ARGUMENT

În fiecare fitocenoză se găsesc anumite specii de plante care, prin

numărul, dimensiunile, vitalitatea şi rolul lor biocenotic, deci prin

particularităţile lor structurale şi funcţionale, dau nota distimctivă şi sunt

definitorii pentru modul de organizare şi funcţionare al asociaţiei în

ansamblu. Fitocenozele forestiere sunt desemnate prin prezenţa speciilor

lemnoase arborescente. Arborii participă cu ponderea cea mai mare în

constituirea, structurarea, funcţionarea pădurii, precum şi în precizarea

stabilităţii bioecologice şi a valorii ei social-economice. Ei reprezintă, în

comunitatea de viaţă a pădurii, elementul constitutiv cel mai impunător, iar

prin dimeniunile şi portul lor caracteristic imprimă pădurii particularităţi

diferenţiale specifice, prin care se deosebeşte de orice altă asociaţie

vegetală. În acelaşi timp, arborele dispune de cea mai ridicată capacitate

competitivă atât în sol, cât şi în atmosferă, dominând şi condiţionând

existenţa şi dezvoltarea celorlalte specii vegetale în pădurea constituită.

Arborii participă activ şi imprimă specificul tuturor proceselor de nivel

biocenotic care întreţin însăşi existenţa şi stabilitatea biocenotică a pădurii,

definind astfel nivelul şi eficienţa funcţiilor sale productive şi protectoare.

Odată cu trecerea arborilor la viaţa gregară şi deci cu constituirea unei

noi păduri, se ajunge implicit şi la realizarea mediului specific propriu din

intermediul pădurii, care are apoi un rol hotîrâtor în existenţa şi dezvoltarea

pădurii la toate nivelurile sale de integrare. În condiţiile existenţei mediului

pecific, tot arborii sunt aceia care reuşesc să valorifice în cel mai înalt grad

potenţialul productiv taţional, definind astfel productivitatea de biomaă

1

vegetală a pădurii şi, în ultimă intanţă, determinând, direct sau indirect,

întreaga capacitate productivă vegetală şi animală a ecosistemului din care

fac parte.

Arborii e impun şi prin aceea că sunt singurii capabili ă transforme în

lemn de mari dimensiuni şi cu cele mai alese însuşiri tehnologice, energia

solară, apa şi substanţele minerale din mediul lor de existenţă. În acelaşi

timp, arborii se disting ca factor activ şi decisiv şi prin capacitatea

considerabilă de materie organică moartă, pe care o cedează anual litierei,

contribuind astfel la realizarea şi menţinerea însuşirilor trofice ale solurilor

forestiere.

Din cele precizate, se poate astfel conchide că arborele constituie

elementul caracteristic fundamental al pădurii şi este în acelaşi timp şi

produsul acesteia.

2

CAPITOLUL I

ETAJELE DE VEGETAŢIE A PĂDURII

Deşi pădurea se caracterizează printr-un mare grad de heterogenitate,

dat de numărul foarte mare de specii vegetale şi animale componente, ea se

impune în primul rând printr-o ordice şi organizare structurală, care-i

conferă şi o mare stabilitate bioecologică. Astfel, într-o pădure normal

constituită, se remarcă din primul moment o accentuată dispunere stratificată

a speciilor de plante în spaţiul aerian şi edafic, făcând ă se deosebeacă

existenţa următoareleo etaje de vegetaţie:

Etajul arborilor care constituie arboretul ;

Etajul arbuştilor sau subarboretul;

Etajul seminţişului (lăstărişul);

Etajul pădurii erbacee (pădurea vie).

Pe lângă aceste etaje de vegetaţie, la suprafaţa solului se găseşte masa

de resturi organice moarte vegetale şi animale, care constituie litiera sau

pătura moartă. Sub aceasta urmează orizonturile morfologice de sol în care

se realizează şi o stratificare corespunzătoare a rădăcinilor plantelor din cele

patru etaje de vegetaţie. Astfel, spre exemplu, într-un şleau de gorun şi

carpen, rădăcinile plantelor cu bulbişi rizomi, ppătrund la o adâncime de 2-7

cm în sol, cele de graminee până la 7-15 cm, cele de arbuşti, frasin,

mojdrean, până la 10-20 cm, cele de carpen, jugastru şi sorb până la 20-50

cm, cele de tei nă la 30-70 cm, iar cele de gorun între 40-120 cm.

