lanţuri, condamnat la omoarte de criminal de Nero, conducătorul unui imperiu mondial.

Astfel de exemple nu se găsesc numai în Biblie. Le întâlnim dinabundenţă în orice raport al progresului omenirii. Valdenzii şi hughenoţii,Wycliffe şi Hus, Ieronim şi Luther, Tyndale şi Knox, Zinzendorf şi Wesley şimulţi, mulţi alţii au fost dovezi vii că, într-adevăr, Cuvântul lui Dumnezeueste mai puternic decât forţele şi guvernele omeneşti care sprijină răul. Eisunt adevărata nobilime a lumii, linia ei regală, şi lor trebuie să li se alăturetinerii de astăzi.

În problemele mărunte ale vieţii, este nevoie de credinţă la fel de mult caşi în cele mari. În interesele şi activităţile noastre de fiecare zi, puterea luiDumnezeu care ne susţine devine reală pentru noi dacă manifestăm oîncredere constantă în El.

Din punct de vedere uman, viaţa este pentru fiecare o cărare necunoscută,pe care, în ce priveşte experienţa noastră profundă, mergem singuri. Nicioaltă fiinţă omenească nu poate pătrunde pe deplin în viaţa noastră interioară.Când copilaşul porneşte în acea călătorie în care, mai devreme sau mai târziu,va trebui să-şi aleagă propriul drum, hotărând singur care va fi destinul vieţiisale pentru veşnicie, ar trebui să depunem eforturi serioase pentru a-l îndrumasă-şi pună încrederea în Ajutorul şi Călăuza cea sigură!

Ca scut împotriva ispitei şi ca inspiraţie către puritate şi adevăr, nicio altăinfluenţă nu poate egala sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. „Totul este golşi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem de-a face” (Evrei 4:13).„Ochii Tăi sunt aşa de curaţi, că nu pot să vadă răul, şi nu poţi să priveşti

nelegiuirea!” (Habacuc 1:13). Acest gând a fost scutul lui Iosif în mijloculstricăciunii din Egipt. În faţa ispitelor, răspunsul său a fost ferm: „Cum aşputea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”(Geneza 39:9). Cultivată în suflet, credinţa va fi un astfel de scut pentrufiecare.

Numai simţământul prezenţei lui Dumnezeu poate alunga teama care i-arface viaţa o povară copilului timorat. El trebuie să-şi întipărească în mintefăgăduinţa că „Îngerul Domnului tabără în jurul celor ce se tem de El şi-iscapă din primejdie” (Psalmii 34:7). Să citească despre Elisei, care a fostprotejat de un brâu puternic de îngeri cereşti atunci când armata inamică aînconjurat cetatea în care se afla. Să citească despre Petru, care, pe când seafla în temniţă, condamnat la moarte, a fost vizitat de un înger şi condus însiguranţă afară, pe lângă soldaţi înarmaţi, prin uşi masive şi printr-o poartămare de fier, cu toţi drugii şi toate zăvoarele lor. Să citească despreexperienţa de pe mare a lui Pavel, care, prizonier fiind, în drum spre proces şicondamnare la moarte, a rostit aceste măreţe cuvinte de încurajare şi nădejdepentru soldaţii şi marinarii aruncaţi încoace şi încolo de furtună, epuizaţi demuncă, veghere şi post îndelungat: „Acum, vă sfătuiesc să fiţi cu voie bună,pentru că niciunul din voi nu va pieri. (…) Un înger al Dumnezeului al căruiasunt eu şi căruia Îi slujesc mi s-a arătat azi-noapte şi mi-a zis: «Nu te teme,Pavele! Tu trebuie să stai înaintea cezarului şi iată că Dumnezeu ţi-a dăruit petoţi cei ce merg cu corabia împreună cu tine.»” Având încredere în aceastăpromisiune, Pavel şi-a asigurat tovarăşii de drum: „Nu vi se va pierde niciunpăr din cap.” Aşa s-a şi întâmplat. Întrucât în corabia aceea exista un om princare Dumnezeu putea lucra, toţi cei de la bord – soldaţi păgâni şi marinari –au fost cruţaţi. „Au ajuns toţi teferi la uscat” (Faptele apostolilor 27:22-24,34,44).

Aceste lucruri nu au fost scrise doar ca să le citim şi să ne minunăm, cipentru ca aceeaşi credinţă care i-a insuflat pe slujitorii din vechime ai luiDumnezeu să ne insufle şi pe noi. Şi astăzi, ca şi atunci, El va lucra într-unmod special oriunde vor fi inimi pline de credinţă, care să fie canale aleputerii Sale.

Cei care nu au încredere în ei înşişi, în forţele proprii, şi care, din aceastăcauză, evită grijile şi responsabilităţile să fie învăţaţi să se încreadă înDumnezeu. În felul acesta, multe persoane care, altminteri, nu ar fi decât niştenulităţi în lume, poate doar o povară pe capul altora, vor putea spune alături

de apostolul Pavel: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:13).Credinţa are lecţii preţioase şi pentru copilul care nu poate suferi jignirile.

Înclinaţia de a se împotrivi răului sau de a răzbuna nedreptăţile este adeseamotivată de un simţământ acut al dreptăţii şi de un spirit activ şi energic. Unasemenea copil trebuie să fie învăţat că Dumnezeu este garantul etern aldreptăţii. El poartă de grijă cu gingăşie fiinţelor pe care le-a iubit atât de mult,încât L-a dat pe preaiubitul Său Fiu pentru a le mântui, şi tot El Se va ocupade oricine comite o nedreptate.

„Cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui” (Zaharia 2:8).„Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El şi El va lucra!

El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina şi dreptul tău ca soarele laamiază” (Psalmii 37:5,6).

„Domnul este scăparea celui asuprit, scăpare la vreme de necaz. Cei cecunosc numele Tău se încred în Tine, căci Tu nu părăseşti pe cei ce Te caută,Doamne!” (Psalmii 9:9,10).

Dumnezeu ne îndeamnă să manifestăm faţă de alţii aceeaşi compasiune pecare o manifestă El faţă de noi. Persoanele impulsive, mândre saurăzbunătoare să privească la Hristos cel blând şi umil, dus ca un miel latăiere, lipsit de gândul răzbunării ca o oaie mută înaintea celor ce o tund. Săprivească la Acela care a fost străpuns pentru păcatele noastre şi împovărat deîntristările noastre şi vor învăţa să fie răbdători, să suporte totul şi să ierte.

Prin credinţa în Hristos, orice deficienţă de caracter poate fi reparată, oriceîntinare – curăţată, orice greşeală – corectată, orice virtute – dezvoltată.

„Voi aveţi totul deplin în El” (Coloseni 2:10).Rugăciunea şi credinţa sunt strâns legate şi trebuie să fie studiate

împreună. În rugăciunea făcută cu credinţă există o ştiinţă divină, o ştiinţă pecare trebuie s-o înţeleagă orice om care vrea să aibă o carieră de succes.Hristos spune: „De aceea vă spun că, orice lucru veţi cere când vă rugaţi, săcredeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea” (Marcu 11:24). El afirmă clar că tot cecerem trebuie să fie în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu. Trebuie săcerem lucrurile pe care ni le-a promis şi să folosim orice primim pentru aîmplini voia Sa. Atunci când condiţiile sunt îndeplinite, făgăduinţa Sa estelipsită de orice echivoc.

Putem cere iertarea de păcate, Duhul Sfânt, un temperament ca al luiHristos, înţelepciune şi putere pentru a face lucrarea Sa – orice dar pe care l-apromis El. Trebuie apoi să credem că vom primi ce am cerut şi să-I

mulţumim lui Dumnezeu pentru că am primit.Nu trebuie să căutăm vreo dovadă exterioară a binecuvântării. Darul se

află chiar în promisiune şi ne putem face lucrarea convinşi că Dumnezeupoate împlini ce a promis şi că darul, care se află deja în posesia noastră, seva manifesta când vom avea cea mai mare nevoie de el.

Astfel, a trăi după Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă a-I preda Luiîntreaga viaţa. Vom simţi un continuu sentiment de nevoie şi dependenţă, otânjire a inimii după Dumnezeu. Rugăciunea este o necesitate, căci ea esteviaţa sufletului. Şi rugăciunea în familie, şi cea în public îşi au locul lor, însăcomuniunea în taină cu Dumnezeu este cea care susţine viaţa sufletului.

Când a văzut modelul construcţiei minunate în care avea să se manifesteslava divină, Moise era pe munte cu Dumnezeu. Tot pe munte cu Dumnezeu,adică într-un loc secret de comuniune, vom contempla şi noi idealul Săuglorios pentru omenire. Vom primi astfel putere să ne modelăm caracterul înaşa fel, încât în dreptul nostru să se împlinească făgăduinţa: „Eu voi locui şivoi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu”(2 Corinteni 6:16).

În timpul vieţii Sale pământeşti, Iisus primea înţelepciune şi putere înorele pe care le petrecea rugându-Se singur. Tinerii să-I urmeze exemplul şi,fie dimineaţa, fie la apus, să găsească un timp liniştit pentru comuniune cuTatăl lor din ceruri. Iar pe parcursul zilei, să-şi înalţe inimile către Dumnezeu.La fiecare pas pe care-l facem, El spune: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău,care te iau de mâna dreaptă şi-ţi zic: «Nu te teme de nimic, Eu îţi vin înajutor!»” (Isaia 41:13). Dacă ar învăţa aceste lecţii în zorii vieţii, cu câtăprospeţime şi putere, cu câtă bucurie şi gingăşie ar fi umplută viaţa copiilornoştri!

Acestea sunt lecţii pe care nu le poate preda decât cel care le-a învăţatpentru sine. Învăţăturile Scripturii nu au un efect mai mare asupra tinerilortocmai pentru că atât de mulţi părinţi şi educatori îşi mărturisesc credinţa înCuvântul lui Dumnezeu, dar vieţile lor îi neagă puterea. Din când în când,tinerii simt puterea Cuvântului şi înţeleg cât de preţioasă este dragostea luiHristos, cât de frumos este caracterul Său şi câte posibilităţi le oferă o viaţătrăită în slujba Sa. Însă, în contrast, văd viaţa celor care mărturisesc cărespectă principiile lui Dumnezeu. Foarte mulţi sunt descrişi cu acurateţe încuvintele rostite către profetul Ezechiel:

„Fiul omului, copiii poporului tău vorbesc de tine pe lângă ziduri şi pe la

uşile caselor şi zic unul altuia, fiecare fratelui său: «Veniţi dar şi ascultaţi careeste cuvântul ieşit de la Domnul!» Şi vin cu grămada la tine, stau înaintea taca popor al Meu, ascultă cuvintele tale, dar nu le împlinesc, căci cu guravorbesc dulce de tot, dar cu inima umblă tot după poftele lor. Iată că tu eştipentru ei ca un cântăreţ plăcut, cu un glas frumos şi iscusit la cântare pecoarde. Ei îţi ascultă cuvintele, dar nu le împlinesc deloc” (Ezechiel 33:30-32).

Una este să tratăm Biblia ca pe o carte de învăţături morale, pe care să leascultăm câtă vreme se potrivesc cu spiritul timpurilor în care trăim şi custatutul nostru social, şi cu totul altceva este să o vedem aşa cum este înrealitate – Cuvântul Dumnezeului celui viu, Cuvântul care este viaţa noastră,Cuvântul care trebuie să ne modeleze acţiunile, vorbele şi gândurile. A avea opărere despre Cuvântul lui Dumnezeu care nu se ridică la nivelul descris maisus înseamnă a-l respinge. Iar cauza principală a scepticismului şi anecredinţei tinerilor este tocmai această respingere a Scripturii din parteacelor care îşi declară credinţa în ea.

O agitaţie cum nu s-a mai văzut vreodată până acum pune stăpânire pelume. Distracţiile, goana după bani, competiţia pentru putere şi chiar luptapentru existenţă au o forţă de atracţie teribilă, care absoarbe şi trupul, şimintea, şi sufletul. În mijlocul acestui zor nebun, Dumnezeu vorbeşte şi neinvită să venim deoparte şi să comunicăm cu El. „Opriţi-vă şi să ştiţi că Eusunt Dumnezeu!” (Psalmii 46:10).

