1

Cuprins

Cap 1 Introducere 3Cap 2 Noţiune 3Cap 3 Incadrarea principiului autonomiei locale in sistemul

administratiei publice locale 4Cap 4 Istoric 74.1 Autonomia locala si reglementarea ei in constitutiile tarilor

Uniunii Europene 74.2 Evoluţia organizării conducerii unităţilor

administrative-teritoriale în ţara noastrăCap 5 Conţinut5.1 Elemente 5.2 Trăsături5.3 FuncţiiCap 6 Cap 7 Concluzii

2

1.Introducere

Autonomia locală este considerată în doctrină ca fiind una dintre cele mai eficiente forme de autogestiune administrativă. În acest sens Pierre Pactet apreciază că autonomia locală asigură un înalt grad de democraţie,colectivităţile teritoriale autonome fiind veritabile contrapuneri şi în această calitate pot să prevină abuzul guvernului central.

In primul rând, dreptul administrativ având un caracter dinamic şi necodificat, nu este tratat unitar, fiind formulat diferit de la un stat la altul şi de la o etapă istorică la alta, chiar în evoluţia dezvoltării instituţionale a unui stat. Astfel, in cele ce urmează vom analiza atat evoluţia in ţara noastră, cât şi in statele europene, evoluţie care a culminat cu unificarea conceptului de autonomie locala in Carta europeană a autonomiei locale

În al doilea rând, noile reglementări privind autonomia locală şi descentralizarea serviciilor publice în contextul dialogului permanent al statului nostru cu institutiile Uniunii Europene conduc la o reconsiderare a unor raporturi de către comunităţile locale şi societatea românească, pe de o parte, şi intre administratia publica locala si celelalte institutii publice, pe de alta parte. Autorităţile locale trebuie nu numai să implementeze o parte semnificativa a aquis-ului comunitar, dar totodată trebuie să facă fata unor provocari in domeniile social, economic si de mediu inconjurator

2.Noţiune

Cuvântul „autonomie” provine din limba greaca (auto -singur, independent, iar nomos – lege) si înseamnă libertatea de a guverna prin propriile legi.

Principiul autonomiei locale este principiul fundamental care guvernează administraţia publică locală şi activitatea autorităţilor acesteia şi constă în „dreptul unităţilor administrativ-teritoriale de a-şi satisface interesele proprii fără amestecul autorităţilor centrale, principiu care atrage după sine descentralizarea administrativă, autonomia fiind un drept, iar descentralizarea, un sistem care implică autonomia” 1

Autonomia are ca temei legal art. 120 din Constitutie2, precum si legea 215/2001 privind administratia publica locala,fiind definita in art. 3, alin.1 “Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii”.

Carta Europeană de la Strassbourg menţionează faptul că: “Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă pentru colectivităţile locale să reglementeze şi să administreze în cadrul legii, sub propria lor răspundere şi în favoarea populaţiei respective, o parte importantă din treburile publice”3. Scopul principal urmărit de o asemenea Cartă este crearea mecanismelor de realizare şi concentrare în 1 Teodorescu A., Tratat de drept administrativ, vol. II, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, Ed. Mârvan, 1935, pag. 2862 “Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”. Ion Deleanu afirma ca, “riguros vorbind si avand ca termen de referinta conceptele consacrate, <<la deconcentration>> si <<la descentralisation>>, aceasta formulare nu este cea mai adecvata, descentralizarea semnificand tocmai autonomia”.3 Carta Europeană pentru Autonomie Locală, Strassbourg, 15 oct.1985, art.3 (ratificatăprin Legea 199/1997) în M.Of. nr 331/26.11.1997

3

vederea eliminării dublei impuneri şi de asigurare a complementarităţii acţiunii colectivităţilor locale. În acest context se recomandă autorităţilor naţionale realizarea cadrului juridic corespunzător – în cadrul dreptului intern – care să permită promovarea şi aprofundarea cooperării interregionale şi transfrontaliere.

Autonomia locală, privită exclusiv din punct de vedere administrativ, nu apare decât ca o ultimă treaptă de dezvoltare a descentralizării administrative, ci ca o formă modernă a principiului ca atare. În esenţă, aceasta reprezintă transferarea unor competenţe de la nivel central către diverse organe sau autorităţi administrative, care funcţionează autonom în unităţile administrativ-teritoriale, autorităţi alese de către colectivităţile locale respective, considerate şi corpuri administrative autonome. Acest drept se exercită de consiliile locale şi primari, precum şi de consiliile judeţene şi reşedinţii consiliilor judeţene, autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

Principiul autonomiei locale nu este numai un concept teoretic şi nu are un conţinut abstract. El are un suport material, care se exprimă prin acţiuni practice, concrete. Autonomia locală are drept fundament economic sfera patrimonială proprie pe care autorităţile locale o gestioneză ca un autentic proprietar, în condiţiile legii.4

Colectivităţile locale au, în proprietate sau administrare, bunuri materiale (terenuri, clădiri, utilaje diverse, etc.), precum şi mijloace financiare, alcătuin domeniul public sau privat al acestora pe care îl administrează potrivit intereselor colectivităţii, dar în conformitate cu reglementările existente. De altfel, autonomia locală fără existenţa acestui fundament material şi fără libertatea de a-l gospodări potrivit nevoilor proprii ar însemna doar afirmarea unui principiu pur teoretic, fără conţinut şi fără relevanţă pe planul acţiunilor practice5. Patrimoniul de care dispune fiecare colectivitate din unităţile administrativ-teritoriale constituie, în fapt, izvorul dezvoltării şi prosperităţii sale, al rezolvării la nivel superior a cerinţelor şi treburilor locuitorilor

