Apropierea legislaţiilor penale ale statelor din Uniunea ... · Buletin de informare legislativã nr. 1/2009 3 STUDII, OPINII ... normelor de drept penal ale statelor membre, în

Buletin de informare legislativã nr. 1/2009 3

STUDII, OPINII, INFORMĂRI

Apropierea legislaţiilor penale ale

statelor din Uniunea Europeană

Ionuţ MAZÂLU

expert, Consiliul Legislativ

Unul din obiectivele Uniunii Europene este acela de a oferi cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie într-un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie.

Dacă acum mai bine de treizeci de ani, activitatea unui judecător sau a unui ofiţer de poliţie se limita, în general, la cadrul strict naţional şi chiar regional, în prezent nu mai este cazul. Poliţia şi justiţia se confruntă cu răspândirea la nivel mondial a crimei, care o însoţeşte pe cea a economiei. Acest fenomen începe să ia amploare, în special în Uniunea Europeană. Principalul argument în favoarea armonizării legislative în acest domeniu al dreptului penal a fost întotdeauna acela că infractorii pot profita de diferenţele dintre diferitele sisteme penale pentru a putea scăpa de rigoarea legii, mai precis, se referă în special la dificultăţile întâmpinate de autorităţi atunci când infractorii plănuiesc infracţiuni într-o ţară şi le comit în altă ţară sau când le comit într-o ţară şi apoi se refugiază în altă ţară.

Un alt argument în favoarea armonizării îl constituie consensul statelor membre de a apăra interesele (în special cele financiare) ale Uniunii Europene cu aceeaşi diligentă cu care îşi apără propriile interese. De aceea, lupta comună împotriva unor fenomene precum frauda şi corupţia la nivel european implică şi armonizarea în domeniul penal. Apropierea legislaţiilor penale este prevăzută de articolul 29 litera (d) din TUE, care urmăreşte „armonizarea, atât cât este necesar, a normelor de drept penal ale statelor membre, în conformitate cu articolul 31, litera (e)”. În consecinţă, există un temei juridic pentru lucrări de apropiere, atât a codului penal, cât şi a procedurii penale. A. Apropierea infracţiunilor penale: cel mai mic

Cod penal comun? Apropierea dreptului penal nu este o noutate în dreptul internaţional. Astfel, Convenţia

de la Geneva din 20 aprilie 1929, adoptată în cadrul Societăţii Naţiunilor, defineşte practica de falsificare a banilor şi impune statelor care au aderat la aceasta să o califice ca infracţiune penală în propriile lor legislaţii, indiferent de moneda falsificată. Se impune o clarificare imediată în ceea ce priveşte lucrările Uniunii Europene: - apropierea legislaţiilor penale nu constă într-o adoptare a unei legislaţii penale comune pe care judecătorii din diferite ţări ar putea să o aplice direct. Fiecare stat păstrează propriul său cod penal însă trebuie să îl pună în conformitate cu textul european, conform modalităţilor descrise în continuare. Aşadar, apropierea practicată în cadrul Uniunii Europene - sau în cadrul altor organizaţii internaţionale - reduce însă nu elimină deosebirile între diferitele legislaţii penale. - tehnica utilizată constă într-o apropiere şi nu într-o unificare a dreptului penal. Statele membre se obligă deci să incrimineze cel puţin anumite practici, însă sunt libere să incrimineze oricare altele. Apropierea nu merge niciodată până la o definiţie care, după caz, ar impune şi statelor să dezincrimineze o practică. Deci este vorba de o apropiere asimetrică. Astfel, Decizia-cadru a Consiliului privind lupta împotriva terorismului1 defineşte cu atenţie (articolul 2 alineatul 2 litera (b)) infracţiunea de participare la activităţile unei grupări teroriste. Totuşi, anumite ţări definesc mult mai pe larg decât altele practicile care constituie această infracţiune, din moment ce decizia cadru nu defineşte decât cerinţele minime ce trebuie să figureze în legislaţiile naţionale. 1. Obiectivele apropierii Obiectivul politic. Decizia de apropiere a codurilor penale în anumite domenii a reprezentat dintotdeauna un obiectiv politic. Este vorba, în cazul Uniunii Europene, de a afirma faţă de restul comunităţii internaţionale că o practică este inacceptabilă într-o asemenea măsură încât trebuie 1 JOCE L 164 din 22 iunie 2002.

Studii, opinii, informări

4 Buletin de informare legislativã nr. 1/2009

să facă obiectul sancţiunilor penale. Lucrările desfăşurate în cadrul Uniunii Europene în materie de terorism acoperă în mod incontestabil această dimensiune exemplară, prezentă întotdeauna în activitatea internaţională. Facilitarea asistenţei judiciare penale. Până la mandatul de arestare european, apropierea legislaţiilor avea cu siguranţă un efect pozitiv pentru evitarea cazurilor de lipsă a dublei incriminări. În primul rând, apropierea asimetrică determină creşterea numărului de practici incriminate. Astfel, decizia-cadru privind terorismul care a obligat numeroase state membre să adopte infracţiunea de apartenenţă la o organizaţie teroristă a eliminat în mare parte problemele dublei incriminări care apăreau înainte în anchetele efectuate de unele state membre pe acest temei juridic. În al doilea rând, Tratatul de la Amsterdam, articolul 31 litera (e) din TUE stabileşte ca obiectiv pentru Consiliu „adoptarea treptată de măsuri de instituire a unor reguli minime relative” nu numai „pentru elementele constitutive ale infracţiunilor penale”, ci şi „pentru sancţiunile aplicabile”. Datorită acestei dispoziţii, Consiliul a putut să adopte instrumente care obligă statele membre să pedepsească toate practicile pe care acestea le definesc cu pedepse cu închisoarea de la 6 ani, al doilea aspect al controlului dublei incriminări.2 Tehnica de limitare a controlului dublei incriminări introdusă prin mandatul de arestare european şi reluată apoi în numeroase instrumente, în special în materie de cercetare a probelor (îngheţarea activelor, mandat de obţinere de probe), a relativizat oarecum, dacă nu la nivel politic cel puţin la nivelul tehnicii juridice, utilitatea apropierii. Este suficient ca o practică să fie încadrată în categoria celor 32 de infracţiuni pentru a fi scutită de la controlul dublei incriminări şi pentru a obliga o ţară să fie de acord cu predarea unei persoane (mandat de arestare european) sau cu executarea unui act de constrângere. Or, pe durata negocierii privind apropierea legislaţiilor, un stat s-ar fi putut opune introducerii aceleiaşi practici în obligaţia de incriminare (din moment ce această negociere are loc în unanimitate). Participarea la activităţile unei grupări teroriste constituie un bun exemplu. Acest conflict care a luat naştere din metoda listei adoptate pentru mandatul de arestare european se află, fără îndoială, la originea tensiunilor puternice din cadrul Consiliului în ceea 2 A se vedea, Emanuel Barbe, L’ espace judiciaire européen, La documentation française, Paris, 2007, p.120.

ce priveşte eliminarea cerinţei dublei incriminări: opt out-ul Germaniei pentru mandatul de obţinere de probe, opt out pentru orice stat membru care îl doreşte pentru decizia-cadru privind recunoaşterea reciprocă a pedepselor cu închisoarea. Evitarea statelor sanctuare. Într-un spaţiu practic fără control la frontiere, diferenţele semnificative între legislaţiile penale pot avea un impact infracţional greu de acceptat. Să presupunem o ţară A care are o legislaţie privind proxenetismul destul de puţin restrictivă sau inexistentă în comparaţie cu o ţară B. Există o mare probabilitate, în special în zona de frontieră, ca proxeneţii să acţioneze din ţara A pentru a controla, fără nici fel de un risc, prostituatele din ţara B. De fapt, în lipsa unei legislaţii identice, atât extrădarea, cât şi asistenţa judiciară solicitată de ţara B în ţara A va fi imposibilă3. Un instrument juridic care obligă statele membre să pedepsească proxenetismul în aceleaşi condiţii este pozitiv doar dacă obligaţia de 6 luni este prevăzută. Acesta permite „desanctuarizarea” statului A în ceea ce priveşte cooperarea judiciară. Totuşi, dacă un stat se mulţumeşte doar cu această limită de 6 luni, nu se ajunge decât la un rezultat parţial. Continuând exemplul, dacă proxenetismul este pasibil de pedeapsă cu închisoarea de la 6 luni în statul A şi de la 10 ani în statul B, se poate considera în mod rezonabil că statul A nu încetează pe deplin să fie sanctuar faţă de statul B4. Din acest motiv, în mai multe instrumente adoptate începând cu anul 2000, Consiliul European a considerat că era necesar să decidă asupra apropierii nu doar a incriminărilor şi sancţiunilor destinate să declanşeze cooperarea judiciară, ci şi a pedepselor care depăşesc limita de 6 luni5. Vom denumi acest demers „armonizare maximă a sancţiunilor”. De exemplu, s-a decis că falsificarea monedei euro ar trebui pedepsită, în toate statele membre, cu o pedeapsă cu închisoarea de cel puţin opt ani. Problematica „armonizării maxime” capătă contur aparte în cadrul Uniunii Europene. Statele membre incriminează în ansamblu aceleaşi practici (exemple precum proxenetismul nu sunt, din fericire, prea numeroase). Totuşi, la nivelul sancţiunilor apar cele mai importante diferenţe. Exemplul drogurilor este sugestiv. Toate statele membre – o decizie-cadru a fost de altfel

3 Pentru dezvoltări, a se vedea Ionuţ Mazâlu, Prostituţia între realitate şi ipocrizie, în “Buletinul de informare legislativă” nr.4/2007, p.22 şi urm. 4 Eliminarea refuzului predării cetăţenilor în mandatul de arestare european a redus cu mult acest efect. 5 A se vedea tabelul prezentat de noi în material.



adoptată – incriminează traficul de stupefiante6. Totuşi, faptul că pedepsele la care se expun sau cele pronunţate diferă în mod considerabil de la o ţară la alta face – împreună cu alţi factori – din ţările cel mai puţin stricte, ţări în care drogurile sunt vândute la cele mai mici preţuri. Unele state membre (Germania, Austria şi Danemarca în special), cedând la presiunea celorlalte state membre, au criticat mult „armonizarea maximă”. Acestea au subliniat faptul că aceasta constituia un demers incomplet de apropiere a sancţiunilor, deoarece nu s-a luat în considerare modul în care sunt realizate urmăririle (legalitate sau oportunitate), condamnările efectiv pronunţate şi, mai ales regimul de aplicare a pedepselor (în special reducerea acestora, care nu respectă aceleaşi principii în toate ţările). Acestea criticau, de asemenea, ruptura care a avut loc, prin acest exerciţiu, în ierarhia pedepselor din dreptul lor penal. De fapt, anumite drepturi (francez, britanic, spaniol sau italian) prevedeau, în medie, pedepse mult mai severe decât alte state (scandinave în special). Pedeapsa de opt ani din sistemul danez corespunde pedepsei de douăzeci de ani din sistemul francez. Consiliul a iniţiat, totuşi, o amplă dezbatere pentru a încerca să elaboreze o metodologie pentru toate instrumentele. A prevăzut, în sfârşit, prin concluziile adoptate la 24 şi 25 aprilie 20027, o poziţie care ne îndoim că va pune capăt discuţiilor: mai întâi, „armonizarea maximă” nu trebuie să fie sistematică. În cazul în care se recurge la aceasta, trebuie utilizată o ierarhie cu patru niveluri. Aceasta nu interzice, în anumite situaţii, să se meargă mai departe. Indiferent de natura acestuia, sistemul armonizării maxime pare o cale simplă de a permite Uniunii Europene să stabilească, elaborând un tip de ierarhie de dezaprobare morală faţă de o practică sau alta, o schiţă de politică penală europeană, singura efectiv posibilă, fără a ofensa într-un mod prea brutal sistemele naţionale ale statelor membre.

2. Domeniul apropierii Consiliul European a iniţiat o politică de apropiere mai amplă decât cea prevăzută expressis verbis de TUE. Totuşi, printr-o hotărâre foarte importantă din septembrie 2005, Curtea de Justiţie a schimbat profund situaţia. O interpretare literală a Tratatului de la Amsterdam8 ar fi permis în mod incontestabil să se afirme faptul că apropierea legislaţiilor trebuia 6 A se vedea, Emanuel Barbe, op.cit., p.157 şi urm. 7 9141/02 8 Articolul 3 litera (e) TUE

limitată doar la infracţiunile următoare: criminalitate organizată, terorism şi trafic de droguri. Totuşi, la Tampere, şefii de stat sau de guvern au dat o altfel de interpretare tratatului. Lucrările de apropiere „(...) se vor referi, într-o primă fază, fără a aduce atingere domeniilor analizate mai pe larg în Tratatul de la Amsterdam, numai la un număr limitat de sectoare de o deosebită importanţă, precum criminalitatea financiară (spălarea de bani, corupţia, falsificarea monedei euro), traficul de droguri, traficul de fiinţe umane, în special exploatarea femeilor, exploatarea sexuală a copiilor, criminalitatea cu utilizarea de tehnologii avansate şi criminalitatea în detrimentul mediului”. Indiferent de natura acesteia, armonizarea este necesară în scopul atingerii obiectivelor tratatului. Aceasta nu ar putea să fie sistematică, conform principiului general de subsidiaritate. Pe lista elaborată la Tampere nu ar trebui adăugate alte infracţiuni, cu excepţia cazului în care ar apărea reale probleme de cooperare judiciară. Drept penal şi drept comunitar: Hotărârea CJCE din 13 septembrie 2005. Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, construcţia europeană a ignorat dreptul penal. Crearea pilonului al treilea pregătise terenul pentru extinderea activităţii Uniunii Europene la acest sector. O primă parte, este adevărat, fusese deja introdusă în dogma pilonului al treilea, singura sursă de drept penal, o dată cu negocierea „sancţiunii împotriva contrabandiştilor”. Franţa care preconiza să propună o decizie-cadru de stabilire a incriminării ajutorului acordat imigrării clandestine şi a sancţiunilor sale a trebuit, cu avizul serviciului juridic al secretariatului general al Consiliului, să împartă instrumentul în două: stabilirea ilegalităţii comunitare (în cazul nostru incriminările) în cadrul unei directive; stabilirea naturii şi a cuantumului pedepsei într-o decizie-cadru. Acest punct de vedere generase deja numeroase polemici însă devenise în cele din urmă standardul, reluat apoi pentru alte instrumente privind aspectele penale ale politicilor comunitare. Totuşi, din 2001, Comisia a început să pună complet sub semnul întrebării această analiză, considerând că în ceea ce priveşte aceste materii, nimic nu împiedica dreptul comunitar să stabilească, după caz, sancţiunile penale corespunzătoare încălcării normei comunitare. Comisia prezenta astfel două proiecte de directivă (instrument de drept comunitar) care urmăreau armonizarea dreptului penal în materie de mediu9 şi de protejare a intereselor financiare ale

9 COM (2001) 139 final.



Comunităţilor10. Aceste proiecte coincideau cu proiectul de decizie-cadru de la acea dată privind protecţia penală a mediului înconjurător din 27 ianuarie 2003 şi cu convenţia (şi protocoalele la aceasta) privind protejarea intereselor financiare, adoptată la 26 iulie 1995. În cadrul Consiliului11, majoritatea statelor membre au considerat că numai pilonul al treilea, creat în acest scop, putea să servească drept temei juridic pentru o dispoziţie penală. Aceştia subliniau faptul că poziţia Comisiei era împotriva spiritului şi literei tratatelor. Acesta nu căuta să schimbe opinia Comisiei care introducea o acţiune în faţa CJCE pentru a contesta capacitatea Consiliului de a adopta această decizie. Miza era, de fapt, hotărâtoare: temeiul juridic comunitar realizează cel mai adesea trecerea la majoritatea calificată şi la codecizia Consiliului şi a Parlamentului European şi bineînţeles utilizarea dreptului comunitar şi a avantajelor sale, inclusiv dreptul exclusiv la iniţiativă al Comisiei. Între timp, Tratatul Constituţional părea să fi făcut problema nulă şi neavenită, în măsura în care decisese „comunitarizarea" dreptului penal. Totuşi, hotărârea Curţii a intervenit anterior referendumurilor din Franţa şi Olanda, la 13 septembrie 2005, readucând problema în actualitate12, neţinând seama de concluziile avocatului său general13, a anulat pur şi simplu decizia-cadru adoptată de Consiliu. Aceasta se baza în mare pe următorul raţionament: în temeiul articolelor 29 şi 47 din TUE, nicio dispoziţie din Tratatul CE nu ar fi afectată de o dispoziţie a Tratatului privind Uniunea Europeană; protecţia mediului este un obiectiv comunitar „esenţial”, „transversal şi fundamental”. Decizia-cadru a Consiliului urmăreşte protejarea, prin dreptul penal, a mediului. Or, dacă aplicarea de sancţiuni penale eficiente, proporţionale şi descurajatoare de către autorităţile competente naţionale constituie o măsură indispensabilă pentru lupta împotriva daunelor grave aduse mediului, legiuitorului comunitar îi revine sarcina de a adopta măsurile, fie şi penale, „în cazul în care consideră necesar pentru garantarea deplinei eficienţe a normelor publicate în materie de protecţie a mediului”.

10 JOCE C 240 E din 28 august 2001. 11 Ne vom raporta la considerentele 4 şi următoarele din această decizie-cadru care reconturează instabilităţile. 12 C-176/03. 13 Acesta consideră că stabilirea naturii penale a sancţiunilor revenea Comunităţii, în schimb aceasta nu putea să impună, în cadrul categoriei, pedepse privative de libertate şi/sau să faciliteze extrădarea.

Comisia Europeană publica începând cu 23 noiembrie o comunicare14 în cadrul condiţiilor căreia preciza interpretarea hotărârii:

- dispoziţiile dreptului penal necesare punerii eficiente în practică a dreptului comunitar aparţin exclusiv de TCE;

- domeniul rezidual al pilonului al treilea este cel al „dispoziţiilor orizontale de drept penal care urmăresc facilitarea cooperării judiciare şi poliţieneşti în sens larg”;

- un anumit număr de decizii-cadru adoptate în trecut sunt ilegale (Comisia ar iniţia imediat o acţiune în justiţie împotriva deciziei-cadru „poluarea provocată de nave”, singura al cărei termen de recurs nu trecuse);

- pentru cele opt texte „ilegale” care nu mai puteau face obiectul unei acţiuni în justiţie, Comisia ar propune o „reformatare” de drept constant, pentru a transforma în directivă deciziile-cadru existente. În ceea ce priveşte textele în discuţie, Comisia şi-ar reformula propunerile, folosind instrumentele juridice pertinente. Această interpretare a declanşat evident numeroase critici în Consiliu, care a înregistrat foarte repede un punct „consecinţele hotărârii din 13 septembrie 2005” pe ordinea de zi a reuniunii sale neoficiale de la Viena din ianuarie 2006. Criticile la adresa comunicării Comisiei însă şi indirect la adresa hotărârii Curţii15, se puteau rezuma la două puncte:

- interpretarea hotărârii de către Comisie era complet exagerată, Curtea având o singură soluţie datorită caracterului „esenţial, fundamental şi transversal” al protecţiei mediului, caracteristică ce nu putea fi extinsă la toate politicile comunitare;

- dreptul penal risca să îşi piardă unitatea dacă nu mai era abordat în cadrul Consiliului Miniştrilor de Justiţie din UE, ci în diferitele filiere comunitare care deciseseră să introducă dispoziţii penale pentru sancţionarea încălcărilor comunitare16. Dincolo de punctul de vedere al multor miniştri de justiţie, apărea perspectiva unui „guvern de judecători” care comunitariza dreptul penal chiar în momentul în care atât în Franţa, cât şi în Olanda, Tratatul Constituţional care prevedea exact această comunitarizare, tocmai fusese respins. Dezbaterea este încă deschisă. Doi membri francezi ai Curţii, pe durata unei audieri în faţa

14 COM (2005) 583 final. 15 A se vedea raportul de informare din 25 ianuarie 2006 al Delegaţiei Adunării Naţionale a Franţei pentru Uniunea Europeană. 16 În acest sens, a se vedea concluziile Consiliului din 21 februarie 2006 privind metodologia de adoptare a acestui tip de text.



Senatului Franţei17, păreau să împărtăşească opinia cu privire la aplicabilitatea redusă a acestei decizii. Aceasta părea să fie confirmată de o hotărâre din 30 mai 200618 cu privire la transferul datelor privind pasagerii aerieni (PNR: passenger name records), care prevedea că reglementarea colectării de informaţii în scopul apărării securităţii şi în scopuri represive nu putea să aibă, ţinând cont de această finalitate, ca temei juridic dreptul comunitar, această colectare fiind deja reglementată în cadrul unei politici comunitare, cea a transporturilor. Hotărârea Curţii privind decizia-cadru „poluarea provocată de nave” este deci foarte aşteptată şi va preciza orientarea Curţii. Această problemă va trebui să fie declarată nulă şi neavenită dacă procesul de ratificare a tratatului modificator va depăşi termenul stabilit. Aceasta demonstrează, totuşi, oportunitatea eliminării pilonilor, care va pune capăt certurilor instituţionale severe ce pot aduce atingere politicilor care fac obiectul acestora.

3. Tehnica apropierii Instrumentele de armonizare adoptă, în general, o structură identică. Definirea incriminărilor. Comportamentele ce trebuie incriminate fac obiectul unei descrieri detaliate. Precizia textelor adoptate are drept scop, atât definirea a ceea ce trebuie incriminat, cât şi a ceea ce nu trebuie (neapărat) incriminat. De regulă, instigarea, complicitatea şi tentativa de infracţiuni intră întotdeauna în domeniul de aplicare a apropierii pentru asigurarea unei armonizări mai ample. Competenţa instanţelor. Toate instrumentele Uniunii Europene care realizează o apropiere a incriminărilor penale conţin dispoziţii privind competenţa instanţelor statelor membre în ceea ce priveşte infracţiunea în cauză. Ar fi efectiv inutil să se creeze infracţiuni în comun, fără să se asigure faptul că statele membre vor dispune de mijloace juridice pentru sesizarea instanţelor lor19. În majoritatea cazurilor, textele adoptate au respectat tradiţiile juridice ale statelor membre, în special ale ţărilor de Common Law, care refuză să exercite orice fel de competenţă extrateritorială. Totuşi, anumite texte au derogat de la acest principiu. Astfel, decizia-cadru din 29 mai 2000 privind protejarea monedei euro20 obligă statele membre să accepte competenţa instanţei lor indiferent de naţionalitatea autorului unei falsificări a monedei euro sau de locul în care aceasta a fost

17 Comunicat. 18 C-317/04 şi C-318/04. 19 A se vedea, Emanuel Barbe, op.cit., p.93 20 JOCE L 140 din 14 iunie 2000.

comisă. Este vorba de o formă de „competenţă universală”. Responsabilitatea persoanelor juridice. Noţiunea de responsabilitate a persoanelor juridice pentru infracţiuni penale a fost introdusă în dreptul Uniunii Europene prin Protocolul al doilea (19 iunie 1997) la Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene21. De atunci a fost reluată în majoritatea instrumentelor de apropiere a legislaţiilor penale. Aceasta obligă statele membre să adapteze măsurile legale necesare pentru a se asigura că o persoană juridică poate fi trasă la răspundere dacă infracţiunea care face obiectul instrumentului de apropiere a legislaţiilor a fost comisă în numele său. Această responsabilitate se extinde şi la cazurile în care comiterea infracţiunii a fost posibilă din cauza lipsei supravegherii de către persoana juridică. Contrar unei opinii greşite foarte răspândite, Uniunea Europeană nu impune statelor membre să adopte sancţiuni de natură penală. Acestea pot fi de natură administrativă. Sistemul pe care îl au, de exemplu, Franţa sau Germania, care permite aducerea unei persoane în faţa tribunalului corecţional, nu a fost preluat de Uniunea Europeană. Cooperarea judiciară. Consiliul European este întotdeauna reticent să formuleze excepţii în materie de cooperare judiciară. Acesta preferă să le abordeze în instrumente specifice cooperării judiciare. Uneori, aceste excepţii sunt justificate. De exemplu, protejarea monedei euro împotriva falsificării a condus la adoptarea de măsuri destinate strângerii de informaţii judiciare în vederea stabilirii existenţei acestei practici şi identificării autorilor acesteia. Protejarea monedei euro a permis, de asemenea, adoptarea de dispoziţii asupra cărora Consiliul nu a reuşit să se pună de acord în instrumente „generale” de cooperare judiciară. De exemplu, a fost adoptat principiul recidivei internaţionale, de când a fost prevăzut, în ansamblu, într-o decizie-cadru. Următorul tabel va permite formarea unei imagini complete a lucrărilor întreprinse de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht în materie de apropiere a dreptului penal al statelor membre.

21 JOCE C 221 din 19 iulie 1997.



Lucrările în domeniul pilonului al treilea în materie de apropiere a dreptului penal (1995-2007)

Temă Instrument Data adoptării

Observaţii

Protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (+ protocoale)1

Convenţie 26/07/1995 Există o propunere de directivă a Comisiei din 23 mai 2001 care reia aceleaşi infracţiuni2.

Corupţie3 Convenţie 26/05/1997 Participarea la o organizaţie criminală

Decizie-cadru4 21/12/1998 Înlocuieşte şi abrogă acţiunea comună5 din 21 decembrie 1998.

Protejarea euro6 Decizie-cadru 28/05/2000 Spălarea de bani7 Decizie-cadru 26/05/2001 Corupţia în sectorul privat8

Decizie-cadru 22/07/2003 Înlocuieşte şi abrogă acţiunea comună din9 22 decembrie 1998.

Protejarea instrumentelor de plată altele decât valuta10

Decizie-cadru 28/05/2001

Terorismul11 Decizie-cadru 13/06/2002 Traficul de fiinţe umane12 Decizie-cadru 19/07/2002 Lupta împotriva imigranţilor clandestini13

Directivă + Decizie-cadru

28/112002

Protecţia penală a mediului14

Decizie-cadru 27/01/2003 Decizie-cadru anulată de CJCE (Hotărârea din 13 septembrie 2005)

Exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă15


Trafic de stupefiante16 Decizie-cadru 25/10/2004 Atacuri care urmăresc sistemele informatice17


Rasism şi xenofobie Decizie-cadru18 Adoptare politică la

19/04/2007

Încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală

Directivă19 În curs Propunerea iniţială a Comisiei (decizie-cadru) a fost transformată în propunere de directivă, ca urmare a hotărârii CJCE menţionată anterior.

1 JOCE C 316 din 27 noiembrie 1995. 2 JOCE C 240 E din 28 august 2001. 3 JOCE C 195 din 25 iunie 1997. 4 12279/06 (adoptare politică) 5 JOCE L 351 din 29 decembrie 1998. 6 JOCE L 140 din 14 iunie 2000. 7 JOCE L 182 din 5 iulie 2001. 8 JOCE L 192 din 31 iulie 2003. 9 JOCE L 358 din 31 decembrie 1998. 10 JOCE L 149 din 2 iunie 2001. 11 JOCE L 164 din 22 iunie 2002. 12 JOCE L 2003 din 1 august 2002. 13 JOCE L 328 din 5 decembrie 2002. 14 JOCE L 29 din 5 februarie 2003.. 15 JOUE L 13/44 din 20 ianuarie 2004. 16 JOUE L 335/8 din 11 noiembrie 2004. 17 JOUE L 69 din 16 martie 2005. 18 8557/07. 19 COM/2005276 final.



B. Apropierea procedurilor penale Apropierea procedurii penale este prevăzută în mod indirect în tratat, prin articolul 31 litera (c) din TUE, care prevede că „acţiunea în comun în domeniul cooperării judiciare în materie penală urmăreşte printre altele: (...) c) asigurarea, în măsura în care este necesară îmbunătăţirea acestei cooperări, compatibilităţii normelor aplicabile în statele membre”. Această noţiune de „compatibilitate” a normelor aplicabile în materie de procedură penală preconizează o anumită apropiere a procedurii penale. Or, deşi Consiliul a fost activ în materie de armonizare a dreptului penal, lucrările pentru procedura penală bat pasul pe loc. Totuşi, există o necesitate puternică de armonizare:

- în primul rând, acesta fiind şi scopul atribuit prin tratat, pentru favorizarea fezabilităţii spaţiului judiciar european. De exemplu, statele membre au norme de fond şi de procedură foarte diferite pentru interceptările telefonice. Acest lucru a îngreunat extrem de mult negocierea dispoziţiilor privind interceptările telefonice internaţionale ale Convenţiei din 29 mai 2000 şi a condus la un rezultat deosebit de complex;

- în al doilea rând, de la adoptarea principiului recunoaşterii reciproce, adică acordarea într-o oarecare măsură a unei competenţe teritoriale europene judecătorilor europeni, este imposibil să nu ne punem întrebări cu privire la procesul de adoptare a hotărârilor judecătoreşti destinate să fie recunoscute prin intermediul instrumentelor de recunoaştere reciprocă. Această problemă crucială, perfect identificată la Tampere1, s-a aflat în centrul polemicilor, în unele ţări, în momentul punerii în aplicare în dreptul naţional al mandatului de arestare european şi rămâne încă un subiect deschis pentru unele state membre în negocierile recente sau actuale ale instrumentelor întemeiate pe recunoaşterea reciprocă. În plus, este sigur că orice procedură penală trebuie să reprezinte un echilibru între eficienţă şi respectarea libertăţilor individuale. Acelaşi lucru este valabil şi la nivel european: eforturile nu pot fi îndreptate numai înspre eficienţa cooperării judiciare fără a se lua în calcul un aspect privind garanţiile procedurale. Acesta şi-a găsit răspunsul în Carta drepturilor fundamentale proclamată la Nisa în 20012. Această preocupare este mai vie în unele ţări cu sisteme totalitare în trecutul apropiat sau foarte apropiat;

1 Punctul 33: „Necesara apropiere a legislaţiilor va facilita [...] protecţia judiciară a drepturilor persoanei”. 2 JOCE C 364/01 din 18 decembrie 2000. Carta va avea un capitol „Justiţie” (articolele 47 - 50).

