1

Editorial:

Anul omagial euharistic(I): Sfânta Taină a Spovedaniei

Anul 2014 este un An omagial şi comemorativ declarat de Patriarhia Română. Sunt omagiate două din tainele Bisericii: Spovedania şi Împărtăşania şi totodată sunt comemoraţi Sfinţii Martiri Brâncoveni.

Începând cu acest număr al publicaţiei noastre vom încerca să dezvăluim câteva ,,taine” din evenimentele ecleziale omagiate şi comemorate.

Prima dintre aceste prăznuiri este închinată Sfintei Taine a Mărturisirii. În tradiţia răsăriteană, Taina Spovedaniei se mai numeşte şi Taina Pocăinţei. În teologia occidentală din ultimul timp, începe să câştige tot mai mult teren denumirea de Sacramentul Reconcilierii (Taina Împăcării).

După un teolog român pocăinţa este exprimată prin: căinţă (părere de rău), mărturisirea adevărului şi un nou mod de viaţă (,,convertită”) care aduce împăcarea. Unii traduc pocăinţa din grecescul metanoia, adică: schimbarea mentalităţii, a intenţiilor, a atitudinilor. (Cf. Eugen Jurca, Spovedanie şi psihoterapie. Interferenţe şi diferenţe, ediţia a III-a, Ed. Galaxia Gutemberg, Târgu Lăpuş, 2009, p. 234-235).

Administrarea Sfintei Taine a Mărturisirii este un prim medicament împotriva păcatului. Acesta reprezintă călcarea legii dumnezeieşti, adică neîmplinirea voii lui Dumnezeu cuprinsă în poruncile sale. (I Ioan 3, 4). Păcatul este în fond ieşirea din comuniunea cu Dumnezeu cu urmări grele adică schimbări atât în ceea ce priveşte trupul cât şi sufletul. La nivelul trupului au apărut

slăbiciunea, boala, neputinţa şi moartea. Iar la nivelul sufletului s-a produs o pervertire a acestuia: a slăbit voinţa, s-a întunecat mintea şi s-a răcit simţirea.

Pentru refacerea acestei stări de cădere, Biserica a păstrat Sfintele Taine ca mijloace vizibile al împărtăşirii harului nevăzut, condiţie sine qua non a mântuirii.

Conştiinţa păcatului l-a însoţit pe om îndată după căderea în păcat, din momentul neascultării de Cuvântul divin. Cel mai bogat material legat de pocăinţă, de îndreptare a vieţii îl regăsim în Psaltirea Proorocului David în care sunt şapte psalmi ,,de pocăinţă”: 6, 31, 35, 50, 101, 129 şi 142. Mesajul Mântuitorului Hristos este în concordanţă cu dorinţa omului de a se îndrepta:

,,Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor”. (Matei 5, 17). În intenţiile Sale, Hristos Domnul este explicit: ,, N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă”. (Luca 5, 32).

Spovedania sau Mărturisirea păcatelor a primit în epoca apostolică valoare sacramentală. Iniţial actul public de mărturisire, apoi confesiunea particulară era urmată de rugăciunea de iertare şi de dezlegare. Cea mai veche mărturie o avem din scrierea Didahia sau Învăţătura celor 12 Apostoli, scriere contemporană cu Evangheliile după Matei şi Luca.

Pr. Valentin Bugariu (Continuare în pagina 7)

ArhanghelulBiserica lui Mateiu Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc,

care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului. (M. Eminescu)

ArhanghelulRevistă de cultură şi religie rurală editată de Asociaţia ,,Arhanghelul” din Birda, Timiş, 2014, an. III, nr. 2 (10)

2

Aştept dimineaţa ca pe izbăvirea de rău şi de păcate. Şi când vine

e ca dinţii calului care muşcă.

Crudă

ca un ştiulete de porumb, cu boabe de lapte.

Sau ca o caisă dată-n pârg.

Tresare uşurată,

eliberată de duhori.

vine ca o turmă de oi sătule.

* * În pereţii de paintă,

şoarecii şi şobolanii mişună. Se caută… neobosiţi. Oare ei când dorm?

Foamea lor se ostoieşte vreodată? Dacă aş da foc casei,

aş ridica în slăvi chiţcăitul jivinelor Domnului,

acum pitite prin tranşeele de ani buni săpate

de când tata nu s-a mai încontrat cu ele.

Într-un acord tacit,

le-a dat cheile hambarelor şi recoltelor lui,

iar ele şi-au văzut de tocat.

* * Acolo sus,

tata s-a întâlnit cu gemenii, fraţii lui,

ei încă în minte cu nedreptăţile din Bărăgan,

doi licurici negri, în nămetele bumbac din Câmpia Brăilei.

Nina Ceranu

Năpoi în copilărie

Doamne-i greu a mă întoarşie

Dân păcatu meu dă moarce Năpoi în copilărie,

Pr-unge-n şeri o şocârlie

Îm văieta cu glas curat Soarcea mea dă blăstămat.

Soarcea mea dă osângit, Că-n păcat am înflorit

Şî d-atunşi, rodu dân mine Fujie la şe-i rău, nu bine.

C-am înmugurit – vai mie! –

Pr-o mare-nşălătorie, Când dă mic am fost minţât

Şî întruna… păcălit,

Când cu focu… iadului, Cu potopuri şe ne ard

Prâ pământ, cum ard în iad.

* *

Rachiul

În toate e Satana, Dar mai ales în prună, De-aceea l’-a lui masă

Pe cei mai mulţi i-adună.

Iisus, cu vinu-i sacru, Pe prea puţini i-mbie,

Rachiul lui Satana Ne poartă-n veşnicie…

Dimitrie Acea

2

Aştept dimineaţa ca pe izbăvirea de rău şi de păcate. Şi când vine

e ca dinţii calului care muşcă.