3.Incadrarea principiului autonomiei locale in sistemul administratiei publice locale

Ratiunea de a fi a administratiei consta in finalitatea ei de a servi omul si societatea, ceea ce constituie sarcina sa principala

Daca exista o administratie publica centrala – acea totalitate a organelor de specialitate ale administratiei publice constituite pentru satisfacerea,sub conducerea Guvernului, a intereselor generale ale societatii, la nivelul intregii tari – exista si o administratie publica locala – acea totalitate a organelor cu competenta generala sau speciala, constituite pentru satisfacerea intereselor generale ale locuitorilor unei unitati administrativ-teritoriale. Spre deosebire de administratia publica centrala, competenta la nivelul intregii tari, admministratia publica locala este competenta numai in limitele unitatii administrativ-teritoriale in care aceasta functioneaza.6

Atat administratia publica centrala cat si administratia publica locala isi realizeaza sarcinile prin servicii publice administrative, pe care le infiinteaza pentru a satisface continuu si in mod ritmic interesele generale. Acestea sunt delimitate prin faptul ca la baza organizarii si functionarii administratiei publice locale sta principiul constitutional al autonomiei locale. Acesta, impreuna cu principiile descentralizarii,

4 M. Preda, B. Vasilescu, Drept administrativ. Partea specială ,Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pag. 1565 Idem, pag. 1576 Corneliu Manda, Drept administrativ. Tratat elementar, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2007, pag. 195

4

deconcentrarii serviciilor publice, eligibilitatii, consultarii cetatenilor in solutionarea priblemelor locale de interes deosebit, sta la baza organizarii si functionarii administratiei publice locale.

a.Principiul descentralizarii se caracterizeazã prin aceea cã rezolvarea problemelor de interes local nu se face de funcţionari numiţi de la centru, ci de cãtre cei aleşi de corpul electoral sau desemnaţi de aceştia .

Autoritãţile locale nu sunt subordonate ierarhic celor centrale, iar actele lor, chiar dacã nu sunt conforme culegea, nu pot fi anulate de acestea din urmã (în cadrul sistemului administrativ), ci decãtre autoritãţi din afara acestuia – din sfera puterii judecãtoreşti, ori în cadrul unui sistem jurisdicţional special constituit. Descentralizarea administrativã constã înrecunoaşterea personalitãţii juridice unitãţilor administrativ-teritoriale, existenţa autoritãţilor publice care le reprezintã şi care nu fac parte dintr-un sistem ierarhic subordonat centrului, dar c a r e   sun t   supuse  unu i   con t ro l   spec i a l   ( t u t e l ã   admin i s t r a t i vã ) .Fiecare dintre unitãţile administrativ-teritoriale (comunã, oraş, municipiu, judeţ) dispune de un patrimoniu propriu, distinct de cel al statului şi de un buget propriu,  pe care le gestioneazã în condiţiile legii, în vederea satisfacerii intereselor şi trebuinţelor locale.

b. Principiul deconcentrãrii serviciilor publice.Deconcentrarea administrative ester o treapta situate intre

centralizare si descentralizare administrativa,fiind o ‘centralizare atenuata’ sau o ‘slaba descentralizare’

Conducãtorii instituţiilor deconcentrate sunt numiţi de cãtre miniştri, au competenţa sã rezolve problemele din domeniul respectiv care apar în unitatea administrativ-teritorialã, iar actele emise de ei sunt supuse controlului administrativ ierarhic. Numirea sau eliberarea din funcţie a conducã to r i l o r   a ce s to r   s e rv i c i i   s e   f a ce  numa i   cu   av i zu l   consu l t a t i v  a l   p r e f ec tu lu i . Deconcentrarea serviciilor publice nu vizeazã în mod obligatoriu transferarea tuturor activitãţilor de la nivel central, la cel judeţean sau local, ci organizarea la nivelul unitatilor administrative-teritoriale servicii publice ale organelor centrale, care au, de regulã,dublã subordonare (pe verticalã - organului central,iar pe orizontalã – prefectului). În categoria acestora intrã direcţiile sanitare,direcţiile destatisticã, inspectoratele şcolare ş.a.m.d. Autoritãţile administraţiei publice locale, care presteazã servicii de interes local, sunt consiliile locale şi primarii, ca unitãţi autonome, precum şi consiliile judeţene.Sunt şi o seamã de instituţii publice care presteazã servicii cãtre populaţie, ca de exemplu instituţii de învãţãmânt,dispensare, policlinici, spitale, biblioteci.În sfârşit, uneleasociaţii şi fundanţii,care pot fi înfiinţate şi de persoane particulare, fãrã scop lucrativ sau non-profit, intrã, de asemenea, în cadrul unitãţilor care presteazã unele servicii publice.

