Bazele generale ale kinetoterapiei - Curs IFR Manole L 2010.pdf

8/18/2019 Bazele generale ale kinetoterapiei - Curs IFR Manole L 2010.pdf

http://slidepdf.com/reader/full/bazele-generale-ale-kinetoterapiei-curs-ifr-manole-l-2010pdf 1/121

1

UNIVERSITATEA DIN BACĂU DEPARTAMENTUL ID – IFR

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE MIŞCĂRII, SPORTULUI ŞISĂNĂTĂŢII

SPECIALIZAREA KINETOTERAPIE ŞI MOTRICITATE SPECIALĂ

BAZELE GENERALE ALE KINETOTERAPIEI

AUTOR:LECTOR UNIV. DR.LĂCRĂMIOARA MANOLE

AN UNIVERSITAR 2009 – 2010



2



3

OBIECTIVELE DISCIPLINEI1. Înţelegerea, explicarea şi aplicarea conceptelor fundamentale ale kinetologiei umane

(conceptul de mişcare, activitate motrică, funcţie şi funcţionalitate etc.);2. Înţelegerea şi explicarea relaţiei dintre deficienţa fizică, nivelul de performanţă motrică,

starea de sănătate şi starea de bine; 3. Cunoaşterea metodelor speciale utilizate în kinetoterapie;4. Cunoaşterea teoretică a tehnicilorşi metodelor bazate pe neurofiziologia mişcării;5. Cunoaşterea obiectivelor de tratament în kinetoterapie bazate pe neurofiziologia mişcării6. Cunoaşterea mecanismelor de realizare a mişcării normaleşi patologice;7. Prezentarea programelor de kinetoterapie corespunzatoare obiectivelor de tratament;8. Familiarizarea cu metodeleşi tehnicile kinetoterapeutice grupate pe obiective de

tratament;9. Alcătuireaşi aplicarea de programe de tratament kinetoterapeutic.

COMPETENŢE ASIGURATE PRIN PARCURGEREA DISCIPLINEI 1. Capacitatea de a selecta, modifica şi aplica teoriile, experienţele practice, metodele şi

tehnicile adecvate pentru a răspunde nevoilor de mişcare şi sănătate ale indivizilor /grupurilor / organizaţiilor / comunităţilor;

FOND DE TIMP ALOCAT, FORME DE ACTIVITATE,FORME DE VERIFICARE, CREDITE

Forma de activitate Număr ore semestru Număr credite Lucrări practice 14 3

Studiu individual 40 1

Verificare finală Examen Validare total credite: 4STABILIREA NOTEI FINALE

Forma de verificare(Examen) Modalitatea de susţinere(Scris) Puncte sau procentaj

N O T A R E Răspunsuri la examen 10 (50%)

Verificări practice 10 (20%) Verificări pe parcursul semestrului 10 (15%) Teme de control 10(15%)

TOTAL PUNCTE SAU PROCENTE 10 (100%)TIMP MEDIU NECESAR PENTRU ASIMILAREA FIECĂRUI MODUL

Nr.Crt. Denumire modul Timp mediu necesar

SI LP Total1. Modulul I

Bazele teoretice ale kinetoterapieiUnitatea de studiu I.1. Terminologia specificădisciplinei

Conţinutul unităţii de studiu:I.1.1. Kinetologie, Kinetologie umană, Kinetoterapie – definitie, terminologie specifică

8 2 10



4

Unitatea de studiu I.2. Bazele generale ale mişcării Conţinutul unităţii de studiu I.2.1. Fiziologie neuromusculară I.2.2. Căile motorii involuntareI.2.3. Căile motorii voluntareI.2.4. Controlul motor

I.2.5. Etapele mişcării voluntare2. Modulul IIBazele tehnice ale kinetoterapieiUnitatea de studiu II.1. Tehnici anakineticeConţinutul unităţii de studiu:II.1.1. ImobilizareaII.1.2. PosturareaUnitatea de studiu II.2. Tehnici kineticeConţinutul unităţii de studiu:II.2.1. Tehnici kinetice dinamice

II.2.1.1. Mobilizarea pasivă II.2.1.2. Mobilizarea activă

II.2.2. Tehnici kinetice staticeII.2.2.1. Contracţia izometrică II.2.2.2. Relaxarea

8 4 12

3. Modulul IIIBazele procedurale aleexerciţiului fizic terapeutic Unitatea de studiu III.1. Exerciţiul fizic terapeutic(structură şi principii de bază) Conţinutul unităţii de studiu:III.1.1. Structura exerciţiului fizic terapeutic

III.1.2. Principiile de bază ale exerciţiului fizic terapeuticIII.1.2.1. Poziţia de start III.1.2.2.Principiul progresivităţii

Unitatea de studiu III.2.Exerciţiul fizic terapeutic(execuţie procedurală) Conţinutul unităţii de studiu:III.2.1. Execuţia procedurală

III.2.1.1.Poziţia şi mişcarea III.2.1.2. Tipuri de contracţii muscular eIII.2.1.3. Promovarea mişcărilor sau controlulmotor

III.2.2. Obiectivele generale în kinetoterapie

8 2 10

Modulul IVExerciţii, procedee şi metode de gimnastică medicalăgrupate pe aparate, sisteme şi funcţii organiceUnitatea de studiu IV.1. Gimnastica aparatului neuro-mio-artro-kineticConţinutul unităţii de studiu:IV.1.1. Gimnastica articulară

IV.1.1.1.Mobilizarea articulară metodică amembrelor superioareIV.1.1.2.Mobilizarea articulară metodică amembrelor inferioareIV.1.1.3.Mobilizarea metodică a capului şi gâtului IV.1.1.4.Mobilizarea metodică a trunchiului

8 4 12



5

IV.1.1.5.Indicaţii şi contraindicaţii IV.1.2.Exerciţii de gimnastică pe grupe de muşchi

IV.1.2.1.Reeducarea mişcărilor membrelorsuperioareIV.1.2.2. Reeducarea mişcărilor membrelorinferioare

Unitatea de studiu IV.2. Exerciţiile de târâre Conţinutul unităţii de studiu:IV.2.1. Exerciţiile de târâre

IV.2.1.1.Exerciţii de târâre din poziţia pegenunchi

Unitatea de studiu IV.3. Exerciţii de gimnastică pentruaparatul respiratorConţinutul unităţii de studiu:IV.3.1. Gimnastica respiratorie

IV.3.1.1.Importanţa poziţiilor corpului îngimnastica respiratorieIV.3.1.2. Exerciţii libere de respiraţie IV.3.1.3.Exerciţii de respiraţie însoţite de mişcări pasiveIV.3.1.4.Exerciţii de respiraţie însoţite de mişcăriactiveIV.3.1.5.Exerciţii de respiraţie cu rezistenţă IV.3.1.6.Exerciţii fizice care favorizeazărespiraţia

Unitatea de studiu IV.4. Reeducarea funcţiei deechilibru a corpuluiConţinutul unităţii de studiu:IV.4.1. Exerciţiile de echilibru

IV.4.1.1.Exerciţii de echilibru din poziţia stând Modulul VDeviaţiile coloanei vertebrale Unitatea de studiu V.1. Cifozele, deviaţii ale coloaneivertebrale în plan sagitalConţinutul unităţii de studiu:V.1.1. Clasificare şi manifestări clinice V.1.2. Scopul gimnasticii corectiveV.1.3. Tratamentul cifozelor

Unitatea de studiu V.2. Lordozele, deviaţii ale coloaneivertebrale în plan sagitalConţinutul unităţii de studiu:V.2.1. Clasificare şi manifestări cliniceV.2.2. Scopul gimnasticii corectiveV.2.3. Tratamentul lordozelorUnitatea de studiu V.3. Scoliozele, deviaţii ale coloaneivertebrale în plan frontalConţinutul unităţii de studiu:V.3.1. Clasificare şi manifestări clinice V.3.2. Scopul gimnasticii corective

V.3.3. Tratamentul scoliozelorUnitatea de studiu V.4. Metode de reeducare posturală Conţinutul unităţii de studiu:

8 2 10



6

V.4.1. Metoda KlappV.4.2. Metoda von NiederhoefferV.4.3. Metoda Schroth

Timp total necesar 40 14 54

INSTRUCŢIUNI PENTRU PARCURGEREA RESURSEI DEINVATAMANT

Prezenta resursă de învăţare conţine toate informaţiile necesare însuşirii cunoştinţelorteoretice şi metodice referitoarela mişcarea umană şi structurile care participă la aceste mişcări,Exerciţiul fizicconstituieelementul de bază al programelor care se adresează organismului

uman, atât din punct de vedere profilactic, cât şi din punct de vedere terapeutic şi recuperator. Conţinutul este structurat în module, în cadrul fiecărui modul regăsindu-se unul sau maimulteunităţi de studiu, în aşa fel încât să eşaloneze şi să faciliteze parcurgerea materialului şiînsuşirea sa.

Pentru parcurgerea resursei de învăţământ se recomandă următoarea succesiune :1. Citirea, cu atenţie, a unităţii destudiu şi, consultarea recomandărilor bibliografice în

legătură cu aceasta. 2. Parcurgerea rezumatului unităţii de studiu.3. Rezolvarea testului de autocontrol.4. Pregătirea schemei de discuţie pentru seminar.



7

Modulul I

Bazele teoretice ale Kinetoterapiei

Unitatea de studiu I.1.Terminologia specifică disciplinei Conţinutul unităţii de studiu:I.1.1. Kinetologie, Kinetologieumană, Kinetoterapie – definitie, terminologie specifică

Recuperarea medical ă – activitate complexă medicală, educaţională şi profesională princare se urmăreşte restabilirea cât mai deplină a capacităţilor funcţionale reduse sau pierdute decătre o persoană, în urma unor boli congenitale sau dobândite, precumşi dezvoltarea nervoasă compensatorieşi de adaptare, respectiv "o viaţă activă cu independenţă economică şi/sausocială" (Academia Română de Ştiinţe).

După OMS, coincide cu debutul boliişi cuprinde măsurile terapeutice, medicale,

ortopedice, etc. adecvate fazei bolii câtşi procedeele menite să prevină sau să limiteze sechelele.În convalescenţă se urmăreşte reabilitarea funcţiei pierdute (par ţial sau total) prin utilizareadiverselor mijloace terapeutice.

În postconvalescenţă se urmăreşte menţinerea rezultatelor (etapa de stabilizare completă a leziunilor, bolii)şi lichidarea deficienţelor funcţionale restante.

Recuperarea profesional ă (voca ţ ional ă ) – etapă a recuper ării axată pe problemaorientării profesionale;

Recuperarea social ă – etapa recuper ării axată pe rezolvarea problemelor vieţii cotidiene(toaletă, alimentaţie, deplasare, etc.); se utilizează în acest scop orteze, proteze, dispozitivecorective, etc.

Termenul“Kinetologie” – introdus în 1857 de către Dally, desemnează „ştiinţa ce studiază

mişcările organismelor viişi a structurilor ce participă la aceste mişcări”. Din aceasta sedesprinde, ca ştiinţă de sine stătătoare, Kinetologia umană care se ocupă „cu studiul mişcăriiumane şi al structurilor care participă la aceste mişcări” (D. Moţet, D. Mârza).

În momentul de faţă se mai fac încă confuzii, termenul fiind folosit şi în sensul deKinetoterapie, fiindu-i atribuite obiectul de studiu, obiectivele, metodele şi mijloacele acesteiadin urmă.

Kinetoterapia „studiază mecanismele neuromusculare şi articulare care asigură omuluimişcările (activităţile motrice) normale, în acelaşi timp, studiind şi elaborând principiile destructurare a unor programe care se adresează organismului uman, atât din punct de vedere profilactic, cât şi din punct de vedere terapeutic şi recuperator. Este o disciplină ştiinţifică cucaracter aplicativ bine definit, având un obiect propriu de studiu: menţinerea şi dezvoltarea unorindici morfologici şi funcţionali normali, prin mijloacele specifice(exerciţiul fizic ca elementde bază), la persoane în situaţii biologice speciale” (D. Moţet, D. Mârza). Având în vedere că„toţi oamenii beneficiază, sub o formă sau alta de „miracolul şi binefacerile curativo-profilacticeşi terapeutice ale mişcării”, se poate afirma că „într -un moment sau altul a vieţii, fiecare om(sănătos, în situaţii biologice speciale, bolnav, deficient, convalescent) intră în sfera de aplicaţiişi compensatorii.

Mai este necesară definirea câtorva noţiuni, care în cadrul domeniului se regăsesc numai înlegătură cu Kinetoterapia, astfel: Profilaxie = totalitatea metodelor,mijloacelor şi procedeelor prin care se acţionează pentrumenţinerea stării de sănătate a populaţiei (împiedicarea apariţiei îmbolnăvirilor, limitarea

extinderii unei boli deja apărute, înlăturarea complicaţiilor şi consecinţelor grave ale boliirespective).Terapie = totalitatea metodelor, mijloacelor şi procedeelor prin care se acţionează pentru



8

tratarea bolilor.Recuperare= vindecare totală sau parţială, din punct de vedere fizic, psihic, al unei mişcări,al mersului, care se produce spontan sau ca urmare a unui proces de reeducare. Recuperarefuncţională = terapie complexă prin care se urmăreşte recâştigarea funcţiei unui organ sau aunuia sau mai multor segmente de membru neutilizate o perioadă de timp. Compensare= acţiunea de a compensa şi rezultatul ei; a completa ceva insuficient cu

altceva, a echilibra. în cazul în care recuperarea nu poate reda subiectului în întregimecapacitatea funcţională normală, sau dacă recuperarea nu se poate realiza din diversemotive, se lucrează pentru formarea unor mecanisme compensatorii care să asigure unanumit grad, variabil, de funcţionalitate şi, implicit, de autonomie, înlocuind funcţiilediminuate sau pierdute.Corectare= proces care se ocupă cu corectarea abaterilor de la normal datorate unor cauzediverse.Educare = proces care se ocupă cu formarea şi dezvoltarea unor deprinderi pe care persoana nu le-a avut niciodată; este, mai ales, cazul copiilor cu deficienţe/afecţiunicongenitale sau dobândite foarte timpuriu.Reeducare= proces care se ocupă cu recuperarea fizică, psihică, profesională a bolnavilorîn faza acută a bolilor, în perioada de convalescenţă sau după formarea de sechele; estevorba despre a reforma la subiect anumite deprinderi pe care le-a avut şi le-a pierdut înurma îmbolnăvirii sau accidentului.Readaptare= refacerea capacităţii de muncă a bolnavilor, a celor cu leziuni organice şi ainvalizilor şi reintroducerea lor în viaţa socială, prin măsuri medicale, tehnice şi psihologice, cu recalificare profesională şi adaptare la noile condiţii delucru, aplicândtotodată o protecţie a muncii în vederea obţinerii unor rezultate de durată. Reabilitare= readucerea în stare activă, prin reeducare, exerciţii şi fizioterapie a unorfuncţii alterate sau aproape dispărute în urma unor procese patologice.

Pentru studiul individual:Alţi termeni utilizaţi în cadrul disciplinei(EnciclopediaEducaţiei Fizice şi Sportului din România,Vol. 4, 2002)

Act reflex - Reacţie fiziologică elementară, înnăscută, determinată de excitanţi proveniţidin mediul intern sau extern. ~reprezintă funcţia structurii anatomice denumită arc reflex.~ stăla baza celor mai multe manifestări motrice şi vegetative ale organismului uman. Dacă excitaţiacare determină un~ este precedată de o excitaţie care în mod normal nu produce~ respectiv şiaceastă asociere se repetă de multe ori în aceleaşi condiţii, se constată că~ se va declanşa laacţiunea excitaţiei iniţial indiferente. În acest mod, ia naştere un nou tip de reflexe, celedobândite, denumite reflexe condiţionate, care au un rol foarte important în viaţa de toate zilele,în educaţia fizică şi în activitatea sportivă. În limbajul curent, se utilizează greşit termenul~

pentru a denumi actele motrice efectuate rapid şi fără comandă voluntară de un sportiv. Înrealitate, aceste reflexe sunt acte motrice automatizate (pag. 25).Adducţie - Mişcare de apropiere a unui membru de planul median al corpului (pag. 28).Agonist - Muşchi sau grupă musculară care, contractându-se, determină efectuarea unei

mişcări. Acţiunea muşchilor~ este însoţită în permanenţă de aceea a muşchilor antagoniti.Coordonarea fină a intervenţiei ambelor categorii de muşchi este indispensabilă pentruefectuarea corectă a mişcărilor şi evitarea suprasolicitărilor mecanice ale muşchilor şiarticulaţiilor (pag. 31).

Amplitudine a mişcării - Caracteristică a mişcării, constând în deplasarea maximă care poate fi realizată în planul de execuţie al mişcării respective.~ depinde în cea mai mare măsurăde forma extremităţilor osoase care se articulează. Alţi factori care condiţionează~ sunt: starea

cartilagiilor şi sinovialei articulaţiei, supleţea capsulei şi ligamentelor articulare, forţa decontracţie a musculaturii agoniste, elasticitatea musculaturii antagoniste. Creşterea~ este unuldin obiectivele procesului de antrenament, pentru că ea influen]ează eficienţa execuţiilor tehnice





10

autori, în educaţie fizică şi în sport. În astfel de lucrări, termenul~ devine sinonim cuantropometrie (pag. 80).

Kinestezie - Posibilitate de a conştientiza fără participarea vederii, poziţiile şi mişcărilecorpului în întregime şi ale părţilor sale componente.~ are la bază funcţia analizatoruluimioartrokinetic care recepţionează, prin proprioceptori, excitaţiile de la nivelul muşchilor,tendoanelor şi articulaţiilor şi le transmite la centrii corticali unde sunt analizate, sintetizate şi

transformate în senzaţii specifice. La sportivi~ atinge un înalt grad de precizie (pag. 104).Contracţie musculară – Proprietate fundamentală a muşchiului constând din creştereatensiunii sale interne datorită acţiunii unui excitant adecvat. Tensiunea internă astfel produsă setransmite asupra punctelor de inserţie ale muşchiului şi, în funcţie de condiţiile biomecanicemomentane, determină apropierea, depărtarea sau rămânerea nemişcată a acestora. ~ dinamică -Tip de contracţie în care creşterea tensiunii interne a muşchiului este însoţită de deplasarea punctelor de inserţie ale acestuia.~ dinamică concentrică-Tip de contracţie în care punctele deinserţie se apropie şi muşchiul se scurtează datorită faptului că forţa dezvoltată de el e mai maredecât rezistenţa pe care o întâmpinî.~ dinamică excentrică sau de frânare - Tip de contracţie încare punctele de inserţie se depărtează şi muşchiul se alungeşte sub acţiunea unei forţe de senscontrar mai mare decât cea pr odusă prin creşterea tensiunii sale interne.~ statică sau izometrică- Tip de contracţie în care capetele de inserţie ale muşchiului contractat nu se deplasează(lungimea muşchiului rămâne nemodificată). Forţa dezvoltată de muşchi fiind mai mică decâtrezistenţa opusă de obiectul fix asupra căruia acţionează.~ dinamică produce lucru mecanic pozitiv în ~dinamică concentrică şi negativ în~ dinamică excentrică.~ izometrică nu producelucru mecanic. ~dinamică stă la baza tuturor mişcărilor corpului.~ statică (izometrică) asigură poziţia corpului, a segmentelor sale şi fixează punctele de inserţie ale muşchilor care efectueazămişcările.~ este prezentă în toate situaţiile în care forţa dezvoltată prin creşterea tensiunii internea muşchiului rămâne mai mică decât rezistenţa externă care se opune acesteia.~ constituie, deasemenea, faza iniţială a contracţiilor dinamice concentrice şi excentrice, durând până când forţamuşchiului devine mai mare decât rezistenţa externă (contracţie concentrică) sau este mai micădecât aceasta (contracţie excentrică).~ se realizează pe baza transformării de către muşchi aenergiei chimice în energie mecanică. Metodica de dezvoltare a forţei are indicaţii precise pentruutilizarea cu efecte optime a fiecărui tip de~. ~ areo largă aplicaţie în antrenamentul sportiv pentru că determină creşteri mai mari şi mai rapide ale forţei cu cheltuială mai mică de timp şi deenergie decât celelalte tipuri de contracţie musculară (pag. 118).

Coordonare a mişcării - Activitate a sistemului nervos central datorită căreia fiecaremuşchi necesar efectuării unei mişcări se contractă cu intensitatea adecvată şi numai când estenecesar pentru a se asigura execuţia exactă a mişcării respective.~ are la bază procese nervoasecomplexe care se per fecţionează prin repetare. La început, orice mişcare este puţin precisă, rigidăşi se execută cu consum mare de energie fizică şi nervoasă. Aceasta se explică prin faptul că procesul de excitaţie a zonei motorii cerebrale cuprinde şi celule care nu sunt strict necesare

acelei mişcări, iar execuţia acesteia se face sub control voluntar permanent.Corectarea

execuţiilor permite localizarea mereu mai exactă a procesului de excitaţie cerebrală şirestrângerea acestuia la celulele necesare. Prin repetare îndelungată se creează reflexecondiţionate care asigură coordonări precise, economice şi în perfectî concordanţă cu scopulmişcării, controlul conştient fiind necesar doar la începutul şi sfârşitul acestora~ prezintă maridiferenţe interindividuale. Ele se datoresc atât experienţei motrice personale (factor de mediu),cât şi eredităţii. Factorii ereditari care condiţionează~ fac parte din categoria celor cudeterminare genetică stabilă şi, ca atare, se modifică greu şi relativ puţin sub influenţa factorilorde mediu (de ex.: antrenamentul). De aceea studierea ~este de mare utilitate la selecţia pentrudisciplinele, ramurile şi probele sportive în care această calitate reprezintă unul din factoriilimitativi ai performanţelor sportive (pag. 121).

Creştere - Pr oces de mărire a dimensiunilor corpului în întregime sau a unora dintre părţile sale componente.~ se realizează prin înmulţirea numărului de celule şi prin mărireadimensiunilor acestora, fapt care determină modificări cantitative ale masei şi volumului



11

r egiunilor în care se desfăşoară procesul.~ se produce în toate cele trei planuri ale spaţiului şi poartă denumiri corespunzătoare acestora:~ în lungime, când are loc în planul longitudinal; ~ înlăţime, când se produce în planul transversal; ~ în adâncime,când se măresc dimensiunilecorporale în planul anteroposterior. ~ în grosimeeste rezultatul cumulat al modificărilor din planul transversal şi cel anteroposterior.~ este un proces continuu început în viaţa intrauterină şiterminat în jurul vârstei de22 de ani la femei şi 23 de ani la bărbaţi. Viteza de desfăşurare a

creşterii este variabilă, existând perioade în care procesul se desfăşoară rapid şi altele în care eldevine lent. Curba vitezei de creştere furnizează date utile pentru stabilirea perioadei de vârstă biologică a copiilor şi a adolescenţilor.~ are un caracter strict individual, fiind determinată defactorii ereditari şi de mediul specific fiecărei persoane. Cu toate acestea, există anumite aspecteale procesului de creştere care sunt comune tuturor indivizilor de ambele sexe (legile creşterii).Stimularea creşterii constituie unul din obiectivele fundamentale ale educaţiei fizice. Potrivitdatelor actuale, factorii de mediu (inclusiv mişcarea organizată) influenţează puţin creşterea în plan longitudinal, dar pot modifica mult creşterea în planurile transversal şi anteroposterior (pag.124).

Culcat - Poziţie fundamentală orizontală în care corpul se găseşte aproape în întregime încontact cu suprafaţa de reazem:~ dorsal . pe spate; ~ facial. pe faţă;~ costal. pe o latură (pag.128). Decubit - Poziţie a corpului uman în care acesta este întins pe un plan solid, orizontal. Înfuncţie de partea prin care corpul ia contact cu planul susţinător, se utilizează denumirile:~dorsal . contactul cu partea dorsală;~ ventral. contactul cu partea ventrală;~ lateral stâng saudrept. contact cu una din părţile laterale ale corpului.~ este poziţia care asigură condiţii optimede odihnă şi de vindecare în anumite afecţiuni (pag. 128).

Deficienţă ~ fizică - Aspect somatic anormal însoţit de tulburări ale staticii şi motricităţiiumane. ~ poate avea influenţe negative asupra stării psihice şi integrării sociale a celui suferind.~ are cauze diverse (agravarea atitudinilor vicioase, traumatisme, boli ereditare sau dobânditeetc.). ~ poate fi prevenită sau ameliorată prin gimnastică medicală, tratament medicamentos şiintervenţii chirurgicale (pag. 136).

Dezvoltare fizică - Proces de schimbare a formei şi proporţiilor corpului în perioada decreştere. ~ este consecinţa faptului că în diferitele părţi ale corpului procesul de creştere prezintădiferenţe mari atât ca amploare, cât şi ca perioadă de desfăşurare. Astfel, faţă de valorile de lanaştere, capul creşte de două ori, trunchiul de trei ori, membrele superioare de patru ori şimembrele inferioare de cinci ori, iar din înălţimea totală a corpului capul reprezintă 2/8 la naştereşi 1/8 la adult, membrele inferioare 3/8, respectiv 4/8, iar trunchiul 3/8 atât la naştere, cât şi dupăterminarea procesului de creştere.~ prezintă cele mai mari modificări în perioada pubertară.Schimbarea formei, a proporţiilor corpului, având importante implicaţii în practica educaţieifizice şi sportului, impunându-se astfel studierea sa în cadrul tuturor examenelor medico-sportive(pag. 142).

Echilibru -Stare de repaus caracterizată prin egalizarea forţelor interne şi externe careacţionează asupra corpurilor. ~n natura moartă există trei varietăţi de echilibru: stabil, nestabil şi

indiferent. La vieţuitoare nu există decât echilibru stabil şi nestabil. Definirea categoriei deechilibru se face după anumiţi parametri şi anume: centrul general de greutate al corpului şi baza(punctul) de sprijin (reazem). La echilibrul stabil, centrul general de greutate al corpului se aflăsub baza de sprijin, iar la cel nestabil deasupra acesteia. La corpul omenesc există numeroasesituaţii în care o parte a componentelor sale se află în condiţii de echilibru nestabil. Astfel, în poziţia stând, membrele inferioare, trunchiul şi capul sunt în echilibru nestabil, pe cândmembrele superioare (în cazul când acestea atârnă liber în jos) sunt în echilibru stabil.Cunoaşterea tipului global sau segmentar al echilibrului are o importanţă deosebită îndeterminarea valorii forţelor care îl asigură (mai ales a forţei musculare). Senzaţia de~ este

rezultatul conştientizării impulsurilor care sosesc la scoarţa cerebrală de la aparatul vestibular, dela ochi şi de la proprioceptorii musculari, permiţând sportivului să-şi menţină sau să realizeze poziţia de ~. Este foarte important în schi, patinaj, gimnastică, tir etc., depinzând atât de



12

sensibilitatea nativă, cât şi de gradul de antrenament. Restabilirea echilibrului pierdut se produceatât conştient cât şi inconştient, pe baza mecanismului reflex neuromuscular. ~în gimnastică-Element tehnic, care constă într -o anumită poziţie a corpului şi a segmentelor sale, menţinută peo suprafaţă de sprijin redusă: pe vârfuri, pe un picior sau pe vârful unui picior (pag. 153).

Extensie - 1. Mişcare prin care segmentele corpului, unite printr-o articulaţie mobilă, sedeplasează întinzându-se unul în continuarea celuilalt. 2.Poziţie în care segmentele mobile ale

corpului, unite printr-o articulaţie mobilă, se găsesc întinse unul în continuarea celuilalt (pag.167).Flexie - 1. Mişcare prin care segmentele corpului, unite printr -o articulaţie mobilă, se

deplasează apropiind-se unul de celălalt.2. Poziţie în care segmentele corpului, unite printr -oarticulaţie mobilă, se găsesc apropiate unul de celălalt (pag. 173).

Gimnastică - Disciplină a educaţiei fizice şi sportului constând dintr -un sistem deexerciţii fizice analitice şi globale, care exercită influenţe asupra aparatului locomotor,asigurându-i o dezvoltare fizică corectă şi armonioasă şi o perfecţionare a capacităţii motrice.Datorită multitudinii sale de mijloace în continuă creştere, în timp~ s-a diversificat, în funcţie descopul urmărit, în:~ formativă (de bază/ elementară),~ de performanţă (artistică sau la aparate,ritmică, aerobică, acrobatică, f iecare din acestea având anumite probe), ~igienică, ~ terapeutică,~ ajutătoare pentru diferite sporturi (pentru condiţia fizică) şi~ profesională. Fiecare din acesteforme se subordonează obiectivelor generale ale gimnasticii la care se adaugă obiectivelespecifice. ~de întreţinere - Activitate sportivă care are ca scop îmbunătăţirea condiţiei fizice şise practică în timpul zilei. Sunt folosite exerciţii analitice libere şi cu încărcătură, executate cuintensitate crescută faţă de~ igienică. (pag. 184).

Grupă musculară - Totalitate a muşchilor care, prin contracţie simultană, acţionează înaceeaşi direcţie (de ex.: flexie, extensie, adducţie, abducţie, rotaţie). În realitate, nici o mişcarenu se efectuează prin acţiunea unei singure grupe musculare.~ antagonistă- Grupă muscularăcare prin contracţie adecvată reglează viteza mişcării.~ sinergică- Grupă musculară prin care seasigură o mai bună direcţionare şi precizie a mişcării, precum şi contracţiile statice ale muşchilorcare, fixând punctelede inserţie ale celorlalţi muşchi, contribuie la creşterea eficienţei acţiuniiacestora. Acestea intervin pe lângă~ principală (agonistă) (pag. 190).

Întindere - Mişcare prin care se depărtează segmentele unei articulaţii. Calitatea şicantitatea ~ (precizia, ritmul, amplitudinea etc.) depind de gradul de asuplizare a muşchilor, aligamentelor şi a tendoanelor (pag. 211).

Lanţ muscular - Ansamblu de grupe musculare care intră în contracţie succesiv, punândîn mişcare lanţurile cinematice. Fiecare mişcare, fiecare execuţie tehnică sportivă are lanţul săumuscular care o asigură (pag. 226).

Mişcare - 1. Categorie filozofică care desemnează totalitatea schimbărilor şi adeplasărilor realizate de materia vie şi nevie din univers.2. Act motor reflex, voluntar sauautomatizat, constând din schimbarea poziţiei în spaţiu a corpului în întregime sau a părţilor sale

componente. Se efectuează datorită contracţiilor musculare dinamice concentrice sau excentrice.Este însoţită de producerea lucrului mecanic (travaliului) pozitiv, când se realizează princontracţii dinamice concentrice, sau negativ, în cazul contracţiilor dinamice excentrice.~automată - Act motor complex efectuat prin impulsuri plecate din centrii nervoşi corticali, aflaţiîn stare de excitabilitatescăzută, fapt care permite executarea lui fără controlul amănunţit alconştiinţei. Automatizarea unei~ se dobândeşte prin repetări numeroase în aceleaşi condiţii ale~voluntare respective. ~automată face parte din deprinderile motorii consolidate şi se caracterizează prin buna coordonare a contracţiilor musculare. Acestea determină creşterea preciziei ~şi a economiei de energie chimică (fiecare muşchi se contractă cu intensitate adecvatăşi numai în momentul când intervenţia lui este necesară). Concentrarea redusă a atenţiei asigurăşi economisirea energiei nervoase.~ automată greşită se corectează greu. De aceea se recomandă

ca repetările necesare dobândirii automatizării să fie executate cât mai corect posibil (pag. 249). Mobilitate - Caracteristică a motricităţii exprimată prin amplitudinea mişcărilorefectuate. ~depinde de factori articulari (forma suprafeţelor articulare, starea capsulei şi a



13

ligamentelor) şi de factori musculari (forţa musculaturii agoniste, supleţea musculaturiiantagoniste). Vârsta, inactivitatea şi temperatura scăzută diminuează~, iar antrenamentul şiîncălzirea o măresc.~ crescută are un rol important în obţinerea performaţelor înalte din uneleramuri şi probe sportive (gimnastică artistică şi ritmică, aruncarea suliţei, săritura în înălţimeetc.) (pag. 252).

Ortostatism - Poziţie verticală a corpului uman, în care acesta se sprijină în mod egal pe

ambele picioare. Posibilitatea de menţinere a acestei poziţii se dobândeşte treptat, după naştere,în primii doi ani de viaţă.~ a determinat importante modificări ale formei, ale structurii şi alefuncţiilor corpului specifice speciei umane (curburile coloanei vertebrale, caracteristiciletoracelui şi ale bazinului, ale membrelor superioare şi inferioare, ale motricităţii etc.) ( pag. 270).

Recuperare ~ funcţională- Componentă a acţiunii complexe de recuperare, prin care seasigură redobândirea capacităţii funcţionale a unui organ sau a unui sistem, pierdută prinaccidentare sau prin îmbolnăvire, suprasolicitare. Utilizează solicitări specifice funcţieideficitare, gradate cu grijă şi asociate, în funcţie de particularităţile cazului, cu medicaţieadecvată, masaj şi procedee balneofizioterapeutice (pag. 313).

Relaxare - Stare de destindere survenită după solicitări fizice sau psihice, caracterizată prin absenţa contracţiilor musculare şi a tensiunilor psihice.~ musculară Stare fiziologică amuşchiului caracterizată prin absenţa tensiunii sale interne. În această stare, muşchiul nu produceforţă de tracţiune asupra capetelor sale de inserţie (pag. 315).

Somatoscopie - Metodă de examinare a creşterii şi a dezvoltării fizice cu ajutorul privirii.Permite aprecierea acestora sub aspect global şi analitic. Descrierea caracteristicilor corporale prin ~ poate fi făcută amplu şi complex, sesizându-se particularităţile fiecărui individ şieventualele deficienţe fizice. Precizia examinării este relativă, deoarece nu foloseşte cifre pentruconsemnarea datelor, ci calificative sau descrieri. ~completează şi nuanţează datele rezultate dinexamenul antropometric (pag. 352).

Tonus muscular - Stare de tensiune activă, uşoară, permanentă, involuntară şi variabilăca intensitate a muşchilor netezi şi striaţi. Rezultă din intrarea succesivă în acţiune a unor grupemici de fibre din muşchi, ca răspuns reflex la excitaţii pornite din proprioceptor (musculaturastriată) sau interoceptor (musculatura netedă).~ al muşchilor somatici are rol important înmenţinerea poziţiei anatomice a capetelor osoase în articulaţiile mobile (~ de repaus), înmenţinerea poziţiei verticale a corpului (~ de postură), precum şi în favorizarea contracţiilorstatice şi dinamice necesare activităţii aparatului locomotor.~ striat creşte cu vârsta, stărileemoţionale, oboseala acută, oboseala cronică (supraantrenament) şi temperatura scăzută amediului. ~are nivel mai scăzut la copii, în cazul temperaturilor ridicate ale mediului (în specialale apei), în somn şi la persoanele antrenate în stare de formă sportivă. Creşterea exagerată a~având influenţă nefavorabilă asupra mobilităţii articulare şi expunând la întinderi şi la rupturimusculare este înlăturată prin încălzire adecvată şi prin tehnici speciale de autoreglare (pag.378).

Rezumatul unităţii de studiu Scopulunităţii de curs este de a dezvolta capacitatea de înţelegere a principalelor noţiuni

terminologice specifice în stânsă legătură cu utilizarea lor corectă, pentru îmbunătăţirea şioptimizarea comunicării şi colaborării cu specialiştii domeniului.

În acest sens sunt prezentate principalele noţiuni terminologice generale cât şi unelenoţiuni terminologice specifice cerându-se completarea lor cu cele întâlnite pe parcurs, pentru adezvolta abilităţile lucrului cu dicţionarul şi cu sursele bibliografice.

Pe măsură ce studentul îşi dezvoltă vocabularul terminologic apare adaptarea şi ajustareacomunicării verbale sau scrise în cadrul activităţilor specifice domeniuluikinetoterapiei.

Pentru dirijarea eficientă a îmbunătăţirii şi utililizării vocabularului terminologic,explicarea şi înţelegerea noţiunilor trebuie însoţită de exemplificări practice.



14

Test autoevaluare1. Kinetologiaeste ştiinţa care se ocupă cu “studiul mişcării organismelor vii şi a

structurilor care participă la aceste mişcări”. Din aceasta se desprinde, caştiinţă de sine stătătoare,Kinetologia umană care se ocupă cu studiul mişcăriiumane şi a omului în mişcare. Kinetoterapiaeste o disciplină ştiinţifică cu caracter aplicativ care studiazămecanismele neuro-musculare şi articulare care asigură omului mişcărilenormale, în acelaşi timp studiind şi elaborând principiile de structurare a unor programe care se adresează organismului uman atât din punct de vedere profilactic cât şi terapeutic şi recuperator. Obiectul de studiu, obiectivele, metodele şi mijloacele kinetoterapiei sunt şiale kinetologiei?a. Da b. Nu

2. Kinetoprofilaxiaeste o terapia complexă prin care se urmăreşte recâştigareafuncţiei unui organ sau a segmentelor membrelor neutilizate o perioadă detimp.a. Da b. Nu

3. Readaptarea funcţională reprezintă procesul prin care se reface capacitatea demuncă a bolnavilor în scopul reinserţiei lor în viaţa social. a. Da b. Nu

Unitatea de studiu I.2.Bazele generale ale mişcării Conţinutul unităţii de studiu I.2.1. Fiziologie neuromusculară I.2.2. Căile motorii involuntareI.2.3. Căile motorii voluntareI.2.4. Controlul motorI.2.5. Etapele mişcării voluntare

I .2.1. F iziolog ie neuromusculară Una din funcţiile cele mai importante ale SNC este controlul posturii şi al mişcării. Sistemul muscular1. Comanda musculară



15

Fiecare impuls muscular provenind de la joncţiunea neuromusculară provoacă un răspunsmuscular elementar sub forma unei secuse (contracţii).

Creşterea forţei degajate de către muşchi este efectuată printr -o creştere a frecvenţeidescărcărilor (impulsurilor) nervoase dâmd naştere fenomenului fiziologic de sumaţie. Forţaastfel degajată poate fi de 7 ori mai mare decât cea din secusa elementară.

2. Muşchiul

Fibrele musculare nu se contractă de manieră izolată ci formând un organ, muşchiul carerepercutează asupra tendonului forţa dezvoltată prin intermediul fibrelor musculare. În timpulunei contracţii musculare, un număr mare de fibre intră în acţiune sinergic – ceea ce necesită unefort de coordonare foarte mare din partea sistemului nervos. Contingentul de motoneuroni nueste recrutatîn acelaşi timp. În condiţii normale 60% din motoneuroni sunt în activitate (uniichiar îşi înceteză acticvitatea, transmisia fiind preluată de alţii) – acest mecanism previneoboseala.

Răspunsul motoneuronilor, caracterizat prin legea „totul sau nimic” este în funcţie de pragul lor de excitabilitate. Numărul de unitaţi motorii activate depinde de intensitateasemnalului de intrare.Dar, insistem şi asupra faptului că există şi o variaţie continuă demotoneuroni în activitate ceea ce presupune existenţa unui generator aleator (subst. Reticulată)care regleză limitele între care se află unităţile motorii active şi cele în repaus. Semnalul generatdepinde de formaţiunea reticulată.