- în al treilea rând, este evident că orice progres în sensul unei adevărate justiţii europene va avea drept punct de plecare o anumită armonizare a procedurii penale sau crearea unei proceduri penale ad hoc (a se vedea Procurorul European). Decizia-cadru privind statutul victimelor în procedura penală lăsase să se întrevadă dificultăţile apropierii procedurilor penale. Alte două instrumente, care au dat, totuşi, naştere unor negocieri intense, au confirmat impasul Consiliului în materie. 1. Non bis in idem În februarie 2003, preşedinţia elenă a prezentat un proiect de decizie-cadru3 concepută să revizuiască definiţia europeană a principiului juridic non bis in idem. Acest principiu care figurează atât în Carta drepturilor fundamentale (art. 50), cât ca principiu general al dreptului majorităţii statelor membre poate fi enunţat foarte simplu: nicio persoană nu poate fi urmărită sau condamnată penal în urma comiterii unei infracţiuni pentru care a fost deja achitată sau condamnată printr-o hotărâre penală definitivă. Problema se complică dacă principiul trebuie aplicat de un stat membru cu privire la o hotărâre pronunţată de un alt stat, mai ales dacă este vorba de o hotărâre care pune capăt urmăririlor în justiţie. Nivelul tehnic în materie este stabilit în articolele 54 - 57 din Convenţia privind aplicarea Acordului Schengen. Propunerea elenă a definit mai bine principiul. Printr-o întâmplare fericită, la câteva zile distanţă, Curtea pronunţase o „hotărâre importantă” (cauza Gozutok şi Brugge4) în materie, în ceea ce priveşte valoarea unei hotărâri de abandonare a urmăririi pentru aplicarea principiului. Negocierea s-a lovit de mai multe obstacole dificile. În primul rând, este problema litispendenţei, mult mai uşor de reglementat în materie civilă decât în materie penală, deoarece se referă la dreptul de urmărire în statele membre, chestiune sensibilă strâns legată de suveranitate. De fapt, se va observa că Tratatul Constituţional soluţionase parţial problema, permiţând acordarea de puteri Eurojust, în materie. În al doilea rând şi din aceleaşi motive legate de suveranitate, un număr deloc neglijabil de state membre nu a dorit să limiteze unele excepţii prevăzute prin Convenţia de aplicare a Acordului Schengen5. Comisia

3 6356/03. 4 C-187/01 – C-385/01. 5 Faptele care fac obiectul primei hotărâri au avut loc în întregime sau parţial pe teritoriul naţional; acestea constituie o infracţiune la siguranţa statului sau a intereselor sale esenţiale; faptele au fost comise de unul din funcţionarii săi.



Europeană a criticat acest refuz de a avansa6, subliniind că acesta era contrar principiului recunoaşterii reciproce şi puţin conform cu echilibrul la care trebuia să ajungă construcţia europeană între eficienţă şi garanţii. În cele din urmă, negocierea a fost suspendată şi Comisia a fost rugată să elaboreze o iniţiativă mai largă privind prevenirea şi soluţionarea conflictelor de competenţă şi principiul non bis in idem7. 2. Proiectul de decizie-cadru privind garanţiile minime În urma cărţii sale verzi privind garanţiile minime procedurale acordate suspecţilor şi persoanelor implicate în proceduri penale în Uniunea Europeană8, Comisia a prezentat Consiliului un proiect de decizie-cadru privind anumite drepturi procedurale acordate în cadrul procedurilor penale în Uniunea Europeană9. Aceasta a decis să se limiteze, în primă fază, la câteva puncte considerate atât esenţiale, cât şi prezentând un element transnaţional: acces la asistenţa unui avocat, atât înainte cât şi în timpul procesului; acces gratuit la serviciile unui interpret sau a unui traducător, atenţie corespunzătoare persoanelor cărora le este greu să urmărească procesul; dreptul de a comunica cu autoritatea consulară; informaţii privind drepturile acordate suspecţilor. În pofida acestei limitări iniţiale, la sfârşitul unei lungi negocieri la nivel înalt, Consiliul JAI a fost nevoit să constate eşecul proiectului. În primul rând, un anumit număr de state membre (în principal Regatul Unit şi Irlanda), care dau articolului 31 o interpretare deosebit de restrictivă, contestă competenţa Uniunii Europene de a impune garanţii procedurale altfel decât în cadrul limitativ al cazurilor transfrontaliere reglementate de un text european (de exemplu, mandatul de arestare european). Dimpotrivă, statele membre care sunt în favoarea acestei competenţe refuză să prevadă un instrument care să se limiteze doar la procedurile transfrontaliere, indicând în special că pare dificil să se definească garanţii procedurale la două niveluri. Negocierea a demonstrat, de altfel, dificultatea de a stabili garanţii mai mici decât cele deja definite cel mai adesea prin pretenţiune de

6 A se vedea tema comunicării E 2236 a Senatului. 7 A se vedea cartea sa verde din decembrie 2005 COM (2005) 696 final care nici până în prezent nu a generat nicio iniţiativă legislativă, cu siguranţă deoarece între timp, Curtea a pronunţat o serie remarcabilă de hotărâri în materie care reglementează majoritatea dificultăţilor (C-469/03; C-150/05; C-436/04; C-467/04). 8 COM (2003) 75 final. 9 COM (2004) 328 final.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Ideea care pare să ia naştere este cea a unei cooperări intensive, chiar dacă unele state membre consideră că tema garanţiilor fundamentale nu este corespunzătoare. În aceste condiţii, viitorul unei alte construcţii avută în vedere de Comisie, cartea verde privind prezumţia de nevinovăţie10, pare neclar, cel puţin atât timp cât negocierea va rămâne cu unanimitate de voturi. 3. Viitorul armonizării Comunitarizarea pilonului al treilea are drept scop de a permite adoptarea de măsuri de apropiere sub forma unei directive adoptate cu majoritate calificată. Cu alte cuvinte, un stat membru se află în situaţia de a fi obligat să incrimineze infracţiuni penale sau să instituie anumite norme de proceduri pe care nu le doreşte. Aşadar, în cazul în care apropierea actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre în materie penală se dovedeşte indispensabilă pentru a asigura punerea în aplicare eficientă a unei politici a Uniunii într-un domeniu care a făcut obiectul unor măsuri de armonizare, prin directive se pot stabili norme minime referitoare la definirea infracţiunilor şi a pedepselor în domeniul în cauză. Directivele se adoptă prin aceeaşi procedură legislativă ordinară sau specială ca şi cea utilizată pentru adoptarea măsurilor de armonizare în cauză, fără a aduce atingere articolului 6811. Din perspectiva Tratatului de reformă vom putea asista, în timp, la o europenizare tot mai accentuată a dreptului naţional. S-au făcut paşi serioşi, în acest sens, într-un domeniu ce părea, acum câţiva ani, ca neputând fi influenţat de dreptul comunitar, cum este dreptul penal (admiţându-se dispoziţii minimale pentru armonizarea acestuia cel puţin în materia terorismului, crimei organizate şi traficului de fiinţe umane) sau crearea unui spaţiu judiciar comunitar (îndeosebi pentru urmărirea fraudelor la fondurile comunitare) ori în domeniul dreptului civil (proiectul de Cod civil european). Cu alte cuvinte, ne întrebăm până unde putem merge cu armonizarea legislativă? Nu putem armoniza întreg dreptul statelor comunitare, căci fiecare stat are propria sa personalitate şi specificitate, existând şi opinia că s-a legiferat comunitar prea mult12.

10 COM (2006) 174 final. 11 A se vedea partea a traia, titlul IV din Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de Instituire a Comunităţii Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007. 12 Proiectul de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa a indus, de altfel, ideea că “este prea multă Europă în



În ce priveşte dreptul penal, Uniunea Europeană nu ar trebui să limiteaze infracţiunile ce pot conduce la o armonizare a sancţiunilor prin intermediul unei directive. Este vorba „de infracţiuni penale şi de sancţiuni în domenii de criminalitate deosebit de gravă care sunt de natură transfrontalieră ce rezultă din caracterul sau incidentele acestor infracţiuni sau dintr-o anume necesitate de combatere a acestora pe temeiuri comune”. Apropierea procedurii penale a statelor membre este, de asemenea, posibilă în măsura în care acest lucru este necesar pentru facilitarea recunoaşterii reciproce a deciziilor şi hotărârilor judecătoreşti, precum şi a cooperării poliţieneşti şi judiciare în materiile penale de natură transfrontalieră. În acest sens, admiterea reciprocă a probelor, drepturile persoanelor în procedura penală şi dreptul victimelor criminalităţii, toate sunt subiecte care au pus mari probleme în trecut. Acest domeniu poate fi, de asemenea, extins pe baza deciziei unanime a Consiliului.

Un război eficient împotriva infracţionalităţii ce lezează interesele Uniunii (falsificarea monedei euro şi fraudele împotriva intereselor financiare ale Comunităţii) şi a infracţionalităţii grave transfrontaliere (care poate îmbrăca o diversitate de forme, de la contrabanda cu bunuri sau traficul de persoane, la prejudicierea mediului înconjurator) va cere până la urmă un set propriu de reguli şi o jurisdicţie omogenă care să nu fie fragmentată de frontierele naţionale. Mai mult, elaborarea unui set clar de norme juridice în materie penală, comune la nivel european, este necesară, deoarece în contextul multitudinii de reglementari de natură penală existente în prezent în fiecare stat membru UE, principiul potrivit căruia necunoaşterea legii nu exonereză de răspundere persoana care încalcă dispoziţiile acesteia nu se poate aplica. Pe măsură ce Uniunea Europeană adoptă şi alte măsuri de armonizare în domeniul penal, statele membre şi guvernele lor se pot confrunta cu presiuni tot mai mari şi au de făcut o alegere dificilă între protejarea puterilor şi prerogativelor naţionale şi asigurarea unei acţiuni eficiente în Europa şi, posibil, dincolo de graniţele ei, împotriva terorismului şi altor infracţiuni grave. De aceea, în momentul de faţă, calea cea mai potrivită ce poate fi adoptată în domeniul criminalităţii pare să fie apelul la studii

propria ţară”. În ţările din Est, chiar dacă nu în mod expres, s-a perceput că s-a ieşit dintr-o uniune forţată (CAER) şi s-a intrat în alta care impune (UE), vezi Sir David Edward în “L’avenir de l’Europe – une perspective juridique”, Congresul Academiei de Drept European, Trier, 27-29 septembrie 2007.

criminologice cu privire la manifestările infracţionalităţii şi, în special, cu privire la identificarea corectă a caracterului transfrontalier al infracţiunilor respective. Prin urmare, trebuie să fie gasită linia de demarcaţie nu numai în ceea ce priveşte condiţiile de cooperare între statele membre, ci şi în chestiuni esenţiale de drept penal material şi procedural. Răspunsul corect ar putea fi o abordare graduală. Din acest motiv, ca un prim pas spre un cod penal unificat al UE, infracţiunile penale care trebuie să facă parte din codul penal european ar trebui să îndeplinească o serie de condiţii cumulative cum ar fi: fapta penală, infracţiunea comisă, să aibă un caracter transfrontalier; prevenirea, depistarea şi judecarea unor asemenea infracţiuni să presupună existenţa unor dificultăţi mai mari la nivel naţional decât la nivel european; infracţiunea să aibă legătură cu domeniile politicilor europene. Crearea funcţiei de Procuror European (menţionată şi în Corpus Juris) dorită de către Comisia Europeană ar putea duce la stabilirea unui sistem hibrid care ar reprezenta calea de mijloc între aplicarea legii naţionale şi a celei europene. În acest caz, ar putea exista obiecţii împotriva acestei soluţii de tip american (în care nu este foarte clară diferenţa între legea federală şi cea a unui stat), ceea ce conduce inevitabil la diferite conflicte jurisdicţionale. Un alt aspect este că, dacă se decide introducerea unui nou sistem de justiţie penală europeană, este necesară crearea unor noi organisme care duc la o creştere a fluxurilor de informaţii. Un sistem ca acesta necesită, de asemenea, să fie acceptat şi din punct de vedere psihologic de agenţiile naţionale de aplicare a legii. O instituţie nouă nu ar trebui sa fie privită ca o ameninţare sau ca un concurent şi, în acest fel, să fie privată de informaţii.

Construcţia unui sistem de justiţie penală europeană presupune, aşadar: armonizarea dispoziţiilor de drept penal prin raportare în special la obiectul incriminării şi la sancţiunile penale aplicabile, adică crearea unui drept penal european de pe o bază comună de valori protejate; crearea unei structuri judiciare şi poliţieneşti europene; recunoaşterea mutuală a deciziilor judiciare în materie penală13.

13 A se vedea Mihail Udroiu şi Ovidiu Predescu - Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2008, p.48.



Unele consideraţii teoretice şi practice privind

conceptul „învestit cu exerciţiul autorităţii publice” şi

conţinutul acestuia în actele normative cu caracter

general şi în cele cu caracter special Caliopi ALBU Traian ANDREESCU consilier, Consiliul Legislativ expert, Consiliul Legislativ

1. Consideraţii introductive Cum este cunoscut, o parte importantă a personalului care asigură funcţionarea instituţiilor şi organelor statului o constituie funcţionarii publici. În mod succint, funcţionarul public este definit ca fiind „persoana numită într-o funcţie publică”1, în condiţiile Legii nr.188/19992, iar persoana căreia i-a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile ei îşi păstrează calitatea de funcţionar public, continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcţionarilor publici. Funcţia publică3 este şi ea definită tot în această lege, ca fiind: „ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală şi locală”. Mai largă este definiţia oferită de art. 147 din Codul penal, care prevede că: ,,Prin «funcţionar public» se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi din cele la care se referă art. 145. Prin «funcţionar» se înţelege persoana menţionată în alin. 1, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.”

1 art.2 alin.(2) din Legea nr.188/1999 2 Pentru amănunte privind această definiţie, a se vedea şi Verginia Vedinaş – Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările ulterioare, republicată: comentată, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Lumina Lex, 2004, p.16-20; Ioan Alexandru – Tratat de administraţie publică, Bucureşti, Universul juridic, 2008, p.513-518 3 A se vedea definiţia şi în Antonie Iorgovan – Tratat de drept administrativ, Ediţia 4, Vol.1, Bucureşti, All Beck, 2005, p.584; Ioan Alexandru – op.cit., p.508-513

De asemenea, potrivit art. 145 din Codul penal la care se face trimitere, ,,Prin termenul «public» se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public”. Dispoziţia alin. 1 al art. 147, menţionat, precizând care este înţelesul termenului ,,funcţionar”, prevede în ce condiţii o persoană poate avea această calitate şi care sunt organizaţiile ai căror salariaţi au calitatea de funcţionar. Potrivit acestei dispoziţii, în înţelesul legii penale, funcţionar este salariatul care exercită o însărcinare în serviciul unei organizaţii de stat, indiferent de durata ei (permanentă sau temporară), de titlul însărcinării (ministru, viceprim-ministru, secretar de stat, inspector guvernamental, director etc.), ori de modul de învestire în temeiul căreia salariatul îşi desfăşoară activitatea (alegere, numire, repartizare). Deci, prima condiţie ca o persoană să poată avea calitatea de funcţionar public este aceea de a fi salariat în serviciul unei organizaţii sau instituţii de stat, iar cea de a doua condiţie este ca însărcinarea salariatului să se exercite în serviciul uneia din respectivele entităţi juridice. Din cuprinsul dispoziţiei mai rezultă că pentru dobândirea calităţii de funcţionar public de către un salariat este indiferent ,,dacă” a existat o învestire, şi ,,cum” s-a făcut acea învestire. Referitor la prima condiţie, semnalăm că în contextul noilor reglementări care vizează statutul funcţionarilor publici, aceasta nu mai are nicio aplicabilitate. Activităţile de interes public se realizează prin intermediul funcţionarilor publici. Ceea ce este



specific funcţionarilor publici ca valoare socială este autoritatea de stat, autoritate care se exercită în cadrul şi în limitele funcţiei în care s-a realizat învestirea. În opinia noastră, prin funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat se înţelege acea funcţie care conferă funcţionarilor publici atribuţii care nu ar putea fi îndeplinite fără exercitarea autorităţii de stat, adică fără competenţa de a da dispoziţii şi de a lua măsurile necesare pentru respectarea lor. De aceea, autoritatea de stat ca valoare socială presupune respect şi eficienţă şi este necesar ca funcţionarii publici să îşi îndeplinească corect şi conştiincios îndatoririle de serviciu. Esenţa învestirii cu exerciţiul autorităţii publice constă în aceea a asigurării bunului mers al activităţii organelor şi instituţiilor publice ale administraţiei publice centrale şi locale, apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor fundamentale şi legitime ale cetăţenilor. Semnalăm că în literatura de specialitate, conceptul „învestirii cu exerciţiul autorităţii publice” nu a făcut, în mod special, obiectul unor studii şi considerăm, ca de bun augur, lansarea unor cercetări multidisciplinare pe această temă. În acest context, o preocupare deosebită a legiuitorului de după decembrie 1989, perioadă care a debutat cu instaurarea unui regim democratic în România, regim care a determinat o permanentă evoluţie socială şi politică şi care a impus noi reevaluări pe plan legislativ, a constituit-o reglementarea statutului funcţionarilor publici din sistemul administraţiei publice din România. Ca urmare a preocupării constante a legiuitorului de a perfecţiona reglementările juridice care vizează activitatea funcţionarilor publici şi care să reflecte evoluţiile sociale pozitive din societatea românească, în prezent statutul juridic al acestora este reglementat prin acte normative cu caracter general şi acte normative cu caracter special. 2. Acte normative cu caracter general a). Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici4, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

4 Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 694 din 13 octombrie 2008 şi modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 229/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 3 din 5 ianuarie 2009.

În aplicarea prevederilor acestei legi au fost adoptate patru hotărâri ale Guvernului şi anume: - Hotărârea Guvernului nr. 452/2000 privind organizarea şi desfăşurarea examenului de atestare pe post a funcţionarilor care ocupă funcţii publice de conducere în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice5;

- Hotărârea Guvernului nr. 1000/2006 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici6;

- Hotărârea Guvernului nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină7;

- Hotărârea Guvernului nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici8, cu modificările şi completările ulterioare. Cu privire la Legea nr. 188/1999, în niciunul din cele 118 articole ale sale nu se face referire directă la învestirea funcţionarilor publici cu exerciţiul autorităţii publice. Cu toate acestea considerăm că prin modul în care sunt formulate dispoziţiile legii, legiuitorul nu a omis acest aspect. Învestirea funcţionarilor publici cu exerciţiul autorităţii publice, potrivit Legii nr. 188/1999, menţionată, care reprezintă legea-cadru în materie, rezultă în mod neîndoios din modul de formulare a numeroase prevederi ale acesteia.

În opinia noastră, modalitatea general obligatorie de învestire a funcţionarilor publici cu exerciţiul autorităţii publice a fost realizată de către legiuitor prin formule pline de substanţă, respectiv prin art. 2 unde se prevede că numirea într-o funcţie publică implică prerogative de putere publică, şi prin alin. (4) şi (6) ale art. 62 care prevăd că actul 5 Hotărârea Guvernului nr. 452/2000 privind organizarea şi desfăşurarea examenului de atestare pe post a funcţionarilor care ocupă funcţii publice de conducere în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 15 iunie 2000. 6 Hotărârea Guvernului nr. 1000/2006 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 698 din 15 august 2006. 7 Hotărârea Guvernului nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 768 din 13 noiembrie 2007. 8 Hotărârea Guvernului nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 14 iulie 2008, modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 787/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 602 din 12 august 2008 şi modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 1173/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 2 octombrie 2008.



administrativ de numire trebuie emis în formă scrisă şi să cuprindă toate elementele prevăzute de lege, emiterea acestui act constituind prima fază a învestirii.

De asemenea, la intrarea în corpul funcţionarilor publici, dar nu mai târziu de 3 zile de la numire, funcţionarul public, urmează să depună jurământul de credinţă, acest fapt constituind cea de a doua etapă a învestirii.

Învestirea cu exerciţiul autorităţii publice este desăvârşită atunci când după numirea într-o funcţie publică al cărei conţinut - atribuţii şi responsabilităţi – constituie prerogative de putere publică, funcţionarul public în cauză depune şi jurământul de credinţă. Pe cale de consecinţă, opinăm că răspunderea juridică a funcţionarilor publici9, în fiecare din formele sale – disciplinară, contravenţională, civilă, penală – nu îşi poate avea izvorul decât în învestirea lor cu prerogative de putere publică care în fond semnifică exerciţiul autorităţii publice. Scopul acestor prerogative de putere publică este acela de a determina realizarea competenţei autorităţii sau instituţiei publice respective. Aceste prerogative prevăzute de lege sunt imperative sub dublu aspect, pe de o parte implică obligaţia funcţionarului public de a le exercita în orice condiţii pentru a îşi îndeplini atribuţiile şi responsabilităţile, iar pe de altă parte, incumbă obligaţia persoanei căreia i se adresează la o atitudine de conformare. Pentru obţinerea unei atitudini corespunzătoare de conformare, funcţionarul public are dreptul de a da dispoziţii şi de a lua măsurile necesare potrivit atribuţiilor şi responsabilităţilor sale cu caracter specific. În concluzie apreciem că prin modul de formulare în ansamblu a prevederilor sale, Legea nr. 188/1999, menţionată, realizează în mod neîndoios o învestire a funcţionarilor publici cu exerciţiul autorităţii publice, prin instituirea în ansamblul de competenţe ale acestora, a prerogativelor de putere publică. Sub aspectul conţinutului, conceptul pus în discuţie, cuprinde potrivit Legii nr. 188/1999, drepturi şi îndatoriri (obligaţii şi interdicţii) instituite în sarcina funcţionarilor publici, iar modalitatea de exercitare a acestora, atrage sau nu, după caz, şi răspunderea juridică.

9 Cu privire la răspunderea juridică a funcţionarilor publici, a se vedea, pe larg, Valerică Dabu – Răspunderea juridică a funcţionarului public, Bucureşti, Global Lex, 2000; Antonie Iorgovan – op.cit., p.642-643; Ioan Alexandru – op.cit., p.522-528

b). În Legea administraţiei publice locale, nr. 215/200110, republicată, cu modificările şi completările ulterioare nu se vorbeşte în mod expres de învestirea consilierilor locali şi a primarului cu exerciţiul autorităţii publice, dar acest aspect este realizat prin reglementarea obligaţiei acestora de a depune jurământul de credinţă în formă scrisă, precum şi prin prevederea expresă a faptului că aceste categorii de funcţionari îndeplinesc o funcţie de autoritate publică, care evidenţiază în drept exerciţiul autorităţii publice. Specific acestor categorii de funcţionari publici este faptul că depunerea jurământului este ulterioară validării mandatelor. Din prevederile legii se deduce că învestirea consilierilor locali şi a primarului cuprinde două etape, prima care ar putea fi considerată o etapă premergătoare învestirii propriu-zise şi care constă în validarea mandatelor, acţiune care este independentă de voinţa lor, iar cea de a doua care vizează depunerea jurământului de credinţă în formă scrisă şi care finalizează învestirea în deplinătatea elementelor ei constitutive.

Este de semnalat şi faptul că răspunderea primarilor şi consilierilor locali, aflaţi în exercitarea atribuţiilor ce le revin, nu poate fi realizată în afara învestirii cu exerciţiul autorităţii publice.

În concepţia noastră, în ceea ce priveşte conţinutul învestirii cu exerciţiul autorităţii publice, în cazul consilierilor locali şi primarului, acesta cuprinde drepturi şi obligaţii.

c). Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici11, republicată, defineşte principiile generale care guvernează conduita profesională a funcţionarilor publici, defineşte între alte concepte şi pe cele de funcţionar public, funcţie publică, interes public, precum şi normele generale de conduită profesională a funcţionarilor publici. Vizând normele de conduită

10 Legea administraţiei publice locale, nr. 215/2001, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 7 martie 2008, modificată şi completată prin Legea nr. 35/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 13 martie 2008, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 30 mai 2008 şi completată prin Legea nr. 131/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 30 iunie 2008. 11 Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007.



a funcţionarilor publici, această lege instituie numai forma răspunderii disciplinare a funcţionarilor publici. Legea nu face nicio referire la învestirea funcţionarilor publici cu exerciţiul autorităţii publice.

d). Legea nr. 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar12, cu modificările şi completările ulterioare.

Ca urmare a caracterului Legii nr. 188/1999 de a constitui legea-cadru în materie, procedura de învestire a funcţionarilor publici parlamentari este similară aceleia reglementate prin Legea nr. 188/1999.

În ceea ce priveşte conţinutul învestirii cu exerciţiul autorităţii publice, privitor la funcţionarii publici parlamentari, acesta cuprinde incompatibilităţi, interdicţii, drepturi şi obligaţii13.

3. Acte normative cu caracter special Sub acest aspect avem în vedere: a). Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române14, cu modificările ulterioare;

Potrivit art. 1 al acestei legi Poliţia Română ,,este instituţia specializată a statului, care exercită atribuţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice, în condiţiile legii”. Specificitatea atribuţiilor Poliţiei Române determină şi o specializare corespunzătoare a personalului care este învestit să îndeplinească unele sau altele dintre atribuţiile acestei instituţii. Totodată, este neîndoielnic că realizarea acestor atribuţii poate implica pe anumite segmente, atât desfăşurarea unor activităţi similare, indiferent dacă

12 Legea nr. 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 16 ianuarie 2006, modificată şi completată prin Legea nr. 120/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 4 mai 2007, modificată şi completată prin Legea nr. 221/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 9 iulie 2007 şi modificată prin Legea nr. 287/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 5 noiembrie 2007. 13 Pentru detalii a se vedea şi Verginia Vedinaş – Statutul juridic al funcţionarului public parlamentar, Bucureşti, Universul Juridic, 2006 14 Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 9 mai 2002, modificată prin Legea nr. 281/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003.

formaţiunile de poliţie colaborează sau nu în realizarea obiectivelor uneia dintre ele, cât şi a unor activităţi specifice. Diversitatea şi complexitatea atribuţiilor Poliţiei Române este determinată de importanţa socială şi complexitatea valorilor sociale pe care trebuie să le asigure, respectiv apărarea statului român ca stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, a cadrului juridic instituţionalizat care asigură exercitarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, proprietatea privată şi proprietatea publică, ordinea publică şi liniştea publică subsumate la rândul lor unei alte valori sociale fundamentale şi anume siguranţa naţională. Complexitatea, conţinutul juridic şi economic specifice fiecăreia dintre valorile sociale mai sus menţionate cât şi necesitatea obiectivă a asigurării integrităţii acestora în peisajul social, absolut în toate situaţiile în care acestora li s-ar putea aduce vreo atingere, într-o formă sau alta, a determinat legiuitorul să reglementeze şi pârghiile prin care aceste atribuţii pot şi trebuie să fie îndeplinite. Astfel, acest lucru a fost realizat prin învestirea, atât a poliţiştilor, cât şi a funcţionarilor publici din poliţie cu exerciţiul autorităţii publice, respectiv cu drepturi şi obligaţii specifice de care nu pot uza alţi funcţionari publici şi/sau personalul contractual care încadrează alte instituţii ale statului pentru a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu. Ca urmare, în alin. (1) al art. 31 din Legea nr. 218/2002 se prevede că în realizarea atribuţiilor ce îi revin, poliţistul este învestit cu exerciţiul autorităţii publice şi îi sunt conferite drepturi şi obligaţii specifice. În alin. (2) al aceluiaşi articol, ca o garanţie a faptului că poliţiştii nu vor uza în mod abuziv de drepturile şi obligaţiile specifice cu care au fost învestiţi, pentru a îşi îndeplini atribuţiile de serviciu, legiuitorul a prevăzut că în exercitarea acestora poliţiştii sunt obligaţi să respecte întocmai drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, prevăzute de lege şi de Convenţia europeană a drepturilor omului. Semnalăm că unele atribuţii ale Poliţiei Române sunt reglementare şi prin Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Judiciare şi vizează efectuarea activităţilor de constare a infracţiunilor şi de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale şi de cercetare penală. Cu privire la personalul care încadrează Poliţia Română, în art. 29 şi art. 30 se prevede că acesta se compune din poliţişti, alţi funcţionari publici şi personal contractual, iar drepturile şi îndatoririle specifice ale poliţistului se stabilesc prin statut, pe când personalul contractual este



supus reglementărilor din legislaţia muncii, în măsura în care prin lege nu se dispune altfel. Legea nr. 218/2002 nu face niciun fel de referire cu privire la modalitatea de învestire a poliţiştilor şi funcţionarilor publici din poliţie cu exerciţiul autorităţii publice. b). Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului15, cu modificările şi completările ulterioare. În aplicarea prevederilor alin. (2) al art. 29 din Legea nr. 218/2002, potrivit cărora drepturile şi îndatoririle specifice ale poliţistului se stabilesc prin statut, cât şi pe fondul necesităţii de a se stabili cât mai exact statutul poliţiştilor în societate, a fost elaborată Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului. Referitor la învestirea cu exerciţiul autorităţii publice, în alin. (1) al art. 2 se prevede că ,,Poliţistul este învestit cu exerciţiul autorităţii publice, pe timpul şi în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor şi îndatoririlor de serviciu, în limitele competenţelor stabilite prin lege”, iar în alin. (2) că: ,,Autoritatea funcţiei nu poate fi exercitată în interes personal”. Legea reglementează activităţi care privesc selecţionarea şi pregătirea poliţiştilor, înainte ca aceştia să poată fi învestiţi cu exerciţiul autorităţii publice. În ceea ce priveşte răspunderea penală, în alin. (1) al art. 64 se prevede că ,,Urmărirea penală a poliţiştilor se efectuează de către procuror sau de către ofiţeri de poliţie anume desemnaţi prin ordin al ministrului de interne, sub supravegherea procurorului, după caz, în condiţiile legii.” Semnificative pentru răspunderea poliţistului sunt prevederile art. 56 potrivit cărora ,,Este absolvit de orice răspundere poliţistul care,

15 Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 iunie 2002, modificată prin Legea nr. 281/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 89/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 715 din 14 octombrie 2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 101/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 20 aprilie 2004, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 22 noiembrie 2004, aprobată cu modificări prin Legea nr. 24/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 7 martie 2005, modificată prin Legea nr. 562/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1169 din 9 decembrie 2004 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 153/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 17 noiembrie 2008.

prin exercitarea, în limitele legii, a atribuţiilor de serviciu, a cauzat suferinţe sau vătămări unor persoane ori a adus prejudicii patrimoniului acestora”. Din analiza prevederilor Legii nr. 360/2002 rezultă că învestirea poliţistului cu exerciţiul autorităţii publice cuprinde două etape: prima care constă în emiterea actului prin care este atestată admiterea în una din instituţiile de învăţământ cu profil din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor sau a actului prin care este atestată încadrarea directă, iar cea de a doua vizează depunerea nemijlocită a jurământului de credinţă în formă scrisă. O analiză atentă evidenţiază că prevederile art. 41 şi 42 ale Legii nr. 360/2002 semnifică deopotrivă obligaţii ale poliţistului, atât în ceea ce priveşte propria persoană, cât şi în ceea ce priveşte activitatea (îndeplinirea atribuţiilor de serviciu) sa în plan social.