Mulţi, chiar în clipele lor de închinare, nu reuşesc să primeascăbinecuvântarea adevăratei comuniuni cu Dumnezeu. Sunt prea zoriţi. Cu paşigrăbiţi, trec în viteză prin locul în care se manifestă prezenţa iubitoare a luiHristos, zăbovind poate o clipă în atmosfera sacră, dar neaşteptând săprimească sfat. Nu pot rămâne cu Învăţătorul divin din lipsă de timp.Încărcaţi de poveri, se întorc la muncă.

Aceşti oameni muncitori nu vor avea niciodată succes cu adevărat pânăcând nu vor învăţa care este secretul puterii. Trebuie să-şi facă timp pentru agândi, a se ruga, a aştepta ca Dumnezeu să le reînnoiască forţele fizice,mentale şi spirituale. Au nevoie de influenţa înălţătoare a Duhului Său. Cândo vor primi, vor fi învioraţi de o nouă viaţă. Organismul epuizat şi creierulobosit vor fi împrospătate, iar inima împovărată va fi uşurată.

Nevoia noastră nu este aceea de a petrece doar câteva clipe în prezenţa luiHristos, ci de avea o relaţie personală cu El, de a trăi în compania Sa. Fericiţi

vor fi copiii din familiile noastre şi elevii din şcolile noastre când părinţii şiprofesorii vor învăţa, în propriile vieţi, experienţa preţioasă zugrăvită înaceste cuvinte din Cântarea cântărilor:

„Ca un măr între copacii pădurii, aşa este preaiubitul meu între tineri. Cuaşa drag stau la umbra lui, şi rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele. Elm-a dus în casa de ospăţ şi dragostea era steagul fluturat peste mine”(Cântarea cântărilor 2:3,4).

Capitolul 31

LUCRAREA VIEŢIIFac un singur lucru.

În orice domeniu, succesul cere să ai un scop hotărât. Cel care vrea să aibă cuadevărat succes în viaţă trebuie să aibă constant în vedere scopul spre caresunt îndreptate eforturile sale. Un astfel de scop este pus înaintea tinerilor deastăzi. Obiectivul divin de a duce Evanghelia lumii în această generaţie estecel mai nobil obiectiv care poate impulsiona omul. El deschide un câmp delucru pentru orice persoană a cărei inimă a fost atinsă de Hristos.

Scopul pe care-l are în vedere Dumnezeu pentru copiii care cresc înfamiliile noastre este infinit mai grandios decât l-am fi putut concepe noi, cuviziunea noastră limitată. În trecut, cei pe care El i-a văzut credincioşi, chiarşi din păturile cele mai umile, au fost chemaţi să dea mărturie despre El înlocurile cele mai de vază ale lumii. Mulţi dintre tinerii de astăzi, crescândasemenea lui Daniel în căminul său din Iudeea, studiind Cuvântul luiDumnezeu şi lucrările Sale şi deprinzând lecţiile slujirii loiale, vor sta peviitor în adunări legislative, în săli de judecată sau în curţi regale ca martori aiÎmpăratului împăraţilor. Mulţimi de oameni vor fi chemate la o lucrare maiamplă. Întreaga lume se deschide pentru Evanghelie. Etiopia îşi întindemâinile către Dumnezeu. Din Japonia, China şi India, din teritoriile aflateîncă în întuneric de pe propriul nostru continent, din fiecare colţ al lumiinoastre, răzbate strigătul inimilor lovite de păcat care doresc să-L cunoascăpe Dumnezeul iubirii. Milioane şi milioane de oameni nici măcar nu au auzitde Dumnezeu sau de dragostea Sa descoperită în Hristos. Este dreptul lor săcunoască aceste lucruri. Sunt îndreptăţiţi să beneficieze de îndurareaMântuitorului în aceeaşi măsură ca şi noi. Datoria de a răspunde acelui strigătne revine nouă, care cunoaştem aceste lucruri, şi copiilor noştri, cărora li leputem împărtăşi. Fiecărei familii şi fiecărei şcoli, fiecărui părinte, educator şicopil asupra căruia a strălucit lumina Evangheliei i se pune, în această criză,întrebarea care i-a fost pusă şi reginei Estera atunci când poporul israelittrecea printr-o criză gravă: „Cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai

ajuns la împărăţie?” (Estera 4:14).Cei ce se gândesc la consecinţele grăbirii sau împiedicării răspândirii

Evangheliei o fac raportându-se la ei înşişi şi la lume. Puţini privesc lucrurileprin ochii lui Dumnezeu şi se gândesc la suferinţa pe care păcatul I-aprovocat-o Creatorului nostru. În agonia lui Hristos, tot cerul a suferit; însăacea suferinţă nu a început şi nici nu s-a sfârşit odată cu manifestarea Lui întrup de om. Crucea descoperă simţurilor noastre tocite suferinţa pe carepăcatul, chiar de la apariţia lui, a produs-o în inima lui Dumnezeu. Oriceîndepărtare de la ce este drept, orice faptă de cruzime, orice eşec al omeniriide a atinge idealul Său Îi provoacă durere. Când au venit asupra israeliţilorcalamităţile care erau rezultatul clar al despărţirii lor de Dumnezeu –subjugare de către duşmani, acte de cruzime şi moarte –, Scriptura spune că„sufletul Lui s-a întristat din cauza suferinţelor lui Israel” (Judecătorii 10:16 –KJV). „În tot ce au suferit, a suferit împreună cu ei, (…) i-a ridicat şi i-apurtat în toate zilele din vechime” (Isaia 63:9 – NTR).

Duhul Său „mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8:26).Pentru că „toată firea suspină şi suferă durerile naşterii” (Romani 8:22), inimainfinitului Tată este chinuită de milă. Lumea noastră este o imensă leprozerie,o scenă a suferinţei, asupra căreia nu îndrăznim nici măcar să zăbovim cugândul. Dacă am vedea-o aşa cum este în realitate, povara ar fi îngrozitoare.Şi totuşi Dumnezeu simte totul. Pentru a distruge păcatul şi consecinţele lui,El L-a dat pe Preaiubitul Său şi a făcut posibil ca noi, prin cooperare cu El, săputem pune capăt acestei scene a nenorocirii. „Evanghelia aceasta aÎmpărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturietuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” (Matei 24:14).

Porunca lui Hristos dată urmaşilor Săi este: „Duceţi-vă în toată lumea şipropovăduiţi Evanghelia la orice făptură!” (Marcu 16:15). Desigur că nu toţivor fi chemaţi să fie evanghelişti sau misionari, în sensul obişnuit altermenului, însă toţi pot fi colaboratori ai Lui, ducând „vestea bună”semenilor lor. Porunca le este dată tuturor, mici sau mari, persoane învăţatesau ignorante, tineri sau vârstnici.

Privind lucrurile din perspectiva acestei porunci, putem noi să ne educămfiii şi fiicele să ducă o viaţă de convenţionalism „respectabil”, o viaţă pretinscreştină, dar căreia îi lipseşte sacrificiul de sine, o viaţă pentru care verdictuldat de Cel Adevărat să fie: „Nu te cunosc”?

Mii de oameni fac acest lucru. Caută să le asigure copiilor lor avantajele

Evangheliei, tăgăduindu-i în acelaşi timp spiritul. Însă greşesc. Cei carerefuză privilegiul colaborării cu Hristos în lucrare resping singura pregătire care îi face vrednici să aibă partecu El în slavă şi care le oferă putere şi nobleţe de caracter în această viaţă.Mulţi părinţi, lipsindu-i pe copiii lor de crucea lui Hristos, au învăţat preatârziu că, în felul acesta, i-au dat în mâinile vrăjmaşului lui Dumnezeu şi alomului. Le-au pecetluit ruina nu numai pentru viaţa viitoare, ci şi pentru ceade acum. Ispitele i-au biruit. Au devenit un blestem pentru lume, o durere şi oruşine pentru cei ce le-au dat viaţă.

Chiar şi atunci când încearcă să se pregătească pentru lucrarea luiDumnezeu, mulţi sunt deturnaţi de la scopul lor iniţial prin metode greşite deeducaţie. Viaţa este privită în general ca fiind compusă din perioade distincte:perioada de învăţare şi perioada de aplicare a lucrurilor învăţate – perioada depregătire şi perioada de realizare. Când vor să se pregătească pentru o viaţăde slujire, tinerii sunt trimişi la şcoală pentru a dobândi cunoştinţe din cărţi.Scăpaţi de responsabilităţile vieţii de zi cu zi, se cufundă în studiu şi pierdadesea din vedere scopul acestuia. Zelul consacrării lor iniţiale se stinge şifoarte mulţi sunt cuprinşi de ambiţii egoiste. La absolvire, mii descoperă cănu au nicio legătură cu viaţa. S-au ocupat atât de mult timp de lucruriabstracte şi teoretice, încât, atunci când trebuie să se mobilizeze cu întreagafiinţă pentru a face faţă examenelor dure ale vieţii reale, se trezescnepregătiţi. În loc să-şi investească energia în acea nobilă lucrare pe care şi-opropuseseră, şi-o irosesc într-o simplă luptă pentru supravieţuire. Dupădezamăgiri repetate, pierzând chiar speranţa unei modalităţi cinstite prin caresă-şi câştige traiul, mulţi alunecă pe panta unor practici dubioase sau ilegale.Lumea este jefuită de slujirea de care ar fi putut să aibă parte, iar Dumnezeueste jefuit de sufletele pe care Îşi dorea cu ardoare să le înnobileze şi să leonoreze ca reprezentanţi ai Săi.

Mulţi părinţi greşesc făcând discriminare între copiii lor în ce priveşteeducaţia. Fac aproape orice sacrificiu pentru a-i asigura cele mai mariavantaje aceluia care este strălucit şi capabil. Dar nu consideră că aceleaşiavantaje sunt necesare şi pentru cei mai puţin promiţători. În opinia lor,aceştia nu au nevoie decât de o minimă educaţie pentru a-şi îndepliniîndatoririle obişnuite ale vieţii.

Însă cine este în stare să aleagă dintr-o familie pe acei copii cărora le vorreveni cele mai importante responsabilităţi? De câte ori judecata omenească

s-a dovedit greşită în această privinţă! Amintiţi-vă de experienţa lui Samuel,când a fost trimis să ungă ca împărat peste Israel pe unul din fiii lui Isai! Prinfaţa lui au trecut şapte tineri cu o înfăţişare nobilă. Privindu-l pe primul, cutrăsături atrăgătoare, bine dezvoltat la trup şi cu o ţinută princiară, profetul aexclamat: „Negreşit, unsul Domnului este aici, înaintea Lui.” Dar Dumnezeua spus: „Nu te uita la înfăţişarea şi înălţimea staturii lui, căci l-am lepădat.Domnul nu Se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii,dar Domnul Se uită la inimă.” Astfel, pentru toţi cei şapte, mărturia a fost:„Domnul n-a ales pe niciunul din ei” (1 Samuel 16:6,7,10). Iar profetului nu is-a permis să-şi ducă la bun sfârşit misiunea până când nu a fost chemat de laturmă David.

Fraţii mai mari, dintre care Samuel ar fi ales unul, nu aveau calităţile pecare Dumnezeu le considera esenţiale la un conducător al poporului Său.Deoarece erau mândri şi independenţi, încrezându-se doar în ei înşişi, au fostrespinşi în favoarea celui pe care-l priveau de sus. David îşi păstrasesimplitatea şi sinceritatea tinereţii şi, deşi se considera neimportant, putea fipregătit de Dumnezeu pentru responsabilităţile împărăţiei. Şi astăzi seîntâmplă la fel. În mulţi copii pe care părinţii i-ar trece cu vederea, Dumnezeuvede capacităţi cu mult superioare celor pe care le posedă alţii despre care secrede că sunt promiţători.