Fibrele nervoase1. Constituirea nervilor perifericiSe disting trei tipuri principale de fibre nervoase care au fost clasificate în A, B şi C.

Fibrele A şi B sunt mielinizate în timp ce fibrele C sunt amielinice. Fibrele A sunt cele mai groase şi cele mai rapide. Ele au funcţii motrice sau senzitive şi

sunt subdivizate în funcţie de viteza lor de conducere în fibreα, β, γ, δ.Fibrele B au un diametru mai mic şi conducere mai lentă (3-15 m/s) ele corespunzând

sistemului autonom preganglionar.Fibrele C sunt cele mai subţiri şi cele mai lente (2 m/s sau mai puţin) şi le întâlnim în

sistemul autonom postganglionar şi în nervii viscerali şi cutanaţi; ele joacă un rol foarteimportant în codajul durerii (transmiterea durerii) şi răspunsurile nociceptive.

O altă clasificare numerică în cifre romane este propusă pentru fibrele A şi utilizată pentrufibrele senzitive: de exemplu cele mai groase şi mai rapide fibre ca acelea care provin de laterminaţiile anulo-spinale ale fusurilor neuromusculare se găsec în fibrele I a(în jur de 20microni diametru). Fibrele I b provin de la receptorii Golgi tendinoşi; cele care provin de laterminaţiile în buchet ale fusurilor neuromusculare sunt de tip II (în jur de 12 microni diametrul).Cele mai subţiri sunt cele de tip III şi corespund fibrelor A δ.

Din punct de vedere general trebuie să ne amintim că o fibră nervoasă are un axon lanivelul căruia au loc manifestările electrice adică conducerea influxului nervos şi care este locul

unde are loc neîncetat un tranzit de substanţe active care vin de la corpul neuronului spre periferie vehiculând astfel factorii de activitate şi troficitate. Paralel, o migrare identică serealizează în sens invers în celula nervoasă şi fără încetare, informând asupra evenimentelor careau loc la periferie.

Cilindrax-ul unei fibre mielinice este înconjurat din interior spre exterior de trei teci:- Teaca de mielină – substanţă predominant lipidică deci rezistentă la stimulările

electrice. Ea este întreruptă la nivelul nodulilor Ranvier; chiar şi la acest nivelschimburile metabolice au loc şi nervul este excitabil.

- Teaca Schwann se întinde la suprafaţa tecii de mielină şi se găseşte numai în celuleleSchwann.

- Teaca Henle care acoperă teaca Schwann (formată din celule bazale şi foarte

conjunctive).Fibrele nervoase sunt grupate în fascicole, fiecare fascicol fiind înconjurat de oteacăcolageno-conjunctivă numită perinervul. Această teacă trimite prelungiri în interior care se



16

înşiruează între fibrele nervoase ale endonervului. Ansamblul de diferite fascicole nervoase esteînconjurat de o teacă – epinervul.

2. Echipamentul senzorial tendino-muscular.Există la nivel muscular şi tendinos detectori senzoriali destinaţi aprecierii caracteristicilor

activităţii neuro-musculare şi participării la un reglaj retroactiv al comandei nervoase.Întâlnimastfel diverse tipuri de mecanoreceptori în articulaţii şi muşchi.

Receptorii articulari: se descriu 4 tipuri la nivelul capsulei şi ligamentelor.- Organele Golgi sunt observate în ligamente şi nu în capsulă. Ele sunt inervate de fibrenervoase cu diametru gros (Aα), adaptarea lor este lentă, informează asupra pozişieiarticulare.

- Corpusculii Ruffini şi Pacini sunt inervaţi cu diametru mediu (Aβ). Corpusculii Ruffinirăspund de informaţii asupra mişcării şi poziţiei în timp ce corpusculii Pacini răspunddoar de mişcare.

- Terminaţiile nervoase libere sunt inervate de fibrele III (după clasificarea lui Lloyd) Aγşi fibre amielinice C. Le întâlnim atât în capsulă cât şi în ligamente; acestea intervin îndetectarea durerii din timpul mişcărilor forţate.

Receptorii musculariSe disting la fel 4 tipuri de receptori dintre care doi sunt specifici: org. tend. Golgi şifusurile neuromusculare. Ultimele contribuie la controlul proprioceptiv.- organele neuro-tendinoase Golgi sunt formaţiuni încapsulate sensibile la tensiunile din

tendon. Ele sunt situate pe joncţiunea tendonului cu muşchiul. Aceşti receptori de întindere plasaţiîn serie în raport cu fibrele musculare extrafusale sunt inervate de fibrele nervoase Ib.

Acestă dispunere în serie în raport cu fibrele musculare extrafusale au drept consecinţăoexcitare în timp ce tensiunea creşte.

Aceasta provoacă o descărcare mai importantă în timpul unei contracţii active decât întimpul unei întinderi pasive. (pe tendonul Golgi).

Fibrele Ib fac sinapsă cu motoneuronii prin intermediul unui neuron intercalar inhibitor.Această activitate este inversă celei din fusurile neuromusculare.

Fusurile neuromuscularesunt mecanoreceptori care răspund de starea şi variaţiile delungime ale muşchiului. Ele sunt alcătuite din f. musculare specializate – fibre musculareintrafusale. Fibrele neuromusculare se întind pe toată lungimea muşchiului şi se inseră pe unasau două terminaţii ale tecii unei mari fibre musculare extrafusale.

Se disting fibre musculare intrafusale corespunzând celor constitutive ale fusuluineuromuscular şi fibre extrafusale striate ale muşchiului principal.Ambele sunt contractile.

Receptorul senzorial este constituit din fibre aferente care înconjoară fibrele fusului(terminaţiile anulospiralate) aparţinând grupului de fibre nervoase Ia. Le mai numim şi terminaţiisenzoriale primare.

Dacă muşchiul şi fusurile neuromusculare sunt întinse (fibre extra şi intrafusale) o

activitate electrică este transmisă sistemului nervos central a cărei frecvenţă este proporţională cugradul de întindere. Dacă muşchiul se scurtează prin contracţia fibrelor intrafusale, tensiunea înfusuri scade precum şi frecvenţa potenţialilor de acţiune din fibrele aferente. Fusurileneuromusculare informează asupra lungimii muşchiului.

Unele fibre neuromusculare sunt inercvate de fibre aferente de fiametru mic (grupul II) – numite teminaţii secundare.

Întinderea musculară din timpul mişcării excită cele 2 categorii de fibre aferente. Fibreledin grupul II răspund de alungire prin descărcare susţinută şi care ţine pe tăată perioadaîntinderiiîn timp ce grupul Ia răspunde în principal de faza activă a întinderii musculare.

Astfel concepţia clasică a unui sistem deschis: semnal de intrare → motoneuron → fibremusculare trebuie înlocuit prin aceea a unui sistem închis, de feed-back: semnal → motoneuroni

→ fibre musculare → proprioceptori → motoneuroni. Să ne amintim că fibrele musculare intrafusale nu exercită nici o acţiune mecanică asupraforţei musculare.



17

Figura 1- Bucla gama

Se întâlnesc deasemenea 2 categorii de receptori:- corpusculii Pacini (grup II – Aβ) care răspund la stimuli vibratori şi terminaţiile libere

care răspund de stimuli nociceptivi (grupele III- Aγ şi C) Transmiterea nervoasă

Întinderea pasivă – o întindere musculară provoacă o descărcare a fusurilor care trimitinfluxuri nervoase în fibrele Ia şi II. Aceste fibre aferente Ia fac sinapsă direct cu sau prinintermediul unui neurom intercalar ca şi fibrele II cu motoneuronii α din canalele anterioare alemăduvei spinării. Răspunsul ajunge prin fibrele mot Aα la nivelul fibrelor extrafusale =contracţia.

Ne aflăm în faţa primei bucle de feed-back, baza reflexului miotatic.Receptorii Golgi care au un prag mai ridicatdecât fusurile nu răspund decât foarte puţin la

întinderea pasivă. Dacă întinderea încetează, descărcările din aceşti receptori se opresc.Răspunsul muscular reflex este astfel cu atât mai intens cu cât întinderea este mai intensă şi

mai rapidă. Excitarea receptorilor răspunzători de întindere nu sunt stimulaţi doar de schimbareea

lungimii muşchiului ci şi de viteza de variaţie a acestei lungimi. Contracţia activă – se determină o activitate a neuronilor α care excită doar foarte brusc

extrafusal şi nu au o acţiune directă asupra fusurilor intrafusale. Muşchiul se contractă, deci se scurtează şi fusurile intrafusale se relaxează ceea ce

provoacă o încetare a activităţii fusului neuromuscular şi a fibrelor Ia. În paralel, organele Golgisunt întinse, ceea ce trimite influxuri în căile aferente Ib care încearcă inhibarea motoneuronilorα din măduva spinării. Ne aflăm în faţa celei de-a doua bucle funcţionale (feed-back) cu pragridicat şi care nu intervine decât în contracţii intense.

Sistemul Gama – Fibrele musculare intrafusale posedă o inervaţie eferentă care provine totdin cornul anterior provocând o contra

cţie la nivelul plăcii neuro-motorii (extremitatea

contractilă). Această contracţie intrafusală nu are nici o acţiune directă asupra lungimii sautensiunii din muşchi dar prin întinderea porţiunii centrale a fusului poate astfel provoca impulsuriaferente.

Se disting două tipuri de motoneuroni gama amestecaţi cu motoneuroni α: moktoneuronigama statici şi dinamici

Comenzile gama-dinamici orienteză receptorii primari ai fusului spre o detecţie a vitezei deschimbare a lungimii muşchiului (fibre Ia), în tim p ce comenzile motoneuronilor gama staticiimplică receptorii secundari care informează asupra lungimii muşchiului (II).

Motoneuroniiγ nu sunt influenţaţi de reacţiile proprioceptive musculare şi nu au acţiunedirectă asupra tensiunii exersate pe tenson.

Această contracţie intrafusală întinde porţiunea centrală a fibrelor musculare excitând astfelterminaţiile primare. Deci contracţia fibrei musculare extrafusale poate fi provocată prinintermesiul fusurilor neuromusculare fie de întinderea muşchiului fie de contracţia intrafusală.



18

Cele două fenomene pot provoca o activitate crescută a receptorilor de întindere dacăfibrele intrafusale sunt excitate în acelaşi timp cu o întindere musculară sau invers o scădere aactivităţii receptorilor de întindere dacă au loc în acelaşi timp o contracţie extrafusală şi orelaxare a fibrelor intrafusale. Motoneuroniiγ situaţi în cornul anterior primesc influenţe de lacentrii nervoşi superiori în principal de la formaţiunea reticulată.

Bucla închisă responsabilă dereflexul miotatic a cărei punct de plecare este fusul

neuromuscular prezintă o activitate de fond (permanentă) care reprezintă nivelul de funcţionare 0(zero) al motoneuronului caracterizând starea de excitabilitate a motoneuronului alfa. Aceasta poate fi reglată în plus sau în minus prin comanda gama care menţine un echilibru între unelelimite sub influenţa centrilor superiori care acţionează în maniera unui termostat cu reglare printr-un sistem de retroacţiune.

Sistemul gama poate interveni în contracţia musculară în două moduri diferite: - Activarea buclei gama la un muşchi nesolicitat de motoneuronii alfa provoacă tensiune

fusorială cu creşterea frecvenţei de descărcare în fibrele aferente Ia, excitarea căiimotoneuronului alfa şi răspuns muscular. Latenţa răspunsului este mai lungă la cea carecaracterizează inervarea directă a motoneuronului alfa.

- Comanda supra-spinală a contracţiei musculare activează simultan motoneuronii alfa şigama. Această coactivare alfa-gama compensează printr -o contracţie a fibrelor intrafusale,efectul relaxării fusurilor fiind consecutiv scurtării fibrelor extrafusale.

I .2.1. C ăil e motori i i nvolun tare (tonice) cuprind: fusul neuromuscular (cu fusşi lanţ nuclear),organul tendios Golgi, calea aferentă, celulele Renshaw, neuronii intercalari, motoneuronii alfa(tonic şi fazic) şi gama (statici, dinamici), calea eferentă, fibre musculare. Schematic,mecanismul de reglare atonusului muscular, cunoscut sub denumirea de „bucla gama” areurmătorul traseu: motoneuron gama – fibre A gama – terminaţie anulospirală – fibre AI – motoneuron senzitiv spinal – motoneuron alfa tonic.

Complexul neuromuscular este reprezentat de unitatea motorie – totalitatea fibrelormusculare inervate de (la care ajung) terminaţiile unui axon (neuron).

Raportul neuron fibre muscular = coeficient de inervaţie al unităţii motorii.Afecţiunile SN pot influenţa reflexele în unul din următoarele trei moduri:1) Reflexele diminuate =>hiporeflexiesau areflexieOrice proces care întrerupe (organic sau funcţional) conducerea într-o por ţiune a arcului

reflex are drept rezultat hipoactivitatea acestui reflex (în raport cu nivelul afectării). Leziunea se poate afla la nivelul căii aferente (Ex: tabesul dorsal - sifilisul coloanei medulare) sau eferente(Ex: poliomielita anterioar ă acută).

Afectarea trunchiurilor nervoase interesează în mod obisnuit atât segmentul aferent câtşi pe cel eferent al actului reflex.

Excitabilitatea neuronului motor este condiţionată de căile descendente ce ajung lam

ăduva spin

ării de la nivelele suprasegmentare.

2) Reflexe hiperactivate =>hiperreflexivitateProvine uneori de la leziuni inflamatorii ale arcului reflex segmentar (Ex: în fazele

precoce ale polinevritei).Persistenţa hiperreflexivităţii reflexelor profunde indică aproape întotdeauna distrugerea

căilor descendente inhibitorii ale mecanismului segmentar al reflexului (Ex: inhibarea reflexuluide întindere în hemipareza spastică).

Atunci când excitabilitatea neuronului motor este crescută, descărcarea recurentă deimpulsuri poate să stimuleze neuronii motorii care în mod normal sunt numai facilitaţi (Ex:semnul Hoffman la bătrânii cu ateroscleroză cerebrală).

Clonusul apare atunci când asincronismul descărcării neuronilor motori într-un reflex de

întindere este pierdut; în acest caz urmează o serie de contracţii fazice repetate, în mod regulatsuprapuse peste o contracţie tonică (Ex: clonusul piciorului în hemipareza spastică).



19

3) Tipul r ăspunsului reflex la o excitaţie standard se poate transforma într-un nou r ăspuns=> reflexe patologice.

Se consider ă reflexe patologice r ăspunsurile care nu apar la subiecţii normali (Ex: semnulBabinski în afectarea căilor piramidale).

Controlul involuntar al motricit ăţ ii se face la două nivele: medular – prin următoarele reflexe medulare: miotatic (dinamic, static, negativ), de

greutate, de acomodare, de tendon, flexor (extensor încrucişat pin mecanismul deinervaţie reciprocă). Întreaga activitate reflexă de la nivel medular este în conexiuneşisub controlul permanent al zonei supramedulare.

supramedular – prin reflexe posturale si reflexe de locomoţie (Ex: reacţiile de redresare,de echilibrare, de stabilitate).Reflexele supraspinale acţionează prin modificarea reflexelor spinale (Ex: reflexele

tonice cervicale simetrice-asimetrice; reflexele labirintice statice-kinetice).

I .2.2. C ăil e motorii volun tare – descriu reglarea cerebrală a activităţii motorii prin: Teoria reglării directe, voliţionale, prin tractul piramidal (pornit direct din cortex); Teoria patternurilor, evidenţiază faptul că activitatea muscular ă decurge după patternuri

motorii, adică se dezvoltă în copilărie pe măsur ă ce SN se mielinizează, devenind din ceîn ce mai precise odată cu vârsta; aceste patternuri de activitate par să se dezvolte înengrame la nivelul sistemului extrapiramidal si nu depind ce cortexul voluntar.Orice activitate motorie declanşată supraspinal este îniţiată în formaţiunile piramidaleşi

extrapiramidale. Aceste formaţiuni emit impulsuri depolarizante ce se transmit neuronilormedulari alfaşi gama, descărcarea acestora ducând la contracţii ale musculaturii striate.

I .2.3. Controlul motor – reprezintă atât reglarea mişcării propriu-zise, câtşi ajustările dinamice posturale. Dezvoltarea controlului motor presupune următoarele 4 etape:

Mobilitatea – capacitatea de a iniţia o mişcare voluntar ă şi de a o executa pe întreagaamplitudine de mişcare articular ă posibilă;

Stabilitatea – capacitatea de cocontracţie eficientă în posturi de încărcare articular ă; ă – capacitatea de a efectua miscări în „lanţ kinetic închis”, cu

amplitudineşi for ţă funcţională, în condiţii de menţinere a echilibrului corporal; Abilitatea – capacitatea de a efectua miscări în „lanţ kinetic deschis”.

Schemele de mişcare, formate pe baza sistemului „încercări şi erori”, se memorizează(neurologic vorbind) sub formaengramelor senzitivo-senzoriale ale mişcărilor motorii.Rapiditatea mişcării voluntare este determinată de existenţa engramelor (scheme de mişcareimprimate senzitivo-senzorial prin antrenament, începând din copilărie, la nivelul cortexuluisenzitiv). Pentru abilitatea mişcării sunt necesare însă engrame imprimate direct în cortexulmotor, unde mişcarea voluntar ă se desf ăşoar ă după un program preexistent, iar contribuţiavoluntar

ăconst

ădoar în ini

ţierea, sus

ţinerea

şi oprirea mi

şcării (restul se face numai dup

ăengramă).În dezvoltarea mişcării umane, de la naştere până la vârsta cronologică actuală, se disting

următoarele stadii:I. 0-3 luni. Stadiul mişcărilor neorganizate (primul model de flexie);II. 4-6 luni. Stadiul mişcărilor necoordonate (primul stadiu de extensie);III. 7-10 luni. Stadiul de debut al coordonării (al doilea stadiu de flexie);IV. 1-24 luni. Stadiul coordonării par ţiale (al doilea stadiu de extensie);V. 2-5 ani. Stadiul controlului total al corpului.În cadrul stadiilor de dezvoltare neuromotorie se descriu posturile caracteristice, reflexele

şi reacţiile motorii, capacităţile de mişcare şi principalele caracteristici psiho-motorii,

comportamentaleşi senzitivo-senzoriale.Dezvoltarea neuromotorie normală a copilului se poate împăr ţi în 3 tipuri de reflexemotorii principale:



20

Reflexe de atitudine – programate în trunchiul cerebral (Ex: reflexele tonice cervicale,labirintice)

Reacţii de rectitudine – formate în mezencefal, prin care se menţine corpul drept în spaţiu(Ex: reacţia optică/labirintică de îndreptare a capului/corpului)

Reacţii de echilibru – programate în cortex, prin care se controlează menţinerea centruluide greutate în interiorul bazei de susţinere.

În prezentarea fiecărui reflex sau reacţii se menţionează vârsta la care apare (şi eventualdispare), modul de provocare, r ăspunsul aşteptatşi semnificaţia funcţională (Ex: Reacţia Landau – nu este o schemă izolată, ci de fapt urmarea altor reacţii: de redresare labirintică, optică,redresare cervicală. Apare la 3-4 luni si persistă până la 12-24 luni. Mod de provocare – se poziţionează copilul în suspendare orizontală, susţinut cu o mână de sub toracele inferior.R ăspuns – capul se extinde, apoi spatele,şoldurile, ambele membre superioare se abduc dinumeri. Semnificaţie: această schemă rupe complet poziţia fetală; o proastă reacţie arată hipotoniesau probleme congenitale).

I .2.3. Etapele mi sc ări i volun tare1) Motiva ţ ia – informarea SNC asupra unei necesităţi, ce este analizată, integrată şi

transformată în cortex în „idee”; 2) Programarea – transformarea ideii (în cortex, cerebelşi ganglionii bazali) în programde mişcare;

3) Luarea decizieide a face o mişcare – reprezintă un act cortical conştient;4) Execu ţ ia – intrarea în acţiune a sistemului piramidalşi extrapiramidal, ca sisteme

motorii ce transmit comanda motrică neuronilor medulari (alfa si gama)şi de aici aparatuluiefector (muschi-articulaţie), ce realizează mişcarea voluntar ă conform planului elaboratşitransmis de cortex;

5) Ajustarea permanentă tonico-fazică a mişcării prin receptorii proprioceptivi, vizuali,vestibulari, etc (feed-back-ul).

Din punct de vedere cibernetic, în contextul mişcării intervin trei sisteme:A) Sistemul informaţional format din:

aferenţe proprioceptiveşi somestezice conştiente ce urmează mai multe căi:ajung la nivelul r ădăcinii posterioare din măduvă, de unde, f ăr ă sinapsă, formează

căile ascendente Goll si Burdach, ce se îndreaptă apoi spre bulb, talamus, cortex parietal;fac sinapsă în măduvă cu motoneuronul cornului anterior, intervenind în reflexele

senzitivomotorii;spinocerebeloasă directă ori prin substanţa reticulată ascendentă, ajungând la

cerebel. aferenţe proprioceptive inconştiente – pornesc de la fusul muscularşi organul

Golgi, se transmit prin intermediul căii spinocerebeloase spre cerebelşi nucleii bazali; se pottransmite în mod direct si spre cortexul motor.

aferenţe vestibulare – au receptori în ampulele canalelor semicirculare, în utriculăşi saculă; ajung la nucleii vestibulari din planşeul ventriculului al IV-lea, de unde pornescconexiuni spre cerebel, talamus, cortex; asigur ă echilibrul staticşi dinamic al corpului.

aferenţe senzoriale – de la nivelul organelor de simţ care se integrează în cortex;văzul are un rol deosebit în supravegherea mişcării voluntare, putând înlocui par ţial proprio-şiexterocepţia.

B) Sistemul reglator, cu două componente: spinal – prin intermediul buclei gama; supraspinal – cu rol în controlul mişcării (substanţa reticulată, cerebel, talamus,

cortex).

C) Sistemul efector - reprezentat de unitatea funcţională muşchi-articulaţie.



21

Rezumatul unităţii de studiu Coducerea procesului instructiv-educativeste îndreptată spre înţelegerea fenomenelor

care sunt considerate bazele generale ale mişcării.Cheia înţelegerii optime este legată de ordonarea şi sistematizarea aspectelor care sunt

legate de mişcare. Astfel, sunt prezentate generalităţi privind:- fiziologia neuromusculară în cadrul căreia este prezentată funcţiaSNC în controlul

posturii şi al mişcării; - căile motorii voluntare şi involuntare prin care sunt explicate schematic mecanismul

tonusului muscular şi reglarea cerebrală a activtăţii motorii; - controlul motor şi etapele mişcării voluntare explicăreglarea mişcării propriu-zise, cât

şi ajustările dinamice posturale.Test autoevaluare 4. Activitatea fusului neuro-muscular încetează în timp ce muşchiul:

a. se contractă b. este întins pasiv

5. Corpusculii Ruffini şi Pacini sunt receptori:

a. articulari b. musculari6. Stimularea organelorGolgi (consecinţă a contracţiei active a muşchiului)

determină: a. inhibarea motoneuronilorα din măduva spinării b. activarea motoneuronilorα din măduva spinării

7. Organele neuro-tendinoase Golgi se găsesc în: a. ligament b. capsulă c. muşchi d. joncţiunea dintre tendon şi muşchi

8. Fusurile neuro-musculare sunt mecanoreceptori care răspund de starea şivariaţiile de: a. lungime ale muşchiului b. tensiune ale muşchiului

9. Pentru a obţine un răspuns muscular reflex întinderea musculară pasivă trebuiesă fie: a. intensă şi rapidă b. b. foarte lentă

10. Reflexul de întindere (stretch -reflexul) se datorează stimulării: a. fusurilor neuro-musculare b. organelor tendinoase Golgi

Modulul II

Bazele tehnice ale kinetoterapiei

Clasificarea tehnicilor kinetologice pleacă de la recunoşterea celor trei proprietăţi saucaracteristici fundamentale ale aparatului locomotor :

activitatea motrice a lui capacitatea de a putea fi mişcat pasiv starea de repaus



22

Pe baza acestor caracteristici; Legrand-Lambling consideră că există două capitolefundamentale ale kinetologiei : kinezia şi anakinezia. La rândul său, primul capitol cuprinde o parte statică şi alta dinamică," ce poate fi activă sau pasivă, cea activă fiind voluntară sau reflexă.

Unitatea de studiu II.1. Tehnici anakinetice Conţinutul unităţii de studiu:II.1.1. ImobilizareaII.1.2. Posturarea

Desigur că în contextul unei lucrări despre kinetologie termenul de anakinezie sauakinezie poate să disoneze. Repausul este în general considerat ca antonimul mişcării, dar înrealitate el conservă încă o activitate psihosenzorială sau neurovegetativă, iar aparatul locomotorramîne legat de sistemul nervos, către care propriocepţia trimite continuu informaţii. Deci,anakinezia ramîne legată strict doar de ideea suprimării mişcării articulare şi a contracţieivoluntare.

Această precizare îndepărtează orice apropiere de tehnicile kinetice dinamice, ca şi decontracţia izometrică, care, aşa cum se va vedea, este o tehnică de kinezie statică. I I .1.1. I mobil izarea

Este o tehnică anakinetică ce se caracterizează prin menţinerea, mai mult sau mai puţin prelungită, a corpului în întregime sau doar a unei părţi în nemişcare, cu sau fără ajutorul unorinstalaţii sau aparate.

Imobilizarea suspendă, în primul rînd, mişcarea articulară, ca si contracţia voluntară, darconservă contracţia tonostatică.

Din punctul de vedere al scopului imobilizării, există: 1. I m o b i l i z a r e a d e p u n e r e î n r e p a u s, utilizată pentru:

boli grave cardiopulmonare (infarct etc), arsuri întinse, traumatisme craniocerebrale,

medulare, toracice etc.; în aceste cazuri imobilizarea este generală, dar desigur nucompletă;

TEHNICI ÎN

KINETOLOGIE

Anakinetice

Kinetice

imobilizareaosturarea

statice

dinamice

contracţia izometrică

relaxarea muscular ă

activă reflexă

voluntară

pasivă

liberă activo- pasivă activă cu rezistenţă

sub anestezie - pură asistată autopasivă mecanicaasivo-activă

Figura 2 – Clasificarea tehnicilor în kinetologie



23

procese inflamatorii localizate -artrite, tendinite, miozite, arsuri, flebite etc., ca şi alte procese care determină algii intense de mobilizare. Imobilizarea se face pentru segmentulrespectiv şi se realizează pe pat, pe suporturi speciale, în eşarfe etc.

2. I m o b i l i z a r e a d e c o n t e n ţ i e, care blochează un segmentsau o parte dintr-un segment într-un sistem de fixaţie externă (aparat gipsat, atelă, plastice

termomaleabile, orteze, corsete etc). Tehnica este utilizată pentru consolidarea fracturilor, înluxaţii, entorse, artrite specifice, discopatii etc. Precizăm că această imobilizare va bloca cel puţin o articulaţie, căci un aparat de fixaţie

externă pentru fractura unui os lung nu intră în discuţie în cazul acestei tehnici de anakinezie. 3. I m o b i l i z a r e a d e c o r e c ţ i e, care se realizează cu aceleaşi sisteme ca şi cea

de contenţie. Deosebirea constă în scopul urmărit. Segmentul se aşează în postură corijată sauhipercorijată şi se imobilizează astfel prin aparataj exterior.

Nu pot fi corectate decît posturile defectuoase, care ţin de ţesuturi moi (capsulă, tendon,muşchi etc.) şi niciodată de os. Doar cînd osul este în creştere, anumite tipuri de imobilizare potinfluenţa forma sa (de exemplu, formarea corpului vertebral la copii şi adolescenţi în creştere cudeviaţii de coloană se asigură prin imobilizarea in corset a trunchiului). Iată cîteva indicaţii pentru imobilizarea de corecţie : scolioze, devieri articulare prin retracturi, paralizii, rupturitenomusculare etc. Atît imobilizarea de contenţie, cit şi cea de corecţie urmează în general unormanevre şi tehnici fie or topedo-chirurgicale, fie kinetologice (tracţiuni, manipulări, mişcări pasive sub anestezie etc).

Există o scrie deregulide care trebuie să se ţină seama cînd se face o imobilizare, maiales în aparate de contenţie :

aparatul să nu jeneze circulaţia şi să nu provoace leziuni ale tegumentelor sau dureri ; să nu permită jocul liber al segmentelor imobilizate (să fie bine mulat) ; segmentele să fie poziţionate în timpul imobilizării în poziţii funcţionale ; sub aparat, să se menţină tonusul musculaturii prin contracţii izometrice.

Dezavantajele imobilizării, mai ales cînd se prelungeşte, sînt : induce hipotrofii musculare de inactivitate ; determina redori articulare, uneori greu reductibile ; tulbură circulaţia de întoarcere, apărînd edeme şi tromboze venoase ; determină tulburări trofice de tipul escarelor ; creează disconfort fizic şi psihic pacientului.

I I .1.2. Postur area (poziţionările) R eprezintă atitudini impuse corpului întreg sau doar unor părţi ale lui, în scop terapeutic

sau preventiv, pentru a corecta sau a evita instalarea unor devieri de statică şi poziţii vicioase sau pentru a facilita un proces fiziologic. Durata posturării este variabilă, dar ca regulă generală ea

trebuie repetată cu perseverenţă, pînă la obţinerea rezultatului scontat. Nu tr ebuie să se confundeaceste posturi cu posturile iniţiale şi finale ale oricărui exerciţiu fizic.

Figura 3



24

1. P o s t u r i l e c o r e c t i v esânt cele mai utilizate în kinetologia terapeutică sau derecuperare. în multe cazuri se recomandă preventiv în boli a căror evoluţie este previzibilă,determinând mari disfuncţionalităţi (de exemplu spondilita ankilopoietică). Menţinerea posturilorcorective poate fi:

- liberă (postură autocorectivă),

- liber-ajutată (prin suluri, perne, chingi etc.)

- fixată (postură exterocorectivă) cu ajutorul unor aparate sau instalaţii.

Figura 4 Figura 5

Figura 6 Figura 7

Figura 8 Figura 9

Figura 10



25

Oricum ar fi realizată poziţionarea , ea nu trebuie să provoace dureri care pot larândul lor , să genereze noi contracturi.

Din patologie amintim câteva afecţiuni în care posturarea reprezintă o tehnică de bază akinetoterapiei : reumatismul inflamator cronic şi în general artritele, indiferent de etiologie,coxartroza, lombosacralgia cronică de cauză mecanică, paraliziile de cauză centrală sau periferică, deviaţiile de coloană sau ale altor segmente etc.

Posturile corective se adresează, desigur, doar părţilor moi, al căror ţesut conjunctiv poate fi influenţat. Corectarea devierilor osoase nu este posibilă decât la copii şi adolescenţi încreştere.

Uneori, se recomandă ca postura (mai ales cea liberă) să fie adoptată după o încălzire prealabilă a respectivei zone sau, eventual, să fie aplicată în apă caldă.

De un mare interes în recuperarea funcţională sănt posturile seriate care se fixează cuorteze amovibile, pe măsură ce se cîştigă din deficitul de corectat. Se consideră că noaptea este

cel mai potrivit interval pentru posturi-imobilizări în diverse aparate, în scop corectiv sau de păstrare a amplitudinilor de mişcare câştigate prin kinetoterapia din timpul zilei. 2. P o s t u r i l e de f a c i l i t a r e. Î n vederea facilitării unui proces fiziologic

perturbat de boală, poziţionarea corpului într -o astfel de postură poate reprezenta untratament de mare valoare. Dintre cele maicunoscute şi utilizate posturi de acest felamintim :

Posturilede drenaj bronşic Posturile antideclive sau proclive pentru promovarea sau blocarea circulaţiei de

întoarcere Posturile facilitatorii respiratorii sau cardiace

Posturile de drenaj biliarRezumatul unităţii de studiu

Figura 11 Figura 12

Figura 13





27

În toate aceste tehnici elementul definitor iu îl constituie „mişcarea" şi/sau„contracţia musculară".

I I .2.1. Tehnici k inetice dinamiceDupă cum le recomandă şi denumirea, aceste tehnici au la bază mişcarea sub toate

formele ei. Acest subcapitol acoperă, de fapt, peste 90% din tehnicile kinetologiei. Tehnicile

dinamice se realizează cu sau fără contracţie musculară, ceea ce tranşează de la începutdiferenţa dintre tehnicile active şi cele pasive.

II.2.1.1. Mobilizarea pasivă Există de foarte multă vreme o veşnică dispută asupra valorii kinetotera piei pasive,

deşi ea continuă de secole să se perfecţioneze. De la afirmaţia lui Merle D'Aubigne că „întreaga metodă de reeducare pur pasivă

este nu numai inutilă, dar şi dăunătoare, singura indicaţie a ei fiind întreţinerea mobilizăriiarticulaţiilor ai căror muşchi sînt complet paralizaţi", pînă la aceea a lui Bennett, potrivitcăreia „importanţa mobilizării pasive este atât de mare, încât, dacă nu am avea de utilizatdecît o singură tehnică pentru fiecare bolnav, în mod cert mobilizarea pasivă ar fi aceea pecare ar trebui să o alegem", au fost exprimate toate opiniile posibile. Credem că aceastăcontroversă este complet inutilă şi nefondată, deoarece tehnicile pasive şi cele active alekinetologiei nu se opun unele altora, ci se completează, defectele unora fiind corectate decelelalte, contraindicaţiile unora lăsând cîmp liber de acţiune celorlalte.

Mişcarea pasivă ca tehnică de lucru nu este utilizată decît în kinetologia terapeuticăşi de recuperare, în rest neavând desigur nici un rost ca exerciţiu f izic.

Definind mişcările pasive, D. Gardiner arată că acestea se fac cu ajutorul unei forţeexterioare în momentul inactivităţii musculare totale- determinată de boală- sau al unuimaxim de inactivitate musculară- determinată voluntar.Deci, subiectul nu face travaliumuscular.

Efectele mişcărilor pasive se repercutează : a) asupra aparatului locomotor:

menţin amplitudinile normale articulare, troficitatea structurilor articulare(prin stimularea circulaţiei locale, a secreţiei, repartiţiei şi propr ietăţilorreologice ale lichidului sinovial , prin evitarea degenerării cartilajului) în cazul paraliziilor segmentului respectiv;

cresc amplitudinea articulară prinasuplizarea structurilor capsulo-ligamentare, prin întinderea tendomusculară, a ţesutului cutanat şi subcutanat, prin rupereaaderenţelor la planurile de alunecare;

menţin sau chiar cresc excitabilitatea musculară (legea lui Vekskul:„excitabilitateaunuimuşchi creşte cu gradul de întindere");

diminuă contractura

-retractura musculară prin întinderea prelungită amuşchiului („reacţia de alungire" Kabat);

declanşează „stretch-reflex-ul" prin mişcarea pasivă de întindere bruscă amuşchiului, care determină contracţie musculară;

b) asupra sistemului nervos şi a tonusului psihic: menţin „memoria kinestezică" pentru segmentul respectiv, prin informaţia proprioceptivă pornită de la receptorii articulari şi periarticulari (în segmentele paralizate, mişcarea pasivă şi parţial posturile reprezintă singura posibilitate de păstrare a „schemei corporale" şi a „schemei spaţiale" pentru membrele paralizate).

făcând necesară prezenţa kinetoterapeutului lângă pacient, au un rol important

în menţinerea moralului acestuia. Astfel, încrederea într -o evoluţie favorabilăla un paraplegic, de exemplu, este menţinută - prin vizualizarea posibilităţii,



28

deocamdată pasive, a mobilizării articulaţiilor lui pe toată amplitudinea demişcare;

c) asupra aparatului circulator: ritmate, mişcările pasive au efectele mecanice ale unui„pompaj" asupra

vaselor mici musculare şi asupra circulaţiei venolimfatice de întoarcere; previn sau elimină edemele de imobilizare; pe cale reflexă pornită de la receptorii senzitivi articulari şi musculari,declanşează, prin răspuns neurovegetativ, o hiperemie locală.

d) asupra altor aparate şi sisteme: menţin troficitatea ţesuturilor- de la piele la os - ale segmentelor imobilizate; măresc schimburile gazoase la nivel pulmonar şi tisular; cresc tranzitul intestinal şi uşurează evacuarea vezicii urinare; este posibil să influenţeze şi unele relee endocrine.

Efectele multiple pe care le poate avea mobilizarea pasivă dovedesc că aceastarămâne o tehnică la care nu se poate renunţa, mai ales în recuperarea bolnavilor neurologicişi, în al doliea rând, a bolnavilor posttraumatici şi reumatici. De asemenea, mişcările pasivereprezintă o tehnică de bază în gimnastica sugarului şi copilului mic sănătos, ca şi, bineînţeles, în reeducarea funcţională a lui, cînd prezintă o afecţiune locomotorie. Din înşiruirea efectelor mobilizării pasive, pot fi uşor dedusescopurile pentru careeste utilizată această tehnică.

Condiţiile de realizare a mişcărilor pasive sunt următoarele : a. Cunoaşterea foarte exactă a suferinţelor pacientului, a diagnosticului bolii sale şi a

celui funcţional (pe baza bilanţurilor articular şi muscular), precum şi a stăriimorfopatologice a structurilor care vor fi mobilizate.

b. Mobilizarea pasivă trebuie executată de cadre bine antrenate în această tehnică.Lipsa de profesionalism a kinetoterapeutului este o contraindicaţie pentruutilizarea mişcărilor pasive.

c. Ne vom asigura de colaborarea şi înţelegerea bolnavului asupra tehnicilor careurmează să i se execute.

d. Pacientul va fi poziţionat în aşa fel, încât să ofere un maximum de confort tehnicde lucru pentru kinetoterapeut, dar şi pentru el însuşi.Pe cât posi bil, poziţiatrebuie să-i permită pacientului să privească spre segmentele mobilizate pasiv,mai ales daca este vorba de un bolnav neurologic. Este de preferat ca segmentul ceurmează a fi supus mobilizării pasive să fie descoperit, fără îmbrăcăminte.

e. Mişcarea se execută pe direcţiile fiziologice, cu amplitudine maximă, de preferinţăasociind poziţii sau mişcări de facilitare. Spre exemplu, mobilizarea braţului peabducţie este facilitată dacă este pus şi în rotaţie externă.

f. Prizele kinetoterapeutului auo importanţă particulară şi trebuie să respecte unele

indicaţii generale: între mâinile kinetoterapeutului nu trebuie să existe decît articulaţia demobilizat, deoarece o articulaţie nu se mobilizează prin intermediul alteiarticulaţii;

prizele trebuie să utilizeze cel mai mare braţ al pîrghiei mobilizate (există şiexcepţii); contrapriza, în schimb, este în apropierea articulaţiei;

locul de aplicare a prizei constituie un mod de facilitare sau inhibiţie a unuigrup muscular.

g. Mobilizarea pasivă este o tehnică pur analitică, deci va antrena succesiv articulaţiedupă articulaţie şi tot succesiv se va executa pentru fiecare direcţie de mişcare.

h. Nu trebuie să provoace durere, pentru a nu declanşa „ reflexe de apărare”

musculară, care ar limita mai mult mobilitatea articulară. Uneori, se forţeazămişcarea pentru întinderea ţesuturilor, asigurându-ne însă de suportabilitatea pacientului.