Crudă

ca un ştiulete de porumb, cu boabe de lapte.

Sau ca o caisă dată-n pârg.

Tresare uşurată,

eliberată de duhori.

vine ca o turmă de oi sătule.

* * În pereţii de paintă,

şoarecii şi şobolanii mişună. Se caută… neobosiţi. Oare ei când dorm?

Foamea lor se ostoieşte vreodată? Dacă aş da foc casei,

aş ridica în slăvi chiţcăitul jivinelor Domnului,

acum pitite prin tranşeele de ani buni săpate

de când tata nu s-a mai încontrat cu ele.

Într-un acord tacit,

le-a dat cheile hambarelor şi recoltelor lui,

iar ele şi-au văzut de tocat.

* * Acolo sus,

tata s-a întâlnit cu gemenii, fraţii lui,

ei încă în minte cu nedreptăţile din Bărăgan,

doi licurici negri, în nămetele bumbac din Câmpia Brăilei.

Nina Ceranu

Năpoi în copilărie

Doamne-i greu a mă întoarşie

Dân păcatu meu dă moarce Năpoi în copilărie,

Pr-unge-n şeri o şocârlie

Îm văieta cu glas curat Soarcea mea dă blăstămat.

Soarcea mea dă osângit, Că-n păcat am înflorit

Şî d-atunşi, rodu dân mine Fujie la şe-i rău, nu bine.

C-am înmugurit – vai mie! –

Pr-o mare-nşălătorie, Când dă mic am fost minţât

Şî întruna… păcălit,

Când cu focu… iadului, Cu potopuri şe ne ard

Prâ pământ, cum ard în iad.

* *

Rachiul

În toate e Satana, Dar mai ales în prună, De-aceea l’-a lui masă

Pe cei mai mulţi i-adună.

Iisus, cu vinu-i sacru, Pe prea puţini i-mbie,

Rachiul lui Satana Ne poartă-n veşnicie…

Dimitrie Acea

3

Restituiri: Din amintirile unui colonist din Gătaia (IX)

Am continuat drumul alene, tot mai alene, de acum. Natura montană era într-o comuniune perfectă cu şcolarii veniţi din Câmpia Gătăii. Ne însufleţea, iar dealurile erau mai blânde, se îndepărtau de drum, ne făceau mai lesne înaintarea. Dar eram obosiţi, flămânzi şi nerăbdători. Într-un târziu, la buza micii depresiuni, într-o vale, am zărit acoperişul unor case şi turnul bisericii. Ne-am bucurat. Aici urma să poposim şi să ne mai ostoim puterile noastre plăpânde.

La intrarea în sat, bucuria a crescut şi mai tare. Drumul era străjuit de cireşi încărcaţi cu roade coapte şi gustoase. Tentaţia era mare. Cineva din faţă a dat semnalul şi, ca tătarii, întreagă suflarea şcolărească a năvălit şi a atacat bieţii pomi. În zadar au strigat la noi profesorii să coborâm că nu-i frumos ce facem. Dar, ţi-ai găsit! Când ne dădea jos dintr-unul, până-i certa pe ceilalţi, primii se urcau iarăşi şi continuau să-şi umple sânul, mai vârtos decât Nică din „ Amintirile…” lui Creangă, fără teamă că-şi murdăreau cămaşa. Ne-am dezlipit cu greu de pomana apărută, dar, până la urmă, ne-au răzbit dascălii şi ne-am continuat drumul. Era aproape amurgul atunci când am intrat în sat. Veneam de vreo 4-5 ore. Storşi de vlagă, ajunşi în faţa Căminului, ne-am aşezat care pe unde a putut. Locuitorii vorbesc limba sârbo-croată şi ne-am înţeles mai greu. Noroc că prof. nostru de sport ştia limba sârbă. El ne-a fost translatorul. Oamenii de aici, izolaţi de lume, o rupeau greu pe româneşte. Am aflat unde vom lua cina şi unde ne vom odihni. Se întuneca deja. Nu doream altceva decât să mâncăm ceva bun şi să ajungem cât mai repede într-un pat moale şi să dormim până dimineaţă. Dar, surpriză! Am fost trataţi cu destulă ospitalitate locală, cu vorbe blânde şi prietenoase, dar cina cu mămăligă şi lapte nu ne-a potolit foamea după atâta

drum. Din două linguri şi trei sorbituri am terminat porţia. În pacheţelul de-acasă nu mai era nimic, iar în stomăcelul de copil, cireşele şi laptele nu prea făceau casă bună. Ei, dar măcar să ne odihnim ca lumea, speram noi. Însă, o altă surpriză: într-o sală mare ( cred că era a căminului), nişte paie aşternute pe jos, ne ţineau loc de saltele, după o drumeţie de epuizare totală. Ne-am odihnit destul de bine totuşi. Şi-apoi să nu uităm că pe vremea aceea străjacul cu paie din paturi nu era înlocuit peste tot. Trupurile noastre nu erau atât de sensibile ca ale orăşenilor. Gazdele ne-au omenit după tradiţie şi obicei. Poate îi judec prea aspru acum, dar acestea erau condiţiile. Dimineaţa, ne-am trezit în grabă, ne-am spălat în apa oţelită a Caraşului, am primit un dejun mai consistent (cu pâine, şuncă, lapte) şi ne-am pregătit de întoarcere. Căruţele care urmau să ne

ducă înapoi erau pregătite (cu asta au arătat o îndoită ospitalitate), eu, însă, eram necăjit că mi-am pierdut prin desişul paielor cămaşa şi plasa cu care venisem. Răscolisem totul, dar degeaba. Nu-i şi nu-i ! Parcă intrase în pământ! Era rezultatul neglijenţei mele… Mă gândeam ce sfadă mă aşteaptă acasă! În drum spre

Reşiţa, am mai poposit şi la Doman. Am trecut pe lângă un puţ de intrare în mină. Un maistru miner ieşise la suprafaţă să ne conducă pe cei care doream să coborâm. Dar nimeni nu s-a oferit. Pătrunşi de oboseală, am ajuns la gară. Cu trenul ne-am întors în Gătaia noastră. M-am bucurat că m-am văzut acasă, m-am bucurat că am fost în această ieşire, dar mai mult am fost încântat că mama m-a iertat pentru neglijenţa mea. Excursia a fost o experienţă nouă pentru absolvenţii de-a VII-a. A fost obositoare şi cu surprize, dar am fost primiţi peste tot cu bunătate, am admirat frumuseţile naturii montane, am respirat aerul pur dintre dealuri şi am dat piept cu un prim val din marea vieţii: o fereastră spre adolescenţă.