Iar în ce priveşte posibilităţile oferite de viaţă, cine poate decide care estemai mare decât alta? Câţi dintre cei ce trudesc în locuri umile nu au pus pepicioare instrumente pentru binecuvântarea lumii, atingând astfel rezultate pecare le-ar invidia şi regii?

Prin urmare, fiecare copil trebuie să primească o educaţie care să aibă cascop cea mai înaltă slujire. „Dimineaţa seamănă-ţi sămânţa şi până seara nulăsa mâna să ţi se odihnească, fiindcă nu ştii ce va izbuti, aceasta sau aceea,sau dacă amândouă sunt deopotrivă de bune” (Eclesiastul 11:6).

Locul specific care ne-a fost hotărât în viaţă este determinat de calităţilenoastre. Nu toţi ajung la acelaşi nivel de dezvoltare, nu toţi fac aceeaşi lucrarecu tot atâta eficienţă. Dumnezeu nu Se aşteaptă ca isopul să atingădimensiunile cedrului sau ca măslinul să se înalţe la fel de sus ca palmierulcel impunător. Însă fiecare ar trebui să-şi fixeze cele mai înalte ţinte pe carele poate atinge atunci când îşi uneşte puterea umană cu cea divină.

Mulţi nu devin ceea ce ar putea deveni pentru că nu descătuşează putereacare este în ei. Nu se prind de tăria divină aşa cum ar putea s-o facă.

Adeseori, se îndepărtează de domeniul în care ar putea avea cu adevăratsucces şi, căutând onoruri mai mari sau sarcini mai plăcute, încearcă cevapentru care nu sunt pregătiţi. Deşi sunt înzestraţi pentru o anumită vocaţie, seambiţionează să îmbrăţişeze altă carieră. Aşa se face că persoane care ar fiavut succes ca fermieri, meşteşugari sau asistenţi medicali ocupă în modnepotrivit funcţia de pastor, avocat sau medic. Pe de altă parte, sunt alţii carear fi putut ocupa o poziţie de răspundere, dar care, din lipsă de energie,dăruire sau perseverenţă, se mulţumesc cu un loc mai uşor.

Trebuie să urmăm mai îndeaproape planul lui Dumnezeu pentru viaţanoastră. Să îndeplinim cât putem mai bine orice activitate care ne este laîndemână, să-I încredinţăm Lui căile noastre şi să fim atenţi la indicaţiileprovidenţei Sale – acestea sunt regulile după care ne putem ghida în siguranţăatunci când ne alegem o meserie.

Cel care a venit din ceruri pentru a fi exemplul nostru a petrecut aproape30 de ani muncind fizic. În acest timp însă, El studia Cuvântul şi creaţia luiDumnezeu şi îi ajuta şi învăţa pe toţi cei cu care intra în contact. Când Şi-aînceput lucrarea publică de slujire, umbla din loc în loc vindecându-i pe ceibolnavi, mângâindu-i pe cei întristaţi şi predicându-le celor săraciEvanghelia. Aceasta este lucrarea pe care o au de făcut toţi urmaşii Săi.

„Cel mai mare dintre voi”, a spus Domnul, „să fie ca cel mai mic, şi cel cecârmuieşte, ca cel ce slujeşte. [Eu] sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujeşte lamasă” (Luca 22:26,27).

Dragostea şi loialitatea faţă de Hristos sunt resortul adevăratei slujiri. Îninima atinsă de iubirea Sa se naşte dorinţa de a lucra pentru El. Aceastădorinţă trebuie să fie încurajată şi bine canalizată. Fie că suntem în familie,printre vecini sau la şcoală, prezenţa celor săraci, a celor bolnavi, ignoranţisau nenorociţi nu ar trebui privită ca un ghinion, ci ca o ocazie preţioasă deslujire.

În această lucrare, ca în oricare altă activitate, câştigi îndemânare doarlucrând. Eficienţa este asigurată doar atunci când ne îndeplinim îndatoririleobişnuite ale vieţii şi când îi slujim pe cei nevoiaşi şi suferinzi. Fără aceasta,toate eforturile şi intenţiile noastre bune sunt adesea inutile şi chiarpericuloase. În apă învaţă oamenii să înoate, nu pe uscat.

O altă obligaţie, prea adesea trecută uşor cu vederea, obligaţie ce ar trebuisă le fie prezentată în mod clar tinerilor care înţeleg cerinţele pe care le areHristos de la ei, este aceea a legăturii cu biserica.

Relaţia dintre Hristos şi biserica Sa este foarte strânsă şi sfântă, El fiindmirele, iar biserica, mireasa; El, capul, iar biserica, trupul. Legătura cuHristos, prin urmare, presupune legătură cu biserica Sa.

Biserica este organizată pentru slujire; iar pentru o viaţă de slujire luiHristos, legătura cu biserica este unul dintre primii paşi. Loialitatea faţă deHristos cere din partea noastră îndeplinirea cu credincioşie a îndatoririlor dinbiserică. Aceasta este o parte importantă din pregătirea unei persoane, iarîntr-o biserică impregnată cu viaţa Învăţătorului divin, ea se va concretiza îneforturi pentru lumea din afară.

Există multe ramuri în care tinerii pot găsi ocazii de a fi de folos. Dacă sevor organiza în grupuri de slujire creştină, cooperarea se va dovedi un ajutorşi o încurajare. Arătându-şi interesul faţă de lucrarea celor tineri, părinţii şieducatorii vor avea ocazia să le ofere experienţa lor mai mare şi să-i ajute să-şi canalizeze eforturile în aşa fel, încât să fie eficienţi.

Cunoaşterea oamenilor trezeşte compasiune, iar compasiunea este resortulslujirii eficiente. Dacă vrem să trezim în tineri şi copii compasiunea şi spiritulde sacrificiu pentru milioanele de oameni care suferă „în ţinuturile care suntdincolo” [2 Corinteni 10:16; n.r.], trebuie să-i ajutăm să se familiarizeze cuaceste ţări şi cu popoarele lor. În această direcţie, în şcolile noastre se pot facemulte. În loc să insiste asupra faptelor de vitejie ale alexandrilor şinapoleonilor din istorie, elevii ar trebui să studieze vieţile unor oameni caapostolul Pavel, Martin Luther, Moffat, Livingstone şi Carey, precum şiistoria în continuă desfăşurare a eforturilor misionare de astăzi. În loc să li seîmpovăreze memoria cu o groază de nume şi teorii care nu au niciun folospentru viaţa lor şi cu care, odată ieşiţi din sala de clasă, rareori îşi mai batcapul, ar trebui să studieze toate ţările din perspectiva efortului misionar şi săcunoască popoarele şi nevoile lor.

În lucrarea finală de răspândire a Evangheliei, trebuie acoperit un câmpenorm şi, mai mult ca oricând înainte, trebuie recrutate ajutoare din rânduloamenilor simpli. Atât tinerii, cât şi cei mai în vârstă vor fi chemaţi de lacâmp, din vie şi din atelier şi trimişi de Stăpân să ducă lumii mesajul Său.Mulţi nu prea au avut ocazia să-şi facă o educaţie, dar Hristos vede în eicalităţi care îi vor face capabili să-I împlinească scopul. Dacă intră în lucrarecu toată inima şi sunt dispuşi să înveţe în continuare, El îi va face capabili sălucreze pentru El.

Hristos, care cunoaşte în profunzime suferinţa şi disperarea lumii, ştie prin

ce mijloace poate aduce alinare. La orice pas, El vede suflete aflate înîntuneric, îngenuncheate de povara păcatului, a tristeţii şi a durerii, dar vedeşi posibilităţile pe care le au aceste suflete şi înălţimile pe care le pot atinge.Deşi oamenii şi-au bătut joc de binecuvântările primite, şi-au irosit talenteleşi şi-au pierdut demnitatea statutului lor de fiinţe create după chip divin,Creatorul urmează să fie slăvit prin răscumpărarea lor.

Hristos pune povara lucrării pentru aceşti nevoiaşi care trăiesc în ţinuturiaspre ale pământului asupra celor care simt compasiune faţă de cei neştiutorişi de cei rătăciţi. El va fi lângă cei care au inimi miloase, chiar dacă mâinile lesunt aspre şi neîndemânatice, şi îi va ajuta. Va lucra prin cei care pot vedeamilă în mijlocul nenorocirilor şi câştig în mijlocul pierderilor. Când Luminalumii trece pe lângă noi, vom vedea că greutăţile sunt, de fapt, un privilegiu,că există ordine în mijlocul confuziei şi succes într-un aparent eşec.Calamităţile vor fi văzute ca binecuvântări deghizate, nenorocirile – ca actede îndurare. Lucrători proveniţi din rândul oamenilor simpli, împărtăşinddurerile semenilor lor aşa cum Învăţătorul lor a împărtăşit durerile întregiiomeniri, Îl vor vedea prin credinţă lucrând alături de ei.

„Ziua cea mare a Domnului este aproape, este aproape şi vine în grabamare!” (Ţefania 1:14). Şi avem o lume întreagă de avertizat!

Având în vedere că pot beneficia de o asemenea pregătire, mii şi mii detineri şi vârstnici ar trebui să se dedice acestei lucrări. Deja multe inimirăspund chemării Marelui Lucrător, iar numărul lor va creşte. Fiecareeducator creştin să manifeste simpatie faţă de astfel de lucrători şi săcoopereze cu ei. Să-i încurajeze şi să-i sprijine pe tinerii aflaţi în grija lui săobţină pregătirea necesară pentru a intra în rândurile lucrătorilor.

Nu există nicio ramură a lucrării în care tinerii pot primi binecuvântărimai mari. Toţi cei care se angajează în slujire sunt ajutoarele lui Dumnezeu.Sunt colaboratori ai îngerilor; sau, mai degrabă, instrumentele umane prin care îngerii îşi îndeplinescmisiunea. Îngerii vorbesc prin glasurile lor şi lucrează prin mâinile lor, iarlucrătorii umani, cooperând cu fiinţele cereşti, se bucură de avantajuleducaţiei şi experienţei acestora. Ca mijloc educativ, ce „curs universitar”poate egala această pregătire?

Cu o asemenea armată de lucrători pe care tinerii noştri, pregătiţi cum secuvine, ar putea-o forma, cât de curând ar putea fi dus întregii lumi mesajuldespre un Mântuitor răstignit, înviat şi care revine în curând! Cât de repede ar

veni sfârşitul – sfârşitul suferinţei, al tristeţii şi al păcatului! Cât de repede arputea primi copiii noştri, în locul unei proprietăţi pământeşti stricate de păcatşi durere, moştenirea lor, unde „cei neprihăniţi vor stăpâni ţara şi vor locui înea pe vecie” (Psalmii 37:29), unde „niciun locuitor nu zice: «Sunt bolnav!»”(Isaia 33:24) şi unde nu se va mai auzi „nici glasul plânsetelor, nici glasulţipetelor” (Isaia 65:19).

ASISTENŢII MARELUIÎNVĂŢĂTORCum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.

Capitolul 32

PREGĂTIREACaută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat!

Primul educator al copilului este mama. În perioada în care este cel maireceptiv şi în care se dezvoltă în cel mai rapid ritm, educaţia lui se află înmare măsură în mâinile ei. Ea este prima persoană care are ocazia să-imodeleze caracterul spre bine sau spre rău. De aceea, ar trebui să înţeleagăvaloarea şansei pe care o are şi, mai mult decât orice alt educator, ar trebui săfie calificată să o fructifice cât mai bine. Cu toate acestea, pregătirii ei i seacordă cea mai puţină atenţie. Deşi influenţa ei educaţională este cea maiputernică şi mai amplă, nu i se acordă aproape deloc asistenţă în modsistematic în această sarcină pe care o are.

Cele în grija cărora este încredinţat copilaşul de multe ori nu ştiu care îisunt nevoile fizice şi cunosc prea puţin legile sănătăţii sau principiiledezvoltării. Şi nici în privinţa dezvoltării mentale şi spirituale nu sunt maibine pregătite să-l ajute. E posibil să aibă calităţile necesare conducerii unorafaceri, e posibil să strălucească în societate şi să aibă realizări demne delaudă pe tărâm literar sau ştiinţific, dar despre educaţia copilului nu ştiu mainimic. Faptul că există o rată atât de mare a mortalităţii infantile şi că, dintrecei care ajung la maturitate, pentru foarte mulţi viaţa este o povară sedatorează, în principal, acestei lipse de cunoştinţe şi mai ales neglijăriidezvoltării fizice în primii ani de viaţă.

