UNIVERSITATEA ,,VALAHIA” TÂRGOVIŞTEFACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORALĂ

SESIUNEA DE COMUNICĂRI ŞTIIŢIFICE22-23 MAI 2013

ARHITECTURA CREŞTINĂ ÎN EPOCA LUI

CONSTANTIN CEL MARE ŞI EVOLUŢIA

ACESTEIA

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:PR. ASIST. UNIV. DR. COSMIN SANTI

STUDENT: GÎMBĂ OVIDIU ADRIAN

TP. III

1

Planul lucrării

Introducere

I. Arhitectura bisericească înainte şi după Edictul de la Milan

I. 1. Apariţia şi dezvoltarea locaşurilor de cult. Casele de rugăciune, sălile din case,

basilicile, bisericile.

I. 2. Interiorul bisericilor din timpul lui Constantin cel Mare.

I. 3. Aspectul exterior al bisericilor din timpul lui Constantin cel Mare.

I. 4. Influenţa arhitecturii bizantine la Bisericile din Ţara noastră.

II. Pictura bisericească

II. 1. Originea picturii bisericeşti.

II. 2. Pictura bisericească în secole I-IV creştine şi evoluţia acesteia.

II. 3. Importanţa picturii bisericeşti pentru cultul creştin.

Concluzii

Bibliografie

2

Introducere

Anul acesta Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a stabilit să fie serbaţi cei 1700 de

ani de libertate a creştinismului. Acest Edict de toleranţă de la Milan a sistat cumplitele persecuţii

religioase care erau împotriva creştinilor, persecuţii care durau de aproape 300 de ani. „Edictul de la

Milan a interzis prigoana creştinilor persecutaţi, pentru că aceştia nu se închinau împăratului şi

zeilor păgâni greco-romani. Timp de trei secole, în urma persecuţiilor, numeroşi creştini au căzut

victime convingerilor religioase ale împăraţilor romani”1.

Sfinţii Împăraţi au fost apărători ai libertăţii religioase, buni creştini, apărători ai demnităţii

umane, apărători ai omului creat după chipul lui Dumnezeu. Ei au interzis, prin decretele pe care le-

au dat, multe pedepse la care erau supuşi cei care credeau în Dumnezeu cel Adevărat.

Poporul ales de Dumnezeu, chiar înainte de a fi primit Cortul Sfânt, se închina în preajma

unor altare de piatră, aşezate în locuri frumoase, de preferinţă pe înălţimi. După ce au ieşit din Egipt,

Moise le-a construit Cortul Sfânt, după indicaţiile pe care le-a primit de la Însuşi Dumnezeu. Mai

târziu, după consolidarea regatului iudaic, David a conceput un Templu frumos, vrednic de slava lui

Dumnezeu, pe care l-a zidit Solomon, urmaşul său. Acest Templu a fost cinstit chiar de către

Mântuitorul Iisus Hristos, care l-a numit „Casa Tatălui Meu” (Luca 2, 49).

1 Liliana Ivan, Anul 2013- Anul omagial dedicat Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena pe http://www.click.ro/lifestyle/familie/An_omagial-Sfintii_Imparati-Constantin-Elena_0_1535246556.html, 18.05.2013

3

I. Arhitectura bisericească înainte şi după Edictul de la Milan (313)

I. 1. Apariţia şi dezvoltarea locaşurilor de cult. casele de rugăciune, sălile din case, basilicile,

bisericile

La toate popoarele şi culturile existente, oamenii au simţit nevoia să se închine lui Dumnezeu

şi să Îi aducă Acestuia jertfe. Pentru a putea face aceste lucruri ei alegeau anumite locuri unde să îşi

desfăşoare activitatea. Aceste locuri erau alese în zone înalte şi frumoase, sugerând prezenţa harică a

divinităţii.

Sfinţii Apostoli urmau pilda Mântuitorului Iisus Hristos şi mergeau să se închine la Templu.