Drepturile şi obligaţiile cu care au fost învestiţi poliţiştii nu pot fi exercitate corect şi în deplinătatea elementelor lor constitutive, fără luarea în considerare, în una sau alta din situaţiile concrete cu care se confruntă, a îndatoririlor şi obligaţiilor prevăzute în art. 41 şi 42. În acest sens exemplificăm faptul că faţă de o persoană căreia i se solicită actul de identitate, în scopul legitimării, poliţistul trebuie să manifeste corectitudine, respect şi să o informeze corect cu privire la scopul legitimării. Fără a fi învestiţi cu exerciţiul autorităţii publice, poliţiştii nu ar putea să îşi îndeplinească atribuţiile prevăzute în Legea nr. 218/2002, Legea nr. 360/2002, precum şi Legea nr. 364/2004. În considerarea observaţiilor de mai sus, putem defini conceptul învestit cu exerciţiul autorităţii publice ca ansamblul de drepturi, obligaţii şi îndatoriri cu care sunt învestiţi poliţiştii, precum şi ansamblul de interdicţii de care sunt ţinuţi, pentru a îşi putea îndeplini atribuţiile conferite prin lege. Prerogativele conceptului învestit cu exerciţiul autorităţii publice sunt opozabile tuturor poliţiştilor, indiferent de structurile de specialitate ale Poliţiei Române din care fac parte şi în care activează pentru îndeplinirea în ansamblu a atribuţiilor acestei instituţii. Aplicarea în practică a conceptului analizat înseamnă pentru fiecare poliţist, demersul propriu de gândire care să îi permită realizarea legăturii organice între prerogativele acestuia şi eficienţa activităţii proprii desfăşurate, analizarea modului în care a uzitat de prevederile acestuia, pe care dintre ele trebuia să le aplice la situaţiile concrete date pentru soluţionarea temeinică şi legală a acestora, în ce măsură unele sau altele au determinat un



sprijin optim din partea cetăţenilor, să se autoevalueze obiectiv şi sincer şi să stabilească unde a greşit, ce mai trebuie însuşit, cum trebuie să acţioneze pe viitor în situaţii similare, dar şi să înţeleagă faptul că fără o temeinică şi permanentă pregătire profesională riscă să se autoelimine din sistemul pentru care a optat în deplină cunoştinţă de cauză. c). Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare16, cu modificările ulterioare. Potrivit art. 1, poliţia judiciară este organizată şi funcţionează în cadrul structurilor specializate ale Ministerului Administraţiei şi Internelor. În ceea ce priveşte obiectul de activitate, acesta este reglementat prin alin. (1) al art. 2 care prevede că ,,poliţia judiciară este constituită din ofiţeri şi agenţi de poliţie, specializaţi în efectuarea activităţilor de constatarea infracţiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale şi de cercetare penală şi prin alin. (1) al art. 8 care prevede că organele de cercetare ale poliţiei judiciare îşi desfăşoară activitatea, sub conducerea, supravegherea şi controlul procurorului, fiind obligate să ducă la îndeplinire dispoziţiile acestuia. Referitor la îndeplinirea atribuţiilor – efectuarea activităţilor de constatare a infracţiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale şi de cercetare penală – care sunt fundamentale în ansamblul atribuţiilor Poliţiei Române, Legea nr. 364/2004 nu prevede în mod expres că ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară ar fi învestiţi cu exerciţiul autorităţii publice. Cu toate acestea, art. 10 dispune clar: ,,Lucrătorilor poliţiei judiciare li se aplică prevederile Statutului poliţistului şi ale celorlalte acte normative în vigoare care reglementează activitatea structurilor din care fac parte”. Prin conţinutul său, opinăm că norma de trimitere prevăzută la art. 10 este una de completare, întrucât face trimitere la prevederile Legii nr. 218/2002, cu modificările ulterioare şi în mod deosebit la prevederile art. 31 ale acesteia, deoarece fără posibilitatea legală de a uza de drepturile şi obligaţiile prevăzute de acesta, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară nu îşi pot îndeplini atribuţiile de serviciu. De asemenea, face trimitere şi la prevederile Legii nr. 360/2002, cu modificările şi completările ulterioare, astfel că şi

16 Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 869 din 23 septembrie 2004, modificată prin Legea nr. 161/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 6 iunie 2005.

ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară le sunt opozabile şi îndatoririle, obligaţiile şi interdicţiile reglementate de aceasta. Prin urmare, şi poliţiştii prevăzuţi de Legea nr. 364/2002 sunt învestiţi cu exerciţiul autorităţii publice în deplinătatea elementelor lui constitutive. 4. Concluzii: Din analiza succintă de mai sus rezultă că instituţia învestirii cu exerciţiul autorităţii publice este una fundamentală în sistemul administraţiei publice. Conţinutul învestirii cu exerciţiul autorităţii publice îl constituie drepturile, obligaţiile, incompatibilităţile, interdicţiile şi îndatoririle care sunt diferenţiate în raport de specificul funcţiilor publice şi competenţele instituţiilor şi autorităţilor publice care cuprind în structurile lor organizatorice asemenea funcţii. Toate acestea constituie pârghii juridice prin care funcţionarii publici îşi pot îndeplini atribuţiile şi responsabilităţile, aceste pârghii conferind funcţionarilor publici dreptul de a da dispoziţii şi de a lua măsurile necesare pentru respectarea lor. Fără a fi învestit cu exerciţiul autorităţii publice, în forma prevăzută de lege, nicio persoană nu poate dobândi calitatea de funcţionar public. Buna funcţionare a autorităţilor şi instituţiilor statului pe întreaga lor ierarhie administrativă este condiţionată de această învestire, învestire care are drept suport cumpetenţele profesionale ale persoanelor învestite. De aceste competenţe depind şi respectarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor fundamentale şi legitime ale cetăţenilor. Drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt socotite drept fundamentale, nu numai prin faptul că sunt prevăzute şi garantate în mod expres de Constituţie, ci şi prin modul cum autorităţile şi instituţiile publice se preocupă ca acestea să fie respectate, să beneficieze titularilor în deplinătatea materialităţii lor. De aceea funcţiile publice trebuie îndeplinite cu bună-credinţă. Semnificativ, în reglementările abordate, este şi faptul că pentru fiecare din categoriile de funcţionari publici, legiuitorul reglementează şi răspunderea juridică, în fiecare din formele sale, disciplinară, contravenţională, civilă şi respectiv penală. Aceste reglementări speciale sunt determinate de nivelul de responsabilitate la care acţionează funcţionarii publici, de atribuţiile şi responsabilităţile cu caracter general şi specific cu care au fost învestiţi. Ele sunt de natură să determine o responsabilizare maximă a funcţionarilor publici, dar şi o garanţie că aceştia nu îşi vor exercita, atribuţiile şi responsabilităţile în mod abuziv şi neglijent, nu vor face din exercitarea acestora o sursă de venituri necuvenite.



Scurte consideraţii privind formarea şi

autonomia convenţiei arbitrale (I)

Raluca DINU

expert, Consiliul Legislativ

I. FORMAREA CONVENŢIEI ARBITRALE

„Arbitrajul este instituţia prin care părţile

încredinţează arbitrilor liber desemnaţi de ele misiunea de a tranşa litigiul dintre ele”1, iar convenţia arbitrală este „înţelegerea prin care părţile interesate se obligă să soluţioneze un litigiu determinat sau determinabil prin mijlocirea arbitrajului ocazional sau permanent, renunţând la dreptul de a se adresa în acest scop organelor jurisdicţionale de stat”2.

Dacă natura juridică a arbitrajului constituie încă obiect de dispută în literatura juridică, este unanim admis că piatra unghiulară a arbitrajului este convenţia arbitrală. Ea permite să se probeze că părţile au consimţit să supună litigiul arbitrajului, acest consimţământ fiind indispensabil unui mod de soluţionare a litigiilor a cărui existenţă însăşi depinde de acordul părţilor.3

Noţiunea de „convenţie arbitrală” este astăzi acceptată şi în literatura juridică a ţărilor în care legea reglementează numai compromisul, pentru a include în ea cele două forme de manifestare a acordului prin care părţile convin să supună litigiul lor judecăţii unor arbitri desemnaţi de ele: clauza compromisorie şi compromisul. De altfel, Codul nostru civil, în art.1534 vorbeşte doar despre compromis, iar Codul de procedură civilă, până la modificarea lui prin Legea nr.59/1993, enunţa doar compromisul ca modalitate de a supune litigiul judecăţii arbitrale (deşi accepţiunea ce s-a dat acestuia prin reforma Dissescu din anul 1900 este 1Matthieu de Boisseson, Le droit français de l'arbitrage: interne et international, GLN-editions, Ed. Joly, 1990, p.5 2P. Vasilescu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, 1943, citat de Octavian Căpăţână în Litigiul arbitral de comerţ exterior, Bucureşti, Editura Academiei, 1976, p.75 3Viorel Roş, Arbitrajul comercial internaţional, Bucureşti, Editura All Beck, 2000, p.83

mai largă decât cea, în general admisă, pentru această noţiune). Situaţia este întâlnită şi în dreptul belgian, care în art.1006 Cod procedură civilă şi Legea din 4 iulie 1972 nu disting între compromis şi clauza compromisorie, aceasta din urmă fiind o creaţie a doctrinei şi jurisprudenţei.4 Chiar şi în Franţa vechiul cod de procedură civilă ignora existenţa clauzei compromisorii, noţiunile de „convenţie arbitrală”, „clauză compromisorie” şi „compromis” constituind inovaţii ale decretelor din 14 mai 1980 şi 12 mai 1981 care au fost integrate în Noul Cod de Procedură Civilă.5

În dreptul italian, Legea nr.25 din 5 ianuarie 1994 („Noi dispoziţii în materia arbitrajului şi disciplina arbitrajului internaţional”) constituie „cea mai incisivă intervenţie normativă în legislaţia italiană a ultimilor decenii în materia arbitrajului”. Opinia a fost exprimată de Antonio Oricchio în lucrarea sa intitulată L'arbitrato, dedicată comentării normelor cuprinse în art.806-840 din Codul italian de procedură civilă, modificate prin Legea nr.25/1994, care a modernizat instituţia arbitrajului din această ţară.6

Doctrina tratează în general compromisul şi clauza compromisorie ca specii ale convenţiei arbitrale. Există autori care tratează aceste noţiuni sub denumirea de „contract arbitral”.7 Matthieu de Boisseson face însă distincţie între convenţia arbitrală şi contractul de arbitraj. În această ultimă opinie, convenţia arbitrală (rezultând dintr-un compromis sau din clauza compromisorie) constă în acordul părţilor contractante de a supune arbitrajului una sau mai multe controverse deja existente sau care vor apărea. Este vorba despre un contract de drept privat în care arbitrul – care, de regulă, în 4Jacqueline Linsmeau, L'arbitrage volontaire en droit privé belge, Bruxelles, Editura Bruylant, 1991, p.35 5Viorel Roş, op.cit., p.84 6Antonio Oricchio, L'arbitrato, Roma, Ed. Scientifiche Italiane, 1994, p.9 7Matthieu de Boisseson, op. cit., p.13



această fază nu este nominalizat – este străin. S-ar putea spune că, într-un anume sens, arbitrul este obiectul convenţiei arbitrale, când în realitate supunerea diferendelor dintre părţi judecăţii arbitrale este adevăratul obiect al convenţiei. În momentul în care nominalizarea arbitrilor efectuată de părţi, concomitent sau succesiv convenţiei arbitrale, a ajuns la cunoştinţa arbitrilor, iar ei au acceptat însărcinarea primită, se încheie între părţi şi arbitri o convenţie care îi leagă şi care este contractul de arbitraj. În mod asemănător tratează problema şi M. R. Sammartano.8 În opinia acestor autori, acordul părţilor de a supune litigiul deja născut ori litigiul care poate să apară judecăţii unor arbitri desemnaţi de ele se realizează prin intermediul convenţiei arbitrale, iar acordul între părţi şi arbitri în scopul soluţionării litigiului se realizează prin intermediul contractului de arbitraj. Şi pentru Jean Robert există deosebire între convenţia arbitrală, care leagă doar părţile în această convenţie şi contractul de arbitraj care leagă părţile şi instituţia de arbitraj9 (sau, pentru arbitrajul ad-hoc, părţile şi arbitrii).

Denumirea de „convenţie arbitrală” este preferabilă aceleia de contract arbitral, impunându-se în reglementările internaţionale relative la arbitraj, începând cu adoptarea Convenţiei Europene asupra Arbitrajului Comercial Internaţional la data de 21 aprilie 1961.

Prin Protocolul referitor la clauzele arbitrale de la Geneva din 1923, fiecare dintre statele contractante se obligă să recunoască validitatea compromisului sau a clauzei compromisorii prin care părţile într-un contract – supuse jurisdicţiei anumitor state participante la protocol – cădeau de acord ca eventualele litigii născute din contractul încheiat să fie soluţionate prin arbitraj, chiar şi în cazul în care respectivul arbitraj ar fi urmat să aibă loc pe teritoriul unei alte ţări decât cea din care, din punctul de vedere al jurisdicţiei, provenea una sau cealaltă parte.

Protocolul de la Geneva din 1923 a fost completat în 1927 prin Convenţia pentru executarea hotărârilor arbitrale, convenţie prin care statele părţi la Protocol se angajau să recunoască autoritatea unei hotărâri arbitrale pronunţate în urma unui compromis sau a unei clauze compromisorii, precum şi executarea sa în conformitate cu regulile de procedură în vigoare în ţara în care a fost invocată hotărârea, cu condiţia ca hotărârea respectivă să fie pronunţată pe teritoriul unuia din statele părţi la Convenţie şi între două persoane supuse jurisdicţiei uneia dintre Înaltele Părţi Contractante.

8M. R. Sammartano, L'arbitrato internazionale, Padova, P.C. Cedam, 1989, p.179 9J. Robert, L'arbitrage : droit interne, droit international privé, Paris, Dalloz, 1993, p.109

Convenţia de la New York din 1958 pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine foloseşte în art.2 alin.(2) denumirea de „convenţie scrisă prin care se înţelege o clauză compromisorie inserată în contract sau un compromis semnat de părţi sau conţinut într-un schimb de scrisori sau telegrame”.

Convenţia de la New York a fost apreciată ca fiind „pilonul cel mai important pe care se sprijină întregul edificiu al arbitrajului internaţional”10, introducând în această materie ideea de convenţie sub o denumire ce nu avea să capete consacrare: „convenţie scrisă”, condiţia formei scrise etc.

Convenţia de la Geneva a introdus în cuprinsul ei (art.1.a)) noţiunea de convenţie arbitrală prin care se înţelege „fie o clauză compromisorie inserată într-un contract, fie un compromis, contractul sau compromisul fiind semnate de părţi sau conţinute într-un schimb de scrisori, de telegrame sau de comunicări prin telex şi, în privinţa ţărilor, ale căror legi nu impun forma scrisă pentru convenţiile de arbitraj, orice convenţie încheiată în formele permise de aceste legi” (art.2 a)). Aceeaşi convenţie defineşte arbitrajul (în art.2 b)), ca fiind „reglementarea litigiilor nu numai de către arbitrii numiţi pentru cazuri determinate (arbitrajul ad-hoc), ci şi de către instituţiile permanente de arbitraj”.

În doctrină, se acceptă ideea că prin convenţia arbitrală se înţelege compromisul sau clauza compromisorie prin care părţile convin să supună litigiul dintre ele judecăţii unor arbitri desemnaţi de ele. Acest termen a fost creat numai pentru a simplifica limbajul juridic, pentru că o convenţie arbitrală stricto sensu nu există niciodată.

Codul nostru de procedură civilă prevede în această materie ce litigii se pot soluţiona pe calea arbitrajului (art.340), condiţia formei scrise a convenţiei arbitrale (art.343), cui poate fi încredinţat arbitrajul (art.3401), modalitatea de numire a arbitrilor (art.3432) etc.

Efectul încheierii convenţiei arbitrale, dar nu singurul, este acelaşi pretutindeni: excluderea pentru litigiul care face obiectul ei a competenţei instanţelor judecătoreşti. De altfel, în privinţa efectelor, între clauza compromisorie şi compromis nu există diferenţe. Singura distincţie este momentul în care ele intervin în raporturile dintre părţi: clauza compromisorie înainte de naşterea litigiului, compromisul după naşterea acestuia.11

10A. Redfern, M. Smith, E. Robine, Droit et pratique de l'arbitrage commercial international, Paris, Librairie Générale de Droit et Jurisprudence, 1994, p.371 11Viorel Roş, op.cit., p.87-88



Dreptul belgian nu cunoaşte distincţia între clauza compromisorie şi compromis, art.1006 din Codul de procedură civilă reglementând doar compromisul. Doctrina face această distincţie, dar atribuie clauzei compromisorii un conţinut şi efecte diferite: „Compromisul este angajamentul de a supune arbitrajului un litigiu determinat, în timp ce clauza compromisorie reprezintă o promisiune de compromis”.12

Jurisprudenţa belgiană admite şi ea atât compromisul cât şi clauza compromisorie, iar pentru a da eficienţă clauzei compromisorii s-a decis prin hotărâri judecătoreşti că „odată litigiul născut, părţile legate printr-o clauză compromisorie sunt datoare să încheie un compromis în conformitate cu dispoziţiile art.1006 Cod procedură civilă, iar în caz de refuz al unei părţi de a semna un compromis ea poate fi condamnată de justiţie, iar în cazul refuzului de a se supune deciziei pronunţate, aceasta ţine loc de compromis”.13

Consacrarea legislativă a noţiunii de convenţie arbitrală semnifică însă şi recunoaşterea faptului că şi compromisul şi clauza compromisorie reprezintă acelaşi tip de act juridic în temeiul căruia părţile se angajează să recurgă la procedura arbitrală pentru soluţionarea litigiului dintre ele.

În acelaşi timp trebuie subliniată independenţa dintre cele două tipuri de convenţie arbitrală, una faţă de cealaltă. Aceste convenţii se diferenţiază prin gradul de dezvoltare a litigiului pentru a cărui soluţionare ele se încheie: litigiu viitor şi eventual, în cazul clauzei compromisorii, litigiu născut şi actual, în cazul compromisului. Această distincţie este extrem de importantă pentru că odată încheiată o convenţie arbitrală sub forma clauzei compromisorii, părţile pot să treacă direct, în caz de litigiu, la constituirea tribunalului arbitral, fără să fie nevoie de semnarea unui compromis. Or, în lipsa clauzei compromisorii, dacă se iveşte un litigiu, părţile pot recurge la arbitraj numai după încheierea compromisului şi dacă doresc soluţionarea litigiului pe această cale.14

În Franţa, pentru a se ajunge în faţa unei instanţe arbitrale, în temeiul unei clauze compromisorii era obligatoriu să se încheie şi un compromis.15

În dreptul românesc, până în 1933 procedura arbitrală se referea numai la compromis, deşi după reforma din 1900, potrivit art.343 obiectul acestuia îl puteau constitui şi litigiile „ce s-ar putea naşte”, adică litigiile viitoare, ceea ce a determinat să

12Jacqueline Linsmeau, op.cit., p.35 13 idem, p.35 14Viorel Roş, op.cit., p.89 15J. Robert, op.cit., p.46

se susţină că „nu vedem cum s-ar mai putea susţine pe acest text, aşa cum se obişnuieşte, distincţia dintre compromis şi clauza compromisorie, distincţie constând în principal în aceea că clauza compromisorie se referă la litigii încă nenăscute, pe când compromisul se referă la litigiile care s-au născut deja”.16

În prezent, Codul nostru de procedură civilă consacră următoarele reguli:

a) clauza compromisorie şi compromisul sunt forme de manifestare ale convenţiei arbitrale;

b) convenţia arbitrală, oricare ar fi forma în care se manifestă are o existenţă de sine stătătoare, prevăzându-se în mod expres că validitatea clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă;

c) clauza compromisorie este convenţia prin care părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este inserată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului, iar prin compromis părţile convin ca un litigiu ivit între ele să fie soluţionat pe calea arbitrajului (art.3431, art.3432 );

d) efectele convenţiei arbitrale sunt aceleaşi fără a se deosebi dacă îmbracă forma clauzei compromisorii sau a compromisului, respectiv excluderea pentru litigiul care face obiectul ei a competenţei instanţei judecătoreşti. Aceste efecte privesc atât părţile, cât şi pe judecători. În ce priveşte părţile, convenţia arbitrală reprezintă angajamentul irevocabil de a supune litigiul arbitrajului, iar în ce priveşte pe judecători, încheierea convenţiei atrage necompetenţa jurisdicţiei statale.

Definind convenţia arbitrală în modul arătat mai sus, doctrina noastră a subliniat faptul că aceasta „se învederează a fi o noţiune complexă care însumează în sfera sa, ca specii distincte, două acte juridice diferite: fie compromisul, fie clauza compromisorie”.17 Unificarea regimului juridic al celor două categorii de convenţii arbitrale reprezintă „o tendinţă mai recentă în evoluţia acestei materii”.

Sub aspectul finalităţii pe care o îndeplineşte, convenţia arbitrală pare să prezinte prin efectele ei caracterul unui act procedural. „În acest sens, se susţine că obiectul ei nu constă în determinarea unor drepturi şi obligaţii reciproce, ci în reglementarea modalităţii în care ele vor fi precizate. Este, printre altele, situaţia din dreptul elveţian sau din sistemul de common law englez. În realitate, convenţia arbitrală nu pare susceptibilă de o caracterizare unilaterală. Ea are o natură dublă, complexă, implicaţiile procedurale neîndoielnice 16Ion Nestor, Probleme privind arbitrajul pentru comerţul exterior, Bucureşti, Editura Academiei, p.21 17Octavian Căpăţână, op.cit., p.76



grefându-se pe o certă structură contractuală”.18 Această dualitate explică mai întâi efectele pe de o parte contractuale, iar pe de altă parte jurisdicţionale pe care le generează convenţia arbitrală, iar în al doilea rând soluţiile de drept internaţional care o privesc”19 .

„Convenţia arbitrală se include totodată în categoria actelor de dispoziţie, deoarece prin încheierea ei părţile renunţă implicit la garanţiile inerente justiţiei de stat şi se obligă să se conformeze hotărârii arbitrale”.20

Natura convenţiei arbitrale este aceeaşi atât în arbitrajul instituţional cât şi în cel ocazional şi fără a deosebi între arbitrajul intern şi cel internaţional, ori între arbitrajul în drept sau arbitrajul în echitate, deşi conţinutul şi în mod special obiectul convenţiilor pot diferi.

Prin urmare convenţia arbitrală, în oricare din formele şi modalităţile sale, îndeobşte confundate, uneori deosebite (dreptul olandez şi cel italian, Regulamentul UNCITRAL de arbitraj ad-hoc din 15.XII.1976) exprimă esenţialmente opţiunea părţilor de a deduce soluţionării pe cale arbitrală litigiul eventual sau actual dintre acestea, stipulată în însuşi contractul lor ori subsecvent şi separat de contract, dar cu referire la acesta.

II. AUTONOMIA CONVENŢIEI ARBITRALE

„Principiul autonomiei convenţiei

arbitrale”, consacrat textual în dreptul pozitiv, deopotrivă de legislaţii internaţionale şi convenţii internaţionale, afirmat expres de jurisprudenţa arbitrală, comportă două aspecte net distincte şi foarte diferite între ele, anume autonomie prin raport cu contractul în care convenţia arbitrală (clauza compromisorie) este inserată şi autonomie prin raport cu orice lege statală. Această îndoită autonomie a clauzei compromisorii a fost pentru prima dată afirmată de manieră clară în decizia Dalico, pronunţată de Curtea de Casaţie franceză la 20 decembrie 1993 într-o cauză daneză-libiană, statuând că „în virtutea unei reguli materiale de drept internaţional al arbitrajului, clauza compromisorie este independentă juridic de contractul principal care o conţine direct sau prin referire şi că existenţa şi eficacitatea sa se apreciază, sub rezerva regulilor imperative ale dreptului francez şi a ordinii publice internaţionale, după voinţa 18 idem, p.81 19Octavian Căpăţână, B. Ştefănescu, Tratat de dreptul comerţului internaţional, Vol.I, Partea generală, Bucureşti, Editura Academiei, 1985, p.217 20 idem, p.219

comună a părţilor, fără a fi necesar de a se referi la o lege statală”. Această decizie a primei camere civile a fost publicată în Journal de Droit International (Clunet) 1994, pag.432 şi următoarele ale notei aprobative de E.Gaillard, in Revue de l’Arbitrage 1994, pag.116 şi următoarele cu notă aprobativă de H.Gaudemet – Tallon şi în Revue critique de droit international privé 1994, pag.663 şi urm., cu notă critică de P.Mayer.

În cele ce urmează vom trata cele două aspecte ale autonomiei clauzei compromisorii în această succesiune.

II.1. Autonomia convenţiei arbitrale faţă de

contractul principal II.1.1. Natura principiului

Principiul autonomiei convenţiei arbitrale faţă de contractul principal este astăzi solid stabilit în dreptul francez arbitral, fie vorba de reglementări naţionale sau convenţii internaţionale:

„În materia arbitrajului internaţional, clauza compromisorie, care va fi încheiată separat sau inclusă în actul juridic din care rezultă, prezintă întotdeauna, cu excepţia situaţiilor specifice (...), o totală autonomie juridică, excluzând ceea ce ar putea-o afecta de o eventuală nevaliditate a acestui act”21.

Aceasta este formula prin care Curtea de casaţie a consacrat în cazul Gosset din 7 mai 1963, principiul autonomiei convenţiei arbitrale faţă de contractul principal. Acest principiu a fost preluat în termeni identici în hotărârile Curţii de Apel din Paris din 21 februarie 1964 şi din 19 iunie 1970 şi a Curţii de Apel din Orleans din 15 februarie 196622.

Acest principiu este incontestabil o regulă materială a dreptului francez al arbitrajului internaţional. Cu alte cuvinte, convenţia arbitrală va fi considerată independentă faţă de contractul principal, oricare va fi soluţia adoptată în această privinţă de către legea străină eventual aplicabilă contractului principal şi indiferent de natura pe care o recunoaşte regulilor aplicabile convenţiei arbitrale înseşi23.

Autonomia convenţiei arbitrale faţă de contractul principal, iniţial desprinsă din jurisprudenţa franceză în 1963, este astăzi 21Ph. Francescakis, Le principe jurisprudentiel de l'autonomie de l'accord compromissoire, în „Revue de l’arbitrage”, 1974, p.67 22Paris, 21 februarie 1964, JDI, 1965, p.113, notă de B. Goldman, Rev. crit. DIP, 1964, p.543, notă E. Mezger, Orleans, nr.15 23Registre des textes des conventions et autres instruments rélatifs au droit commercial international, vol.II, U.S.A., New York, 1973, p.68, Ass. italiana per l'arbitrato, Conventions multilatérales et autres instruments en matière d'arbitrage, Rome, 1974, p.160



recunoscută ca făcând parte din acele principii generale ale arbitrajului la care arbitrii se referă cu uşurinţă oricare ar fi locul şi legea aplicabilă.

Acest lucru rezultă mai puţin din afirmarea acestui principiu care reiese din principalele reglementări ale arbitrajului şi mai mult din consacrarea acestuia în numeroase ordini juridice statale.

II.1.1.1. Afirmarea principiului în reglementările privind arbitrajul

Reglementările privind arbitrajul împrumutând autoritatea lor voinţei părţilor, nu se pot analiza decât în concordanţă cu voinţa părţilor de a trata de o manieră distinctă convenţia arbitrală şi contractul principal. Această regulă are aici valoarea unei prezumţii, părţile putând oricând să deroge de la dispoziţiile care reglementează arbitrajul. Este suficient astfel să se constate că această lege nu interzice distincţia, chiar dacă nu o consacră în mod distinct şi să se sprijine pe principiul autonomiei voinţei părţilor de a distinge natura convenţiei arbitrale de contractul principal.

Prima reglementare privind arbitrajul internaţional care a consacrat principiul autonomiei convenţiei arbitrale este Regulamentul CCI. Acesta prevede în art.8 alin.(4) că „în lipsă de stipulaţie contrară, pretinsa nulitate sau inexistenţa contractului invocată, nu antrenează necompetenţa arbitrului dacă se prevalează de validitatea convenţiei arbitrale. El rămâne competent, chiar în cazul inexistenţei sau nulităţii contractului, de a determina drepturile părţilor şi de a stabili obligaţiile lor”.

Astfel, dacă arbitrul constată inexistenţa sau nulitatea contractului principal, nu trebuie să se oprească la această constatare, ci să-i deducă consecinţele privitoare la pretenţiile părţilor. Arbitrul nu trebuie să-şi decline competenţa decât şi în cazul în care constată inexistenţa sau nulitatea convenţiei arbitrale înseşi.