Şi taţilor, şi mamelor le revine responsabilitatea pentru educaţia copilului,atât în primii ani de viaţă, cât şi mai târziu, iar cerinţa unei pregătiriaprofundate este de maximă urgenţă pentru ambii părinţi. Înainte să-şi asumerolul de tată şi mamă, bărbaţii şi femeile ar trebui să se informeze desprelegile dezvoltării fizice – despre fiziologie şi igienă, despre consecinţeleinfluenţelor prenatale, despre legile eredităţii, îmbrăcăminte, exerciţiu fizic şitratarea bolilor; ar trebui, de asemenea, să înţeleagă legile dezvoltăriiintelectuale şi ale educaţiei morale.

Cel Infinit a considerat că educaţia este atât de importantă, încât a trimis

mesageri de la tronul Său la o femeie care avea să devină mamă pentru a-irăspunde la întrebarea: „Ce va trebui să păzim cu privire la copil şi ce va fi defăcut?” (Judecătorii 13:12) şi pentru a instrui un tată în legătură cu educaţiaunui fiu promis.

Educaţia nu va niciodată efectele pe care ar putea şi ar trebui să le aibăpână când nu va fi recunoscută pe deplin importanţa lucrării părinţilor şi pânăcând aceştia nu vor fi pregătiţi pentru responsabilităţile ei sacre.

Necesitatea unor cursuri pregătitoare pentru educatori este universalrecunoscută, însă puţini recunosc care este pregătirea cea mai importantă. Celcare înţelege cât de mare este responsabilitatea pe care o presupune educareatineretului îşi va da seama că simpla instruire în sfera ştiinţifică şi literară nupoate fi de ajuns. Educatorul ar trebui să aibă o educaţie mai vastă decât ceacare poate fi obţinută în urma studierii cărţilor. Ar trebui să aibă nu doar ominte puternică, ci şi un orizont larg; ar trebui să fie nu doar sincer, deschis,ci să aibă şi un suflet mare.

Numai Acela care a creat mintea şi i-a stabilit legile poate înţelege perfectnevoile ei şi îi poate dirija dezvoltarea. Principiile de educaţie pe care le-a datEl sunt singurul ghid sigur. O însuşire esenţială pentru fiecare educator estecunoaşterea acestor principii şi acceptarea lor până acolo încât acestea să-icontroleze viaţa.

Experienţa practică este indispensabilă. Ordinea, meticulozitatea,punctualitatea, stăpânirea de sine, voioşia, o stare de spirit echilibrată,sacrificiul de sine, integritatea şi politeţea sunt calităţi esenţiale.

Pentru că tinerii sunt înconjuraţi de caractere de joasă speţă şi valori false,e şi mai mare nevoie ca vorbele, atitudinea şi comportamentul educatorului săprezinte valorile adevărate şi nobile. Copiii detectează cu rapiditateartificialitatea sau orice altă slăbiciune ori defect. Educatorul nu poate câştigaaltfel respectul elevilor săi decât demonstrând în propriul caracter principiilepe care încearcă să li le prezinte. Numai făcând acest lucru în cadrulinteracţiunilor zilnice pe care le are cu ei poate avea asupra lor o influenţăpermanentă spre bine.

Pentru aproape orice calitate care contribuie la succesul său, educatoruleste în mare măsură dependent de vigoarea fizică. Cu cât are o sănătate maibună, cu atât va lucra mai eficient.

Responsabilităţile sale sunt atât de epuizante, încât trebuie să depunăeforturi deosebite să-şi păstreze vigoarea şi prospeţimea. Adesea, şi inima, şi

mintea îi obosesc, efectul fiind o tendinţă spre depresie, indiferenţă sauiritabilitate. Datoria sa nu este doar să facă faţă acestor stări, ci să şi eviteapariţia lor. Trebuie să-şi păstreze inima curată, plină de gingăşie, încredere şicompasiune. Pentru a fi mereu ferm, calm şi voios, trebuie să-şi păstreze tăriacreierului şi a nervilor.

Dat fiind că, în activitatea sa, calitatea este mult mai importantă decâtcantitatea, educatorul ar trebui să se ferească de munca în exces – de tentaţiade a face prea multe lucruri ce ţin de domeniul său, de acceptarea altorresponsabilităţi care l-ar împiedica să-şi îndeplinească activitatea şi deangajarea în distracţii şi plăceri sociale, care sunt mai degrabă epuizante decâtregeneratoare.

Exerciţiul fizic în aer liber, mai ales dacă implică muncă folositoare, esteprintre cele mai bune mijloace de recreere atât pentru corp, cât şi pentruminte, iar exemplul educatorului va trezi în elevii săi interes şi respect pentrumunca fizică.

Educatorul ar trebui să respecte cu scrupulozitate, în orice compartimental vieţii, principiile sănătăţii. Şi asta având în vedere nu doar influenţaacestora asupra eficienţei sale, ci şi asupra elevilor. Ar trebui să fie cumpătatîn toate lucrurile şi un exemplu în alimentaţie, îmbrăcăminte, muncă şirecreere.

Sănătatea fizică şi integritatea caracterului ar trebui să fie dublate de obună pregătire academică. Cu cât educatorul are mai multe cunoştinţe, cu atâtmai bună va fi lucrarea sa. Sala de clasă nu este locul pentru o muncăsuperficială. Niciun educator care se mulţumeşte să aibă cunoştinţe sumare îndomeniu nu va atinge un grad înalt de eficienţă.

Însă utilitatea educatorului nu depinde atât de mult de cantitatea deinformaţii pe care le deţine, cât de standardul la care aspiră. Adevăratuldascăl nu se mulţumeşte cu o gândire ştearsă, o minte leneşă sau o memorieslabă. El caută neîncetat realizări mai înalte şi metode mai bune. Viaţa îi estemarcată de o creştere continuă. În lucrarea unui astfel de educator există oprospeţime şi o putere înviorătoare care îi trezesc şi îi inspiră pe elevi.

Educatorul trebuie să fie apt pentru munca sa. Trebuie să aibăînţelepciunea şi tactul pe care le pretinde lucrul cu mintea oamenilor. Oricâtde mari ar fi cunoştinţele sale ştiinţifice, oricât de excelente ar fi calificărilesale în alte domenii, dacă nu câştigă respectul şi încrederea elevilor, eforturilesale se vor dovedi inutile.

Este nevoie de educatori care să sesizeze cu rapiditate şi să foloseascăorice oportunitate de a înfăptui binele, care să îmbine entuziasmul cuadevărata demnitate, care să fie stăpâni pe situaţie şi „în stare să înveţe pealţii” [1 Timotei 3:2, n.r.], care să inspire idei, să descătuşeze energii şi săinsufle curaj şi viaţă.

Se poate ca avantajele de care a dispus un învăţător să fi fost limitate,astfel încât să nu aibă calificările academice de dorit; totuşi, dacă are o bunăcunoaştere a naturii umane, dacă îşi iubeşte cu adevărat munca, dacă îiapreciază la justa valoare importanţa, dacă este dispus să progreseze şi sămuncească cu seriozitate şi perseverenţă, va vedea care sunt nevoile elevilorsăi şi, dând dovadă de compasiune şi de un spirit de autoperfecţionare, îi vainspira să-l urmeze pe această cărare care duce tot mai sus.

Copiii şi tinerii aflaţi în grija educatorului se deosebesc foarte mult dinpunctul de vedere al dispoziţiei, obiceiurilor şi educaţiei. Unii nu şi-au fixatîncă nişte principii şi ţeluri clare. Trebuie să fie ajutaţi să înţeleagă care lesunt responsabilităţile şi posibilităţile. Puţini copii au fost educaţi corect încămin. Unii au fost răsfăţaţii familiei. Pregătirea lor a fost superficială.Întrucât li s-a permis să-şi urmeze înclinaţiile fireşti şi să eviteresponsabilităţile şi poverile, le lipsesc stabilitatea, perseverenţa şi spiritul deabnegaţie. Astfel de elevi consideră adesea orice act de disciplină ca oconstrângere inutilă. Alţii au fost criticaţi şi descurajaţi. Restricţiile arbitrareşi asprimea au dezvoltat în ei o atitudine încăpăţânată şi sfidătoare. Toateaceste caractere deformate trebuie să fie remodelate, în cele mai multe cazuri,de educator. Pentru a duce la bun sfârşit o astfel de sarcină, el trebuie să aibăcompasiune şi perspicacitate, astfel încât să descopere cauza defectelor şigreşelilor care se manifestă la elevii săi. Trebuie să aibă, de asemenea, tact,îndemânare, răbdare şi fermitate pentru a fi în stare să acorde fiecăruiaajutorul de care are nevoie – celui şovăielnic şi mai leneş din fire, încurajareaşi sprijinul necesare să-i stimuleze dorinţa de a încerca mai mult; celuidescurajat, compasiunea şi aprecierea necesare să-i creeze încredere în sine şisă-l inspire să muncească.

Adesea, educatorii nu petrec foarte mult timp interacţionând cu elevii lor.Manifestă prea puţină compasiune şi blândeţe şi prea mult din demnitateaunui judecător neînduplecat. Deşi e nevoie de fermitate, educatorul nu trebuiesă fie sever sau dictatorial. A fi aspru şi critic, a sta izolat de elevi sau a-i tratacu indiferenţă înseamnă a-ţi închide canalele prin care îi poţi influenţa în

bine.Educatorul să nu fie în nicio împrejurare părtinitor. A favoriza elevii

străluciţi şi cuceritori şi a fi critic şi lipsit de răbdare cu cei care au cea maimare nevoie de încurajare şi ajutor înseamnă a dovedi o concepţie totalgreşită despre misiunea educatorului. Prin modul în care îi tratează pe ceicare greşesc şi pe cei care au un temperament dificil se testează caracterul şise dovedeşte dacă educatorul este cu adevărat apt pentru poziţia pe care oocupă.

Mare este responsabilitatea celor care îşi asumă îndrumarea unui sufletomenesc. Adevăraţii părinţi vor considera că răspunderea care li s-aîncredinţat este una de care nu vor fi niciodată cu totul eliberaţi. Viaţacopilului, din prima până în ultima zi, simte puterea acelei legături care îlleagă de inima părintelui; faptele, cuvintele şi chiar privirea acestuia continuăsă modeleze copilul spre bine sau spre rău. Educatorul împarte şi el aceastăresponsabilitate cu părinţii şi trebuie să-şi dea seama de sacralitatea ei şi să nupiardă din vedere scopul activităţii sale. El nu are doar datoria de a se achitade sarcinile zilnice, de a-şi mulţumi angajatorul sau de a menţine bunul numeal şcolii, ci trebuie să aibă în vedere binele suprem al fiecăruia dintre eleviisăi, răspunderile pe care viaţa le va pune pe umerii lui, slujirea care se va ceredin partea sa şi pregătirea de care va avea nevoie. Tot ce face zi de zi se varăsfrânge asupra elevilor săi şi, prin ei, asupra altora, o influenţă care nu vaînceta să se extindă şi să se consolideze până la sfârşitul timpului. În acea zimăreaţă în care fiecare cuvânt şi faptă vor fi trecute în revistă înaintea luiDumnezeu, educatorul va fi pus faţă în faţă cu roadele lucrării sale.

De aceea, educatorul care îşi dă seama de acest lucru nu va considera cămunca lui se termină atunci când încheie rutina zilnică a examinărilor şielevii nu mai sunt, pentru un timp, sub grija lui directă, ci îi va purta în inimăpe aceşti copii şi tineri. Se va preocupa continuu şi va depune eforturiconstante pentru a descoperi modalitatea cea mai bună prin care le poateasigura cele mai nobile cunoştinţe.