Ei se aflau acolo mereu „lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (Luca 24, 53). Alte locuri

importante pe care creştinii din diaspora le-au folosit pentru rugăciune au fost casele mai mari ale

creştinilor mai înstăriţi. Acest lucru s-a practicat deoarece „în afara Ierusalimului neexistând

templul, cultul creştin se desfăşura după modelul sinagogal. Cu timpul, creştinii fiind alungaţi din

sinagogă au trebuit să-şi organizeze comunitatea separată de iudei şi deci să practice un cult propriu

desfăşurat în case particulare”2. Rugăciunea în aceste case şi mai ales Sfânta Euharistie se făcea în

camera sau foişorul de sus. Sfântul Apostol Pavel prin epistolele sale şi Sfântul Evanghelist Luca în

cartea Faptele Sfinţilor Apostoli ne-au transmis numele unor creştini în casele cărora se săvârşea

Sfânta Euharistie şi rugăciunea, ca, de exemplu: Acvila şi Priscila la Corint (Romani 16, 3,5),

Ştefana (I Cor. 16, 15), Iason din Troia (Fapte 20, 7-11) etc.

Aceste adunări se făceau în camerele bine alese din fiecare casă. Astfel „pentru adunările de

cult şi de zidire creştină din aceste case se foloseau fie atrium-ul din casele de tip greco-roman (unde

se afla de obicei şi un impluvium sau bazin pentru spălări), fie sala de mese, fie mai ales sala mare,

interioară, aşezată în faţa intrării, care servea ca sală de primire. La Roma şi în alte centre se

foloseau şi încăperile de la etaj sau foişoarele de pe acoperiş”3.

După perioada apostolică situaţia a fost asemănătoare, pentru că aproape pănă la sfârşitul

secolului al II-lea nu sunt date care să arate că au existat construcţii pentru cultul creştin. „Dar, de la

sfârşitul secolului al II-lea şi primii ani ai secolului al III-lea, când numărul creştinilor a crescut

foarte mult, a început să se fixeze înlăuntrul caselor particulare o încăpere deosebită, folosită numai

2 Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol I, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007, p. 38.3 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală II. Noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi pictură creştină, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002, p. 11.

4

ca loc de cult şi exclusă de la orice altă folosire lumească sau profană”4. Acest spaţiu aparţinea unui

om care era înstărit şi care îl punea la dispoziţia comunităţii, fie comunităţii care îl cumpăra şi care îl

amenaja pentru astfel de scopuri. Avem mărturii care atestă existenţa unor astfel de locuri. „Sfântul

Iustin Martirul, în faţa judecătorilor persecutori, mărturiseşte că folosea, ca loc de adunare la Roma,

casa unui oarecare Martin, pe lângă termele lui Timotei”5. Vechea basilică Sfântul Clement din

Roma nu era decât o casă particulară transformată în biserică.

Cel dintâi stil arhitectonic în care s-au construit bisericile creştine atât în Răsărit, cât şi în

Apus, este stilul basilical. Basilicile erau la greco-romani edificii publice, situate în pieţele

cetăţenilor, în care aveau loc întrunirile cetăţeneşti şi politice, judecăţile şi operaţiile comerciale.

Împăratul Constantin cel Mare, după ce a făcut anumite modificări în aceste clădiri, care erau

destul de spaţioase, le-a transformat în lăcaşuri de cult. Astfel „basilica împăratului pământesc a

devenit locaşul Împăratului ceresc, casa lui Dumnezeu şi locul sfânt, de adunare şi rugăciune, al

creştinilor”6.

Transformarea nu a fost deloc complicată. Tribuna magistraţilor a devenit scaunul

episcopului, iar în jurul lui au fost aşezate în semicerc scaunele preoţilor coliturghisitori. În mijlocul

spaţiului delimitat de absida semicirculară, s-a aşezat altarul pe care se săvârşea Sfânta Jertfă şi care

consta fie dintr-o masă, fie din sarcofagul cu oseminte de martir sau chiar mormântul martiric, care

servea ca altar de jertfă. Locul din faţa absidei, mai înalt decât restul sălii, a primit denumirea de

solee, iar restul sălii destinat credincioşilor a devenit naosul. La capătul dinspre intrare era

pronaosul.

Tot spre sfârşitul secolului al II-lea, după toate probabilităţiile, au început să se construiască

şi primele biserici creştine. Ele erau destinate numai pentru nevoile cultului creştin. Acest lucru a

fost posibil în scurtele perioade în care persecuţiile împotriva creştinilor încetau sau erau mai puţine.