Prof. Iosif Marius Circa Urme din trecut:

5

Documentar:

Învăţătorul Ioan Marcu (1848-1932) – personalitate

de seamă a învăţământului confesional din Episcopia Caransebeşului

Preluând conducerea Episcopiei

Caransebeşului, episcopul Ioan Popasu a considerat că, pentru a asigura progresul în toate domeniile de activitate, trebuie să se bazeze pe oameni bine pregătiţi profesional şi dornici să pună umărul cu râvnă şi dăruire la chemarea sa.

O astfel de personalitate a fost învăţătorul Ioan Marcu de la Bocşa Montană, care, timp de 35 de ani, a stat cu mândrie în fruntea şcolii româneşti, dedicându-se până la uitarea de sine, educaţiei copiilor şi perfecţionării procesului de învăţământ.

S-a născut la 25 ianuarie 1848 în localitatea Satu Mic (astăzi Victor Vlad Delamarina), jud. Timiş1. A urmat cursurile şcolii primare şi gimnaziale la Lugoj, iar Preparandia la Arad, având ca profesori pe iluştrii Alexandru Gava, dr. Athanasie Şandor, Ioan Rusu. După terminarea cursului preparandial, are şansa de a ajunge învăţător în Episcopia Caransebeşului.

Prezentăm împrejurările care au favorizat numirea sa ca învăţător la Şcoala germană din Bocşa Montană.

La 8 septembrie 1867, protopopul Oraviţei Iacob Popovici aduce la cunoştinţă Consistoriului Diecezan decesul învăţătorului Mihail Boncia din Bocşa Montană la 25 august 1867, precizând că parohul locului, Zaharia Botosu, va ţine locul învăţătorului la şcoală până la instalarea noului învăţător şi aceasta „ca să nu sufere nici o scădere învăţământul”2.

Şcoala germană din Bocşa Montană se afla sub jurisdicţia STEG-ului (Societatea Privilegiată

1 Iacob Creţiu, Ioan Marcu, în „Foaia Diecezană”, anul XLVII, 1932, nr. 20, p. 2; „Foaia Diecezană”, anul XLIII, 1928, nr. 7, pp. 1-3; Gh. Jurma, Vasile Petrica, Istorie şi artă bisericească, Editura Timpul, Reşiţa, 2000, pp. 185-186. 2 Arhiva Episcopiei Caransebeşului (în continuare A.E.C.), Fond Şcolar, doc. 203/1867.

de Căi Ferate Austro-Ungară)3. Direcţiunea Societăţii aduce la cunoştinţă cu nr. 37.459/6227 Episcopiei că a organizat concurs pentru ocuparea postului din Bocşa Română, precizând şi „emolumentele” (retribuţia) anuală: 126 fl. Salariu, 6 fl., 30 cr. pentru lemne, 16 fl. 80 cr. pentru Şcoala de duminică, locuinţă liberă (gratuită). Solicită ca cererile pentru concurs să fie scrise de ei înşişi („brevi manu”), atestatul de absolvire a cursului pedagogic luat „să fie cu spor bun”, iar „purtarea lor morală şi politică să fie nepătată”4.

Ioan Marcu se prezintă la concurs şi reuşeşte cu succes să ocupe postul de învăţător.

Înaltul Minister Maghiar Regesc de Culte şi Învăţământ, la 13 decembrie 1867, cu nr. 15964, ia spre ştiinţă numirea lui Ioan Marcu învăţător la Bocşa Montană5.

În conformitate cu reglementările Consistoriului Diecezan, privind învestirea ca învăţător, Ioan Marcu prestează la 16 decembrie

1867 jurământul de credinţă „... voi învăţa tinerimea şi comuna cu pilde şi năravuri bune şi totdeauna voi avea înaintea ochilor mei sporul pruncilor pe care-i voi avea a-i învăţa...”6.

Preocuparea atentă a episcopului Ioan Popasu de a

spori numărul şcolilor confesionale, are ca urmare transformarea, în 1876, a Şcolii primare din Bocşa Montană în Şcoală Confesională.

Funcţionează la această şcoală din decembrie 1867 până în 1912, demonstrând tuturor că este demn de jurământul pe care l-a făcut.

Încă din primii ani ai preluării postului, este preocupat de perfecţionarea pregătirii sale profesionale, cercetând cu conştiinciozitate studiile de specialitate ale renumiţilor pedagogi ai timpului: J. G. Herbart, F. A. Diesterweg, Ştefan Velovan, Patriciu Drăgălina etc.

Prof. dr. Virginia Ardelean

3 Constantin Brătescu, Episcopul Ioan Popasu şi cultura bănăţeană, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1995, p. 69. 4 A.E.C., Fond Şcolar, doc. 253/1867. 5 Ibidem, doc. 271/1867 6 Ibidem, doc. 282/1867.