29

i. Mobilizarea pasivă are ca parametri de execuţie forţa, viteza, durata, frecvenţa,care se adaptează stării clinice locale şi scopului urmărit.

j. Mobilizarea pasivă este indicat să fie pregătită prin aplicaţii de căldură, masaj sauelectroterapie antialgică.

Modalităţi tehnice ale mobilizării passive:1. Tracţiunile reprezintă un grup de tehnici pasive care ar putea fi încorporate şi la

tehnicile de imobilizare.Prin definiţie, tracţiunea trebuie să se facă în axul segmentului sau articulaţiei, putându-se executa manual sau prin diverse instalaţii.

a) Tracţiunile continue (extensii continue) se execută numai prin instalaţii cu contragreutăţi, arcuri, scripeţi, plan înclinat etc, Sunt utilizate mai ales în serviciile deortopedie, pentru realinierea osului fracturat sau pentru deplasări ale capetelor articulare,iar în serviciile de recuperare, pentru corectări ale articulaţiilor blocate şi deviate în flexie,extensie etc. De un real folos sînt aceste tracţiuni pentru obţinerea decoaptării articulare.Presiunea crescută intraarticular este generatoare de durere. Instalarea unei tracţiunicontinue reduce durerea, întinde muşchii, decontracturându-i.

Tracţiunea continuă are ca elemente de dozare forţa şi durata. Forţa se apreciază înfuncţie de mărimea segmentului, de masa musculo-tisulară ce trebuie învinsă, de pragul dedurere. Durata este şi ea variabilă, în general de ordinul zilelor (termenul de ,,continuu"fiind ambiguu din acest punct de vedere).

Aplicarea tracţiunii continue se face fie prin broşe transosoase, fie prin benziadezive la piele, fie prin corsete de fixaţie, manşoane, ghete etc. Aceste ultime modalităţisînt metodele obişnuite în serviciile de recuperare medicală.

b) Tracţiunile discontinue se pot executa atât cu mâna, de către kinetoterapeut, cât şicu ajutorul unor instalaţii, întocmai ca cele continue. Sunt indicate în special în cazularticulaţiilor cu redori ce nu ating poziţia anatomică şi în cazul articulaţiilor dureroase cucontractură musculară. Procesele inflamatorii articulare pot beneficia şi ele de astfel detracţiuni cu forţă moderată, care au şi rolul de a imobiliza.

Figura 14

Figura 15 Figura 16



30

Tracţiunile vertebrale recomandate în discopatii fac parte din aceeaşi categorie atracţiunilor discontinue.

c) Tracţiunile- fixaţii alternante sunt mai mult o variantă a tehnicii de posturarecorectivă, dar se menţin pe perioade mai lungi. Tehnica se aseamănă şi cu ortezele progresive.

Tracţiunea de fapt nu se execută în ax, ci oblic, pe segmentele adiacente articulaţiei.

Sistemul de tracţionare este realizat prin tije cu şurub sau alte sisteme de tracţionaretreptată, prinse în aparate rigide amovibile, confecţionate din plastic, piele sau chiar gips,care îmbracă segmentele respective.

Reglajele progresive de tracţiune cresc la un interval de cca 48 de ore. Tehnica esteutilizată pentru corecţia devierilor determinate de cicatricele retractile sau redorilearticularegenerate de retracturi ale ţesuturilor moi.

2. Mobilizarea forţată sub anestezie este o tehnică executată în general de cătrespecialistul ortoped. Prin anestezie generală se realizează o bună relaxare musculară, care permite, fără opoziţie, forţarea redorilor articulare, cu ruperea aderenţelor din părţile moi.Mult utilizată în trecut, mobilizarea sub anestezie este privită azi cu destula reticenţă.Ruperea brutală a aderenţelor determină de multe ori o agravare ulterioară a procesuluiaderenţial. Pentru a se sconta pe un rezultat pozitiv, această tehnică se execută în etapesuccesive, la cîteva zile interval, fiecare etapă fiind urmată de fixarea unei atele gipsate pentru menţinerea nivelului de amplitudine cîştigat.

Există mobilizări forţate sub anestezie regională sau locală, dar mai puţin utilizate pentru articulaţiile mari şi în general asociate cu o medicaţie miorelaxantă.

Mobilizările sub anestezie comportă destule riscuri (în afară de insuccese), cafracturi de epifize - mai ales la copii -, smulgeride ligamente şi chiar rupturi cutanate,motiv pentru care ortopedul care le execută trebuie să cunoască foarte bine tehnica delucru.

Odată facută mobilizarea sub anestezie şi articulaţia fixată în poziţia maximăobţinută, după circa 48 de ore se va înce pe mobilizarea activo- pasivă. În aceste 48 de ore seva combate edemul local articular ou comprese resorbtive, antiinflamatorii, antialgice.După câteva zile de kinetoterapie intensă se poate practica o nouă imobilizare forţată.

3. Mobilizarea pasivă pură asistată este cea mai obişnuită tehnică de mobilizare

pasivă executată de mâinile kinetoterapeutului, în timp ce pacientul îşi relaxează voluntarmusculatura.

Figura 17



31

Prin această tehnică se realizează totalitatea efectelor mobilizării pasive descrise mai înainte. Ea trebuie să respecte toate condiţiile de realizare a mişcării pasive, de asemenea

discutate mai sus.Parametrii acestei tehnici sunt : poziţia pacientului şi a kinetoterapeutului; prizele şi contraprizele; mobilizarea segmentelor; forţa şi ritmul de mobilizare.

a) Poziţia pacientului este importantă atât pentru a permite confortul şi relaxarea sa,cât şi pentru o cât mai bună abordare a segmentului de mobilizat. Pacientul este poziţionatîn decubit dorsal, decubit ventral sau în şezând.

Din decu bit dorsal se mobilizează: umărul (toate mişcările, cu excepţiaretropulsiei); cotul (toate mişcările); pumnul-mâna (toate mişcările); şoldul(toate mişcările, cu excepţia extensiei); genunchiul (toate mişcările, dacă şoldul eliber); glezna-degetele (toate mişcările); rahisul (flexie- înclinări laterale-rotaţii). Din decubit ventral se mobilizează: umărul (retropulsie); şoldul (extensie);genunchiul (dacă şoldul este blocat); glezna (cu genunchiul flectat la 900);rahisul (extensie).Din şezînd se mobilizează: umărul (toate mişcările); cotul (toate mişcările); pumnul-mâna (toate mişcările); genunchiul (toate mişcările); rahisul (toatemişcările).

În ceea ce priveşte poziţia kinetoterapeutului, ea se schimbă în funcţie de articulaţie, pentru a nu fi modif icată cea a bolnavului, dar trebuie să fie comodă, neobositoare, pentru a permite un maximum de tehnicitate.

b) Prizele şi contra prizele - respectiv poziţia mâinii pe segmentul care va fimobilizat şi poziţia celeilalte mâini care va fixa segmentul imediat proximal acestuia - au omare importanţă.

Priza în general este distanţată de articulaţia de mobilizat, pentru a crea un braţ de pîrghie mai lung. Există şi excepţii. Contrapriza este făcută însă cât mai aproape de aceastăarticulaţie, pentru o mai bună fixare, în cazul sprijinului pe un plan dur al segmentului proximal contrapriza poate fi abandonată sau făcută doar parţial.

Deoarece segmentul care urmează să fie mobilizat trebuie perfect relaxat şisuspendat, priza cere destulă forţă din partea kinetoterapeutului, mai ales pentru trunchi şisegmentele grele. De aceea se recomandă suspendarea în chingi a segmentului şiexecutarea mobilizării pasive din această situaţie. Se va vedea, la tehnicile de facilitare, că

Figura 18 Figura 19



32

prizele mâinile kinetoterapeutului reprezintă prin ele însele tehnici FNP (facilitareneuroproprioceptivă) fundamentale.

c) Mobilizarea segmentelorDe obicei se recurge la mişcarea lenta, progresivă, pe toate amplitudinile posibile,

cu insistare şi creşterea presiunii la capetele excursiei de mişcare. Alteori, se lucrează doar la nivelul de redoare, unde se execută mici, dar repetate

forţări pentru depăşirea acestui nivel. De multe ori, mai ales pentru articulaţiile mai mici,se combină mişcarea pe diferite direcţii cu tracţiunea în ax, care decoaptează suprafeţelearticulare permiţând un nivel mai mare de mişcare. Tracţiunea în ax se poate asocia cuîncercarea de translare sau rotare în ax în ambele sensuri.

Un tip mai deosebit de mobilizare pasivă este „scuturarea" cu scop de relaxare

segmentară. Kinetoterapeutul prinde extremitatea distală a segmentului, imprimândacestuia scuturături de mică amplitudine, repetate. Uneori, se execută pe un membrususpendat în chingă.

Forţa aplicată de către kinetoterapeut la nivelul maxim de amplitudine este de obiceidozată în funcţie de apariţia durerii, dar şi de experienţa acestuia în cazurile unor pacienţicu praguri la durere fie prea înalte, fie prea coborâte.

Viteza imprimată mişcării este în funcţie şi de scopul urmărit: mişcarea lentă şiinsistentă scade tonusul muscular, pe când mişcarea rapidă creşte acest tonus.

Ritmul mişcării poate fi simplu, pendular (în doi timpi) sau în 4 timpi, la capetelecursei menţinându-se întinderea.

Durata unei mişcări este de aproximativ 1-2 secunde, iar menţinerea întinderii lacapătul excursiei, de 10-15 secunde.

O şedinţă de mobilizare pasivă a unei articulaţii durează maximum 10 minute, înfuncţie şi de suportabilitatea bolnavului. Şedinţa este bine să se repete de 2-3 ori pe zi.

Este indicat ca, înainte deînceperea mobilizării pasive, regiunea de mobilizat să fie pregătită prin căldură, masaj, electroterapie antialgică, eventual prin infiltraţii locale. Deasemenea, în timpul executării mişcărilor pasive poate fi continuată aplicarea de căldură şi,din cândîn când, oprită mişcarea pentru un masaj de 1-2 minute.

4. Mobilizarea autopasivă. Pacientul însuşi poate fi instruit să-şi mobilizeze unsegment cu ajutorul altei părţi a corpului, direct sau prin intermediul unor instalaţii (deobicei cu scripeţi: „scripetele reciproc”). Această autoasistenţă este o buna metodă deaplicat de bolnav la domiciliu sau în intervalele dintre şedinţele organizate de kinetoterapiela sală. Iată câteva modalităţi de mobilizări autopasive:

Figura 20



33

prin presiunea corpului (sau a unui segment al corpului) – de exemplu: înredorile de genunchi se forţează flexia prin genuflexiune; în cazul unui piciorechin, prin apăsarea cu greutatea corpului pe piciorul posterior etc.;

prin acţiunea membrului sănătos- de exemplu: într-o hemiplegie, pacientul, cumâna sănătoasă, va mobiliza mâna paralizată;

prin intermediul unei instalaţii „scripete reciproc"- de exemplu: mobilizarea braţului în redori de umăr cu mâna opusă, care trage de o coardă legată la ochingă de prins braţul şi trecută peste un scripete;

Figura 21

Figura 22

Figura 23 Figura 24

Figura 25 Figura 26



34

prin intermediul unei instalaţii de mecanoterapie mobilizată prin manivelă,leviere sau roată de către însuşi pacient.

În cazul redorilor dureroase mobilizarea autopasivă este mai uşor de suportat de pacient, putîndu-se doza cu uşurinţă în funcţie de pragul durerii.

5. Mobilizarea pasiva mecanică. Utilizarea diverselor sisteme mecanice de mobilizaretip Zender adaptate pentru fiecare articulaţie şi tip de mişcare în parte, este azi mai puţinrăspândită ca în trecut. Aceste aparate permit mişcarea autopasivă, cum s-a arătat mai sus.În prezent, mobilizarea pasivă mecanică se efectuează cu ajutorul unor atele motorizatenumite artromotoare.Mobilizarea pasivă mecanică comportă unele riscuri.

6. Mobilizarea, pasivo-activă, denumită şi „mobilizare pasivă asistată activ" de bolnav, pentru a o diferenţia de „mobilizarea activă ajutată", sau pe scurt, ,,mobilizareaactivo- pasivă", care va fi prezentată în cadrul mobilizării active.

În cazul unei forţe musculare sub 2, când muşchiul se contractă fără să poată deplasasegmentul, eventual doar în afara gravitaţiei, mobilizarea pasivo-activă se indică pentru aajuta efectuarea unei mişcări sau a întregii amplitudini de mişcare, conservând capacitateade contracţie pentru un număr mai mare de repetiţii.

Metoda este desigur utilizată nu pentru asuplizări articulare, ci pentru reeducareaforţei musculare, ca şi pentru reeducarea unui muşchi transplantat, în vederea perfecţionăriinoului rol pe care îl va deţine în lanţul kinetic.

7.Manipularea, în principiu, este o formă pasivă de mobilizare, dar prin particularităţile de manevrare, de tehnică, este considerată ca făcînd parte din grupulmetodelor şi tehnicilor kinetologice speciale.

Figura 27

Figura 28

Figura 29



35

II.2.1.2. Mobilizarea activă Ceea ce defineşte această mişcare este implicarea contracţiei musculare proprii

segmentului ce se mobilizează. Dar, deoarece contracţia musculară poate fi reflexă(involuntară) sau voluntară, se vor deosebi o mobilizare activă reflexă şi o mobilizareactivă voluntară.

1. Mobilizarea activă reflexă este realizată de contracţii musculare reflexe

necontrolate şi necomandate voluntar de pacient, apărând de fapt ca răspuns la un stimulsenzorial în cadrul arcurilor reflexe motorii. Desigur că individul realizează că s-au produsîn organismul lui aceste contracţii, deşi el nu le-a comandat. Această activitate motoriereflexă poate fi stimulată în mod dirijat şi utilizată în scop kinetoterapeutic, pentrufacilitarea sau ameliorarea unei mişcări sau posturi. Există cîteva metodede a provocacontracţia reflexă prin :

a) Reflexul de întindere („stretch-reflex"): întinderea brusca a unui muşchi inervatdetermină contracţia acestuia pentru echilibrarea forţei de întindere. Dacă se aplică o forţărezistivă contra efectului (mişcării) acestei contracţii, se realizează o tensiune crescută înmuşchi, o contracţie de calitate mai bună. Concomitent, muşchii antagonişti sînt inhibaţi pentru a permite mişcarea determinată de contracţie. Reflexul de întindere se datoreazăstimulării fusurilor musculare.b) Reacţiile de echilibrare reprezintă o suită de reflexe ce se declanşează în vederearestabilirii echilibrului corpului, când acesta se pierde prin intervenţia unei forţe exterioare.Pentru evitarea căderii corpului se produc o serie de mişcări complexe, menite să-1 readucăîn stare de echilibru. Aceste mişcări sunt reflexe, involuntare.

c) Reflexele, de poziţie.Poziţia ortostatică este menţinută printr -un joc continuu decontracţii musculare declanşate involuntar pe baza unor reflexe cu punct de plecare înmuşchi, labirint, structuri articulare, ca şi în percepţia cutanată (a tălpilor).

În procesul de dezvoltare neuromotorie a copilului, un rol esenţial îl joacă acestereflexe de postură, cum ar fi: reflexul cervical tonic simetric şi asimetric, reflexul labirintictonic simetric şi asimetric, reacţiile de îndreptare (aliniere) etc. Toate aceste reflexedeclanşează contracţii musculare şi mişcări involuntare, concomitent cu relaxări alegrupelor musculare antagoniste. Pe aceste reflexe posturale se bazează o serie de metode derecuperare neuramusculară, cum ar fi spre exemplu metoda Bobath.

Mobilizarea activă reflexă reprezintă un mijloc de stimulare neuro-musculară încazurile în care efortul voluntar (mobilizarea activă voluntară) este inef icient. Realizarea încazul parezelor a acestui gen de mişcare va întreţine extensibilitatea muşchilor,vascularizaţia şi troficitatea lor, va reduce spasticitatea pe baza inervaţiei reciproce şi vadezvolta stereotipuri.

2. Mobilizarea activă voluntară re prezintă dintotdeauna fondul oricărui programkinetologic profilactic, terapeutic sau de recuperare şi, bineînţeles, stă la baza întregii

noastre existenţe.

Caracteristica acestei tehnici este deci mişcarea voluntară, comandată, ce serealizează prin contracţie musculară, prin consum energetic. În mişcarea voluntarăcontracţia este izotonă, dinamică, muşchiul modificându-şi lungimea, capetele de inserţieapropiindu-se prin deplasarea segmentului.

Această tehnică este reprezentată de tipul de mişcare fiziologică a segmentului luatîn considerare.

Efectele mobilizării active voluntare se suprapun, de fapt, peste cele descrise lamobilizarea pasivă cu menţiunea însă că rezultatele obţinute sunt mult mai importante şiapar într-un interval de timp mai scurt.

Ef ectele tehni cilor dinamice:

Efecte asupra tegumentului: favorizează resorbţia edemelor (datorate transudării plasmeiîn părţile moi) prin facilitarea întoarcerii venoase; realizeazăîntinderea tegumentului; crescafluxul de sânge către ţesuturi.



36

Efecte asupra elementelor pasive(oase, articulaţii, tendoane, ligamente) şi active(muşchi) ale mş scării: întreţin suprafeţele articulare de alunecare; previn sau reduc aderenţa şifibroza intraarticular ă care se dezvoltă în structurile periarticulare şi în cavitatea articular ă;menţin sau cresc astfel mobilitatea articulară; alungesc progresiv elementele periarticulare, cuatât mai mult cu cât acestea se găsesc în stare de contractur ă; conservă sau redau elasticitateamuscular ă, menţinând mobilitatea articulară; îmbunătăţesc forţa şi durata contracţiei musculare;

reglează antagoniştii miscării; cresc forţasi rezistenţa musculară. Efecte asupra aparatului circulator:cresc întoarcerea venoasă; cresc tonusul simpatic, cuadaptarea circulaţiei la solicitările de efort; cresc debitul cardiac.

Efecte asupra sferei neuro-psihice:dezvoltă conştientizarea schemei corporale şispaţiale; cresc motivaţia; îmbunătăţesc coordonarea muscular ă.

În mod deosebit,obiectivele urmărite prin mobilizarea activă voluntară sunt: Creşterea sau menţinerea amplitudinii mişcării unei articulaţii; Creşterea sau menţinerea forţei musculare; Recăpătarea sau dezvoltarea coordonării neuromusculare;

La aceste trei mari obiective se pot adăuga: Menţinerea unei circulaţii normale sau creşterea fluxului circulator; Menţinerea sau creşterea ventilaţiei pulmonare; Ameliorarea condiţiei psihice; Menţinerea echilibrului neuroendocrin, etc.

Mobilizarea activă voluntară trebuie înţeleasă fie ca o tehnică localizată, segmentarăsau specifică, fie ca o tehnică generală, care antrenează întregul corp sau cea mai mare parte a lui. Această diferenţiere este de fapt un concept care se evidenţiază în tehnicile„exerciţiului fizic" (exerciţii specifice localizate, exerciţii generale).

Modalităţi tehnicede mobilizareactivă voluntară Ca şi în cazul mobilizării pasive, şi mobilizarea activă se realizează prin tehnici

variate:a) Mobilizarea liberă (activă pură) Mişcarea este executată fără nici o intervenţie facilitatoare sau opozantă exterioară,

în afara, eventual, a gravitaţiei. Mişcarea se desfăşoară după o serie de reguli dictate descopul urmărit, avînd ca parametri: direcţia de mişcare, amplitudinea, ritmul, forţa, durata,ca şi poziţia în care se execută.

b) Mobilizarea activo-pasivă (activă asistată)Când forţa musculară are o valoare între coeficienţii 2-3, mişcarea activă va fi

ajutată. Acest ajutor poate să fie acordat pentru protejarea forţei musculare a pacientuluinecesară unui exerciţiu dat, pentru o corectă direcţionare pe toată amplitudinea uneimişcări, pentru a susţine şi poziţiona segmentul mobilizat sau a realiza concomitent omişcare combinată, complexă.

Această tehnică mai este utilizată şi când se urmăreşte refacerea completă amobilităţii unei articulaţii, nu numai în condiţiile unei forţe musculareslabe.Mobilizarea activă asistată are unele cerinţe de bază: Forţa exterioară, indiferent cum este aplicată, să nu se substituie forţei proprii, ci

doar să o ajute; în caz contrar mişcarea devine pasivă. Forţa exterioară va fi aplicată pe direcţia acţiunii muşchiului asistat. De obicei forţa de asistare nu este aceeaşi pe toată amplitudinea mişcării ci este mai

mare la începutul ei (învingerea inerţiei) şi la sfârşitul excursiei (pentru a mări aceastăamplitudine).

Asistarea mişcării active trebuie să elimine orice alt travaliu muscular, în afară decel necesar realizării mişcării dorite.

Forţa exterioară din mobilizarea activă asistată poate fi realizată prin: corzi elastice sau contragreutăţile instalaţiilor cu scripeţi; este o modalitate practică, utilizată mai ales la patul bolnavului sau la domiciliu, putând fi



37

frecvent repetată, dar greu de adaptat tuturor necesităţilor pacientului; autoasistare, utilizând o instalaţie cu scripete, un baston (pentru mobilizarea

unui braţ cu ajutorul, celeilalte mâini) sau, direct, chiar mem brul sănătos etc.(această metodă este practicată pentru ameliorarea redorilor articulare şi mai puţin pentru ameliorarea forţei musculare);

suspendarea în chingi a unui membru (în acest caz elementul de asistare este

reprezentat deanihilarea gravitaţiei); executarea în apă a mişcării active, în aşa fel, incât să se beneficieze de forţade facilitare a apei (împingerea de jos în sus pe baza principiul luiArhimede).

Mobilizarea activă asistată, indiferent de metodă, necesită sub raport tehnic o bunăstabilitate a corpului, o bună poziţie de pornire, neangrenând musculatura antagonistă şi deasemenea sprijinind segmentul in mişcare pe toată amplitudinea acestei mişcări.

Executarea unei mobilizări active asistate se face lent, cu mişcare continuă, fără bruscări, de obicei la comandă, cu repetiţii frecvente sau nu, după cum se doreşte obţinereasau evitarea instalării oboselii musculare.

c) Mobilizarea activă cu rezistenţă. Spre deosebire de mobilizarea activă asistată,în care o forţă exterioară intervenea ajutând-o, în cazul acesta forţa exterioară se opune parţial forţei mobilizatoare proprii.În acest fel, musculatura va dezvolta un travaliu maicrescut decât ar cere-o mişcarea segmentului. Tensiunea în muşchi este mărită şi drepturmare forţa acestuia va creşte odată cu hipertrofierea lui, proces în directă corelare cuvaloarea creşterii tensiunii musculare.

Tehnica mobilizării active cu rezistenţă are ca principal obiectiv creşterea forţeişi/sau rezistenţei musculare; uneori mai este utilizată pentru o mai bună dirijare a mişcării.

În aplicarea unei rezistenţe faţă de mişcarea activă este de recomandat respectareaunor reguli aproape general valabile în această tehnică de kinetologie:

Rezistenţa se aplică pe tot parcursul mişcării act ive (există şi unele excepţii). Valoarea rezistenţei este mai mică decât forţa muşchilor ce se contractă pentru

realizarea mişcării. În acelaşi timp rezistenţa nu trebuie să aibă repercusiuni negativeasupra coordonării mişcării. O rezistenţă egală cu forţa musculară transformă aceastătehnică de kinezie dinamică într -una de kinezie statică (izometrie).

(Ideal ar fi ca rezistenţa să diminue treptat de la începutul spre sfârşitul mişcării. Înacest fel raportul între forţa externă şi forţa proprie a muşchiului s-ar menţine neschimbat,căci se ştie din fiziologie că muşchiul are o forţă maximă când este complet întins şi o forţăminimă când este maxim scurtat. Aceasta este o regulă generală, căci se pare că forţamaximă a unui muşchi se exercită în zona maximei lui utilizări în activitatea zilnică profesională sau neprofesională.)

Dacă este posibil, rezistenţa să fie aplicată pe direcţia de mişcare a segmentului, pentru a-

şi exercita aici presiunea, influenţând exteroceptorii, care vor stimula mişcarea (unexem plu: pentru flexia antebraţului, rezistenţa se va aplica pe faţa anterioară a acestuia). După fiecare mişcare cu rezistenţă se va introduce o foarte scurtă perioadă de

relaxare.Ritmul mişcărilor active cu rezistenţă este în funcţie de valoarea rezistenţei,

confor m regulii : ,,rezistenţămare - ritm rar; rezistenţă mică- ritm crescut". Desigur căritmul va fi fixat de către kinetoterapeut, în funcţie de obiectivele urmărite, dar şi de alţi parametri care ţin de pacient (vârstă, boli asociate, grad de antr enament etc).

Stabilizarea segmentului pe care îşi are originea muşchiul ce se contractă înrespectiva mişcare este de prima importanţă. Dacă stabilizarea nu poate fi realizată completde musculatura stabilizatoare, se va recurge la mijloace de fixare suplimentare (presiune

manuală, chingă etc.) Poziţia de start a mişcărilor are şi ea un rol în crearea unei bune stabilizări, ca şi aunui model adecvat de mişcare.



38

Tehnica mobilizării active cu rezistenţăare ca obiectiv principalcreşterea forţei şi / saure zistenţei musculare. În mişcarea voluntară muşchii acţionează ca agonişti, antagonişti,sinergiştisi fixatori.

Agoniştii sunt muşchii care iniţiază şi produc mişcarea, motiv pentru care se mai numesc“motorul primar”.Antagoniştii se opun mişcării produsede agonişti; au deci rol frenator,reprezentând frâna elastică muscular ă, care intervine de obicei înaintea celei ligamentare sau

osoase. Muschii agonişti şi antagonişti acţioneazătotdeauna simultan, însă rolul lor este opus: când agoniştii lucrează, tensiunea lor de contracţie este egalatăde relaxareaantagoniştilor, care controleazăefectuarea uniformă şi lină a mişcării, prin reglareavitezei, amplitudinii şi direcţiei;

când tensiunea antagoniştilor creşte, mişcarea iniţială produsă de agonisti încetează.Astfel, prin jocul reciproc, echilibrat, dintre agoniştisi antagonişti rezultă o mişcare

precisă coordonată. Agoniştiisi antagoniştii desemnează o mişcare concretă, dar acţiunea lor se poate inversa în funcţie de grupul muscular considerat. Interacţiunea dintre agonişti şi antagoniştimăreşte precizia mişcării, cu atât mai mult cu cât este angrenat un număr mai mare de muşchi. Încazul unui muşchi agonist normal, cu cât relaxarea antagoniştilor este mai mare, cu atât mişcareaagonistului este mai rapidă şi mai puternică. Sinergiştii sunt muşchii prin a căror contracţieacţiunea agoniştilor devine mai puternică. Acest lucru se poate observa în cazul agoniştilor bi-sau poliarticulari. Sinergiştii conferă şi ei, precizie mişcării, prevenind apariţia mişcăriloradiţionale, simultan cu acţiunile lor principale.Fixatoriiacţionează ca şi sinergiştii, tot involuntarşi au rolul de a fixa acţiunea agoniştilor, antagoniştilorsi sinergiştilor. Fixarea nu se realizeazăcontinuu, pe întreaga cursă de mişcare a unui muşchi.

Muşchii pot lucra cu deplasarea segmentului (producerea mişcării) realizândcontracţiiizotonice, sau f ăr ă, realizândcontracţii izometrice.

Contracţia izometrică, fiind o tehnică kinetică statică, a fost tratată în subcapitolulrespectiv.

Contracţia izotonică este o contracţie dinamică prin care se produce modificarea lungimiimuşchiului determinând mşscarea articular ă. Pe tot parcursul mişcării, deci al contracţieiizotonice, tensiunea de contracţie rămâne aceeaşi.

Modificarea lungimii muşchiului se poate face în 2 sensuri: prin apropierea capetelorsale, deci prin scurtare (contracţie dinamicăconcentrică) şi prin îndepărtarea capetelor deinserţie, deci prin alungire, (contracţie muscular ă excentrică).

Mişcarea dinamică(izotonică) cu rezistenţă este cel mai utilizat tip de efort muscular pentru creşterea forţei şi obţinerea hipertrofiei musculare.

Mişcările active cu rezistenţă pot fi realizate în:- cur s ă intern ă, sau interiorul segmentului de contracţie- când agoniştii lucreazăîntre

punctele de inserţie normală; Mişcarea executată în interiorul segmentului de contracţie serealizează atunci când muşchiul se contractă şi din poziţia lui normalăde întindere se scurtează

apropiind pârghiile osoase de care este fixat. O astfel de contracţiescurteaz

ă muşchiul şi-i

măreşte forţa şi volumul. - cur s ă extern ă, sau exteriorul segmentului de contracţie- când agoniştii lucreazădincolo

de punctele de inserţie normală, în segmentul de contracţie pentru antagonişti. Mişcarea în afara segmentului de contracţie se realizează numai cu acei muşchi care pot

fi întinşi peste limita de repaus. La aceşti muşchi avem la început o contracţie pânărevin la poziţia lor de repaus, după care contracţia continuă în interiorul segmentului de contracţie. Estecazul mişcărilor ce se fac în articulaţiile: şold, umăr, mână, picior şi coloanăvertebrală. O astfelde contracţie dezvoltă elasticitatea, lungeşte muşchiul şi măreşte amplitudinea mişcării.

Limita dintre curse se găseşte la punctul zero anatomic, în care unghiul dintre segmenteeste zero, agoniştii sunt maxim alungiţi (zona lungă), iar antagoniştii maxim scurtaţi (zona

scurtată).- cur s ă medie , când agoniştii au o lungime medie, situatăla jumătatea amplitudiniimaxime, pentru o mişcare dată.





40

- un scurt moment de izometrie;- fază concentrică.Contracţia pliometricăreprezintă cea mai frecventă formă de contracţii în activitatea

sportivă; intervine în sărituri, alergare, flotări etc.d. Contracţia izokinetică este contracţie dinamică, în care viteza mişcării este reglată în

asa fel încât rezistenţa aplicată mişcării este în raport cu forţa aplicată pentru fiecare moment din

amplitudinea unei mişcări. Pentru o corectă izokinezie trebuie ca rezistenţa să varieze în funcţiede lungimea muschiului, pentru a se solicita aceeasi forţă. Se realizează cu aparate specialenumite dinamometre.

Mobilizarea activă contra unei rezistenţe areo serie de variante tehnice, determinatede modalităţile de realizare a rezistenţei:

Rezistenţa prin scripete cu greutăţi. Se poate utiliza în principiu pentru aproapetoate grupele musculare principale, inclusiv ale trunchiului; de obicei însă beneficiază deaceastă metodă, în special, segmentele mari ale membrelor superioare şi inferioare.

Rezistenţa prin greutăţi. Este cea mai simplă şi cea mai utilizată tehnică dinmetodologia de tonifiere musculară. Ca şi precedenta, este folosită pentru musculaturamembrelor.

Se întrebuinţează o gamă foarte largă de greutăţi: saci de nisip, discuri metalice, bilede plumb, gantere, mingi medicinale etc.În funcţie de poziţia corpului, acest gen de rezistenţă nu rămâne constantă pe

parcursul mişcării. În poziţia şezând sau în ortostatism rezistenţa creşte când mişcarea seface de la planul vertical spre cel orizontal ( + 90°). Spre exemplu, extensia genunchiuluidin şezând, cu o greutate prinsă de picior, se face cu solicitare crescândă pentru cvadriceps,căci braţul forţei creşte mereu.

F Forţa

Schema creşterii rezistenţei (R) opuse cvadricepsului pe măsură ce se executăextensia genunchiului (distanţa "dintre liniile R şi F creşte treptatFRa < FRb < FRc).

Figura 30

Figura 31

Figura 32



41

Dacă poziţia este de decubit, rezistenţa va scădea de la start până la terminareamişcării (de la planul orizontal la cel vertical- 90°), adică invers în comparaţie cu situaţiade mai sus. Spre exemplu, forţa necesară flexorilor antebraţului să ridice mâna care poartăo greutate spre verticala scade, treptat pe măsură ce antebraţul devine tot mai ver tical(corpul în decubit dorsal).

Este indicat ca, indiferent de tipul lor, greutăţile să fie cântărite şi valoarea

respectivă înscrisă pe ele, pentru a se aprecia mai exact progresia în creşterea forţeimusculare.Tehnica mobilizării active cu rezistenţă prin greutăţi stă la baza a numeroase metode

de creştere a forţei musculare (De Lorme, Zinovieff, McQueen, culturism etc.). Rezistenţa prin arcuri sau materiale elastice, deşi mult utilizată în gimnastica

generală de întreţinere şi sportivă, este mai puţin recomandată în kinetologia terapeuticăsau de recuperare, deoarece este foarte greu de adaptat rezistenţa arcului sau elasticului lavaloarea muşchiului. Pe de altă parte, forţa de rezistenţă a arcului creşte pe măsură ce esteîntins, deci se comportă invers decât am văzut că evoluează forţa fiziologică a muşchiului.

Totuşi, instalaţiile cu arcuri sau cordoane elastice pot fi deosebit de utile, atât pentrutonifierea musculară prin tracţiune sau opunere la revenire, cât şi pentru facilitarea unormişcări pe direcţia strângerii arcului.

Forţa arcului este în funcţie de imaterialul din care este confecţionat, grosimeasârmei, diametrul buclei etc. O serie de întreprinderi de specialitate au standardizat acestearcuri sub raportul forţei, măsurată în kg (4,5 ; 9 ; 13,5 ; 18 kg), forţă calculată la nivelulmaxim de întindere.Dacă sunt necesare forţe mai mari, se pun 2-3 arcuri în paralel, ceea cedublează sau triplează valoarea unui arc.

Trebuie să se acorde o grijă deosebită modului în care se instalează un montaj cuarcuri, urmărind cu atenţie: poziţia pacientului, lungimea arcului, lungimea corzii careleagă arcul de punctul de fixare, forţa arcului etc.

Tot pentru realizarea mişcării active cu rezistenţă se mai utilizează şi o serie de miciaparate cu arcuri sau elastice, mai ales pentru recuperarea forţei şi mobilităţii mîinii sau piciorului.De asemenea, pentru ameliorarea forţei de prehensiune se folosesc curent inelede cauciuc, bureţi, pere de cauciuc etc.

Rezistenţa prin materiale maleabile. O serie de materiale cu mare plasticitate - cumar fi lutul, chitul, plastilina, ceara, parafango, nisipul ud etc. necesită o anumită forţă pentrua fi deformate. Sînt utilizate pentru recuperarea mâinii, a degetelor care fac şi refac mereudiverse forme din aceste materiale maleabile.

Rezistenţa prin apă: Rezistenţa opusă de apă unei mişcări este cu atât mai mare, cucât suprafaţa corpului care se mişcă este mai mare şi ritmul (viteza) de deplasare a corpului

Figura 33 Figura 34



42

este mai rapid. Direcţia în care se execută mişcarea are o mare importanţă, căci dacă ea este pe verticală, de jos în sus, se pierde o mare parte din această rezistenţă, datorită forţeiascendente a apei.

Pentru mărirea suprafeţei se aplică pe membrul respectiv diverse palete, flotoare,scuturi. În acest fel, pentru a se mişca, acest membru va deplasa un volum mai mare de apă,ceea ce va creşte rezistenţa opusă de fluid.

Mărind viteza de mişcare în apă a membrului, creşte de asemenea rezistenţa,deoarece se produce turbulenţa mişcării fluidului (apa), cu apariţia unei presiuni pozitive pe direcţia mişcării şi a uneia negative îndărătul membrului care se mişcă. Dacă am creştevâscozitatea apei prin adaosul unor substanţe, am creşte şi rezistenţa opusă de acest fluid.Astfel, mişcărilor executate într -un bazin cu nămol semifluid li s-ar opune o rezistenţămultmai mare decît într-un bazin cu apă.

Rezistenţa realizată de kinetoterapeut este cea mai valoroasă tehnică, deoarece se poate grada în funcţie de forţa (muşchiului în sine şi de forţa acestuia la diverse niveluri pesectorul de mişcare. Când forţa muşchiului este foarte slabă, această tehnică este singura

care poate da rezultate. Mâna kinetoterapeutului va înregistra, în fiecare moment, valoareaforţei dezvoltate de pacient. De preferat ca asistentul să se aşeze pe direcţia mişcării. La valori mai mari de forţă musculară această tehnică nu mai este indicată, devenind

prea obositoare pentru kinetoterapeut. Rezistenţa executată de pacient (autorezistenţa). Cu membrul sănătos sau utilizând

propria greutate a corpului, pacientul însuşi opune o rezistenţă dozată. Când se recurge lacea de-a doua alternativă, muşchiul lucrează cu origine şi inserţie inverse, încercând sămişte trunchiul contra extremităţii. Tehnica este, de fapt limitată doar la câteva mişcări dinarticulaţii (umăr, cot, pumn, genunchi şi gleznă) în plus, petru a ne asigura de o execuţiecât mai corectă, este necesar un instructaj foarte amănunţit al pacientului.

Figura 35

Figura 36

Figura 37



43

Aşadar, mobilizarea activă cu rezistenţă are standardizate 7 posibilităţi tehnice derealizare. Pot fi folosite separat, în diferite momente ale programului kinetologic, sauasociate 2-3 din ele în aceeaşi perioadă. Alegerea lor este în funcţie de o serie deconsiderente: starea forţei musculare, starea generală a pacientului, capacitatea lui deînţelegere şi cooperare, dotările existente, locul unde se execută exerciţiile, obiectiveleurmărite etc.

I I .2.2. Tehnici kinetice staticeTeoretic, există doua posibilităţi tehnice de executare a kineziei statice: contracţia

izometrică ('creşterea tonusului muscular) şi relaxarea musculară (scăderea tonusuluimuscular).

II.2.2.1. Contracţia izometrică Forţa pe care o dezvoltă un muşchi care caută să deplaseze un obiect imobil este

denumită „forţă izometrică" în timpul acestui travaliu, muşchiul nu şi-a schimbat lungimea(sau foarte puţin), fibra musculară şi-a crescut tensiunea, fără să se scurteze. Contracţiaizometrică apare deci în cazul în care muşchiul lucrează contra unei rezistenţe caredepăşeşte forţa actuală a sa. Se ştie că, pe măsură ce rezistenţa opusă unui muşchi creşte, un număr tot mai marede unităţi motorii sunt recrutate în efortul de a învinge această rezistenţă. Cum în contracţiaizometrică rezistenţa este maximă, vor fi puse în tensiune toate fibrele musculare.Tensiunea musculară este maximă, ceea ce va conduce la creşterea forţei musculare. Spredeosebire de contracţia izotonică, în care muşchiul îşi modifică lungimea fibrei, fărăimportante schimbări în tensiunea de contracţie, în cea izometrică, din contră, creştetensiunea de contracţie la aceeaşi lungime a muşchiului.