Totuşi cam în jurul anului 200, putem spune că locaşurile de cult aveau o largă răspândire. Şi pe

bună dreptate s-a întâmplat acest lucru pentru că el a fost o urmare firească a organizării foarte

riguroase a unei vieţi religioase, liturgice şi disciplinare a creştinilor.

Numeroase documente vechi vorbesc despre existenţa unor biserici creştine în secolul al III-

lea. Astfel, „Origen, vorbind despre călătoria lui la Cezareea Palestinei, aminteşte de o biserică de

acolo incendiată de păgâni”7.

4 Ibidem, p. 11.5 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit., p. 12. 6 Pr. Prof. Petre Vintilescu, Elemente de istorie a artei creştine, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXIV (1966), nr. 1-2, p. 172.7 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op.cit., p. 12.

5

Şi Sfântul Grigorie de Nyssa scrie de o astfel de biserică. El „aminteşte de o biserică mare,

zidită de Sfântul Grigorie Taumaturgul la Neocezareea, pe la mijlocul secolului al III-lea, cu ajutorul

populaţiei creştine de acolo”8.

Avem şi dovezi arheologice apărute recent care atestă existenţa unor biserici din primele trei

secole creştine. Astfel de dovezi au fost găsite la Dura-Europos, în Mesopotamia (Irakul de azi).

Acolo s-au găsit fundamentele unei biserici din secolul al III-lea, care fusese destinată actelor de cult

creştine. De asemenea au fost găsite şi în nordul Italiei ruinele unei case particulare, care mai apoi a

fost transformată în biserică creştină pentru a putea fi folosită în scop religios.

Deşi aceste locaşuri erau folosite numai în perioadele scurte în care persecuţiile împotriva

creştinilor încetau, ele au continuat să existe şi să sporească dragostea în Hristos şi lupta pentru

credinţa creştină.

I. 2. Interiorul bisericilor din timpul lui Constantin cel Mare

Modelele de inspiraţie pentru arta bizantină le găsim în cultura greacă, în îmbinarea tradiţilor

elenistice alexandrine şi mediteraneene din timpul Imperiului Roman, precum şi în asimilarea

culturilor Orientului Apropiat.

Trebuie să spunem că „dominantă în arhitectura religioasă din timpul împăratului Constantin

cel Mare a fost folosirea arcului, bolţilor şi cupolei. Aceste elemente au fost luate din tradiţiile Asiei

Mici”9.

Pentru planul basilical, elementele definitorii sunt: nava centrală, mai înaltă şi mai largă

decât celelalte spaţii, la nivelul superior fiind înzestrate cu ferestre, două sau mai multe nave laterale

şi o absidă la răsărit, la capătul opus intrării principale.

Primele biserici creştine au fost adaptări ale tipului basilicii. Tribuna oratorilor din fundul

absidei a devenit catedra sau jeţul episcopului care prezida adunările de cult, iar în jurul lui au fost

aşezate în semicerc scaunele preoţilor coliturghisitori, formând prezbiteriul. În mijlocul spaţiului

delimitat de absida semicirculară, s-a aşezat altarul pe care se săvârşea Sfânta Jertfă. Deasupra

altarului se ridica un acoperământ boltit sau baldachin, deschis şi sprijinit pe patru coloane, numit

ciborium. „Absida basilicilor (care corespundea, de regulă, cu nava centrală) a devenit astfel, ceea ce

numim azi altar, în sensul de încăpere a bisericii rezervată clericilor. Cu timpul, această încăpere a

fost despărţită de restul sălii printr-un mic grilaj (balustradă) de lemn, de zid, de piatră sau din metal.

8 Ibidem, p. 13. 9 Adriana Botez-Crainic, Manual de istoria artei, vol. I, pe http://istoria-artei.blogspot.ro/2009/08/arta-bizantina-arhitectura.html, 16.05.2013.

6

Acoperişul absidei, de formă rotundă, se leagă cu acoperişul sălii printr-un mare arc triumfal, pe

care se picta, de obicei, Mântuitorul ca Împărat sau Judecător, în slava cerească, singur sau

înconjurat de Sfinţii Apostoli”10.