4

Democraţia parlamentară confesională a

românilor din Austro –Ungaria în perioada 1867-1918 versus Marea Unire

de la 1 decembrie 1918 şi legislaţia interbelică a statului naţional unitar

O remarcabilă activitate de educare

comunitară au constituit-o miile de adunări publice electorale sau cetăţeneşti, coordonate de numeroşii reprezentanţi şi/sau deputaţi naţionali, adunări în cadrul cărora erau propuse diferite proiecte legislative şi de organizare şi administrare locală, în interes comunitar-naţional sau în care se propuneau şi se redactau „plângeri” colective adresate autorităţilor centrale, pe care deputaţii se obligau, să le reprezinte acelora. În acest sens sunt relevante sutele de adunări publice organizate în perioada imediat următoare desfiinţării confiniului militar din teritoriul Regimentului de graniţă româno-bănăţean nr.13, cu sediul în Caransebeş, prin Manifestul imperial din 1872 şi adoptării Articolului de lege XXII/1873, având ca obiect constituirea comitatului Severin, ca „municipiu independent” în cadrul civil unitar, generalizat în Ungaria. Prin aceste adunări, reprezentanţii comunitari ai românilor, dar şi ai altor naţionalităţi din comitat au protestat împotriva abrogării statutului militar şi autonom al fostelor teritorii grănicereşti, împotriva nerespectării vechilor drepturi culturale şi economice, individuale şi comunitare-naţionale. Odată cu desfiinţarea autonomiei administrativ-militare a teritoriului Regimentului de graniţă româno-bănăţean nr.13, cu sediul în Caransebeş, dispare ultima „redută” a autonomiei naţionale din epoca modernă şi odată cu ea şi ultimele „vestigii” ale continuităţii anticelor familii patriarhale care alcătuiau obştile săteşti, vestigii reprezentate de cele circa 25.ooo comunioane/ familii/ moşii grănicereşti! Existenţa acestui sistem politic-administrativ-confesional-naţional-autonom, centralizat în jurul instituţiilor comunitare-naţionale şi confesionale, care funcţionau după principiile democraţiei parlamentare confesionale şi a votului direct şi deschis din sinoadele comunităţilor confesionale locale, a asigurat unificarea politică-administrativă rapidă a teritoriilor naţionale din Austro-Ungaria, în urma adoptării declaraţiilor de unire cu statul naţional român, în Marea Adunare Naţională desfăşurată la 1 Decembrie 1918, în Alba Iulia. Un rol coordonator esenţial în evenimentele politice de atunci l-au avut, cum altfel, tocmai „reprezentanţii executivi ai Congreselor naţionale bisericeşti”, ai

„parlamentelor confesionale naţionale”, respectiv reprezentanţii ierarhici confesionali, în frunte cu mitropolitul greco-catolic Vasile Suciu (1873-1935), părintele spiritual al gărzilor naţionale române, pe care le legifera în numele Consiliului Naţiomal Român, prin Circulara pastorală nr. 5742/ 27 noiembrie 1918, dispunând către clerici astfel: „Faceţi-vă sfaturile voastre naţionale române în fiecare comună românească şi faceţi-vă gărzile voastre naţionale române supuse nemijlocit Sfatului Naţional Român comunal... ordon tuturor fraţilor preoţi, ca în toate slujbele bisericeşti şi dumnezeieşti să fie pomenit Sfatul Naţional Român...”.Tot el a fost redactorul şef al unicei publicaţii naţionale unioniste, ziarul Unirea, tipărit de Mitropolia greco-catolică. Prin urmare, Constituţia neoliberală din 1923, a statului naţional unitar român a preluat în art. 22, 28, 64 şi 68, volens-nolens, spiritul comunitar deschis şi solidar al Statutului organic al Bisericii greco-orientale din Ungaria şi l-a redus, treptat, prin legi organice, la statutul „reprezentării confesionale indirecte”, al „întrunirilor comunitare libere” şi al „votului universal, obligatoriu, direct şi secret, diferenţiat după sex, vârstă şi criterii suprastructurale”, care excepta femeile, militarii şi magistraţii: „ art. 22, alin.6, 7. În tot regatul României Biserica creştin-ortodoxă va avea o organizaţie unitară cu participarea tuturor elementelor ei constitutive, clerici şi mireni. O lege specială va statornici principiile fundamentale ale acestei organizaţii unitare, precum şi modalitatea după care Biserica îşi va regulamenta, conduce şi administra, prin organele sale proprii şi sub controlul Statului, chestiunile sale religioase, culturale, fundaţionale şi epitropeşti. art. 28, alin.1, 2 -Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, au dreptul de a se aduna paşnici şi fără arme, conformându-se legilor care regulează exercitarea acestui drept, pentru a trata tot felul de chestiuni; întru aceasta nu este trebuinţă de autorizare prealabilă. Întrunirile sub cerul liber sunt permise, afară de pieţele şi căile publice. art. 64 - Adunarea deputaţilor se compune din deputaţi aleşi de cetăţenii români majori, prin vot universal, egal, direct, obligator şi secret pe baza reprezentării minorităţii. art. 68. - Toţi cetăţenii români de la vârsta de 40 ani împliniţi aleg, pe circumscripţii electorale care nu pot fi mai mari decât judeţul, prin vot obligator, egal, direct şi secret, un număr de senatori. «

Măgărin Pavel Lucian Măgărin Odor Dionisos

5

Documentar:

Învăţătorul Ioan Marcu (1848-1932) – personalitate

de seamă a învăţământului confesional din Episcopia Caransebeşului

Preluând conducerea Episcopiei

Caransebeşului, episcopul Ioan Popasu a considerat că, pentru a asigura progresul în toate domeniile de activitate, trebuie să se bazeze pe oameni bine pregătiţi profesional şi dornici să pună umărul cu râvnă şi dăruire la chemarea sa.

O astfel de personalitate a fost învăţătorul Ioan Marcu de la Bocşa Montană, care, timp de 35 de ani, a stat cu mândrie în fruntea şcolii româneşti, dedicându-se până la uitarea de sine, educaţiei copiilor şi perfecţionării procesului de învăţământ.