Introducerea contracţiei statice (izometrice) în tehnologia kinetologică se datoreazalui Hettinger şi Muller (1953), care dovedesc valoarea deosebită a acestei tehnici încreşterea forţei şi rezistenţei musculare. Tot ei au demonstrat că prin izometrie se obţine orapidă hipertrofiere a masei musculare. Contracţia izometrică nu poate fi menţinută multtimp, este obositoare, ea „suspendând” circulaţia sîngelui din muşchi.

Figura 38 Figura 39



44

I I .2.2.2. RelaxareaUn muşchi se „relaxează” atunci când tensiunea de contracţie scade. De fapt, un

muşchi păstrează întotdeauna o tensiune de contracţie, chiar când se află într -o stare demaximă relaxare. Această tensiune este denumită „tonus muscular” şi este menţinută deactivitatea permanentă a fibrelor intrafusale, în timp ce fibrele extrafusale sunt relaxate.

Tonusul muscular este variabil în funcţie de grupele musculare.La nivelul

musculaturii antigravitaţionale (posturală), tonusul muscular realizează „tonusul postural”.O serie de cauze, printre care starea psihică, au o mare importanţă, făcând ca grupeimportante musculare să nu se relaxeze complet odată cu încetarea unei activităţi motorii şinici chiar în aşa-zisa ,,stare de repaus”, cînd corpul, teoretic, ar trebui să păstreze doartonusul muscular de repaus.

În afară de aceste stări de tonus muscular crescut, nedatorat vreunei boli a aparatuluilocomotor, există şi situaţii patologice, în care apar creşteri importante de tonus muscularce determină contracturi musculare localizate sau generale, spasticitaţi.

Relaxarea musculară constituie un obiectiv kinetologic de mare importanţă. Ea esteexecutată după o serie de metode complexe. Relaxarea musculară, ca proces inverscontracţiei, trebuie încadrată în terminologia de bază, în „abecedarul" kinetologiei, ca otehnică „kinetică statică”.În general, vorbim de o relaxare generală a întregului corp- proces în strînsălegătură cu relaxarea psihică- şi de o relaxare locală, care se referă la un grup muscular, unsegment sau un membru.

Pentru o mai bună înţelegere a relaxării ca tehnică kinetică statică, în continuare vafi prezentată numai relaxarea locală.

Există mai multe metode de a o realiza, cele mai utilizate fiind prin : conştientizarea stării de relaxare musculară, ca stare inversă contracţiei

musculare; se execută alternativ contracţii statice, urmate imediat de relaxăristatice;

posturarea segmentului, în sprijin absolut pe un plan orizontal sau în chingi,căutând prin inhibiţie centrală suspendarea oricărei activităţi musculare înrespectivul segment;

scuturarea ritmică a membrului respectiv, executată dekinetoterapeut, în timpce pacientul caută să-şi relaxeze musculatura;

masaj blând al muşchiului contractat sau prin vibrarea segmentului, în timp ce pacientul îşi relaxează muşchii din teritoriul r espectiv.

De fapt, oricare ar fi metoda, la bază este mereu inducerea conştientă adecontracturării muşchiului, cu realizarea senzaţiei kinestezice a unei astfel de stări, încontrast cu cea de contracţie.

După cum se va vedea în capitolele care urmează, acest tip de relaxare intră în

metodologia multor exerciţii si programe kinetice; s-a arătat deja necesitatea relaxăriimusculare locale în timpul executării mobilizărilor pasive.

În afar ă de aceste tehnici de bază, există tehnici speciale sau tehnici combinate, cum ar fi:tehnici de stretching, tehnici de transfer, tehnici de facilitare neuromuscular ă.

Rezumatul unităţii de studiu Tehnicile kinetice, mult mai numerose şi mai diverse sunt acele tehnici în care elementul

definitoriu îl constituie „mişcarea şi/sau contracţia musculară”. Aceste tehnici suntclasificate în:

- Tehnici kinetice dinamice, care reprezintă peste 90% din totalul tehnicilor şicare se realizează cu sau fără contracţie musculară, ceea ce subliniează diferenţa dintreceleactive şi celepasive;

- Tehnici kinetice statice conretizate prin tipuri de contracţia izometrică şitehnici de relaxare;



45

În cadrul unităţii de studiu sunt prezentate în detaliu prin exemplificări, fiecarecategorie de tehnici, evidenţiind efectele, indicatiile şi cotraindicaţiile terapeutice pentr ufiecare în parte

Test autoevaluare14. Mişcarea activă liberă este o mişcare:

a. activăreflex b. activă voluntară

15. Relaxarea musculară este o tehnică: a. anakinetică b. kinetic

16. Viteza imprimată mişcărilor pasive poate fi variată în funcţie de scopul urmăritastfel:a. mişcarea executată lent şi insistent creşte tonusul muscular b. mişcarea executată rapid scade tonusul muscular

17. Mobilizarea pasivă face parte din tehnicile:

a. kinetice statice b. kinetice dinamice18. Mişcările pasive pot avea următoarele efecte asupra aparatului locomotor:

a. cresc contracţia musculară prin întinderea pasivă bruscă a muşchiului b. diminuă contractura musc prin întinderea prelungită a muşchiului c. măresc schimburile gazoase la nivel pulmonary d. stimulează circulaţia venolimfatică de întoarcere

19. În timpul mobilizării pasive asistate: a. pacientul îşi relaxează voluntar musculature b. pacientul îşi contractă voluntar musculatura

20. Pentru contracţiile izometrice se preferă poziţii care: a. lasă articulaţiile libere b. încar că articulaţiile cu greutatea corpului (cu compresiune în ax)



46

Modulul III

Bazele procedurale aleexerciţiului fizic terapeutic

Unitatea de studiu III.1.Exerciţiul fizic terapeutic (structurăşi principii de bază) Conţinutul unităţii de studiu:III.1.1.Structura exerciţiului fizic terapeutic III.1.2. Principiile de bază ale exerciţiului fizic terapeutic

III.1.2.1. Poziţia de start III.1.2.2. Principiul progresivităţii

I II.1.1. Structura exerciţiului fizic terapeutic Exer ciţiul fizic este primul element kinetologic care are o structură completăca

descriere şi execuţie procedurală, precum şi un sens terapeutic. Exerciţiul fizic stă la bazaoricărei metode kinetologice, care este constituitădintr-o suită, legată sau nu, de diferiteexerciţii fizice.

Un exerciţiu fizic terapeutic este structural format din trei părţi :1. Poziţia de start şi mişcările efectuate în cadrul acestei posturi; 2. Tipul de contracţie musculară (concentrică, excentrică, izometrică) necesară în

cadrul exerciţiului; 3. Elementele declanşatoare ale unui stimul senzorial, cu scop de facilitare sau

inhibare a răspunsului. Aceste trei părţi ale exerciţiului fizic nu au încă o terminologie precizată. Şcoala de

kinetoterapie de la Boston (P. Sullivan, P. Markos, M. Minor etc.) denumeşte prima parte„activitate", pe cea de-a doua „tehnică" şi pe ultima „elemente", considerîndu-le într-unsistem unitar.

În acest fel, orice exerciţiu fizic terapeutic poate fi descris prin sistemul ATE. Iatăcâteva exemple :

A: şezînd, extensia genunchiuluiT: contracţie concentrică (eventual şi excentrică)E: rezistenţa gravitaţiei + presiunea mâinii kinetoterapeutului pentru tonifierea

cvadricepsului)

A: în ortostatism, abducţia umărului

T: contracţie concentrică E: rotaţie externă a braţului (pentru mobilizarea umărului în abducţie peste 900)

A: decubit lateral, flexia şoldului homolateral T: contracţie concentrică E: o chingă pentru suspensie, gravitaţia exclusă (pentru tonifierea psoas iliacului la

forţa 2)Exerciţiul fizic urmăreşte fie creşterea forţei musculare, fie mobilizarea articulară, fie

coordonarea neuromotorie sau abilitatea.

III.1.2. Principiile de bază ale exerciţiului fizic terapeutic

Există cîteva principii de bază ale exerciţiului fizic therapeutic: Exerciţiile se execută lent, fără bruscări, ritmic;



47

Exerciţiile trebuie să se bazeze pe poziţii de start stabile, solide, menite săfaciliteze travaliul muşchilor şi să permită apoi o recuperare cât mai bună a acestuitravaliu;

Progresivitatea exerciţiilor va fi lentă, de la stadiile cele mai joase de forţămusculară, redoare sau incoordonare trecându-se treptat spre exerciţiile care cerforţă, amplitudine sau coordonare aproape normale. Nu se vor sări aceste etape !

Se va urmări ca exerciţiile de tonifiere musculară să se execute întotdeauna petoata amplitudinea de mişcare articulară posibilă; Cu cât un exerciţiu a cerut o contracţie musculară mai intensă, cu atât pauza de

relaxare care urmează va fi mai lungă, pentru refacerea circulaţiei. Din alternanţaexerciţiu-relaxare se creează ritmul exerciţiului;

Orice exerciţiu trebuie să se execute în limitele maxime posibile ale unghiului demişcare a segmentului. Numai în acest fel vor intra în acţiune toate fibrelemusculare, iar amplitudinea mişcării se va menţine sau va redeveni normală.

Dintre aceste principii, două sunt de primă importanţă :poziţia de start şi principiulprogresivităţii.

III.1.2.1. Poziţia de start Observaţiile clinice au arătat că o mare parte din insuccesele sau întârzierile apariţiei

efectelor pozitive ale exerciţiilor fizice terapeutice se datoresc posturilor inadecvate de pornire ale acestora. Crearea unei perfecte stabilităţi a corpului şi (sau) segmentului în timpulexerciţiului este o condiţie de bază. Poziţia de „stând cu picioarele îndepărtate" este mult mai stabilă faţă de poziţia ,,stând cu picioarele apropiate", pentru orice exerciţiu de trunchi saumembre. Dar dacă acest exerciţiu reclamă mişcarea înainte a braţelor, stabilitatea se obţinemai ales dacă se duce un picior mai în faţă, menţinând poziţia destând cu picioarele in„linie”. În cadrul exerciţiului cu braţele înainte, echilibrul va fi menţinut de mici mişcări alegleznelor, de mişcări în plan sagital ale coloanei lombare şi bazinului, care nu întotdeaunasunt dorite. Există însă o excepţie de la acest principiu, şi anume în cadrul exerciţiilordecoordonare neuromusculară, când poziţia de start este aleasă tocmai ca să creeze dificultăţi înmenţinerea echilibrului, căci prin dezechilibrări şi reechilibrări succesive se va obţine în finalcoordonarea.

III.1.2.2. Principiul progresivităţii Al doilea principiu de bază, cel al progresivităţii, reprezintă necesitatea şi modalitatea

exerciţiilor fizice de a fi continuu în corelaţie cu capacitatea funcţională a structurilorimplicate în exerciţiu, capacitate funcţională ce creşte treptat, odată cu aplicarea repetată aexerciţiului fizic terapeutic.

Principiul progresivităţii se aplică în exerciţiile pentru tonifiere musculară, pentru

creşterea amplitudinii mişcării, ca şi pentru coordonare.

a) Progr esiv itatea, pentru tonifierea musculară se realizează prin mai multe metode : Creşterea progresivă a lungimii sau greutăţii braţului pârghiei (rezistenţei) Exerciţiu- Tonifierea extensorilor toracolombari: din decubit ventral, cu braţele pelîngă corp, cu braţele după ceafă, cu braţele întinse pe lânga cap - sunt 3 trepte de progresivitate.Exerciţiu - Tonifierea rotatorilor trunchiului: din decubit dorsal, cu basculareastânga-dreapta a unui membru inferior ridicat la verticală, bascularea ambelormembre inferioare - sunt 2 trepte de progresivitate.Aceeaşi metodă se utilizează şi în exerciţiile simple cu rezistenţă, în care aceasta este

aplicată treptat tot mai distal de articulaţia în mişcare. De exemplu, în flexia cotului rezistenţa

aplicată la mijlocul antebraţului este mai mică decât cea aplicată la extremitatea distală. Aşadar, o rezistenţă este cu atât mai mare, cu cât punctul de aplicare este mai distal de



48

centrul de mişcare, căci mărimea rezistenţei = greutatea aplicată x distanţa de la centrul demişcare la punctul de aplicare a greutăţii.

Scoaterea treptată a ajutorului dat unei mişcări de musculatura accesorie Exerciţiu- Tonifierea abdominalilor: decubit dorsal, ducerea membrele inferioare peste cap, vârfurile degetelor picioarelor ating solul; membrele superioare se sprijinăcu palmele pe sol, membrele superioare părăsescsolul, membrele superioare ajung la

verticală.Cînd palmele se sprijineau pe sol, marele dorsal, rotundul mare şi pectoralul mareajutau menţinerea flexiei coloanei toraco-lombare;membrele superioare ajunse la verticalălasă pe seama musculaturii abdominale tot efortul flexiei coloanei.

Creşterea amplitudinii unei mişcări executate contra gravitaţiei sau cu o greutateadăugată

Exerciţiu- Tonifierea musculaturii abdominale: decubit dorsal, forfecare pe verticalăa membrelor inferioare; se creşte amplitudinea de forfecare.

Asocierea unor mişcări în subsidiar la un exerciţiu care antrenează grupulmuscular principal

Exerciţiu - Tonifierea musculaturii dorsolombare: decubit ventral, ridicareatrunchiului; se asociază şi ridicarea unui membru inferior, apoi ridicarea ambelormembre inferioare - etape de solicitare tot mai mare pentru musculatura paravertebrală.

Modificarea ritmului unei mişcări O mişcare lentă solicită mai mult musculatura decât aceeaşi mişcare executată rapid-

aceasta când avem de-a face cu o contracţie excentrică; în cazul unei contracţii concentrice,orice schimbare de ritm (lent sau rapid) care se abate de la ritmul optim, natural, al mişcăriires pective creşte solicitarea musculară.

Succesiunea contracţie statică- contracţie dinamicăExerciţiu- Tonifierea cvadricepsului: poziţie semişezând, izometria cvadricepsului;apoi, cu un sul sub genunchi (care -flectează genunchiul la cca 30°) se extindegamba.

Succesiunea mişcare în poziţie fără efectul gravitaţiei- mişcare cu implicareagravitaţiei (această mişcare se aplică în cazul muşchilor cu forţă între 2 şi 3.)

Creşterea greutăţii (sarcinii) care reprezintă rezistenţa aplicată (creşterea seface în general cu 150-250 g -exerciţii tip „De Lorme”).

Prelungirea duratei în timp a exerciţiului după ce se trece de perioada deadaptare, când apare impresia că efortul este din ce în ce mai uşor.

b) Progresivitatea pentr u, ampli tudin e are câteva principale sisteme de aplicare,dintre care trei sunt prezentate în continuare :

Modificarea ritmului mişcărilor care se execută pe toată amplitudinea posibilă;

Adăugarea unei serii de mici şi ritmice mişcări la limitele sectorului demobilitate articulară; Introducerea unor tensiuni prelungite pe direcţia mişcării ce trebuie recuperată

(această forţare susţinută nu trebuie să producă durere importantă). Desigur că modalităţile practice de realizare ale acestor trei sisteme sunt numeroase,

putându-se face apel la o serie de tehnicikinetice deja discutate, dar şi la altele, care vor fiexpuse mai departe.

c) Progresivitatea pentr u coordonare cuprinde o serie de metode general valabile,dar şi metode cu specificitate pentru trunchi şi membrele inferioare:

Se trece progresiv de la mişcări ale articulaţiilor mari spre mişcări ale celor maimici (se ştie că acestea din urmă necesită un control coordonator mai mare decât

mişcările în articulaţiile mari). Creşterea preciziei în executarea unei mişcări



49

Exerciţiu- La un hemiplegic: de la oflexie necoordonată a membrului superior, seajunge la ducerea mâinii la gură, apoi a mâinii cu o lingură etc.

Combinarea mişcărilor diverselor articulaţii şi segmenteExerciţiu- Genuflexiune, cu executarea unor mişcări asimetrice ale braţelor. Aceste tr ei modalităţi sunt aplicabile la orice grup de articulaţii şi segmente. Următoarele sunt utilizabile în coordonarea doar a membrelor inferioare şi a

trunchiului:Diminuarea treptată a poligonului de susţinere: picioare îndepărtate- picioare lipite -ridicare pe vîrfuri - într-un picior - într-un picior pe vîrf; mers pe banchetă- pe o stinghie etc.

Creşterea dificultăţii de a menţine în echilibru o poziţie prin: ridicarea centrului degreutate al corpului (braţele deasupra capului); mişcarea liberă a diverselor articulaţii alemembrelor superioare, perturbând echilibrul: ridicarea înălţimii băncii sau a bârnei pe care semerge (efect psihologic care perturbează echilibrul).

Utilizarea de sărituri uşoare pe un picior, alternativ, cu opriri bruşte în anumite poziţii:sau paşi înainte, lateral, în spate, cu flectarea şi întinderea câte unui genunchi etc.

Există o metodă de progresivitate valabilă pentru orice tip de exerciţiu şi pentru oriceobiectiv: progresivitatea în timp, prin creşterea treptată a duratei acelui exerciţiu.Duratatrebuie apreciată la nivelul unei zile, deoarece se referă atât la durata unei şedinţe, cât şi ladurata tuturor şedinţelor dintr -o zi.

Exerciţiul fizic poate antrena un segment, o parte a corpului, având drept scoprefacerea funcţiei motorii a acelui segment (exerciţiu local specific), sau poate antrena corpulîntreg, având de obicei ca obiectiv antrenarea unor funcţii generale ale organismului, caantrenarea cardiovasculară, creşterea metabolismului, reechilibrarea endocrină şi psihică,dezvoltarea armonioasă generală etc. Apare deci evident că exerciţiul fizic va urmăriîntotdeauna un scop, că este construit în vederea unei finalităţi funcţionale sau (şi) anatomice.

Deşi exerciţiul fizic prin el însuşi are un sens, nu putem alcătui un programkinetoterapeutic prin exerciţii fizice alese la întâmplare. Exerciţiile fizice se vor lega astfelîncât acestea să devină eficace, sub formă de metode kinetologice, care vor reprezentacărămizile din care specialistul va crea metodologia adecvată unui program, cu obiectivterapeutic bine precizat, pentru un anumit pacient.

Dar kinetoterapeutul, care este elementul fundamental al reuşitei oricărui programkinetoterapeutic, trebuie să cunoască la perfecţie toate aspectele teoretice şi practicealeexerciţiului fizic, pentru a le aplica creator, cu toată competenţa.

Rezumatul unităţii de studiu Exerciţiul fizic terapeuticstă la baza oricărei metode kinetoterapeutice. Acesta are o

structură completă care este constituită dintr -o suită de elemente, cu descriere a execuţiei procedurale care urmează un anumit sens terapeutic.

Pornind de la aceste premise unitatea de studiu explică fiecare element de conţinut şirelaţiile dintre ele, precum şi principiile care stau la baza aplicării exerciţiilor fiziceterapeutice.

De asemenea este subliniată importanţa poziţiei de start în aplicara eficientă şi dirijatăa exerciţiului fizic terapeutic,

Dozarea efortului necesar efectuării exerciţiilor fizice terapeutice este în strâsălegătură cu principiul progresivităţii.



50

Test autoevaluare21. Progresivitatea pentru tonifiere musculară se realizează prin:

a. creşterea amplitudinii unei mişcări executate contra unei rezistenţe b. introducerea unei tensiuni prelungite pe direcţia mişcării de recuperate c. prelungireaduratei în timp a exerciţiului d. diminuarea treptată a poligonului de susţinere

22. Progresivitatea pentru amplitudine se realizează prin: a. adăugarea unor mişcări mici şi ritmice la limitele sectorului de mobilizare b. creşterea preciziei în executarea unei mişcări c. modificarea ritmului mişcării care se execută pe toată amplit. posibilă d. scoaterea treptată a ajutorului dat de musculatura accesorie

23. Pentru un muşchi cu fibre majoritare tonice cu forţă slabă, rezistenţa (înizometrie) se face cel mai bine în poziţie: a. scurtată b. alungită

24. Tipul de contracţie musculară utilizat în cadrul unui exerciţiu reprezintăurmătoarea parte componentă a exerciţiului fizic după Şcoala de Kinetoterapiedin Boston:a. “activitate” b. “tehnică” c. “elemente”



51

Unitatea de studiu III.2.Exerciţiul fizic terapeutic (execuţieprocedurală) Conţinutul unităţii de studiu:III.2.1. Execuţia procedurală

III.2.1.1.Poziţia şi mişcarea III.2.1.2. Tipuri de contracţii musculareIII.2.1.3. Promovarea mişcărilor sau controlulmotor

III.2.2. Obiectivele generale în kinetoterapie

III.2.1 . Execuţia procedurală Bazele sau unităţile procedurale ale exerciţiului fizic, indiferent de finalitatea lui, am

văzut că se structurează în trei părţi, "activitiesu, „techniques", „elements", după şcoala dinBoston.

III.2.1.1. Poziţia şi mişcarea Orice exerciţiu începe prin poziţionarea corpului şi a segmentelor sale. Din această„poziţie de start" se va derula mişcarea, care se va termina tot în poziţia iniţială, deşi teoretic

scopul exerciţiului poate fi atins cînd mişcarea a deplasat corpul sau segmentele şi într -o altă poziţie decît cea iniţială. Între postură şi mişcare există deci în permanenţă o relaţieindividuală. Dupa cum spunea Sherrington, ,”postura urmează mişcarea ca o umbră”, dar şireciproca acestei aserţiuni este la fel de valabila. În aplicarea corectă a acestei „probleme" procedurale (poziţie şi mişcare poziţională), kinetoterapeutul, cunoscând obiectivul terapeuticurmărit, ca şi capacitatea anatomofuncţională a pacientului, va trebui să ţină seamă şi sărezolve în cadrul exerciţiului următoarele aspecte :

1. Suprafaţa bazei de susţinere a corpului în timpul exerciţiului: cu cât aceasta va fi maimare, cu atât poziţia va fi mai stabilă şi nu va implica reacţii de menţinere aechilibrului.

2. Distanţa dintre centrul de greutate al corpului şi suprafaţa de susţinere: cu câtdistanţa este mai mică, stabilitatea va fi mai mare; în plus, cu cât perpendiculara dincentrul de greutate cade mai în centrul suprafeţei de sprijin, cu atât stabilitatea posturiieste mai mare.

3. Numărul de articulaţii care vor intra în schema de mişcare, dar şi numărul de articulaţii care suportă greutatea corpului influenţează echilibrul şi stabilitatea.

4. Lungimea braţului pîrghiei în mişcarea comandată.5. Modificăril e de tonus muscular- în anumite grupe musculare - pe care le induc reflex

postura şi mişcarea respectivă. în funcţie de necesităţi se va urmări promovarea sau,din contră, inhibarea acestor reflexe.Astfel:Reflexele tonice devin importante atunci cînd musculatura este foarte slabă sau există

pacienţi cu disfuncţii ale SNC (de exemplu, utilizarea reflexelor tonice cervicale pentru poziţionarea extremităţilor ).Reacţiile proprioceptive şi de echilibru, ca răspuns la schimbările de poziţie alecorpului, pentru menţinerea proiecţiei centrului de greutate în interiorul suprafeţei desprijin.

6. Rezistenţa care se va opune mişcării, respectiv contracţiei musculare: fără gravitaţie,cu gravitaţie, cu gravitaţie asistată (cu alte cuvinte, cu o rezistenţă suplimentară gravitaţiei). Reamintim că rezistenţa opusă muşchiului în contracţie creşte feed-back-ul proprioceptiv al fusului muscular şi al buclei gama.

7. Nivelul de lungime în care muşchiul este pus în acţiune (în zona scurtată - medie -alungită). Pentru muşchii tonici (posturali) este preferată poziţionarea în zona delungime medie spre scurtată. Pentru un muşchi cu fibre în majoritate tonice, cu forţă





53

2. Articulaţii biaxiale - prezintă două axe de mişcare perpendiculare unul pe altul(articulaţiile elipsoidale: articulaţia radiocarpiană, articulaţiile metacarpofalangiene; articulaţiileîn şa: articulaţia carpometacarpiană a policelui sau trapezometacarpiană).

3. Articulaţii triaxiale - permit mişcări în toate planurile spaţiului (articulaţiile sferoidale- sau cotilice -: articulaţia umărului, articulaţia şoldului).

Un mod simplu de definire a mişcărilor Flexia – mişcarea prin care două segmente ale unei regiuni se aproprie între ele. Extensia -mişcarea prin care două segmente ale unei regiuni se depărtează între ele. Abducţia – mişcarea datorită căruia un membru sau un segment de membru se

depărtează de planul median al corpului. Adducţia - mişcarea datorită căruia un membru sau un segment de membru se

aproprie de planul median al corpului. Circumducţia – rezultă din executarea succesivă a celor 4 mişcări; când un membru

sau un segment de membru execută o astfel de mişcare descrie un trunchi de con cuvârful la nivelul articulaţiei.

Pronaţia – este mişcarea de rotaţie a membrului, prin care halucele sau policele seaproprie de corp.

Supinaţia - este mişcarea de rotaţie a membrului, prin care halucele sau policele sedepărtează de corp.

Poziţii fundamentale şi derivate Orice exerciţiu începe prin poziţionarea corpului şi segmentelor sale. Din această „poziţie

de start”, sau „poziţie iniţială”, se va derula mişcarea. Pe parcursul executării unui exerciţiu setrece printr-o serie de „poziţii intermediare”, iar la sfârşit se încheie cu o „poziţie finală”.

Indiferentcă sunt iniţiale, intermediare sau finale, se clasifică în „poziţii fundamentale” şi„poziţii derivate”.

A. Poziţii le fundamentale sunt: stând (poziţie ortostatică), şezând (sau aşezat), pegenunchi, culcat (decubit) şi atârnat.

Poziţ ia stând (ortostatică) – corpul vertical şi relaxat; bărbia la orizontală orientată spreînainte; umerii coborâţi; membrele superioare atârnând pe lângă corp cu palmele orientate sprecoapse, degetele uşor flectate ; genunchii întinşi, picioarele orientate cu vârfurile spre înainte şiuşor depărtate. Ca variantă: călcâiele se ating, vârfurile se depărtează la un unghi sub 450 .

Are cea mai mică bază de susţinere, centrul de greutate în poziţia cea mai înaltă din acestmotiv fiind cea mai instabilă poziţie. Menţinerea acestei poziţii necesită un bun echilibru almusculaturii posturale şi a reflexelor de postură. Faptul că membrele superioare sunt libere, permite executarea mişcărilor cu amplitudine mare, promovează contracţiile izotonice, în timp cemembrele inferioare fiind fixate, promovează contracţiile izometrice.

Poziţia şezând (aşezat) –

partea superioară a corpului, ca la poziţia stând; subiectul esteaşezat pe sol, în sprijin pe ischioane şi pe toată partea posterioară a coapselor, gambelor şi

călcâiului; vârfurile picioarelor sunt orientate spre în sus; membrele superioare atârnă pe lângăcorp, palmele se spijină pe sol, în dreptul şoldurilor. Ca variantă subiectul este aşezat pe un scauna cărei înălţime se reglează în aşa fel încât să se asigure unghiuri de 900 la nivelul şoldurilor,genunchiurilor şi gleznelor; genunchii sunt uşor de depărtaţi, picioarele în sprijin pe podea,orientate cu vârfurile spre înainte; capul, trunchiul şi membrele superioare, ca la poziţia stând.

Este o poziţie mai avansată, în care baza de susţinere este ceva mai mare şi centrul degreutate este situat ceva mai jos (fiind astfel mai stabilă), care se utilizează pentru antrenareafuncţiilor vitale (respiraţie, circulaţie) ca şi pentru ameliorarea posibilităţilor de a desfăşuraactivităţi uzuale zilnice, în cazul bolnavilor. Din această poziţie se pot executa mişcări ale

capului şi gâtului, trunchiului, membrelor superioare. Pentru a mări stabilitatea se pot sprijinitălpile şi palmele pe sol şi palmele (în cazul poziţiei aşezat pe scaun) – palmele pe scaun.





55

* faţă decelelate regiuni ale corpului* simetric* asimetric

Poziţii derivate din poziţia pe genunchi: - prin schimbarea poziţiei membrelor superioare

* faţă de poziţia fundamentală

* a unuia faţă de celălalt * faţă de celelate regiuniale corpului* simetric* asimetric

- prin schimbarea poziţiei trunchiului * faţă de poziţia fundamentală

- prin schimbarea poziţiei membrelor infer ioare* faţă de poziţia fundamentală * a unuia faţă de celălalt * faţă de celelate regiuni ale corpului * simetric* asimetric Poziţii derivate din poziţia culcat (decubit):

- prin schimbarea poziţiei membrelor superioare * faţă de poziţia fundamentală * a unuia faţă de celălalt * faţă de celelate regiuni ale corpului * simetric

- prin schimbarea poziţiei membrelor inferioare * faţă de poziţia fundamentală * a unuia faţă de celălalt * faţă de celelate regiuni ale corpului * simetric* asimetric

Poziţii din poziţia atârnat: - prin schimbarea poziţiei membrelor inferioare * faţă de poziţia fundamentală * a unuia faţă de celălalt * faţă de celelate regiuni ale corpului * simetric* asimetric

- prin schimbarea prizei mâinilor pe bară * în suspinaţie

* în pronaţie

* apropriat* depărtat * combinat

În kinetoterapia modernă, orientală de legile neurofiziologiei mişcării, care utilizeazăaceste legi în scop facilitar sau inhibitor, poziţiile au un rol decisiv. Din acest motiv, în cadrulmetodelor de facilitare , ele sunt descrise în amănunt şi sunt justificate teoretic pe bazeneurofiziologoce, musculare şi biomecanice. O parte din aceste propoziţii, care reprezintă de faptvariante ale propoziţiilor fundamentale, dar mai ales poziţii derivate, sunt:

- Decubit lateral (la care frecvent se asociază rostogolirea laterală), este o poziţieimportantă, folosită în reeducarea marilor handicapaţi motori, pregătindu-i pentru

activităţile uzuale (îmbrăcat, mişcări libere în pat) ca şi trecerea la poziţii mai avansate(şezând etc.). Poziţia permite răsucirile de trunchi şi mobilizarea membrelor superioare şiinferioare în diverse scheme de facilitare, precum şi punerea în valoare a unor reflexe





57

Termenul izocinetic (izokinetic) – din cuvintele greceşti isos (egal) şi kinetic (mişcare) – indică o contracţie de viteză constantă pe toată desfăşurarea mişcării. Lucrul izocinetic necesităun echipament special proiectat pentru a permite viteza constantă de contracţie, indiferent deîncărcătură. În timpul mişcării, sunt efectuate atât contracţii concentrice cât şi excentrice,aparatul asigurând o rezistenţă egală cu forţa generată. Această solicitare permite muşchiului sălucreze la maximum pe toată amplitudinea mişcării, eliminând „punctul de blocare” saumomentul de slăbiciune prezent în orice exerciţiu de mişcare.

Atunci când este deplasat un obiect sau un corp în spaţiu, totdeauna sunt prezente douăforţe:

F.M. = forţa motrică = forţa care acţionează, care pune în mişcare F.R. = forţa rezistentă = forţa care trebuie învinsă

Dacă cele două forţe sunt egale, nu există deplasare = absenţa deplasării. Mişcările corpului uman pot fi produse printr -un lucru muscular care este rezultatul

contracţiei musculare. În acest caz:

F.M. sau forţa care pune în mişcare = forţa musculară Fm F.R. sau forţa care trebuie învinsă = gravitaţia sau altă forţă

Alte forţe care pot interveni ca F.R. sunt: o greutate ataşată direct segmentului sau prin intermediul unui sistem scripete-greutate;un resort;o redoar e articulară; o retracţie musculară; o frecare;o altă persoană = rezistenţa manuală a kinetoterapeutului; apa;greutatea segmentului de mobilizat.

Gravitaţia poate deveni F.M. şi muşchiul F.R.. Dacă muşchiul este F.R., o altă forţă va

trebui să intervină ca F.M., de exemplu:gravitaţia (greutatea membrului); o greutate;

Figura 40



58

un resort;o altă persoană, kinetoterapeutul.

Forţe ca frecarea sau redoarea articulară nu pot intra în joc niciodată ca F.M.. Pentru toate mişcările corpului uman, corespund două grupe musculare:

grupa agonistă şi grupa antagonistă

Lu crul muscular:Lucrul muscular este rezultatul contracţiei musculare. Se disting două tipuri de contracţii

musculare:contracţiile musculare dinamice sau izotonice (energie cinetică) şi contracţiile musculare statice sau izometrice (energie potenţială)

În fiziologie, se estimează că orice muşchi care se contractă efectuează un travaliumuscular în urma căruia se eliberează întotdeauna energie, chiar dacă acesta pare imobil.

În fizică, acest travaliu (lucru mecanic) este definit ca fiind deplasarea unei forţe pe oanumită distanţă: T = F x D

În travaliul muscular dinamic, se produce un travaliu în sensul fizic al termenului: existăo deplasare a segmentului pe o anumită distanţă. În travaliul muscular static,nu va mai fi un travaliu “fizic” deoarece nu mai existădeplasare. Nu există decât o modificare a tensiunii musculare. Se poate deci vorbi de un travaliufiziologic: se consideră că forţa este mobilizată pe parcursul unei oarecare unităţi de timp: T = Fx timp

Observaţie: Atunci când un grup muscular intră în joc, trebuie sub-înţeles rolul de frânare, de fixare,de direcţionare, de antagonism, de acţiune tonică a celorlalte grupe musculare. Lucru l muscular dinamic sau izotonicDefiniţie Lucrul muscular dinamic sau isotonic reprezintă travaliul muşchiului care se contractă

modificându-şi lungimea: fie că muşchiul îşi apropie inserţiile = contracţie concentrică fie că muşchiul se opune îndepărtării inserţiilor sale = contracţie excentrică

Din punct de vedere biomecanic, se vorbeşte de lucru dinamic atunci când există undezechilibru între F.M. şi F.R.:

ex.: dacă F.M. > F.R. : lucru muscular concentric dacă F.R. > F.M. : lucru muscular excentric

A. Lucrul muscular dinamic concentric sau lucrul muscular pozitivContracţia musculară dinamică concentrică provoacă o apropiere a punctelor de inserţie a

muşchiului. Muşchiul se scurtează.

Apropierea punctelor de inserţie poate să aibă loc simultan, cele două puncte de inserţieapropiindu-se de centrul muşchiului, sau prin deplasarea doar a unuia dintre punctele de inserţiea muşchiului faţă de celălalt.

De exemplu: poziţia stând – ducerea mâinii la umăr: F.M.: contracţie dinamică concentrică a flexorilor cotului F.R.: greutatea segmentului (gravitaţia) Forţa musculară va învinge o rezistenţă.

B. Lucrul muscular dinamic excentric sau lucrul muscular negativÎn timpul contracţiei musculare excentrice, punctele de inserţie ale muşchiului se

îndepărtează deşi acesta se contractă. Muşchiul rezistă unei forţe care provoacă mişcarea.

Muşchiul se alungeşte frânând îndepărtarea inserţiilor sale.



59

Îndepărtarea punctelor de inserţie se poate realiza prin deplasarea unuia sau altuia dintrecele două puncte de inserţie ale muşchiului sau chiar prin deplasarea simultană a celor două puncte de inserţie faţă de centrul muşchiului.

Exemplu de lucru muscular excentric:- Se întâlnesc contracţii dinamice excentrice atunci când un subiect execută o mişcare ceare ca rezultat o deplasare de sus în jos:

ex.: coborârea unei scări controlul coborârii membrului superior.- Contracţiile dinamice excentrice se produc în timp ce se realizează o mişcare nouă.

Dacă mişcarea realizată este necunoscută, subiectul va controla lucrul muscular concentric alagonistului printr-o activitate dinamică excentrică a muşchilor antagonişti. Această„supraveghere” musculară, împiedică realizarea gesturilor periculoase pentru articulaţii sausistemul musculo-tendinos.

Pe parcurs ce subiectul va cunoaşte gestul, această activitate de apărare va diminua şicontracţia antagonistă va fi regăsită doar la finalul mişcării pentru a frâna sau opri gestul.

- Lucrul muscular excentric se întâlneşte atunci când un subiect rezistă unei forţe maimari decât a lui, de exemplu forţa musculară a altei persoane.

C. Avantajele lucrului muscular dinamic- Lucrul dinamic este un mijloc de recuperare sau întreţinere a amplitudinilor

articulare.- Lucrul dinamic permite întreţinerea, activarea sau creşterea forţei musculare. - Mobilizarea permite cercetarea întregii curse musculare de la întinderea completă

până la scurtarea totală şi deci de întreţinere a schemei corporale în ansamblul său, precum şi a schemei spaţiale a subiectului. Deci, mişcarea stimulează proprioreceptorii articulari, musculari şi tendinoşi careinformează subiectul asupra schemei corporale şi asupra poziţiei segmentelor înspaţiu.

În reeducare:- Realizarea contracţiilor dinamice este în general mai bună decât realizarea

contracţiilor statice care nu permit raportarea la un gest cunoscut. - Kinetoterapeutul va alege între contracţia dinamică concentrică sau excentrică în

funcţie de specificitatea muşchiului de reeducat. Deci, unii muşchi au o activitate maimult excentrică decât concentrică. Kinetoterapeutul va trebui să ţină cont de acestlucru.

- Se pare că în timpul contracţiei excentrice recrutarea unităţilor motorii este maiimportantă decât în contracţia concentrică, ceea ce permite pacientului să lucreze cuîncărcare mai mare.

D. Dezavantajele lucrului muscular dinamic- Frecările în compresie a celor două suprafeţe articulare pot fi incompatibile cu o

patologie în care suprafeţele articulare sunt uzate, frecările în compresie provocânddurere şi agravând uzura.

- Nu se va lucra doar dinamic un muşchi care lucrează în mod obişnuit static.Trebuieţinut cont de specificitatea muşchiului în alegerea tipului de lucru.

- Se pare că lucrul muscular dinamic nu solicită muşchiul să lucreze la posibilităţilesale maxime deoarece încărcarea impusă de lucrul dinamic este inferioară aceleiaimpuse de lucrul static.



60

Lucru l muscul ar static sau izometri cA. Definiţie Lucrul musccular static sau izometric este acela pe care muşchiul îl produce fără să-şi

modifice lungimea iniţială. În travaliul static: F.M. = F.R.Această egalitate face să nu existe mişcare.

B. Situaţiile în care este utilizat lucru muscular staticÎn viaţa curentă, lucrul muscular static este modul de funcţionare cvasi permanent alunor muşchi al căror rol este de menţinere a unei posturi: ex: muşchii cefei pentru menţinerea capului;

muşchii paravertebrali pentru menţinereatrunchiului;muşchii membrelor inferioare şi ai trunchiului pentru asigurarea poziţieistând.