Cel care îşi dă seama de ocaziile şi privilegiile activităţii sale nu vapermite ca vreun lucru să stea în calea eforturilor sale serioase deautoperfecţionare. Nu va precupeţi niciun efort pentru a atinge standardul celmai înalt de profesionalism. Se va strădui să fie exact ceea ce doreşte caelevii săi să devină.

Cu cât simţământul responsabilităţii este mai profund şi cu cât efortul de

autoperfecţionare este mai serios, cu atât educatorul va percepe mai clar şi varegreta mai profund defectele care îl împiedică să fie eficient. Gândindu-semereu la importanţa lucrării sale, la dificultăţile şi la posibilităţile ei, inimalui va striga adesea: „Cine este de ajuns pentru aceste lucruri?” [2 Corinteni2:16, n.r.].

Dragă educatorule, în timp ce meditezi la nevoia ta de tărie şi călăuzire,nevoie pe care nu o poate împlini nicio sursă omenească, te rog să te gândeştila făgăduinţele Aceluia care este Sfetnicul minunat.

„Iată”, spune El, „ţi-am pus înainte o uşă deschisă pe care nimeni n-opoate închide” (Apocalipsa 3:8). „Cheamă-Mă, şi-ţi voi răspunde!” (Ieremia33:3). „Te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voisfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta” (Psalmii 32:8). „Eu sunt cuvoi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).

Dacă vrei să beneficiezi de cea mai înaltă pregătire pentru activitatea ta, teîndemn să cercetezi cuvintele, viaţa şi metodele Prinţului educatorilor. Teinvit să nu-L pierzi din vedere. În El se află adevăratul tău ideal. Contemplă-lşi zăboveşte asupra lui până când Duhul Învăţătorului divin va pune stăpânirepe inima şi viaţa ta!

Privind „cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului”, eştischimbat „în acelaşi chip al Lui” (2 Corinteni 3:18).

Acesta e secretul puterii asupra elevilor. Reflectă-L pe El!

Capitolul 33

COOPERAREASuntem mădulare unii altora.

În formarea caracterului, nicio altă influenţă nu contează atât de mult ca aceeadin cămin. Educatorul ar trebui să-i completeze pe părinţi, dar nu trebuie să leia locul. Părinţii şi educatorii trebuie să coopereze în toate aspectele ce ţin debinele copilului.

Cooperarea ar trebui să se manifeste chiar în viaţa de familie, între tată şimamă. În educarea copiilor lor, ei au o responsabilitate comună, iar efortullor neîncetat ar trebui să fie acela de a acţiona împreună. Să se consacre luiDumnezeu, căutând ajutor de la El pentru a se putea sprijini reciproc. Să-şiînveţe copiii să-I fie credincioşi lui Dumnezeu, credincioşi principiilor şicredincioşi, astfel, lor înşişi şi tuturor celor cu care intră în contact. Cu oasemenea pregătire, nu vor fi un motiv de tulburare sau de nelinişte atuncicând vor fi trimişi la şcoală. Vor fi un sprijin pentru educatorii lor şi unexemplu şi o încurajare pentru colegi.

Este puţin probabil ca părinţii care le dau copiilor lor o asemenea educaţiesă se numere printre cei care îi critică pe educatori. Ei simt că atât interesulcopiilor lor, cât şi dreptatea datorată şcolii cer ca, pe cât posibil, să-i sprijineşi să-i cinstească pe cei cu care îşi împart responsabilitatea.

Mulţi părinţi dau greş în acest punct. Prin criticile lor pripite şi nefondate,influenţa educatorilor care se dedică şi se sacrifică pentru elevii lor esteadesea aproape distrusă. Mulţi părinţi care şi-au răsfăţat copiii împlinindu-letoate poftele lasă în seama educatorilor sarcina neplăcută de a le reparaneglijenţa, iar apoi, prin comportamentul lor, le fac misiunea aproape lipsităde speranţă. Criticile părinţilor şi atacurile la adresa conducerii şcoliiîncurajează în copii un spirit de nesupunere şi îi încurajează în obiceiurile lorgreşite.

În cazul în care criticile sau sugestiile privind activitatea educatoruluidevin necesare, acestea trebuie să-i fie transmise în particular. Dacă acestlucru se dovedeşte ineficient, problema trebuie să fie prezentată conducerii

şcolii. Nu trebuie spus sau făcut nimic care să scadă din respectul copiilorfaţă de cel de care depinde, într-o măsură atât de mare, binele lor.

Părinţii îşi cunosc foarte bine copiii, le ştiu caracterul şi particularităţilefizice sau anumite deficienţe, de aceea, educatorului i-ar fi de mare ajutordacă i-ar împărtăşi aceste informaţii. Este regretabil că mulţi nu reuşesc să-şidea seama de acest lucru. Cei mai mulţi părinţi nu sunt foarte interesaţi să seinformeze de calificările educatorului sau să coopereze cu el în activitatea sa.

Din moment ce părinţii, din proprie iniţiativă, foarte rar se informeazădespre educator, este cu atât mai important ca acesta să caute să se informezedespre ei. El ar trebui să viziteze familiile elevilor săi ca să-şi dea seama demediul în care trăiesc şi de influenţele care-i înconjoară. Venind personal încontact cu familiile şi vieţile lor, el poate întări legăturile cu elevii săi şi poateînvăţa cum să se raporteze mai eficient la diferitele lor temperamente şidispoziţii.

Interesându-se de educaţia din cămin, educatorul aduce cu sine obinecuvântare dublă. Mulţi părinţi, absorbiţi de muncă şi griji, pierd dinvedere ocaziile de a influenţa în bine vieţile copiilor lor. Educatorul poateface mult pentru a-i conştientiza pe astfel de părinţi de posibilităţile şiprivilegiile pe care le au. La alţi părinţi, va descoperi că simţământulresponsabilităţii este o povară grea, deoarece îşi doresc atât de mult să-şi vadăcopiii devenind bărbaţi şi femei buni şi folositori. Adesea, educatorul îi poateajuta să-şi poarte povara şi, sfătuindu-se împreună, şi educatorul, şi părinţiivor fi încurajaţi şi întăriţi.

În cadrul educaţiei pe care copiii o primesc în cămin, principiul cooperăriieste nepreţuit. Din primii lor ani de viaţă, copiii ar trebui să fie ajutaţi săsimtă că fac parte din echipa familiei. Chiar şi copilaşii ar trebui să fieangrenaţi în munca de zi cu zi şi ar trebui să li se creeze sentimentul căajutorul lor este necesar şi apreciat. Copiii mai mari ar trebui să fie asistenţiipărinţilor, participând la elaborarea planurilor şi împărţind cu eiresponsabilităţile şi poverile. Părinţii trebuie să-şi facă timp să-i înveţe pecopii, să le arate că le apreciază ajutorul, că le doresc prietenia şi că se bucurăde prezenţa lor, iar reacţia acestora nu se va lăsa aşteptată. Nu numai căpovara părinţilor va fi uşurată şi copiii vor primi o instruire practicăinestimabilă, dar relaţiile din familie se vor consolida, iar caracterele vorcâştiga în profunzime.

Cooperarea ar trebui să fie atmosfera care domină sala de clasă, legea

existenţei ei. Educatorul care câştigă cooperarea elevilor îşi asigură un ajutornepreţuit în menţinerea ordinii. Mulţi băieţi al căror neastâmpăr duce ladezordine şi nesupunere vor găsi, îndeplinind diverse sarcini în clasă, o calede a-şi consuma energia care le prisoseşte. Cei mari să-i ajute pe cei mici, ceiputernici, pe cei slabi şi, pe cât posibil, fiecăruia să i se dea de făcut ceva lacare este foarte priceput. Aceasta va încuraja respectul de sine şi dorinţa de afi de folos.

Ar fi util pentru tineri, dar şi pentru părinţi şi educatori, să studieze lecţiacooperării aşa cum este ea prezentată în Scriptură. Dintre numeroasele eiilustraţii, observaţi cum s-a construit tabernaculul – o parabolă a dezvoltăriicaracterului –, proiect în care s-a implicat tot poporul, „toţi cei cu tragere deinimă şi bunăvoinţă” (Exodul 35:21). Citiţi cum a fost reconstruit zidulIerusalimului de cei întorşi din robie: înconjuraţi de sărăcie, dificultăţi şiprimejdii, au dus la bun sfârşit această mare sarcină pentru că „poporul lucracu inimă” (Neemia 4:6). Gândiţi-vă la rolul pe care l-au jucat ucenicii înmiracolul hrănirii mulţimii! Mâncarea s-a înmulţit în mâinile lui Hristos, însăucenicii au luat pâinea şi peştii şi le-au dat mulţimii care aştepta.

„Suntem mădulare unii altora” (Efeseni 4:25). Prin urmare, „ca nişte buniispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujeascăaltora după darul pe care l-a primit” (1 Petru 4:10)

Cuvintele scrise despre cei ce înălţau idoli în vechime ar putea fi foartebine adoptate ca moto – pentru un scop mai nobil – de cei ce zidesc astăzicaracterul: „Se ajută unul pe altul şi fiecare zice fratelui său: «Fii cu inimă!»”(Isaia 41:6).

Capitolul 34

DISCIPLINAÎnvăţaţi, mustraţi, încurajaţi, fiţi îndelung răbdători!

Una din primele lecţii pe care trebuie să le înveţe un copil este aceea asupunerii. El poate fi învăţat să fie ascultător înainte de a fi suficient de marepentru a gândi abstract. Obiceiul acesta ar trebui întipărit prin eforturiperseverente, pline de blândeţe. În felul acesta se pot preveni în mare măsurăconflictele de mai târziu dintre voinţa proprie şi autoritate, conflicte carecontribuie mult la crearea unei înstrăinări şi a unei înverşunări faţă de părinţişi educatori şi, adesea, la apariţia unei ostilităţi faţă de orice autoritate, fie eaomenească sau divină.

Obiectivul disciplinei este de a-l învăţa pe copil să fie independent. Eltrebuie să deprindă autocontrolul şi încrederea în sine. De aceea, de îndată ceeste capabil să înţeleagă, raţiunea sa ar trebui să fie orientată către supunere.Ori de câte ori trebuie să îl disciplinăm, să o facem în aşa fel, încât să-iarătăm că supunerea este un lucru corect şi înţelept. Ajutaţi-l să înţeleagă cătoate lucrurile sunt guvernate de legi şi că nesupunerea duce în cele din urmăla dezastru şi suferinţă! Când spune: „Să nu …”, Dumnezeu ne avertizează,din iubire, cu privire la consecinţele nesupunerii, pentru a ne scuti de răni şipierderi.

Ajutaţi-l pe copil să înţeleagă că părinţii şi educatorii sunt reprezentanţiilui Dumnezeu şi că, dacă acţionează în armonie cu El, legile pe care ei leimpun în familie şi în şcoală sunt şi legile Sale! După cum copilul trebuie săle dea ascultare părinţilor şi educatorilor, şi ei au datoria să asculte deDumnezeu.

Atât părintele, cât şi educatorul ar trebui să studieze cum să canalizezedezvoltarea copilului fără a o împiedica printr-un control excesiv. Excesul decontrol este la fel de dăunător ca lipsa lui. Efortul de a „frânge voinţa”copilului este o greşeală îngrozitoare. Fiecare minte are o structură diferită;deşi folosirea forţei poate asigura o supunere exterioară, rezultatul obţinut încazul multor copii va fi o inimă şi mai răzvrătită. Chiar dacă părintele sau

educatorul ar reuşi să obţină controlul dorit, efectul nu va fi mai puţin nocivpentru copil. Disciplinarea unei fiinţe omeneşti care a ajuns la vârsta la carepoate gândi raţional nu ar trebui să se asemene cu cea folosită în cazul unuianimal necuvântător. Animalul nu învaţă decât să se supună stăpânului său.Pentru el, stăpânul reprezintă mintea, judecata şi voinţa. Această metodă,folosită uneori în educarea copiilor, face din ei aproape nişte roboţi. Mintea,voinţa şi conştiinţa se află sub controlul altuia. Scopul lui Dumnezeu nu esteca vreo minte să fie dominată în felul acesta. Cei care slăbesc sau distrugindividualitatea îşi asumă o responsabilitate care nu poate avea decât efectenegative. Câtă vreme se află sub autoritate, copiii pot da impresia unor soldaţibine instruiţi, însă, când controlul încetează, se va vedea că nu au un caracterputernic şi ferm. Pentru că nu au fost învăţaţi niciodată să se controlezesinguri, tinerii nu recunosc nicio limită în afara cerinţelor impuse de părinţisau de educatori. Când autoritatea acestora este îndepărtată, ei nu ştiu cum să-şi folosească libertatea şi se dedau adesea la plăceri care îi duc la ruină.