S-a născut la 25 ianuarie 1848 în localitatea Satu Mic (astăzi Victor Vlad Delamarina), jud. Timiş1. A urmat cursurile şcolii primare şi gimnaziale la Lugoj, iar Preparandia la Arad, având ca profesori pe iluştrii Alexandru Gava, dr. Athanasie Şandor, Ioan Rusu. După terminarea cursului preparandial, are şansa de a ajunge învăţător în Episcopia Caransebeşului.

Prezentăm împrejurările care au favorizat numirea sa ca învăţător la Şcoala germană din Bocşa Montană.

La 8 septembrie 1867, protopopul Oraviţei Iacob Popovici aduce la cunoştinţă Consistoriului Diecezan decesul învăţătorului Mihail Boncia din Bocşa Montană la 25 august 1867, precizând că parohul locului, Zaharia Botosu, va ţine locul învăţătorului la şcoală până la instalarea noului învăţător şi aceasta „ca să nu sufere nici o scădere învăţământul”2.

Şcoala germană din Bocşa Montană se afla sub jurisdicţia STEG-ului (Societatea Privilegiată

1 Iacob Creţiu, Ioan Marcu, în „Foaia Diecezană”, anul XLVII, 1932, nr. 20, p. 2; „Foaia Diecezană”, anul XLIII, 1928, nr. 7, pp. 1-3; Gh. Jurma, Vasile Petrica, Istorie şi artă bisericească, Editura Timpul, Reşiţa, 2000, pp. 185-186. 2 Arhiva Episcopiei Caransebeşului (în continuare A.E.C.), Fond Şcolar, doc. 203/1867.

de Căi Ferate Austro-Ungară)3. Direcţiunea Societăţii aduce la cunoştinţă cu nr. 37.459/6227 Episcopiei că a organizat concurs pentru ocuparea postului din Bocşa Română, precizând şi „emolumentele” (retribuţia) anuală: 126 fl. Salariu, 6 fl., 30 cr. pentru lemne, 16 fl. 80 cr. pentru Şcoala de duminică, locuinţă liberă (gratuită). Solicită ca cererile pentru concurs să fie scrise de ei înşişi („brevi manu”), atestatul de absolvire a cursului pedagogic luat „să fie cu spor bun”, iar „purtarea lor morală şi politică să fie nepătată”4.

Ioan Marcu se prezintă la concurs şi reuşeşte cu succes să ocupe postul de învăţător.

Înaltul Minister Maghiar Regesc de Culte şi Învăţământ, la 13 decembrie 1867, cu nr. 15964, ia spre ştiinţă numirea lui Ioan Marcu învăţător la Bocşa Montană5.

În conformitate cu reglementările Consistoriului Diecezan, privind învestirea ca învăţător, Ioan Marcu prestează la 16 decembrie

1867 jurământul de credinţă „... voi învăţa tinerimea şi comuna cu pilde şi năravuri bune şi totdeauna voi avea înaintea ochilor mei sporul pruncilor pe care-i voi avea a-i învăţa...”6.

Preocuparea atentă a episcopului Ioan Popasu de a

spori numărul şcolilor confesionale, are ca urmare transformarea, în 1876, a Şcolii primare din Bocşa Montană în Şcoală Confesională.

Funcţionează la această şcoală din decembrie 1867 până în 1912, demonstrând tuturor că este demn de jurământul pe care l-a făcut.

Încă din primii ani ai preluării postului, este preocupat de perfecţionarea pregătirii sale profesionale, cercetând cu conştiinciozitate studiile de specialitate ale renumiţilor pedagogi ai timpului: J. G. Herbart, F. A. Diesterweg, Ştefan Velovan, Patriciu Drăgălina etc.

Prof. dr. Virginia Ardelean

3 Constantin Brătescu, Episcopul Ioan Popasu şi cultura bănăţeană, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1995, p. 69. 4 A.E.C., Fond Şcolar, doc. 253/1867. 5 Ibidem, doc. 271/1867 6 Ibidem, doc. 282/1867.

6

Cateheza: Imne la Răstignire sau o teologie melodică

a Dogmaticii

Ceea ce reuşeşte Sfântul Efrem (306-373) este să dea creştinilor o dogmatică a Răstignirii cu principalelei ei etape sub forma unor Imne. Practica nu e deloc nouă, ea reprezintă modalitatea cea mai optimă de transmitere a învăţăturii de credinţă în spaţiul eclezial fiind astfel o dogmatică a trăirii de zi cu zi. Cineva într-un cuvânt de prezentare făcut unui material muzical scria următoarele: ,,Când vorbele rămân neputincioase, numai cântecul poate exprima bucuria, tristeţea şi rugăciunea unui suflet!1”. Cu atare mărturie începem şi eseul nostru cu scopul mărturisit de a scoate învăţătura de credinţă realizată de Sfântul Efrem, cel care în viaţă a îmbinat viaţa practică cu învăţătura creştină, exegeza cu lirica creştină, tratatul dogmatic cu oratoria eclezială2. Trezvia reprezintă pentru anahoretul sirian forma cotidiană de viaţă. Sfântul Efrem în a sa Rugăciune vorbeşte de patru patimi pe care creştinul trebuie să le ocolească: trândăvia, grija de multe, iubirea de stăpânire şi grăirea în deşert. Acestea îşi găsesc corespondenţa în literatura patristică care numără nu mai puţin de opt, sau mai precis şapte, întrucât slava deşartă şi mândria ori trufia, sunt în mare cam acelaşi lucru: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de argint, întristarea, mânia, trândăvia şi slava deşartă sau mândria3. Acelaşi scop îl îndeplinesc şi imnele la Răstignirea Domnului, ele debutează cu Intrarea lui Iisus în Ierusalim, continuă cu junghierea Mielului (instituirea Euharistiei) cu prilejul Cinei celei de Taină, înşiruirea chinurilor, umilinţelor Mântuitorului, locul morţii Domnului ar reprezenta 1 Nicolae Corneanu, Recomandare la Anastasis, Muzică bisericească veche, Timişoara. 2 Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Derevent, 1999, p. 145. 3 Nicolae Corneanu, Rugăciunea de umilinţă a Sfântului Efrem Sirul, în vol. Patristica mirabilia. Pagini din literatura primelor veacuri creştine, Editura Mitropoliei Banatului, TImişoara, 1987, p. 218-219.