c. Principiul eligibilitãţii.Acest principiu nu este formulat expres de Constituţie d a r   e s t e   c u p r i n s   î n   p r e v e d e r i l e   L e g i l o r   n r .   2 1 5 / 2 0 0 1   ş i   n r .   6 7 / 2 0 0 4,   c a r e   p r i v e s c administraţia publicã localã şi respectiv alegerea autoritãţilor administraţiei publice locale. Dat fiind natura lor juridicã, aceste autoritãţi nu sunt ale statului şi, ca urmare, nu exercitã nici una din puterile statului. Raţiunea de a fi a consiliilor

5

locale şi judeţene precum şi a primarilor constã numai în a administra/gestiona treburile unităţilor administrativ – teritoriale în care sunt alese, de a sluji şi rezolva interesele colectivitãţilor respective, într-un cuvânt, ale electoratului. Aşadar, puterea lor nu este determinatã de puterea statului, nu derivã din aceasta, ci din mandatul ce le-a fost încredinţat de a l egã to r i ,   î n   nume le   c ã ro ra   a c ţ i oneazã   ş i   pe   c a r e - i   r ep rez in t ã .  Pen t ru   ca  a c ţ i un i l e autoritãţilor alese sã fie eficiente şi sã producã efecte juridice, acestea trebuie recunoscute de stat - în calitatea sa de reprezentant al întregii naţiuni. În virtutea recunoaşterii lor de c ã t r e   s t a t ,   r e cunoaş t e r e   c a r e   e s t e   cond i ţ i ona t ã   de  va l ab i l i t a t e a   s c ru t i nu lu i  e l e c to r a l ,  primarii, consiliile comunale şi judeţene sunt încadrate în ordinea juridicã a statului,acţiunile lor fiind considerate a fi în conformitate cu legea.

d.Principiul legalitãţii.Legalitatea înseamnã respectarea cu stricteţe a unei norme de drept. La s t a r ea de l ega l i t a t e s e a j unge f i e p r i n respectarea unei dispoziţii legale de bunãvoie, f i e p r i n aplicarea silitã a legii de cãtre forţa de constrângere a puterii publice.Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale prevede în mod expres principiul legalitãţii, cãruia trebuie sã i se subordoneze organizarea şi funcţionarea tuturor autoritãţilor administraţiei publice locale. Principiul legalitãţii se aplicã în administraţia publicã localã, privitã în toatã complexitatea sa. În consecinţã, toate aspecteleo rgan i za to r i c e   ş i   f unc ţ i ona l e ,   r e spec t i v   consac ra r ea   s t r uc tu r i l o r  o rgan i za to r i c e   a l e autoritãţilor administraţiei publice locale, componenţa, modul de constituire, atribuţiile,competenţele şi modul lor de funcţionare, la care se adaugã actele pe care le emanã, ca şiraporturile şi relaţiile lor cu alte autoritãţi publice sau structuri organizatorice din ţarã şi strãinãtate, trebuie sã fie în strictã conformitate cu legea (cu prevederile Constituţiei,dar şi cu cele ale legilor şi ale celorlalte acte normative în vigoare)

e .Pr inc ip iu l   consu l tãr i i   c e tã ţ en i l or   în   so lu ţ ionarea  prob leme lor  de interes deosebit.Legea administraţiei publice locale obligã la consultarea locuitorilor, prinreferendum, în situaţia oricãror modificãri ale limitelor teritoriale ale judeţului.Problemele de interes deosebit din unitãţile administrativ-teritoriale şi subdiviziunileadmin i s t r a t i v - t e r i t o r i a l e   a l e  mun ic ip i i l o r  po t   f i   supuse ,   î n   cond i ţ i i l e   l eg i i ,   ap robã r i i locuitorilor, prin referendum local.

Referendumul local se poate organiza în toate sateleşi localitãţile componente ale comunei sau oraşului ori numai în unele dintre acestea. Încazul referendumului la nivel judeţean, acesta se poate desfãşura în toate comunele şi oraşele din judeţ ori numai în unele dintre acestea, care sunt direct interesate. De regulã,referendumul are un caracter consultativ, de aceea rezultatul sãu nu este obligatoriu cidoar orientativ. Problemele supuse referendumului local se stabilesc de consiliile localesau judeţene, dupã caz, la propunerea primarului, respectiv a preşedintelui consiliului  judeţean.

6

4.Istoric4.1.Autonomia locala si reglementarea ei in constitutiile tarilor Uniunii Europene

Pentru a analiza modul de reglementare a autonomiei locale la nivelul constituţional al fiecărui stat membru al Uniunii Europene trebuie facuta distinctia între statele care au constituţii adoptate înainte de deceniul şase al secolului XX şi cele care au adoptat constituţii ulterior acestei date. Astfel, dacă constituţiile unor state ca Germania (1949), Belgia (1831), Regatul Unit al Marii Britanii, Danemarca(1953), nu utilizează expres termenul de autonomie locală, în schimb state care au adoptat constituţii mai recente: Spania (1978), Grecia (1975), Luxemburg (1868 cu revizuire în 1948 şi 1993), Portugalia(1976), au consacrat în reglementările lor fundamentale această terminologie. O a treia categorie o formează statele care nu utilizează în mod expres o atare terminologie , dar care dispun de o legislaţie internă ce conţine conceptul de autonomie locală, ca in cazul Franţei.