Locul din faţa absidei, care era de regulă mai înalt decât restul sălii, a fost extins pentru a

putea încăpea toţi clericii inferiori (care erau foarte numeroşi în această epocă). Acest loc a primit

denumirea de solee. Aici erau scaune pentru laicii cărora li se acorda deosebită cinste, în frunte cu

împăratul şi dregătorii lui, iar mai târziu, chiar scaunul episcopului. De obicei, soleea era îngrădită

cu un grilaj mic de lemn sau de metal. În cele două laturi ale soleei s-au ridicat două amvoane, dintre

care unul era folosit pentru citirea Evangheliei şi altul pentru citirea paremiilor şi a Apostolului.

Restul sălii, rezervat credincioşilor, a devenit naos, fiind împărţit în două: în dreapta stau

bărbaţii, în stânga femeile. Atunci când existau deasupra navelor laterale galerii, balcoane sau

tribune, femeile şi copiii stăteau în acestea. La capetele dinspre altar ale navelor laterale erau

rezervate uneori spaţii deosebite pentru laicii distinşi şi pentru monahi, cel din dreapta pentru

bărbaţi, cel din stânga pentru femei şi în special pentru fecioare, diaconiţe, văduve şi prezbitere sau

bătrâne.

La capătul dinspre intrare era pronaosul, rezervat catehumenilor şi penintenţilor. El avea

înălţimea navelor laterale.

În afara tipului basilical, au mai fost elaborate încă două tipuri de plan: planul în cruce latină,

crucea cu braţele inegale, având caracteristic spaţiul transversal, numit transept. Acesta avea

menirea de a atenua disproporţia dintre lungimea exagerată şi lăţimea mică a edificiului. Datorită

acestui adaos, basilica primeşte forma de T.

În prima jumătate a secolului al V-lea, apare un alt plan: planul central. Sistemul de

acoperire al unui edificiu înălţat pe plan basilical este şarpanta aparentă. La edificiul înălţat pe plan

central această şarpantă dispare şi este înlocuită cu o cupolă sau mai multe, dispuse în formă de

cruce.

I. 3. Aspectul exterior al bisericilor din timpul lui Constantin cel Mare

Încă de la început, pe lângă bisericile propriu-zise au început a se dezvolta tot felul de clădiri

şi încăperi anexe, menite altor lucrări ale Bisericii. Uneori acestea făceau parte din acelaşi complex

arhitectonic, iar alteori constituiau clădiri separate.

La basilicile existente creştinii din acea perioadă au mai adăugat o clădire numită atrium.

Aceasta era un fel de curte exterioară care nu era acoperită. Avea forma pătrată sau dreptunghiulară

10 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit., p. 21.

7

şi era pavată cu plăci de piatră şi înconjurată cu coloane acoperite, din toate părţile sau numai din

trei. În mijlocul acestei curţi se afla o fântână sau un bazin cu apă în care credincioşii care doreau să

participe la slujbă se spălau pe mâini11. Aici stăteau cerşetorii şi cei care făceau penintenţă. Aceştia

nu aveau voie să asiste la slujbă şi la Sfânta Euharistie şi nici nu aveau dreptul de a intra în Biserică.

Odată cu dispariţia catehumenilor, această curte se micşorează până dispare în totalitate. În unele

cazuri atriumul a fost închis şi transformat în camere pentru călugări, clerici şi pelerini, iar în alte

cazuri au devenit spitale, şcoli, grădiniţe.

La unele biserici s-au mai construit câteva mici încăperi. Unele dintre ele erau făcute pentru

depozitarea pâinilor şi vinului aduse de credincioşi pentru Sfânta Euharistie, iar altele dintre ele

depozitau vasele liturgice, veşmintele, cărţile de cult şi alte odoare.

A mai fost construit şi baptisteriul. Această încăpere era destinată botezului catehumenilor

sau loc special rezervat în spatele bisericilor sau într-o anexă laterală unde se afla unul sau mai

multe bazine în formă de cruce unde se botezau catehumeni.