planul concret, istoric al naraţiunii. Acesta este dublat de unul alegoric în care se fac comparaţii cu evenimente din Vechiul Testament, cu prefigurării ale morţii şi învierii Fiului lui Dumnezeu în vechime4. Primul eveniment descris pe ,,melodie” este Intrarea în Ierusalim împreună cu evenimentele miraculoase petrecute şi comparaţia cu melodia pentru Sara la ieşirea sa din Egipt: ,,O, Domnule a lui David, care ai încălecat pe mânzul asinei şi ai venit la fiica Sionului [Zah. 9, 9; Mt. 21, 4], mândru alai mergea înaintea Mielului, căci din toate părţile răsuna Osana. Orbii îşi dobândeau înaintea Lui lumina [ochilor], ologii ţopăiau şi dănţuiau. Alaiul fiicei Sionului în pământ locuit a întrecut alaiul care a fost pentru fiica Sarei la ieşirea sa din Egipt”5. Junghierea mielului resprezintă învăţătura celui de al doilea imn la Răstignire, amintire a mielului ieşirii din robia egipteani, acolo mântuind un neam,

aici izbăvind întreaga umanitate: ,,Mielul cel nou l-a învăţat pe păstorul care îmbătrânise cu turma cum să închipuie preînchipuirea Lui cu mielul turmei, chipul Său. Ierburi amare i-a poruncit să ia [Ieş. 12, 80), ca jeluirea sa să intre în cei ce-l mănâncă. Mielul i-a oprit pe cei ce junghiau să zdrobească în el vreun os [Ieş. 12, 46], căci El îi leagă pe cei zdrobiţi [Ps. 147, 3]. Mulţumită fie adusă Domnului, Care leagă toate

[rănile]6! Acela scotea sabia împotriva neguţătorului,

iar acesta împotriva tuturor drepţilor. Acela jefuia în prostia sa ca un om simplu, aceasta, iscusită, jefuia în templul său. Cu lungi rugăciuni se îmbrăca [Mc. 12, 40] şi răpea haina de pe oricine era îmbrăcat în ea”7.

Momentul culminant al imnelor o reprezintă Cina cea de Taină, masa euharistică, cina binecuvântată.

Sebastian Andrei Petrescu (Continuare în pagina 7).

4 Sfântul Efrem Sirul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii, trad. şi introd. de diac. Ioan I. Ică, jr., Editura Deisis, Sibiu, 2010, p. 163-191. (Se va prescurta în continuare Imnele Păresimilor...). 5 Sf. Efrem Sirul, Imnele Păresimilor..., p. 163. 6 Sf. Efrem Sirul, op. cit., p. 167. 7 Ibidem, p. 165.

7

Semne:

Contribuţia vlădicii Elie Miron la dezvoltarea culturii româneşti. Etape

semnificative (IV)

Cea mai importantă ipostază a patriarhului Miron a fost cea de arhitect, de la plănuita Catedrală a Mântuirii Neamului, la emblema Patriarhiei. ,,Eu aveam gata ceva emblemă, dar era numai o încercare. Spre a o complecta, am dat directive pictorului Costin Petrescu, ca –pe baza lor- să se facă un proiect. La mijloc era un vultur cu aripile desfăşurate şi cu o cruce în gură. Aveam încă din Ardeal un proiect <<cu crucea în cioc>>. Şi fiindcă şi vulturul din emblema ţării are în cioc cruce, ceea ce e foarte lăudabil, căci ridică caracterul creştin al ţării, era absolut necesar să nu fie vulturul cu crucea în cioc. Dar Regele Ferdinand nu înţelegea ce caută <<vulturul>> în emblema Patriarhiei. Atunci i-am explicat că vulturul e simbolul arhieriei12.

Pr. Valentin Bugariu

(Urmare din pagina 1) În această carte ni se

spune: ,,Când vă adunaţi în duminica Domnului, frângeţi pâinea şi mulţumiţi, după ce mai întâi v-aţi mărturisit păcatele voastre, ca jertfa voastră să fie curată”. (P.S.B., vol. I, cap. XIV, 1, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 31).

Taina Spovedaniei a fost instituită în duminica Învierii din morţi a Domnului când Iisus a apărut în foişorul unde erau ucenicii încredinţându-i de realitatea Învierii: ,,Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. (Ioan 20, 19-23).

1 Antonie Plămădeală, op. cit., p. 376.

Elementele constitutive ale acestei taine sunt: căinţa sau părerea de rău; hotărârea de a nu mai păcătui, mărturisirea propriu-zisă, canonul şi dezlegarea.

Locul săvârşirii acestei Sfinte Taine este biserica, ,,casa lui Dumnezeu”, adică potrivit Sfântului Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului un loc cinstit, sfânt şi fără zgomot.

Spovedania sacramentală aduce cu sine timp binecuvântat de reflecţie asupra vieţii, patimilor şi păcatelor dar şi hotărârea fermă de a nu mai călca liber şi conştient poruncile lui Dumnezeu.