Există, în principiu, două modalităţi de recunoaştere a autonomiei locale:-ca regim juridic unic şi general;-ca regim juridic excepţional şi particular.

În prima categorie se încadrează acele state care asigură o identitate de tratament juridic comunităţilor locale, utilizând o bază juridică unică. De exemplu, Constituţia Greciei reglementează organizarea administraţiei de stat pe baza unui sistem de desconcentrare, încredinţând gestiunea afacerilor locale colectivităţilor locale, care se bucură de autonomie administrativă (art.102, pct.2).

În a doua categorie se încadrează acele state care, prin legea lor fundamentală, având în vedere particularităţile istorice şi lingvistice ale constituirii lor, atribuie un anumit sistem particular de autonomie fie comunităţilor locale, fie comunităţilor lingvistice, fie anumitor structuri teritoriale.Astfel, Constituţia Italiei, după ce consfinţeşte organizarea statului în regiuni, provincii şi comune (art.114), recunoaşte, pe de o parte, calitatea regiunilor de organisme autonome ce dispun de puteri particulare şi funcţii proprii (art.115), iar pe de altă parte, atribuie Sardiniei, Siciliei etc., forme şi condiţii particulare de autonomie în termenii unor statute speciale adoptate prin legi constituţionale.

În Spania există două regimuri juridice aplicabile, distingându-se între autonomia comunală, guvernată şi administrată de consilii municipale şi comunităţile autonome. Art.113, pct.1 din Constituţia Spaniei recunoaşte provinciilor limitrofe, având caracteristici istorice, culturale şieconomice comune, teritoriilor insulare şi provinciilor având o identitate regională istorică, posibilitatea de a se guverna ele singure, prin constituirea în Comunităţi autonome. În art.2 se recunoaşte şi garantează dreptul de autonomie a naţionalităţilor şi a naţiunilor care o compun şi solidaritatea dintre ele.

În Portugalia este reglementat un anumit regim politic şi administrativ arhipelagului Azorelor şi Maderelor, bazat pe „caracteristicile geografice, economice, sociale şi culturale a acestor regiuni şi pe imemoriabilele aspiraţii autonomiste ale populaţiilor insulare” (art.227 pct.3).

Situaţia Franţei este oarecum diferită, deoarece constituţia acesteia din 1958 nu utilizează în mod expres termenul de autonomie locală, colectivităţile teritoriale (comunele, departamentele şi comunităţile de peste mări) se administrează liber prin consilii alese în condiţiile prevăzute de lege (art.72 aln.2).Exemplele utilizate permit surprinderea contextului constituţional european al reglementării autonomiei locale la care se adaugă concluzia diversităţii modalităţilor de

7

a concepe autonomia locală. Practic fiecare constituţie înglobează o formă particulară de reglementare a autonomiei locale ce ţine de condiţiile istorice ale formării statului respectiv, de structura acestuia şi forma de guvernământ, de coloratura etnică a populaţiei şi de tradiţiile şi aspiraţiile cetăţenilor respectivi. Concluzia lui Henri Oberdorff, in lucrarea "Les Constitusions de L’Europe de Douze”, este ca "aceste diferite constitutii europene, prin demersul lor descentralizator, autorizeaza inflorirea unei Europe infraetatica complementara unei Europe a comunitatii de state ”.

4.2 Evoluţia organizării conducerii unităţilor administrative-teritoriale în ţara noastră.

Odata cu infiitarea judetelor si tinuturilor, la sfarsitul secolului al XIV-lea, in Muntenia, si la inceputul secolului al XV-lea in Moldova, s-a stabilit si cine sa conduca aceste circumsriptii teritoriale. Aimtim ca aceste subdiviziuni erau numai niste unitati teritoriale, ele nu aveau personalitate juridica; aceasta calitate au obtinut-o in timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Pana la adoptatrea Legii pentru consilii judetene din 1864, judetele si tinuturile erau conduse, atat in Moldova cat si in Muntenia de un ispravnic, ca reprezentatnt al puterii centrale, cu atributii administrative, fiscale si militare. Dupa intrarea in vigoare a acestei legi, judetele erau conduse de catre un consiliu judetean, format din consilieri alesi, iar presedintele consiliului era desemnat de Guvernul.

Dupa modificare Legii din 1864 prin Legea din 1904 prefescul nu mai era presedintele consiliului ci devine comisar al Guvernului pe langa consiliul judetean fiin numit de domn. Prin acesta s-a ajuns la separarea intereselor generale, reprezentatte de prefect, de cele locale, reprezentate de consiliul judetean.

Aceasta organizare a durat pana la aplicarea Legii pentru unificare administrative din 1925, care creste rolul consiliilor. Astfel consiliile judetene aveau trei feluri de competente: legislative, administrative, judecatoreasca. Pentru o mai buna reprezentare a intereselor populatiei, numarul consilierilor era proportional cu numarul locuitorilor judetelor.

Legea nr. 17/ 1949, asupra organizarii consiliilor populare a institiui comitete provizorii ale sfaturilor populare, ca Legea din 1965 sa infiinfeze consilii populare, ca organe locale ale puterii de stat, cu comitete si birouri executive, ca organe locale ale administratiei de stat.