Din moment ce unor elevi le e mult mai greu decât altora să se supună,educatorul ar trebui să facă în aşa fel, încât cerinţele sale să fie cât mai uşorde ascultat. Voinţa ar trebui să fie călăuzită şi modelată, nu ignorată sauzdrobită. Păstraţi-le tăria voinţei, deoarece mai târziu, în bătălia vieţii, voravea nevoie de ea!

Fiecare copil ar trebui să-şi dea seama de adevărata forţă a voinţei. Artrebui să fie ajutat să înţeleagă cât de mare este responsabilitatea pe care oimplică acest dar. Voinţa este puterea dominatoare în natura omului, putereade decizie sau de alegere. Fiecare fiinţă umană înzestrată cu raţiune areputerea de a alege binele. În fiecare experienţă a vieţii, cuvântul luiDumnezeu pentru noi este: „Alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi!” (Iosua 24:15).Fiecare poate decide să urmeze voinţa lui Dumnezeu, poate alege să I sesupună Lui şi, unindu-se astfel cu puterea divină, poate rămâne pe un terenunde nimic nu-l poate forţa să facă ce este rău. Fiecare tânăr sau copil are,prin ajutorul lui Dumnezeu, puterea de a-şi forma un caracter integru şi de aduce o viaţă folositoare.

Părintele sau educatorul care, prin intermediul educaţiei, îl învaţă pe copilautocontrolul va fi de cel mai mare folos şi va avea mereu succes. E posibilca celor care privesc lucrurile cu superficialitate să nu li se pară că munca luiprezintă mari avantaje şi se poate ca aceştia să nu o preţuiască atât de mult cape aceea a educatorului sau a părintelui care ţine mintea şi voinţa copilului

sub control absolut; după ani însă, rezultatele vor arăta că prima metodă deeducare a fost mai bună.

Când se ocupă de elevi, educatorul înţelept va căuta să încurajeze în eiîncrederea şi să le întărească sentimentul onoarei. Copiii şi tinerii au decâştigat dacă li se acordă încredere. Mulţi, chiar şi dintre cei mici, au unsimţământ puternic al onoarei; toţi doresc să fie trataţi cu încredere şi respect,iar acesta este dreptul lor. Nu-i faceţi să simtă că nu pot face un pas fără a fisupravegheaţi! Suspiciunea demoralizează, producând tocmai relele pe carecaută să le împiedice. În loc să stea tot timpul cu ochii pe ei, ca şi cum i-arbănui de ceva rău, educatorii care au o legătură cu elevii lor îşi vor da seamace gânduri umblă prin minţile lor extrem de active şi vor acţiona prininfluenţe care vor contracara răul. Faceţi-i pe tineri să simtă că aveţi încredereîn ei, şi veţi vedea că mulţi vor încerca să se dovedească vrednici de aceastăîncredere!

Urmând acelaşi principiu, este mai bine să cereţi decât să porunciţi; celcăruia vă adresaţi în felul acesta are ocazia de a se dovedi loial principiilorcorecte. Supunerea lui va fi rezultatul alegerii, nu al constrângerii.

Regulile care guvernează sala de clasă ar trebui să reprezinte, pe câtposibil, vocea şcolii. Fiecare principiu pe care îl implică ele ar trebuiprezentat elevului în aşa fel, încât acesta să fie convins de justeţea lui. În felulacesta, va simţi responsabilitatea de a veghea la respectarea regulilor la acăror formulare a ajutat el însuşi.

Regulile ar trebui să fie puţine şi bine concepute; şi ar trebui aplicate deîndată ce au fost stabilite. Mintea învaţă să admită şi să se adapteze la tot cese dovedeşte imposibil de schimbat; însă posibilitatea toleranţei inducedorinţă, speranţă şi nesiguranţă, iar consecinţele sunt agitaţie, iritabilitate şinesupunere.

Elevilor ar trebui să li se explice clar că modul în care conduce Dumnezeunu permite niciun compromis cu răul. Neascultarea nu ar trebui tolerată niciîn cămin, nici în şcoală. Niciun părinte sau educator care are pe inimă binelecelor aflaţi în grija sa nu va face compromisuri faţă de încăpăţânarea caresfidează autoritatea sau care recurge la subterfugii ori eschivări cu scopul de anu se supune. Nu dragostea, ci sentimentalismul se tocmeşte cu răul, caută săobţină ascultarea prin linguşire sau mituire şi acceptă, în cele din urmă, unsubstitut în locul ascultării autentice.

„Cei nesocotiţi glumesc cu păcatul” (Proverbele 14:9). Nu ar trebui să

tratăm păcatul ca pe un lucru neînsemnat. Teribilă este forţa lui asuprapăcătosului. „Cel rău este prins în înseşi nelegiuirile lui şi este apucat delegăturile păcatului lui” (Proverbele 5:22). Cel mai mare rău pe care-l putemface unui copil sau tânăr este să-l lăsăm să fie înrobit de un obicei rău.

Tinerii au o dragoste înnăscută de libertate, de aceea au nevoie săînţeleagă că de aceste binecuvântări inestimabile se pot bucura numai dacăascultă de legea lui Dumnezeu. Numai această lege ne păstrează adevăratalibertate. Ea ne descoperă şi ne interzice acele lucruri care degradează şi careînrobesc şi ne protejează în acest fel de puterea răului.

Psalmistul spune: „Voi umbla în loc larg, căci caut poruncile Tale”(Psalmii 119:45). „Învăţăturile Tale sunt desfătarea mea şi sfătuitorii mei”(Psalmii 119:24).

În eforturile noastre de a îndrepta răul, ar trebui să ne ferim de tendinţa dea condamna sau de a critica. Condamnarea neîncetată tulbură, dar nureformează. Pentru multe minţi, şi adesea chiar cele care sunt cele maisensibile, atmosfera de critică lipsită de compasiune zădărniceşte toateeforturile depuse. Florile nu se deschid sub biciuirea vântului aspru.

Un copil certat în mod frecvent pentru o greşeală anume ajunge săconsidere acea greşeală ca pe o trăsătură definitorie a sa, ca pe un lucruîmpotriva căruia este inutil să lupte. Aşa se nasc în suflet descurajarea şideznădejdea, sentimente ascunse adesea sub masca indiferenţei sau abravadei.

Adevăratul obiectiv al mustrării este atins numai atunci când cel care agreşit ajunge să-şi dea seama de greşeala pe care a făcut-o şi decide să-şifolosească voinţa pentru a o îndrepta. Când atinge acest stadiu, îndrumaţi-lcătre izvorul iertării şi al puterii! Căutaţi să-i păstraţi intact respectul de sineşi să-i insuflaţi curaj şi speranţă!

Aceasta este cea mai frumoasă şi mai dificilă lucrare încredinţată vreodatăoamenilor. Ea reclamă tact, delicateţe, o sensibilitate deosebită, o cunoaşterea firii omeneşti, credinţă şi o răbdare cerească, precum şi dispoziţia de alucra, a veghea şi a aştepta. Este o lucrare mai importantă decât orice altceva.

Cei care doresc să-i controleze pe alţii trebuie ca, mai întâi, să secontroleze pe ei înşişi. Mustrările pătimaşe nu vor face decât să nascăresentimente în copii sau în tineri. Dacă un părinte sau un educator devinenerăbdător şi este în pericol să vorbească neînţelept, e mai bine să tacă. Întăcere există o putere extraordinară.

Educatorul să se aştepte să întâlnească temperamente îndărătnice şi inimiinsensibile. Însă, când va aborda astfel de persoane, să nu uite niciodată că şiel a fost cândva copil şi a avut nevoie de disciplină. Chiar şi acum, cu toateavantajele pe care le aduc vârsta, educaţia şi experienţa, adeseori greşeşte şiare nevoie de milă şi răbdare. Când îi educă pe tineri, să ţină cont că are de-aface cu fiinţe omeneşti care au înclinaţii spre rău asemănătoare cu ale sale.Aceşti tineri au de învăţat aproape totul, iar unora le este mai greu să înveţedecât altora. Cu elevii slabi, ar trebui să se poarte cu răbdare, fără să-icondamne pentru ignoranţa lor, ci folosindu-se de orice ocazie pentru a-iîncuraja. Cu elevii sensibili, neliniştiţi, ar trebui să se poarte cu foarte multăblândeţe. Simţământul propriilor lui imperfecţiuni ar trebui să-l facă sămanifeste continuu compasiune şi răbdare faţă de cei care se luptă cudificultăţi.

Regula Mântuitorului – „Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voila fel!” (Luca 6:31) – ar trebui să fie regula tuturor celor care îşi asumărăspunderea educaţiei copiilor şi a adolescenţilor. Ei sunt membrii mai tineriai familiei Domnului, moştenitori împreună cu noi ai darului vieţii. Regula luiHristos ar trebui aplicată cu sfinţenie în dreptul celor mai leneşi, mai tineri şimai nepricepuţi copii, şi chiar în dreptul celor care greşesc şi care suntrăzvrătiţi.

Această regulă îl va face pe educator să evite, pe cât posibil, să facăpublice defectele sau greşelile unui elev. El va evita să-l mustre sau să-lpedepsească în prezenţa altora. Nu-l va exmatricula până când nu a depustoate eforturile pentru corijarea lui. Însă, când devine evident că situaţiarespectivă nu-i aduce niciun beneficiu elevului, iar lipsa de respect faţă deautoritate şi sfidarea pe care o afişează tind să aducă prejudicii conduceriişcolii şi să-i influenţeze şi pe alţi elevi, atunci se impune exmatricularea. Cutoate acestea, în cazul multora, ruşinea unei exmatriculări făcute publică arduce la o atitudine de indiferenţă totală şi la ruina lor. În cele mai multecazuri, când exmatricularea nu poate fi evitată, nu este necesar ca acest lucrusă fie făcut public. Prin consfătuire şi cooperare cu părinţii, educatorul săaranjeze ca exmatricularea să fie făcută cu discreţie.

În aceste vremuri de primejdii deosebite pentru tineri, ispitele îiînconjoară din toate părţile; cel mai uşor este să plutească în derivă, darpentru a înainta împotriva curentului au nevoie de eforturi hotărâte. Fiecareşcoală ar trebui să fie o „cetate de scăpare” pentru tineretul asaltat de ispite,

un loc în care nebuniile tinereţii să fie abordate cu răbdare şi înţelepciune.Educatorii care îşi dau seama de responsabilităţile pe care le au vor alungadin viaţa şi inima lor tot ce i-ar putea împiedica să lucreze cu succes cu eleviiîncăpăţânaţi şi neascultători. Vorbirea le va fi caracterizată întotdeauna dedragoste şi gingăşie, de răbdare şi autocontrol. Mila şi compasiunea se vorîmbina cu dreptatea. Când va fi necesar să mustre, cuvintele lor nu vor fiexagerate, ci umile. Îi vor arăta cu blândeţe erorile celui care greşeşte şi îl vorajuta să îşi revină. Orice educator adevărat va avea convingerea că, dacă e săgreşească, mai bine să greşească fiind prea milos decât să greşească fiind preasever.

Mulţi tineri consideraţi incorigibili nu sunt, în inima lor, atât de insensibiliprecum par. Mulţi tineri consideraţi cazuri lipsite de speranţă pot fi recuperaţiprintr-o disciplină înţeleaptă. Ei sunt adesea cei care cedează cel mai uşordacă sunt trataţi cu bunătate. Dacă educatorul va reuşi să capete încredereacelui ispitit şi dacă va recunoaşte şi va dezvolta latura bună a caracterului său,va putea, în multe cazuri, să îndrepte răul fără să atragă atenţia asupra lui.