(Urmare din pagina 6) De această dată Domnul Hristos instituie

Taina, ca mijloc de revărsare a harului, condiţie sine qua non a mântuirii personale, mâna întinsă a lui Dumnezeu omului: ,,În ziua a paisprezecea se jertfei

mielul de Paşte ,,între sori” precum este scris [Lev. 23, 5 şi Ieş. 12, 6; 30, 8], arătând dinainte că avea să fie un apus [de soare] pentru el. Fiindcă aşa s-a prorocit ceasul junghierii Mielului celui adevărat. Ceasul Său ne învaţă cât era de desăvârşit: în ziua a cincisprezecea fost-a junghiat când cele două stele [cf. Ieş. 12, 6] erau în faza plină”. Deznodământul îl reprezintă moartea urmată de Înviere, noaptea luminată de Soare, păcatul urmat de speranţă, în smerenia vieţii: ,,Şi această zi [de vineri] şi amurgul ei sunt mare simbol şi prefigurare minunată. E ziua în al cărei amurg a fost

osândit Adam: simbol mare! căci soarele s-a plecat şi lumina s-a stins, depărtându-se de Adam, iar el a fost îngropat în întuneric. A rămas în întuneric, după care lumina s-a întors. Ziua care s-a întunecat a început să licărească [din nou] tâlcuind preînchipuirea". Scris într-un limbaj accesibil, dincolo de constrângeri dogmatice, ci într-un demers catehetic de expunere a noţiunilor doctrinare credincioşilor prinde tocmai prin expunerea textuală acompaniată de melodie. Nu ştim melodia, însă putem compara cu cea eclesiastică din zilele noastre unde un imn spre exemplu cel de seară ,,Lumină lină”, splendidă alcătuire dogmatică este bine primit în acompaniamentul muzicii bisericeşti.

6

Cateheza: Imne la Răstignire sau o teologie melodică

a Dogmaticii

Ceea ce reuşeşte Sfântul Efrem (306-373) este să dea creştinilor o dogmatică a Răstignirii cu principalelei ei etape sub forma unor Imne. Practica nu e deloc nouă, ea reprezintă modalitatea cea mai optimă de transmitere a învăţăturii de credinţă în spaţiul eclezial fiind astfel o dogmatică a trăirii de zi cu zi. Cineva într-un cuvânt de prezentare făcut unui material muzical scria următoarele: ,,Când vorbele rămân neputincioase, numai cântecul poate exprima bucuria, tristeţea şi rugăciunea unui suflet!1”. Cu atare mărturie începem şi eseul nostru cu scopul mărturisit de a scoate învăţătura de credinţă realizată de Sfântul Efrem, cel care în viaţă a îmbinat viaţa practică cu învăţătura creştină, exegeza cu lirica creştină, tratatul dogmatic cu oratoria eclezială2. Trezvia reprezintă pentru anahoretul sirian forma cotidiană de viaţă. Sfântul Efrem în a sa Rugăciune vorbeşte de patru patimi pe care creştinul trebuie să le ocolească: trândăvia, grija de multe, iubirea de stăpânire şi grăirea în deşert. Acestea îşi găsesc corespondenţa în literatura patristică care numără nu mai puţin de opt, sau mai precis şapte, întrucât slava deşartă şi mândria ori trufia, sunt în mare cam acelaşi lucru: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de argint, întristarea, mânia, trândăvia şi slava deşartă sau mândria3. Acelaşi scop îl îndeplinesc şi imnele la Răstignirea Domnului, ele debutează cu Intrarea lui Iisus în Ierusalim, continuă cu junghierea Mielului (instituirea Euharistiei) cu prilejul Cinei celei de Taină, înşiruirea chinurilor, umilinţelor Mântuitorului, locul morţii Domnului ar reprezenta 1 Nicolae Corneanu, Recomandare la Anastasis, Muzică bisericească veche, Timişoara. 2 Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Derevent, 1999, p. 145. 3 Nicolae Corneanu, Rugăciunea de umilinţă a Sfântului Efrem Sirul, în vol. Patristica mirabilia. Pagini din literatura primelor veacuri creştine, Editura Mitropoliei Banatului, TImişoara, 1987, p. 218-219.

planul concret, istoric al naraţiunii. Acesta este dublat de unul alegoric în care se fac comparaţii cu evenimente din Vechiul Testament, cu prefigurării ale morţii şi învierii Fiului lui Dumnezeu în vechime4. Primul eveniment descris pe ,,melodie” este Intrarea în Ierusalim împreună cu evenimentele miraculoase petrecute şi comparaţia cu melodia pentru Sara la ieşirea sa din Egipt: ,,O, Domnule a lui David, care ai încălecat pe mânzul asinei şi ai venit la fiica Sionului [Zah. 9, 9; Mt. 21, 4], mândru alai mergea înaintea Mielului, căci din toate părţile răsuna Osana. Orbii îşi dobândeau înaintea Lui lumina [ochilor], ologii ţopăiau şi dănţuiau. Alaiul fiicei Sionului în pământ locuit a întrecut alaiul care a fost pentru fiica Sarei la ieşirea sa din Egipt”5. Junghierea mielului resprezintă învăţătura celui de al doilea imn la Răstignire, amintire a mielului ieşirii din robia egipteani, acolo mântuind un neam,

aici izbăvind întreaga umanitate: ,,Mielul cel nou l-a învăţat pe păstorul care îmbătrânise cu turma cum să închipuie preînchipuirea Lui cu mielul turmei, chipul Său. Ierburi amare i-a poruncit să ia [Ieş. 12, 80), ca jeluirea sa să intre în cei ce-l mănâncă. Mielul i-a oprit pe cei ce junghiau să zdrobească în el vreun os [Ieş. 12, 46], căci El îi leagă pe cei zdrobiţi [Ps. 147, 3]. Mulţumită fie adusă Domnului, Care leagă toate

[rănile]6! Acela scotea sabia împotriva neguţătorului,

iar acesta împotriva tuturor drepţilor. Acela jefuia în prostia sa ca un om simplu, aceasta, iscusită, jefuia în templul său. Cu lungi rugăciuni se îmbrăca [Mc. 12, 40] şi răpea haina de pe oricine era îmbrăcat în ea”7.