Dupa evenimentele din decembrie 1989, unul din primele acte normative adoptate a fost Decretul-Lege nr.2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea si functionarea Consiliului Frontului Salvarii Nationale si consiliile teritoriale ale Frontului Salvarii Natiomale. Astfel au fost desfiintate consiliile populare ca organe locale ale puterii de stat, activitate lor fiind preluata de consiliile locale. Au fost constituite primarii , ca organe ale administratiei de stat, care exercitau conducerea activitatii administrative in unitetile administrative-teritoriale. In prezent se aplica prevederile Constitutiei revizuita in 2004, completata de Legea 215 din 2001 privind administratia publica locala.7

7 Valentin I. Piersica, Tratat de drept administrative roman – Partea generala, editia a II-a, Ed. All, Bucuresti, pag. 125

8

5. Conţinutul principiului5.1Elemente componente ale autonomiei locale

Principiul autonomiei locale cunoaşte în practică două forme: autonomia funcţională(tehnică) şi autonomia teritorială.

Autonomia funcţională constă în recunoaşterea posibilităţii pentru unele servicii publice de a beneficia de autonomie în domeniul lor de activitate,iar autonomia teritoriala este cea prin care se recunoaste unităţilor administrative dreptul, în condiţiile legii de a se autoadministra. Astfel, autonomia locală presupune existenţa unor condiţii şi îndeplinirea unor exigenţe, cum ar fi

1.Existenţa unei colectivităţi locale în cadrul unei unităţi administrativ-teritoriale ale statului

Descentralizarea administrativă operează în cadrul unei unităţi administrativ-teritoriale în care colectivitatea socială se deosebeşte de altă unitate administrativă prin specificul nevoilor şi intereselor locale care se disting de interesele generale ale întregii colectivităţi naţionale.

Aceste colective locale, constituite în comune şi oraşe, sunt grupate potrivit unor criterii privind specificitatea geografică, a climei si tradiţiilor, în judeţe diferite din aceste puncte de vedere.

Aceste necesităţi apar ca locale fiind legate de specificul colectivităţii sociale respective, şi se disting de nevoile generale sau de interesele generale ale întregii colectivităţi naţionale. Spre exemplu, aprovizionare cu apă, construcţia unor poduri, repararea străzilor, etc., sunt nevoi specifice a unei colectivităţi comunale, orăşeneşi sau judeţene, care solidarizează într-un anumit fel pe locuitorii acestor unităţi teritoriale în vederea satisfacerii nevoilor şi intereselor la care am facut referire.

Aceste colectivităţi locale care în totalitatea lor reprezintă naţiunea unui stat, trebuie să-şi coreleze interesele locale cu interesele generale, in sensul că interesele locale trebuie să fie văzute prin prisma celor generale, acestea din urmă având întotdeauna prioritate.

2.Gestiunea nevoilor specifice locale aparţine acestor colectivităţiPentru existenţa autonomiei locale este necesar ca problemele specifice

colectivităţilor locale să fie rezolvate de către aceste colectivităţi. Trebuie să aibă mijloace materiale şi financiare proprii, pe care să le poata folosi în scopul rezolvării problemelor locale. Comuna, oraşul, municipiul, judeţul, constituie persoane juridice care dispun de un patrimoniu şi au venituri proprii cu care rezolvă problemele locale amintite. Aceste probleme sunt distincte de cele ale statului şi sunt rezolvate prin servicii publice locale.

Unităţile administarative trebuie să dispună de dreptul de a alege organele administrative locale ca reprezentanţi ai puterii executive centrale în localitate.

3.Autonomia faţă de organele centale ale administraţiei publicePentru rezolvarea operativă a nevoilor şi intereselor colectivităţilor locale

descentralizate, este necesar ca organele administrative locale să dispună de competenţa care să le confere autonomia faţă de ordinele centrale ale administraţiei publice.

Această autonomie nu trebuie să fie înţeleasă ca o izolare a organelor administraţiei locale de organele centrale ale administraţiei publice. Aceste unităţi administrative dispun de personalitate juridică distinctă de cea a statului, fiind

9

considerate ca dezmembrăminte ale statului. Dar autonomia nu înseamnă independenţa organelor administrative locale faţă de cele centrale. De aici necesitatea exercitarii unui control asupra activitatilor organelor locale.

4.Controlul exercitat de puterea centrală prin organele acesteia asupra organelor administrative descentralizate

Cu toate că autorităţile administartiv-teritoriale descentralizate girează servicii publice independent de autorităţile centrale,aceasta nu este completă, fiind necesar un echilibru, un control asupra activităţii autorităţilor descentralizate. Acesta prezintă unele particularităţi:

- necesar pentru a se asigura funcţionarea serviciilor publice care trebuie să funcţioneze regulat şi continuu

- verifică dacă autorităţile locale satisfac diferitele necesităţi locale

- menţinerea unităţii statului şi a unui echilibru permanent între descentralizare şi o autonomie prea largă, care ar afecta ideea de unitate

-realizarea autonomiei locale în mod unitar, cu respectarea specificului local

5. Tutela administrativăReprezintă o alta formaă de control asupra autorităţilor administrative

descentralizate, exercitată de stat, prin autoritatea centrală.În doctrina românească, a fost definită ca fiind dreptul autorităţii centrale de a

controla administraţia judeţeană comunală şi cea a stabilimentelor publice, drept ce se exercită faţă de unele din actele lor mai importante şi faţă de organele deliberative.8 Alţi autori consideră tutela administrativă ca fiind un control special care intervine să îngrădească principiul autonomiei, constituind excepţia în organizarea administraţiei descentralizate. Prin această caracteristică, tutela administrativă se deosebeşte de controlul ierarhic, care este un atribut al puterii ierarhice, iar interpretarea ei ca orice excepţie este stricti juris.