Curtea de arbitraj internaţional examinează existenţa şi validitatea convenţiei arbitrale prima facie în aplicarea art.8 alin.(3) din Regulament. La un control prima facie, ca preliminar de înlesnire a controlului susceptibil de a fi ulterior exercitat de arbitri asupra chestiunii, principiul autonomiei, aplicabil de arbitri trebuie să fie a fortiori reţinut de Curtea internaţională de arbitraj. Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât, când el rezultă dintr-un regulament privind arbitrajul, principiul autonomiei traduce voinţa prezumată a părţilor de a vedea convenţia arbitrală analizată distinct de contractul principal.24 Altfel spus, tocmai în respectul principiului autonomiei convenţiei arbitrale faţă de 24Ph. Fouchard, E.Gaillard, B.Goldman, Traité de l’arbitrage commercial international, Vol.I, Paris, Litec, 1996, nr.394

contractul principal trebuie să fie exercitat controlul prima facie a Curţii de arbitraj internaţional. Cele două decizii ale acestei Curţi care au dat naştere unui contencios în faţa instanţelor naţionale franceze şi care, una a admis, cealaltă a respins existenţa unei clauze arbitrale CCI, au fost date ca urmare a dezbaterilor vizând exclusiv convenţiile arbitrale.25

Regulamentul de arbitraj ad-hoc al CNUDCI din 1976 conţine în egală măsură dispoziţii speciale despre autonomia convenţiei arbitrale. Art.21 alin.(2) prevede că: „o clauză compromisorie care face parte dintr-un contract şi care prevede arbitrajul în virtutea prezentului Regulament va fi considerată ca o convenţie distinctă de alte clauze în contract. Constatarea nulităţii contractului de către tribunalul arbitral nu antrenează de plin drept nulitatea clauzei compromisorii”.

Precizarea conform căreia constatarea nulităţii contractului nu atrage de drept nulitatea clauzei compromisorii nu este deloc o rezervă în ceea ce priveşte principiul autonomiei. Ea semnifică numai că „dacă viciul care afectează contractul principal este de natură a afecta în egală măsură clauza compromisorie (de exemplu, un viciu de consimţământ), aceasta va trebui, ca şi acesta anulată de arbitri, care, în consecinţă, nu vor putea statua asupra altor puncte ale litigiului”.26

Mai recent, reglementările care privesc arbitrajul destinate să joace un rol important în statele de common law au consacrat principiul autonomiei convenţiei arbitrale. Astfel, procedează Regulamentul London Court of International Arbitration (LCIA) din 1985 în secţiunea 14.1 şi Regulamentul de arbitraj internaţional al American Association din 1992, care în art.15 alin.2 statuează principiul în termeni asemănători cu cei din art.21 alin.(2) al Regulamentului de la CNUDCI.27 Aceste iniţiative merită salutate în măsura în care principiul autonomiei convenţiei arbitrale a fost mult timp greu de stabilit în anumite state de common law.28

II.1.1.2. Consacrarea principiului în ordinea juridică a statelor

25Afacerea Japan Time, analizată de Ph. Fouchard în Les institutions permanentes d'arbitrage devant le juge étatique, „Revue de l’arbitrage”, 1987, p.225 şi urm.şi Afacerea Cekobanka, soluţionată de Tribunalul de înaltă instanţă din Paris la 8 octombrie 1986, „Revue de l’arbitrage”, 1987, p.367 şi urm. 26Ph. Fouchard, Les travaux de la CNUDCI: le règlement d'arbitrage, Journal de Droit International, 1979, p.837, Adde B. Goldman, Arbitrage - droit international privé, în Répertoire de droit international, nr.57, Paris, Dalloz, 1968 27Modificarea Regulamentului AAA la 1 noiembrie 1993 nu a afectat această chestiune 28V. D. Hascher, Yearbook, 1992, p.716



Ca efect al recunoaşterii principiului autonomiei convenţiei arbitrale de ordinea juridică a statelor şi mai ales, de izvoarele de drept privat care sunt regulamentele arbitrale, schimbându-i natura juridică, acesta a ajuns să fie considerat o veritabilă regulă transnaţională a arbitrajului comercial internaţional.

Această recunoaştere nu rezultă totuşi foarte explicit din principalele convenţii internaţionale în materia arbitrajului.

Convenţia de la New York din 1958 nu face nicio referire directă în sensul acestei recunoaşteri. Ea se limitează la a indica faptul că recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrale pot fi refuzate dacă partea împotriva căreia ele sunt invocate dovedeşte că convenţia arbitrală „nu este valabilă conform legii căreia părţile au subordonat-o sau, în lipsa unei stipulaţii în această privinţă, în virtutea legii ţării unde sentinţa a fost pronunţată” (art.V, 1.a).

Convenţia de la Washington din 1965 a creat CIRDI, mulţumindu-se să afirme în art.41 alin.(1) că „tribunalul este judecătorul competenţei sale”.

Majoritatea legislaţiilor moderne referitoare la arbitraj recunosc expres principiul autonomiei convenţiei arbitrale, astfel: art.1697 alin.(1) şi (2) din Codul judiciar belgian în redactarea din 4 iulie 1972, art.1053 din Codul de procedură civilă olandez în redactarea din 1986 („convenţia de arbitraj este considerată şi judecată ca fiind o convenţie autonomă”, iar „tribunalul are puterea de a statua asupra validităţii contractului principal din care convenţia de arbitraj face parte sau la care ea se raportează”), art.178 alin.(3) din Legea de drept internaţional privat elveţian din 1987, care dispune că „validitatea unei convenţii de arbitraj nu poate fi contestată pentru motivul nevalidităţii contractului principal”, art.8 din reglementarea spaniolă asupra arbitrajului din 5 decembrie 1988 care prevede că „nulitatea unui contract nu atrage necesarmente nulitatea convenţiei arbitrale care se raportează la el”.29 În sfârşit, noile reglementări din dreptul algerian30, egiptean31 şi tunisian32 asupra arbitrajului consacră expres acest principiu.

În alte sisteme de drept, jurisprudenţa este cea care a consacrat acest principiu. Este cazul dreptului francez şi al Statelor Unite ale Americii, unde, în acest din urmă caz, Curtea Supremă de

29Paz Garcia Rubio, B. Cremades, Arbitration in Spain, Kluwer, 1991, p.49-50 30Art.458 bis 1 alin.(4) , decretul legislativ din 25 aprilie 1993 31Art.23 din Legea nr.27/21 aprilie 1994 32Art.61 alin.(1) din Codul de arbitraj (Legea din 26 aprilie 1993)

Justiţie a admis începând cu anul 1967 în cazul Prima Paint v. Flood and Conklin că „referitor la dreptul federal, convenţiile arbitrale sunt distincte faţă de contractul în care sunt inserate”33, ca şi în dreptul german, italian şi japonez.

Cel mai mare progres în această materie a fost realizat prin adoptarea Legii-model a CNUDCI asupra arbitrajului comercial internaţional în 1985. Art.16 alin.(1) prevede că „o clauză compromisorie care face parte din dintr-un contract este considerată o convenţie distinctă de alte clauze în contract. Constatarea nulităţii contractului de către tribunalul arbitral nu antrenează de plin drept nulitatea clauzei compromisorii”.34

Până recent, dreptul englez nu a admis principiul autonomiei atunci când contractul principal era lovit de o cauză de „nulitate ab initio”, afară numai dacă părţile nu au stipulat convenţia arbitrală într-un document distinct.35 Cu ocazia afacerii Harbour c. Kansa, jurisprudenţa engleză a revenit asupra acestui principiu. High Court în 1992, apoi Court of Appeal în 1993 au impus totuşi respectarea convenţiei arbitrale, urmând astfel dreptul englez în conformitate cu un principiu care a fost recunoscut mult timp în majoritatea reglementărilor contemporane asupra arbitrajului internaţional.

II.1.1.3. Consacrarea principiului de jurisprudenţa arbitrală internaţională

Numeroase sentinţe arbitrale au recunoscut autonomia convenţiei arbitrale în raport cu contractul principal în calitate de principiu general al arbitrajului comercial internaţional fără a fi nevoie să se refere, pentru a justifica, la un izvor de drept naţional.36

Cele trei sentinţe arbitrale din anii '60 care au intervenit în litigiile relative la concesiunile petroliere libiene au explicat acest principiu statuând că convenţia arbitrală supravieţuieşte cesiunii contractului de concesiune rezultând din naţionalizare şi putând institui competenţa tribunalului arbitral. Soluţia era implicită, pronunţată în sentinţa din 10 octombrie 1973 de M. Lagergren în care arbitrul unic, hotărând asupra cererii lui BP conform căreia legea naţionalizării şi instrumentele subsecvente erau şi rămân fără efect în a pune capăt

33388 U.S. nr.395 (1967); Rev. cit. DIP, 1968, p.91, comentată de E. Mezger, p.25; US District Court SDNY, 27 iulie 1995 34Holzman & Neuhaus, A Guide to the UNCITRAL Model Law on International Commercial Arbitration. Legislative History and Commentary, Kluwer, 1989, p.478 şi urm. 35V.V. Veeder, Yearbook, 1992, p.426 36Y. Derains, Les tendances de la jurisprudence arbitrale internationale, JDI, 1993, p.829-832 şi urm.



acordului de concesiune care rămâne valabil în drept şi aplicabil, a decis că „legea naţionalizării BP a pus capăt concesiunii BP, cu excepţia faptului că concesiunea BP constituie fundamentul competenţei tribunalului şi dreptul reclamantului de a pretinde pârâtului daune-interese în faţa acestei instanţe”.37 Tot astfel, M. Sobhi Mahmassani, arbitru unic în Afacerea LIAMCO c. Libye, a declarat în sentinţa din 12 aprilie 1977 că „este admis în practică şi în dreptul internaţional că o clauză arbitrală supravieţuieşte rezilierii unilaterale a contractului de către stat acolo unde ea figurează şi că ea rămâne în vigoare chiar posterior acestei rezilieri”.38 Acesta este unul dintre efectele principale ale autonomiei convenţiei arbitrale faţă de contractul principal.

Sentinţa pronunţată la Copenhaga la 14 ianuarie 1982 de profesorul Gomard în Afacerea Elf c. NIOC consacră dezvoltări substanţiale acestui principiu. Arbitrul a fost solicitat să decidă asupra unui litigiu privitor la un contract în care era stabilit „că tribunalul arbitral sau arbitrul unic, pentru a pronunţa sentinţa, nu va fi obligat de o regulă de drept specială, dar îşi va putea sprijini sentinţa pe considerente de echitate şi pe principii de drept recunoscute în mod general, în special de dreptul internaţional”.

Contractul prevedea, între altele, că în lipsa acordului între părţi, sediul şi procedura arbitrală vor fi determinate de arbitru. Acesta a decis ca oraşul Copenhaga să fie locul arbitrajului şi că dreptul procedural danez să fie aplicabil procedurii. Însă, arbitrul consideră că problemele de „kompetenz-kompetenz” şi autonomia clauzei arbitrale trebuie soluţionate după lex contractus, acela definit în clauza citată mai sus.

Arbitrul a conchis că „clauza arbitrală leagă părţile şi poate urmări efectele sale fără ca forţa sa să fie diminuată de alegaţiunea societăţii pârâte conform căreia convenţia în totalitate este nulă şi neavenită ab initio”.39

Putem concluziona că o largă practică arbitrală recunoaşte şi aplică principiul autonomiei clauzei compromisorii faţă de contractul principal în calitate de regulă generală de comerţ internaţional.

II.1.2. Sfera de cuprindere a principiului Autonomia convenţiei arbitrale faţă de

contractul principal se stabileşte în sens juridic şi nu în sens material. Nu înseamnă deci că convenţia

37BP Explorations Company v. Libya, Extraits, Rev.arb. 1980, p.129 şi Yearbook,1980, p.143 38Rev. arb. 1980, p.144, B. Stern, Trois arbitrages, un même problème, trois solutions, Rev. arb., 1980 39Rev. arb. 1984, p.413, cu un comentariu de Ph. Fouchard, L'arbitrage Elf-Aquitane Iran c. National Iranian Oil Company. Une nouvelle contribution au droit international de l'arbitrage, p.333

arbitrală trebuie să facă obiectul unei acceptări distincte de cea a contractului principal. Nu înseamnă nici că clauza compromisorie nu poate urma soarta contractului principal în caz de transmitere a acestuia din urmă. Acest principiu comportă consecinţe importante, unele în mod direct, iar altele legate de raţiuni tactice.

II.1.2.1. Consecinţele directe ale principiului autonomiei convenţiei arbitrale

Autonomia convenţiei arbitrale faţă de contractul principal comportă cel puţin două consecinţe care decurg în mod logic: indiferenţa faţă de soarta contractului principal şi posibilitatea de a fi supusă unei reglementări distincte.

II.1.2.1.1. Indiferenţa faţă de soarta contractului principal

Această indiferenţă este primul şi cel mai important dintre efectele principiului autonomiei convenţiei arbitrale.

Aceasta înseamnă că existenţa, valabilitatea sau menţinerea în vigoare a convenţiei arbitrale nu depinde de soarta contractului principal la care aceasta se referă alegaţia că contractul principal nu a fost încheiat, este nul, rezolvit, reziliat sau obligaţiile născute din contractul principal au fost novate, nu atrage ineficacitatea convenţiei arbitrale. Tot astfel, transmiterea referitoare la contractul principal nu comportă în mod necesar stingerea clauzei compromisorii.40 Acest lucru a dat naştere însă la o controversă. A existat un autor care a sugerat că dacă convenţia arbitrală nu este afectată de nulitatea contractului principal, ea ar fi, în schimb, afectată de inexistenţa lui.41 Simpla afirmare a inexistenţei contractului principal nu este suficientă să facă să dispară competenţa arbitrului. El este cel în măsură să aprecieze temeiul şi dacă constată că contractul principal nu există ca, de exemplu, în cazul lipsei complete a consimţământului, trebuie să ţină seama de aceste consecinţe. Dacă constată că inexistenţa menţionată se aplică şi convenţiei arbitrale, nu din simpla deducţie a inexistenţei contractului principal, ci deoarece inexistenţa o afectează în egală măsură, el va trebui să ţină seama de consecinţele care vizează incompetenţa sa.

Această distincţie nu a găsit ecou în jurisprudenţa franceză. Ea a fost în mod evident respinsă de Convenţia de la Geneva din 1961 care a stabilit că tribunalul arbitral „are puterea de a hotărî asupra (...) existenţei sau a validităţii (...) contractului din care ea (convenţia arbitrală) face

40Paris, 4 martie 1986, Cosiac, menţinută de Curtea de Casaţie, Prima cameră civilă, 10 mai 1988 41V. P. Sanders, L'autonomie de la clause compromisoire, Paris, Etudes Eisemann, p.31 şi urm., urmat de P. Jolidon



parte” (art.V, 3), apoi, în termeni similari, în Regulamentul de arbitraj CNUDCI.42 Tot astfel, Regulamentul de arbitraj al CCI conform căruia „pretinsa nulitate sau inexistenţă invocată în contract nu atrage necompetenţa arbitrului” (art.8, 4).

II.1.2.1.2. Posibilitatea convenţiei arbitrale de a fi determinată de o reglementare distinctă

Convenţia arbitrală nu este reglementată automat de norme de natura şi originea celor care guvernează contractul principal. Jurisprudenţa recentă admite că existenţa şi validitatea convenţiei arbitrale trebuie să fie reglementate de reguli materiale adaptate la caracterul internaţional al arbitrajului.

În terminologia Convenţiei de la Roma din 19 iunie 1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale, clauza compromisorie constituie o „parte distinctă” pe care cocontractanţii şi chiar judecătorii o pot supune unei legi diferite de cea care guvernează restul convenţiei.43

Astfel, în decizia din 25 ianuarie 1972, Curtea de Apel din Paris a declarat că „executarea (clauzei compromisorii) nu se supune în mod obligatoriu legii care guvernează contractul în care ea figurează”.44 Tot astfel, în decizia din 14 decembrie 1983, Curtea de casaţie a aprobat judecătorii de fond care n-au făcut aplicarea legii care guvernează contractul principal pentru a interpreta clauza compromisorie în acesta.45 În dosarul Sonetex din 3 mai 1992, Curtea de casaţie a confirmat hotărârea Curţii de Apel Paris de a constata existenţa convenţiilor arbitrale litigioase fără a se preocupa de legea care guvernează contractul principal pe motiv că „ea nu avea a statua, în privinţa formei şi a probelor acestor clauze, în funcţie de o lege care, dată fiind autonomia lor în cazul arbitrajului internaţional ea putea, de altfel, să nu le fie aplicabilă”.46

Dacă admitem dimpotrivă, ca în cazul jurisprudenţei franceze actuale, că existenţa şi validitatea convenţiei arbitrale trebuie apreciate în

42Art.21 alin.(2) şi art.16 alin.(1) din legea-tip conform căreia "constatarea nulităţii contractului de către tribunalul arbitral nu atrage de drept nulitatea clauzei compromisorii" 43Art.3 alin.(1) şi (4), cu un comentariu de P. Lagarde, Le nouveau droit international privé des contrats après l'entrée en vigueur de la Convention de Rome du 19 juin 1980, Rev.crit. DIP, 1991 nr.287. Convenţia arbitrală a fost totuşi exclusă din câmpul aplicării Convenţiei (art.1 alin.(2) d. 44Afacerea Quijano Aguero, Rev.arb., 1973, nr.158, cu o notă de Ph. Fouchard 45Rev. arb., 1984 nr.483, cu o notă de M.-C. Rondeau-Rivier 46Rev. arb., 1993 nr.272, cu o notă de B. Audit

considerarea unor reguli materiale independent de orice determinare a legii aplicabile, principiul autonomiei permite, în aceeaşi manieră, de a dovedi că aceste reguli aparţin, dacă e cazul, unei ordini juridice diferite de cea care guvernează contractul principal.

II.1.2.2. Consecinţele indirecte ale principiului autonomiei

Principiul autonomiei convenţiei arbitrale a fost adesea invocat pentru a argumenta soluţii mergând dincolo de justificarea sa iniţială.47 Astfel s-a întâmplat cu regula kompetenz-kompetenz, ca şi cu principiul validităţii convenţiei arbitrale şi cu respingerea metodei conflictuale.

II.1.2.2.1. Principiul autonomiei şi regula „kompetenz-kompetenz”

Principiul care a conferit arbitrilor puterea de a stabili asupra propriei competenţe este una din regulile fundamentale ale dreptului arbitral. Este totuşi discutabil că acest principiu este adesea prezentat drept corolarul principiului autonomiei convenţiei arbitrale.

Fără îndoială, principiul autonomiei este prima etapă a unui raţionament care permite arbitrului de a statua asupra propriei competenţe. Graţie lui, argumentul conform căruia contractul principal care este lovit de un viciu oarecare, pierde orice incidenţă directă asupra convenţiei arbitrale şi deci asupra competenţei arbitrului. În această situaţie, autonomia convenţiei şi regula kompetenz-kompetenz coincid şi se consolidează reciproc.

În schimb, în unele privinţe, principiul autonomiei merge mai departe decât regula kompetenz-kompetenz. El permite într-adevăr de a justifica de asemenea ca arbitrul să poată declara contractul principal ineficace, fără însă a avea să conchidă de aici, după ce, făcând aceasta, va fi epuizat competenţa sa şi virtuţile regulii „kompetenz-kompetenz”, că această ineficacitate se extinde şi la convenţia arbitrală (clauza compromisorie) conţinută în contract şi îl impune să deducă din ea necompetenţa sa. În alţi termeni, principiul „kompetenz-kompetenz” n-ar fi capabil el singur să justifice ca un arbitru să poată reţine competenţa sa pentru a constata apoi ineficacitatea contractului litigios. O asemenea posibilitate rezultă exclusiv din principiul autonomiei.48

Invers, regula kompetenz-kompetenz merge, în alte privinţe, mult mai departe decât principiul autonomiei. Autonomia nu s-ar putea justifica într-adevăr dacă toate criticile susceptibile de a fi adresate de o parte, nu contractului principal,

47Pentru alte exemple, E. Gaillard, La distinction des principes généraux du droit et des usages du commerce international, Paris , Etudes Bellet, p.203 şi urm. 48În acelaşi sens, Craig, Park, Paulsson, 1990



ci direct convenţiei arbitrale, ţin, cel puţin într-o primă etapă, de competenţa exclusivă a arbitrului. Tocmai pe acest teren se manifestă virtutea specifică a regulii „kompetenz-kompetenz”, funcţionând mai vizibil în planul efectelor convenţiei arbitrale. Deşi adăpostită sub umbrela principiului autonomiei, această regulă trebuie acum distinsă cu atenţie de principiul autonomiei acordului compromisoriu49.

Aceeaşi forţă expansionistă a principiului solid al autonomiei convenţiei arbitrale a condus jurisprudenţa franceză la a lega de el aici un principiu numit „de validitate” şi „de eficacitate proprie” a convenţiei arbitrale.

Pe temeiul recunoaşterii autonomiei clauzei compromisorii, aceasta îşi va produce efectele pentru care a fost încheiată chiar şi atunci când este cuprinsă într-un contract a cărui existenţă a încetat dintr-un motiv oarecare ori este lovit de nulitate. În fapt, un contract ce conţine o clauză compromisorie se compune din două contracte. Contractul principal priveşte obligaţiile comerciale ale părţilor, în timp ce clauza compromisorie, care este un contract în contract, conţine obligaţia asumată de părţi de a soluţiona prin arbitraj eventualele litigii născute din contractul principal. Acest contract poate rămâne fără urmări dacă din executarea sau neexecutarea contractului principal nu se nasc litigii. Dacă un litigiu s-a născut, atunci clauza compromisorie îşi produce efectele, reprezentând baza de constituire a tribunalului arbitral, care la rândul său va decide asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor rezultate din contractul principal.

Impus, nu fără dificultate, principiul are astăzi o largă recunoaştere, iar în cadrul lucrărilor pregătitoare pentru Legea-model asupra arbitrajului adoptată de Adunarea generală a ONU prin Rezoluţia nr.40/72 din 11 decembrie 1985, aceste probleme au constituit chestiuni prioritare. Asemănătoare sunt dispoziţiile cuprinse în art.21 din Regulamentul UNCITRAL de arbitraj ad-hoc din 15 decembrie 1976.

Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României are reguli asemănătoare, astfel: în art.15 din Regulamentul C.A.B. se prevede: Curtea poate refuza organizarea unui arbitraj dacă există îndoieli sau contestaţii cu privire la existenţa convenţiei arbitrale sau dacă apare că aceasta este caducă, inoperantă sau nesusceptibilă de aplicare. În cazul în care totuşi părţile sau una din ele stăruie în promovarea arbitrajului, Curtea de Arbitraj îl va

49În acest sens, R. David, L'arbitrage commercial international, Paris, Economica, 1982 ; P. Mayer, L'autonomie de l'arbitre international dans l'appréciation de sa propre compétence, Paris, p.430

organiza, urmând ca tribunalul arbitral să se pronunţe asupra existenţei sau validităţii convenţiei arbitrale.

În Regulamentul Curţii de Arbitraj a CCI în art.8 alin. (3) şi (4), Curtea, constatând prima facie existenţa convenţiei de arbitraj poate să hotărască în condiţiile în care una din părţi ridică unul sau mai multe argumente referitoare la existenţa şi valabilitatea acestei convenţii, fără să prejudicieze calitatea de a fi primite sau temeiul acestor argumente, ca arbitrajul să aibă loc. În acest caz, arbitrului îi revine sarcina să ia orice decizie pe baza propriei lui competenţe. El rămâne competent chiar în cazul inexistenţei sau nulităţii contractului pentru a determina drepturile respective ale părţilor şi de a decide asupra cererilor şi concluziilor lor.

O convenţie de arbitraj semnată separat sau în acelaşi timp cu contractul principal este susceptibilă de a da unui arbitru puterea de a tranşa chestiunea validităţii ab initio a contractului. „De ce ar trebui să fie altfel când convenţia arbitrului face parte din contract? La urma urmelor s-a recunoscut că ea are o existenţă independentă şi dată fiind dezvoltarea dreptului arbitrajului în Anglia această poziţie pare logică şi de bun simţ (...). Se poate spune de altfel, fără riscul de a ne înşela, că evoluţia spre doctrina detaşării este practic desăvârşită în dreptul englez”.

Convenţia de la New York în art.V.1.c. prevede că recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale poate fi refuzată când ea se referă la un diferend nemenţionat în compromis sau care nu intră în prevederile clauzei compromisorii sau când conţine hotărâri care depăşesc prevederile compromisului sau clauzei compromisorii.

În dreptul românesc, referitor la arbitrajul ocazional, reglementat de Cartea a IV-a din Codul de procedură civilă, principiul autonomiei clauzei compromisorii este enunţat în mod expres în art.3431 alin.(2) care prevede că „validitatea clauzei compromisorii este independentă de validitatea contractului în care a fost înscrisă”. Deosebirea faţă de arbitrajul instituţional constă în faptul că în arbitrajul ad-hoc nu se pot face verificări prealabile constituirii tribunalului. Dar, atât în arbitrajul instituţional, cât şi în arbitrajul ad-hoc tribunalul poate fi constituit şi pentru singurul motiv al verificării competenţei, iar acceptarea constituirii tribunalului, în acest unic scop, nu echivalează cu un consimţământ la soluţionarea în fond a litigiului într-o astfel de procedură.

O consecinţă importantă a autonomiei convenţiei arbitrale faţă de contractul principal constă în faptul că legea aplicabilă convenţiei arbitrale poate fi diferită de cea a contractului principal. În regulă generală, legea care cârmuieşte contractul principal este şi legea fondului cauzei, în



vreme ce legea aplicabilă convenţiei arbitrale este, cel mai adesea, legea care cârmuieşte procedura arbitrală.

II.1.2.2.2. Principiul autonomiei, principiul validităţii şi renunţarea la metoda conflictuală

Deşi conceput pentru izolarea convenţiei arbitrale de vicisitudinile contractului principal, acest principiu a căpătat progresiv un nou sens, care nu l-a înlocuit, ci s-a cumulat cu cel dintâi, permiţând jurisprudenţei franceze să confere notorietate principiul validităţii convenţiei arbitrale internaţionale şi să renunţe la metoda conflictuală clasică.

Curtea de casaţie a stabilit pentru prima dată în 1972 în Afacerea Hecht că se poate deduce din autonomia convenţiei arbitrale un „principiu de validitate” al acordului compromisoriu, fără a recurge la metoda conflictuală clasică. Se punea problema validităţii unei clauze compromisorii inserate într-un contract comercial de agenţie internaţional expres supus de părţi decretului francez din 1958 asupra agenţilor comerciali. Pârâtul contesta validitatea clauzei compromisorii pe motiv că reglementarea franceză aleasă de părţi interzicea asemenea convenţii între comercianţi şi necomercianţi. Printr-o decizie din 19 iunie 1970, Curtea de Apel Paris a respins această argumentare, subliniind că, în ciuda acestei referiri la legea franceză, cocontractanţii ar fi putut adopta o clauză compromisorie în afara ipotezelor unde legea franceză o autoriza. Curtea a legat această soluţie de principiul autonomiei acordului compromisoriu, pe care a redat-o în termeni identici celor din Afacerea Gosset, dar în realitate ea a mers dincolo de consecinţele care decurg logic din autonomia faţă de contractul principal. În dosarul din 4 iulie 1972, Curtea de casaţie a respins recursul formulat împotriva acestei decizii. Extrem de scurtă50, decizia se limita a enunţa: că „reamintind caracterul internaţional al contractului care leagă părţile şi că în materia arbitrajului internaţional acordul compromisoriu prezintă o autonomie totală, decizia atacată a statuat just că în speţă, clauza litigioasă trebuia să primească aplicare”.51

În consecinţă, Curtea de casaţie deduce pur şi simplu din principiul autonomiei validitatea acordului compromisoriu fără nici o referire la dreptul care îl guvernează: noţiunea de lege de legătură dispare cu desăvârşire52. Autonomia prin raport cu contractul principal justifică autonomia faţă

50B. Oppetit, JDI, 1972 nr.843, p.845 51Cass. civ., 4 iulie 1972, Hecht, JDI, 1972 nr.843, cu o notă de B. Oppetit, Rev. crit. DIP, 1974 nr.82, cu o notă de P. Level 52B. Oppetit , JDI, p.845

de legea care guvernează acest contract şi, ceea ce mai puţin vine de la sine, autonomia prin raport cu legea susceptibilă a fi desemnată de norma conflictuală.

Chiar anterior, Curtea de Apel Paris, printr-o decizie din 25 ianuarie 1972, a decis nu numai că convenţia arbitrală nu se supune în mod obligatoriu legii care guvernează contractul principal, dar a admis valabilitatea sa prin singurul efect al voinţei părţilor şi al reglementării instituţionale a arbitrajului la care ele s-au supus, fără nici o referire la o lege naţională.53

În acelaşi sens, statuând asupra nulităţii invocate într-o clauză compromisorie inserată într-un contract comercial de agenţie internaţional care trebuia să se execute în Franţa, Curtea de Apel Toulouse a decis pe data de 26 octombrie 1982 că este suficient pentru a îndepărta aplicarea regulii franceze care interzice o asemenea clauză într-un contract mixt „de a reaminti principiul necontestat al autonomiei clauzei compromisorii, observând că jurisprudenţa cea mai recentă nu aşează numai această autonomie faţă de celelalte stipulaţii din contract, şi prin raport cu orice lege statală. ”54

Formularea ce evocă autonomia „faţă de orice lege statală” este purtătoare de consecinţe radicale în aceşti termeni principiul autonomiei dobândind un sens cu totul nou. Acest nou înţeles al autonomiei prin raport cu orice lege statală permite judecătorului sesizat cu o chestiune de existenţă sau validitate a convenţiei de arbitraj internaţional să desfăşoare un raţionament în termeni de reguli materiale (substanţiale). Dacă analizăm legăturile existând între cele două forme ale autonomiei – cea dintâi fiind condiţia prealabilă a consacrării celei de a doua – glisarea este evidentă în terminologie, dar nu este neapărat criticabilă şi recunoscând confuzia uneori inerentă degajării unor noi principii, se impune recunoaşterea faptului că azi ne aflăm în prezenţa a două principii distincte ce trebuie examinate separat.