În mod excepţional, rădăcinile de salcâm pătrund până la adâncimi de

peste 10 – 15 m. În litieră şi sol îşi desfăşoară activitatea microorganismele

vegetale şi animale. Se înţelege că, în acelaşi timp, în strânsă legătură cu

3

această distribuţie spaţială, se realizează şi o anume structură a macro şi

microfaunei din pădure.

Aceată dispunere pe verticală în spaţiul aerian şi edafic al pădurii

păstrează un caracter legic, fiind rezultatul deosebirilor eenţiale dintre

exigenţele, dimeniunile, ritmurile de vegetaţie şi funcţiunile proprii fiecărui

etaj de vegetaţie. Aceste etaje nu reprezintă numai o simplă suprapunere pe

verticala paţiului pădurii, ele apar ca rezultat al unui îndelungat proces

evolutiv de organizare şi funcţionare eficientă, în vederea folosirii optime a

rezultatelor mediului organic şi anorganic al ecosistemului forestier.

Etajele de vegetaţie din pădure e prezintă ca subsisteme cu însuşiri

specifice, care se intercondiţionează şi se ierarhizează, subordonându-se

mecanismelor de control şi autoreglare proprii sistemului de nivel superior al

pădurii.

4

CAPITOLUL II

ARBORETUL

Ca unitate bioecologică distinctă, arboretul se întemeiază numai din

momentul când masa exemplarelor componente realizează o desime la care

acestea se condiţionează reciproc în creştere şi dezvoltare, constituind aşa-

numita stare de masiv şi se menţine până cînd această stare de masiv se

destramă şi se întrerupe, dacă arboretul este exploatat sau distrus din vreo

cauză oarecare. Odată cu constituirea erboretului, coroanele arborilor se

întrepătrund şi se intercondiţionează, realizând coronamentul arboretului.

În cercetarea şi descrierea arboretului interesează atât caracteristicile lui

structurale, cât şi cele calitative . În mod obişnuit, caracteristicile structurale

se pot evidenţia într-o secţiune orizontală şi verticală printr-un arboret. De

aici, s-a ajuns să se vorbească despre caracteristici ale tructurii orizontale şi

verticale ale arboretului . Deşi acestă diferenţiere este acceptată, nu se poate

deduce că s–ar deosebi două feluri de structuri, ci una singură, unitară şi

indivizibilă pentru fiecare arboret dat.

2.1. Caracteristicile structurale ale arboretului

Caracteristicile structurale ale arboretului în plan orizontal se referă la

compoziţia, consistenţa şi gradul de umbrire ale arboretului, la diametrul

mediu şi suprafaţa de bază a arboretului, la diametrul mediu al coroanelor

sau la suprafaţa proiecţiei lor orizontale.

2.1.1 Compoziţia arboretului exprimă sintetic ponderea speciilor

componente dintr-un arboret dat. Speciile se înscriu prin denumirea populară

5

prescurtată, iar proporţia lor de participare se exprimă în zecimi sau unităţi

întregi.

Astfel , speciile se notează obişnuit folosind primele două litere din

denumirea lor populară şi anume : molid = Mo; brad = Br; larice = La; fag =

Fa; stejar = St etc. În unele cazuri, denumirea trebuie completată cu

precizarea genului şi speciei : pin silvestru = Pi.s; pin negru = Pi.n; pin strob

= Pi.str; stejar brumăriu = St.b etc. Sunt unele specii care au aceleaşi iniţiale

şi, în acest caz, ele se prescurtează dupăcum urmează: salcia = Sa; salcâmul

= Sc; scoruşul = Sr; carpenul = Ca; castanul = Cs.