8 Teodorescu A., op cit., pag 289

10

5.2 Trăsături

Autonomia locală, după accepţiunea Cartei Europene de la Strassbourg se individualizează prin anumite trăsături:

exprimă atât dreptul, cât şi capacitatea autorităţilor administraţiei publice locale de a reglementa şi administra o parte importantă a treburilor publice. Această trăsătură necesită delimitarea treburilor publice ce se pot administra de către autorităţile administraţiei publice locale de cele ce revin autorităţilor administraţiei centrale.

Astfel, autoritatile locale au competenta exclusiva (au dreptul de decizie şi dispun de resursele şi mijloacele necesare realizării actiunilor) in urmatoarele domenii : administrarea domeniului public şi privat al comunei şi oraşului, administrarea infrastructurii de transport rutier de interes local; administrarea instituţiilor de cultură de interes local; administrarea unităţilor sanitare publice de interes local; amenajarea teritoriului şi urbanism; alimentarea cu apă; canalizarea şi epurarea apelor uzate şi pluviale; iluminatul public; salubrizarea; serviciile de asistenţă socială cu caracter primar pentru protecţia copilului şi pentru persoane vârstnice; serviciile de asistenţă socială cu caracter primar şi specializate pentru victimele violenţei în familie; transportul public local de călători;

reglementarea şi administrarea unei părţi importante din treburile publice se realizează sub propria răspundere şi în beneficiul populaţiei. Această trăsătură a autonomiei locale reflectă răspunderea autorităţilor administraţiei publice locale de a reglementa şi administra o parteimportantă din treburile publice. În acelaşi timp rezultă că reglementarea şi administrarea treburilor publice locale are drept obiectiv principal satisfacerea cerinţelor populaţiei;

autonomia locală conferă autorităţilor administraţiei publice locale dreptul ca, în limitele legii, să aibă iniţiative în toate domeniile, cu excepţia celor care sunt date în mod expres în competenţa altor autorităţi publice.

Sfera autonomiei locale depinde, după Carta Europeană de la Strassbourg, de următoarele condiţii:

competenţele de bază ale colectivităţilor locale să fie fixate prin Constituţie sau prin lege. Această dispoziţie nu împiedică a se atribui colectivităţilor locale competenţe în scopuri specifice, în conformitate cu legea;

colectivităţile locale dispun în cadrul legii de latitudinea totală de a-si exercita iniţiative în orice chestiune care nu este exclusă din câmpul competenţelor lor sau care nu este atribuită unei alte autorităţi;

exerciţiul responsabilităţilor publice trebuie, de o manieră generală, să revină de preferinţă acelor autorităţi care sunt cele mai apropiate de cetăţeni. Atribuirea unei responsabilităţi unei alte autorităţi trebuie să ţină cont de amploarea şi de natura sarcinii şi de exigenţele de eficacitate şi de economie;

competenţele încredinţate colectivităţilor locale trebuie să fie în mod normal depline şi întregi. Ele nu pot fi limitate de către o altă autoritate centrală sau regională decât prin lege;în cazul delegării puterilor de către o autoritate centrală sau regională,colectivităţile locale trebuie să dispună pe cât posibil de libertatea de a adapta acţiunea lor la condiţiile locale;

5.3 Funcţii

11

Una din expresiile autonomiei locale este constituită de asociaţiile de dezvoltare intercomunitară, constituite în vederea realizării în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes local sau regional ori furnizarea în comun a unor servicii publice. Tot ca aplicaţie a conceptului de autonomie locală notăm raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale din comune, oraşe şi municipii pe de o parte, şi autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean pe de altă parte. Practic, vorbim despre joncţiunea principiului descentralizării, reprezentat de primele entităţi, cu cel al deconcentrării, reprezentat de ultimele. Dacă autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean ar exercita controlul ierarhic asupra aleşilor locali, autonomia locală s-ar vedea serios îngrădită, deşi nu cu totul desfiinţată. Legiuitorul a găsit o soluţie subtilă, evitând acest conflict, prin menţionarea inexistenţei raporturilor de subordonare şi instituirea principiilor autonomiei, legalităţii, responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii în rezolvarea problemelor întregului judeţ. Pe de altă parte, dacă autorităţile deconcentrate nu ar fi putut exercita tutela administrativă asupra aleşilor locali, ideea de colaborare ar fi avut la rândul ei de suferit.

O altă aplicatie a autonomiei locale este dreptul unităţilor administrativ-teritoriale de a coopera şi de a se asocia cu unităţi administrativ-teritoriale din străinatate, în condiţiile legii, prin hotărâri ale consiliilor locale sau consiliilor judeţene, după caz. Avem în vedere în acest caz atât înţelegerile de cooperare transfrontalieră cu structuri similare din ţările vecine, cât şi cooperarea cu unităţi administrativ-teritoriale din străinătate (înfrăţirea) şi aderarea la o asociaţie internaţională a unităţilor administrativ-teritoriale din străinătate. Practic, toate structurile de asociere, bazate pe logica proximităţii şi a coexistenţei intereselor comune, fie pe alte afinităţi, au în comun voinţa colectivităţilor locale de ameliorare a condiţiei lor şi sunt rodul unei cunoaşteri a circumstanţelor pe care puterea centrală nu o poate obţine deloc, sau cu greu.