Hristos, Învăţătorul divin, este îngăduitor cu cei care greşesc, cu toatăîndărătnicia lor. Dragostea Lui nu se răceşte; eforturile Sale de a le câştigainima nu încetează. Cu braţele întinse, aşteaptă în mod repetat să-i primeascăpe cei care greşesc, pe cei care sunt răzvrătiţi şi chiar pe cei apostaţi. InimaSa este mişcată de neputinţa copilaşilor supuşi la tratamente brutale. Strigătulsuferinţei omeneşti nu ajunge niciodată la urechea Sa în zadar. Deşi toţi suntpreţioşi înaintea Lui, temperamentele aspre, posace sau încăpăţânate Îistârnesc cel mai mult compasiunea şi iubirea, căci El abordează lucrurile dela cauză la efect. Celui care este cel mai uşor ispitit şi cel mai înclinat săgreşească îi acordă cea mai mare atenţie.

Orice părinte sau educator ar trebui să cultive atributele Aceluia care facedin cauza celor bolnavi, suferinzi şi ispitiţi propria Sa cauză. Ar trebui să fieun om care „poate fi îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi el estecuprins de slăbiciune” (Evrei 5:2). Iisus ne tratează mult mai bine decâtmerităm şi tot aşa trebuie să-i tratăm şi noi pe ceilalţi. Nicio metodă a unuipărinte sau educator nu este admisibilă dacă se deosebeşte de cea pe care arurma-o Mântuitorul în împrejurări similare.

CUM SĂ FACI FAŢĂ DISCIPLINEI VIEŢII

În afară de disciplina din familie şi de la şcoală, toţi trebuie să facă faţădisciplinei severe a vieţii. Cum să facă acest lucru cu înţelepciune reprezintăo lecţie care ar trebui explicată cu claritate fiecărui copil şi fiecărui tânăr. Esteadevărat că Dumnezeu ne iubeşte, că acţiunile Sale au în vedere fericireanoastră şi că, dacă legea Sa ar fi fost întotdeauna respectată, nu ar fi trebuit săcunoaştem vreodată suferinţa; însă nu este mai puţin adevărat că, în aceastălume, ca urmare a păcatului, fiecare om este lovit de suferinţă, necazuri şi poveri. Putem să lefacem copiilor şi tinerilor un bine pentru toată viaţa învăţându-i cum să facăfaţă plini de curaj acestor necazuri şi poveri. Deşi este de datoria noastră să learătăm compasiune, nu ar trebui niciodată ca modul în care le arătăm aceastăcompasiune să-i încurajeze să-şi plângă singuri de milă. Ei au nevoie delucruri care să-i stimuleze şi să-i întărească, nu de lucruri care să-i slăbească.

Copiii şi tinerii ar trebui să fie învăţaţi că această lume nu este un loc deparadă, ci un câmp de bătaie. Toţi sunt chemaţi să suporte durităţile ca niştebuni soldaţi. Trebuie să fie puternici, să se poarte ca nişte bărbaţi. Învăţaţi-ică adevăratul test al caracterului este dispoziţia de a purta poveri, de a muncidin greu, de a face ce trebuie făcut, chiar dacă aceasta nu va aduce niciorăsplată sau recunoaştere pământească!

Adevărata cale de a trece prin încercări nu este aceea de căuta să scăpămde ele, ci de a le transforma. Acest lucru se aplică oricărei disciplinări, şi celeitimpurii, şi celei de mai târziu. Neglijarea educaţiei copilului mic are carezultat întărirea în timp a tendinţelor greşite, iar aceasta face educaţia de maitârziu mult mai dificilă şi, adesea, dureroasă. Într-adevăr, este dureros pentrunatura inferioară, căci i se refuză dorinţele şi înclinaţiile fireşti; însă putemtrece peste durere, în perspectiva unei bucurii mai mari.

Copilul şi tânărul să fie învăţaţi că orice greşeală, orice defect şi oricedificultate pe care le înving devin mijloace prin care pot ajunge la lucruri maibune şi mai înalte. Prin astfel de experienţe au obţinut succesul toţi cei careau reuşit să facă viaţa vrednică de trăit.

Oamenii mari nu s-au trezit de-odat’ pe creastă,De nimeni nu au fost acolo puşi,Ci s-au sculat în miez de noapte să trudească,În timp ce-ai lor tovarăşi dormeau duşi.

[...] Urcăm în linişte, încet şi fără urme,Prin tot ce e comun ne avântăm;Ne facem loc prin bucurii spre culme,Şi chiar prin neplăceri înaintăm.

— Henry Wadsworth Longfellow, „The Ladder of St. Augustine”

Suntem mereu mai ’nalţi prin ce-am pus sub picioare,Mai sus prin ce am stăpânit şi-nfrânt,Şi alungăm din suflet patimi trecătoare,Deşarte mituri şi vânări de vânt.

— Josiah Gilbert Holland,„Step by Step”

Trebuie să „nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd,

căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd suntveşnice” (2 Corinteni 4:18). Noi facem un schimb atunci când ne refuzămdorinţele şi înclinaţiile egoiste – renunţăm la ce este fără valoare şi trecătorpentru a obţine ce este preţios şi etern. Acesta nu este un sacrificiu, ci uncâştig infinit.

„Ceva mai bun” este lozinca educaţiei, legea adevăratei vieţuiri. În loculfiecărui lucru la care ne cere să renunţăm, Hristos ne oferă ceva mai bun.Deseori, tinerii îndrăgesc obiecte, scopuri şi plăceri care pot să nu pară rele,dar care nu le aduc cel mai înalt bine. Ele abat viaţa de la cel mai înalt scop alei. E posibil ca măsurile arbitrare sau condamnarea pe faţă să nu reuşească să-i facă pe aceşti tineri să renunţe la lucrurile la care ţin. Ei trebuie îndrumaţicătre ceva mai bun decât parada, ambiţia sau satisfacerea propriilor plăceri.Aduceţi-i în contact cu adevărata frumuseţe, cu principii superioare şi cu vieţimai nobile! Îndemnaţi-i să privească la Hristos, a cărui întreagă fiinţă „esteplină de farmec” [Cântarea cântărilor 5:16, n.r.]! Când privirea se fixeazăasupra Lui, viaţa îşi găseşte echilibrul. Entuziasmul, devotamentul generos şipasiunea înfocată a tinerilor îşi găsesc în El adevăratul obiect. Datoria devine

o încântare, iar sacrificiul, o plăcere. Cea mai înaltă ambiţie a vieţii şi cea maimare bucurie a ei este acum aceea de a-L onora pe Hristos, de a se asemănacu El şi de a lucra pentru El.

„Căci dragostea lui Hristos ne constrânge” (2 Corinteni 5:14 – NTR).

CURSURILE SUPERIOARENiciodată nu s-a pomenit, nici nu s-a auzit vorbindu-se şi nici n-a văzut vreodată ochiul aşa ceva, anume ca un alt dumnezeu afară de Tine să fi făcut asemenea lucruri pentru cei ce se încred în El.

Capitolul 35

ȘCOALA DIN LUMEA CEA NOUĂEi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor.

Cerul este o şcoală, având ca domeniu de studiu universul şi ca educator pe CelInfinit. O filială a acestei şcoli a fost stabilită în Eden, iar, după ce planul derăscumpărare va fi finalizat, educaţia va fi reluată în şcoala din Eden.

„Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inimaomului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentrucei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2:9). O cunoaştere a acestor lucruri nu poate fidobândită decât prin Cuvântul Său şi nici aşa nu obţinem decât o revelaţieparţială.

Profetul de pe Patmos descrie astfel locul în care va fi amplasată şcoaladin lumea viitoare: „Apoi, am văzut un cer nou şi un pământ nou, pentru căcerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră. (…) Şi eu am văzut coborându-se dincer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasăîmpodobită pentru bărbatul ei” (Apocalipsa 21:1,2).

„Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci oluminează slava lui Dumnezeu, şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21:23).

Între şcoala întemeiată în Eden, la început, şi şcoala din lumea viitoareeste cuprinsă perioada întregii istorii a acestei lumi – istoria căderii în păcat şia suferinţei omului, a jertfei divine şi a biruinţei asupra morţii şi a păcatului.În şcoala din viaţa viitoare nu vor fi toate condiţiile acelei prime şcoli dinEden. Nu va mai exista un pom al cunoştinţei binelui şi răului, care să deaocazia la ispită. Nu va mai exista niciun ispititor acolo, nicio posibilitate de aface răul. Fiecare caracter va fi trecut testul păcatului şi nu va mai fi nimenisensibil la puterea sa.

„Celui ce va birui”, spune Hristos, „îi voi da să mănânce din pomul vieţii,care este în raiul lui Dumnezeu” (Apocalipsa 2:7). Pomul vieţii a fost un darcondiţionat în Eden şi a fost, în cele din urmă, retras. Însă darurile vieţiiviitoare sunt absolute şi veşnice.

Profetul priveşte „un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea dinscaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. (…) Pe cele două maluriale râului era pomul vieţii” (Apocalipsa 22:1,2). „Moartea nu va mai fi. Nu vamai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”(Apocalipsa 21:4).

„Nu vor mai fi decât oameni neprihăniţi în poporul tău; ei vor stăpâni ţarape vecie ca o odraslă sădită de Mine, lucrarea mâinilor Mele, ca să slujeascăspre slava Mea” (Isaia 60:21).

Readus în prezenţa Sa, omul va fi din nou, ca la început, învăţat deDumnezeu: „Poporul Meu va cunoaşte numele Meu, de aceea va şti, în ziuaaceea, că Eu vorbesc şi zic: «Iată-Mă!»” (Isaia 52:6).

„Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporulLui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalipsa21:3).

„Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit însângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al luiDumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în templul Lui. (…) Nu le va mai fi foame,nu le va mai fi sete, nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. CăciMielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor [şi] îi vaduce la izvoarele apelor vieţii” (Apocalipsa 7:14-17).

„Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci vom vedeafaţă în faţă. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin, aşa cumam fost şi eu cunoscut pe deplin” (1 Corinteni 13:12).

„Ei vor vedea faţa Lui, şi numele Lui va fi pe frunţile lor” (Apocalipsa22:4).

Acolo, când va fi îndepărtat vălul care ne întunecă privirea, iar ochii noştrivor contempla acea lume a frumuseţii, din care acum nu prindem decâtfrânturi prin microscop, când vom privi splendorile cerurilor, acum scrutatede departe prin telescop, când, după ce plaga păcatului va fi fost îndepărtată,întregul pământ va apărea în „frumuseţea Stăpânului, Dumnezeul nostru”[Psalmii 90:17 – NTR, n.r.], ce câmp de studiu se va deschide înainteanoastră! Acolo, elevul care studiază domeniul ştiinţei poate citi rapoartelecreaţiei fără a descoperi ceva care să-i amintească de legea păcatului. Poateasculta muzica vocilor naturii fără a sesiza vreo notă de tânguire sau vreoşoaptă de tristeţe. Pe toate lucrurile create vom distinge o singură semnătură –în universul necuprins se va vedea, „scris mare, numele Lui sfânt” şi nicio

urmă de rău nu va mai rămâne pe pământ, în mare sau pe cer.Acolo vom trăi viaţa din Eden, viaţa în grădină şi pe câmp. „Vor zidi case

şi le vor locui, vor sădi vii şi le vor mânca rodul. Nu vor zidi case ca altul sălocuiască în ele, nu vor sădi vii pentru ca altul să le mănânce rodul, căci zilelepoporului Meu vor fi ca zilele copacilor şi aleşii Mei se vor bucura de lucrulmâinilor lor” (Isaia 65:21,22).

„Niciun rău, nicio vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt,zice Domnul” (Isaia 65:25). Acolo omul va fi repus în drepturi, va redevenistăpân, iar făpturile inferioare îi vor recunoaşte iarăşi autoritatea; animaleleferoce vor deveni blânde, iar cele temătoare, încrezătoare.