Proporţia de participare a fiecărei specii se determină, de regulă, prin

raportul dintre suprafaţa de bază a fiecărei specii şi aceea a arboretului întreg

sau, mai precis, prin raportul dintre volumul fiecărei specii şi al arboretului.

Acestea se exprimă în unităţi întregi de la 1 la 10 (tabelul 1)

Compoziţia arboretului

Tabelul 1

Categorii de arborete după compoziţii

Perfect pure Practic pure Amestecate

10 Mo

10 Fa

10 An.a

10 Mo, dis. Br, Fa,Pa.m

9 La +1 Br, Fa, Pa.m

9 Fa + 1 div. (Br, La)

6 St +3 Ca + 1 Te; dis. Ul.c

5 Go + 3 Ca + 2 Fa ; dis. Pa.m

6 Fa + 4 Br; di Mo, Pa.m

Speciile care participă în proporţie mai mică de 1/10 în compoziţie se

numesc diseminate şi se menţionează în compoziţie fără a se mai preciza

proporţia lor de participare.

În raport cu numărul speciilor participante, se pot distinge:

Arborete perfect pure constituite exclusiv dintr-o singură specie;

6

Arborete practic pure, cînd specia principală participă cu peste

9/10 în constituirea arboretului ;

Arborete amestecate din două sau mai multe specii , care

participă cu mai mult de 1/10 în compunerea arboretului;

Arboretele amestecate se diferenţiază la rândul lor după modul de

grupare al speciilor, în următoarele categorii:

- arborete cu amestecuri uniforme(regulate), când arborii sau grupele de

arbori aparţinând aceleiaşi specii, se succedă în aceeaşi ordine pe întreaga

suprafaţăocupată de arboret;

- arborete cu amestecuri neuniforme (neregulate), care se claasifică în

următoarele categorii :

Amestecuri în buchete, când speciile de amestec participă în

fiecare punct cu 2-5 arbori maturi sau ocupă în tinereţe, până la

100 m2;

Amestecuri în grupe de 6-20 arbori la un loc, sau care ocupă 100-

500 m2;

Amestecuri în pâlcuri mici – ochiuri – de 20-50 arbori maturi,

sau care ocupă 500-1000 m2;

Amestecuri în pâlcuri mari, când sunt peste 50 arbori, sau ocupă

suprafeţe până la 5000 m2. În cazul în care suprafaţa ocupată de

aceeaşi specie este mai mare, avem de-a face cu arborete pure.

După durata lor, arboretele amestecate por să fie de două feluri:

Amestecuri permanente, care se menţin ca atare în întreaga

lor perioadă de dezvoltare;

Amestecuri temporare, care derivă din sau devincu timpul

arborete practic pure.

7

În arboretele amestecate, valoarea culturală şi economică a speciilor

constituiente fiind diferită, se pot distinge specii principale, cu mare valoare

culturală şi economică, interesând cu precădere în cultură şi specii secundare

sau ajutătoare, care exercită funcţii ameliorătoare pentru arboret şi pădure în

ansamblu.

2.1.2. Consistenţa, desimea, densitatea şi gradul de umbrire

Consistenţa unui arboret exprimă o stare a desimii lui şi se redă prin

gradul de apropiere a coroanelor arborilor componenţi, sau gradul de

închidere al masivului. Consistenţa e exprimă prin indici de consistenţă de la

1,0 la 0,1 şi, în raport cu aceasta, se pot deosebi următoarele categorii de

arborete:

- arborete cu consistenţă plină (C=1,0);

- arborete cu consitenţă aproape plină (C=0,7-0,9) ;

- arborete cu consistenţa rărită, luminate sau brăcuite (C=0,4-0,6);

- arborete cu consistenţa degradată sau poienite (C= 0,1-0,3);

Consistenţa se realizează odată cu constituirea stării de masiv a

arboretului şi este dependentă şi de intervenţiile silvotehnice aplicate. Ea se

estimează prin aprecierea vizuală a ponderii suprafeţei globale a proiecţiei

orizontale a coroanelor arborilor din suprafaţa ocupată de arboret.