Momentul culminant al imnelor o reprezintă Cina cea de Taină, masa euharistică, cina binecuvântată.

Sebastian Andrei Petrescu (Continuare în pagina 7).

4 Sfântul Efrem Sirul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii, trad. şi introd. de diac. Ioan I. Ică, jr., Editura Deisis, Sibiu, 2010, p. 163-191. (Se va prescurta în continuare Imnele Păresimilor...). 5 Sf. Efrem Sirul, Imnele Păresimilor..., p. 163. 6 Sf. Efrem Sirul, op. cit., p. 167. 7 Ibidem, p. 165.

8

Cronica parohială:

o Expoziţie de publicaţii religioase. În 28 februarie la muzeul catedralei mitropolitane în organizarea Arhiepiscopiei Timişoarei a fost vernisată o expoziţie de presă religioasă cu tema ,,Pe baricadele presei bisericeşti”. Cu acest prilej a fost prezentă şi revista parohială de la Birda, ,,Arhanghelul”.

o Săptămâna duhovnicească. În perioada 9-16 martie a fost organizată în parohia Birda, ,,Săptămâna duhovnicească” concretizată în servicii liturgice zilnice (Vecernia, Sfânta Liturghie, Paraclisul Maicii Domnului, Taina Sfântului Maslu), cuvinte de învăţătură: predici şi cateheze, mărturisirea şi împărtăşirea copiilor atât la biserica cu hramul ,,Naşterea Maicii Domnului” din Birda cât şi la capela cu hramul ,,Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”. Cu acest prilej au slujit şi au rostit cuvinte de învăţătură: C. Păr. Zoran Milovanov de la parohia Berecuţa, ,,Postul şi pocăinţa în Vechiul Testament”; Iulian Popa de la parohia Colonia Gătaia, ,,Hristos ne aşteaptă la biserică”; Adam Rugaci de la parohia Gătaia, ,,Mijloace de sfinţire a omului”; Ioan Sălvan, ,,Taina Spovedaniei – sinceritate şi căinţă”; Olivian Crişan, ,,Rolul şi rostul Bisericii în viaţa oamenilor”, Valentin Bugariu, ,,Sfinţii Martiri Brâncoveni – modele de urmat pentru creştinii de azi”.

o Taina Sfântului Maslu. Cu începere de la orele 15 a fost oficiată în biserica parohială cu hramul ,,Naşterea Maicii Domnului” din comuna Birda, Taina Sfântului Maslu. Cu acest prilej au slujit: P. On. Păr. Ioan Prisăcean, protopopul Detei, Adam Rugaci de la parohia Gătaia, Iulian Popa, de la parohia Colonia Gătaia şi Valentin Bugariu, parohul locului. La momentul potrivit P. On. Păr. Protopop a susţinut cuvântul de învăţătură.

o Sfânta Liturghie în parohia Maşloc. Cu prilejul praznicului Bunei Vestiri, la invitaţia C. Păr. Iliia Pavlovici Pătruţ, părintele Valentin Bugariu a oficiat Sfânta Liturghie în biserica cu hramul ,,Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” şi ,,Sfântul Stelian”

din Maşloc. Cu acest prilej au fost spovediţi şi împărtăşiţi copiii şcolari, iar predica cu tema: ,,De la Vestea cea bună la încercare. 300 de ani de la ziua mazilirii voievodului Constantin Brâncoveanu” a fost susţinută de părintele invitat.

o Cateheză la Centrul Educaţional ,,Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş” din Deta. În 10 aprilie de la orele 12,30 preotul Valentin Bugariu a susţinut cateheza cu tema: ,,Constantin Brâncoveanu şi Ortodoxia românească”. Cu acest prilej a fost proiectat un material comemorativ alcătuit în orele de cateheză săptămânală în cadrul bisericii din Birda. La final au fost împărţite copiilor: numere din revista parohială ,,Arhanghelul” precum şi calendare ortodoxe de buzunar editate de Parohia Birda.

o Acţiune finantropică la Birda. În 10 aprilie în cadrul ,,Săptămânii altfel” la Şcoala Gimnazială

din Birda cu începere de la orele 9 a fost fructificat proiectul ,,Sfânta Euharistie – lumina vieţii creştine”. Cu acest prilej au fost oferite alimente de bază şi dulciuri la cinci elevi din clasele V- VIII.

o Proiectul catehetic ,,Cunoaştere a credinţei, practică a faptei”, premiat. Acest proiect a fost elaborat de Şcoala Gimnazială şi Parohia Birda şi a inclus:

realizarea de materiale omagiale şi comemorative, participare la sfintele slujbe ale Bisericii, cateheze demonstrative, realizarea unor produse care au fost puse la vânzare, ajutorarea unor semeni aflaţi în nevoi. ş. a. m. d. La nivelul Protopopiatului Deta, proiectul propus de elevii din Birda a obţinut Premiul I însumând 297 pct. Un gând de mulţumire se cuvine tuturor celor care s-au implicat în realizarea acestuia: profesori, învăţători, studenţi la teologie, elevi.

COLEGIUL DE REDACŢIE: Prof. univ. dr. Rodica Popescu, Prof. univ. dr. Ioan Viorel Boldureanu, Prof. Ioan Traia, Pr. dr. Iliia

Pavlovici-Pătruţ, Redactor-şef:

Pr. dr. Valentin Bugariu ISSN 2284 – 7731

Redacţia: Birda, Str. Principală, nr. 229, tel. 0729145610, cod postal:307187, jud.Timiş, e-mail:

parohiabirda@yahoo.com