(va urma)

53Afacerea Quijano Aguero 54Toulouse, 26 octombrie 1982, JDI , 1984 nr.603, cu o notă de H. Synvet; Paris, 4 martie 1986, Revista arbitrală, 1987, p.167, cu o notă de Ch. Jarrosson



Transpunerea normelor comunitare

în dreptul naţional

(prezentare a studiului elaborat de

Consiliul de Stat francez)

Svetlana BACIU expert, Consiliul Legislativ

Transpunerea normelor comunitare în

dreptul naţional prezintă un deosebit interes din perspectiva relaţiei dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional şi a modului în care aceasta se realizează în diferite state. În cele ce urmează sunt reflectate aspecte legate de analiza modalităţii de inserare a normelor comunitare în dreptul francez, astfel cum se arată într-un studiu adoptat de către Adunarea generală a Consiliului de Stat francez din 22 februarie 2007, intitulat „Pour une meilleure insertion des normes communautaires dans le droit national”1. Studiul a fost solicitat Consiliului de Stat de către prim-ministrul francez, (care este şi preşedintele de drept al Consiliului de Stat), în scopul de a aduce la cunoştinţa Guvernului particularităţile metodelor folosite în Franţa la elaborarea textelor care asigură transpunerea actelor comunitare şi de a face recomandări permiţând facilitarea acestei transpuneri, precum şi propuneri de modificări utile care ar putea fi aduse anumitor norme şi practici, ţinând cont de criteriile reţinute de Comisia Europeană în controlul aplicării dreptului comunitar.

I. După cum se arată în partea I-a a studiului, Franţa şi-a îmbunătăţit rezultatele în materie de transpunere a normelor comunitare. Analiza propusă de autori pune în lumină aceste aspecte în context comparat cu diferite state membre, precum şi perspectivele franceze.

1. Pornind de la faptul că obligaţia de transpunere reprezintă nu numai o obligaţie comunitară, dar şi o obligaţie constituţională, fapt reflectat de Decizia din 10 iunie 2004 a Consiliului

1 Pour une meilleure insertion des normes communautaires dans le droit national [„Pentru o mai bună inserare a normelor comunitare în dreptul naţional”], Conseil d’Etat, Paris, La documentation française, 2007

Constituţional din Franţa, sunt puse în evidenţă exigenţele precise care rezultă din jurisprudenţa Consiliului de Stat şi a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. În această ordine de idei, sunt trecute în revistă mai multe decizii ale Consiliului Constituţional, noua jurisprudenţă fiind situată în continuarea celei din 2004. Astfel, dintre exigenţele care trebuie respectate în materie de transpunere sunt avute în vedere exigenţa imperativă a respectării termenului de transpunere, cât şi cea a respectării principiului de securitate juridică. Se subliniază că pentru o bună transpunere este necesar să fie adoptate norme naţionale cu caracter obligator care trebuie să facă obiectul unei publicităţi adecvate. Transpunerea directivelor trebuie să fie cât mai fidelă, pentru unele menţiuni ale directivelor „literală”, dispoziţiile edictate trebuie să fie identice, fie cu efect echivalent cu cel al directivelor, pentru a evita ambiguitatea şi a asigura respectarea unităţii de interpretare şi aplicare a dreptului comunitar. Transpunerea completă implică şi abrogarea ansamblului de măsuri naţionale contrare obiectivelor directivei. Efectivitatea transpunerii este apreciată de Comisia Europeană, pe baza dispoziţiilor adoptate în scopul aplicării directivelor comunicate de statele membre, ceea ce reprezintă o altă exigenţă legată de transpunere.

2. În Franţa, pentru prima dată se recomandă administraţiilor să vegheze la transpunerea adecvată în dreptul intern a directivelor comunitare în termenele impuse, prin Circulara primului-ministru din 22 septembrie 1988 cu privire la definirea politicilor Franţei în materie europeană. Ulterior, alte circulare ale primului ministru au conţinut o serie de recomandări vizând calitatea juridică a textelor, imperativele de claritate, lizibilitate, asigurarea elaborării principiilor necesare pentru garantarea calităţii



adaptării dreptului intern respectând termenele impuse. Pentru a asigura o transpunere eficientă, au fost elaborate procedee şi structuri noi, stabilite fie în aplicarea Circularei din 27 septembrie 2004 privind procedura de transpunere în dreptul intern a directivelor şi deciziilor-cadru negociate în cadrul instituţiilor europene, fie a Decretului nr. 2005-1283. Structurile şi procedeele şi-au demonstrat deja eficacitatea sau sunt în curs de a face acest lucru. Astfel, pot fi enumerate: obligaţia pentru fiecare minister de a asuma în domeniul său de competenţă, responsabilitatea pregătirii transpunerii dreptului european în dreptul intern, comunicările periodice făcute în Consiliul de miniştri începând cu anul 2002, cu privire la tabelele de afişaj ale Comisiei Europene ale ministrului delegat pentru afaceri europene, pentru a aminti responsabilitatea diferitelor departamente ministeriale care participă la operaţiunea de transpunere, exigenţa elaborării unei fişe de impact simplificate şi a unui studiu de impact pentru orice proiect de act comunitar, desemnarea unui ministru însărcinat să asigure urmărirea transpunerii fiecărei directive sau decizii-cadru cu sarcina de a transmite rapid Secretariatului general al afacerilor europene şi Parlamentului a unei fişe de impact juridice simplificate.

3. O serie de indicatori statistici ai Uniunii Europene şi indicatori proprii Franţei arată o ameliorare a performanţelor acesteia în materie de transpunere, ca şi tabelul de afişaj al Comisiei care indică, pentru Franţa în anul 2006, un deficit de transpunere de 1,3%, sub obiectivul de deficit de transpunere stabilit la 1,5% de Consiliul European de la Stockholm în anul 2001. De asemenea, s-a constatat o netă diminuare a recursurilor introduse împotriva sa, de la 32 în 2004, la 7, în noiembrie 2006, Franţa rămânând statul membru pentru care numărul de noi proceduri de infracţiuni angajate a diminuat cel mai mult.

Transpunerea performantă implică o afirmare constantă a voinţei politice, consideră autorii, ceea ce este valabil nu numai pentru Franţa, un rol important având aici de jucat determinarea politică manifestată.

II. In partea a doua a studiului, autorii, considerând că transpunerea normelor comunitare în dreptul intern rămâne perfectibilă, pun în evidenţă o serie de probleme legate de transpunere în Franţa, printre care sunt menţionate: alegerea normei de transpunere adecvate, a tehnicii de redactare a normei, regimurile consultative obligatorii prealabile şi exigenţele de transpunere, asocierea anumitor instituţii ale Franţei la transpunerea normelor comunitare.

1. Se consideră că dificultăţile de transpunere trebuie depăşite prin redactarea, din

stadiul de negociere a directivei, a unui studiu de impact, instrument preconizat în plan comunitar în termenii Acordului interinstituţional ”Mieux légiferer”2. Circulara primului ministru francez din 27 septembrie 20043 prevede două instrumente ce permit analizarea impactului unei directive sau decizii-cadru, în amonte de adoptarea sa - fişa de impact simplificată şi studiul de impact.

2. În studiu se arată că metodele de redactare a textelor de transpunere trebuie adaptate în funcţie de diversitatea dispoziţiilor conţinute în directive. Se face referire la faptul că este necesară o clarificare a „doctrinei” în materie de metodă şi de calitate redacţională a normelor naţionale privind transpunerea directivelor şi deciziilor-cadru comunitare.

Principalele metode de redactare a normelor de transpunere folosite în statele membre ale Uniunii Europene sunt puse în lumină de către autorii studiului. Astfel, metoda transpunerii prin recopiere, constând în retranscrierea cuvânt cu cuvânt a textului directivei într-o normă de drept intern este din ce în ce mai des utilizată de statele membre. Cea de-a doua metodă care rămâne fidelă dispoziţiilor directivei, mai ales în ceea ce priveşte definiţiile, acceptă să se îndepărteze de acestea, atunci când simpla recopiere a directivei ar dăuna coerenţei dreptului intern. A treia metodă, transpunerea prin trimitere sau prin referinţă, care constă în referirea, în norma naţională de transpunere, la dispoziţiile necondiţionate ale directivei, astfel cum este ea publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, fără recopierea termenilor în dreptul intern este rar utilizată. În Franţa, ultima metodă a suscitat interesul mai multor ministere, mai ales în ceea ce priveşte transpunerea directivelor cu caracter tehnic, dar nu a fost folosită decât excepţional, iar în state ca Olanda, Slovacia, Austria, Finlanda, Estonia se recurge la transpunerea prin referinţă, pentru anexele cu caracter tehnic ale directivelor adesea modificate de directivele Comisiei.

Transpunerea prin recopiere se propune în cazul transpunerii dispoziţiilor precise şi necondiţionate ale directivelor, iar transpunerea prin referinţă, pentru unele definiţii conţinute în directive sau liste şi tabele precum şi modele de formulare sau certificate, mai ales conţinute în anexele directivelor.

3. Se consideră că există o lipsă de diferenţiere a procedurilor de adoptare a normelor

2 Acordul Interinstituţional „Pentru o mai bună legiferare” 3 Circulara privind procedura de transpunere în dreptul intern a directivelor şi deciziilor-cadru negociate în cadrul instituţiilor europene



naţionale de transpunere în funcţie de importanţa directivei transpuse. Sunt emise totodată reflecţii pe marginea accelerării procedurilor de adoptare a normelor de transpunere. Exemplele date se referă la: Marea Britanie, la procedura accelerată de adoptare a legilor de transpunere. De asemenea, în Belgia există o procedură de urgenţă aplicabilă oricărei legi, în schimb alte state nu dispun de proceduri legislative accelerate pentru adoptarea legilor de transpunere ca în Germania, Austria şi Finlanda.

4. Regimul procedurilor consultative obligatorii prealabile, după părerea autorilor pare să nu fie adaptat inserării normelor comunitare în dreptul intern. Aceste consultări obligatorii, care preced intervenţia textelor de drept intern, clarifică luarea deciziei publice permiţând administraţiei să obţină avizele partenerilor sociali, fie al experţilor, fie a reprezentanţilor din sectorul vizat de aplicarea măsurilor. În studiu se arată că în Franţa a fost angajată o reformă a sistemului de consultare. Reformele din domeniul consultărilor şi cel al tehnicilor juridice de introducere a directivelor comunitare ar trebui să permită după părerea autorilor, ameliorarea procesului de transpunere al directivelor comunitare şi al deciziilor cadru. Ele ar trebui să fie însoţite de o mai bună informare a Parlamentului şi a Consiliului de Stat din stadiul negocierilor normei de transpunere şi de o evaluare consolidată mai ales în aspectele financiare ale transpunerii.

III. Consideraţiile autorilor pe marginea anticipării, simplificării şi adaptării, expuse în partea a treia a studiului vizează anticiparea alegerii normelor de transpunere, adaptarea metodelor de redactare a acestor norme la natura dispoziţiilor directivelor de transpus, precum şi diferenţierea procedurilor naţionale de adoptare a acestor norme în funcţie de importanţa fiecărei directive sau decizii-cadru.

1. Din comunicarea „Mieux légiferer” reiese intenţia Comisiei de a solicita sistematic comunicarea de către statele membre a unor tabele de concordanţă între dispoziţiile din proiectul de act comunitar şi cele naţionale. A răspunde obiectivului anticipării implică pentru Franţa stabilirea, cât mai în amonte, a unor tabele de concordanţă precise şi actualizate şi de a anticipa alegerea definitivă a normelor de transpunere.

Este necesar să fie stabilite asemenea tabele pentru fiecare proiect de directivă comunitară de la începutul negocierilor. Aceste tabele sunt rare în Franţa şi sunt elaborate în alte state, ca de exemplu în Marea Britanie.

2. În ceea ce priveşte adaptarea metodelor de redactare a normelor de transpunere, autorii sunt de părere că transpunerea prin recopiere ar trebui

privilegiată, iar transpunerea prin referinţă a anumitor dispoziţii necondiţionate ar trebui avută în vedere în anumite situaţii şi conform unor modalităţi bine stabilite. Este vorba de anexele tehnice ale directivelor, ceea ce ar permite evitarea erorilor materiale de transpunere.

Tehnicile de redactare a textelor de transpunere ar trebui să reprezinte un element important al Ghidului pentru elaborarea textelor legislative şi reglementare4, a cărui parte „comunitară” ar trebui să se refere la modalităţile de concepere, elaborare şi adoptare a normelor de transpunere.

3. Comisia Europeană preconizează recurgerea la procedura legislativă accelerată în cazul în care directiva nu este transpusă în termenele prescrise. În unele state membre se foloseşte această metodă - Belgia, Estonia, Ungaria, Cehia, Slovacia - dar procedura accelerată nu este specifică legilor de transpunere, fiind vorba în realitate de o procedură de urgenţă aplicabilă ansamblului de texte legislative. Se sugerează că în Franţa ar putea fi adaptată o astfel de practică. Este propusă spre studiu şi soluţia care constă în definirea unei proceduri specifice de transpunere prin ordonanţă a directivelor comunitare.

4. Sunt supuse analizei şi o serie de propuneri care se referă la regimurile consultative prealabile. Propunerile vizează consultările obligatorii prealabile şi numai consultarea comitetelor consultative tehnice ale diferitelor departamente ministeriale, excluzând consultările în materie socială şi de relaţii profesionale, pentru care există alte dispoziţii. Astfel, dintre propunerile făcute se manifestă de către autori preferinţa în legătură cu obligaţia de consultare în cursul procesului de elaborare a normei, comunitare sau naţionale. Ei îşi prezintă consideraţiile pe marginea soluţiei propuse şi anume se referă la faptul că această consultare trebuie însoţită de un termen, întrucât nu trebuie să dea naştere la întârzieri ale luărilor de poziţie ale Franţei în cadrul negocierilor în cadrul diferitelor formaţiuni ale Consiliului Uniunii Europene. De asemenea, organismele solicitate ar trebui să fie cele a căror consultare este solicitată la ora actuală în aplicarea dreptului intern în vigoare, prealabil adoptării măsurilor de transpunere. Protagoniştii economici şi sociali ar trebui să fie asociaţi şi mai mult la elaborarea normelor comunitare.

5. Autorii sunt de părere că efortul deja angajat, cel de asociere a unor instituţii ale Franţei la exerciţiul de transpunere ar trebui continuat, propunându-se astfel o mai bună asociere a 4 Guide pour l’élaboration des textes législatifs et réglementaires, Paris, La documentation française, 2007



Parlamentului, asociat foarte în amonte la elaborarea normei comunitare, în aplicarea art. 88-4 al Constituţiei, ca şi o mai bună asociere a Consiliului de Stat, în materie de transpunere, contribuţia acestuia putând fi consolidată. Consiliul de Stat francez ar trebui să dispună pe măsura derulării procedurii de adoptare a unui text comunitar, de ansamblul fişelor de impact, de tabelele de concordanţă actualizate şi de avizul comitetelor consultative. Informarea Consiliului de Stat i-ar permite acestuia să îndeplinească ansamblul sarcinilor sale şi să consolideze rolul său de garant al calităţii totalităţii normelor de transpunere.

IV. Scurtă prezentare a problematicii transpunerii normelor comunitare în legislaţia română.

România, devenită membră a Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007, este obligată să respecte ordinea juridică instituită la nivelul acesteia.

După cum se prevede în versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene [Jurnalul Oficial C115 din 9.5.2008, articolul 288 (ex-articolul 249 TCE)] „pentru exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize. Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în fiecare stat membru. Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele. Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceştia. Recomandările şi avizele nu sunt obligatorii”.

a. Reglementări constituţionale şi legislative

Constituţia României, revizuită în 2003 stipulează la art.148, alin. (2) faptul că reglementările comunitare obligatorii au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.

Chiar înainte de aderarea României la Uniunea Europeană, Constituţia revizuită a prevăzut controlul în amonte al legislaţiei comunitare prin dispoziţia conţinută la art. 148 alin. 5: „Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca

acestea să fie supuse aprobării instituţiilor Uniunii Europene”.

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, republicată, prevede la art. 21: „(1) Soluţiile legislative preconizate prin noua reglementare trebuie să aibă în vedere reglementările în materie ale Uniunii Europene, asigurând compatibilitatea cu acestea.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte dispoziţiile cuprinse în tratatele internaţionale la care România este parte.

(3) Când este cazul, se vor face propuneri de modificare şi completare a actelor normative interne ale căror dispoziţii nu sunt concordante cu cele ale actelor internaţionale la care România este parte sau nu asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar.”

Legea nr. 24/2000, a fost modificată în 2004 instituind la art. 43, obligaţia de a se indica, în fiecare act normativ naţional de transpunere, directiva comunitară transpusă (inclusiv Jurnalul Oficial al Comunităţilor Uniunii Europene în care a fost publicată) şi tipul transpunerii, totală sau parţială.

b. Aplicarea legislaţiei comunitare După aderarea României la Uniunea

Europeană, Departamentul pentru Afaceri Europene (DAE)5 a preluat atribuţiile Ministerului Integrării Europene în ceea ce priveşte aplicarea legislaţiei comunitare6.

În noul context, s-a pus accentul pe: 1. transpunerea completă, corectă şi la termen a directivelor comunitare, scop în care, prin HG nr. 1226/20077 s-au adus amendamente vechiului sistem privind avizarea actelor normative care transpun directive; 2. notificarea rapidă către Comisia Europeană a măsurilor naţionale de transpunere; 3. soluţionarea centralizată a tuturor problemelor legate de aplicarea legislaţiei comunitare, înainte ca acţiunile prevăzute de Tratatul de instituire a Comunităţii Europene să fie declanşate de către Comisia Europeană; 4. evitarea aducerii României înaintea instanţelor comunitare 5 Guvernul României, Departamentul pentru afaceri europene, Direcţia drept european, armonizare legislativă, Transpunerea acquisului comunitar, 4.10.2007, www.dae.gov.ro/ 6 http://www.sgg.ro/docs/File/UPP/doc/proiecte_finale /Strategia_BR_varianta_finala_aprobata_de_Guvern.pdf 7 Hotărârea nr. 1226 din 10 octombrie 2007 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, publicată în: Monitorul Oficial nr. 716 din 23 octombrie 2007



pentru neîndeplinirea obligaţiilor care îi incumbă în calitate de stat membru; 5. elaborarea unei metodologii privind activitatea de reprezentare juridică a României înaintea instanţelor şi instituţiilor comunitare pe probleme legate de aplicarea legislaţiei comunitare; 6. înfiinţarea şi operaţionalizarea centrului naţional SOLVIT în cadrul DAE, precum şi îmbunătăţirea şi promovarea sistemului SOLVIT - mecanism necontencios pentru soluţionarea problemelor legate de aplicarea dreptului comunitar aferent pieţei interne8.

DAE identifică şi evaluează actele prin care au fost preluate în dreptul intern prevederi ale unor regulamente comunitare, el a instituit un control exigent al restanţelor în transpunerea şi aplicarea legislaţiei europene în România, iar la iniţiativa sa, Guvernul a adoptat prin memorandum, Programul Naţional pentru Transpunerea şi Notificarea Directivelor, în cadrul şedinţei din 17 iulie 2007, ca soluţie rapidă şi eficientă în vederea recuperării de urgenţă a restanţelor înregistrate în transpunerea legislaţiei comunitare9

. La iniţiativa Secretariatului General al

Guvernului şi a Departamentului pentru Afaceri Europene în cadrul grupului de lucru interministerial pentru o reglementare mai bună constituit în anul 2007 a fost elaborată Strategia pentru o reglementare mai bună la nivelul administraţiei publice centrale 2008-201310, adoptată de Guvern în anul 2008 care, în ceea ce priveşte aplicarea efectivă a legislaţiei comunitare, ce figurează printre obiectivele strategiei, prevede că se impun ca direcţii de acţiune. „elaborarea unei metodologii privind transpunerea şi notificarea către Comisia Comunităţilor Europene a măsurilor naţionale de transpunere. Metodologia va stabili o serie de măsuri pe care trebuie să le realizeze instituţiile administraţiei publice centrale cu atribuţii de reglementare; monitorizarea transpunerii directivelor comunitare, prin elaborarea lunară a Planului naţional privind transpunerea directivelor şi notificarea măsurilor naţionale de transpunere şi prezentarea acestuia Guvernului; elaborarea unui raport privind procesul de transpunere şi notificare; elaborarea unei metodologii privind asigurarea cadrului juridic necesar aplicării directe a regulamentelor comunitare şi elaborarea unui raport în acest sens; definitivarea cadrului instituţional în vederea asigurării aplicării directe a regulamentelor

8 http://www.sgg.ro/docs/File/UPP/doc/proiecte_finale/ Strategia_BR_varianta_finala_aprobata_de_Guvern.pdf 9 www.gov.ro , eu-ro newsletter nr.42/28.07.2008 10 www.gov.ro , în:media/evenimente, strategie adoptată în şedinţa de Guvern din 24.09.2008

comunitare...”, perioada de implementare a măsurilor strategiei fiind 2008-2013.

După cum se ştie, obiectivul aplicării efective a legislaţiei comunitare este foarte important, ţinând cont de faptul că nerespectarea acestui deziderat poate avea drept consecinţă, condamnarea României înaintea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene şi a Tribunalului de Prima Instanţă, cu grave consecinţe juridice, politice şi financiare.

c. Situaţia transpunerii si aplicării legislaţiei comunitare din domeniul pieţei interne în statele membre ale Uniunii Europene, este reflectată de documentul “Scoreboard”, adoptat de Comisia Europeană, document care în legătură cu România, oferă informaţia că aceasta se află pe locul al treilea din punct de vedere al transpunerii legislaţiei europene pentru acest domeniu11. Ultimul tabel de afişaj pentru piaţa internă, din 9 iulie 2008, publicat de Comisia Europeană, indică faptul că deficitul de transpunere mediu de 1,0%, pentru cele 27 de state membre corespunde noului obiectiv de atins până în 2009, acesta fiind net inferior celui iniţial de 1,5%, 18 state atingând acest nou obiectiv de 1,0%. Cel mai bun rezultat a fost atins de 10 state. Este vorba de Bulgaria, Germania, Estonia, Grecia, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, România şi Slovacia 12.

11 www.gov.ro , eu-ro newsletter nr.42/28.07.2008 12http://ec.europa.eu/internal_market/score /index_fr.htm


PERSONALITĂŢI ALE CONSILIULUI LEGISLATIV

de-a lungul timpului

M e d a l i o n

CORNELIU RUDESCU – un jurist de seamă al Consiliului Legislativ interbelic, care a cunoscut, pentru convingerile sale, represiunea comunistă

Sorin POPESCU Tudor PRELIPCEANU Preşedinte de secţie consilier Consiliul Legislativ Consiliul Legislativ

Consiliul Legislativ interbelic a devenit una

din cele mai respectate instituţii juridice din ţară, ca urmare a înaltelor calităţi profesionale şi umane ale membrilor şi colaboratorilor săi, între care s-a remarcat şi CORNELIU RUDESCU. Acest jurist

de seamă s-a născut la 22 ianuarie 1905, la Călăraşi. A fost elev al Liceului militar de la Mănăstirea Dealu şi a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din

Bucureşti. Ulterior, Corneliu Rudescu a făcut studii de

specialitate în străinătate, în mai multe ţări europene. Astfel, în Franţa, a devenit diplomat în ştiinţele economice al Facultăţii de Drept a Universităţii din Paris, dar şi diplomat al Şcolii de Înalte Studii Sociale din acelaşi oraş. În Elveţia şi-a susţinut, la Universitatea din Fribourg, doctoratul în drept. Şi-a continuat pregătirea în Marea Britanie, la Universitatea din Oxford, unde a frecventat cursuri postuniversitare.

Revenit în ţară cu temeinice şi întinse cunoştinţe juridice şi economice, Corneliu Rudescu a fost admis, în 1930, în rândul membrilor

Consiliului Legislativ. În 1936, deţinea funcţia de referent titular în Secţiunea I-a a Consiliului Legislativ, care avea drept competenţă legislaţia de drept public general intern şi extern şi legislaţia privitoare la culte, instrucţiune, educaţie, arte, armată şi apărarea naţională. În 1939, şi-a încheiat activitatea la Consiliul Legislativ, în aceeaşi calitate de referent titular. În perioada în care a funcţionat la această instituţie juridică prestigioasă, Corneliu Rudescu a publicat numeroase şi valoroase lucrări de specialitate precum: Abuzul de drept în materii de „plângeri minoritare” şi apărarea prestigiului extern al statului, 1931; Conflictul de legi în dreptul penal internaţional şi sesiunea Institutului de drept internaţional de la Cambridge, 1932; Criza Băncii Naţionale (Bilanţul unui an de zvârcoliri), 1932; Problema Confederaţiei Dunărene în lumina datelor economice ..., 1932; Problema datoriei noastre publice, 1932; Câteva reamintiri din trecutul conversiunii româneşti ..., 1933; Revizuirea tratatelor sau revizuirea politicii minoritare?, 1933; Scurtă privire asupra politicii bugetare din ultimii ani, 1933; Une expérience roumaine: le Conseil Législatif, 1935; Reforma statului (aiurea şi la noi), 1935; Noile constituţiuni, 1935; Graniţele constituţionale ale apărării liniştii publice, 1936; Din rătăcirile puterii legiuitoare, 1937; Puterea legiuitoare şi politica împrumuturilor, 1937; Neregularităţi în practica ratificării convenţiunilor noastre internaţionale, 1938; Puterea legiuitoare în noua Constituţie, 1938; Inovaţiunile Constituţiunii în domeniul

Personalităţi ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului


represiunii penale, 1938; Principiile fundamentale ale Constituţiunii „Regele Carol al II-lea”, 1939; Legea electorală din 9 mai 1939 comentată şi adnotată (cu doctrina, jurisprudenţa, legislaţia comparată şi circularele ministeriale date cu ocazia alegerilor din 1-2 iunie 1939), 1939 (în colaborare cu Dragomir Vasilescu, membru al Consiliului Legislativ interbelic).

Opinia sa despre rolul pe care Consiliul Legislativ trebuie să-l joace în viaţa juridică a ţării a evidenţiat-o în studiul Din rătăcirile puterii legiuitoare, după cum urmează: Faţă de numeroasele rătăciri ale legiuitorului, s-a simţit în câteva ţări nevoia de a se impune acestuia colaborarea unor organe fără alcătuire electorală, ci compuse din tehnicieni ai diferitelor domenii ale vieţii de stat. Colaborarea acestor organe se reduce la obligaţia ce are legiuitorul de a le consulta înainte de a trece la discuţia şi votarea vreunui proiect de lege. Prin Constituţia din 1923, ţara noastră a fost înzestrată cu un organism asemănător. Este Consiliul Legislativ, a cărui funcţionare a început în toamna anului 1925. În cei 12 ani de activitate ai acestei instituţii se poate fără îndoială constata o îmbunătăţire serioasă a tehnicii legislative. Legile nu mai sunt presărate de confuzii; între ele există o legătură de ansamblu; neconstituţionalităţile s-au rărit. Totuşi Parlamentul nu trage din colaborarea acestei instituţii întreg folosul care l-ar putea avea. Se întâmplă adesea ca, mânaţi de interese electorale, parlamentarii să treacă peste obiecţiile judicioase ale Consiliului. Iar, pentru ceea ce priveşte legiferomania, Consiliul este complet străin de agravarea acestei periculoase tendinţe, deoarece el nu are dreptul de a aprecia oportunitatea unui proiect de lege. De aceea, de curând s-a manifestat tendinţa de a se încredinţa tot unui organ tehnic şi dreptul de apreciere a oportunităţii legislative. Se preconizează deocamdată limitarea acestui drept la domeniul legislativ cu caracter economic. Reforma a fost chiar realizată. Printr-o lege din anul în curs s-a dispus crearea unui Consiliu superior economic care să exercite acest drept. Noi credem că reforma, astfel realizată, nu va duce la rezultatul urmărit. Din cauza existenţei a două organe tehnice de colaborare legislativă se va ajunge foarte des la situaţia ca organul de politică economică (Consiliul Economic) să propună, drept cea mai eficace, o măsură pe care organul de tehnică legislativă (Consiliul Legislativ) să o considere contrară Constituţiei sau susceptibilă de alte importante obiecţiuni care să o împiedice să fie viabilă în regimul legislativ în vigoare. Situaţie

care ar fi grav dăunătoare pentru prestigiul autorităţii de stat. Iată de ce noi am propus, înainte de realizarea reformei arătate, ca noul organism să fie grefat pe actuala organizaţie a Consiliului Legislativ. Avizul acestuia ar deveni astfel o colaborare completă, deoarece el ar fi concluzia unor dezbateri în care s-ar ciocni şi împleti armonios obiecţiunile de ordin tehnic legislativ cu cele de ordin politic economic. Legea de înfiinţare a Consiliului Economic a procedat diferit. Ne îndoim că va da roadele aşteptate. Este apoi locul aici de a menţiona o altă activitate tot atât de folositoare pentru lucrările legiuitorului, anume activitatea Oficiului de Studii Legislative, organ creat din iniţiativa şi colaborarea unui grup de fruntaşi politici şi intelectuali doritori să ajute funcţiunea legislativă. Activitatea care, dacă ar fi folosită întotdeauna, cu ocazia întocmirii legilor, nu ar contribui mai puţin decât cea a organelor tehnice pomenite la evitarea rătăcirilor semnalate1.

După 1939, inclusiv în toată perioada războiului, Corneliu Rudescu a activat ca director în Ministerul de Interne, unde a organizat Oficiul de documentare şi studii administrative. În 1949 a fost arestat, fiind acuzat că în 1946 l-a cunoscut pe medicul Cornel Petrasievici, în casa căruia ar fi furnizat unor ofiţeri americani informaţii asupra structurii Ministerului Afacerilor Interne. Corneliu Rudescu a fost torturat de Alexandru Nicolschi, care a îndeplinit funcţia de subdirector general al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului în perioada 1948 – 1953, precum şi cea de secretar general al Ministerului Afacerilor Interne între anii 1953 şi 1961, şi de oamenii acestuia. A fost condamnat la 10 ani de muncă silnică, prin sentinţa 727 din 21 iunie 1950 a Tribunalului militar Bucureşti. Face parte din rândul marilor jurişti români care, după cel de-al doilea război mondial, au înfundat închisorile comuniste, precum Constantin C. Angelescu, fost membru al Consiliului Legislativ interbelic, şi Istrate Micescu, fost consilier temporar al aceluiaşi Consiliu Legislativ. Corneliu Rudescu a fost deţinut în penitenciarele Jilava, Aiud, Piteşti, Târgu Ocna. După reducerea pedepsei în 1957, a fost eliberat şi i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în localitatea Răchitoasa şi apoi în Lăteşti, până în 1963. Acolo a lucrat ca vopsitor şi împletitor de rogojini pentru a-şi câştiga existenţa.