În cele din urmă, un alt aspect care concretizează conceptul de autonomie locală este dreptul consiliilor locale de a implica unitatea administrativ-teritorială în iniţiative de prestare a serviciilor publice şi de utilitate publică, în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă.

În doctrina constituţională se recunosc, pe lângă valenţele pozitive, şi unele neajunsuri ale autonomiei locale9, formându-se, datorită acestora chiar şi un curent de opinie potrivnic absolutizării şi exagerării ideii de autonomie locală, mai ales în statele pe teritoriul cărora problema naţională poate deveni o sursă de conflict interetnic. In plus, in cazul in care administratia locala nu ar fi controlata temeinic, s-ar putea ajunge la abuzuri grave ale functionarilor cu prerogative de conducere, dar cel mai grav aspect ar fi tendinta unor unitati administrativ-teritoriale de a se desprinde de statul unitar.

6.Probleme actuale ale aplicării principiului

În ştiinţa juridică, autonomia este legată de un component al teritoriului unui stat, se recunoaşte de către stat, dar nu unor segmente etnice ale populaţiei, ci tuturor locuitorilor cuprinşi într-o unitate administrativ-teritorială.10Această idee este general acceptată în teoria şi practica internaţională, subliniată de Ion Diaconu, care precizează că autonomia locala nu se acordă pe baze etnice, iar sfera de atribuţii a autorităţilor locale se raportează la toate unităţile administrativ-teritoriale, indiferent de compoziţia

9 Cristian Ionescu, op. cit, pag. 7510 Cristian Ionescu, Drept constitutional si institutii politice. Teoria generala a institutiilor politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 72

12

etnică a populaţiei. Autonomia nu este un drept al unei colectivităţi etnice, ci este un obiectiv politic de guvernare descentralizat.11

În unităţile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând minorităților naționale care au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, autoritățile administrației publice locale, instituțiile publice aflate în subordinea acestora, precum și serviciile publice deconcentrate asigură folosirea, în raporturile cu aceștia, și a limbii materne, în conformitate cu prevederile Constituției, ale Legii administrației publice locale și ale conventiilor internationale la care România este parte.

La mai bine de optsprezece ani de la repunerea principiului autonomiei locale la temelia edificiului organizării şi funcţionării administraţiei publice de la nivelul colectivităţilor locale româneşti, pe coordonatele sale moderne de exprimare, reînnodându-se actualitatea cu tradiţia românească în materie, interpretarea fenomenului autonomiei continuă a fi una extrem de destinsă, depăşind limitele admise de Constituţie, prin deformarea, adesea, cu bună ştiinţă, a naturii şi caracterului intrinsec al acestui principiu.

Astfel, în ciuda unor dispoziţii exprese ale legislaţiei naţionale şi internaţionale în domeniu, unele mai mult decât lămuritoare în privinţa naturii autonomiei locale, a întinderii, precum şi a limitelor sale de exprimare, asistăm încă la unele tentative de forţare a conţinutului conceptului, prin alterarea sensurilor sale fireşti, conform accepţiunii dreptului pozitiv, mai cu seamă atunci când libera administrare a gestiunii problemelor de interes local este pusă nemijlocit în corelaţie cu protecţia juridică a drepturilor minorităţilor naţionale.Este, de altfel, o revenire în actualitate a presiunilor venite preponderent din sfera minorităţilor naţionale, prin diverşii lor exponenţi, de a determina o organizare specifică la nivel teritorial a administraţiei publice locale, alta decât cea consacrată ca regulă ansamblului colectivităţilor teritoriale, introducându-se la baza arhitecturii sistemului administrativ, alături de criteriile obiective ce ţin de o bună şi eficientă administrare, şi criteriile etnice.12

Încă din 2005 a fost înaintată Camerei Deputaţilor iniţiativa legislativă privind statutul de autonomie a Ţinutului Secuiesc de către senatorii UDMR de atunci Sogor Csaba şi Becsek-Garda Dezso, proiect respins de plenul Senatului pe 25 septembrie 2012. Proiectul legislativ cu caracter organic a primit 54 de voturi pentru respingere, cinci pentru adoptare şi două abţineri, Senatul fiind forul decizional. Iniţiativa legislativă a fost respinsă încă din 2005 de Camera Deputaţilor, iar la Senat proiectul a trenat mai mulţi ani, primind în iunie 2009 un raport negativ de la comisiile juridică şi pentru administraţie publică. Din decembrie 2009, proiectul a mai fost introdus de alte zece ori pe ordinea de zi a şedinţelor de plen ale Senatului, însă nu s-a reuşit niciodată votarea lui.13