Contracţia acestor muşchi este de manieră discontinuă şi intervine de fiecare datăcând b trebuie să corecteze cel mai mic dezechilibru. Contracţia musculară statică este utilizată deasemenea pentru menţinerea uneiatitudini, de exemplu menţinerea unui binoclu la ochi necesită contracţia izometrică amuşchilor umărului. Lucrul muscular static se întâlneşte deasemenea la muşchii care trebuie să susţină ogreutate; contracţia izometrică este în acest caz continuă deoarece muşchii trebuie săse opună gravitaţiei sau unei forţe exterioare. Lucrul muscular static al unor muşchi este asociat cu lucrul dinamic al altor muşchi înscopul fixării punctelor de inserţie ale muşchilor care lucrează dinamic. Travaliul muscular static este asociat cu cel dinamic în scopul menţinerii sau fixăriiunei articulaţii într -o anumită postură în timp ce mobilizăm alta. Travaliul muscular static poate fi utilizat şi în scop de creştere a forţei muscularedeoarece solicită un număr mare de unităţi motorii. Acesta permite deasemenea săluptăm contra atrofiei musculare în cazul în care imobilizarea este impusă.Metodaexerciţiilor izometrice scurte utilizează lucrul muscular static contra rezistenţeimaximale pentru creşterea forţei musculare.

C. Modalităţi de execuţie a contracţiei statice În travaliul muscular static, forţa musculară este echilibrată de o forţă rezistentă:

F.M. = F.R.Rezistenţa poate fi:

gravitaţia sau forţa gravitaţională: greutatea segmentului rezistenţa manuală a asistentului a cărei forţă o echilibrează pe cea a pacientului

autorezistenţa sinergia musculară de fixare fenomenul de cocontracţie

Contracţia statică a unui muşchi poate fi obţinută în orice poziţie de alungire sauscurtare a muşchiului. Forţa maximală izometrică dezvoltată a fost măsurată la lungimi diferite.S-a pus înevidenţă o forţă maximală dezvoltată la o lungime medie a fibrelor.

Alegerea poziţiei se va face în funcţie de obiectivul propus. ex.:dacă un muşchi este plasat într -o poziţie defavorabilă activităţii sale, acestaeste obligat să recruteze un maximum de unităţi motorii pentru a rezista laîncărcătură. se va ţine cont de lungimea obişnuită de lucru a muşchiului numităspecificitate lineară a muşchiului (exemplu: muşchiul mijlociul fesier



61

lucrează îndeosebi la lungimea medie). - Timpul de menţinere a unei contracţii izometrice este invers proporţional forţei dezvoltate.

Timpul de menţinere este cu atât mai mic cu cât forţa dezvoltată este mai apropiată deforţa maximală pe care o poate dezvolta muşchiul. Metodele de creştere a forţeimusculare statice sunt bazate pe aceste date.

D. Efectele contracţiei statice În contracţia statică intensă, există o întrerupere a aportului sanguin spre muşchi datorităvasoconstricţiei arteriolare. Împiedicarea circulaţiei sanguine depinde de intensitatea forţeicontractile dezvoltate şi de timpul cât aceasta este menţinută.

E. Avantajele contracţiei izometrice - Permite obţinerea unei activităţi musculare chiar şi atunci când deplasarea articulară

este interzisă. De exemplu: contracţia izometrică sub gips. - Permite activitatea musculară evitând apariţia problemelor articulare. De exemplu: în cazul unui cartilagiu dureros, lucrul static evită frecările datoratedeplasărilor segmentelor. - Contracţia izometrică pune în joc schema neuromusculară de comandă chiar dacă

mişcarea este imposibilă. - Punerea sub tensiune a muşchiului în timpul contracţiei izometrice permite o mobilizare

a elementelor musculare, în special a elementelor tendinoase în raport cu tecile în care elealunecă în mod obişnuit.

Contracţia izometrică va putea astfel evita aderenţele, ale tendonului în teaca sa care potsă survină în timpul imobilizărilor.

- Contracţia izometrică permite deasemenea întreţinerea troficităţii cartilagiului datoritămodificărilor de presiune la nivel articular.

F. Dezavantajele contracţiei izometrice - Nu întreţine alunecarea suprafeţelor articulare. - Nu întreţine schema spaţială care este în relaţia cu deplasarea segmentelor în spaţiu. - Este dificil de înţeles pentru unii pacienţi modul de realizare a acestui tip de contracţie.Este mai uşor de înţeles un gest sau o mişcare care trebuie executată decât contracţia unuimuşchi sau a unei grupe musculare. În concluzieTerapeutul alege tipul de lucru (dinamic sau static) în funcţie de specificitatea muscularăa grupului de reantrenat, în funcţie de patologie. În acelaşi timp, tipul de lucru ales nutrebuie să fie limitat la o singură posibilitate dacă mai multe dintre ele sunt realizabile.

Trebuie redate muşchiului toate proprietăţile, adică să fie capabil să mobilizezearticulaţiile peste care trec pe toată amplitudinea (lucru muscular dinamic) şi deasemeneasă fie capabil să menţină sau să stabilizeze segmentele în orice sector al amplitudinii demişcare (lucru muscular static).

III.2.1.3. Promovarea mişcărilor sau controlul motor Alegerea posturilor de lucru este determinată de starea funcţională a pacientului, ca şi

de mişcările care urmează să fie realizate. Când vorbim de promovarea mişcărilor sau reeducarea funcţională a lor trebuie să

avem întotdeauna prezente în minte etapele controlului motor. Aceste etape reprezintă însăşimomentele decisive aledezvoltării neuromotorii a copilului după naştere, ca şi

progresivitatea logică a refacerii funcţiei motorii pierdute de un bolnav cu leziuni ale SNC.Evident că şi alte cauze pot afecta capacitatea motorie într -un grad mai mare sau mai redus şi



62

în funcţie de gravitatea acestei afectări ne vom plasa exerciţiile de promovare a mişcărilorîntr-o etapă sau alta.

Aici vom prezenta suita completă a etapelor de control motor. 1. M obili tatea . Prin acest termen înţelegem abilitatea de a iniţia o mişcare, ca şi de a

executa mişcarea pe toată amplitudinea ei fiziologică. Deficitul de mobilitate poate avea dreptcauze: hipertonia (spasticitatea), hipotonia, dezechilibrul tonic, redoarea articulară sau

periarticulară. Reeducarea mobilităţii va implica deci fie recâştigarea amplitudinii articulare, fie aforţei musculare (cel puţin pînă la o anumită valoare), fie refacerea ambelor.

2.Stabilitatea este capacitatea de a menţine posturile gravitaţionale şiantigravitaţionale, ca şi poziţiile mediane ale corpului. Poate fi definită ca posibilitatearealizării unei contracţii normale simultane a muşchilor din jurul articulaţiei (cocontracţie).De fapt, stabilitatea este realizată prin două procese :

Integritatea reflexelor tonice posturale de a menţine o contracţie în zona descurtare a muşchiului contra gravitaţiei sau contra unei rezistenţe manualeaplicate de către kietoterapeut ; Cocontracţia, adică contracţia simultană a muşchilor din jurul unei articulaţii,ceea ce creează stabilitatea în posturile de încărcare si face posibilă menţinereacorpului în poziţie dreaptă.

3. M obili tatea controlată reprezintă abilitatea de a executa mişcări în timpul oricărei posturi, de încărcare prin greutatea corpului cu segmentele distale fixate sau de a rota capul şitrunchiul în jurul axului longitudinal în timpul acestor posturi.

Un stadiu intermediar este aşa-zisa „activitate static-dinamică", în care porţiunea proximală a unui segment se rotează, în timp ce porţiunea lui distală este fixată prin greutateacorpului. Spre exemplu,în poziţie unipodală rotarea trunchiului reclamă un deosebit controlal stabilităţii şi echilibrului.

Mobilitatea, controlată necesită : obţinerea unei forţe musculare în limita disponibilă de mişcare; promovarea unor reacţii de echilibru în balans; dezvoltarea unei abilităţi de utilizare a amplitudinii funcţionale de mişcare atât în

articulaţiile proxim ale, cît şi în cele distale. 4. Abili tatea este ultimul nivel al controlului motor - cel mai înalt -, putând fi definită

ca „manipularea şi explorarea mediului înconjurător". În timp ce rădăcinile membrelor prezintă o stabilitate dinamică care ghidează membrul, partea distală (mâna, piciorul) are omare libertate, de mişcare şi acţiune.

I I I .1.4. Obiectivele generale în kinetoterapieObiectivele generaleşi cele specifice-intermediare se refer ă nemijlocit la menţinerea

şi/sau îmbun

ătăţ

irea stării de func

ţionalitate a fiec

ărui aparat

şi sistem afectat al pacientului.

Acest lucru este determinat de întreaga stare patologică instalată şi rezultă din evalurea corectă şicompletă a echipei medicale de recuperare.

Funcţionalitatea unei structuri afectate priveşte o multitudine de factori ce trebuie să fieîntr-un raport armonios de intercondiţionalitate. De exemplu, recuperarea funcţiei unui genunchi posttraumatic necesită o concordanţă între recuperarea mai multor aspecte (for ă, mobilitate,stabilitate, echilibru, coordonare, etc), deoarece toate se subordonează şi trebuie să rezolve problema principală de funcţionalitate a membrului inferior = mersul-locomoţia. Doar privind înmodul acesta readucerea pacientului la starea de dinaintea evenimentului patologic (îndeplinireaobiectivului de tip finalitate), se poate spera la recuperarea unui maxim funcţional posibil.

În concluzie, obiectivele generaleşi cele specific intermediare (ce se desprind din cele

generale), descrise în continuare se subordonează obiectivelor de tip finalitate.



63

Promovarea relax ăr ii : Reducerea durerii prin relaxare la nivel SNC; Reducerea durerii prin relaxare la nivel local; Reducerea contracturii (şi prevenirea retracturilor) musculare în afecţiuni posttraumatice/reumatologice/neurologice centraleşi periferice;

Creşterea confortului psihicşi fizic, înlăturarea efectelor distresului;

RezultateÎmbunătăţirea performanţelor de control motor;Creşterea şi îmbunătăţirea controlului asupra unor funcţii ale organismului(respirator, cardiovascular, digestiv, uro-genital);Promovarea participării activeşi conştiente în cadrul programului de recuperare;Scăderea/combaterea mişcărilor involuntare;

ţiereaşi performarea antrenamentului ideo-motor.

Reeducar ea sensibi li t ăţ ii: Obţinerea capacităţii de a sesiza excitaţia specifică în exterocepţie-propriocepţie-

interocepţie; Performarea capacităţii de localizare topografică a unei excitaţii specifice; Recompunerea pe homunculusul senzitiv a “hăr ţii sensibilităţii”; Creşterea capacităţii de discriminare specifică pentru toate tipurile de sensibilitate

exterocepţie-propriocepţie-interocepţie; Promovarea tipurilor de sensibilitate la copil, conform etapelor de dezvoltare psiho-

neuromotorie; Menţinerea unui nivel optim de sensibilităţi necesare calităţii vieţii persoanelor de

vârsta a III-a; Perfecţionarea unor tipuri complexe de sensibilităţi specifice unor activităţi umane

(simţul spaţiotemporal,simţul prehensiunii, instrument muzical, sportivi); Sesizarea stării de anormalitate a unor atitudini deficiente/mişcări substituite; Recuperarea componentelor de sensibilitate a funcţiei oro-faciale: masticaţie/gust,

deglutiţie,olfacţie, fonaţie + capacitate de comunicare; Recuperarea capacităţii de sensibilitate a funcţiilor sfincteriene (urinar/anal); Reeducareaşi recuperarea sensibilităţii la nivelul aparatului genital; Reeducareaşi recuperarea sensibilităţii echilibrului la nivelul aparatului vestibular; Moderarea hiperesteziilor (Ex: durerea talamică).

Corectarea postur ii şi alini amentului corpulu i şi a segmentelor sale: Obţinerea dezvoltării fizice armonioase a corpului/a relaţiei dintre diferitele segmente

corporale; Ob

ţinerea dezvolt

ării fizice armonioase între organele interne

şi sistemul neuro-mio-

artrokinetic; Combatarea atitudinilor defectuase ale aparatului locomotor; Profilaxie secundar ă a dezecilibrelor posturale; Profilaxia ter ţiar ă a deficienţelor; Realinierea segmentelor corporale prin mijloace orto-protetice; Tonifierea în condiţii de scurtare sau de alungire a musculaturii intricate; Întinderea/alungirea structurilor moi (scurtate) dintr-o parte a unei articulaţii; Prevenirea scurtărilor dintr-o parte a unei articulaţii; Formarea reflexului de atitudine corporală corectă în statică/dinamică.

Educarea/reeducarea/reabil itarea contr olul ui , coordon ăr i i si echil ibrului : Promovarea capacităţii de contracţie a unuia sau a mai multor muşchi sinergici(“trezirea muşchiului” de lafor ţa 0, spre for ţa 1 - pe scara 0-5);



64

ăţii de control asupra mişcării realizate de un muşchi sau de ungrup muscular sinergic;

Promovarea capacităţii de diferenţiere a contracţiei unui muşchi/grup muscularsinergic de a altui muşchi/grup muscular sinergic (contracţie agonist-antagonist);

Promovarea capacităţii de diferenţiere a contracţiei musculare în cadrul unui singurmuşchi/grup muscular;

Promovarea capacităţii de contracţie selectivă, cu diferite intensităţi, a unui muşchisau grup muscular sinergic; Îmbunătăţirea controlului muscular prin formarea/perfecţionarea imaginii corecte a

mişcării; ătăţirea controlului muscular prin performarea reflexelor medulare; Îmbunătăţirea controlului/coordonării musculare prin feed-back; Promovarea controlului motor pe fiecare etapă: mobilitate (altenanţa agonist-

antagonist, mişcare pe amplitudini diferite, mişcare cu opriri succesive);stabilitate(contracţie în zona scurtă a musculaturii, contracţie concomitentă a musculaturiiagoniste-antagoniste, cocontracţie); mobilitate controlată (mişcare pe lanţ kineticînchis într-una sau mai multe articulaţii, pe amplitudini diferite, cuîncărcare/descărcare de greutate, cu modificări de ritm si viteză de reacţie-repetiţie-execuţie; forme de locomoţie corespunzătoare etapelor de dezvoltare neuro-motorie);abilitate (miscare pe lanţ kinetic deschis, într-una sau mai multe articulaţii, peamplitudini diferite, cu modificări de ritm-viteză; învăţare-consolidare-perfecţionare asecvenţialităţii normale a mişcărilor; eliminarea mişcărilor perturbatoare/inutile;educarea/reeducarea ambidextriei; îmbunătăţirea preciziei) - pentru mişcări simple,simetrice, asimetrice, homo-şi heterolaterale ale segmentelor corpului;

Învăţarea mişcărilor paleative (Ex: mers în 2/4 timpi cu baston/cârje); ătăţirea coordonării prin: performarea reflexelor supraspinale si a reacţiilor

motorii; inhibarea reflexelor patologice; Creşterea capacităţii de coordonare pentru 2-3 mişcări efectuate simultan; Automatizarea mişcărilor uzuale; Controlul centrului de greutate în cadrul bazei de susţinere (dinspre baze mari de

susţinere şi centru de greutate coborât, spre baze de susţinere reduseşi centru degreutate în ortostatism, pe suprafeţe de sprijin fixeşi mobile);

ătăţirea echilibrului static/dinamic prin antrenarea selectivă a funcţieiaparatului vestibular, în poziţiile fundamentaleşi derivate ale corpului;

Controlul centrului de greutate atunci când acesta depăşeşte baza de susţinere; Învăţarea strategiilor de control al echilibrului (strategia gleznelor, genunchilor,

şoldurilor, paşilor mici); Prevenirea căderilor prin învăţarea utilizării aparaturii medicale ajutătoare (saltele,

centur ă

de siguranţă

, bare, cadru, etc); ăţarea căderilor controlate.

Reeducarea r espir atori e : Relaxarea musculaturii respiratorii; Drenaj bronho-pulmonar; Dirijarea aerului la nivelul căilor respiratorii superioare; Mobilizarea cutiei toracice prin mişcări pasive; Reeducarea tipurilor de respiraţie: - costal superioar ă (clavicular ă), costal inferioar ă,

diafragmatică, completă; Tonifierea (pe amplitudine maximă) a grupelor musculare implicate în actul

respirator; Promovarea controlului/coordonării respiraţiei (frecvenţa, controlul volumului curent,ritmul, controlul fluxului de aer) în repaus-mişcare-efort;



65

Formarea deprinderii de a respira corect în repaus-mişcare-efort; Relaxare generală/scăderea durerii prin hiperventilaţie.

Cre şterea antr enamentul ui la efort : Efectuarea influenţării selective a aparatelorşi sistemelor organismuluişi pregătirii

lui pentru efort; Creşterea antrenamentului la efort cu monitorizarea parametrilor subiectivi (senzaţiede oboseală, vertij, durere, diminuarea temporar ă si par ţială a capacităţilor

intelectuale, pierderea par ţială a autocontrolului); Creşterea antrenamentului la efort cu monitorizarea parametrilor funcţionali ai

aparatelor: cardiovascular (tensiune arterială, frecvenţă cardiacă, îmbunătăţireacirculaţiei arteriale/venoase/limfatice/capilare); respirator (frecvenţă respiratorie,volume respiratorii);

Creşterea antrenamentului la efort cu monitorizarea parametrilor de consumenergetic;

Creşterea antrenamentului la efort cu monitorizarea probelor biologice: glicemie,corpi cetonici, trigliceride, colesterol, acid uric, acid lactic, calcemie,osteodensiometrie;

Antrenamentul la efort pentru scăderea în greutate a persoanelor supraponderale; Creşterea/menţinerea antrenamentului la efort (prin mijloace specifice) la persoanele

cu restricţie de participare (de cauze senzitivo-senzoriale sau motorii); Creşterea antrenamentului la efort în medii specifice (apă, temperaturi

scăzute/ridicate, altitudine); Menţinerea/creşterea antrenamentului la efort la persoanele adulte

sănătoase/recuperate; Menţinerea antrenamentului la efort la persoanele de vârsta a III-a; Promovarea capacităţii de revenire a organismului după efort la parametrii de repaus.

Recuperarea mobil i t ăţ ii:Pentru hipermobilitate:

Tonifiere muscular ă în condiţii de scurtare a muşchilor periarticulari; Menţinerea unei cocontracţii musculare eficiente în timpul mişcărilor pe direcţiile

anatomofiziologice;Pentru hipomobilitate:

ţinerea unghiurilor articulare funcţionale/normale prin: inhibiţia hipertoniilormusculare (miotatice, miostatice, analgice, antalgice); creşterea elasticităţii(întinderea) ţesutului contractil; cresterea elasticităţii (întinderea) ţesutuluinecontractil; asuplizarea tuturorţesuturilor moi periarticulare; creşterea amplitudiniimisc

ărilor artrokinematice (alunecare, rota

ţie conjunct

ă, detrac

ţie);

Menţinerea/îmbunătăţirea mobilităţii articulare prin promovarea fenomenelormetabolice articulare;

Menţinerea mobilităţii articulare în perioadele acute/subacute; Menţinerea mobilităţii normale în articulaţiile supraiacenteşi subiacente articulaţiei

afectate; ţelor ţesuturilor moi prin mobilizări (de mică amplitudine, pasive/autopasive, pasivo-actve);

Creşterea mobilităţii prin manipulări articulare.

Cre şterea for ţ ei:

Creşterea for ţei musculare prin antrenament ideo-motor; Creşterea for ţei musculare de tip: izometric; izoton (concentric, excentric, izokinetic, pliometric); pe toată amplitudinea sau în zonele scurtă/medie/lungă a muşchiului;



66

Creşterea for ţei musculare în regim de: viteză, rezistenţă; Creşterea for ţei musculare de cocontracţie periarticular ă pentru articulaţiile interesate; Creşterea for ţei musculare a muşchiului interesat:

cu eliminarea gravitaţiei (for ţă 0-2)antigravitaţionale (diverse grade faţă de verticalitate – for ţă 2-3)funcţională: - rezistenţă mică/medie pentru membrul superior (peste 3 spre 4)

rezistenţă medie/mare pentru membrul inferior (peste 4 spre 5)normală (for ţă 5); Menţinerea for ţei musculare în perioadele acute/subacute; ţinerea for ţei musculare normale în articulaţiile supraiacenteşi subiacente

articulaţiei afectate.

Cre şterea rezisten ţ ei musculare : Creşterea rezistenţei musculare pe tipuri de contracţie muscular ă (izometric/

izoton/auxoton); Creşterea rezistenţei musculare în eforturi efectuate în medii specifice (apă,

temperaturi scăzute/ridicate, altitudine); Creşterea rezistenţei musculare pentru grupe musculare diferite (antrenament încircuit); Creşterea capacităţii neuro-psihice la eforturile de rezistenţă; Menţinerea rezistenţei musculare în perioadele acute/subacute; Menţinerea rezistenţei musculare normale în articulaţiile supraiacenteşi subiacente

articulaţiei afectate.Aceste obiective intermediare-specifice au deja un timp ce poate fi anticipat. În funcţie de

etapizarea tratamentului stabilit de echipa de recuperare, de stareaşi cooperarea pacientuluişi decondiţiile socioeconomice, obiectivele intermediare pot fi rezolvate într-o perioadă de timpconsiderată optimă şi predictibilă.

Rezumatul unităţii de studiu În cadrul unităţii de studiu sunt prezentate bazele proceduraleale aplicării exerciţiuluifizic terapeutic (poziţie şi mişcare), pe baza cărorakinetoterapeutul,în funcţie de obiectivulterapeutic urmărit şide capacitatea anatomofuncţională a pacientului, va trebui să ţină seamăşi să rezolve următoarele aspecte :

-.Suprafaţa bazei de susţinere;- Distanţa dintre centrul de greutate al corpului şi suprafaţa de susţinere;- Numărul de articulaţii care vor intra în schema de mişcare; - Lungimea braţului pîrghiei;- Modificările de tonus muscular ;- Rezistenţa care se va opune mişcării;

- Lungimea optimă a muşchiului; - Poziţia iniţială şi mişcarea;De asemenea sunt precizate aspectele legate de tipurile de contracţii musculare şi a

combinaţiilor dintre acestea, vizând imbunătăţirea controlului motor şi îndeplinireaobiectivelor generale specifice kinetoterapiei.

Test autoevaluare25. Articulaţia umărului este:

a. articulaţie sferoidală b. articulaţie triaxială c. o articulaţie în care se realizează mişcări în toate planurile (flexie-extensie,

abducţie-adducţie, rotaţie internă-rotaţie externă).



67

26. În kinetoterapie poziţia patrupedă este utilizată pentru: a. corectarea deviaţiilor coloanei vertebrale b. efectuarea unor exerciţii de respiraţie (ex. de resp. de tip abdominal)c. reeducarea echilibruluid. refacerea stabilităţii la nivelul articulaţiilor membrului superior şi inferior.

27. Un muşchi se poate contracta modificându-şi lungimea (dinamic) în două feluri:apropiindu-şi inserţiile (concentric) sau opunându-se îndepărtării inserţiilor sale(excentric).Care dintre cele două tipuri de contracţie creşte mai mult elasticitatea şi rezistenţamuşchiului? a. contracţia concentrică b. contracţia excentrică.

28. În timpul contracţiei unui muşchi, antagonistul său este: a. stimulat b. inhibat

29. Forţa pe care o dezvoltă un muşchi care caută să deplaseze un obiect imobil estedenumită a. forţă dinamică b. izometrică c. staticd. izotonică

30. În ortostatism, abducţia activă a umărului solicită muşchii abductori astfel: a. concentric în interiorul segm. de contractie b. concentric în afara segm. de contractie

31. Pentru muşchii tonici posturali este preferată contracţia în: a. zona de lungime medie spre scurtată (în int. segm. de contr.) b. zonă alungită (în afara segm. de contr.)

32. În jurul axului sagital se execută: a. mişcări de lateralitate b. mişcări de flexie-extensiec. mişcări de rotaţie d. circumducţii

33. Articulaţia genunchiului este o articulaţie:a. biaxială b. uniaxială

34. Poz patrupedă prez următoarele avantaje: a. are supraf de sprijin mare b. este o poz stabilă c. coloana vert se mobiliz. cu uşurinţă d.

solicită reflexele de echilibru

35. În timpul coborâr ii unei scări lanţul muscular al triplei extensii realizează: a. un lucru muscular concentric b. un lucru muscular excentric

36. Solicitarea impusă de lucrul dinamic este inferioară aceleia impuse de lucrulstatic. Acest lucru poate fi pentru recuperarea forţei musculare:a. un avantaj b. un dezavantaj

37. Ordinea promovării mişcărilor sau a controlului motor este următoarea: a. mobilitate; stabilitate; mobilitate controlată; abilitate. b. mobilitate; mobilitate controlată; stabilitate; abilitate.

38. Planul sagital împarte corpul:a. într-o parte ventrală şi una dorsal b. b. într-o parte cranială şi una caudală



68

39. Articulaţia şoldului este o articulaţie a. biaxială b. b. triaxială

40. În timpul contracţiei izotonice, tensiunea dezvoltată în muşchi trebuie să fieaceeaşi pe parcursul întregului interval al mişcării. Acest lucru se realizeazăfoarte bine cu:

a. arcuri, rezistenţe elastic b. sistemul scripete-greutatec. gravitaţie d. rezistenţa manuală

41. Kinetoterapeutul alege contracţia dinamică concentrică sau excentrică în f uncţiede specificitatea muşchiului de reeducat (activitate mai mult conc. sau excentr.):a. Da b. Nu

42. În timpul ridicării pe vârfuri muşchiul triceps sural se contractă: a. concentric în interiorul segm. de contractie b. concentric în afara segm. de contractie



69

Modulul IV

Exerciţii, procedee şi metode de gimnastică medicalăgrupate pe aparate, sisteme şi funcţii organice

Unitatea de studiu IV.1. Gimnastica aparatului neuro-mio-artro-kineticConţinutul unităţii de studiu:IV.1.1. Gimnastica articulară

IV.1.1.1.Mobilizarea articulară metodică a membrelor superioare IV.1.1.2.Mobilizarea articulară metodică a membrelor inferioare

IV.1.1.3.Mobilizarea metodică a capului şi gâtului IV.1.1.4.Mobilizarea metodică a trunchiului IV.1.1.5. Indicaţii şi contraindicaţii

IV.1.2. Exerciţii de gimnastică pe grupe de muşchi IV.1.2.1.Reeducarea mişcărilor membrelor superioare IV.1.2.2.Reeducarea mişcărilor membrelor inferioare

IV.1.1. Gimnastica articulară Gimnastica articulară este o sistematizare a exerciţiilor fizice, orientată după

principalele axe şi planuri de mişcare ale articulaţiilor mobile, luate ca unităţi motoare.

După cum în celelalte metode gimnastice predomină preocuparea de a exercita unasaualta dintre funcţiile organismului, în gimnastica articulară predomină preocuparea dea exercita,întări sau mobiliza metodic articulaţiile, în limitele formei şi funcţiilor lornormale.

Această preocupare pentru exercitarea funcţiilor articulare a făcut ca gimnastica articularăsă fie cunoscută sub numele de "mobilizare articulară metodică".

Prin gimnastica articulară se urmăreşte desigur să se exercite îndeosebi articulaţiile,eleînsele fiind un complex anatomic şi fiziologic unitar, dar acest fel de exercitare nu exclude de laefectele utile aleexerciţiilor fizice nici celelalte elemente ale corpului. Exercitarea funcţiilorarticulare nu înseamnă o limitare strictă a componentelor proprii ale articulaţiilor, ci reprezintă înacelaşi timp stimularea funcţiilor musculare şi nervoase, prelucrarea ţesuturilor periarticulare,activarea circulaţiei şi a schimburilor nutritivelocale.

Metoda de lucru folosită în gimnastica articulară este următoarea: a) cunoaşterea dateloranatomice şi funcţionale ale articulaţiei; b) cercetarea metodică a mobilităţii articulare; c)executarea exerciţiilor pasive, active libere şi active cu rezistenţă; d) cunoaşterea aplicaţiilor profilactice şi terapeutice ale acestei metode.

a) Executarea corectă a gimnasticii articulare necesită o revedere temeinică acunoştinţelor teoretice despre structura şi funcţiile articulaţiilor, despre mişcările proprii, cuamplitudinea şi limitele lor fiziologice. O bună cunoaştere a structurii şifuncţiilor articulare va permite o corectă executare tehnică şi o urmărire precisă arezultatelor.

b) Cercetarea mobilităţii articulare trebuie să se facă prin procedee simple, care sa poată fi folosite în orice condiţii. Prin aceste procedee ajungem să ne dăm seamacu uşurinţă de tulburările prin insuficienţă sau exces de mobilitate, prin asimetrii saumişcări anormale, precum şi de eventualele cauze care stânjenesc, limitează sauexagerează mişcarea.





71

Articulaţia pumnului permite mişcarea de flexie- extensie, de înclinare cubitală(adducţia) şi radială (abducţia) şi de circumducţie.

Antebraţuleste mobilizat în pronaţie şi supinaţie.

Cotul permite mişcarea de flexie şi extensie. Articulaţia umărului permite cel mai mare număr de mişcări: flexia şi extensia,

abducţia şi adducţia, rotaţia internă şi externă, circumducţia; aceste mişcări pot fiexecutatesub linia umerilor sau deasupra ei.

Flexia - proiecţia anterioară sau ducerea membrului superior prin înainte în sus- poateîncepe din poziţia de repaus, cu braţele întinse pe lângă corp, sau după ce membrulsuperior a fost pus în extensie; mişcarea se poate opri la linia orizontală sau poate fi continuată până laverticală.

Figura 45 Figura 46

Figura 47 Figura 48

Figura 49 Figura 50

Figura 51 Figura 52



72

Extensia- proiecţia posterioară sau ducerea membrului superior înapoi- porneşte dela poziţia normală, cu braţul lipit de corp, sau după ce acesta a fost pus în flexie.

Aceste mişcări pot fi executate cu cotul întins sau flectat. Abducţia sau depărtarea membrelor superioare se face uşor până la linia orizontală;

pentru a continua până la verticală, membrul superior este poziţionat în rotaţie externă. Adducţia sau apropierea membrelor superioare este de fapt revenirea din abducţie;

mişcarea poate fi continuată şi dincolo de verticală, dacă trunchiul se înclină sau se apleacăînainte (încrucişarea braţelor în faţă), sau dacă membrele sunt duse puţin înainte. Rotaţia internă şi externă se execută de preferinţă din poziţia cu braţeleîn abducţie 900

şi cu coatele în flexie 900. În poziţia iniţială, pacientul are braţele întinse lateral şi mâinile duseînainte. în rotaţia internă, antebraţul coboară, iar în rotaţia externă urcă până la planul frontal.

Circumducţia se execută tot din poziţia cu braţele la orizontală, cu coatele îndoite sauîntinse.

Din poziţia cu braţele întinse lateral se poate executa ducerea braţelor înainte (adducţieorizontală) şi înapoi în plan orizontal (abducţie orizontală).

Din poziţia cu mâinile la ceafa se pot duce coatele înainte şi înapoi. Toate aceste mişcări pot fi executate concentric şi excentric, iar unele dintre ele

înăuntrul şi în afara segmentului de contracţie al muşchilor respectivi.

Figura 53 Figura 54

Figura 55 Figura 56

Figura 57 Figura 58



73

Figura 59 Figura 60

Figura 61

Figura 62 Figura 63

Figura 64 Figura 65

Figura 66 Figura 67



74

I V.1.1.2. Mobilizarea articulară metodică a membrelor inferioare La membrele inferioare mobilizarea metodică începe cu degetele picioarelor, continuă cu

glezna şi genunchiul şi se termina cu şoldul. Degetele picioarelor se mobilizează împreună sau pe rând; se execută flexia şi

extensia; fiecare deget poate fi extins şi flectat pasiv cu tensiune finală. Articulaţia gleznei permite mişcarea de flexie şi extensie, de lateralitate şi

circumducţie. Flexia piciorului pe gambă se reduce ca amplitudine în raport cu vârsta; extensia piciorului pe gambă este flexia plantară.

Mişcarea de inversie este compusă din adducţie, supinaţie şi rotaţie internă în timp cemişcarea de eversie este compusă din abducţie, pronaţie şi rotaţie externă a piciorului.

Circumducţia se va face cu presiuni în sens dorsal.Genunchiul,ca şi cotul, permite mişcări de flexie şi de extensie. În cazuri patologice

se constată în aceasta articulaţie şi o serie de mişcări anormale: de lateralitate,antero-posterioare("de sertar") sau exagerări ale mişcării de rotaţie internă şi externă.

Figura 68 Figura 69

Figura 70 Figura 71

Figura 72 Figura 73



75

Figura 74 Figura 75

Figura 76 Figura 77

Figura 78 Figura 79

Figura 80 Figura 81

Figura 82 Figura 83



76

Articulaţia şoldului permite un mare număr de mişcări: de flexie şi extensie, deabducţie şi adducţie, de rotaţie interna şi externă, de circumducţie.

Flexia sau proiecţia înainte a membrului inferior se poate executa cu genunchiulîntins,când este mai limitată, sau cu genunchiul flectat, când este mai amplă.

Extensia sau proiecţia înapoi este mult mai redusă. Atât flexia cât şi extensia pot fiexecutate dintr-o parte într-alta.

Abducţia sau depărtarea membrelor inferioare se poate face cu membrele inferioareîntinse sau cu genunchii flectaţi; abducţia este mai amplă dacă se execută cu articulaţiilecoxofemurale în flexie.

Adducţia sau apropierea membrelor inferioare este o revenire din abducţie; mişcarea poatefi continuată dincolo de linia mediană prin încrucişarea membrelor.

Rotaţia internă şi externă a şoldurilor se execută mai bine cu articulaţiile şoldurilor şigenunchilor la unghidrept; în rotaţia internă piciorul se duce în afara, în rotaţia externăse duceînăuntru.

Circumducţia se execută cu genunchii întinşi sau cu ei îndoiţi. Din poziţia culcat ventral se poate executa extensia cugenunchiul extins sau flectat.Din aceeaşi poziţie, cu genunchii flectaţi (gambele verticale), se execută depărtarea şi

apropierea picioarelor, care este de fapt o rotaţie internă şi externă a şoldurilor. Ca şi la membrele superioare, toate mişcările membrelor inferioare se execută

concentric şi excentric şi, dacă este cazul, înăuntrul şi în afara segmentului de contracţiealmuşchilor.

Se prelucrează fiecare articulaţie în parte sau se lucrează simultan cu articulaţiile pereche.

Figura 84 Figura 85

Figura 86 Figura 87

Figura 88 Figura 89



77

Figura 90 Figura 91

Figura 92 Figura 93

Figura 94 Figura 95

Figura 96 Figura 97



78

Figura 98 Figura 99

Figura 100 Figura 101





79







80

I V.1.1.3. Mobilizarea metodică a capului şi gâtului

Articulaţia dintre cap şi gât şi articulaţiile dintre vertebrele coloanei cervicale permit mişcări sumative de flexie şi extensie, îndoiri laterale, răsuciri şi circumducţii. Flexia este limitată uneori de contactul bărbiei cu sternul; este o mişcare lipsită de forţă.

Extensia se execută de către muşchii mai puternici ai cefei. Îndoirile laterale alegâtului suntdestul de limitate, dar răsucirile capului şi gâtului sunt mai ample. Circumducţia se face pasivşi activ, dar nu cu rezistenţă.


Figura 116

Figura 117



81

Mişcările capului şi gâtului pot fi realizate într -un singur sens sau dintr-o parte într-alta; ele pot fi executate concentr ic sau excentric, înăuntrul şi în afara segmentului de contracţie.

Mişcările de flexie şi extensie, ca şi îndoirile laterale, pot fi executate şi cu rezistenţamâinilor proprii. Poziţia de lucru pentru pacient este şezând, iar a kinetoterapeutului, stând.

I V.1.1.4. Mobilizarea metodică a trunchiului

Coloana vertebrală dorsală, dar mai ales cea lombară, la care se adaugă în anumitemişcări şi contribuţia articulaţiilor coxofemurale, permite o serie de mişcări sumative de flexie şiextensie, îndoiri lateraleşi circumducţii.

Flexiile sunt fie înclinări executate din articulaţiile şoldurilor şi aplecări în care, pe lângămişcarea din şolduri, se adaugă şi o uşoară redresare a coloanei lombare, fie îndoiriale întregiicoloane, adăugate la flexia articulaţiilor coxofemurale.

Extensiile sunt uşoare înclinări înapoi din şolduri şi redresări ale coloanei vertebralesauarcuiri ale întregii coloane, dar mai ales ale coloanei lombare.

Îndoirile laterale, răsucirile şi circumducţiile se execută mai mult la nivelul coloaneilombare şi dorsale inferioare.

Mişcările de trunchi se execută de către pacient din poziţia şezând, kinetoterapeutul păstrând poziţia stând. Aceste mişcări pot fi executate într -un singur sens sau dintr-o parte într-alta.

I V.1.1.5. Indicaţii şi contraindicaţii Pentru executarea în bune condiţii tehnice a gimnasticii articulare se recomandă să se

folosească banchete speciale, înalte. Aceste banchete prezintă avantajul că permit aşezarea pacientului în poziţii potrivite, precum şi executarea localizată şi corectă a mişcărilor.

Gimnastica articulară este o metodă simplă, care se învaţă şi se aplică fără dificultate;influenţele ei sunt uşor de urmărit şi de controlat. Pacientul trebuie să participe conştient latratament; fără interesul şi voinţa lui nuse pot obţine rezultate bune.

Exerciţiile de gimnastică articulară sunt mai eficace dacă se execută după o şedinţă demasaj şi de aplicaţii fizioterapice (termoterapie, elcctroterapie), balneoterapie sau altetratamentemedicale.

În cadrul kinetoterapiei,gimnastica articulară se poate aplica atât în scop igienic, cât şiterapeutic. Ca aplicaţie igienică, gimnastica articulară urmăreşte în primul rând o dezvoltarenormală a funcţiilor articulare, o mobilitate amplă şi o fermă stabilitate. În acelaşi timp,exercitarea metodică a articulaţiilor oferă cea mai bună posibilitate de antrenare sistematică amuşchilor agonişti şi sinergici sau antagonişti, pe care îi pune pe rând în: lucru static şi dinamic,în contracţie dozată şi în relaxare completă, în scurtare şiîntindere, în efort minimal sau chiar nul(mişcarea pasivă) şi în stare de efort crescând până la maximum; în contracţie concentrică şiexcentrică, înăuntrul şi în afara segmentului de contracţie.

Gimnastica articulară este o metodă de activitate analitică a funcţiilor primare demişcare; ea serveşte la exercitarea elementară a nervilor motori, la coordonarea mai bunăamişcărilor şi la crearea unor reflexe statice şi dinamice pe cât de simple, pe atât decorecte.