După ce a revenit la Bucureşti, a fost nevoit să lucreze ca traducător ştiinţific la Clinica de 1 Corneliu Rudescu: Din rătăcirile puterii legiuitoare, în „Parlamentul românesc”, nr.246-249, 31 octombrie 1937, p.38-39



stomatologie şi ca traducător din literatura engleză şi franceză, devenind, pentru realizările sale literare, membru al Uniunii Scriitorilor. Astfel, a tradus, singur sau în colaborare, cărţile Ambasadorii de Henry James, Confesiunile unui opioman englez urmate de Diligenţa şi Despre omor considerat ca una dintre frumoasele arte de Thomas de Quincey, Jonathan Wild de Henry Fielding, Moulin Rouge (roman inspirat din viaţa

lui Henri de Toulouse-Lautrec) de Pierre La Mure, Ţara brazilor înalţi de Sarah Orne Jewett, Saint-Ives sau Aventurile unui prizonier francez de Robert Louis Stevenson, Călătorie spre Soare-Apune de U Ceng-en, Revolta de pe Caine de Herman Wouk. A încetat din viaţă la 1 martie 1989, înainte de a termina redactarea amintirilor sale din închisoare.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Étude sur la question des minorités de race, de langue et de religion. La protection, la crise du problème, son avenir. [Doctrine et jurisprudence], Lausanne, Genève, Librairie Payot, 1929, 184p.

2. Abuzul de drept în materii de „plângeri minoritare” şi apărarea prestigiului extern al statului, în „Revista de drept penal şi ştiinţă penitenciară”, nr.3-6, 1931

3. Conflictul de legi în dreptul penal internaţional şi sesiunea Institutului de drept internaţional de la Cambridge. Iulie-august 1931, Bucureşti, Imprimeria Penitenciarului „Văcăreşti”, 1932, 23p.

4. Criza Băncii Naţionale (Bilanţul unui an de zvârcoliri), în „Progresul Social”, nr.8, 1932 5. Problema Confederaţiei Dunărene în lumina datelor economice ..., Bucureşti, Tipografia

„Gutenberg”, 1932, 23p. 6. Problema datoriei noastre publice, în „Progresul Social”, nr.4, 1932 7. Câteva reamintiri din trecutul conversiunii ... Studiu ..., în „Progresul Social”, nr.6, 1933 8. Revizuirea tratatelor sau revizuirea politicii minoritare? Comunicare făcută sub titlul Minorităţile

etnice în România, în secţiunea de politică externă a Institutului Social Român, în ziua de 18 mai 1933, Bucureşti, 1933, 28p.

9. Scurtă privire asupra politicii bugetare din ultimii ani. Comunicare făcută în secţiunea economică a Institutului Social Român, în „Progresul Social”, nr.5, 1933

10. Une expérience roumaine: le Conseil Législatif, Bucureşti, 1935, 38p. 11. Reforma statului (aiurea şi la noi), Bucureşti, 1935, 31p. 12. Noile constituţiuni, în „Parlamentul românesc”, nr.181-184, 10 noiembrie 1935, p.65-69 13. Graniţele constituţionale ale apărării liniştii publice, în volumul Consiliul Legislativ. Zece ani de

activitate 1926-1936, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Luceafărul” [1936], p.368-376 14. Puterea legiuitoare şi politica împrumuturilor, în „Revista de Drept Public”, nr.1, 1937 15. Din rătăcirile puterii legiuitoare, în „Parlamentul românesc”, nr.246-249, 31 octombrie 1937, p.33-

40 16. Puterea legiuitoare în noua Constituţie, în „Revista de Drept Public” nr.3-4, 1938 17. Inovaţiunile Constituţiunii în domeniul represiunii penale, în „Revista de drept penal şi ştiinţă

penitenciară, nr.9-10, decembrie 1938 18. Neregularităţi în practica ratificării convenţiunilor noastre internaţionale, Bucureşti, 1939, 18p. 19. Legea electorală din 9 mai 1939 comentată şi adnotată (cu doctrina, jurisprudenţa, legislaţia

comparată şi circularele ministeriale date cu ocazia alegerilor din 1-2 iunie 1939), Bucureşti, 1939, 128p. (în colaborare cu Dragomir Vasilescu)

20. Principiile fundamentale ale Constituţiunii „Regele Carol al II-lea”, Bucureşti, 1939, 47p. 21. Probleme în legătură cu realizarea conformismului administrativ, în „Buletinul Ministerului

Afacerilor Interne”, nr.3, 1941 22. Reforma administraţiei locale, în „Buletinul Ministerului Afacerilor Interne, nr.5, 1941 23. Consiliile de colaborare, în „Buletinul Ministerului Afacerilor Interne”, nr.1, 1942 24. Dând înapoi filele Buletinului, în „Buletinul Ministerului Afacerilor Interne”, nr.5-6, 1942 25. Prestaţia în natură şi munca de folos obştesc, în „Buletinul Ministerului Afacerilor Interne”, nr.9-10,

1942 26. Problemele teritoriului administrativ românesc, în „Buletinul Ministerului Afacerilor Interne”,

nr.11-12 1942 27. Planificare şi colaborare, Bucureşti, 1943, 32p. 28. Realizările Ministerului Afacerilor Interne sub regimul Domnului Mareşal Ion Antonescu, Bucureşti,

1943, 19p.



29. Legile cu caracter administrativ elaborate după 6 septembrie 1940, în „Buletinul Ministerului Afacerilor Interne”, nr.2, 1944

30. Raţionalizarea acţiunii de urmărire a activităţii administrative, în „Buletinul Ministerului Afacerilor Interne”, nr.10-12, 1944

31. Criza finanţelor locale, în „Buletinul Ministerului Afacerilor Interne”, nr.1-3, 1945 32. Situaţia financiară a administraţiilor locale în ajunul exerciţiului financiar 1946-1947, în „Buletinul

Ministerului Afacerilor Interne” nr.10-12, 1945 33. Buletin de conjunctură administrativă. Situaţia la 1 iulie 1945. Situaţia la 31 octombrie 1945,

Bucureşti, Imprimeria Centrală, 1946, 49p. cu grafice 34. Codul administrativ, cuprinzând normele administrative curente, cu modificările, completările şi

rectificările intervenite până la data de 15 iulie 1945, însoţite de comentarii utile ..., Bucureşti, Imprimeriile Independenţa, 1945, 335p. (în colaborare cu Constantin Botez)

35. Codul armistiţiului. Cu prefaţă de D-l Mihail Ghelmegeanu, Bucureşti, 1945, 174p. (în colaborare cu I. St. Toma)

36. Codul stării civile adnotat cu toate modificările, completările şi rectificările intervenite până la data de 15 noiembrie 1945, Bucureşti, 1945, 182p. (în colaborare cu Mircea Anghene şi Constantin Botez)

37. Codul contabilităţii publice, adnotat, cuprinzând toate normele de contabilitate publică, cu modificările, rectificările, completările şi interpretările legislative şi jurisprudenţiale intervenite până la 20 ianuarie 1946 (circa 300 de legi şi 300 de jurisprudenţe). Cu o prefaţă de Panait Gheorghiu, Bucureşti, 1946, 256p. (în colaborare cu Anghel Vasilescu şi Constantin Botez)

38. Manualul primarului şi notarului, cuprinzând: I. Atribuţiunile prevăzute în legea administrativă. II. Atribuţiunile prevăzute în diferite legi speciale ..., Iaşi, 1946, 432p. (în colaborare cu Alexandru I. Movilă)

39. Codul cetăţeniei şi al naţionalităţii. Cuprinde toate normele în vigoare reglementând cetăţenia şi naţionalitatea, cu modificările intervenite până la data de 1 septembrie 1947, Bucureşti, 1947, 144p. (în colaborare cu Mircea Anghene)

40. Statutul funcţionarilor publici şi Statutul salariaţilor comunali (comentariu doctrinar şi jurisprudenţial). Cu o prefaţă de Anibal Teodorescu, Bucureşti, 1947, 472p. (în colaborare cu Gheorghe Marchidan).

41. Sovietul, expresie a centralismului democratic în administraţia U.R.S.S., Bucureşti, 1948, 16p.

R E S T I T U T I O

CORNELIU RUDESCU

Reproducem fragmente semnificative dintr-un studiu pe care Corneliu Rudescu l-a publicat în

revista interbelică „Parlamentul românesc”, în nr.246-249 din 31 octombrie 1937.

_ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _

La rătăcirile pe care puterea legiuitoare le-a dovedit în exerciţiul uneia din cele mai fireşti atribuţii se adaugă altele săvârşite în exerciţiul unei tot atât de fireşti atribuţii, legiferarea. Mânaţi de o neînţeleasă pornire de a aproba orice schimbare legislativă, aleşii naţiunii şi-au intensificat atât de mult activitatea legislativă, încât, de câţiva ani, asistăm la o adevărată cascadă de legi. De la 1926 până la sfârşitul anului 1936 s-au votat 2097 de legi!! Urmările legiferomaniei se pot uşor distinge. Modificarea la prea scurte intervale de timp a legilor şi regulamentelor (putem cita legi

publicate şi modificate în decursul aceleiaşi luni!) a creat o stare de nesiguranţă a dreptului, foarte periculoasă pentru organizaţia noastră socială. Se distruge în acest fel o mare forţă de sprijin a dreptului, forţa tradiţiei, care impune respectul normei de drept prin tăria obişnuinţei şi a cunoaşterii cât mai răspândite a acesteia. Ce a mai rămas astăzi adevărat din adagiul nemo censetur ignorare jus, când nici un cunoscător de profesiune al dreptului nu poate ajunge, ori câte sforţări ar face, să cunoască fără greşeală miile de texte în vigoare?! În toiul acestei cascade de legi, nu este de mirare că legiuitorul a putut depăşi marginile manierei sale în stat.



Luat de vârtejul legiferării, el a făcut acte care au împiedicat normala funcţionare a celorlalte două funcţiuni, judecătorească şi executivă. Pentru funcţiunea judecătorească, bunăoară, aşa-numitele legi de amnistie constituie o flagrantă încălcare asupra atribuţiilor acestei funcţii. Se ştie că pe această cale sunt sustraşi de la condamnarea penală felurite categorii de infractori1. Nu vi se pare însă curios ca cineva să comită un delict şi în loc să fie judecat şi condamnat de ,,justiţie”, să fie judecat şi ,,iertat” de Parlament?! Spunem ,,judecat” şi ,,iertat” de Parlament, deoarece, votând o lege de amnistie, acesta nu mai împlineşte un act legislativ, ci un act judecătoresc: actul de iertare a unor infractori. Nu vi se pare aşadar curios că acolo unde este firesc şi necesar ca să se pronunţe judecătorul se pronunţă deputatul şi senatorul?! Este fără îndoială curios şi, în acelaşi timp, periculos. Într-adevăr, închipuiţi-vă că practica legilor de amnistie ar deveni mai frecventă decât astăzi şi că, mânaţi de interese electorale (cu atât mai convingătoare cu cât o anumită categorie de infractori este mai numeroasă), parlamentarii ar vota amnistierea celor mai frecvente infracţiuni – omor, rănire, furt etc. –, ce i-ar mai rămâne justiţiei de făcut? Că faptul este posibil ne-o dovedesc numeroasele iniţiative pe care Parlamentul le-a înregistrat până acum. Este adevărat că o bună parte din aceste proiecte n-au devenit legi. Totuşi câteva au fost legiferate. Bunăoară: Legea din 6 iunie 1929 pentru amnistierea tuturor infracţiunilor de drept comun prevăzute de codurile penale sau de orice alte legi speciale din cuprinsul întreg al ţării, încercate sau săvârşite până la 1 decembrie 1928, fie că faptele au rămas încă nedescoperite, fie că se găsesc în curs de cercetare, instrucţiune sau judecată”; Legea lichidării datoriilor agricole din 1934 (art. 85) ş. a. Nu este greu de observat că prin repetarea unor dispoziţii atât de largi ca cele ale legii din 1929 s-ar ajunge foarte curând ca funcţia justiţiei penale să înceteze, deoarece instanţele corecţionale nu ar mai avea altceva de făcut decât să constate amnistia infracţiunii de care este vinovat cel adus în faţa lor. Practica legilor de amnistie este de altfel oprită de Constituţie care interzice celor trei puteri în stat de a se amesteca una în funcţiunea celeilalte. Numai în cazuri anume specificate Constituţia a îngăduit ca o ,,putere” să împlinească acte care intră

1 Vezi studiul nostru: Un pericol social: Parlamentul-judecător, „Libertatea”, 1936, p. 102.

în căderea firească a celorlalte2. Dar atunci a indicat categoric acele acte. A dat, bunăoară, Regelui (puterii executive) să îndeplinească acte judecătoreşti pe calea graţiei şi amnistiei politice (art. 88). Pentru legiuitor nu prevede însă nicio excepţie de acelaşi fel, iar faptul că legiuitorul are, prin Constituţie, o competenţă generală, el putând face orice nu este rezervat celorlalte puteri, acest fapt nu trebuie înţeles în sensul că sub zisa rezervă legiuitorul poate îndeplini orice acte, fie chiar administrative sau judecătoreşti, ci numai din acelea pe care i le îngăduie ideea de separaţiune a puterilor, cheia de boltă a Constituţiei noastre. Acest fel de a vedea a fost exprimat în mai multe rânduri de către Consiliul Legislativ care, fiind sesizat de proiecte de lege pentru amnistie, a înţeles şi semnalat pericolul lor3. Tot atât de periculos este amestecul legiuitorului în funcţiunea puterii judecătoreşti, când întocmeşte legi interpretative. Art. 36 din Constituţie încredinţează legiuitorului ,,interpretarea legilor cu drept de autoritate”. Legea interpretativă se deosebeşte de o lege ordinară prin aceea că, fiind considerată ca făcând parte din legea interpretată, este aplicabilă şi faptelor produse anterior promulgării ei, dar posterioare legii interpretate (afară de cazul când asupra acestor fapte a intervenit în această perioadă o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat)4. Acest efect este de o importanţă considerabilă, deoarece astfel o lege interpretativă devine obligatorie pentru justiţie chiar în litigiile aflate în curs de judecată. Dar simpla calificare de ,,interpretativă” a unei legi, de către Parlament, nu este suficientă pentru a-i acorda acest efect. Ea trebuie ca în mod real să aibă acest caracter, limitându-se la clarificarea sensului pe care îl are dispoziţia cuprinsă în textul de lege ce interpretează, atunci când acest text este obscur sau îndoielnic. Dacă însă, sub cuvântul de a interpreta o lege, Parlamentul elaborează o dispoziţie nouă sau una modificatoare a aceleia pe care pretinde că o interpretează, în acest caz legea astfel elaborată 2 Vezi modul constant de a vedea al Secţiunilor Unite ale Curţii de Casaţie: un amestec al unei puteri în atribuţiile celeilalte nu este îngăduit de legea noastră fundamentală în afară de colaborarea între aceste puteri anume arătată şi admisă de Constituţie pentru asigurarea bunului mers al statului. (Dec. nr. 73 din 14 ianuarie 1937). În acelaşi sens: Dec. nr. 253 din 30 noiembrie 1933 şi Dec. nr. 237 din 1932. 3 Vezi avizele Consiliului Legislativ nr. 21 din 27 februarie 1933, nr. 96 din 7 aprilie 1933, nr. 110 din 12 aprilie 1933 şi nr. 112 din 4 decembrie 1935. 4 Vezi decizia Curţii de Casaţie, Secţiuni Unite nr. 14 din 3 mai 1934, nr. 34 din 4 octombrie 1934 ş. a.



violează art. 36 din Constituţie şi nu poate avea caracterul şi efectul unei legi interpretative5. Acesta este regimul constituţional al legilor interpretative. Ori adesea Parlamentul uită rostul legilor din această categorie şi, pentru a rezolva un litigiu aflat în faţa justiţiei, dau calificarea de ,,interpretative” şi legilor care n-au acest caracter6. Procedând astfel, legiuitorul urmăreşte să soluţioneze după plac un litigiu intrat pe mâna justiţiei. Se înţelege lesne pericolul generalizării unui asemenea amestec. Justiţia şi-ar pierde orice independenţă, iar rezolvarea litigiilor pe cale judecătorească ar trece în seama legiuitorului care putea astfel să ordone judecătorului soluţia care îi place. Puterea judecătorească se sileşte să înfrâneze abuzurile ce ar decurge din amestecul arătat. În câteva rânduri a refuzat să recunoască însuşirea de interpretative unor legi care nu aveau alt obiect decât acela de a rezolva într-un anumit fel litigii în curs de judecată7. Observăm în treacăt însă că modul de a vedea al justiţiei, în acest domeniu, nu zădărniceşte complet abuzurile arătate. Într-adevăr, prin câteva decizii recente, Curtea de Casaţie convine totuşi a admite că, ori de câte ori o lege cu efect retroactiv este redactată în termeni ,,generali” şi ,,impersonali”, ea poate rezolva litigii aflate în curs de judecată8. Portiţa deschisă astfel va încuraja amestecul vinovat al legiuitorului în justiţie. Se vor găsi oricând jurişti abili, care sub formă ,,generală” şi ,,impersonală” să reglementeze în realitate modul de soluţionare al unui anumit proces judecătoresc.

* O altă practică vinovată a legiuitorului este aceea a derogărilor. Se înţelege prin această expresie o dispoziţie prin care se suspendă aplicarea unor norme generale, într-un anumit caz. Bunăoară, prin derogare de la legea generală de pensii se acordă un termen nou de înscriere la pensie unei categorii de funcţionari pensionabili. Acest procedeu înlesneşte în practică grave abuzuri. Sub titlul de derogare se legiferează suspendarea celor mai de seamă legi pentru ca sub rigorile lor să nu cadă diferite categorii de indivizi. Se dispune, bunăoară, că prin derogare de la legile

5 ibidem 6 Vezi Legea din 26 aprilie 1932 privitoare la Palatul Cercului comercial din Bucureşti, Legea din 4 mai 1932 privitoare la cumpărarea unei moşii din judeţul Fălticeni ş. a. 7 Vezi deciziile arătate în nota 2. 8 Vezi deciziile Curţii de Casaţie, Secţiuni Unite, nr. 281 din 12 noiembrie 1936 şi nr. 36 din 15 septembrie 1933.

fiscale cutare indivizi vor fi scutiţi de plata anumitor impozite; sau prin derogare de la legile învăţământului public, cutare categorie de dascăli vor fi scutiţi de obligaţia trecerii examenului de capacitate; sau prin derogare de la legea corpului de avocaţi publici, cutare categorie de avocaţi ai statului vor fi definitivaţi fără să mai treacă examenul prevăzut de lege etc., etc. În acest fel, legile de la care se derogă, încetează a mai avea strico sensu caracterul de generalitate pe care ele trebuie să-l îmbrace pentru a merita calificarea de lege. Iar principiul de egalitate înaintea legilor, pe care îl enunţă art. 8 din Constituţie, se poate considera ca ştirbit ori de câte ori, în mod arbitrar, se suspendă efectul legilor de interes general faţă de grupuri limitate de interesaţi. În ultimul timp, practica derogărilor a devenit îngrijorătoare. Se legiferează cele mai revoltătoare derogări, tot atâtea favoruri pentru beneficiarii lor. Pericolul se cunoaşte: autoritatea legii este în continuă scădere, din clipa în care orice puternic al zilei poate ocoli legile de interes general. Legiuitorul este chemat adesea să îşi dea încuviinţarea pentru actele de seamă ale puterii executive. În acest fel el colaborează direct la opera puterii executive, exercitând un fel de tutelă administrativă cu ocazia îndeplinirii anumitor categorii de acte administrative (împrumuturi, exproprieri etc.). Ideea că şi legiuitorul trebuie să îşi spună cuvântul ori de câte ori administraţia îndeplineşte un act de o anumită importanţă o aflăm şi în regimul constituţional englez9. ,,Bill-urile” particulare corespund diferitelor legi prin care la noi administraţia este autorizată să îndeplinească anumite acte. Germanii numesc aceste legi ,,legi-decrete”10. Cum îşi îndeplineşte la noi legiuitorul această însărcinare de încredere? Cât se poate de puţin atent. Dacă ne limităm la domeniul împrumuturilor, constatăm o lipsă evidentă de interes pentru directivele ce este chemat să dea ori de câte ori este consultat asupra oportunităţii şi modalităţilor unui împrumut comunal, judeţean sau al statului. Numai astfel se explică de ce legiuitorul nu a respectat decât rareori observaţiile făcute de Consiliul Legislativ pe marginea proiectelor de lege având ca obiect împrumuturi de acest gen (observaţii referitoare la constituţionalitatea dispoziţiilor din proiect sau de alt fel11).

9 Vezi Amos, La constitution anglaise, 1935, p. 177. 10 Vezi Laband, în tratatul său de drept public. 11 Vezi studiul nostru Puterea legiuitoare şi politica împrumuturilor, „Revista de Drept Public”, nr. 1–2, 1937.



Printr-o asemenea practică se răstoarnă rostul intervenţiei legislative în îndeplinirea acestor acte administrative. De unde s-a socotit că intervenţia legiuitorului înlesneşte o examinare mai serioasă a oportunităţii ziselor acte, în fapt se ajunge, graţie practicii arătate, a se obţine autorizarea de îndeplinire a acestora mai uşor, cu mai puţină trudă, decât dacă autorizarea ar fi fost în seama organelor administrative.

* Mai are legiuitorul nostru o însărcinare de seamă atunci când este chemat să îşi exprime încrederea sau neîncrederea în activitatea unuia sau mai multor miniştri sau să aprecieze trimiterea lor în judecată. (Art. 98 din Constituţie dă dreptul Corpurilor legiuitoare de a cere urmărirea miniştrilor şi de a-i trimite înaintea Secţiunilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie, organul de judecată). Parlamentul a primit această însărcinare curând după apariţia lui ca instituţie politică, astfel că astăzi este considerată a fi de esenţa însăşi a unui regim parlamentar12. În Anglia, ,,leagănul” sistemului politic parlamentar, instituţia răspunderii ministeriale a apărut încă din secolul al XIV-lea. Celelalte ţări au adoptat instituţia odată cu introducerea sistemului politic parlamentar în organizaţia lor constituţională, astfel că astăzi, când spui regim parlamentar, spui şi răspundere ministerială. Anume sub o întreită formă: politică, penală şi civilă. Dar dacă asupra ideii de răspundere ministerială nu încape astăzi discuţie, forma în care ea trebuie să funcţioneze este obiect de dezbateri aprinse: dacă este bine ca organul de judecată să aibă compunere politică (în Franţa, Senatul, în Anglia, Camera Lorzilor, în Statele Unite, Senatul) sau să fie compus din magistraţi de carieră (România, Secţiunile Unite ale Curţii de Casaţie, Belgia, la fel, Austria, Curtea federală, Iugoslavia, Tribunalul de stat); dacă acţiunea civilă a unui particular împotriva unui ministru, care l-a păgubit printr-un act administrativ ilegal, trebuie sau nu să fie supusă votului prealabil al unuia din Corpurile legiuitoare ş. a. Cum a înţeles Parlamentul să îşi exercite această însărcinare, devenită astăzi de esenţa regimului parlamentar? Într-un fel grav criticabil. Unul din viciile cele mai grave ale democraţiei noastre, scrie profesorul J. Barthélémy13, este

12 Vezi Esmein, Eléments de droit constitutionel, 1927, p. 157. 13 La mise en accusation du Président de la République et des ministres, „Revue de Droit Public”, 1918, p. 581 şi urm., citat de prof. A. Teodorescu, Tratatul de drept administrativ, 1935, p. 128.

iresponsabilitatea care domneşte în vârful organizării noastre politice (am putea adăuga şi în vârful organizării noastre administrative şi poate şi al organizării militare). Noi nu avem, propriu-zis, o responsabilitate ministerială: ceea ce numim noi ,,responsabilitate politică” presupune o sancţiune cu totul neîndestulătoare: obligaţia de a demisiona nu este o sancţiune, căci este bineînţeles că funcţiunea de ministru nu este o carieră, ca cineva să nu o ocupe decât câtva timp, şi apoi un ministru poate fi obligat să demisioneze şi fără a fi comis o greşeală, fie prin solidarizare, fie numai pentru că a încetat de a mai place. Chiar dacă a comis greşeli grave, chiar dacă a compromis în mod scandalos interesele şi onoarea statului sau s-a purtat fără greşeală, el este obligat în regimul democratic să cedeze locul altora: Blakstone expune cu multă tărie nevoia schimbărilor dese în personalul ministerial. Aşa că faimoasa obligaţie nu este o sancţiune a greşelilor miniştrilor. Este ceva de râs, crud pentru interesul public, în această atitudine a foştilor miniştri: ,,Dacă am comis greşeli, le-am plătit cu demisia mea”. Este prea puţin.... Iată cum vorbeşte un eminent profesor de drept constituţional despre funcţiunea răspunderii ministeriale în ţara cu unul din cele mai sincere regimuri democratice. Cât priveşte ţara noastră, situaţia este şi mai gravă, din cauza lipsei totale de independenţă a Corpurilor legiuitoare faţă de banca ministerială. Putem afirma – scrie d. prof. Anibal Teodorescu14 - că dacă există în sistemul nostru legislativ dispoziţii de mai mare însemnătate, la adăpostul cărora să se comită mai multe abuzuri şi care să nu fie totuşi aplicate, sunt fără îndoială dispoziţiile referitoare la responsabilitatea ministerială. Într-adevăr, faptul că acţiunea de chemare la răspundere a miniştrilor, fie politică, fie penală, fie civilă, este condiţionată de aprobarea prealabilă a unuia din Corpurile legiuitoare15, zădărniceşte orice încercare de chemare la răspundere. Faptul că Parlamentul nu a luat în serios acest drept, care este de esenţa însăşi a existenţei şi funcţionării lui, duce practic la inactivitatea desăvârşită a instituţiei răspunderii ministeriale. Iată de ce noi credem că Parlamentul trebuie să renunţe la controlul acţiunilor de răspundere ministerială, cel puţin pentru controlul celor cu caracter civil. Atât textul art. 98, cât şi cel al art. 107 din Constituţie îngăduie restrângerea

14 Op. cit., p. 148. 15 Lăsăm deoparte dreptul Regelui de a cere trimiterea în judecată a miniştrilor, deoarece este greu de închipuit că Suveranul şi-ar putea apropia acţiunea unui particular îndreptată împotriva unui ministru al său.



intervenţiei Parlamentului în acest fel16. Iar funcţiunea unei instituţii esenţiale pentru regimul parlamentar ar deveni, cel puţin în parte, mai reală. _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ Rătăcirile examinate mai sus ilustrează doar modul în care puterea legiuitoare şi-a deformat funcţiunea. Ele totuşi presupun că legiuitorul nu a încetat de a avea ,,exerciţiul” importantelor atribuţii cu care a fost înzestrat în decursul timpului. De curând însă legiuitorul român a îndeplinit acte prin care se dovedeşte dispus să renunţe chiar la exerciţiul funcţiunii legislative. Adică să îşi înstrăineze principala sa misiune. Întocmirea legilor. Ce altceva poate doar să însemne diferitele legi zise de ,,depline puteri”? Într-adevăr, în baza acestor legi puterea executivă este împuternicită să legifereze tot soiul de domenii, cu simpla obligaţie de a supune activitatea sa legislativă spre ratificare Parlamentului. Iar diferitele delegaţiuni legislative date pe această cale puterii executive folosesc formule atât de largi încât ,,noul legiuitor” este îndreptăţit a reglementa cu putere de lege orice domeniu. Astfel ultima delegaţiune cuprinsă în art. 14 din Legea din 1 aprilie 1937, zisă pentru unificarea şi simplificarea măsurilor financiare excepţionale, prevede că guvernul va putea lua pe cale de decret regal orice măsuri vor fi necesare pentru menţinerea şi asigurarea echilibrului bugetar şi pentru satisfacerea nevoilor neprevăzute de ordin financiar şi economic determinate de cerinţele apărării naţionale şi de interesul general al ţării. Ce nu poate să intre în această formulă? La această ,,culantă” cu care legiuitorul se deposedă de exerciţiul funcţiunii legislative, trebuie adăugată ,,culanta” cu care acelaşi legiuitor acordă guvernului ratificarea sa pentru activitatea legislativă îndeplinită în baza delegaţiunii. Toate grupele de decrete-legi au fost ratificate în bloc, cu foarte puţine discuţiuni, deşi cele mai multe erau susceptibile de ample discuţiuni şi obiecţiuni şi deşi procedeul votării în bloc este interzis formal de Constituţie (art. 49)17. Încurajat de această ,,culantă” desăvârşită, puterea executivă nu s-a mulţumit cu legiferări în cadrul largilor delegaţiuni solicitate Parlamentului şi nu s-a sfiit să săvârşească pe această cale chiar

16 Pentru amănunte a se vedea studiul nostru Răspunderea ministerială, „Libertatea”, 1936. 17 Pentru amănunte a se vedea studiul nostru Decretele-legi, „Pandectele săptămânale”, nr. 22 şi 23, 1937.

acte pe care Constituţia le încredinţează în mod special puterii legiuitoare. Astfel, puterea executivă a făcut pe cale de decret-lege acte de autorizare în vederea ratificării convenţiilor internaţionale, deşi art. 88 alin. ultim din Constituţie prevede că asemenea acte trebuiesc îndeplinite de puterea legislativă. Apoi s-au înfiinţat pedepse şi impozite noi, deşi Constituţia rezervă înfiinţarea pedepselor şi a impozitelor puterii legiuitoare (art. 14 şi 109). Şi altele de acelaşi gen18. Mai mult chiar, puterea executivă s-a simţit, în baza împuternicirii primite de la puterea legislativă, mai liberă în exerciţiul funcţiunii legislative decât însuşi legiuitorul ordinar, dispensându-se cu de la sine putere de obligaţia constituţională (art. 76) a consultării Consiliului Legislativ prealabil publicării decretelor-legi. Fapt care este neîndoios un grav viciu al decretelor-legi19. Adăugăm apoi că folosinţa decretelor-legi a avut obiective cu totul străine de ,,interesul general”. Uneori s-au desăvârşit pe această cale acte pe care chiar Parlamentul (aşa cum este el dispus a nu refuza niciodată sugestiile băncii ministeriale) le respinsese în ultima sa sesiune. _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _

18 Idem, a se vedea alte cazuri. 19 Ibidem, a se vedea motivarea.


NOI APARIŢII EDITORIALE

Constituţia României - Comentariu pe articole -

Bucureşti, Editura CH Beck, 2008, 1507 pagini

Ne revine deosebita onoare de a semnala recenta apariţie editorială în galeria prestigioaselor lucrări oferite juriştilor, şi nu numai lor, a lucrării de faţă. Lucrarea se adresează în mod special profesioniştilor care activează la nivelul tuturor organismelor statale, fiind expresia unei analize aprofundate a domeniului şi prezentând numeroase exemple relevante.