Înaintea elevului se va deschide o istorie cu un orizont infinit şi de obogăţie de nedescris. Astăzi, pe acest pământ, de pe poziţia avantajoasă aCuvântului lui Dumnezeu, elevul are o perspectivă asupra câmpului vast alistoriei şi poate cunoaşte câte ceva din principiile care guverneazădesfăşurarea evenimentelor omeneşti. Însă privirea lui este încă înceţoşată, iarcunoştinţele sale, incomplete. El nu va reuşi să vadă toate lucrurile cuclaritate până când nu va sta în lumina veşniciei.

Atunci va fi deschis înaintea lui manualul marelui conflict care a începutînainte de începutul timpului şi care se va termina numai când timpul vaînceta. Istoria apariţiei păcatului, istoria minciunii fatale, cu lucrarea eiperfidă, istoria adevărului, care, fără a se îndepărta de la traiectoria luidreaptă, a înfruntat şi a învins eroarea – toate vor fi prezentate în mod clar.Vălul care se interpune între lumea văzută şi cea invizibilă va fi dat la o parteşi vor fi scoase la iveală lucruri minunate.

Nu vom înţelege cât de mult datorăm grijii şi intervenţiei îngerilor Săipână când nu vom vedea actele providenţei lui Dumnezeu în luminaveşniciei. Fiinţele cereşti au jucat un rol activ în istoria oamenilor. S-au arătatîn veşminte care străluceau ca fulgerul, au venit în chip de oameni, îmbrăcaţica drumeţi, s-au bucurat de ospitalitatea căminelor omeneşti, au jucat rolul decălăuze pentru călătorii surprinşi pe drum la căderea nopţii, au dejucatplanurile tâlharilor şi au deturnat loviturile celor care voiau să distrugă.

Conducătorii acestei lumi nu ştiu, dar adesea, în consiliile lor, îngeri auparticipat ca purtători de cuvânt. Ochi omeneşti i-au văzut. Apelurile lor auajuns la urechi omeneşti. Mesageri cereşti au pledat în sălile de consiliu şi încurţile de judecată pentru cei prigoniţi şi oprimaţi. Au făcut să eşueze planurişi au oprit rele care ar fi adus nedreptate şi suferinţă asupra copiilor lui

Dumnezeu. Toate acestea vor fi descoperite înaintea elevilor şcolii cereşti.Fiecare persoană răscumpărată va înţelege care a fost misiunea îngerilor în

viaţa sa. Cum va fi să stea de vorbă cu îngerul care a fost păzitorul lui încă dela început, care i-a vegheat paşii şi i-a acoperit capul în ziua primejdiei, care afost cu el în valea umbrei morţii, care i-a însemnat locul de odihnă şi care afost primul care l-a întâmpinat în dimineaţa învierii! Cum va fi să afle despreintervenţiile divine din viaţa sa, despre modul în care tot cerul a cooperat lafiecare acţiune întreprinsă în folosul omenirii!

Toate lucrurile neclare ale experienţei vieţii vor fi atunci clarificate. Acolounde nu distingeam decât confuzie şi dezamăgire, ţeluri spulberate şi planurizădărnicite, vom vedea un scop grandios, amplu, victorios, o armonie divină.

Acolo, toţi cei care au acţionat cu altruism vor vedea rodul eforturilor lor.Vor vedea efectul fiecărui principiu corect şi al fiecărei fapte nobile. Putemobserva câte ceva din toate acestea aici. Însă, în viaţa aceasta, adeseori celcare face o lucrare nobilă vede prea puţin din rezultatele muncii lui. Cât demulţi trudesc cu altruism şi perseverenţă pentru alţi oameni la care nu vorajunge şi pe care nu-i vor cunoaşte niciodată! Părinţi şi educatori adormsomnul morţii cu impresia că au muncit degeaba toată viaţa, fără să ştie cădevotamentul lor a descătuşat torente de binecuvântări care nu vor încetaniciodată să curgă; numai prin credinţă văd ei cum copiii pe care i-au educatdevin o binecuvântare şi o inspiraţie pentru semenii lor, iar influenţa lor semultiplică de o mie de ori. Mulţi lucrători transmit în lume mesaje de putere,speranţă şi curaj, cuvinte care duc binecuvântări în inimi din orice ţară; dar,în truda lor obscură şi însingurată, ei nu cunosc mai deloc rezultatele munciilor. Aşa se revarsă daruri, aşa se poartă poveri, aşa se lucrează. Unii sădescseminţele de pe urma cărora, deasupra mormintelor lor, alţii culeg recoltebinecuvântate. Ei plantează pomi, pentru ca alţii să le mănânce rodul. Pepământ, se mulţumesc să ştie că au pus în mişcare forţe de partea binelui. Înlumea cea nouă se vor vedea acţiunea acestor forţe şi reacţia pe care ele otrezesc.

În ceruri este înregistrat fiecare dar pe care l-a revărsat Dumnezeu şi carei-a împins pe oameni să facă eforturi altruiste. Iar unele dintre răsplăţile şimateriile de studiu ale şcolii cereşti vor fi urmărirea modului în care s-auamplificat aceste eforturi, identificarea celor care au fost înălţaţi şi înnobilaţiprin eforturile noastre şi observarea, în experienţa lor, a consecinţelor care aurezultat din aplicarea adevăratelor principii.

Acolo vom cunoaşte pe deplin, aşa cum şi noi am fost cunoscuţi pe deplin.Acolo, iubirea şi compasiunea pe care Dumnezeu ni le-a sădit în suflet îşi vorgăsi cea mai adevărată şi mai dulce manifestare. Comuniunea curată cufiinţele sfinte, viaţa socială armonioasă cu îngerii binecuvântaţi şi cu ceicredincioşi din toate veacurile, prietenia sacră ce uneşte „orice familie, înceruri şi pe pământ” [Efeseni 3:15, n.r.] – toate acestea se numără printreexperienţele vieţii viitoare.

Acolo vor fi asemenea muzică şi cântări cum nicio ureche omenească nu amai auzit şi nicio minte nu a conceput – afară doar de cele din viziunileprimite de la Dumnezeu.

„Şi cei ce cântă cu vocea, şi cei ce cântă la instrumente vor fi acolo”(Psalmii 87:7 – KJV). „Îşi înalţă glasul, scot strigăte de veselie; de peţărmurile mării, laudă măreţia Domnului” (Isaia 24:14).

„Domnul are milă de Sion şi mângâie toate dărâmăturile lui. El va facepustia lui ca un rai şi pământul lui uscat ca o grădină a Domnului. Bucuria şiveselia vor fi în mijlocul lui, mulţumiri şi cântări de laudă” (Isaia 51:3).

Acolo orice putere şi orice capacitate se vor dezvolta. Cele mai grandioaseiniţiative vor fi duse la bun sfârşit, cele mai înalte aspiraţii se vor îndeplini şicele mai mari ambiţii se vor realiza. Cu toate acestea, vor fi noi înălţimi deurcat, noi minuni de admirat, noi adevăruri de înţeles, noi şi noi obiectivecare să solicite puterile trupului, ale minţii şi ale sufletului.

Toate comorile universului vor fi deschise pentru studiul copiilor luiDumnezeu. Cu o încântare indescriptibilă, ne vom face părtaşi la bucuria şiînţelepciunea fiinţelor necăzute în păcat, care ne vor împărtăşi comorilecâştigate de-a lungul veacurilor de contemplare a lucrărilor mâinilor luiDumnezeu. Şi anii veşniciei, în desfăşurarea lor, vor continua să aducă alterevelaţii şi mai glorioase. Împărtăşirea, pentru veşnicie, din darurile luiDumnezeu va fi „nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni3:20).

„Robii Lui Îi vor sluji” (Apocalipsa 22:3). Viaţa de pe pământ esteînceputul vieţii din ceruri; educaţia de pe pământ reprezintă o iniţiere înprincipiile cerului; lucrarea de-o viaţă de aici este o pregătire pentru lucrareade-o viaţă de acolo. Ceea ce suntem acum, în caracter şi slujire, reflectă cusiguranţă ceea ce vom fi atunci.

„Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească” (Matei 20:28).Lucrarea lui Hristos de pe pământ este lucrarea Sa din cer, iar răsplata pentru

faptul că am lucrat alături de El în această lume va fi privilegiul mai mare dea lucra alături de El în lumea viitoare şi puterea mai mare care va decurge deaici.

„Voi Îmi sunteţi martori, zice Domnul, că Eu sunt Dumnezeu” (Isaia43:12). Tot martori vom fi şi în veşnicie.

De ce a permis Dumnezeu ca marea luptă să continue secole de-a rândul?De ce nu i-a curmat existenţa lui Satana încă de la începutul răzvrătirii lui?Pentru ca universul să poată fi convins că Dumnezeu a tratat răul în moddrept şi pentru ca păcatul să primească o condamnare veşnică. În planul derăscumpărare, există profunzimi pe care nici măcar eternitatea nu le poateepuiza, minuni pe care chiar îngerii doresc să le contemple. Dintre toatefiinţele create, numai cei răscumpăraţi au cunoscut din experienţă proprieconflictul efectiv cu păcatul; ei au colaborat cu Hristos şi, lucru imposibilchiar şi îngerilor, au fost părtaşi la suferinţele Sale; să nu aibă ei oare niciomărturie de dat în legătură cu ştiinţa răscumpărării, nimic care să le fie defolos fiinţelor necăzute?

Chiar în acest moment „domniile şi stăpânirile din locurile cereşti” cunosc,„prin biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Efeseni3:10). „El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurilecereşti (…) ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său,în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Iisus” (Efeseni 2:6,7).

„În locaşul Lui totul strigă: «Slavă!»” (Psalmii 29:9), iar cântarea pe care ovor înălţa toţi cei răscumpăraţi – cântecul propriei lor experienţe – va vorbidespre slava lui Dumnezeu: „Mari şi minunate sunt lucrările Tale, DoamneDumnezeule atotputernic! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate alneamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi numele Tău?Căci numai Tu eşti sfânt” (Apocalipsa 15:3,4).

În viaţa noastră pământească, aşa cum este ea limitată de păcat, cea maimare bucurie şi cea mai înaltă educaţie le găsim în slujire. În starea viitoare,neîncătuşaţi de limitările impuse de firea omenească păcătoasă, tot în slujirevom afla cea mai mare bucurie şi cea mai înaltă educaţie – dând continuumărturie şi învăţând, prin chiar acest lucru, că „bogăţia slavei tainei acesteiaîntre neamuri” este „Hristos în voi, nădejdea slavei” (Coloseni 1:27).

„Ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vomfi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2).Apoi, în rezultatele muncii Sale, Hristos Îşi va privi răsplata. În acea mare

mulţime pe care nimeni n-o va putea număra, în cei „înfăţişaţi fără prihană şiplini de bucurie înaintea slavei Sale” (Iuda 24), El, al cărui sânge ne-arăscumpărat şi a cărui viaţă ne-a slujit de învăţătură, „va vedea rodul munciisufletului Lui şi Se va înviora” (Isaia 53:11).

[1] Peste tot în carte, termenul „educator” va fi folosit cu sensul generic de persoană cu pregătire

specială, care se ocupă, teoretic şi practic, de educaţia copiilor şi a tinerilor (cf. DEX). Acestui termen ise subsumează termenii specifici: „profesor”, „învăţător”, „educator (de grădiniţă)” etc. Astfel, toateprincipiile care vizează „educatorul” se aplică oricărui nivel al educaţiei şcolare şi preşcolare, desigurcu adaptarea cerută de situaţiile particulare. În aceeaşi direcţie, termenul „elev” desemnează genericorice individ (preşcolar, şcolar, student) care este integrat într-un sistem de învăţământ. (n.r.) [2]

În contextul cărţii de faţă, temperanţa se referă la abstinenţă sau consumul moderat de alcool, tutunşi alte substanţe sau alimente nocive. Pentru a evita echivocul, vom folosi ca antonim cuvântulintemperanţă. (n.r.) [3]

  Este vorba de fotbalul american, un sport înrudit cu rugbiul, cu reguli uşor diferite. (n.r.)