Figura 118



82

Aplicaţiile terapeutice ale gimnasticii articulare privesc îndeosebi tulburările şi afecţiunilearticulaţiilor, apoi ale muşchilor, nervilor şi ale celorlalte ţesuturi periarticulare.

Indicaţiile curative cele mai frecvente se referă la abaterile de la normal în forma şifuncţiile articulare, la tulburările de mobilitate prin insuficienţă sau exces, la tulburăriledeterminate de traumatismele articulare şi la alte îmbolnăviri ale articulaţiilor, mai alescelecronice, reumatice, paralitice etc.

Gimnastica articulară este o metodă de reeducare neuromotoare şi de reeducarefuncţională, utilizată cu succes în ortopedie, chirurgie şi traumatologie, unde este folosită pentrutratarea sechelelor posttraumatice şi postoperatorii, sau după imobilizările prelungite, prilejuitede fracturi, luxaţii, plăgi articulare etc.

Exerciţiile analitice ale gimnasticii articulare sunt indicate în tratamentul atoniilor şiatrofiilor musculare şi pentru refacerea proprietăţilor fiziologice ale muşchilor bolnavi.

În neurologie, gimnastica articulară poate fi indicată în tratamentul tulburărilor trofice şimai ales al tulburărilor de coordonare a mişcărilor.

Exercitarea articulaţiilor şi a grupelor de muşchi care le mobilizează are o acţiuneindirectă asupra circulaţiei şi schimburilor nutritive locale, influenţând ţesuturile mai apropiatesau mai depărtate, după forma şi mărimea muşchilor puşi în lucru, după intensitatea şi durataefortului depus şi după încordarea nervoasă necesitată de exerciţii. Gimnastica articulară este contraindicată în afecţiunile inflamatorii acute şi dupătraumatismele grave ale oaselor şi articulaţiilor, ale muşchilor şi tendoanelor; deasemeneaeste contraindicată şi în afecţiunile altor ţesuturi moi din vecinătate, ca osteitele şi periostitele,artritele şi periartritele, miozitele şi tensinovitele etc. Durerile şi contracturile musculare reflexeîmpiedică mobilizarea articulară. Anchilozele osoase şi pseudartrozele nu se tratează prinmobilizare articulară.

IV.2.1. Exerciţii de gimnastică pe grupe de muşchi Orice activitate cu caracter fizic constituie un exerciţiu pentru muşchi, chiar dacăefortul

este static sau mişcarea este executată pasiv. În exerciţiile, procedeele şi metodele de gimnasticămedicală, analizate până acum, nu a lipsit niciodată participarea într -o măsură mai mică sau maimare a muşchilor, dar acţiunea lor a fost foarte variată şi subordonată unor scopuri foartediferite.

În cadrul unei sistematizări a exerciţiilor fizice în raport cu necesităţile de dezvoltare avolumului şi funcţiilor musculare, trebuie să folosim din nou criteriile de grupare a acestorexerciţii, fie după proprietăţile fiziologice ale muşchilor, fie după calităţile pe care dorim să le aibămişcările executate cu ajutorul lor. Lucrând analitic, dar neputând exercita fiecare muşchi în parte,vom folosi gimnastica grupelor şi a lanţurilor de muşchi.

În această metodă, caracterele exerciţiului fizic sunt determinate de mişcarea realizată princontracţia uneia sau a mai multor grupe de muşchi, solidare din punct de vedere funcţional. În

această gimnastică a grupelor şi lanţurilor de muşchi, preocuparea principală este de aexercita, dezvolta şi perfecţiona funcţiile motoare normale, de a reeduca şi recupera funcţiileslăbite sau tulburate din diverse cauze patologice şi de a contribui la echilibrarea funcţională aîntregului organism.

Ca şi în gimnastica articulară, în gimnastica grupelor şi a lanţurilor de muşchi estenevoiede o metodă de lucru, care implică în primul rând cunoaşterea temeinică astructuriifuncţionale a muşchilor, a grosimii şi lungimii lor, a inserţiilor pe segmentele osoase, a sensului şiforţei mişcării pe care o realizează.

Examenul morfologic şi funcţional a! acestor grupe de muşchi trebuie să se bazeze pecercetarea şi aprecierea obiectivă a morfologiei şi fiziologiei muşchilor normali şi săse facă prin probe simple şi Ia îndemâna tuturor. În cazurile patologice, de modificări morfologice şi

funcţionale, folosim examenul clinic şi o serie de probe funcţionale (dinamometria, examenulelectric etc).



83

În acest din urmă caz este nevoie de o metodă unică de examen, care să poată fiaplicată cu uşurinţă de către toţi cercetătorii.

Exerciţiile pe grupe de muşchi vor fi executate după necesităţi; dacă este nevoie decreşterea volumului şi forţei muşchilor, vom folosi mijloacele cele mai potrivite deîngreuiere;daca vrem să scurtăm sau să alungim fibrele musculare, putem folosi contracţiile concentricesau excentrice.

Rezistenţa muşchilor se dezvoltă printr -un număr mare de repetări ale contracţiilorizometrice sau izotonice, prin autorezistenţă şi rezistenţă manuală sau mecanică. Elasticitateamuşchilor se păstrează, dezvoltă sau se recapătă prin mişcări ample şi întinderi ale muşchilor,executate excentric şi în afara segmentului de contracţie. Viteza mişcărilor se dezvoltă prinmişcări vii şi scurte, repetate des şi executate ritmic.

Proprietăţile fiziologice ale muşchilor nu pot fi exercitate separat una de cealaltă şinicifără a ţine seama de contribuţia lanţului nervos senzitivomotor sau de centrii nervoşicoordonatori; exerciţiile pentru muşchi sunt în acelaşi timp cele mai bune exerciţii pentru nerviimotori respectivi.

Prin repetare îndelungată, funcţiile muşchilor şi nervilor se îmbunătăţesc progresiv,iarmişcările se execută mai economic şi mai coordonat.

O dată cu fortificarea muşchilor creşte rezistenţa şi a tendoanele şi celorlalteformaţiuniaponevrotice.

Exerciţiile musculare produc efecte secundare care se răsfrâng asupra funcţiilorcirculatorii, trofice, locale şi generale ale corpului.

Indicaţiile terapeutice ale gimnasticii musculare sunt dictate de necesitatea urgentă deareface volumul şi forţa muşchilor atrofiaţi din cauza unor leziuni sau tulburări ale muşchilor şinervilor motori.

Exercitarea analitică a grupelor de muşchi se aplică în pareze şi paralizii, contracturi şitulburări de coordonare a mişcărilor, localizate mai ales la membre.

Odată cu funcţiile neuromotoare sunt stimulate şi funcţiile vasculare şi trofice.Gimnastica analitică a muşchilor este contraindicată în afecţiunile inflamatorii localealemuşchilor, articulaţiilor şi oaselor, în traumatismele grave şi după intervenţiilechirurgicalerecente.

I V.1.2.1. Reeducarea mişcărilor membrelor superioare Importanţa membrelor superioare şi mai ales a mâinilor în viaţa şi activitatea omuluieste

incontestabilă. Între mişcările membrelor superioare şi activităţile de instruire şieducare, demuncă şi producţie, există cele mai strânse legături de natură funcţională. Deficienţelemorfologice şi funcţionale ale membrelor superioare, tulburările de coordonare şi mai ales lipsa unei legături funcţionale perfecte între gândire şi mişcare, împiedicăfolosirea mâinilor în toateacţiunile practice ale omului.

Analizate schematic, după criteriile tehnice şi anatomo-fîziologice, funcţiile motoarealemembrelor superioare sunt destul de simple, dar din combinarea şi coordonarea lor s-a pututajunge la un maximum de perfecţiune, la tot ce se cunoaşte sub numele de abilitate sau măiestriemanuală.

Existând numeroase posibilităţi de alterare morfologică şi de tulburări funcţionale alemembrelor superioare, s-au putut dezvolta tot atât de numeroase procedee de reeducare şirecuperare funcţională a lor. Procedeele de apucare cu mâna şi cu degetele sunt foartevariate.

Exerciţiile pentru reeducarea funcţională a membrelor superioare pot fi gru pate însimple sau complexe, simetrice sau asimetrice; ele pot să dezvolte forţa sau rezistenţa,viteza saucoordonarea mişcărilor.

Dăm mai jos câteva exemple.

Şezând, cu palmele aplicate pe o masă: se ridică şi se sprijină la loc, mai întâi palmele şi apoi degetele (sau invers), simultan sau alternativ, cu şi fară controlul vederii;cu palmele aplicate pe masă, se ridică în extensie fiecare deget, cât mai sus posibil; din



84

poziţia cu palmele în sus, se flexează fiecare deget în parte; degetul mare se opunefiecăruia dintre cele patru degete, cu uşoară presiune.

Flexia şi extensia simultană sau alternativă a degetelor în pumn; depărtarea şiapropierea degetelor.

Se exercită simţul tactil şi stereognozia, ghicind cu ochii închişi forma şi greutatea,mărimea şi natura unor obiecte variate.

Se exercită simţul de orientare şi precizie punând la locul lor, cu ochii închişi,anumite obiecte. Se folosesc diferite procedee de exercitare motoare a degetelor şi mâinilor: arătareaunor puncte, urmărirea unor linii, apucarea diferitelor obiecte mici, mijlocii şi mari,uşoare sau grele, ca: bile, mingi, obiecte geometrice diferite, tuburi de diverse mărimi şigreutăţi; strângerea, frământarea unei mase moi şi elastice.

Cele mai bune exerciţii de abilitate manuală sunt exerciţiile aplicative cu caracter demuncă: montarea şi demontarea unor piese, modelajul, brodatul, scrisul şi desenatul,exerciţiile la pian etc. În unele cazuri, mişcările anormale, nestăpânite, necoordonate, ca ticurile, tremurăturile,

spasmele, mişcările anormale (choreice şi atetozice) trebuie să fie mai întâi stăpânite şi apoiorientate în sens normal.

Figura 119



85

I V.1.2.2. Reeducarea mişcărilor membrelor inferioare Reeducarea funcţională a membrelor inferioare se începe, în cazurile grave de

pierdere sau scădere accentuată a funcţiilor neuromotoare, din poziţia culcat şi şezând,continuându-se în poziţiile pe genunchi şi stând.

Din poziţia culcat pe spate se începe cu exerciţii simple de flexie şi extensie a picio-arelor şi circumducţie a gleznelor, cu flexia şi extensia genunchilor, flexia şi extensia, abducţia şi

adducţia, rotaţia şi circumducţia şoldurilor. Pentru exercitarea sensibilităţii cinetice se apasă cutălpile pe un plan vertical, montat în patul pacientului. Momentele cele mai importante sunt ridicarea în şezând, pe genunchi şistând, când

pacienţii au deseori nevoie de sprijin mecanic sau de sprijin viu. Din poziţia stând cu sprijin seînvaţă trecerea greutăţii corpului pe un picior sau pe altul, legănarea corpului şi diferite mişcări ale membrelor superioare.

Exerciţiile de merssunt cele mai importante mişcări de reeducare neuromotoare.Mersulnu poate fi învăţat sau recăpătat fără să fi ajuns, prin exerciţii prealabile, la luarea şi menţinerea,fără sprijin, a poziţiei stând în stare de echilibru stabil şi la mişcarea alternativă a picioarelor.

Primele exerciţii de mers se învaţă cu sprijin viu, între bare paralele, cu cârje şi bastoane, cu ajutorul unor cărucioare sau al altor dispozitive mecanice.

Rezumatul unităţii de studiu În cadrul solicitărilor aparatului neuro-mi-artro-kineticeste prezentată o sistematizare

solicitării articulare orientată după principalele axe şi planuri de mişcare ale articulaţiilormobile, luate ca unităţi motoare. Pentru executarea în bune condiţii asolicitării articulare serecomandă să se folosească banchete speciale, înalte. Aceste banchete prezintă avantajul că permit aşezarea pacientului în poziţii potrivite, precum şi executarea localizată şi corectă amişcărilor.

Ca şi însolicitaraarticulară,în solicitareagrupelor şi a lanţurilormusculare este nevoiede o metodă de lucru, care implică în primul rând cunoaşterea temeinică astructuriifuncţionale a muşchilor, a grosimii şi lungimii lor, a inserţiilor pe segmentele osoase, a sensului şiforţei mişcării pe care o realizează.

Test autoevaluare43. Neîntreţinerea schemei spaţiale care este în relaţie cu deplasarea segmentelor în

spaţiu este un dezavantaj pentru: a. contracţia izometrică b. contracţia izotonă

44.Gimnastica articulară este contraindicată în:

a. tratamentul atrofiilor muscular b. după imobilizări prelungite c. în afecţiuni inflamatorii acute d. pseudartroze (“articulaţie falsă”care apare ca urmare a unei neconsolidări

osoase în fracturi)



86

Unitatea de studiu IV.2.Exerciţiile de târâre Conţinutul unităţii de studiu:IV.2.1. Exerciţiile de târâre

IV.2.1.1.Exerciţii de târâre din poziţia pe genunchi

IV.2.1. Exerciţiile de târâre Exerciţiile de târâre constau din deplasări ale corpului executate în poziţii cu bază largă

de susţinere şi cu centrul de greutate foarte apropiat de această bază. Poziţiile fundamentale din care se execută târârea sunt trei: pe genunchi, şezând şiculcat.

Aceste poziţii oferă corpului o mare stabilitate, în schimb deplasările se fac cu unefort intens.

Figura 120

Figura 121







89

foarte curată. Mărimea ei depinde de numărul participanţilor; o sală mijlocie are dimensiunilede 8-16 m. Podeaua sălii (de scândură sau parchet) trebuie să fie acoperită în întregime cu uncovor de linoleum, care permite o buna alunecare.

Uneori, în loc de linoleum se întinde pe podea un covor de pâslă, dar acesta este mai puţinindicat, întrucât nu este alunecos şi se curăţă foarte greu. Pe ciment sau mozaic exerciţiile nu potfi executate decât în costume groase, cu apărătoare de pâslă pentru palme, antebraţe şi coate,

genunchi şi picioare. Măsurile cele mai exigente de igienă individuală şi de curăţenie a sălii, precum şisupravegherea medicală sunt condiţii indispensabile pentru practicarea corectă a acesteimetode.

Rezumatul unităţii de studiu Unitatea de studiu precizează rolul şi importanţa exerciţiilor de târâre în corectarea şi

profilaxia deviaţiilor coloanei vertebrale, prin stimulare simetrică sau asimetrică şi prinalternarea mişcării corpului cu a membrelor.

Test autoevaluare45. Poziţiile fundamentale din care se execută târârea sunt: a. pe genunchi

b. şezând c. patrupedied. culcat ventrale. culcat dorsal

46. Exerciţiile de târâre sunt indicate în: a. fortificarea musculaturii b. tratamentul obezităţii c. tratarea afecţiunilor acute ale ap. locomotor d. trat. unor boli respiratorii



90

Unitatea de studiu IV.3. Exerciţii de gimnastică pentruaparatul respiratorConţinutul unităţii de studiu:IV.3.1. Gimnastica respiratorie

IV.3.1.1.Importanţa poziţiilor corpului în gimnastica respiratorie IV.3.1.2. Exerciţii libere de respiraţie IV.3.1.3.Exerciţii de respiraţie însoţite de mişcăripasiveIV.3.1.4.Exerciţii de respiraţie însoţite de mişcări active IV.3.1.5.Exerciţii de respiraţie cu rezistenţă IV.3.1.6.Exerciţii fizice care favorizează respiraţia

I V.3.1. Gimnastica r espiratorieGimnastica respiratorie constă, din coordonarea şi amplificarea cu voinţă a mişcărilor

libere de respiraţie, precum şi din stimularea şi antrenarea funcţiei respiratorii prin mişcări pasive, active şi cu rezistenţă. La acestea se adaugă exerciţii executate cu ajutorul unor aparatespeciale sau prin alte procedee, ca; apneea voluntară, spirometria, aparatele muzicale de suflat, cântecele şi declamaţiile.

Exerciţiile de respiraţie, deşi simple şi uşor de executat, sunt puţin folosite în practică;rolul lor nu este întotdeauna corect înţeles şi apreciat, iar uneori este chiar contestat.

Scopul exerciţiilor de respiraţie este de a umple mai mult şi mai bine plămânii cu aer, dea antrena muşchii respiratori, de a amplifica mişcările toracelui şi ale diafragmului, de aexercita şi menţine elasticitatea plămânilor, de a mări ventilaţia pulmonară şi de a activaschimburile gazoase în plămâni (hematoza) şi în ţesuturi (respiraţia tisulară).

Exerciţiile de respiraţie stimulează marea şi mica circulaţie a sângelui şi influenţeazăfavorabil funcţiile organelor din torace şi abdomen.

I V.3.1.1. Importanţa poziţiilor corpului în gimnastica respiratorieFiind un act indispensabil pentru viaţă, respiraţia se face continuu, în orice poziţie s-ar

afla corpul. Se ştie însă că nu toate poziţiile sunt deopotrivă de favorabile pentru actulrespirator; respiraţia este liberă în unele poziţii, uşurată sau uşor stânjenită în altele. Poziţiilecare necesită pentru menţinerea lor un efort static, ca de exemplu poziţiile la aparatele fixe,exercită presiuni asupra aparatului respirator şi cardiovascular şi fac sa crească efortulrespirator şi circulator.

Exerciţiile de respiraţie necesită în general o largă bază de susţinere a corpului, o poziţiestabilă şi simetrică. în cazurile când urmărim scopuri corective şi o dezvoltare inegală a celordouă jumătăţi ale toracelui, vom folosi poziţii asimetrice.

Poziţia stând este o poziţie favorabilă pentru respiraţie, dacă este corectă, întrucât semenţine fără încordare şi permite contracţia şi relaxarea liberă a muşchilor respiratori. Ininspiraţiile ample şi profunde se contractă muşchii extensori ai spatelui şi cefei, corectând poziţia coloanei vertebrale; se apropie şi se fixează omoplaţii; capul se redresează, muşchiiabdominali participă static la mişcare. în expiraţiile forţate, coloana vertebrală revine la poziţiainiţiala, trunchiul se îndoaie uşor, capul şi toracele coboară puţin, omoplaţii se depărtează şimuşchii inspiratori se relaxează.

Respiraţia este favorizată dacă mărim baza de sprijin prin depărtarea picioarelor; cutrunchiul uşor extins creşte inspiraţia; cu trunchiul uşor flectat inspiraţia este stânjenită, dar,expiraţia este uşurată; cu trunchiul îndoit sau răsucit într -o parte, respiraţia este asimetrică; cutrunchiul uşor înclinat şi cu palmele sprijinite înainte, respiraţia este maximă.

Poziţia şezând este favorabilă respiraţiei dacă se ţine trunchiul drept, capul ridicat şi pieptul liber. Trunchiul înclinat sau îndoit înainte stânjeneşte inspiraţia; la fel poziţia şezând cumembrele inferioare întinse (din cauza scurtării muşchilor abdominali şi a cifozării spatelui).



91

Poziţia şezând rezemat permite o respiraţie liniştită, relaxatoare, cu prelungirea pauzeirespiratorii.

Poziţia culcat pe spate este favorabilă pentru respiraţie, pentru că muşchii capului suntrelaxaţi. Totuşi, extensia coloanei vertebrale şi contactul toracelui cu planul posterior de sprijinreduc mişcarea coastelor. Poziţia este bună pentru respiraţia de repaus, dar nu este potrivită pentru o respiraţie intensă.

Poziţia culcat pe partea anterioară a corpului stânjeneşte respiraţia şi nu permite orespiraţie amplă. Dacă însă capul şi pieptul sunt ridicate, spatele arcuit şi cu sprijin pe coate sau pe palme, respiraţia se face mai bine.

Inspiraţia făcută o dată cu extensia şi expiraţia cu revenirea la poziţia iniţială constituieun bun exerciţiu de respiraţie.

Poziţia culcat lateral este favorabilă respiraţiei de partea hemitoracelui nesprijinit,coastele fiind în parte imobilizate; în schimb, diafragmul de partea sprijinului este împins maimult spre torace de către viscerele abdominale.

Poziţia pe genunchi oferă aceleaşi condiţii pentru respiraţie ca şi poziţia stând, dar poziţia pe genunchi cu sprijin pe palme se dovedeşte a fi o poziţie favorabilă respiraţiei ample, pentru ca sprijinul pe palme înlesneşte contracţia mai puternică a muşchilor centurii scapulare,care ajută respiraţia; dimensiunile toracelui se măresc înainte şi pe părţile laterale. Poziţia atârnat, cu corpul suspendat în braţe, este cunoscută ca o poziţie improprieexerciţiilor de respiraţie. Cercetările noastre au confirmat această părere. Respiraţia devine maigrea, îndeosebi pentru cei ce nu au destula forţă în braţe spre a se menţine suspendaţi, dar pentru cei mai puternici sau antrenaţi această poziţie nu constituie, cel puţin la început, o piedică pentru respiraţie.

I V.3.1.2. Exerciţii libere de respiraţie Exer ciţiile libere de respiraţie sunt mişcările simple, fiziologice ale toracelui, controlate

şi intensificate cu voinţa. Respiraţiile voite constituie procedeul de bază al gimnasticii respiratorii. Aceste exerciţii

ne învaţă să stăpânim, să conducem şi să controlăm funcţia respiratorie, să mărim cât mai multcavitatea toracică şi să facem să circule cât mai mult aer prin plămâni. Aceste mişcări nu suntînsoţite sau ajutate de nici o altă mişcare a corpului şi de nici un alt procedeu respirator.

Fazele respiraţiei - inspiraţia şi expiraţia- sunt amplificate uniform, păstrându-se întreele raporturile normale. Aceste raporturi pot fi schimbate cu voinţă; vom putea prelungiinspiraţia, expiraţia sau pauzele după inspiraţie ori după expiraţie.

Exerciţiile libere de respiraţie pot fi executate din orice poziţie a corpului. Pentru copiisunt recomandate poziţiile fixatoare: şezând, culcat sau pe genunchi cu sprijin pe palme, care seopun instabilităţii motoare caracteristice vârstei.

Mişcările libere de respiraţie se execută la început uşor, dar controlat, în limitelerespiraţiei curente; apoi, sunt amplificate progresiv până ajung la maximum. După câteva

inspiraţii profunde trebuie să ne ocupăm şi de expiraţii, pentru a la exercita în aceeaşi măsură.

De asemenea, tre buie să folosim toţi muşchii respiratori, atât cei inspiratori, cât şi cei aiexpiraţiei.

Durata inspiraţiei este mai scurtă pentru că este mai activă. Durata expiraţiei este deregulă de două ori mai mare, pentru că se face mai mult pasiv, pe baza elasticităţii pulmonare şitoracice.

Ritmul respirator poate fi reglat voluntar, în doi sau trei timpi. Exerciţiile în doi timpiconstau din inspiraţii şi expiraţii egale. Exerciţiile în trei timpi constau dintr -o inspiraţie profundă, urmata de o expiraţie normală; inspiraţia următoare este normală, dar expiraţia esteforţată.

Durata timpilor respiratori şi a pauzelor respective poate fi reglată de executantul însuşi

sau de cel ce conduce exerciţiile. Pentru copiii mici şi bolnavi se foloseşte procedeul cu mâinile aplicate pe torace; cu ajutorul mâinilor se reglează ritmul respirator şi amplitudinea mişcărilor.



92

După scop, exerciţiile libere de respiraţie urmăresc: lărgirea cavităţii toracice în întregulei sau lărgirea diametrelor antero-posterior, transversal sau vertical; dezvoltarea simetrică atoracelui sau a unei singure jumătăţi; dezvoltarea bazelor sau a vârfurilor toracelui.

Exerciţiile libere de respiraţie se execută lent, continuu, liniştit şi ritmic, fără alteîncordări. Nu sunt utile respiraţiile bruşte, sacadate sau grăbite, care obosesc pe executant.După ce au fost învăţate, pot fi însoţite de alte mişcări de gimnastică, pasive, active şi curezistenţă.

I V.3.1.3. Exerciţii de respiraţie însoţite de mişcări pasive Mişcările pasive de respiraţie sunt necesare pentru tratamentul unor bolnavi slăbiţi, care

nu pot executa mişcări active ample şi simt o adevărată sete de aer. Scopul mişcărilor pasive este de a amplifica mişcările toracelui şi de a mari ventilaţia în

plămâni, fără a cere vreun efort din partea bolnavilor. Prin mişcările pasive evitam creştereanevoii de oxigen, care şi aşa este greu satisfăcută la aceşti bolnavi.

Poziţiile alese trebuie să fie relaxatoare şi cu o mare bază de sprijin; exerciţiile să fie

executate cu blândeţe şi îndemânare. Inspiraţiile şi expiraţiile sunt începute de către pacient şiîntregite prin mişcările pasive; cu pacienţii mai robuşti se execută mişcări activo-pasive.Exerciţiile se execută cu ajutorul toracelui, trunchiului, membrelor superioare şi

inferioare; eleamplifică inspiraţia, expiraţia sau ambele faze ale respiraţiei; mişcările pot fiexecutate simetric sau asimetric.

Cele mai tipice exerciţii pasive de respiraţie ale toracelui sunt ridicarea toracelui şi presiunile pe torace în expiraţie.

Pentru ridicarea pasivă a toracelui, pacientul este culcat pe spate sau culcat rezemat pe pat, ori pe o banchetă de gimnastică, cu corpul relaxat şi respiraţia liniştită. Cel ce executămişcarea stă în partea dreaptă a pacientului şi prinde toracele de o parte şi de alta, cu palmeleîntinse şi cu degetele depărtate, îndreptate cu vârfurile spre coloana vertebrală.

În timp ce pacientul inspiră adânc, toracele este ridicat înainte sau în sus, până cetrunchiul se desprinde de pe planul de sprijin; la sfârşitul inspiraţiei este arcuit mai departe cu presiuni uşoare, executate dinapoi înainte, pentru a mări şi mai mult diametrul cavităţii toracice.După pauza care urmează inspiraţiei, o dată cu începutul expiraţiei spatele coboară încet, pânăce se sprijină din nou pe toată suprafaţa sa, iar palmele alunecă pe părţile laterale şi anterioareale toracelui, până ajung de o parte şi de alta a sternului, pe coastele inferioare. La sfârşitulexpiraţiei şi în timpul pauzei care urmează, se execută, pe baza toracelui, presiuni uşoare, egaledar insistente, însoţite de vibraţii, trepidaţii sau scuturări care completează expiraţia.

Figura 122



93

Expiraţia se amplifică prin presiuni pe partea posterioară a toracelui, pacientul fundculcat cu faţa în jos. Cel ce execută mişcarea aplică palmele pe baza toracelui, de o parte şi alta

a coloanei vertebrale, cu rădăcina mâinilor spre înăuntru şi cu degetele depărtate, îndreptate înafară. În timpul expiraţiei şi mai ales spre sfârşitul ei, se execută pe torace presiuni blânde dar

insistente, continue sau însoţite de vibraţii, trepidaţii sau scuturări. Mişcările pasive de respiraţie cu participarea trunchiului se execută în sensul extensiei şi

flexiei, al îndoirilor şi răsucirilor laterale şi circumducţiilor.Extensia şi flexia pasivă a trunchiului se execută din poziţia şezând pe un scaun cu

trunchiul şi membrele relaxate. Cel ce conduce mişcarea stă înapoia pacientului şi îl sprijină cumâinile trecute pe sub axile şi cu palmele şi degetele aplicate în faţă, de o parte şi alta asternului.

În timp ce inspiră şi mai ales spre sfârşitul inspiraţiei, trunchiul pacientului este ridicat şitras înapoi, până ce vine să se sprijine pe pieptul celui ce conducemişcarea; se produce astfel o înclinare a trunchiului înapoi şi oarcuire a coloanei vertebrale.

În timpul expiraţiei şi în pauza ce urmează, trunchiul pacientului este lăsat sa se flecteze uşor, fiind susţinut cu mâinile,care rămân aplicate pe piept.

Mişcarea se execută dinainte înapoi şi invers. Mişcărilesunt activo- pasive când pacienţii pot contribui la executarea lor.

Îndoirile laterale pasive se execută tot din poziţia şezând,dar pot fi executate şi din poziţia stând cu picioarele depărtate.Celce conduce mişcarea stă în spate, cu palmele aplicate pe părţilelaterale ale toracelui, sub axile.

Înclinarea sau îndoirea trunchiului se face în timpul şi spre



Figura 127



94

sfârşitul inspiraţiei, readucerea lui la verticală se face în timpul expiraţiei. Mişcarea poate fi unilaterală, favorizând inspiraţia de partea convexă, sau bilaterală,

realizând o amplificare alternativă a inspiraţiei în cele două jumătăţi ale toracelui. Mişcările se pot executa şi dintr -o parte într-alta, fără oprire laverticală; în acest caz inspiraţia se face într -o parte, expiraţia în partea opusă. Dacă voim să lucrăm simetric, trebuie să alternăm sensulmişcărilor.

Îndoirea se face graţie forţei gravitaţiei, iar trunchiul trebuie să fie sprijinit. Readucereatrunchiului la verticală se face pasiv. Cu o uşoară contribuţie a pacientului mişcările pot fiexecutate activo-pasiv.

Răsucirile pasive ale trunchiului se execută din aceleaşi poziţii ca şi îndoirile laterale.Cel ce conduce mişcarea aplică mâinile asimetric pe toracele pacientului: o mână, petrecută, pesub axilă, se aplică pe torace, în faţă, de partea spre care se va face răsucirea, cealaltă mână sesprijină pe spate, de partea opusă, la nivelul omoplatului. Mâna din faţă trage, mâna din spateapasă, realizând o mişcare de răsucire a trunchiului în jurul axului vertical.

La sfârşitul fiecărei răsuciri se exercită câteva presiuni pentru com pletarea mişcării. Inspiraţia corespunde mişcării derăsucire, expiraţia corespunde revenirii la poziţia iniţială.Răsucirile pot fi executate şi dintr -o parte în alta, mâinileschimbându-şi locul alternativ, în timpul mişcării.

Circumducţia pasivă a trunchiului se face din poziţia şezând pe un scaun fără spătar. Cel ce conduce mişcarea fixează fermtrunchiul pacientului cu mâinile aplicate sub axilă; acesta inspiră înfaza de extensie a trunchiului şi expiră în restul mişcării, îndeosebiîn flexie. Mişcarea se execută alternativ, în ambele sensuri. Pentru

uşurarea execuţiei se exercită asupra trunchiului tracţiuni uşoare însens vertical.Mişcările pasive de membre superioare, care însoţesc mişcările respiratorii, se execută

de preferinţă din poziţia şezând pe un scaun fără spătar, dar se pot executa şi din poziţia culcatrezemat, iar pentru copii -şi din poziţia stând cu picioarele depărtate.

Membrele superioare sunt ridicate până la nivelul umerilor, de o parte sau de ambele părţi, prin înainte sau lateral. Cel care conduce mişcarea stă înapoia pacientului când ridicăamândouă membrele superioare, şi lateral când ridică unul singur; mai rar stă în faţa lui.

Mişcările pasive ale membrelor inferioare însoţind mişcările de respiraţie, se execută din poziţia culcat pe spate sau culcat rezemat. Se ridică gambele o dată cu flexia genunchilor şişoldurilor, în timpul inspiraţiei şi se aduc la poziţia iniţială în timpul expiraţiei.

Mişcările membrelor inferioare au o influenţă puternică asupra abdomenului şi, prinintermediul acestuia, asupra diafragmului.

Figura 128

Figura 129



95

I V.3.1.4. Exerciţii de respiraţie însoţite de mişcări active Mişcările active care însoţesc fazele respiraţiei amplifică mai mult mobilitatea toracică,

angrenează mai activ muşchii respiratori şi coordonează mai bine actul respirator. Exerciţiile de respiraţie pot fi însoţite de mişcări active ale membrelor superioare, ale

trunchiului şi ale membrelor inferioare; acestea pot favoriza inspiraţia, expiraţia sau ambelefaze ale respiraţiei.

Exerciţiile de respiraţie însoţite de mişcări active ale membrelor superioare sunt cele maides folosite în practică.

Menţinerea poziţiilor şi executarea acestor mişcări necesită contracţia statică şi dinamicăa muşchilor din regiunea umerilor, omoplaţilor, toracelui şi spatelui. În timpul executăriiacestor exerciţii se exercită asupra toracelui diverse acţiuni mecanice de presiune şi tracţiune,de contracţie şi relaxare, care pot favoriza sau stânjeni funcţia respiratorie. Dacă spre exemplufixăm mâinile pe şold, la umăr, la ceafă, pe creştetul capului sau pe un sprijin în faţa corpului(pe marginea unei ferestre, pe spătarul unui scaun sau pe orice bară transversală), umerii şiomoplaţii sunt bine fixaţi, iar muşchii respiratori accesorii, în s pecial cei inspiratori, secontractă mai puternic, lărgesc mai mult cuşca toracică şi măresc ventilaţia plămânilor. Larândul lor, mişcările membrelor superioare măresc diametrele toracelui şi amplitudineamişcărilor respiratorii. în special mişcările de depărtare a membrelor superioare de corp şi deridicare a lor în sus favorizează inspiraţia, coborârea, apropierea şi încrucişarea lor în faţă,favorizând expiraţia. Sunt recomandate mişcările cu forţă redusă şi medie, întrucât cele greleduc la blocarea toracelui şi la stânjenirea funcţiei respiratorii şi circulatorii.

Poziţiile şi mişcările libere de membre superioare cu respiraţie se execută simetric sauasimetric, din poziţia stând, şezând pe genunchi sau culcat. Dăm mai jos câteva exemple.

Ducerea mâinilor pe şold, la umăr, la ceafa, pe creştet, cu inspiraţie şi revenire în poziţia

iniţială, cu expiraţie; mişcările sunt însoţite de o uşoară redresare a trunchiului în inspiraţie şi derelaxarea lui în expiraţie. Aplicarea mâinilor pe umerii opuşi, cu expiraţie şi revenire cu inspiraţie; mişcarea

reduce în parte acţiunea muşchilor toracici anteriori şi stimulează toracele superior; se poateexecuta de o singura parte sau de ambele.

Răsucirea membrelor superioare cu palmele în afară cu inspiraţie, revenirea în poziţiainiţială cu expiraţie. Această mişcare simplă este foarte utilă, pentru că trage umerii înapoi,apropie omoplaţii, îndreaptă coloana vertebrală şi permite o bună contracţie a muşchilor cefei şiai spatelui, toracele este proiectat înainte şi diametrul său anteroposterior este mărit; unghiulcostal inferior este lărgit şi contracţia diafragmului favorizată.

Ducerea membrelor superioare întinse lateral, cu inspiraţie, coborârea lor cu expiraţie;

mişcarea se execută lent, lărgind toracele în senslateral.Ducerea membrelor superioare întinse înainte până la orizontală şi apoi lateral curăsucirea palmelor în sus, în inspiraţie; apoi coborârea lor direct în jos sau prin înainte în jos, cu




96

expiraţie. La ducerea braţelor lateral, se pot executa întinderi cu tensiuni asupra părţiloranterioare ale toracelui, accentuându-se contracţia şi scurtarea muşchilor fixatori ai umerilor şiomoplaţilor.

Ridicarea membrelor superioare, întinse, prin înainte sus sau lateral sus, cu inspiraţie;coborârea lor prin faţă sau prin lateral, cu expiraţie. Membrele superioare se duc în sus pediagonală. Poziţiile finale pot fi marcate prin tensiuni în sus şi înapoi şi prin prelungirea

inspiraţiei; expiraţia se face lent şi însoţeşte relaxarea muşchilor.La ridicarea membrelor superioare în sus se va evita accentuarea curburii lombare (lordozei lombare), ce se producemai ales la copii şi persoanele neantrenate, când exerciţiul se execută din poziţia stând.

Ducerea membrelor superioare la umăr (la ceafă sau pe creştet) şi întinderea lor lateral,oblic în sus sau vertical, cu inspiraţie; revenire pe aceeaşi cale sau direct în jos, cu expiraţie.

Ridicarea simplă a umerilor în sus, cu inspiraţie, şi coborârea lor cu expiraţie. Cu mâinile unite la spate (degetele încleştate), ducerea coatelor şi umerilor înapoi, cu

inspiraţie; ducerea lor înainte, cu expiraţie. Şezând, cu sprijin sub axilă (pe un scaun cu spătar), ridicarea braţului opus în sus,

deasupra capului, cu inspiraţie, revenire cu expiraţie; este un exerciţiu asimetric carefavorizează respiraţia de partea opusă sprijinului.

Exerciţiile de respiraţie însoţite de mişcări libere ale trunchiului au o mai mareeficacitate decât cele însoţite de mişcările membrelor superioare. Mişcările de trunchi se împart,după axele de mişcare, în flexii şi extensii, îndoiri laterale şi răsuciri, la care se adăugăcircumducţia.

Extensia trunchiului, executată cu amplitudine redusă, îndreaptă şi extinde coloanavertebrală, lărgeşte toracele şi favorizează inspiraţia; flexia trunchiului în înclinare, aplecare sauîndoire favorizează expiraţia.

Îndoirile laterale favorizează inspiraţia de partea convexă şi expiraţia de partea concavă. În răsuciri se produc fenomene mecanice analoage cu cele din îndoirile laterale. Îndoirile şi răsucirile pot fi folosite ca exerciţii asimetrice, unilaterale, de respiraţie şi ca

exerciţii corective. Exerciţiile de respiraţie însoţite de mişcări libere ale membrelor inferioare sunt folosite

frecvent în gimnastica medicală. Mişcările membrelor inferioare şi în special mersul şialergarea sunt bune exerciţii ajutătoare pentru respiraţie. Persoanele care merg mult sau aleargăîn fiecare zi prezintă o bună dezvoltare a toracelui şi a funcţiei respiratorii.

Există însă şi alte mişcări ale membrelor inferioare care pot fi utilizate ca exerciţiiajutătoare pentru respiraţie. Aceste exerciţii se pot executa simultan sau alternativ, din poziţiastând, culcat sau atârnat; ele nu pot avea o acţiune directă asupra toracelui, iar influenţa lor seface simţită asupra diafragmului prin intermediul muşchilor abdominali.

Cele mai cunoscute exerciţii din poziţia stând sunt: Ridicare pe vârful picioarelor, cu inspiraţie; revenire cu expiraţie.

Ducerea unui picior înainte (oblic înainte, lateral sau înapoi), cu inspiraţie; revenire cuexpiraţie.Fandare înainte (oblic înainte, lateral sau înapoi) cu inspiraţie; revenire cu expiraţie. Flectarea unui genunchi la piept cu inspiraţie; revenire în poziţia iniţială cu expiraţie. Din poziţia culcat se pot face următoarele exerciţii: Flexia genunchilor la piept, cu inspiraţie; întinderea lor cu expiraţie. Ridicarea membrelor inferioare întinse în sus, cu inspiraţie, coborârea lor cu expiraţie. Depărtarea membrelor inferioare întinse în sens lateral cu inspiraţie, revenire cu

expiraţie. Din poziţia atârnat vor fi executate exerciţii de respiraţie cu mişcări de membre

inferioare, îndeosebi de către deficienţii destul de bine antrenaţi.