Cei doi iniţiatori susţineau în expunerea de motive că "secuimea, populaţia autohtonă cu identitate naţională maghiară, majoritară în Ţinutul Secuiesc, revendică autonomia teritorială a acestei regiuni în conformitate cu prevederile documentelor internaţionale şi cu practica în acest domeniu din statele Uniunii Europene". Iniţiativa a fost motivată şi de dreptul cetăţenilor de a participa la gestionarea problemelor publice ca parte din principiile democratice comune ale tuturor statelor membre ale Consiliului Europei şi că regiunea favorizează exercitarea acestui drept, de faptul că existenţa regiunii administrate de responsabili aleşi prin vot universal şi investiţi cu

11 Ion Diaconu, Autonomia-drept sau modalitate de realizare a drepturilor omului, Revista “Drepturile omului”, nr. 1, 1996, pag. 812 Manda Cezar Corneliu, Autonomia locala si protectia juridical a drepturilor minoritatilor nationale in Romania, Revista Transilvana de stiinte administrative, NR 28/2011, Pag.8813 www.realitatea.net

13

responsabilităţi efective permite o administrare eficace şi, în acelaşi timp, aproape de cetăţeni şi de realizarea efectivă a principiului subsidiarităţii, unul din principiile fundamentale ce trebuie respectate atât în vederea integrării europene, cât şi în propria organizare specifică a statelor participante la acest proces.

Propunerea legislativă era argumentată şi prin faptul că raportul Parlamentului European cu privire la cererea de aderare a României la Uniunea Europeană, din 1 aprilie 2005, menţiona că "protecţia minorităţii maghiare necesită măsuri suplimentare, în conformitate cu principiile subsidiarităţii şi ale autoguvernării".

Raportul celor două comisii subliniază că "niciun grup şi nicio persoană nu poate exercita suveranitatea în nume propriu", iar organizarea administrativ-teritorială în regiune autonomă, cu ţinut sau scaune, depăşeşte limitele organizării statale a României aşa cum este prevăzută la articolul 3 al Constituţiei, cu comunele, oraşele şi judeţele ca singure unităţi administrative recunoscute.14

Conchidem, aşadar, prin a sublinia necesitatea unei corecte şi autentice interpretări a dispoziţiilor constituţionale şi legale ce asigură protecţia juridică a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, în lumina reglementărilor naţionale şi internaţionale existente în materia autonomiei locale. Este vorba despre un fenomen amplu şi complex, pe măsura intereselor specifice colectivităţilor teritoriale, în contextul promovării unui sistem eficient de gestiune a treburilor publice de la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, ce exclude orice alte tipuri de abordare, inclusiv pe cele fundamentate pe criterii de natură etnică.

Autonomia locală rămâne, aşadar, un fenomen de natură pur administrativă şi subsecvent, unul de ordin financiar, ce trebuie să se manifeste doar în cadrul ordinii de drept a statului român, în respectul valorilor fundamentale ale statului român, pe coordonatele exigenţelor europene ataşate organic statului democratic şi de drept, ce înlătură din sfera reglementărilor referitoare la organizarea şi funcţionarea administraţiei publice a statelor posibilitatea edictării unor norme discriminatorii, pe bază etnică, unele de altfel inacceptabile la nivelul Consiliului Europei şi implicit, şi la nivelul Uniunii Europene.

7.Concluzie

Prin includerea în legislatia internă a principiului autonomiei locale statul român recunoaste că în interiorul său există colectivităŃi locale, cu necesităŃi proprii, diferite de cele ale colectivităţii naţionale. În fapt autonomia locală se întemeiază pe o realitate sociologică: comuna sau oraşul ca centru al vieŃii economico-sociale, rezultat al unui proces istoric, reprezintă o realitate anterioară statului care nu poate fi ignorată sau înlăturată nici chiar atunci când puterea politică centrală utilizează ceel mai ,,brutale mijloace de guvernare locală”

În aceste condiţii recunoaşterea unor puteri sporite colectivităţilor locale răspunde unui vast proces de reformă a administraţiei publice atât pe plan intern cât şi pe plan european, contribuind la crearea unei ,,contraponderi” la puterea administraţiei centrale conduse de guvern

14 www.mediafax.ro

14

Bibliografie

Teodorescu A., Tratat de drept administrativ, vol. II, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, Ed. Mârvan, 1935Popa Eugen, Autonomia locală în România, editura ALL BECK, bucureşti, 1999Cristian Ionescu, Drept constitutional si institutii politice. Teoria generala a institutiilor politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997Ion Diaconu, Autonomia-drept sau modalitate de realizare a drepturilor omului, Revista “Drepturile omului”, nr. 1, 1996Valentin I. Piersica, Tratat de drept administrative roman – Partea generala, editia a II-a, Ed. All, BucurestiManda Corneliu, Drept administrativ. Tratat elementar, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2007Manda Cezar Corneliu, Autonomia locala si protectia juridical a drepturilor minoritatilor nationale in Romania, Revista Transilvana de stiinte administrative, NR 28/2011

Bibliografie normativa

Constituţia României, 1991, revizuită în anul 2003, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 767/2003.Legea administraţiei publice locale nr.215/2001, republicată cu modificările şi completările ulterioare în Monitorul Oficial al României nr. 123/2007Legea nr. 199/1997 (Ratificare), Carta europeană a autonomiei locale, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 331/1997.Legea cadru a descentralizării nr. 195/2006, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 453/2006.

Alte surse

www.realitatea.netwww.mediafax.ro

15