Domeniul ales este unul clasic al dreptului, în permanenţă deschis solicitărilor din practică, mereu repus în chestiune de doctrină şi supus modificărilor.

Lucrarea elaborată se constituie într-o analiză coerentă şi bine sistematizată a unor aspecte semnificative ale problematicilor ocazionate de interpretarea legii fundamentale, vădind preocuparea constantă a autorilor de a valorifica informaţia doctrinară, legislativă şi jurisprudenţială cât se poate de actuală, precum şi grija de a cuprinde sursele cele mai autorizate.

Constituţia reprezintă baza întregului sistem juridic al unui stat şi trebuie să aibă un caracter vizionar pentru a răspunde cerinţelor şi necesităţilor actuale şi viitoare care apar în evoluţia unui stat, ea reflectând stadiul dezvoltării şi modernizării societăţii. Prin Constituţie nu sunt reglementate doar interesele clasei politice, ci, în primul rând, trebuie reflectate interesele tuturor cetăţenilor unui stat, indiferent de calitatea acestora, imprimându-i astfel o valoare care determină respectul de care trebuie să se bucure legea fundamentală.

În orice Constituţie a unui stat democratic sunt consacrate principiile vieţii economice, sociale, politice şi juridice care îşi au corespondent în valorile fundamentale pe care statul le promovează şi le apără.

Pentru lansarea lucrării, autorii împreună cu editura au ales ziua de 8 decembrie 2008, zi în care românii sărbătoresc chiar Ziua Constituţiei, aniversând 17 ani de la data când a fost aprobată de cetăţeni, prin referendum, prima Constituţie postdecembristă, la aceste evenimente participând numeroase personalităţi ale vieţii politice şi juridice, inclusiv şeful statului.

Constituţia din 1991 a fost elaborată într-o concepţie modernă şi reprezintă cadrul juridic fundamental pentru organizarea şi funcţionarea statului şi a societăţii pe baze democratice, consacrând reinstaurarea democraţiei parlamentare şi a pluralismului politic în România după o întrerupere de aproape jumătate de secol. Totuşi, adoptarea ei a fost rezultatul unui compromis între tendinţele contradictorii existente la acea vreme, respectiv cele conservatoare şi cele democratice.

Ca urmare a acestui compromis, practica constituţională şi statală a relevat anumite disfuncţionalităţi existente în mecanismul de aplicare a normelor constituţionale.

Astfel, în anul 2003, după un îndelungat proces de negociere între forţele politice, a avut loc prima şi singura revizuire de până acum a Constituţiei României, datorată faptului că în cei 12 ani de aplicare, în România s-au produs schimbări esenţiale şi reforme de substanţă în evoluţia politică, economică şi socială a ţării, făcând necesară modificarea şi completarea ei prin Legea de revizuire a Constituţiei, nr. 429/2003.

Revizuirea a fost necesară nu numai pentru a asigura temeiul constituţional al realizării procesului de integrare euro-atlantică, al optimizării procesului de adoptare a deciziilor şi întărirea exigenţelor statului de drept, al lărgirii garanţiilor instituţionale şi constituţionale ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ci şi pentru a actualiza sau corecta

Noi apariţii editoriale


unele dintre soluţiile iniţiale, a completa unele omisiuni şi a elimina unele imperfecţiuni.

Actuala formă a Constituţiei a intrat în vigoare pe 29 octombrie 2003 şi a fost adoptată în urma unui referendum naţional, care a avut loc pe 18 şi 19 octombrie 2003. Constituţia României conţine în prezent 156 de articole împărţite în opt titluri.

Conştienţi de delicateţea subiectului, autorii au cercetat cu grijă, seriozitate şi temeinicie, realizând o amănunţită documentare a aspectelor analizate, atât în plan legislativ şi jurisprudenţial, cât şi al doctrinei, fără a neglija referiri comparatiste şi abordări pluridisciplinare, evidenţiind acolo unde este cazul soluţiile discutabile şi făcând propuneri pentru îmbunătăţirea acestora.

Percepând exact actualitatea şi complexitatea temei, autorii au purces la aprofundarea doctrinei şi practicii domeniului, adunând cu grijă informaţia şi sistematizând-o de o manieră judicioasă şi echilibrată.

Lucrarea este elaborată de un colectiv de eminenţi jurişti, aflaţi sub coordonarea prof. univ. dr. Ioan Muraru, actualul Avocat al Poporului şi fost preşedinte al Curţii Constituţionale şi a prof. univ. dr. Elena Simina Tănăsescu, prodecanul Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti.

Autorii care au participat, în funcţie de specializarea şi domeniul în care îşi desfăşoară activitatea, considerente care au determinat împărţirea articolelor din Constituţie pentru a fi comentate, sunt, alături de cei doi coordonatori amintiţi anterior: prof. univ. dr. Dana Apostol Tofan, conf. univ. dr. Flavius A. Baias – decanul Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti, prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu – specialist în dreptul procesual civil, prof. univ. dr. Valerian Cioclei – specialist în ştiinţe penale, prof. univ. dr. Ioan Condor – fost preşedinte al Curţii de Conturi, prof. univ. dr. Anastasiu Crişu – fost procuror general financiar la Curtea de Conturi şi specialist în dreptul procesual penal, lector dr. Ştefan Deaconu – consilier prezidenţial, prof. univ. dr. Andrei Popescu – şeful Departamentului pentru armonizarea legislaţiei cu reglementările Uniunii Europene din Consiliul Legislativ, specialist cu numeroase lucrări în domeniul dreptului muncii, Sorin Popescu – preşedinte de secţie la Consiliul Legislativ, conf. univ. dr. Bianca Selejan-Guţan, conf. univ. dr. Milena Tomescu, prof. univ. dr. Verginia Vedinaş – membru al Curţii de Conturi, specialist în dreptul administrativ, prof. univ. dr. Ioan Vida – preşedintele Curţii Constituţionale şi lector dr. Cristina Zamşa.

Autorii, în demersul lor, analizează şi supun dezbaterii, într-un limbaj comun, pe înţelesul fiecăruia, problematicile legate de fiecare articol al legii de bază a oricărui stat democratic, respectiv Constituţia, denumită şi „Legea legilor”. Din fiecare pagină a lucrării se degajă caracterul profund ştiinţific, generat de numărul impresionant de surse bibliografice evocate, reprezentate atât de cărţi cât şi de studii, de actualitatea lor şi, în special, de rafinamentul comentariului autorilor.

Stilul de redactare este clar şi concis, vădind preocuparea permanentă a autorilor pentru acurateţea şi preciziunea expresiei, întreg conţinutul lucrării făcând dovada că autorii cunosc aspectele analizate, realizând o abordare realistă, ceea ce denotă o capacitate de analiză şi sinteză, precum şi aptitudinea fiecărui autor de a articula judecăţi de valoare.

Considerăm că, aşa cum „fiecare popor îşi are Constituţia care i se potriveşte şi care i se cuvine” (declaraţie a şefului statului cu ocazia evenimentelor prilejuite de sărbătorirea la 8 decembrie 2008 a Zilei Constituţiei), aşa fiecare Constituţie trebuie să aibă parte de o lucrare prin care toate normele din legea fundamentală să fie explicate pe înţelesul tuturor, pentru a fi mai uşor de aplicat. Chiar dacă lucrarea de faţă nu este prima de specialitate de acest gen, în care fiecare articol al Legii fundamentale este explicat, din punctul de vedere al analizei la care sunt supuse normele constituţionale, precum şi al metodelor şi surselor bibliografice folosite, putem aprecia că aceasta este cea mai cuprinzătoare, mai bine documentată şi mai amplă, dar totodată şi cea mai folositoare persoanelor interesate.

Prin analiza la care este supus fiecare articol se urmăreşte să se explice normele constituţionale într-un limbaj comun, care să fie cât mai apropiat de înţelesul cititorilor. Autorii lucrării realizează un comentariu pertinent, valorificând din plin practica judiciară a Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cunoştinţele teoretice şi de drept comparat exprimate în doctrina dreptului public (internaţional, comunitar, constituţional, parlamentar etc.), precum şi bogata experienţă practică a fiecăruia dintre ei. De asemenea, s-au avut în vedere dezbaterile parlamentare ocazionate de adoptarea Constituţiei din anul 1991, precum şi cele prilejuite de Legea de revizuire a Constituţiei din anul 2003.

Comentariile încearcă să urmărească o structură unitară, fiind realizate, în general, după următoarele cerinţe: legislaţia şi bibliografia incidente, inclusiv jurisprudenţa Curţii Constituţionale în domeniu, geneza şi evoluţia reglementarii, drept comparat, analiza şi interpretarea reglementării actuale. Lucrarea are în



principal un caracter practic, dar, în acelaşi timp, are şi o valoare teoretică importantă evidenţiată prin modalitatea de abordare a instituţiilor juridice, precum şi prin numeroasele sugestii şi propuneri de lege ferenda de îmbunătăţire a reglementărilor actuale.

Prin modul în care a fost elaborată, lucrarea se adresează atât specialiştilor, de pe a căror masă de lucru nu ar trebui să lipsească, cât şi persoanelor fără pregătire juridică, dar care doresc să cunoască şi să înţeleagă mai bine Legea fundamentală, găsindu-şi loc în orice bibliotecă serioasă din ţară şi din străinătate.

Parcurgerea lucrării de faţă ar determina pentru cititor o mai bună apreciere a vastelor drepturi, precum şi a obligaţiilor pe care le are conform Constituţiei, ceea ce ar fi de natură să consolideze democraţia statală.

Ne aflăm în prezenţa unui lucrări care chiar dacă nu trebuie citită în fiecare zi, este bine să ştim

că există, pentru că, atunci când ne aflăm într-un impas determinat de interpretarea normelor constituţionale, să apelăm la ea şi s-o deschidem pentru a ne lămuri asupra neclarităţilor avute, lucrarea rămânând un referenţial în domeniu.

Prezenta carte îmbogăţeşte literatura de specialitate cu o valoroasă şi unică lucrare enciclopedică, care este cu atât mai actuală, cu cât în prezent se pune problema unei noi revizuiri constituţionale, în care să poată fi valorificate şi lacunele, contradicţiile, criticile şi imperfecţiunile pe care autorii le-au sesizat cu ocazia analizării normelor constituţionale.

Este evident că aceste idei de revizuire a Constituţiei nu pot fi ignorate, dar, în acelaşi timp, despre ele nu se poate discuta decât în termenii şi cu respectarea formalităţilor prevăzute de legea fundamentală, ţinându-se cont şi de evoluţia fenomenului constituţional.

consilier, şef de sector Cătălin CIORA



Vasile Stănescu Globalizarea: spre o nouă treaptă de civilizaţie ...

Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2009, 495 p.

Recent a apărut în Editura EIKON din Cluj-Napoca volumul “Globalizarea: spre o nouă treaptă de civilizaţie...”, sub semnătura eminentului jurist şi economist, prof. univ. dr. Vasile STĂNESCU, membru de onoare al Academiei Române, fost consilier permanent şi şef al Secţiei pentru legislaţie economică, drept financiar şi legislaţie funciară din cadrul celui de al doilea Consiliu Legislativ, membru al multor asociaţii şi comisii interne şi internaţionale, al Grupului de reflecţie al Academiei Române, laureat al Academiei Române, autor al unor lucrări unice în literatura de specialitate, care vizează graniţe multidisciplinare. Apariţia acestei lucrări intervine după ce domnul Vasile Stănescu a pus bazele teoretice ale ştiinţei globalizării prin lucrarea „Ştiinţa globalizării”, apărută la Editura All Beck în anul 2005, în care a definit trăsăturile generale, structura şi izvoarele teoretice, premisele şi principiile fundamentale ale acestei ştiinţe, până la apariţia căreia nefiind cunoscute, în doctrina şi literatura de specialitate din România, abordări şi susţineri cât de cât argumentate, care să explice necesitatea constituirii unei teorii a globalizării cu caracter autonom, cu obiect propriu de studiu şi cu metodologie specifică de abordare şi de cercetare. Spre deosebire de alte lucrări, volumul de faţă, structurat pe nouă capitole, abordează evoluţia dialectică a fenomenului globalizării în timp istoric, manifestat sub forme specifice, în funcţie de posibilităţile fiecărei epoci; o carte plină de idei şi întrebări fundamentale, dramatice chiar, privind destinul planetei noastre, care invită la reflecţii şi la răspunsuri înţelepte şi responsabile, distingându-se prin câteva caracteristici care o fac singulară: - analizează starea lumii de azi, cu realizări şi eşecuri, sfidări, temeri, spaime, pericole şi provocări cărora omenirea urmează să le facă faţă, dacă va înţelege propria condiţie de a fi;

- abordează fenomenul globalizării în întreaga lui diversitate şi complexitate, insistând asupra dimensiunilor civilizaţionale şi cultural–spirituale, în conexiunea şi complementaritatea lor, urmare a constatării potrivit căreia cultura, afectul, conştiinţa au cedat în mod dramatic, omul pierzând legătura cu raţionalitatea, ordinea şi armonia universală; - apelează în mod stăruitor la depunerea unui efort de către întreaga comunitate umană pentru recuperarea şi asumarea moralităţii şi a conştiinţei de destin, a valorilor, raţiunii şi afectului, capabile să-i redea omului sensul, direcţia şi ritmul, dialogul dintre universul său interior şi cel exterior şi în primul rând cu sine; - nu în ultimul rând, oferă viziunea paradigmatică a lumii viitorului, cu un centru de comandă, conducere şi control capabile să rezolve marile probleme ale planetei, care presupun participarea tuturor statelor. În acest context în care propune reformarea substanţială a Organizaţiei Naţiunilor Unite, care şi-ar fi îndeplinit rolul său istoric, elaborarea unei Declaraţii universale a culturilor, diversităţii culturale şi dialogului cultural, crearea unui Centru internaţional de reflecţie, elaborarea unei Agende a globalizării, precum şi a altor propuneri de maximă importanţă în vederea organizării societăţii umane a viitorului, determinate de constatarea că întreaga planetă a intrat în cel de al treilea mileniu cu transformări fundamentale care profilează o nouă ordine globală, ce va trebui să pună în evidenţă infrastructurile globale deja existente, transferarea din ce în ce mai mare a puterii politice de la naţional la regional şi global, transformări ce prefigurează astfel un sistem global format din state şi regiuni care tinde să armonizeze şi să limiteze, în mod specific, acţiunea sistemelor subsecvente. Cu o remarcabilă şi temeinică argumentare, autorul analizează elementele de fapt, estetice, morale şi de drept ale globalizării, ca proces



integrativ, obiectiv, universal, interdisciplinar, complex, multifuncţional, care priveşte toate laturile activităţilor socio-economice umane, civilizatoare, culturale şi spirituale, ca pe cea mai mare provocare a secolului al XXI-lea, ce antrenează într-o direcţie comună întreaga societate umană şi întregul spaţiu planetar. Spre deosebire de alţi autori care se ocupă de acest subiect, dar care au în vedere cel mai adesea latura economică a globalizării, economia constituind obiectul principal al acesteia, în opinia autorului, globalizarea nu poate fi concepută în sine ca acţiune şi valorizare, în afara capitalului uman, a mediului natural şi progresului tehnic, a stabilităţii, ordinii sociale şi securizării persoanei, a statului şi suveranităţii sale, iar toate acestea, luate împreună, nu pot fi desprinse de gradul de cultură, factor determinant în modelarea civilizaţiei, de respectarea principiilor şi valorilor asumate, de umanismul, solidaritatea, toleranţa, ca şi de conştiinţa comunităţii de destin a societăţii umane. Ocupându-se de aproape toate dimensiunile procesului de globalizare, cu aspectele lui pozitive şi negative, autorul subliniază că acestea acţionează în strictă intercondiţionare organică, în feed-back-ul informaţional obiectiv şi continuu, în caracterul rezonant al semnalelor, indiferent de sursă, în câmpul fiecărei dimensiuni, fie ea politică, economică, socială, cultural-spirituală, militară, de ordin etic, afectiv etc. Insistând asupra laturilor cultural-spirituală, etico-morală şi, mai ales, a conştiinţei, autorul se opreşte asupra status-ului planetei Pământ privită ca societate umană globală care se prezintă asemănător organismului uman cu o structură anatomică proprie, o fizionomie cu caracteristici globale, dar şi distinctive, particulare fiecărui element constitutiv, o biochimie şi un sistem energo-magnetic şi o fiziologie, constând în mecanisme de reglare a funcţiilor şi proceselor care au loc în organismul social–global, toate fiind puse sub comanda şi coordonarea unui singur centru, corespunzător creierului uman. Privită ca element al Universului cosmic, societatea umană care populează Pământul, lumea noastră de astăzi, face parte, în acelaşi timp, potrivit autorului, dintr-o plasă nevăzută a acestuia, ca o simplă verigă a unui lanţ necunoscut şi, conchide că, de vreme ce există o ordine şi o armonie cosmică, există şi o conştiinţă universală, într-o generală şi neîntreruptă conexiune, care conduce mişcarea, evoluţia pe diferite trepte ale timpului şi istoriei.

În opinia autorului, această constatare duce la concluzia existenţei unei raţiuni transcedentale, a unei surse care asigură ordinea şi armonia, coordonarea mişcării cosmice şi de la care lumea noastră primeşte mesaje. Ca urmare suntem determinaţi şi, ca elemente cosmice, trebuie să acceptăm existenţa celor două dimensiuni: una a lumii noastre materiale, creaţia noastră, cunoscută, concretă, efemeră şi, alta spirituală, imaterială, necunoscută, eternă.

Prin urmare, conchide acad. V. Stănescu, se impune regândirea lumii în care trăim, redarea energiei şi elanului creator, a direcţiei şi ritmului, a conştiinţei de sine şi, ca element al Universului cosmic, să i se redea omului - ca fiinţă socială - conştiinţa, demnitatea şi valorile, altruismul, raţiunea şi afectul, iubirea şi compasiunea, generozitatea şi emoţia; să i se redea şi să i se dezvolte capacitatea de a intersecta dialogul dintre ştiinţă, cultură şi spiritualitate, dintre universul său interior şi cel exterior şi, mai ales, dialogul cu sinele; căci contradicţiile majore pe care le trăieşte lumea contemporană nu sunt de fapt decât rezultatul practicii sociale, a ruperii echilibrului dintre civilizaţie şi cultură, dintre cuceririle extraordinare din ştiinţă şi tehnologie şi decăderea din planul cunoaşterii de sine, al modului de gândire şi al conştiinţei.

Acest lucru este, în opinia autorului, examenul la care este supusă existenţa omului, a viului în general, este examenul de conştiinţă al lumii în care trăim, care este şi rostul globalizării.

Originalitatea, eleganţa stilului, analiza critică fără menajamente, temeinicia argumentării diverselor aspecte ale fenomenului globalizării fac din acest volum o carte de referinţă de nelipsit de pe masa de lucru a oricărui factor decizional, a oamenilor politici, a oamenilor de cultură, a cercetătorilor, a formatorilor de opinie şi în special a tineretului studios, cărora nu trebuie să le fie indiferent viitorul acestei lumi.

Prin bogăţia de idei şi viziune, prin abordarea problematicilor ce vizează viitorul societăţii umane la nivel planetar, lucrarea depăşeşte graniţele naţionale şi ar putea fi valorificată cu brio la nivel internaţional, inclusiv la nivelul grupelor de state cele mai dezvoltate G.7, G.8 şi G.20, sens în care apreciem că s-ar impune traducerea ei, cel puţin, într-o limbă de circulaţie internaţională.

Preşedinte de Secţie Sorin POPESCU

consilier Victor DIACONU



Sorin Popescu, Tudor Prelipceanu

A doua carte cu PERSONALITĂŢI ALE CONSILIULUI

LEGISLATIV de-a lungul timpului

Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2009, 430 p.

Într-un început de mileniu puternic marcat de mondializare, în care trăim cu toţii „în viteză”, uneori fără putinţa de a mai privi înapoi, iată, doi distinşi colegi din Consiliul Legislativ îşi găsesc timp să se documenteze, să investigheze, să caute cu consecvenţă (şi uneori, cu tot atâta speranţă cu câtă dezamăgire când nu identifică şi nu pot să identifice documente datorită atât de controversatului şi zbuciumatului secol trecut) şi, în final, să ne ofere bucuria unică de a răsfoi „A doua carte cu Personalităţi ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului”. Să ne oprim o clipă şi să adresăm sincere felicitări şi mulţumiri pentru această carte domnului Sorin POPESCU, preşedintele Secţiei de evidenţă oficială a legislaţiei şi documentare, om de aleasă cultură şi ţinută, un inegalabil şi neobosit căutător al arhivelor, anticariatelor şi expoziţiilor de artă şi care se bucură pentru fiecare victorie în reidentificarea trecutului Consiliului Legislativ, cât şi domnului Tudor PRELIPCEANU, consilier şi ziarist deosebit care, cu răbdare, îl secondează de ani buni, în entuziasm pe domnul Sorin Popescu în încercarea - total reuşită până acum – de a ne oferi o istorie uitată şi spectaculoasă a Consiliului Legislativ. Cum este şi firesc, lucrarea substanţială este publicată sub egida Consiliului Legislativ şi prefaţată de dr. Dragoş Iliescu, preşedintele Consiliului Legislativ. În cele câteva cuvinte lămuritoare ale autorilor, cu modestie, aceştia explică dificultăţile (uneori, greu de explicat, dacă nu ne raportăm la vicisitudinile istoriei) pe care le-au avut de înfrânt cei doi autori pentru a ne oferi încă o imagine a activităţii acestui important organism al statului care este Consiliul Legislativ. Volumul pe care-l prezentăm în liniile sale generale are, între altele, meritul de a reflecta activitatea Consiliului Legislativ, în cele trei perioade ale existenţei sale (1926-1948, 1971-

1989 şi cea care a debutat în 1996) prin oamenii care au activat sub emblema de prestigiu al instituţiei. Rememorarea vieţii şi activităţii desfăşurate în cadrul Consiliului Legislativ (şi nu numai în cadrul acestuia) a unor iluştri specialişti în domeniul dreptului asigură un farmec aparte acestui volum. De sub pana inspirată a celor doi autori trăiesc aievea în paginile volumului, cu intensitatea eforturilor făcute şi a pasiunii pentru drept, o parte din specialiştii remarcabili ai primului Consiliu Legislativ care au asigurat unificarea legislativă a ţării, în urma războiului de reîntregire a României şi care au ştiut să-şi pună în valoare cunoştinţele dobândite în universităţi prestigioase din Europa (Franţa, Italia sau Germania), inclusiv prin doctorate strălucite, să regândească şi să asigure noi dimensiuni tradiţiilor noastre legislative, cele ce se găsesc consemnate în vechile pravile româneşti. Dacă nu se poate să nu te copleşească personalitatea lui Ioan Ionescu-Dolj, figură de marcă a dreptului românesc, prim-preşedinte al Consiliului Legislativ şi membru corespondent al Academiei Române, Paul I. Demetrescu, specialist de excepţie în dreptul privat, Octavian Ionescu, remarcabil civilist şi filozof al dreptului, Gheorghe Luţescu, civilist de înaltă clasă, Constantin Narly, un intelectual de vastă cultură, Zeno Oprea, un reputat şi distins civilist, Vera Popescu, o specialistă apreciată a Consiliului Legislativ interbelic sau a prof. Romulus-Florin Ionescu, un jurist cu contribuţii esenţiale în domeniul ştiinţei dreptului administrativ (care şi nouă ne-a fost magistru, iar generaţia mea are regretul că – poate – nu l-a înţeles îndeajuns), tot atât de impresionantă este opera colectivă realizată printr-o conlucrare fructuoasă dintre membrii permanenţi şi consilierii temporari ai Consiliului Legislativ interbelic, în unificarea Codului civil şi a celui de procedură



civilă, a Codului comercial, Codului penal şi a celui de procedură penală. Fără a micşora contribuţia adusă de mulţi alţii – este surprinzător să constaţi că în materia dreptului civil şi dreptului procesual civil au fost antrenaţi, între alţii, Istrate Micescu, George Plastara, în cea a dreptului comercial – Barbu B. Brezianu, George Fotino, Ion Petrovici, iar în materia dreptului penal şi dreptului procesual penal – Vintilă Dongoroz, Vespasian V. Pella, Traian Pop sau Osvald Teodoreanu (tatăl fraţilor Ionel şi Păstorel Teodoreanu). Surprinzător este că, între alţii, la început de drum, Consiliul Legislativ a antrenat, spre exemplu, şi pe Dimitrie Gusti, marele sociolog de mai târziu sau în perioada 1926-1948 pe D. I. Suchianu, pe care generaţiile actuale nu-l cunosc, dar ale cărui cronici de cinema erau savurate – săptămânal – până prin anii '80 ai secolului trecut, autorul rândurilor de faţă publicând un interviu cu acesta din urmă, despre activitatea sa ca jurist, în revista cu o viaţă efemeră pe care am fondat-o în 1973 intitulată „Facultatea de Drept”. Dintre personalităţile care au format al doilea Consiliu Legislativ (1971-1989), autorii s-au oprit, în acest volum, la viaţa şi activitatea creatoare a lui Nae Androne, cercetător profund şi de minuţioasă analiză în dreptul internaţional, Ion Băcanu, prestigios specialist în drept comercial, precursor al arbitrajului instituţional şi voluntar în ţara noastră, Ioan Busuioc, specialist de marcă în drept administrativ şi drept constituţional, Octavian Căpăţână, un profesionist al dreptului, Mihai Constantinescu, un jurist de excepţie şi distins om de cultură, Ioan Filip, fin teoretician şi practician avizat în domeniul dreptului, Mihai Giugariu, jurist cu multiple valenţe, Arthur

Hilsenrad, distins procedurist, Victor Ionescu, jurist de o deosebită erudiţie, Maria Leiss, specialistă de seamă în domeniul evidenţei legislative, Ilariu Mrejeru, precursor al aplicării normelor de tehnică legislativă, Iulian Poenaru, înalt specialist în domeniul dreptului penal, Vasile Stănescu, economist şi jurist de prestigiu, deschizător de noi drumuri în ştiinţele juridice şi economice, Lucian Stângu, remarcabil profesionist al dreptului funciar, Ovidiu Tomşa, specialist aparte în domeniul dreptului administrativ. Dacă, aşa cum spune admirabil actualul preşedinte al Consiliului Legislativ în prefaţă, volumul recenzat „împiedică trecerea în uitare a acestor înaintaşi, unii dintre ei personaje aproape legendare”, autorii fac un act de dreptate, prezentând, pe unii dintre colegii noştri din cel de-al treilea Consiliu Legislativ care s-au retras „în liniştea pensiei”, deşi nu uită să mai „urce” dealul spre sediul actual al Consiliului Legislativ cum sunt Ion M. Anghel, specialist de prestigiu în domeniul dreptului internaţional, Laurenţiu Minescu, civilist remarcabil, Mircea Preda, specialist apreciat în dreptul administrativ şi administraţia publică. Un loc aparte este rezervat reputatului comercialist şi om de cultură Radu Economu, precum şi prof. Vasile Val Popa, un cercetător profund al domeniului ştiinţelor juridice, cu o vastă cultură, care a dispărut prematur în anul 2005, cu care, fiindu-mi student între anii 1974-1978, am devenit ulterior prieten şi coleg la Consiliul Legislativ. Cu acest volum şi sperăm cu altele care-i vor urma, autorii realizează o operă inedită – refac un trecut, pe nedrept uitat sau trecut sub tăcere. Sincere felicitări!

prof. univ. dr. Andrei POPESCU



Ioan Alexandru

Drept administrativ european Editura „Universul Juridic”, Bucureşti, 2008, 384 p.

În panorama lucrărilor ştiinţifice de

specialitate juridică se înscrie şi lucrarea „Drept administrativ european”, apărută recent la Editura Universul Juridic, a distinsului profesor universitar doctor Ioan ALEXANDRU, personalitate marcantă a învăţământului superior juridic, renumită pentru aportul ştiinţific de o inestimabilă valoare la teoria şcolii româneşti de administraţie.

Rezultat al unui amplu proces de cercetare, informare şi documentare în teoria şi practica dreptului administrativ în ţări de referinţă din cadrul Uniunii Europene şi în sistemul juridic comunitar, lucrarea conturează concepte şi tradiţii specifice regimurilor administrative, evidenţiind aspecte relevante privind organizarea şi funcţionarea structurilor politico-administrative.

Concepută la standarde academice, în prima parte lucrarea prezintă probleme legate de dreptul administrativ comparat, trecând în revistă diferite sisteme de drept administrativ naţional. În acest sens, autorul evidenţiază evoluţia conceptului de administraţie, dar şi geneza, dezvoltarea şi izvoarele dreptului administrativ în ţări din Uniunea Europeană.

Pornind de la ideea că progresul general al societăţii este indisolubil legat de organizarea judicioasă a teritoriului şi a administraţiei locale, precum şi de la faptul că perfecţionarea structurii administrativ-teritoriale reprezintă o pârghie importantă pentru realizarea optimă a funcţiilor administraţiei publice în statul de drept, autorul a rezervat un capitol distinct organizării structurilor administrative în ţările Uniunii Europene. Sunt prezentate astfel, în mod sistematic şi într-o grafică deosebită, organizarea administraţiei centrale, dar şi structura administraţiei publice locale, care se caracterizează prin existenţa a două sau trei nivele de colectivităţi locale, în funcţie de specificul şi tradiţiile naţionale în Franţa, Marea Britanie, Germania şi Italia.