Determinarea consistenţei se face pe teren, în arboretele de foioase şi

amestecurile de foioase cu răinoase numai în timpul periodei de vegetaţie,

iar la răşinoase şi în repaosul vegetativ.

Indicele de desime al unui arboret este dat de raportul dintre numărul

real de arbori existenţi la hectar şi cel din tabelele de producţie pentru un

arboret cu aceeaşi compoziţie, clasă de producţie şi vârstă.Acestea implică

8

mai întâi inventarierea arborilor în arboret şi apoi compararea datelor reale

obţinute, cu cele prelucrate din tabelele de producţie.

Indicele de densitate al arboretului exprimă raportul dintre suprafaţa sa

de bază reală şa ha şi suprafaţa de bază normală, dată tot în tabele de

producţie. Acelaşi indice se obţine şi prin raportul dintre volumul real la ha

şi volumul normal din tabelele de producţie.

Atât indicele de desime, cât şi cel de densitate, pot lua valori subunitare

în arborete rărite, dar şi supraunitare în arborele excesiv de dese. De

remarcat însă că, valorile indicelui de consistenţă, densitate şi desime, deşi

reflectă aceeaşi stare a unui arboret dat, se exprimă în zecimi şi e determină

în acelaşi timp, ei nu au de regulă aceleaşi mărimi, pentru că şi modul lor de

determinare este diferit.

Gradul de umbrire este strâns legat de consistenţă şi indicele de

densitate şi se referă la umbrirea exercitată efectiv de arboret asupra solului.

2.1.3. Diametrul mediu

Diametrul mediu al arboretului este o mărime medie a grosimii

arborilor componenţi. Aceasta variază cu natura, starea şi vârsta arboretului,

cu condiţiile staţionale şi cu natura intervenţiilor silvotehnice aplicate.

2.1.4. Etajarea arboretului se referă la stratificarea în plan vertical a

arborilor ce compun un arboret dat.

Se pot distinge :

Arborete unietajate sau monoetajate;

Arborete bietajate;

Arborete multietajate.

9

2.1.5. Profilul arboretului se referă la alura pe care o prezintă suprafaţa

superioară a coronamentului arboretului. După profilul lor, se deosebesc:

arborete cu profil continuu;

cu profil ondulat;

în trepte;

dantelat.

2.1.6. Închiderea arboretului se referă la modul cum diferitele categorii

de arbori participă la închiderea masivului . Din acest punct de vedere se

deosebesc arborete cu închidere orizontală, pe verticală şi în trepte.

Înălţimea medie a arboretului este o caracteristică deosebit de

importantă şi se poate determina, ca şi diametrul în mai multe moduri.

10

CAPITOLUL III

CLASIFICAREA ARBORILOR DUPĂ CREŞTERE

În arboretele echiene , monoetajate, arborii se deosebesc mai mult sau

mai puţin între ei, după înălţime,dimensiune şi forma coroanei. Ca rezultat ,

arborii cei mai înalţi şi cu coroanelr cele mai bine dezvoltate acumulează cea

mai mare bioproducţie, în timp ce arborii mai scunzi şi cu coroane slab

dezvoltate beneficiază de lumină şi hrană mai redusă, asimilează mai puţin

ţo o parte dintre ei se usucă şi se elimină din arboret , dacă nu sunt extraşi la

timp.

Pornind de la această diferenţiere evidentă a arborilor în arboret şi

luând în considerare implicaţiile sale în existenţa şi bioproductivitatea

pădurii, s-au încercat şi propus numeroase clasificări. O clasificare simplă şi

utilă în acelaşi timp a propus G. Kraft (1884), care, luând în considerare

înălţimea şi poziţia coroanelor în coronament, a diferenţiat arborii în cinci

clase poziţionale:

1. clasa I - arbori predominanţi- arborii cei mai înalţi şi cu

coroanele cele mai dezvoltate;

2. clasa a II-a - arborii dominanţi - include arbori de înălţime

apropiată de predominanţi, dar cu coroane mai puţin

dezvoltate;

3. clasa a III-a arborii codominanţi - de înălţime ceva mai

redusă şi cu coroanele slab dezvoltate şi asimetrice ;

4. clasa a IV-a - arbori dominaţi - prezintă, înălţimi mai mici şi

coroane înguste, asimetrice, înghesuite.