Exerciţii care se pot executa la scara fixă, bară, paralele sau inele sunt următoarele: Flexia genunchilor la piept cu inspiraţie, întinderea lor cu expiraţie. Depărtarea picioarelor cu inspiraţie, revenire cu expiraţie.





98

Pe genunchi pe călcâie şezând, cu sprijin pe palme (braţele pot fi întinse şi în sus, capulîntre braţe); ridicarea în poziţia pe genunchi şi ducerea braţelor în sus (oblic în sus sau lateral),cu inspiraţie; revenire în poziţia iniţială cu expiraţie şi relaxare.

Din poziţia culcat, exerciţiile de respiraţie însoţite de mişcări active complexe sunt şimai puţine, pentru că numărul mişcărilor corpului scade foarte mult.

Culcat pe spate, cu mâinile la ceafa (pe şold, la umăr), cu picioarele fixate; ridicarea

trunchiului în poziţia şezând cu ducerea braţelor lateral (înainte, în sus) şi inspiraţie; revenire în poziţia iniţială cu expiraţie şi relaxare. Culcat ventral, cu braţele întinse pe lângă corp sau cu sprijin pe palme, în faţă; ridicarea

capului în sus şi arcuirea trunchiului, cu inspiraţie; revenire în poziţia iniţială, cu expiraţie (saurepaus cu capul sprijinit pe dosul mâinilor). Mişcarea poate fi îngreuiată prin ducerea braţelorînainte,lateral, la ceafă etc.; în acest caz este nevoie să se fixeze membrele inferioare la nivelulgambelor:

Culcat lateral, cu sprijin pe antebraţ; îndoirea trunchiului în sus cu inspiraţie; revenire în poziţia iniţială, cu expiraţie. Este necesar sprijinul gambelor.

Exerciţiile de respiraţie însoţite de mişcări cu aparate portative sunt foarte utile atuncicând trebuie să asigurăm o mai bună simetrie (se foloseşte bastonul) sau o îngreuiere amişcărilor (folosim haltere, măciuci, mingi medicinale). Aceste exerciţii sunt indicate mai alesîn tratamentul corectiv al deficienţilor fizici.

Stând cu picioarele depărtate, cu un baston ţinut de capete; ridicarea braţelor în sus, cutensiune finală şi inspiraţie; revenire în poziţia iniţială cu expiraţie. Mişcarea se poate amplifica prin ducerea bastonului peste cap la nivelul umerilor, cu redresarea trunchiului şi inspiraţieurmată de îndoirea trunchiului înainte, cu ducerea bastonului în jos (până la sol), cu expiraţie.

Stând cu picioarele apropiate, cu bastonul ţinut de capete în faţa pieptului; răsucireatrunchiului cu ducerea bastonului în sensul răsucirii şi inspiraţie; revenire cu expiraţie. Mişcarease poate face într-un singur sens, alternativ sau dintr-o parte într-alta.

Stând cu picioarele depărtate, cu bastonul deasupra capului; îndoirea trunchiului lateral,cu inspiraţie; revenire la poziţia iniţială cu expiraţie.

Pe genunchi pe călcâie şezând, cu trunchiul uşor înclinat şi cu bastonul ţinut pesteomoplaţi; ridicare în poziţia pe genunchi, cu ducerea bastonului deasupra capului şi inspiraţie;revenire în poziţia iniţială, cu expiraţie.

I V.3.1.5. Exerciţii de respiraţie cu rezistenţă Pentru a creşte şi mai mult capacitatea funcţionala a aparatului respirator se recomandă

executarea unor procedee de gimnastică cu rezistenţă. Natura acestei rezistenţe este diferită: sefolosesc fie presiunile pe piept, pe spate şi abdomen, fie mişcări cu rezistenţă ale membrelorsuperioare şi ale trunchiului. Presiunile pot fi manuale sau cu obiecte potrivite pentru acestscop: săculeţi cu nisip, cărţi etc.

Cea mai eficace este presiunea cu mâinile proprii.Pacientul îşi aplică palmele şi degetele întinse pe părţile antero-laterale şi inferioare ale

pieptului şi exercită o rezistenţă moderată în timpul inspiraţiei şi o compresie în timpulexpiraţiei. Această comprimare a bazei toracelui serveşte la întărirea musculaturii respiratorii şila lărgirea părţii superioare a toracelui. Se ştie că regiunea subclaviculară şi a vârfurilor plămânilor este insuficient dezvoltată la unii copii şi tineri.

Uneori se foloseşte în acest scop o presiune continuă, exercitată de o centură strânsă saude un corset ortopedic, care determină amplificarea respiraţiei în regiunile superioare aletoracelui.

În tratamentul unor tulburări respiratorii sau al parezelor musculare (după poliomielită),specialiştii exercită presiuni pe regiunea pieptului sau spatelui care prezintă semne de

insuficienţă funcţională. Presiunile pe abdomen se execută în regiunea epigastrică sauombilicală, în sensul unei opoziţii la mişcările diafragmului.



99

Aceste presiuni conduc şi educă respiraţia pacientului, mărind amplitudinea şi forţamişcărilor, reglându-le ritmul şi facându-l pe pacient să simtă şi să-şi supravegheze singurmişcările de respiraţie.

Mişcările de respiraţie se întăresc şi mai mult prin rezistenţa opusă mişcărilor membrelorsuperioare care le însoţesc. Pentru aceste exerciţii se recomandă poziţia culcat rezemat sauşezând rezemat. Se execută cu membrele superioare mişcări în toate sensurile, observând că

flexiile, a bducţiile şi rotaţia externă a membrelor superioare cores pund fazei inspiratorii, întimp ce extensiile, adducţiile şi rotaţiile interne corespund fazei expiratorii. Prin aceste mişcări analitice căutăm să antrenăm în lucru un număr cât mai mare de

muşchi respiratori. Rezistenţa opusă mişcărilor trebuie să fie la început foarte mică şi să creascătreptat spre o rezistenţă sub medie şi medie. Mişcările vor fi corect dirijate din punct de vedereal sensului, amplitudinii şi forţei folosite.

La sfârşitul inspiraţiei se execută uşoare tracţiuni în axul longitudinal al braţelor, iar lasfârşitul expiraţiei se exercită o scurtă presiune pe torace.

Mişcările cu rezistenţă ale trunchiului corespund şi mai bine gimnasticii respiratorii. Îngeneral mişcările de extensie, îndoirile laterale şi răsucirile cu rezistenţă însoţesc faza deinspiraţie; flexia şi revenirile din îndoirile laterale şi din răsuciri corespund fazei de expiraţie.

Rezistenţa manuală poate fi înlocuită în parte prin exerciţiile membrelor superioare, îngreuiate prin aparate portative de gimnastică (măciuci, haltere, mingi), sau prin aparate demecanoterapie.

Pentru mărirea rezistenţei în expiraţie, mai putem folosi un spirometru încărcat cugreutăţi uşoare sau prevăzut cu un tub lung şi îngust; pentru mărirea rezistenţei în inspiraţie se propune folosirea unui bandaj elastic, aplicat la baza toracelui.

Ca exerciţii uşoare şi cu caracter de joc pentru copii sunt recomandate procedee simplede rezistenţă periferică opusă expiraţiei, ca: suflarea printr -un tub de cauciuc al cărui capăt libereste scufundat în apă; umplerea cu aer a unor camere de cauciuc pentru mingi, umplerea cu aera baloanelor, stingerea lumânărilor puse la oarecare distanţă, împrăştierea fulgilor etc.

Exerciţiile de respiraţie cu rezistenţă sunt contraindicate bolnavilor de plămâni în stadiulacut şi predispuşi la hemoptizii, bolnavilor febrili, cu insuficienţă cardiacă decompensată.

I V.3.1.6. Exerciţii fizice care favorizează respiraţia Împotriva gimnasticii respiratorii propriu-zise s-au ridicat şi continuă să se ridice unele

obiecţii. Se admite în general că exerciţiile de respiraţie pot exercita muşchii respiratori, potamplifica mişcările toracelui şi ale plămânilor, pot mări capacitatea vitală şi deci ventilaţia pulmonară. Nu se admite însă faptul, că aceste exerciţii ar activa într -o prea mare măsurăschimburile de gaze între aerul alveolar şi sânge şi schimburile de gaze de la nivelul ţesuturilor.Se mai adaugă constatarea că, uneori, mişcările prea ample şi prea puternice, executate fără acorespunde unor nevoi fiziologice, produc la unele persoane neantrenate ameţeli şi stări de rău.

Împotriva acestor obiecţii, se propune efectuarea unui număr suficient de exerciţii caresă favorizeze respiraţia prin crearea nevoii de a respira. Trebuie să subordonăm exerciţiile derespiraţie, în primul rând, scopului de a asigura în organism schimburi gazoase active şinecesare, şi numai în al doilea rând, scopului de a dezvolta toracele, muşchii şi articulaţiile lui.

Sunt recomandate, prin urmare, exerciţiile care pun în lucru intens masele mari demuşchi ai corpului, care să consume în contracţie cantităţi apreciabile de substanţe energetice şisă determine acumularea în sânge şi ţesuturi a unor abundente reziduuri chimice şi a unui excesde bioxid de carbon. în aceste situaţii, organismul manifestă o adevărată sete de aer, care nu poate fi satisfăcută decât prin respiraţii ample şi frecvente. Efortul fizic intens este posibilnumai dacă se bazează pe o funcţie respiratorie bună; de aici rezultă nevoia de a dezvoltaaparatul respirator în aceeaşi măsură cu aparatul locomotor.

În raport cu desfăşurarea efortului fizic în general, exerciţiile de respiraţie se împart întrei grupe: exerciţii de antrenare a aparatului respirator pentru mărirea capacităţii sale



100

funcţionale, exerciţii de respiraţie pregătitoare pentru probele de efort intens (exerciţii deîncălzire) şi exerciţii de respiraţie compensatoare şi liniştitoare după terminarea probelor.

În prima grupă sunt cuprinse toate exerciţiile de dezvoltare generală şi de antrenare aaparatului respirator; aceste exerciţii se referă îndeosebi la muşchii care rămân inactivi înrespiraţiile curente, şi anume: muşchii auxiliari ai inspiraţiei profunde şi ai expiraţiei forţate.Aceste exerciţii au ca scop sa perfecţioneze funcţia respiratorie şi să coordoneze respiraţia cu

efortul.În grupa a doua sunt cuprinse exerciţiile care amplifică mişcările toracelui şi alediafragmului, măresc ventilaţia pulmonară şi activează schimburile respiratorii, pregătindapar atul respirator pentru efortul intens care urmează. Aceste exerciţii sunt un mijloc deadaptare a respiraţiei şi circulaţiei la efort şi se practică imediat înaintea unei probe fizice grele.

În grupa a treia sunt cuprinse exerciţiile de respiraţie ce se fac după toate eforturile fiziceintense, pentru a linişti şi regla respiraţia şi circulaţia sângelui şi a grăbi revenirea la echilibrulfuncţional dinainte de efort. Aceste exerciţii menţin ritmul şi amploarea respiraţiilor la un nivelridicat, până ce organismul îşi plăteşte datoria de oxigen contractată în timpul efortului şi pânăce funcţiile mari reintră în ritmul normal de repaus. Aşa, de exemplu, alergătorii continuă săalerge după curse cu o alură din ce în ce mai lentă, respirând din ce în ce mai liniştit şi însoţindrespiraţiile cu mişcări ample de braţe. Exerciţiile fizice care provoacă necesitatea respiraţiei pot fi împrumutate din gimnastică, jocuri şi sporturi.

Din gimnastica de bază şi cea igienică pot fi folosite toate exerciţiile care stimuleazăfuncţia respiratorie prin exercitarea unui număr mare de muşchi, în eforturi de viteză, forţă şirezistenţă.

Jocurile dinamice şi sportive necesită un mare debit respirator. Dintre sporturi, atletismul şi îndeosebi alergările, înotul şi canotajul, schiul şi patinajul

sunt cunoscute pentru valoarea lor respiratorie.Mersul pe jos, sub forma plimbărilor în aer curat sau a excursiilor în locuri pitoreşti, este

considerat ca cel mai bun exerciţiu de respiraţie pentru orice vârstă. 7. Exerciţii de respiraţie însoţite de manifestări fonetice şimusicale. Exerciţiile de

respiraţie însoţite de sunete, numere, cuvinte sau propoziţii lungi sau repetate, de cititul cu vocetare, constituie gimnastica de respiraţie fonetică; exerciţiile de respiraţie însoţite de tonurimuzicale, de refrene şi cântece. Rezumatul unităţii de studiu

Gimnastica respiratorie constă, din coordonarea şi amplificarea cu voinţă a mişcărilorlibere de respiraţie, precum şi din stimularea şi antrenarea funcţiei respiratorii prin mişcări pasive,active şi cu rezistenţă. Exerciţiile de respiraţie, deşi simple şi uşor de executat, sunt puţin folosite în practică; rolul lor nu este întotdeauna corect înţeles şi apreciat, iar uneori estechiar contestat.

Exerciţiile de respiraţie stimulează marea şi mica circulaţie a sângelui şi influenţeazăfavorabil funcţiile organelor din torace şi abdomen. Diversitatea exerciţiilor este prezentată şi exemplificată în această unitate de studiu cu

scopul de a înţelege şi conştientiza toate aspectele care favorizează dezvoltarea funcţieirespiratorii.



101

Test autoevaluare47. Exerciţiile de respiraţie au următoarele efecte benefice asupra aparatului

respirator:a. amplifică mişcările toracelui şi diafragmului b. exercită şi menţin elasticitatea plămânilor c. măresc ventilaţia pulmonară d. activează schimburile gazoase e. activează marea circulaţie f. . influenţează favorabil funcţiile organelor din abdomen

48. Extensia trunchiului se asociază cu: a. inspir b. expir

49. Poziţiile favorabile pentru respiraţie sunt: a. şezând b. stândc. culcat ventrald. culcat dorsale. pe genunchif. atârnat

50. Flexia membrelor inferioare se asociază cu: a. inspire b. expir



102

Unitatea de studiu IV.4. Reeducarea funcţiei de echilibru acorpuluiConţinutul unităţii de studiu:IV.4.1. Exerciţiile de echilibru

IV.4.1.1.Exerciţii de echilibru din poziţia stând

IV.4 .1. Exerciţiile de echilibru Tulburările de echilibru se produc din cauze foarte variate care s-ar putea grupa

schematic, după gravitatea lor, în trei categorii. Cele mai uşoare tulburări de echilibruapar prin pierderea obişnuinţei de a sta în picioare sau cu capul ridicat, în urma unei lungi perioade deimobilizare în poziţia culcat, la care se adaugă deseori starea de slăbiciune şide anemie provocatede boală. Tulburările de echilibru, de intensitate medie, sunt cele de natură ortopedică, deter -minate în special de asimetria în lungimea şi în puterea de sprijin a membrelor inferioare.Celemai grave şi mai frecvente tulburări de echilibru sunt însă de natură neurogenă.

În orice poziţie şi în orice mişcare a corpului există elemente de echilibru care asigurăstabilitatea, orientarea pe coordonatele spaţiale şi coordonarea mişcărilor. Acesteelemente auo importanţă variabilă, în raport cu poziţiile şi mişcările corpului sau cufactorii patologici caretind să scadă stabilitatea şi să producă o serie de simptome subiective şi obiective dedezechilibru. Organismul face faţă solicitărilor speciale din exerciţiile de gimnastică, carenecesită o mare doză de echilibru, printr -o activitatereflexă neuromusculară foarte promptă şifoarte fină, ce se manifestă prin corectarea continuă a poziţiei corpului, printr -o precisă orientareîn spaţiu şi o perfectă coordonare a mişcărilor.

Exerciţiile de echilibru practicate înkinetoterapieîncep de Ia cele mai simple şimai stabile poziţii, din culcat şi şezând, cu variantele respective, până la poziţiile derivate din poziţia stând şi

îngreuiate progresiv prin mişcări şi procedee tehnice foarte variate. Exerciţiile din poziţia culcat constau în ridicarea capului şi trunchiului în poziţiaculcatrezemat, culcat pe o latură sau pe partea anterioară a corpului.

Exerciţiile din poziţia şezând încep din poziţia şezând rezemat, după care se trece laderivatele ei: şezând înclinat, aplecat şi cu trunchiul îndoit înainte sau lateral şi, în fine, cutrunchiul răsucit într -o parte sau alta. Aceste exerciţii sunt îngreuiate prin diferite mişcărisimetrice sau asimetrice ale membrelor superioare.

Poziţia pe genunchi este folosită la început sub forma celor mai stabile variante; pegenunchi pe călcâie şezând şi pe genunchii depărtaţi, pentru a trece apoi la cele mai puţinstabile:stând pe un genunchi, cu celălalt îndoit în faţă sau întins înapoi. Aceste poziţiisunt îngreuiate prin schimbarea poziţiei capului şi trunchiului sau prin poziţii şi mişcăriasimetrice ale

membrelor superioare.Cele mai importante exerciţii de echilibru se execută din poziţia stând şi din mers pe o bârnă. Trecerea la poziţia stând se face progresiv, prin poziţia stând rezemat (cu spatele lipit de perete sau de oscară fixă) sau sprijinit (sprijin viu, sprijin cu mâinile proprii).

I V.4.1.1. Exerciţii de echilibru din poziţia stând a) Exerciţii de echilibru cu reducerea suprafeţei de sprijin:

stând cu picioarele apropiate; stând cu un picior înainte, în prelungirea celuilalt; stând pe vârful unui singur picior; mers pe o linie sinuoasă; mers ascendent, descendent, trecând peste mici obstacole;b) Exerciţii de echilibru cu depărtarea centrului de greutate al corpului sau al

segmentelor sale de baza de susţinere:



103

stând pe vârfuri, cu braţele întinse în sus; mers pe o bancă îngustă, pe o bârnă etc. mers pe vârfuri cu braţele în diferite poziţii.

Se ştie că înălţarea nivelului de sprijin în poziţii şi în mers, în raport cu solul, determinăla majoritatea oameniloro serie de tulburări de echilibru, mai ales subiective (teama, răul deînălţime), care influenţează negativ stabilitatea corpului, precizia şi siguranţa mişcărilor.

În gimnastică, înălţimea sprijinului poate creşte progresiv; la aceasta se poate adăugaîngustarea sprijinului, alungirea distanţei de parcurs, înclinarea pantei ctc. c) Exerciţii de echilibru cu dispunerea centrului de greutate al corpului sau al

segmentelor sale în afara suprafeţei de sprijin: stând pe vârfuri pe o bârnă: ducerea unui braţ în sus şi a celuilalt lateral. Mâna dusă

lateral poate susţine un obiect (greutate, măciucă, baston). d) Exerciţii de echilibru cu poziţii neobişnuite ale corpului:

mers pe bârnă cu capul mult înclinat înainte, cu capul pe spate, înclinat lateral sau răsucit;

mers cu trunchiul îndoit înainte sau răsucit. e) Exerciţii de echilibru prin schimbarea procedeului obişnuit de deplasare:

mers lateral; mers înapoi; mers ghemuit; mers pe patru labe.

f) Exerciţii de echilibru cu modificarea vitezei şi ritmului: mers lent; mers cu schimbarea paşilor (mersul repede este favorabil menţinerii

echilibrului). g) Mers în echilibru cu trecerea peste obstacole sau cu transport de greutăţi:

mers cu trecerea peste obstacole diverse; mers cu o greutate pe cap, pe spate sauîn braţe.

h) Exerciţii de echilibru cu scăderea controlului fiziologic: menţinerea echilibrului în stând (pe sol, la înălţime) cu ochii închişi; mersul la înălţime cu distragerea atenţiei.

Instabilitatea aparatului de sprijin scade siguranţa în exerciţiile de echilibru, iarschimbarea condiţiilor de lucra le îngreuiază.

Exerciţiile de echilibru se sistematizează după poziţiile de bază şi după tehnica folosită. Se pot executa mişcări individuale şi mişcări în doi, trei sau mai mulţi parteneri;

exerciţiile pot fi executate pe sol sau pe aparate; ele pot consta din exerciţii simple (camersul)sau complexe (ca mersul cu diverse mişcări de braţe, de cap şi trunchi).

Exista o serie de exerciţii speciale de echilibru care se încadrează în gimnasticaartistică, sportivă sau acrobatică.

Poziţiile şi mişcările de echilibru constituie o metodă de gimnastică folosită pentrudezvoltarea acestei funcţii, necesară la toate vârstele, dar mai ales la copiii mici şi persoanele în

vârstă înaintată. Aceste exerciţii sunt încadrate în gimnastica de corectare a deficienţelor fizice, cuscopulde a menţine atitudinea corecta a corpului şi de a îndrepta deviaţiile capului şigâtului, alecoloanei vertebrale şi ale membrelor.

Exerciţiile de echilibru au devenit mijloace specifice de reeducare funcţională înasimetriile funcţionale prin inegalitatea membrelor inferioare, prin paralizii flasce sau spastice, prinmişcări necoordonate şi prin alte tulburări funcţionale, ortopedice şi neurologice.

Rezumatul unităţii de studiu Exerciţiile de echilibru practicate în kinetoterapie încep de la cele mai simple şimai stabile

poziţii, din culcat şi şezând, cu variantele respective, până la poziţiile derivate din poziţia stând şiîngreuiate progresiv prin mişcări şi procedee tehnice foarte var iate.



104

Modulul V

Deviaţiile coloanei vertebrale

Unitatea de studiu V.1. Cifozele, deviaţii ale coloaneivertebrale în plan sagitalConţinutul unităţii de studiu:V.1.1.Clasificare şi manifestări clinice V.1.2. Scopul gimnasticii corectiveV.1.3. Tratamentul cifozelor

Cifozele sunt deviaţii, respective încurbări ale coloanei vertebrale în plan sagital (anteroposterior), cu convexitatea orientată posterior.

Sunt cele mai frecvente deviaţii ale coloanei vertebrale, având aspecte şi caractere foartevar iate, în funcţie de cauzele şi mecanismele de producere, de forma, întinderea şi localizarea lorla nivelul coloanei vertebrale, de evoluţia şi posibilităţile de corectare.

Clasificare şi manifestări clinice Cifozele se clasifică după diverse criterii, unele dintre acestea fiind commune tuturor

deficienţelor fizice, altele ţinând însă de caracteristicile specifice ale deviaţiei vertebrale.Clasificarea va trebui să ţină seama în special de forma sa clinică, mecanismul de producere,simptomele caracteristiceşi tratamentul ce se impune.

1. După localizare, cifozele se împart întipice şi atipice.Cifozele tipice sau comunesunt esagerări ale curburii normale a coloanei vertebrale din

regiunea dorsală, care în mod normal este de 200.

Cifozele atipice sunt celelocalizate în regiunea lombară şi cervicală, unde în mod normalexistă curburi lordotice, cele localizate în zonele de trecere dintre curburile fiziologice (cervico-dorsală, dorso-lombară), precum şi cele care cuprind întreaga coloană vertebrală.

Cifozelese întâlnesc frecvent la vârsta şcolară, mai ales la băieţI, fiind determinate decaracterul activităţii şcolare, de procesele active ale creşterii şi fizice, precum şi de lipsaautocontrolului asupra atitudinii corpului.

2. După lungimea segmentului deviat Deviaţiile cifotice pot avea lungime diferită: scurtă- când se localizează la câteva vertebre; medie-când cuprind un număr mai mare de vertebre- fiind cele mai frecvente;lungă- care cuprind un număr mare de vertebre;

cifoze totale- care cuprind întreaga coloană vertebrală. Forma curburii este condiţionată îndeosebi de întinderea cifozei.Cele scurte au unaspect angular, cele mijlocii au o formă rotunjită, iar cele lungi iau un aspect ovalar. Cif ozele mij locii , dar mai alescele scurte şi accentuate se compensează de obicei prin

încurbări lordotice de mărime şi grad corespunzător, situate fie deasupra, fie dedesuptul cifozei pe care o compensează. În aceste cazuri cifozele sunt deviaţii primare, iar lordozele sunt deviaţiisecundare.

Deviaţiile cifotice se pot accentua progresiv, trecând de la o cifoză de grad redus la unacu o curbură accentuată sau foarte accentuată.

Evoluţia cifozelor depinde de cauzele care le-au produs, de întindere, localizare, tendinţade fixare sau de compensare şi de tratamentul lor. După menopauză curburile şi modificărilestructurale se accentuează. Uneori, alterările morfofuncţionale sunt complexe şi dau aspect decifoscolioză- adică de cifoză combinată cu scolioz.

3. După prioritatea apariţiei



105

În funcţie de momentul apariţiei cifozele se împart în:Cifoze primare - care apar întâi, fiind determinate de cauze proprii şi având evoluţie de

sine stătătoare; Cifoze secundare – care sunt determinate de cele primare, apărând deci după acestea şi

având rol compensator, de echilibrare.4. După modificările morfofuncţionale

Respectând criteriul anatomo-fiziologic al modificărilor funcţionale sau structurale de lanivelul afecţiunii, precum şi manifestările ei clinice, A. Ionescu a făcut cea mai completăclasificare, împărtind cifozele în funcţionale şi patologice.

a. Cifozele funcţionale sunt deviaţii tipice, uşoare, cu început greu de precizat, cuevoluţie lentă, lungă şi cu prognostic favorabil. Ele sunt provocate şi întreţinute de tulburărilefuncţionale ale coloanei vertebrale, care produc o scădere a capacităţii de sprijin şi unele micimodificări de formă şi structură a oaselor, articulaţiilor şi muşchilor.

Netratate la timp, cifozele funcţionale creează un stereotip neuro-motor defectuos, carecontribuie la accentuarea modificărilor funcţionale şi morfologice ale coloanei vertebrale.

Cifozele funcţionale sunt cele mai frecvente deviaţii ale coloanei vertebrale din toată perioada de creştere.

Atitudinea cifotică - constituie o exagerare a curburii fiziologice toracale, care se poate prelungi în regiunea lombară superioară, cervicală inferioară, sau pe întreaga coloană vertebrală. Principala cauză a acestei deviaţii este tulburarea capacităţii de sprijin a coloanei

vertebrale, determinate de o insuficienţă a musculaturii spatelui (extensorii coloanei vertebrale),o mobilitate articulară exagerată (laxitate capsulo-ligamentară) şi un control nervos insuficient.

Uneori poate fi expresia unei poziţii relaxatoare, care este mai economicoasă din punctulde vedere al efortului muscular şi nervos, întrucât se realizează doar pe seama rezistenţei pasivea ligamentelor şi a elasticităţii musculaturii întinse.

Insuficienţa controlului muscular este evidentă la cifoticii cu debilitate mintală, încazurile de oboseală fizică şi psihică accentuate, la copiii comozi şi cu temperament apatic, la bolnavi şi convalescenţi.

Condiţiile rele de muncă şi viaţă- masa de lucru joasă, scaunul prea înalt fată de masa delucru, activitatea statică prelungită şi necompensată prin exerciţii fizice, munca obositoare şilipsa de educaţie a unei ţinute corecte – contribuie la apariţia şi menţinerea atitudinii cifotice.

În cifozele lungi, dorso-lombare, capul şi gâtul sunt înclinate înainte, umerii aduşiînainte, omoplaţii depărtaţi de coloană şi desprinşi de pe torace, membrele superioare şiianferioare uşor flectate, abdomrnul proeminent şi deseori ptozat. Curbura cifotică se exagereazăîn poziţia şezând şi se îndreaptă în poziţia stând.

Cifozele de întindere medie, dorsale şi cervico-dorsale se compensează în sus prin ducerea capului înainte, iar în jos prin lordoza lombară, cu ridicarea şi înclinarea înaite a bazinului. Trunchiul este în flexie, toracele anterior se înfundă, umerii cad, producându-sespatele cifotic.

Muşchii lungi ai spatelui sunt întinşi prea mult, obosesc şi se atrofiază, iar cei anteriori, înspecial abdominalii, se srtâng şi se scurtează. Regiunea fesieră apare ştearsă, deoarece muşchiidevin atoni şi atrofici.

Coloana vertebrală îşi păstrează multă vreme mobilitatea, ea putându-se corecta şihipercorecta activ sau prinmanevre de redresare (sunt deci de gradul I).

Deficienţii nu au acuze dureroase sau jenă, ei simţindu-se mai bine în această poziţiecifozată.

Evoluţia atitudinii cifotice (ca dealtfel a tuturor cifozelor funcţionale), este în general bună. Curbura se poate corecta în urma tonifierii musculaturii spatelui, a îmbunătăţirii stăriigenerale şi a unui tratament susţinut, care dezvoltă simţul atitudinii corecte şi autocontrolul.

Neglijată timp îndelungat însă, se poate transforma prin modificări structurale de adaptare, într -ocifoză adevărată (patologică).





107

Cifoza traumatică - survine frecvent după o fractură vrtebrală vicios consolidată, cuvertebre tasate şi cuneiformizate. Poate să apară şi în urma unui accident mic sau foarte mic, lanivelul coloanei vertebrale, care duce, după un anumit interval de timp, la un proces de rarefiereosoasă, cu turtirea vertebrelor prin scăderea rezistenţei lor şi odată cu aceasta la apariţiadeformaţiei. Curbura este scurtă, angulară, fixă, însoţită de dureri şi eventuale tulburări motorii şisenzitive.

5. După aspectul clinic – există două forme particulare ale cifozelor: spatele cifoic şIspatele rotund.Spatele cifotic

Dacă deviaţia cifoică a coloanei vertebrale antrenează în încurbarea ei într -o măsurăapreciabilă şi celelalte elemente anatomice ale spatelui (omoplaţi, umeri, coaste, muşchi) şi unele părţi ale corpului, sau când încurbarea cifoică a spatelui este mai accentuată decât cea a coloaneivertebrale, se vorbeşte despre un spate cifoic (Adrian Ionescu). Într -o măsură mai mică sau maimare, elementele amintite sunt cointeresate în toate cifozele. În cazul spatelui cifoic însă,modificările lor, ca şi ale spatelui în întregime, le depăşesc pe cele ale coloanei vertebrale propriu zise.

Spatele cifoic corespunde de obicei cifozelor totale ale coloanei vertebrale şi mai rarcifozelor joase (lombare). În această deformare spatele capătă o formă aproape ovală, trunchiuleste flexat în întregime,umerii sunt aduşi în faţă, omoplaţii sunt depărtaţi de coloana vertebrală.Gibozitatea este mai mult de origine costală decât vertebrală, unghiurile posterioare ale coastelorfiind mult accentuate. Cuburile spatelui rămâne multă vreme mobilă. Ea se accentuează în flexiatrunchiului prin mărirea curburii coloanei şi a unghiurilor costale şi se atenuează, corectându-se parţial, în extensie. Încurbării cifotice a spatelui (a zonei posterioare a trunchiului) îi corespunde, pe faţa anterioară, o îngustare şi înfundare a toracelui, cu atonia şi ptoza(căderea) abdomenului.

Spatele cifotic se compensează prin ducerea capului şi gâtului înainte şi în jos şi a bazinului înainte şi în sus.

Spatele cifotic se corectează prin acelaşi fel de exerciţii ca şi cifozele lungi, la care semai adaugă exerciţii pentru corectarea deviaţiilor umerilor, capului, gâtului şi omoplaţilor, precum îi pentru dezvoltarea toracelui şi tonifierea abdomenului.

Spatele rotundEste o formă particulară a spatelui cifotic, constând în cifozarea accentuată a coloanei

vertebrale dorsale superioare, sau cervico-dorsale, având o formă foarte regulată, aproaperotundă, cu maximum de curbură la nivelul omoplaţilor. Acestui prim arc de cerc, dispus peverticală, i se mai asociază o încurbare, un alt arcde cerc în plan orizontal, determinat deexagerarea unghiului posterior al coastelor la acest nivel, de depărtarea şi desprindereaomoplaţilor, care basculează, de căderea şi ducerea înainte a umerilor. Aceste două arcuri

(vertical şi orizontal) ale spatelui formează o gibozitate rotunjită, ca un segment de sferă-adevăratul spate rotund. Spatele rotund este însoţit întotdeauna de o lordoză lungă compensatorie a coloanei

lombare şi a regiunii respective şi de un torace îngust, alungit şi uneori înfundat la bază. Cauza producerii spatelui rotund este insuficienţa muşchilor planului dorsal şi ai

centurii scapulare, cu predominenţa tonusului muşchilor planului anterior. Spatele rotund se întâlneşte destul de frecvent la fetele înalte trecute de pubertate,

precum şi la tinerii şi adolescenţii care lucrează în poziţii cifozante, adesea din cauza uneimiopii, şi care prezintă înfundări ale sternului şi toracelui.

Deficienţa se tratează asemănător cu cifolordozele, prn exerciţii care exercită extensia părţii superioare a trunchiului, din poziţii cu o bază largă de sprijin, prin care se imobilizează în poziţie corectă.



108

Gimnastica medicală în cifoza dorsală Cifoza dorsală reprezintă o deviaţie a coloanei vertebrale în plan sagital cu convexitatea

posterioară, constând dintr-o accentuare a curburii fiziologice dorsale.Scopul exerciţiilor corective

- Tonifierea generală; - Formarea unui reflex stabil de atitudine corectă a corpului (redresare posturală),

statică şi dinamică; - Asuplizarea coloanei dorsale în cazul cifozelor structurale;- Tonifierea în regim de scurtare a grupelor musculare ale spatelui din regiunea

dorsală; - Tonifierea în condiţii de alungire a grupelor musculare anterioare ale toracelui; - Tonifierea în regim de scurtare a musculaturii abdominale, a marilor fesieri şi a

ischiogambierilor; - Prevenirea creării unei curburi compensatorii lordotice; - Corectarea atitudinilor deficiente ale umerilor, omoplaţilor, ale toracelui, bazinului şi

membrelor inferioare care însoţesc cifoza. De fapt realizarea acestui obiectiv începeodată cu redresarea posturală din cadrul educării reflexului de atitudine corectă.

- Dezvoltarea funcţiei respiratorii. Tratamentul cifozelorTratamentul cifozelor trebuie să fie diferenţiat în funcţie de tipul, forma, localizarea,

modificările structurale şi tendinţa evolutivă a curburii vertebrale. Ca toate celelalte deficienţe, respectiv deviaţii vertebrale, cifozele dispun de trei factori

terapeutici principali: kinetoterapia, tratamentul ortopedic şi tratamentul chirurgical acestora vatrebui să li se adauge în mod obligatoriu un tratament medicamentos, roborant, de întărire aorganismului, factori de călire în vederea ridicării rezistenţei generale a organismului şi factoriiigienici, fără de care orice tratament este ilozoriu.

Tratamentul prin gimnastica medicală. Gimnastica medicală a cifozelor, tratament prin excelenţă funcţională, va urmări realizarea

următoarelor obiective: - corectarea curburii deviate a coloanei vertebrale;- corectarea modificărilor de poziţie ale altor segmente corporale ca: umeri, omoplaţi, cap,

gât, bazin, torace, care, în funcţie de forma cifozei, pot fi modificate într -un fel sau altul;- educarea reflexului corect de postură atât în condiţii statice cât şi dinamice, care

întotdeauna este deficitar, constitue un obiectivde bază al kinetoterapiei cifozelor;

- ameliorarea funcţiei respiratorii, afectate prin deformaţiile cutiei toracice, trebuie urmărităîn fiecare caz de cifoză;

- tonifierea în condiţii speciale a musculaturii responsabile de menţinerea în poziţie corectă a coloanei vertebrale şi a celorlalte segmente corporale, deci a musculaturii care asigură posturacorectă a corpului. În acest scop se va tonifia în regim de scurtare musculatura paravertebrală dinzona cifozată în regim de alungire musculatura de pe faţa anterioară a triunghiului (careaccentuează cifoza), în regim de alungire musculatura paravertebrală din zonele eventualelorlordoze compensatorii, în regim de scurtare musculatura din partea convexă a lordozelorrespective (abdominală, cea de pe faţa anterioară a gâtului) şi în sfârşit, se va tonifia în regim descurtare care trebuie să readucă în poziţie corectă umerii, omoplaţi şi bazinul;

- evitarea tendinţei naturale de compensare prin cuburi lordotice a cifozei la cele douăextremităţi ale ei, lucru posibil prin fixarea regiunilor respective în poziţie corectă;



109

- mobilizarea (asuplizarea, respectiv ameliorarea mobilităţii) coloanei vertebrale este unobiectiv obligatoriu în cifozele nereductibile, structurale, în care există redoare vertebrală, eltrebuind să preceadă toate celelalte obiective fiindcă redoarea împiedică redresarea poziţieicoloanei vertebrale. În formele funcţionale, respectiv respectiv reductibile ale cifozelor, în careexistă de obicei o hipotonie musculară şi o hipermobilitate (laxitate) articulară, exerciţiile fizicenu trebuie să aibă un caracter strict colectiv local, ci mai mult un caracter de fortificare şi

tonifiere generală.

Unitatea de studiu V.2. Lordozele, deviaţii ale coloaneivertebrale în plan sagitalConţinutul unităţii de studiu:V.2.1.Clasificare şi manifestări clinice V.2.2. Scopul gimnasticii corectiveV.2.3. Tratamentul lordozelor

Lordozele sunt deviaţii în plan sagial ale coloanei vertebrale, cu convexitatea îndreptatăanterior. Există în mod normal două cuburi lordotice (fiziologice): una în regiunea cervicală şiuna în regiunea lombară. Când spunem însă că cineva are o lordoză nu ne referim la curburilefiziologice, ci la deviaţiile de la normal ale acestor curburi, fie ca grad de încurbare, fie caîntindere, fie ca localizare.

EtiologieLordozele pot fi produse de următoarele cauze: - cauzele interne şi externe comune tuturor deviaţiilor coloanei vertebrale;

- cauze specifice sau predispozante: tipul morfologic infantil, sexul feminin, poziţia preaînclinată a bazinului şi respectiv tendinţa de orizontalizare a sacrului este prezentă în mareamajoritate a cazurilor. În scop compensator curbura lordotică lombară se accentuează, putând luaunul din următoarele două aspecte: fie o hiperlordoză întinsă pe întreaga regiune lombară cu punctul maxim în L4 , fie o extragere a ei strict în articulaţia lombo-sacrală, cu punctul maxim înL5 restul coloanei lombare supraiacentă lui L5 păstrând o oarecare rectitudine.

- cauze favorizante: creşterea exagerată în înălţime, debilitatea fizică şi obezitatea. În general deviaţiile lordotice ale coloanei vertebrale îndeosebi cuburile lordotice lungi,

influenţează într -o măsură mai mică sau mai mare şi celelalte elemente anatomice ale spatelui.Există însă cazuri în care deviaţia lordotică interesează numai coloana vertebrală, după cumexistă cazuri în care agrenarea formaţiunilor spatelui şi toracelui în întregime este foarte pregnantă. În cazul în care deviaţia lordotică se limitează la coloana vertebrală, fără a modifica prea mult poziţia şi forma celorlalte elemente ale spatelui, vorbim de „lordoză propriu zisă”.Dacă însă deviaţia, mai ales cea de formă lungă sau totală, angrenează spatele întreg, vorbim de„spate lordotic”.