Aghiasmatarul a fost construit pentru a depozita „un mic bazin sau chiar izvor unde se

sfinţea şi se păstra apa sfinţită. Arheologia creştină cunoaşte diferite aghiasmatare dintre care unele

izvorau de sub biserici, iar altele care deveniseră adevărate băi cu ape tămăduitoare”12.

I. 4. Influenţa arhitecturii bizantine la Bisericile din Ţara noastră

Foarte multe biserici au fost construite între secolele IV-VI şi în partea pământului românesc

care era cuprins între Dunăre şi mare şi care purta denumirea de Sciţia Minor. Ele au fost ulterior

distruse de păgâni, dar ruinele lor s-au descoperit datorită săpăturilor arheologice. „Cele mai multe

sunt în cuprinsul şi în jurul vechilor cetăţi Histria şi Tropaeum-Traiani (azi Adamclisi); câteva în

alte centre importante greceşti şi romane, din Antichitatea creştină, ca: Tomis (Constanţa), Axiopolis

(lângă Cernavodă), Carsium (Hârşova), Dinogeţia (Garvăn) ş.a. Ruinele unor basilici s-au descoperit

şi în alte părţi ale pământului românesc de azi, ca, de exemplu, la Sucidava (Oltenia), Drobeta

(Turnu-Severin)”13.

În Muntenia arta bizantină apre datorită ţărilor slave din sudul Dunării, care erau profund

bizantinizate. „În Muntenia, apare la început tipul bizantin constantinopolitan, adică sub forma de

biserică în cruce greacă şi apoi sub forma derivaţiei atonite (planul tricon sau treflat), ambele

răspândite în Serbia. Terenul acestei influenţe a fost pregătit prin legăturile din familile şi alianţele

11 O astfel de fântână se află la Mănăstirea Cozia12Ierom. Dr. Petru, Pruteanu, Curs de arheologie bisericească; liturgică generală I, pe http://seminaristortodox.files.wordpress.com/2010/12/arheologie-liturgica.pdf, 16.05.2013.13 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit., p. 27.

8

politice întemeiate pe ele, dintre voievozii munteni din veacul al XIV-lea, marele Basarab şi cei doi

urmaşi ai săi Nicolae Alexandru şi Vladislav, cu ţarii bulgari din Vidin, Alexandru şi Sracimir şi cu

dinastia sârbă a lui Ştefan Duşan”14.

Cea mai veche biserica din Muntenia construită după stilul bizantin este Biserica Sfântul

Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş. Această biserică este făcută întocmai după stilul bizantin,

deoarece are atât planul său în cruce greacă si decorul ne atestă acest lucru.

Planul constantinopolitan în cruce greacă a fost aplicat şi la alte biserici, cum ar fi Mitropolia

Veche din Târgovişte, începută de Neagoe Vodă Basarb, dar terminată de Radu Paisie; Biserica

Domnească din Târgovişte, ctitorie a lui Petru Cercel şi Biserica Sfântul Dumitru din Craiova,

restaurată fundamental de Voievodul Matei Basarab.

II. Pictura bisericească

II. 1. Originea picturii bisericeşti

Pictura bisericească este strâns legată de locaşul de cult ortodox. Ea, de obicei, acoperă toată

suprafaţa interioară a unei biserici, iar în unele cazuri chiar partea exterioară. Cât priveşte icoanele

mobile, ele sunt atât legate de locaşul de cult cât şi de casele credincioşilor. Ortodoxia nu poate fi

concepută fără icoane.

Pentru creştinul ortodox, icoana este un mijloc de întâlnire sau de comunicare între el, care

se roagă, şi Dumnezeu sau Sfinţii, care primesc rugăciunea. Icoana nu este o simplă imagine sau

fotografie, ci ea ne dă sentimentul real al prezenţei lui Dumnezeu. „În cea mai sărmană colibă,

icoana dă sentimentul mângâietor al prezenţei şi al ocrotirii lui Dumnezeu sau al sfinţilor Săi”15.

Icoanele se foloseau în cultul creştin încă din primele veacuri. Tradiţia bisericească ne arată

că Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos şi-a zugrăvit chipul Său pe pânză în două rânduri: odată pentru

regele Edesei, Avgar, iar altă dată, în momentul în care era dus spre răstignire. „Sfântul Ioan

Damaschin motiva existenţa icoanelor prin faptul că Hristos cel Întrupat a avut un trup omenesc

real, care a putut şi poate fi pictat, dar totuşi nu un trup obişnuit, ci unul îndumnezeit, transfigurat”16.