11

5. clasa a V-a - arbori deperisaţi - pe cale de a se usca, arbori

copelşiţi, dar care mai prezintă frunziş, (V a) şi arbori

complet uscaţi (V b) .

Clasificarea arborilor în arboret se face prin apreciere vizuală şi are

un caracter subiectiv. În procesul de creştere şi dezvoltare, arborii îşi

schimbă poziţia în arboret şi, în consecinţă, această clasificare trebuie

revăzută periodic.

12

CAPITOLUL IV

CARACTERISTICILE CALITATIVE ALE ARBORILOR

4.1. Originea şi provenienţa arboretelor

După origine se diferenţiază :

arborete virgine , care au luat naştere şi se dezvoltă din

generaţie în generaţie, fără nuci un fel de intervenţie antropogenă;

arborete cvasivirgine, sunt asemănătoare ca structură cu

primele, dar sunt afectate prin intervenţii antropogene, fără a se

modifica esenţial modul lor de organizare şi funcţionare.;

arborete cultivate, care iau naştere şi se dezvoltă sub influenţa

factorilor de mediu natural, dar şi cu o evidentă intervenţie

antropogenă, în strânsă legătură cu obiectivele social-economice

fixate. Arboretele cultivate reprezintă unităţi funcţionale create de

om în scopul satisfacerii în condiţii optime a ţelurilor de producţie

şi de protecţie fixate. Arboretele şi deci pădurile cultivate, fiind

create şi conduse printr-un sistem de intervenţii silvotehnice, sunt

în acelaşi timp şi puternic dependente de ele sub raport structural şi

funcţional. După modul cum au fost create, acestea pot să fie de

două feluri:

- arborete naturale , întemeiate de om prin regenerare naturală;

- arborete artificiale, întemeiate prin intervenţii pe cale

artificială ;

13

În raport cu provenienţa putem distinge :

arborete din sămânţă, provenite exclusiv sau cel puţin în

proporţie de 70% din sămânţă pe cale naturală sau artificială;

arborete din lăstari (drajoni, butaşi) regenerate vegetativ în

proporţie de cel puţin 70%;

arborete de provenienţă mixtă, atât din sămânţă, cât şi din

lăstari.

4.2. Vârsta arboretului este, de fapt,o medie a vârstei arborilor

componenţi. După vârstă se pot recunoaşte următoarele categorii de

arborete:

arborete echiene, în care toţi arborii au aceeaşi vârstă şi provin

dintr-o singură fructificaţie sau din regenerare artificială, precum şi

acelea care iau naştere din lăstari sau drajoni după o tăiere rasă. În

practica forestieră, se consideră tot arborete echiene şi acelea în

care arborii constituenţi au vârste care nu diferă cu mult de 20 ani

în arboretele de sămânţă şi 5 ani în cazul celor provenite din

lăstari;

arborete pluriene, în care arborii constituenţi au vârste mult

diferite, depăşind 20 de ani la cele de sămânţă şi 5 ani la cele din

lăstari. Arboretele tipic pluriene sunt acelea în care se întâlnesc

arbori de toate vârstele , de la puieţi instalaţi după fiecare

fructificaţie şi până la arbori ajunşi la vârsta şi dimensiunile când

devin exlploatabili în arboretele cultivate sau la limita longevităţii

fiziologice în arboretele virgine;

arborete de vârste multiple, în care arborii componenţi au

vârste mult diferite , depăşind 20 de ani la cele din sămânţă şi 5 ani

14

la cele din lăstari. Acest model de arborete se poate realiza în

pădurile tratate în crâng compus.