De regulă lordozele sunt deviaţii primare ale coloanei vertebrale şi mai rar deviaţiasecundare sau compensatorii ale cifozelor sau ale altor deformaţii ale corpului.

Evoluţie Evoluţia lordozelor este în majoritatea absolută a cazurilor favorabilă, acestea rămânând

multă vreme mobile, deoarece nu ajung la un grad mare de deformare. O mare parte din ele însă pot să fixeze parţial prin modificările structurale, care se instalează în timp.



110

Clasificare1. După localizarelordozele se împart în tipice şi atipice. Lordozele tipice sunt considerate a fi cele care prezintă o extragere a curburii fiziologice

din regiunea lombară. Lordozele atipicesunt cuburile lordotice situate la alt nivel, adică cel din regiunea dorsală

şi cele din zona de trecere dorsolombară. Lordozele tipice care au un grad redus de încurbare şi îşi păstrează mobilitatea normală, nu

îngreunează poziţiile şi mişcările. Cele care au curburi fixe, foarte accentuate, sau cele culocalizare atipică tulbură funcţia statică şi dinamică a coloanei vertebrale şi produc în decursulevoluţiei lor curburi cu sens contrar fie deasupra, fie dedesubtul lor cu rol, compensator şi deechilibrare. Acestea dau atât tulburări funcţionale cât şi dureri lombare.

2. După întindere lordozele pot fi: lordoze scurte sau parţiale, care se limitează la un număr redus de vertebre;lordoze lungi sau totale, care se întind şi în regiunea dorsală, cuprinzând din acesta un

sector mai mic sau mai mare în primul caz, respectiv întreaga regiune dorsală în al doilea caz. 3. După modificările substratului anatomic. Cea mai bună şi cuprinzătoare clasificare a lordozelor este cea care se bazează pe

modificările substratului anatomic întrucât acest criteriu are în considerare încă mulţi alţi factori:mecanism de producere, manifestări, formă clinică, prognostic, tratament. În funcţie de acestcriteriu lordozele se împart în funcţionaleşi structurale.

a. Lordozele funcţionale. Aceste deviaţii sunt de regulă uşoare, fără modificări structuralesau cu astfel de modificări minore şi se pot trata prin exerciţii fizice cu rezultate foarte bune. Eleau un început greu de precizat şi o evoluţie lentă, păstrându-şi mobilitatea şi redresându-se prin

mişcări pasive şi active, precum şi în poziţie şezând sau culcat dorsal cu genunchii uşor flexaţi,sau culcat lateral. Produc rareori dureri sau contracturi musculare, iar funcţia motorie estestânjenită numai în cazul accentuării sau fixării deviaţiei.

Dacă lordozele funcţionale nu sunt tratate se accentuează şi, după un oarecare timp se produc modificări structurale ale vertebrelor, articulaţiilor şi muşchilor, cu reducerea mobilităţii,astfel încât stereotipul dinamic al ţinutei defectuase devine stabil.

Lordozele funcţionale au aceleaşi forme clinice ca şi cifozele şi anume: atitudini lordotice,lordozele prin deprimare (habituale şi profesionale) şi lordozele compensatorii.

Atitudinea lordotică

Este o accentuare a curburii lordotice lombare fiziologice, care se hipercorectează lamişcarea de flexie a trunchiului. Este mai frecventă la preşcolari şi şcolari mici, la cei graşi şiobezi, la cei cu abdomenmare, precum şi la fete în perioadele pubertăţii. Ea este favorizată sau determinată de următorii factori:

- înclinarea mare a bazinului înainte;- insuficienţa musculaturii peretelui abdominal şi a marilor fesieri; - tonusul crescut al musculaturii sacro-lombare;- greutatea mare a trunchiului şi mai ales a abdomenului;

Atitudinea lordotică este acompaniată de proeminarea anterioară a abdomenului înîntregime sau numai subombilicală, de accentuarea reliefului fesier, înclinarea bazinului înainte,

hiperextensia membrelor inferioare şi uneori de o uşoară curbură cifotică dorsal superioară, cuînclinarea capului şi gâtului înainte în scop compensator. Curbura lordotică se exagerează în poziţia stând, mai ales cu braţele duse în sus sau la



111

ceafă şi cu picioarele depărtat, în poziţia pe genunchi, mai ales cu genunchi depărtaţi, în poziţiaculcat cu faţa în jos şi se corectează în poziţiile şezând, pe genunchi şezând, culcat dorsal saulateral cu genunchii îndoiţi, precum şi atârnat.

Mobilitatea coloanei vertebrale se păstrează timp îndelungat în atitudinea lordotică. Lordozele prin deprindere (habituale şi profesionale)

Dacă atitudinea lordotică este menţinută timp îndelungat în toate împrejurările fără acorecta prin mijloace adecvate, devine obiţnuită, transformându-se în aşa zisă lordoză habituală.Mecanismul normal de coordonare neuromotorie a poziţiilor corpului, a atitudinii, corecte, semodifică în sensul obişnuinţei căpătate, iar ţesuturile aparatului de susţinere vor suferitransformări care vor întreţine şi adânci lordoza. Curbura lordotică se va accentua, se va întindeîn sus în regiunea dorsală şi îşi va reduce mobilitatea astfel încât în proba de flexie a trunchiuluiea se poate corecta dar nu se poate hipercorecta. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu lordozele pr ofesionale, în care încurbarea lordotică este produsă de poziţia impusă de considerente profesionale (balet, patinaj artistic şi altele). De accea se impune tonifierea corespunzătoare prinexerciţiul fizic a musculaturii abdominale, fesiere şi ischio-gambiere, care va corecta poziţia bazinului şi a lordozele lombare. Adrian Ionescu incriminează în producerea lordozelor, printrealtele, poziţia şezând al elevilor în banca şcolară, cu coapsele şi gambele flexate, carefavorizează scurtarea muşchilor flexori, lungirea extensorilor articulaţiei şoldului şi ai coloaneivertebrale (poziţia şezând fiind cifozantă pentru coloana lombară), astfel încât la trecerea înortostatism bazinul se va înclina şi se va accentua lordoza lombară. Nu credem însă că acestlucru este probabil în cazul unei musculaturi cu un tonus normal, ci poate doar în cazul uneimusculaturi hipotone, care oricum nu este în stare să menţină în poziţie normală bazinul şicoloana lombară în ortostatism înclinarea bazinului şi încurbarea lombară fiind favorizate deînsăşi condiţiile biomecanice ale ortostatismului.

Excesul ponderal prin îngrăşare, cu abdomenul mare, proemit şi balonat favorizeazăanteversia bazinului, producerea şi evoluţia (agravarea) deviaţiei lordotice. Curbura lordotică se poate compensa în sus prin accentuarea cifozei dorsale, depărtarea omoplaţilor, durerea umerilorîn faţă, înclinarea capului şi gâtului înainte, iar în jos prin accentuarea reliefului fesier.

Începutul lordozei habituale, ca şi a atitudinii lordotice este greu de precizat în timp. Începedin prima copilărie, după care evoluează foarte încet până la pubertate, când, creşterea acceleratăîn înălţime, laxitatea capsulo-ligamentară şi tonusul muscular redus accentuează curburilecoloanei vertebrale. Odată cu îmbunătăţirea postpubrtară a tonusului muscular, a stabilităţiiarticulare, precum şi a coordonării neuromusculare, curbura lordotică se poate corecta.

Lordozele accentuate întind musculatura abdominală, favorizând boltirea pereteluiabdominal, deplasarea organelorintraabdominale, scăderea funcţiei respiratorii şi îngreunâdstatica, făcând ca la eforturi prelungite, statice sau dinamice, să apară dureri lombareasemănătoare cu cele reumatice.

Lordozele compensatorii Sunt curburi lordotice secundare, care încearcă să compenseze o curbură cifotică sau

înclinare anterioară prea mare a bazinului şi să echilibreze astfel statica coloanei vertebrale.Cifozele tipice vor determina curburi lordotice tipice. De exemplu o cifoză dorsală va determinao lordoză lombară. Dacă cifoza este scurtă şi e situată în regiunea dorsală superioară, sau este ocifoză foarte accentuată, sau o cifoză lungă dorso-lombară, va determina o lordozăcompensatorie cervicală.

Cifozele atipice vor determina lordoze atipice. De exemplu o cifoză lombară va determinao lordoză dorsală. Această lordoză va avea unele caractere particulare şi anume: inverseazăcurbura cifotică dorsală normală, provoacă o turtire antero- posterioară a toracelui, este puţin



112

accentuată dar, foarte rigidă şi se corectează greu chiar şi după dispariţia cifozei lombare care a provocat-o.

Lordozele produse prin înclinarea mare a bazinului sunt scurte adânci, cu localizare înregiunea lombară inferioară, având vârful înL5. Ele îşi păstrează însă multă vreme mobilitatea şisunt uşorcorectibile prin redresarea bazinului. Tratamentul lordozelor compensatorii se faceîmpreună cu, sau după tratamentul deviaţiei care a provocat-o.

Evoluţia şi prognosticul lordozelor compensatorii, ca în toate deviaţiile compensatorii alecoloanei vertebrale, sunt dependente de eficacitatea tratamentului deviaţiei primare. Exiastă însăcazuri în care, la un moment dat, după fixarea curburii primare, lordoza compensatorie îşi poatecontinua evoluţia pe cont propriu.

Tratamentul lordozelor Lordozele fiind îngeneral deviaţii vertebrale benigne, beneficiază în principal de tratament

funcţional prin gimnastică medicală. Tratamentul ortopedic are indicaţii mai restrânse, fiindnecesar foarte rar, doar în formele foarte accentuate, cu bazinul foarte înclinat spre înainte.Tratamentul chirurgical este de excepţie în lordoze, având aplicaţie aproape numai în lordozele

posttraumatice grave.Corectarea lordozelor cu ajutorul exerciţiului fizic a) Obiective

- asuplizarea coloanei vertebrale lombare în sensul convexităţii curburii, dacă mobilitateaei este scăzută;

- redresarea coloanei vertebrale lombare prin tonifierea în condiţii de scurtare amuşchilor abdominali, care sunt slăbiţi şi alungiţi, concomitent cu decontractarea şi tonifierea încondiţii de alungire a muşchilor lombo-sacrali;

- retroversarea bazinului prin tonifierea în condiţii de scurtare a muşchilor abdominali,fesieri şi ischiocrurali;

- creşterea mobilităţii articlaţiilor coxofemurale în sensul extensiei coapsei; - formarea sau reeducarea reflexului cor ect şi stabil al atitudinii corpului (cu bazinul şicoloana vertebrală redresate) atât în situaţii statice cât şi dinamice;

- prevenirea compensării lordozei printr -o cifoză dorsală; - redresarea celorlalte segmente ale coloanei vertebrale şi a celorlalte formaţiuni ale

spatelui, dacă postura lor este tulburată; - îmbunătăţirea funcţiei respiratorii, mai ales a expiraţiei, care este tulburată în special în

lordozele lungi;- tonifierea generală a musculaturii, care de obicei este hipotonă în lordoze.

Unitatea de studiu V.3. Scoliozele, deviaţii ale coloaneivertebrale în plan frontalConţinutul unităţii de studiu:V.3.1.Clasificare şi manifestări clinice V.3.2. Scopul gimnasticii corectiveV.3.3. Tratamentul scoliozelor

Scoliozele funcţionale sunt provocate de o funcţie insuficientă sau asimetrică a coloanei

vertebrale.



113

Aceste forme de scolioză au o serie de caractere particulare, un început greu de precizat, oevoluţie lentă cu păstrarea supleţei coloanei vertebrale un timp destul de îndelungat. Curburascoliotică se îndreaptă în poziţie culcat, în suspensie şi prin redresări pasive şi active.

Scoliozele funcţionale pe care le întâlnim foarte frecvent la copiii de vârstă pubertară sunt:atitudinile scoliotice, scoliozele prin deprindere sau habituale şi scoli ozele stati ce .

Atitudinea scoliotică este o simplă înclinare sau încurbare laterală a coloanei vertebrale,

destul de instabilă, care se îndreaptă spontan în poziţia culcat, în suspensie şi prin executareaunor mişcări active de extensie şi flexie. Curbura se poate corecta şi hipercorecta în poziţia stând, prin mişcări active sau presiuni aplicate pe convexitatea curburii. Ea este provocată de o slăbire afuncţiei de sprijin a coloanei vertebrale, asupra căreia acţionează pe o durată lungă de timpfactorii puternici de presiune.

Atitudinea scoliotică a elevilor poate fi favorizată de slăbirea corpului, de insuficienţarespiratorie, de scăderea tonusului muscular al spatelui şi de o mare laxitate articulară,caracteristică vârstei.

Atitudinea scoliotică se confundă din punct de vedere al aspectului şi simptomelor cu toatescoliozele funcţionale în stadiul de început, de care se diferenţiază însă prin evoluţia lorulterioară.

Multe cazuri de scolioză se corectează spontan, dacă dispar la timp cauzele care le-au provocat.Curbura scoliotică se poate asocia cu o curbură cifotică sau lordotică a coloanei vertebrale

sau chiar a spatelui întreg.Diferenţierea atitudinii scoliotice de celelalte scolioze este dificilă, dacă nu folosim probele

funcţionale, adică poziţiile şi mişcările care corectează sau hipercorectează curbura. Scoliozele pri n depri ndere sau habituale. În majoritatea surselor bibliografice, scolioza

prin deprindere sau habituală este considerată de fapt o atitudine scoliotică netratată la timp, careevoluează, fiind favorizată la elevi de poziţia defectuoasă menţinută tot timpul şederii în bancă.

Această scolioză se accentuează şi se compensează prin altă curbură în sens opus şi seînsoţeşte de modificări ale vertebrelor, ale ţesuturilor moi. De asemenea, mobilitatea coloaneivertebrale scade. Se pare că atitudinea scoliotică nu constituie singura sursă a scoliozelorhabituale şi că numeroase alte cauze pot contribui la producerea lor. Tulburările de creştere şislăbirea consecutivă a muşchilor şi ligamentelor, tulburările endocrine care însoţesc pubertatea(îndeosebi la fete), favorizează această deficienţă. În trecutul celor mai mulţi dintre scolioticigăsim deseori perioada de debilitate a corpului şi de slăbire a aparatului de sprijin şi mişcare provocate de îmbolnăviri cronice, sedentarism patologic sau surmenaj.

Adevăratele cauze ale scoliozelor habituale sunt asimetriile morfologice şi funcţionale caredezechilibrează coloana vertebrală şi îngreuiază funcţiunea muşchilor spatelui. În aceste cazuri,sarcinile coloanei vertebrale sunt dispuse inegal, exercită presiuni mari de partea arcului curburiişi întinderii de partea convexităţii, care duc cu timpul la modificări de structură a elementeloranatomice componente.

Primele semne de scolioză habituală se observă în jurul vârstei de 7-10 ani şi evoluează până la sfârşitul creşterii, adică până la 20-22 ani. Scolioza unică se compensează ajungând înformă dublă, cu o curbură dorsală dreapta şi alta lombară stângă.

Elevii cu astfel de scolioze simtuneori o jenă dureroasă la oboseală, în regiunea lombară şiinterscapulară, sau chiar dureri difuze şi inconstante în tot spatele, care în repaus scad sau dispar.

Evoluţia scoliozei habituale este lentă, coloana vertebrală rămâne multă vreme mobilă şi cu posibilităţi de corectare.

Scoliozele statice. Se produc mai întotdeauna pe baza unor asimetrii morfologice şifuncţionale ale bazinului şi membrelor inferioare.

Înclinarea bazinului lateral şi în jos determină în mod mecanic o încurbare a coloanei

vertebrale în acelaşi sens. În această nouă poziţie, funcţia de sprijin şi mişcare a corpului seîndeplineşte mai greu, pentru că grupele de muşchi laterali ai coloanei vertebrale sunt inegal



114

solicitate. Muşchii care menţin activ coloana vor obosi repede şi organismul va căuta să găseascăîn mod reflex o nouă poziţie de echilibru.

Coloana vertebrală se încurbează, pentru a duce centrul de greutate al corpului, trunchiuluişi membrelor superioare pe o perpendiculară care să cadă înăuntrul bazei de sprijin a corpului.Curbura astfel formată are convexitatea de partea înclinării bazinului şi prezintă adâncimeamaximă între prima şi a treia vertebră lombară, adică în porţiunea cea mai mobilă a coloanei

vertebrale.Această primă curbură, întinsă în toată lungimea coloanei vertebrale, este o soluţietrecătoare, pentru că din aceleaşi cauze mecanice se va produce în regiunea dorsală o curburăcompensatorie de sens contrar, care tinde să apropie şi mai mult de linia verticală centrele degreutate ale părţii superioare a corpului.

Astfel apare scolioza în "S", primar lombară şi secundar dorsală. Cauza cea mai frecventă a scoliozelor statice este în general scurtarea membrului inferior

stâng, care produce înclinarea bazinului spre stânga şi încurbarea coloanei vertebrale cuconvexitatea lombară stângă.

Deviaţiile patologice ale coloanei vertebrale în plan frontal Scoliozele structurale sunt scolioze în care vertebrele din curbura coloanei au modificăristructurale, care sunt nereductibile clinic şi radiografic în poziţia decubit şi au în general, o

tendinţă evolutivă. Din punct de vedere etiologic avem:- scoli ozele idiopatice - de cauză necunoscută, reprezintă majoritatea scoliozelor structurale

(aproximativ 75%) şi după vârsta la care apare avem: scolioze infantile apăruteîntre 0-3 ani;scolioze juvenile apărute între 3ani şi pubertate; scolioze ale adolescenţilor apărute între pubertate şi terminarea creşterii (maturizare osoasă).

- scolioze neur omusculare - datorate unor dezechilibre a musculaturii paravertebrale,determinate de diferite afecţiuni neurologice;

- scoli oze miopatice - în care scolioza este secundara unei boli musculare ce afecteazămusculatura coloanei vertebrale;

- scoli oze congenitale - datorate unei deficienţe de dezvoltare a vertebrelor în cursul vieţiiintrauterine;

- scoli oze în cadrul neur ofibromatozei - boala ereditară ce influenţează dezvoltareaţesutului nervos şi a celulei susţinere;

- scoli oze posttr aumatice ;- scoli oze în bol i genetice ale scheletul ui (osteocondrodistrofi i) ;- scolioze în boli metaboli ce ;- scolioze în tumori vertebrale.Cele mai frecvente sunt scoliozele idiopatice, urmate de cele congenitale şi

neuromusculare.Scoliozele structurale pot avea o singură curbură majoră sau două curburi majore.Cele

cu o singură curbură majoră sunt localizate după frecvenţă astfel: - toracal, de obicei cu convexitatea la dreapta, având vertebrele limită între T4-T5-T6 şi

T11-T12.Au o curbură de compensaţie lombară minoră. Au un potenţial evolutivsever, cu atât mai grav cu cât apar la o vârstă mai fragedă.

- toraco-lombar, de obicei cu convexitatea tot spre dreapta, având vertebrele limităîntre T4-T5-T6 şi L1-L2-L3.Acestea au deasemeni un prognostic grav.

- -lombar, de obicei cu convexitatea la stânga, având vertebrele limită între T11-T12 şiL3-L4.Au ocurbură de compensaţie dorsală şi o evoluţie mai puţin gravă.

- cervico-toracal, de obicei cu convexitatea la stânga, cu vertebrele limită T1-T7 cu o

curbură de compensaţie toracală sau toraco-lombară. Acestea sunt mai puţinfrecvente, au o evoluţie mai puţin gravă decât cele toracale, dar sunt inestetice dincauza dezechilibrării umerilor.



115

Obiectivele corectării Prin programul de recuperare aplicat pe eşantionul stabilit, s-a urmărit:

1. Dezvoltarea şi păstrarea suportului morfologic şi funcţional normal al coloaneivertebrale şi a întregului corp prin dezvoltarea grupelor musculare cu acţiune statică şi dinamică.

2. Educarea permanentă a reflexului complex neuromuscular şi psihic de atitudine

corectă în timpul tuturor activităţilor. 3. Tonifierea încondiţii de alungire a musculaturii spatelui de partea concavă . 4. Tonifierea în condiţii de scurtare a musculaturii spatelui de partea convexă . 5. Tonifierea în condiţii de alungire sau scurtare, în mod simetric a musculaturii braţelor,

antebraţelor, coapselor şi gambelor. 6. Mărirea mobilităţii articulaţiilor umerilor şi şoldurilor, ce creează o oarecare

independenţă a mişcărilor braţelor faţă de umeri, a coapselor faţă de bazin. 7. Dezvoltarea normală a toracelui şi corectarea asimetriilor sale. 8. Tonifierea musculaturii abdominale şi sacro-lombare pentru a fixa bazinul în poziţie

corectă, acesta fiind considerat "cheia atitudinii" corpului. Formarea reflexului neuro-muscular de atitudine corectă a corpului este favorizată de

relaxarea voluntară a segmentelor. Aceasta va contribui la diminuarea treptată a reflexelor deîncordare musculară, manifestată prin hipertonie sau spam muscular ce tind să modificeatitudinea normală a segmentului.

Principii generale de corectarePrima acţiune ce trebuie întreprinsă de către profesorul de educaţie fizică pentru prevenirea

deficienţelor fizice este aceea a educării şi perfecţionării la elevi a deprinderii de atitudinecorectă a corpului. Această acţiune trebuie să înceapă din primele clase şi continuată atâta timpcât este necesar.

A doua acţiune pentru prevenirea deficienţelor fizice întreprinsă de profesorul de educaţiefizică, este structurarea exerciţiilor curente, utilizate în scopul dezvoltării fizice a elevilor şi dupăcerinţele mecanismului fiziologic complex al păstrării atitudinii corecte a corpului.Pentru caaceste exerciţii să fie eficiente pentru prevenirea deviaţiilor scoliotice şi chiar pentru corectarealor trebuie respectate unele recomandări:

- exerciţiile trebuie efectute simetric şi să influenţeze toate segmentele corpului; - structura exerciţiilor pentru dezvoltarea fizică să fie aleasă în funcţie de particularităţile

perioadei de creştere în care se află elevii; - limitarea unor exerciţii sau chiar excluderea lor dacă contravin principiile de prevenire a

deficienţelor fizice cum sunt: flexiile profunde ale capului şi gâtului, rotările prin înainte, jos şiînapoi ale membrelor superioare şi ale umerilor, flexiile profunde de trunchi în care seaccentuează curbura cifotică toracală a coloanei vertebrale şi înfundarea bazei toracelui oricum

favorizată de poziţia necontrolată în bancă, flexiile profunde ale genunchilor, care slăbesc funcţiade contenţie a articulaţiilor respective. În general, trebuie evitată dezvoltarea musculaturii planuluianterior al corpului în dauna celei a planului posterior, ştiindu-se că aceasta din urmăeste un plan de sprijin antigravitaţional care trebuie să asigure atât fixitatea necesară trunchiuluiîn atitudine corectă cât şi a punctelor de sprijin impuse de lucrul în forţă al membrelor superioareşi inferioare;

- întroducerea cât mai frecventă în lecţiile de educaţie fizică a unor exeriţii care să seadreseze musculaturii cefei, toracelui, musculaturii abdomenului şi musculaturii susţinătoare a bolţii plantare;

- tonifierea musculaturii şi a aparatului ligamentar al genunchilor şi gleznelor; - în şcolile cu profil sportiv, de muzică şi arte plastice, în şcolile profesionale de învăţare a

unor meserii, structura exerciţiilor fizice trebuie să ducă în final şi la combaterea efectelornegative pe care le au deprinderile profesionale asupra atitudinii corpului şi în special asupra



116

trunchiului. În funcţie de specificul deprinderilor profesionale vor fi incluse exerciţii cu caractercompensator pentru a se preveni la tim p şi în mod eficien deficienţele fizice profesionale.

În cazul atitudinil or scoli otice , în tratament vor predomina atât exerciţiile corectiveanalitice care se adresează în special coloanei vertebrale, cât şi cele sintetice pentru a exercitaîntregul corp.

Exerciţiile corective vor fi dozate şi gradate cu multă grijă în intensitate, durată,

complexitate, ca şi în numărul de repetări. Profesorul de educaţie fizică trebuie să dezvolte la aceşti copii simţul poziţiei corecte, alsimetriei, al echilibrului, alorientării în spaţiu, dar mai ales atenţia, autocontrolul, voinţa de a secorecta şi de a se întări din punct de vedere fizic.

Corectareadeviaţiilor scoliotice habituale trebuie începută din timp. În perioadele iniţialede dezvoltare a acestei scolioze putem folosi exerciţiile corective, care sunt indicate în atitudineascoliotică, în fazele mai înaintate ale acestei evoluţii, ele vor fi întărite şi asociate cu altetratamente stimulatoare pentru organism.

Se recomandă supravegherea scoliozelor, mai ales la pubertate, când evoluţia lor se poateagrava.

Prima măsură ce se impune pentru corectareascoli ozei stati ce este aceea de a face sădispară oblicitatea bazinului, ridicându-l din înclinare la linia orizontală. Dacă oblicitatea bazinului se datoreşte într-adevăr unei inegalităţi în lungimea membrelor inferioare, se vorfolosi, pentru a le egala, ghete ortopedice.

Corectarea curburii se face în faza funcţională, înainte de a se fi produs modificărianatomice în structura coloanei vertebrale, ca în atitudinilor scoliotice sau al scoliozelorhabituale.

Mijloace de tratament folosite în corectarea scoliozelorKinetoterapia (terapia prin mişcare), este principalul mijloc de tratament, iar în unele cazuri

mai grave aceasta se asociază cu tratamentul ortopedic sau cu cel chirurgical.În general prin kinetoterapie se urmăreşte tonifierea musculaturii extensoare a corpului,

adică a planului posterior de sprijin, şi exercitare în sensul supleţei a muşchilor planului anterior, plan de mobilitate.

Poziţiile şi mişcările asimetrice se folosesc în scopul obţinerii simetriei cât mai bune acorpului. Se evită totuşi mişcările pasive puternice, dure, traumatizante, precum şi mişcărileactive obositoare, care determină fie contractura muşchilor, fie relaxarea lor exagerată.

Trebuie menţionat că prin mijloacele kinetoterapeutice se urmăreşte nu numai redresareasau corectarea momentană a deviaţiilor coloanei vertebrale, ci prin repetare, se caută să seformeze reflexele atitudinii corecte şi ale deprinderilor neuromusculare care să menţină aceastăatitudine.

În kinetoterapia deviaţiilor axiale ale coloanei vertebrale se indică de preferinţă exerciţii

fizice active, executate liber şi voit de către micul subiect, dar controlate şi dirijate la nevoie. Numai în acest fel exerciţiul fizic are o valoare educativă reală şi imprimă atitudinii şi funcţiilorneuromusculare caractere normale durabile.

Exerciţiile statice: Acţiunea statică constă fie dintr -o poziţie, fie dintr -un efort static (izometrie). Poziţia poate

fi corectă atuncicând reprezintă o marcare a atitudinii normale a corpului,corectivă când prin ease realizează o redresare în atitudinea corectă a segmentelor deficiente şihipercorectivă cândredresarea se face depăşind atitudinea corectă a segmentelor.

Poziţiile sunt cele din gimnastică: stând, pe genunchi, şezând, culcat, atârnat, modificându-se poziţia capului şi gâtului, a trunchiului sau membrelor. Se dă un aspect simetric sau asimetric,respectând cerinţele mecanismului complex de corectare a fiecărei deficienţe.În programele de

kinetoterapie, poziţiile corecte, corective sau hipercorective pot fi iniţiale, intermediare saufinale.



117

Exerciţiile statice constau în contracţii izometrice, care nu duc la deplasarea segmentuluicorpului, ci realizează numai creşterea tensiunii intramusculare. Menţinerea îndelungată atensiunii în muşchi este factorul care stimulează cel mai mult dezvoltarea forţei.

În tratamentul deviaţiilor axiale ale coloanei vertebrale, contracţiile izometrice se folosescindeosebi pentru întărirea muşchilor ce menţin postura verticală opunându-se gravitaţiei ca:

- muşchii paravertebrali, aductorii omoplaţilor, ridicătorii umerilor, muşchii centurii

abdominale. Exerciţiile dinamice: 1.Exerciţii active libere- realizează deplasări ale segmentelor corporale sau a întregului

corp, ca de exemplu numai ale membrelor şi trunchiului, alergări, sărituri, aruncări, etc. Ele ducla creşterea moderată a tonusului şi forţei musculare, la mărirea elasticităţii musculare, laîmbunătăţirea funcţiei respiratorii şi funcţiei circulatorii, ca şi la mărirea mobilităţii articulare.

Executate ritmic aceste exerciţii produc intensificarea proceselor metabolice în grupelemusculare active. În funcţie de volumul acestor grupe musculare şi de ritmul şi intensitateacontracţiilor care se succed, se produce o intesificare a respiraţiei şi circulaţiei care trebuie săsusţină procesele metabolice din muşchi prin aprovizionarea corespunzătoare cu oxigen. Serealizează astfel o antrenare (care se poate doza) a acestor funcţii care sunt stânjenite dedeviaţiile coloanei vertebrale. 2.Exerciţii active cu rezistenţă- exerciţiile cu rezistenţă manuală sunt obligatorii. Catehnică, exerciţiul cu rezistenţă manuală constă în a învinge forţa exernă opusă de kinetoterapeut.Pe lângă faptul că exerciţiile cu rezistenţă manuală cresc efectele de tonifiere musculară încodiţii de scurtare sau alungire, ele pot fi localizate cu precizie la grupele musculare alesegmentelor deficiente, ceea ce grăbeşte obţinerea efectelor dorite.

Exerciţiile cu rezistenţă manuală pot fi: - concentrice, când grupele musculare ale segmentelor deficiente se scurtează. Dintre

efectele exerciţiilor concentrice amintim mărirea tonusului muscular, creşterea forţei musculare,mărirea stabilităţii articulare;

- excentice,când subiectul opune rezistenţă mişcării şi este învins în cele din urmă de forţa profesorului. În aceste mişcări grupele musculare ale segmentului deficient sunt tonifiate încondiţii de alungire. Dintre efectele exerciţiilor excentrice amintim mărirea rezistenţeimusculare, creşterea tonicităţii şi mărirea mobilităţii articulare. Exerciţiile excentrice suntfolosite pentru a mări elasticitatea grupelor musculare rigide, hipertone, ale segmentelordeficiente.

Atât exerciţiile concentrice cât şi cele excenrice se pot efectua în interiorul şi în afarasegmentului de contracţie a grupelor musculare respective. Unitatea de studiu V.4. Metode de reeducare posturală Conţinutul unităţii de studiu:V.4.1. Metoda KlappV.4.2. Metoda von NiederhoefferV.4.3. Metoda Schroth

V.4.1. Metoda KlappMetoda Rudolf Klapp foloseste poziţia patrupedă pentru activarea muscular ă în condiţia

unei coloane orizontale, neîncărcate. Principii de execuţie: relaxare în poziţia iniţială (sprijin pe genunchi / patrupedie), cu menţinerea acesteia pe tot parcursul execuţiei;

ritmul de execuţie al exerciţiului (scurtarea sau prelungirea unui timp) se adapteazăobiectivului urmărit



118

în momentul aplicării (întindere axială→mobilizare→realiniere; “stretch-reflex” cu rolfacilitator pentru travaliul necesar tonifierii musculare, urmând menţinerea poziţiei finalecorective);

deplasarea MS precede în general deplasarea genunchiului; pentru a crea spaţiu şi pentrua evita tasarea, capul este totdeauna în extensie axială, iar coloana cervicală estedelordozată (în bărbie dublă);

pentru solicitare optimă, în poziţia finală se lucrează la limita echilibrului, de aceeacoapsa de sprijin va fi aproape verticală (f ăr ă a depăşi verticala); vârful piciorului nu va pierde contactul cu solul; ridicarea lui, în cele mai bune cazuri

înseamnă o puternică coaptare a articulaţiilor lombare, adesea o basculare a uneia asupraalteia;

se verifică permanent echilibrul între tracţiunea exercitatăasupra coloanei de greutateacapului şi contratracţiunea pelvi-podală, ceea ce asigur ă (o decoaptare), o întindere axialămaximă;

centurile revin obligatoriu la orizontală, cu excepţia exerciţiilor de derotare a centurilor. toate exerciţiile se executăîntotdeauna în linie dreaptă, pentru a permite deplasarea

corectă a segmentelor corpului.Poziţiile lordozante:, care în funcţie de înclinarea trunchiului, faciliteazămobilizarea uneianumite zone vertebrale (în toate poziţiile descrise în continuare – inclusiv poziţiile „cifozante” –

se execută flexii laterale).Poziţiile „lordozante” şi „cifozante” din metoda Klapp.

trei poziţii peste orizontală 1 – corespunde segmentului L4-L52 – corespunde segmentului L1-L23 – corespunde segmentului D11-D12

o poziţie orizontală 4 – corespunde segmentului D8-D10

două poziţii sub orizontală 5 – corespunde segmentului D7-D66 – corespunde segmentului D5-D3.

Poziţiile cifozante, în număr de 5, sunt asemănătoare celor lordozante, dar trunchiul estemenţinut în cifozare dorsolombar ă. În aceste poziţii, flexibilitatea coloanei dorsale este obţinutăîn poziţiile peste orizontală, iar a celei lombare în poziţiile de sub orizontală.

V.4.2. Metoda von NiederhoefferAceastă metodă se adresează tuturor pacienţilor cu scolioză şi foloseşte contracţia

izometrică a musculaturii oblice-transversale a trunchiului cu scop de tonifiere corectivă. Metodarecomandă în paralel cu exerciţiile specificeşi următoarele acţiuni terapeutice:

masaj miofascial; educaţia posturală în pat, bănci scolare etc.; exerciţii de corectare a respiraţiei în vederea creşterii capacităţii vitale – dobândirea

mecanismului respirator în cele trei forme (abdominal, costal, sternal).Von Niederhoeffer urmăreşte să echilibreze musculatura spatelui subiectului, pe

parcursul instalării deviaţiei scoliotice, printr-o contracţie izometrică maximă, repetată de câtevaori. Punerea în tensiune este progresivă iar contracţia izometrică se împarte în trei faze cu durateegale, în general 3-4 secunde fiecare. Se ajunge deci treptat la valoarea maximă a for ţei sale decontracţie, apoi, f ăr ă a generaliza contracţia, o va menţine constantă (faza de platou), după careaceasta începe să scadă treptat.

După faza activă urmează o fază de relaxare, pentru a nu extinde stimularea la

segmentele extreme ale curburii. Tonifierea se adresează musculaturii concave, în special dinvârful curburii, pentru că la acest nivel asimetria este cea mai mare. Grupele musculare caredorim să le tonifiem vor fi asezate în poziţie alungită.





120

▫ Pentru a limita rotaţia pelviană şi pentru a accentua corecţia frontală, se realizeazăsprijinul unifesier pe marginea unui taburet;▫ Pentru ca autoîntinderea să plece de la coloana inferioar ă şi pentru ca ea să fierigidifiantă, se va menţine un anumit grad de lordozălombar ă;▫ De îndată ce autoîntinderea si respiraţia de întindere este realizată, vom cere subiectuluisă facă rotaţia concavăa coloanei de sus în jos; ea intensifică sprijinul apofizar convex pe

parcursul timpului expirator;▫ Dacă simetria de sprijin posterior nu este rezolvată, se va educa sprijinul unipodalconvex de extensie rotaţie; ▫ Realizarea rezistenţei manuale la nivel occipital pentru extensie-rotaţie, intensificărigidificarea musculaturii si tonifierea electivă a transversilor spinosi convecsi.

Rezumatul unităţii de studiu În cadrul Modulului V, unităţile de studiu prezintă deviaţiile coloanei vertebrale în plan

sagital (cifozele, lordozele) şi în plan frontal (scoliozele)subliniind aspectele legate de semneclinice, tipologie, evoluţie şi tratament prin mijloace kinetoterapeuticeşi prin metodele dereeducare posturală.

Test autoevaluare51. Lordoza este o deviaţie a coloanei vertebrale care la adult poate fi cauza

discopatiei lombare (afectarea discurilor intervertebrale lombare manifestată pr indureri lombare; când afecţiunea cuprinde şi nervul sciatic = lombosciatică). Fiind o deviaţie a coloanei vertebrale în plan antero-posterior, gimnasticamedicală recuperatoare va avea următoarele obiective: a. alungirea musculaturii lombare b. tonifierea cu scurtare (lucru concentric) a musculaturii abdominalec. elasticizarea musculaturii posterioare a membrelor inferioare

(ischiogambierii)d. formarea reflexului de postură corect şi stabil (cu bazinul şi coloanaredresate)e. toniferea generală a musculaturii (trunchi, membre superioare, membre

inferioare).52. Stând pe vârful unui singur picior cu un braţ în lateral cu un baston în mână şi cu

ochii închişi- este un exerciţiu de echilibru cu: a. reducerea suprafeţei de sprijin b. depărtarea centrului de greutate al corpului de baza de susţinere c. dispunerea centrului de greutate al corpului în afara suprafeţei de sprijin d. scăderea controlului fiziologic

53. În scolioză urmărim: a. tonifierea în regim de scurtare a musculaturii de partea convexităţii b. b. tonifierea în regim de alungire a musculaturii de partea concavităţii

54. În cifoze urmărim: a. tonifierea în regim de alungire a musculaturii abdominale şi dorsal b. elasticizarea musculaturii lombare şi a musculaturii anterioare toracale

55. Cea mai folosită poziţie în corectarea deviaţiilor coloanei vertebrale este: a. poziţia atârnat b. poziţia patrupedă c. poziţia stand d. poziţia şezând



Bibliografie1. Albu, C., Vlad, T.-L., Albu, Adriana (2004) – Kinetoterapia pasiva, Editura Polirom,

Iaşi2. Bandy, W., Sanders, B., (2001), Therapeutic exercise - Tehniques for intervention,

Lippincot Williams & Wilkins, Baltimore3. Cordun, Mariana (1999) – Kinetologie Medical ă, Editura Axa, Bucuresti

4. Duma, E., (1997), Deficienţele de dezvoltare fizică, Ed. Argonaut, Cluj Napoca5. Ionescu, A., (1994) – Gimnastica medical ă, Editura ALL, Bucuresti.6. Marcu, V., (1997) – Bazele teoreticeşi practice ale exerci ţ iilor fizice în kinetoterapie,

Ed. Universităţii din Oradea.7. Moţet, D., (1997) – Îndrumător terminologic pentru studen ţ ii sec ţ iilor de kinetoterapie,

Editura Deşteptarea, Bacău.8. Robănescu, N., (2001) – Reeducare neuro-motorie, Editura Medicală, Bucuresti.9. Sbenghe, T., (1987), Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare, Ed.

Medicală, Bucureşti; 10. Sbenghe, T., (1999), Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Ed. Medicală,

Bucurestiwww.fuko.ro/books/kinetoterapie.pdf

http://www.fuko.ro/books/kinetoterapie.pdf



Documents

Bazele generale ale kinetoterapiei - Curs IFR Manole L 2010.pdf