Leagănul artei bisericeşti au fost catacombele. Primii creştini pictau pe pereţii din

catacombe, tot ce era mai sfânt pentru ei. Pictau anumite simboluri care erau înţelese numai de ei,

pentru a putea păstra tainele credinţei în Iisus Hristos. De exemplu, ancora simboliza speranţa,

14 Pr. Prof. Petre Vintilescu, Arhitectura bizantină în principatele române, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXV (1967), nr. 9-10, p. 1024.15 Pr. Victor Popescu, Icoana Maicii Domnului, Fragmente din viaţa creştină, f.e., Bucureşti, 1944, p. 6.16 Ierom. Dr. Petru, Pruteanu, Curs de arheologie bisericească; liturgică generală I, pe http://seminaristortodox.files.wordpress.com/2010/12/arheologie-liturgica.pdf, 17.05.2013.

9

porumbelul simboliza Duhul Sfânt, păunul simboliza nemurirea, cocoşul simboliza învierea morţilor

înainte de Înfricoşata Judecată, mielul reprezenta pe Mântuitorul Iisus Hristos, iar viţa de vie şi

coşuleţul cu pâini erau simboluri pentru Sfânta Euharistie. „Semnul Sfintei Cruci era închipuit de

primii creştini prin aşa numitele monograme. Cea mai veche monogramă, folosită până la sfârşitul

secolului al II-lea, este litera X sau cum mai se numeşte ea Crucea Sfântului Apostol Andrei. În

secolul al III-lea, se adaugă şi litera I. Mai târziu se adaugă şi litera P, formând semnul numit

hrismon. Acesta mai este numit şi Semnul lui Constantin, iar începând din anul 335, acest semn

capătă formă de cruce”17.

II. 2. Pictura bisericească în secole I-IV creştine şi evoluţia acesteia

Cea mai mare parte a cercetătorilor recunosc că icoanele şi reprezentările picturale au fost

folosite încă de la începutul creştinismului şi că cel puţin din secolul al IV-lea se poate atesta

documentar cinstirea sau cultul lor.

Marea majoritate a monumentelor artei sacre din primele veacuri, mai ales în partea

răsăriteană a creştinătăţii, au fost distruse de iconoclaşti, mai târziu de către cruciaţi, sau pur şi

simplu de timp. Se mai păstrează unele fresce existente în catacombe, mai ales în Roma. Deşi nu

putem să ştim din această cauză cum arătau primele icoane ale lui Hristos sau ale Fecioarei Maria,

totuşi bănuim că ele nu erau doar nişte portrete naturaliste, ci aveau doar o specificitate creştină.

Arta creştină din acea vreme reflecta o nouă atitudine, o religie nouă, o înţelegere organică diferită a

realităţii. Unii cercetători subliniază faptul că principalele trăsături ale noului stil se formase deja,

odată cu picturile din catacombe. Biserica primelor veacuri creştine pentru a-şi exprima învăţătura

se folosea şi de unele simboluri păgâne şi de unele subiecte din mitologia greco-romană. „Arta din

catacombe era una care propovăduia credinţa. Cele mai multe dintre subiecte, atât cele simbolice,

cât şi cele directe, corespund textelor sfinte: celor din Vechiul şi Noul Testament, textelor liturgice

şi textelor patristice”18.

Biserica creştină din primele veacuri s-a folosit foarte mult de unele mituri antice pentru a

face cunoscute învăţăturile sale în faţa convertiţilor de origine păgână.

17Ierom. Dr. Petru, Pruteanu, Curs de arheologie bisericească; liturgică generală I, pe http://seminaristortodox.files.wordpress.com/2010/12/arheologie-liturgica.pdf, 17.05.2013.18 Leonid Uspensky, Arta primelor veacuri, pe http://www.crestinortodox.ro/religie/arta-primelor-veacuri-69639.html, 18. 05. 2013

10

Pe lângă rarele imagini explicite ale lui Iisus Hristos, găsim o mulţime de reprezentări

simbolice. Acestea erau pictate în catacombe sau sculptate pe sarcofage. Printre cele care utilizează

forma umană, întâlnim unul care era existent încă din secolul I, şi anume: tipul Bunului Păstor.