4.3. Clasa de producţie exprimă capacitatea de producţie a unui

arboret şi se determină cu ajutorul tabelelor de producţie, pentru fiecare

specie, în funcţie de vârstă şi înălţime la arboretele echiene şi în funcţie de

înălţimea realizată la un anumit diametru de referinţă în cele pluriene.

La noi, pentru principalele specii forestiere s-au stabilit cinci clase de

producţie relative. Astfel, pentru fiecare specie, clasda I de producţie

exprimă cele mai favorabile condiţii de creştere pe care acestea le realizează

în condiţiile staţionale optime, iar în clasa a V-a de producţie se includ

arboretele cu condiţiile de creştere mai slabe. De remarcat însă că, în

comparaţiile dintre specii, clasa de producţie are doar un caracter orientativ,

pentru că, spre exemplu, un molidiş de clasa a II a de producţie este mai

productic decât un pinet de clasa I de producţie.

4.4. Calitatea arboretului se apreciază după proporţia lemnului de

lucru, în funcţie de care se realizează indicele de utilizare a masei lemnoase.

Pentru nevoile practice se determină calitatea arborilor şi a arboretelor şi pe

această bază se face sortarea dimensională şi industrială a masei lemnoase.

Se disting patru clase de calitate a arborilor după proporţia de lemn de lucru :

Grupa de specii Clasa de

calitate

Proporţia de

lemn de lucru

din înălţimea

arborilor

Procent de utilizare

a lemnului

Coeficient

de

echivalenţăDe lucru De foc

Răşinoase I

II

> 0,6

0,4-0,6

98

83

2

17

1,0

0,85

15

III

IV

0,1-0,4

< 0,1

62

15

38

85

0,63

0,15

Foioase I

II

III

IV

> 0,5

0,25-0,5

0,1-0,25

> 0,1

83

64

41

15

17

36

59

85

1,0

0,77

0,49

0,18

4.5. Starea de vegetaţie se referă la vigoarea de creştere şi rezistenţă

la adversităţi a unui arboret. Din acest punct de vedere , arboretele se pot

diferenţia în următoarele categorii :

arborete cu stare de vegetaţie luxuriantă, care vegetează foarte

activ şi realizează creşteri excepţionale;

arborete cu stare de vegetaţie foarte activă, care vegetează şi au

creşteri foarte active;

arborete cu stare de vegetaţie activă, când vegetează şi cresc

activ;

arborete cu stare de vegetaţie lâncedă, cu creştere redusă şi cu

frecvente defecte în conformarea trunchiului, trădând condiţii

grele şi neprielnice de creştere.

În încheiere se subliniază că descrierea arboretului , deşi are un

caracter static, permite să prognozeze şi tendinţele de dezvoltare ulterioară a

acestuia şi, permite să se prognozeze şi tendinţele de dezvoltare ulterioară a

acestuia şi, pe această bază, să se adopte şi aplice şi măsurile silvotehnice

reclamate de starea sa momentană şi de obiectivele economice - de producţie

şi protecţie - fixate.

Pentru cunoaşterea cât mai complexă a arboretului, pe lângă

caracteristicile menţionate, se mai determină, prin inventarieri şi măsurători

16

analitice, diametrul, înălţimea, suprafaţa de bază, volumul şi creşterea

arborilor şi arboretelor etc. Toate elementele determinate prin observaţii sau

măsurător işi prelucrări, se înscriu în fişa de descriere a pădurii şi stau la

baza adoptării deciziilor privind organizarea procesului de producţie în

silvicultură şi la aplicarea complexului de lucrări silvotehnice.

BIBLIOGRAFIE

17

1. Virgil Vlad - Silvicultura - manual pentru licee cu profil Resurse

Naturale şi Protecţia Mediului - Specializarea Silvicultura şi

Prelucrarea lemnului , clasa a XI a, Editura MIRTIOM, Timişoara,

2004;

2. Ion I. Florescu - Silvicultură, E.D.P, Bucureşti, 1981

18