Această imagine este strâns legată cu cea a mielului inspirat din textele biblice. O altă imagine

simbolică a Mântuitorului Iisus Hristos este preluată din mitologia antică şi reprezenta pe Iisus

Hristos sub chipul lui Orfeu.

Cel mai răspândit simbol al primelor veacuri creştine, putem spune, era cel al peştelui (ihtis).

Acest simbol a fost foarte important pentru creştinii primelor veacuri, deoarece el avea o răspândire

şi importanţă mare în textele Evangheliştilor. Simbolul acesta era atât de important în primele

veacuri creştine încât semnificaţia lui a fost ascunsă mai mult decât în alte cazuri.

Alt simbol foarte dezvoltat era cel al mielului. Ca şi peştele, mielul era simbolul

Mântuitorului Iisus Hristos, înlocuind multă vreme imaginea directă a Domnului.

Imaginea Fecioarei Maria era, în primele veacuri creştine la fel de dezvoltată ca şi a

Mântuitorului Iisus şi apărea la fel de des. O deosebire importantă era aceea că spre deosebire de

Iisus Hristos care era reprezentat mai mult prin simboluri, Fecioara Maria era reprezentată în mod

direct.

În urma imaginilor, care erau simbolice în cele mai multe dintre cazuri, sau directe, în puţine

cazuri, ale lui Hristos sau ale Fecioarei Maria, apar cele ale Apostolilor, Profeţilor, Martirilor şi

Îngerilor. Pe scurt, apare întreaga varietate a iconografiei creştine.

Mai târziu, când persecuţiile creştine au încetat, au început să apară alte reprezentări.

Arta pictării icoanelor a cunoscut mai multe stiluri dintre care cele mai răspândite sunt

stilurile bizantin şi realist. „Adevărata pictură bisericească este cea bizantină şi se pictează fie

simplu, direct pe perete, sau printr-o tehnologie mai complicată, dar mai rezistentă, numită frescă.

Biserica mai acceptă şi icoanele în mozaic, dar cele mai des întâlnite sunt icoanele pictate pe lemn,

desigur, tot după o tehnologie specială”19.

În decursul istoriei Bisericii, atât datorită evoluţiei artei bisericeşti, cât mai ales a

simbolurilor şi a învăţăturilor dogmatice despre anumite sărbători creştine şi despre Sfinţi, Biserica a

fixat un program iconografic şi un canon al picturii bisericeşti (erminii). Aşadar, icoanele din

interiorul Bisericilor cât şi cele din exterior nu pot fi pictate la întâmplare.

Toate icoanele bizantine au o valoare simbolică inestimabilă şi ele conţin uneori idei

dogmatice care nu pot fi redate în cuvinte aşa de profund cum sunt redate în icoane.

19 Ierom. Dr. Petru, Pruteanu, Curs de arheologie bisericească; liturgică generală I, pe http://seminaristortodox.files.wordpress.com/2010/12/arheologie-liturgica.pdf, 17.05.2013.

11

II. 3. Importanţa picturii bisericeşti pentru cultul creştin

Pictura bisericească, în ansamblul ei este foarte importantă. În primul rând, ea este „un

auxiliar preţios al Sfintei Scripturi, al predicii şi al catehezei, adică al cuvântului dumnezeiesc scris

şi vorbit. Prin intermediul icoanelor, credincioşii văd şi învaţă viaţa şi faptele Mântuitorului, virtuţile

martirilor şi sfinţilor care au murit pentru credinţă”20. Putem spune, fără să greşim, că icoana pentru

cei care nu ştiu să citească este echivalentul Sfintei Scripturi pentru cei care ştiu să citească.

Învăţătura dată de icoană este mai directă şi imediată decât cuvântul vorbit sau scris. „Icoana şi

Evanghelia sunt în strânsă legătură, se sprijină şi se clarifică reciproc, colaborând la răspândirea

învăţăturii creştine. Icoana este o Evanghelie în culori, aşa după cum Evanghelia este o icoană

verbală a lui Hristos”21.

Pentru că icoana este o amintire permanentă a celor ce s-au făcut, pictura bisericească

îndeplineşte acelaşi rol ca şi serviciul divin, sau este, în tot cazul, un auxiliar preţios al acestuia.

Icoanele sunt un mijloc şi prilej de meditare la realităţile cele nevăzute, pe care formele văzute ni le

sugerează.

Sfinţi Apostoli fiind alături întotdeauna de Mântuitorul Iisus Hristos au văzut minunile,

Patimile, Moartea şi Învierea Lui. Noi însă pentru că nu am fost lângă El, auzim cuvintele

Mântuitorului şi viaţa Acestuia din cărţi, iar unii văd aceste lucruri prin intermediul icoanelor.

Pictura bisericească este şi un mijloc de trezire şi de sporire a vieţii religioase creştine, un

stimulent pentru cultivarea virtuţilor morale şi a sentimentelor superioare de iubire, devotament şi

jertfă pentru Biserica lui Hristos.

În viaţa religioasă a popoarelor ortodoxe, icoanele au o importanţă fără egal deoarece în

ochii credincioşilor icoana este un canal al harului şi al puterii divine. Este izvorul nesecat de unde

curge peste oameni puterea izbăvitoare şi toate binefacerile răscumpărării.

Concluzii

Aşadar, atât arhitectura bizantină cât şi pictura din acea perioadă au influenţat foarte mult

dezvoltarea creştinismului. Datorită picturilor din catacombe, care erau reprezentate prin diferite 20 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit., p. 122.21 Ibidem, p. 123.

12

simboluri, mari secrete ale credinţei creştine au fost ascunse de persecutori şi transmise din generaţie

în generaţie până în zilele noastre.

Odată cu liberatea acordată creştinilor în anul 313, de împăratul Constantin cel Mare prin

Edictul de la Milan, au apărut adevărate opere arhitecturale, unele care dăinuiesc până în zilele

noastre. Acestea au avut o importanţă covârşitoare, în primul rând pentru că au păstrat vie credinţa

în Iisus Hristos, iar mai apoi pentru că prin fastul şi grandoarea cu care au fost înzestrate, au făcut ca

mulţi oameni să primească botezul creştin.

Stilul bizantin avea anumite caracteristici (predominarea liniei drepte, orizontale, planul

triunghiular alungit şi terminat de regulă în absidă semicirculară, întrebuinţarea coloanelor ca punct

de reazem ale construcţiei şi decorarea somptuasă a interiorului, în contrast cu simplitatea

exteriorului), care sunt folosite cu mare succes până în zilele noastre.

Bibliografie

13

1. , Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea

Fericitului Părinte DANIEL – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic

şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008.

2. Botez-Crainic, Adriana, Manual de istoria artei, vol. I, pe

http://istoria-artei.blogspot.ro/2009/08/arta-bizantina-arhitectura.html, 16.05.2013.

3. Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica generală II. Noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi

pictură creştină, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002.

4. Chifăr, Nicolae, Istoria creştinismului, vol. I, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007.

5. Ivan, Liliana, Anul 2013- Anul omagial dedicat Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena,

http://www.click.ro/lifestyle/familie/An_omagial-Sfintii_Imparati-Constantin

Elena_0_1535246556.html, 18.05.2013.

6. Popescu, Pr. Victor, Icoana Maicii Domnului, Fragmente din viaţa creştină, Bucureşti, 1944.

7. Vintilescu, Pr. Prof. Petre, Arhitectura bizantină în principatele române, în „Biserica Ortodoxă

Română”, anul LXXXV (1967), nr. 9-10.

8. Idem, Elemente de istorie a artei creştine, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXIV

(1966), nr. 1-2 .

9. Uspensky, Leonid, Arta primelor veacuri, pe http://www.crestinortodox.ro/religie/arta-primelor-

veacuri-69639.html, 18. 05. 2013.

10. Pruteanu, Ierom. Dr. Petru, Curs de arheologie bisericească; liturgică generală I, pe

http://seminaristortodox.files.wordpress.com/2010/12/arheologie-liturgica.pdf, 17.05.2013.

14