Şi pentru că o caracteristică esenţială a statului de drept este principiul legalităţii, distinsul autor a prezentat, într-o manieră explicită, aplicarea acestui principiu în cele patru ţări europene, precum şi căile specifice pentru protecţia juridică a cetăţenilor împotriva abuzurilor administraţiei. Sunt evidenţiate, pentru ţările europene sus-menţionate, autorităţile competente şi tipurile de acţiuni ce pot fi formulate de cetăţeni în procesul de control al actului administrativ, subliniindu-se principiile de bază şi normele procedurale aplicabile controlului judecătoresc.

Amplul demers de cercetare a urmărit să clarifice, în cea de-a doua parte, atât influenţa principiilor de drept administrativ naţional asupra dreptului comunitar european, cât şi efectele juridice ale dreptului european recent dezvoltat asupra sistemelor juridice administrative naţionale. Dreptul administrativ european este strâns legat de noţiunea administraţiei publice europene, iar lucrarea a dorit să descifreze măsura în care se poate spune că dreptul administrativ european există şi ce posibilităţi şi limite condiţionează evoluţia sa ulterioară.

Se arată, astfel, că poziţia actuală a dreptului administrativ naţional în Uniunea Europeană este aceea a integrării într-un sistem global de îndepliniri de sarcini, în condiţiile în care nu mai operează prezumţia competenţei exclusive a statului în privinţa îndeplinirii sarcinilor faţă de populaţie, principiul subsidiarităţii jucând un rol esenţial în repartizarea competenţelor între diversele niveluri de realizare a acestor sarcini, aflându-ne în prezenţa conceptului de „stat constituţional deschis”. Autorul subliniază faptul că nu putem disocia dreptul administrativ european într-un drept administrativ aplicabil doar instituţiilor comunitare şi un drept administrativ propagat în exterior şi aplicabil instituţiilor administrative din ţările membre, căci în caz



contrar, ne-am limita la viziunea clasică a organizaţiei internaţionale, organizaţie care nu poate să impună deciziile sale statelor membre decât prin instrumentul tratatului care urmează a fi ratificat pentru a produce efecte juridice în dreptul intern. Or, în ceea ce priveşte Uniunea Europeană, regulamentele adoptate la nivelul său sunt aplicabile direct în dreptul intern al statelor membre.

Pentru o abordare completă a noţiunilor de bază specifice fenomenului administrativ la nivelul Uniunii Europene, sunt prezentate izvoarele dreptului administrativ european, precum şi principiile generale care guvernează această ramură de drept la nivel comunitar, majoritatea principiilor fiind elaborate de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.

În ceea ce priveşte noţiunea de administraţie publică europeană, lucrarea abordează acest concept atât din punct de vedere material, analizând regulile (principiile) în cadrul cărora administraţia publică europeană îşi manifestă puterea sa discreţionară, cât şi din punct de vedere formal, prezentând structura politico-administrativă a Uniunii Europene, bazată pe principiul reprezentării intereselor, potrivit căruia fiecare instituţie a Uniunii Europene reprezintă un interes direct, deci o competenţă materială specifică.

Din perspectiva autorului, instituţiile europene reprezintă astăzi un conglomerat de influenţe naţionale care merg în direcţia menţinerii unei organizaţii clasice bazată pe cooperarea interguvernamentală şi de elemente originale care acţionează în direcţia consacrării structurii supranaţionale. Prin definiţie, Comunitatea se caracterizează printr-un obiectiv integraţionist din care se degajă un „interes comunitar” superior intereselor naţionale, dar acesta nu se poate realiza fără o conciliere cu statele membre şi deci o colaborare interguvernamentală. Astfel, pe de o parte Guvernele statelor membre intervin în luarea deciziilor comunitare, şi, pe de altă parte, statele membre joacă un rol primordial în ceea ce priveşte ratificarea tratatelor prin Parlamentele naţionale şi în transpunerea dreptului derivat comunitar.

Demersul oferă posibilitatea însuşirii, înţelegerii şi aprofundării componenţei, competenţei, organizării şi funcţionării instituţiilor politice şi structurilor administrative la nivelul Uniunii Europene din perspectiva Tratatului de la Lisabona. Sunt prezentate, în acest context, Consiliul, Parlamentul şi Comisia, care formează triunghiul legislativ, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, Curtea de Conturi şi Banca Centrală Europeană, cu atribuţii de control jurisdicţional, respectiv control financiar şi control monetar,

precum şi entităţile cu rol consultativ: Comitetul economic şi social şi Comitetul regiunilor.

De asemenea, sunt detaliate procedurile de adoptare a deciziilor la nivelul Uniunii Europene potrivit Tratatului de la Lisabona, respectiv procedura legislativă ordinară, procedura legislativă specială şi procedura de revizuire a tratatelor, precum şi precizările Tratatului privind definirea noţiunii de majoritate calificată.

Pornind de la Decizia nr.1999/468 din 28 iunie 1999 a Consiliului privind stabilirea modalităţilor de exercitare a competenţelor de execuţie conferite Comisiei, lucrarea evidenţiază cele patru metode procedurale pentru adoptarea deciziilor administrative, şi anume: procedura de gestiune, procedura de reglementare, procedura consultativă şi procedura de salvgardare sau de protecţie.

Reuşind să ofere o imagine de ansamblu, dar şi de detaliu a problematicii administraţiei la nivel comunitar, demersul oferă şi posibilitatea cunoaşterii modalităţilor de control a legalităţii deciziilor administrative prin intermediul Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, care acţionează ca un veritabil tribunal administrativ, examinând plângerile persoanelor fizice şi juridice împotriva actelor comunitare şi recursurile introduse de agenţii instituţiilor europene împotriva acestora.

Într-un ultim capitol, autorul tratează relaţiile instituţiilor comunitare cu parlamentele naţionale în realizarea politicilor Uniunii Europene, evidenţiind nivelul de transparenţă şi compatibilitate a acţiunilor întreprinse la cele două nivele decizionale.

Prin conţinutul dens în idei, concepte şi mecanisme riguros sistematizate, lucrarea constituie un amplu material documentar, deosebit de util pentru însuşirea, înţelegerea şi aprofundarea problematicii dreptului administrativ comparat şi a dreptului administrativ al Uniunii Europene.

Lucrarea se remarcă prin actualitatea şi sistematizarea problemelor prezentate, precum şi prin acurateţea informaţiei, reprezentând o valoroasă contribuţie la îmbogăţirea doctrinei de specialitate.

Complexă prin conţinut, dar accesibilă prin modul original de prezentare, lucrarea nu trebuie să lipsească din biblioteca studenţilor, profesioniştilor dreptului sau a celor interesaţi de particularităţile fenomenului administrativ la nivel comunitar. Este motivul pentru care o recomand, exprimându-mi respectul şi consideraţia pentru persoana distinsului autor, dascăl şi profesionist de marcă al şcolii româneşti de administraţie.

consilier, şef de sector Benonica VASILESCU



Revista „Drepturile Omului”, editată de Institutul Român pentru

Drepturile Omului – I.R.D.O.

Ne face plăcere să semnalăm recenta intrare în biblioteca Consiliului Legislativ a ultimelor numere ale revistei „Drepturile Omului”, publicaţie editată de Institutul Român pentru Drepturile Omului – I.R.D.O.

Institutul Român pentru Drepturile Omului este o instituţie naţională, independentă, cu sediul în municipiul Bucureşti, având personalitate juridică. Scopul institutului este de a asigura o mai bună cunoaştere de către organismele publice, asociaţiile neguvernamentale şi cetăţenii români a problematicii drepturilor omului, a modului în care drepturile omului sunt garantate în alte ţări, îndeosebi în ţările participante la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa. Totodată, institutul este abilitat să informeze opinia publică de peste hotare, organismele internaţionale, în legătură cu modalităţile practice prin care drepturile omului sunt asigurate şi respectate în România.

Acest scop al IRDO este asigurat şi prin efectuarea, elaborarea şi editarea unor studii, cercetări şi publicaţii referitoare la drepturile omului.

Prin amabilitatea conducerii I.R.D.O., în special a doamnei director prof. univ. dr. Irina Moroianu Zlătescu, în baza relaţiilor de strânsă colaborare existente între cele două instituţii, fondul bibliotecii Consiliului Legislativ s-a îmbogăţit cu mai multe apariţii editoriale din domeniul drepturilor omului, printre acestea regăsindu-se şi numerele 1 – 3 ale revistei „Drepturile Omului”.

Din punct de vedere al sumarului, fiecare număr al revistei este structurat, în principiu, în 5 părţi, respectiv:

I. Studii, cercetări, articole; II. Document; III. Jurisprudenţa; IV. Semnal; V. Remember.

Însă, în anumite situaţii, la aceste părţi se mai pot adăuga şi altele, cum este cazul în nr. 1/2008, când o parte este rezervată prezentării în limba engleză a Raportului de activitate al IRDO pe anul 2007.

De asemenea, trebuie menţionat faptul că sumarul revistei este prezentat nu doar în limba română, ci şi în limbile franceză şi engleză, fapt de mare ajutor persoanelor care consultă revista şi nu sunt vorbitoare de limbă română, care astfel se pot informa în ceea ce priveşte materialele care sunt prezentate în revistă.

În prima parte a revistei, cea rezervată studiilor, cercetărilor şi articolelor, sunt prezentate materiale ale specialiştilor, în principal din domeniul juridic, care abordează teme actuale referitoare la drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale omului.

Astfel, printre autorii ale căror materiale sunt publicate în aceste numere ale revistei amintim pe d-nele judecător Raluca Gâlea - director în cadrul CSM şi Ana Cristina Lăbuş – membru al aceleiaşi instituţii, precum şi d-na prof. univ. dr. Mona-Lisa Belu Magdo, care abordează teme din domeniul transparenţei actului de justiţie şi al independenţei justiţiei, pe d-nul dr. Octavian Popescu al cărui studiu ne arată cum să protejăm sănătatea de schimbările climatice, pe d-na Claudia Elena Marinică ale cărei articole se referă la protecţia drepturilor omului în administraţia publică, precum şi prin instituţia contenciosului administrativ, pe d-nul Viorel Dima care analizează aspecte legate de drepturile religioase ale elevilor şi studenţilor, precum şi libertatea religioasă în relaţia administraţie-cetăţean.

De remarcat faptul că fiecare material publicat este însoţit, în finalul său, de un scurt rezumat în limbile franceză şi engleză, astfel încât pot afla informaţii importante în ceea ce priveşte conţinutul articolelor publicate în această parte a



revistei şi cei care nu sunt vorbitori de limba română.

În partea a II-a intitulată „Document” sunt prezentate principalele acte normative care au fost publicate recent în Monitorul Oficial al României, Partea I şi care au tangenţă sau se referă la domeniul drepturilor şi libertăţile fundamentale ale omului, precum şi acte adoptate în cadrul organizaţilor comunitare sau internaţionale care se referă la acest domeniu.

Printre aceste documente merită menţionată publicarea în nr. 1/2008 al revistei a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, act de o importanţă deosebită, care va contribui la păstrarea şi la dezvoltarea valorilor comune ale popoarelor Europei, cu respectarea diversităţii culturilor, a tradiţiilor şi identităţilor naţionale, şi care va consolida protecţia drepturilor fundamentale.

Aşa cum se desprinde şi din denumirea sa, partea a III-a a revistei este rezervată prezentării cazurilor cetăţenilor români care au fost pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin care s-au admis, chiar parţial, cererile acestora, ca urmare a constatării încălcării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului săvârşite de statul român, care a fost astfel condamnat.

Partea a IV-a cuprinde prezentarea evenimentelor, acţiunilor, întrunirilor şi simpozioanelor mai importante care s-au desfăşurat, precum şi o scurtă trecere în revistă a noilor apariţii editoriale.

În nr. 3/2008 al revistei este menţionat un eveniment deosebit, care se desfăşoară anual şi care se bucură de participarea unor specialişti prestigioşi din domeniul drepturilor omului atât din ţară, cât şi din străinătate. Este vorba de cursurile de vară ale Universităţii Internaţionale a Drepturilor Omului, ajunse în anul 2008 la ediţia a XIV-a, care s-a desfăşurat la Cheia, în zilele de 3-6 iulie. Ca de fiecare dată, organizarea evenimentului a fost în sarcina IRDO, în colaborare cu Catedra Unesco pentru drepturile omului, democraţie, pace şi toleranţă, Asociaţia pentru Naţiunile Unite din România şi Clubul de la Cheia „Victor Dan Zlătescu”.

Fiecare ediţie a cursurilor de vară ale Universităţii Internaţionale a Drepturilor Omului are o anumită tematică, cea din anul 2008 fiind reprezentată de împlinirea, la 10 decembrie, a 60 de ani de la adoptarea de către Adunarea Generală a ONU a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, document de o însemnătate istorică deosebită, care are o influenţă covârşitoare asupra sistemului drepturilor omului şi a cărui înrâurire asupra evoluţiei democraţiei din întreaga lume este de netăgăduit. Oficialii ONU consideră acest document un punct de referinţă la care ne raportăm şi astăzi în ceea ce priveşte sistemul drepturilor şi libertăţilor omului, constituind temelia acestuia.

O parte din materialele prezentate la cea de-a XIV-a ediţie a cursurilor de vară ale Universităţii Internaţionale a Drepturilor Omului, la care au participat experţi şi cercetători, cadre didactice din învăţământul universitar şi preuniversitar, magistraţi membrii ai Consiliului Superior al Magistraturii şi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, specialişti din cadrul Consiliului Legislativ, cadre din administraţie, doctoranzi şi masteranzi, precum şi reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale interne şi internaţionale sunt prezentate în nr. 3/2008 al revistei.

În ultima parte a revistei, cea intitulată sugestiv „Remember” sunt prezentate principalele activităţi proprii sau în colaborare organizate de IRDO, precum şi participările institutului la alte manifestări, menţionându-se şi perioada desfăşurării respectivelor lucrări.

Prin materialele prezentate, care sunt rezultatul unei analize aprofundate a domeniului drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale omului, efectuată de specialişti în domeniu, personalităţi din lumea ştiinţifică, cercetători care îşi desfăşoară activitatea în sectorul public sau cel privat, sau în cadrul organizaţiilor neguvernamentale interne sau internaţionale, considerăm utilă şi necesară consultarea revistei, nu doar de teoreticienii şi practicienii care îşi desfăşoară activitatea în acest domeniu atât de „sensibil” şi mereu actual, ci şi de orice alte persoane interesate.

consilier, şef de sector Cătălin CIORA


REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

Propuneri de lege ferenda extrase din articolele publicate

în revistele de drept româneşti

(semestrul II 2008)

- Bibliografie indexată şi adnotată1 - 1. Antoniu, George - Observaţii cu privire la anteproiectul unui al doilea Cod penal (I). În: Revista de drept penal, nr.4, 2007, p.9-34

Autorul face mai multe propuneri pentru îmbunătăţirea anteproiectului unui al doilea Cod penal. Subiect: Cod penal, anteproiect

2. Antoniu, George - Observaţii cu privire la anteproiectul unui al doilea nou Cod penal (II). În: Revista de drept penal, nr.1, 2008, p.9-34

Autorul face o serie de propuneri pentru îmbunătăţirea anteproiectului unui al doilea nou Cod penal. Subiect: Cod penal, anteproiect

3. Barbu, Vlad ; Cernat, Cosmin - Analiză critică asupra dispoziţiilor legale privind perioada de probă. În: Revista română de dreptul muncii, nr.4, 2008, p.44-50

Autorul consideră necesară o analiză critică a dispoziţiilor Codului muncii referitoare la perioada de probă, datorită neconcordanţelor şi inconsecvenţelor legislative în materie. Se impune o modificare şi uniformizare a dispoziţiilor legale, tocmai pentru a se evita orice confuzie şi problemă în practică.

Subiect: Codul muncii ; muncă ; perioadă de probă

4. Benke Károly - Competenţa instanţelor constituţionale în raport cu aceea a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în lumina jurisprudenţei acestora. În: Dreptul, nr.11, 2008, p.99-139

Autorul este de părere că se impune legiferarea competenţei Curţii Constituţionale de a controla, ca ultim arbitru, dacă Comunitatea Europeană nu depăşeşte, prin actele pe care le adoptă, limitele competenţelor constituţional delegate de către România.

Subiect: Curtea Constituţională ; Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene ; drept comparat

5. Bocşa, Marcel - Semnătura electronică - mijloc de exteriorizare a voinţei comercianţilor (II). În: Revista de drept comercial, nr.9, 2008, p.33-47

În eventualitatea unei modificări a Legii nr.455/2001, autorul pledează pentru o definire mai clară a noţiunilor de semnătură electronică, semnatar, certificat, certificat calificat, precum şi pentru o restricţionare a accesului la datele de creare a semnăturilor generate de furnizorii de servicii de certificare.

Subiect: comerciant ; Legea nr.455/2001 ; semnătură electronică

6. Bodoaşcă, Teodor - Opinii privind nelegalitatea delegării atribuţiilor consiliului judeţean şi ale consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti referitoare la ocrotirea copilului faţă de care instanţa de judecată a dispus deschiderea procedurii adopţiei interne sau încredinţarea în vederea adopţiei. În: Dreptul, nr.8, 2008, p.145-151

Autorul consideră că s-ar impune intervenţia legiuitorului pentru modificarea articolului 23, alin.3, lit.b şi art.30, alin.2 din Legea nr.273/2004 cu privire la regimul juridic al adopţiei, în sensul că atribuţiile stipulate de aceste texte să fie date în sarcina direcţiei de asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei rază teritorială domiciliază copilul.

Subiect: adopţie ; copil ; instanţă de judecată ; Legea nr.273/2004

7. Bodoaşcă, Teodor - Discuţii referitoare la interpretarea art.94 alin.3 din Codul familiei. În: Dreptul, nr.10, 2008, p.78-84

Autorul este de părere ca art. 94 alin.3 din Codul familiei să fie abrogat deoarece vine în coliziune cu principiul înscris în art.49 alin.1 din Constituţie.

Subiect: Codul familiei 1 Lucrare realizată de Victoria ŢĂNDĂREANU, Svetlana BACIU şi Tudor PRELIPCEANU

Referinţe bibliografice


8. Bogdan, Sergiu - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.198 din 4 decembrie 2008 privind modificarea şi completarea Codului penal. În: Caiete de drept penal, nr.4, 2008, p.1-9

Autorul face observaţii vizând reintroducerea formei agravante de la infracţiunea de ultraj. Se consideră că exista soluţia reincriminării ultrajului prin insultă aşa cum era înainte de Legea nr.278/2006 sau a unei abordări moderne care să sancţioneze acest comportament, ca şi alte comportamente care încalcă solemnitatea unei şedinţe de judecată ca o infracţiune ce ţine de înfăptuirea justiţiei. "De lege ferenda " ar trebui incriminat orice act de insultare sau ameninţare a participanţilor la o procedură judiciară şi nu doar întrebuinţarea de cuvinte insultătoare ori gesturi obscene sau ameninţătoare.

Subiect: Cod penal ; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.198/2008 ; sfidare a organelor judiciare ; ultraj

9. Bratu, Constantin - Capacitatea juridică a persoanelor la încheierea contractului de muncă. În: Revista română de dreptul muncii, nr.4, 2008, p.51-64

Ar trebui "de lege ferenda" să fie precizate în mod riguros şi restrictiv domeniile, funcţiile/posturile ce pot fi ocupate de minori, programul redus de lucru şi plasarea acestuia, în mod obligatoriu, în afara programului şcolar, precum şi modul de supraveghere al acestor minori.

Subiect: Codul muncii ; contract de muncă

10. Brebeanu, Smaranda - Câteva repere în aprecierea existenţei contrafacerii incriminate de art.58 din Legea nr.64/1991 republicată şi de art.299 şi 300 Cod Penal. În: Revista de drept comercial, nr.7-8, 2008, p.36-40

Se remarcă inutilitatea dublei incriminări a aceleaşi infracţiuni în două acte normative distincte: Legea nr.64/1991 republicată şi Codul Penal, considerându-se că mult mai eficientă ar fi incriminarea infracţiunii de contrafacere numai în Codul Penal însă cu luarea în considerare a anumitor aspecte menţionate în articol.

Subiect: brevet de invenţie ; Cod penal ; contrafacere ; Legea nr.64/1991

11. Călian, Oana Maria - Discuţii referitoare la admisibilitatea recursului procurorului împotriva încheierii prin care prima instanţă a respins propunerea de arestare preventivă a inculpatului în cursul judecăţii. În: Dreptul, nr.10, 2008, p.163-165

Autoarea apreciază că se impune o modificare a dispoziţiilor art.141 alin.1 Cod de procedură penală care să prevadă, similar cu dispoziţiile art.1403 alin.1 Cod de procedură penală, că împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare preventivă procurorul poate face recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi sau de 24 de ore de la comunicare, pentru cei lipsă.

Subiect: arestare preventivă ; Cod de procedură penală ; inculpat, arestare ; recurs

12. Ciuncan, Dorin - Plângerea prealabilă în cazul abuzului în serviciu. În: Revista de drept penal, nr.3, 2008, p.103-107

"De lege ferenda", autorul propune ca plângerea prealabilă greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată să se trimită organului competent. În aceste cazuri, plângerea se consideră valabilă dacă a fost introdusă în termen la organul necompetent.

Subiect: abuz în serviciu ; acţiune penală ; infracţiune de serviciu ; plângere prealabilă

13. Creţulescu, Augustin Florian - Sancţionarea abuzului de drept procesual civil. În: Curierul Judiciar, nr.9, 2008, p.101-104

Autorul propune "de lege ferenda" ca rolul activ al judecătorului, prevăzut generic în art. 129 Cod de procedură civilă, să fie completat în sensul de a impune analizarea din oficiu, după respingerea unei cereri introductive de instanţă, a îndeplinirii răspunderii pe temeiul abuzului de drept, cu posibilitatea sancţionării sub forma amenzii judiciare.

Subiect: abuz de drept procesual civil ; amendă judiciară ; sancţionare

14. Dan, Ioan-Eugen - Consideraţii asupra infracţiunii de pruncucidere. În: Revista de drept penal, nr.2, 2008, p.155-157

Autorul propune modificarea art.177 Cod penal, care incriminează fapta de pruncucidere prin definirea unei fapte de infanticid (omor calificat comis de mamă în anumite circumstanţe atenuante).

Subiect: infanticid ; infracţiune de pruncucidere ; pericol social

15. Dascălu, Daniel - Din nou despre reprezentativitatea partenerilor sociali la încheierea contractului colectiv de muncă şi despre procedura de constatare a acesteia. În: Revista română de dreptul muncii, nr.4, 2008, p.24-43

În articol se consideră că ar fi utilă modificarea Legii nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă pentru a se preciza expres că un partener de dialog social de la nivelul superior poate transmite reprezentativitate doar acelor unităţi din structura sa care activează exact în aceeaşi ramură cu cea în care el s-a constituit, iar competenţa materială şi funcţională de soluţionare a unor astfel de cauze privind reprezentativitatea ar trebui conferită instanţelor de dreptul muncii şi nu judecătoriilor, respectiv secţiilor civile ale tribunalelor.

Subiect: contract colectiv de muncă ; Legea nr.130/1996 ; parteneri sociali

16. Dobrican, Gheorghe ; Dobrican, Oana Maria - Discuţii şi propuneri privind obligativitatea emiterii certificatului de urbanism pentru unele operaţiuni notariale. În: Dreptul, nr.10, 2008, p.117-121



Autorii propun completarea art.6 al Legii nr.50/1991 cu un nou alineat, având următorul conţinut: "La întocmirea documentaţiei cadastrale având ca obiect împărţeli ori comasări de parcele, precum şi constituirea unui drum de servitute, se va solicita, în mod obligatoriu, certificatul de urbanism ale cărui cerinţe vor fi respectate".

Subiect: certificat de urbanism ; Legea nr.50/1991 ; notariat

17. Duvac, Constantin ; Romiţan, Ciprian Raul - Copia privată a operelor ştiinţifice din domeniu juridic. Implicaţii penale. În: Revista română de drept privat. - nr.6, 2008, p.209-232

Autorii propun eliminarea din textul art.15 alin.2 din Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe a noţiunii "şi al cunoştinţelor acesteia", iar noţiunea de "cercul normal al membrilor unei familii" să fie definită ca fiind "un grup de persoane unite prin legături de rudenie sau de prietenie".

Subiect:drept de autor ; dreptul proprietăţii intelectuale

18. Făgăraş, Marin - Aplicarea legii penale în spaţiu. Propuneri "de lege ferenda". În: Revista de drept penal, nr.4, 2008, p.96-107

Intrucât procesul reformei legislaţiei penale nu s-a încheiat, autorul consideră că nu ar fi lipsite de interes propunerile "de lege ferenda" pe care le formulează şi care ar putea fi avute în vedere la perfecţionarea proiectului supus dezbaterii publice.

Subiect: imunitate ; lege penală

19. Florian, Costin - Consideraţii asupra constituţionalităţii art.327 al.3 din Codul de procedură penală. În: Revista de drept penal, nr.3, 2008, p.108-110

Autorul consideră că textul art.327 alin.(3) din Codul de procedură penală se impune a fi modificat pentru a asigura un echilibru între interesul aflării adevărului şi dreptul la apărare al persoanei acuzate.

Subiect: acuzat ; cod de procedură penală ; constituţionalitate ; Curtea Europeană a Drepturilor Omului ; drept de apărare

20. Frenţiu, Gabriela Cristina - Competenţa soluţionării acţiunilor promovate împotriva sancţiunilor disciplinare aplicate personalului cultelor religioase. În: Dreptul, nr. 10, 2008, p.56-77

Autoarea consideră că prevederile art.172-173 din H.G. nr.398/2008, ale art.16 şi art.30 din H.G.nr.629/2008, precum şi art.192-194 din H.G. nr.58/2008 sunt neconstituţionale. De asemenea, articolele 2 din Statutele cultelor religioase ar putea fi declarate neconstituţionale, încălcându-se şi normele Legii nr.24/2000, deoarece o hotărâre a Guvernului nu poate abroga un decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale.

Subiect: biserică ; culte religioase ; H. G. nr.58/2008 ; H. G. nr.398/2008 ; H. G. nr.629/2008 ; religie

21. Gavra, Viorel Gheorghe ; Uşvat, Laviniu - Nelegalitatea cenzurării de către judecător a modului de preluare a unei cauze de la parchetul ierarhic inferior. În: Dreptul, nr.9, 2008, p.157-162

"De lege ferenda" se apreciază că ar fi bine-venită o modificare a expresiei "în vederea efectuării urmăririi penale" de la art. 209, alin.41 din Codul de procedură penală, pentru ca procurorul care preia cauza să nu fie obligat să efectueze personal urmărirea penală, ci să aibă posibilitatea să opteze pentru supravegherea acesteia.

Subiect: cauză ; cenzurare ; Cod de procedură penală ; judecător ; Parchet

22. Ghigheci, Costel Cristinel ; Vasilescu, Mihaela - Rolul şi locul judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate. În: Revista de drept penal, nr.1, 2008, p.146-150

Autorii fac mai multe propuneri pentru îmbunătăţirea activităţii judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate.

Subiect: contradictorialitate ; judecător delegat ; Legea nr.275/2006 ; pedeapsă cu închisoare ; publicitate

23. Ghimbaş, Luana-Daiana - Consideraţii pe marginea legislaţiei privind garantarea depozitelor constituite la instituţiile de credit. În: Pandectele Române, nr.8, 2008, p.67-76

Autorul apreciază că pentru evitarea unor controverse legate de calificarea depozitelor constituite de Fondul de garantare la instituţii de credit, acest aspect ar trebui clarificat în mod expres, eventual prin completarea listei depozitelor negarantate prevăzută în anexa la Ordonanţa Guvernului nr.39/1996.

Subiect: depozit bancar ; instituţie de credit ; Ordonanţa Guvernului nr.39/1996

24. Herghelegiu, Liviu - Strămutarea judecării cauzei. Procedura de informare prevăzută de art.57 C.proc.pen. Necesitatea modificării acestor dispoziţii legale. În: Curierul Judiciar, nr.10, 2008, p.41

Autorul consideră că se impune modificarea textului art.57 Cod de procedură penală, propunând două variante: a) fie revenirea la ideea de concepţie în sensul că în toate dosarele aflate pe rolul judecătoriilor şi tribunalelor verificările şi referatul le realizează preşedintele tribunalului în a cărui rază de competenţă se află dosarul a cărui strămutare se cere; b) fie punerea de acord a procedurilor de strămutare, existente în Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală, în sensul modificării procedurii penale în acord cu procedura civilă.

Subiect: Cod de procedură penală ; procedură penală ; strămutare

25. Herovanu, Lucia - Fondul de comerţ şi Internetul. În: Revista de drept comercial, nr.7/8, 2008, p.27-32

Gestionarea numelor de domeniu a devenit din ce în ce mai dificilă, datorită lipsei unei legături între sistemul de înregistrare al mărcilor de comerţ administrate de o autoritate guvernamentală, pe o bază teritorială şi înregistrarea numelor de domeniu administrate de o organizaţie non-guvernamentală, a cărei funcţionare nu este limitată la un anumit teritoriu.



Această situaţie impune adoptarea unor norme riguroase care să permită prevenirea şi soluţionarea conflictelor între titularii numelor de domeniu şi titularii mărcilor de comerţ.

Subiect: fond de comerţ ; Internet

26. Iancu, Gheorghe - Unele aspecte referitoare la interpretarea Constituţiei din jurisprudenţa Curţii Constituţionale. În: Revista de drept public, nr.2, 2008, p.118-126

Autorul consideră că "de lege ferenda" este necesar să se reglementeze limitele interpretării pe care o poate face Curtea Constituţională, ceea ce este permis de prevederile art.146 din Constituţie. Apoi, Constituţia ar trebui modificată pentru a acoperi o lacună referitoare la termenele pentru adoptarea unei iniţiative legislative în a doua Cameră şi ar trebui ca prima Cameră sesizată să fie cea decizională şi nu cealaltă. Referitor la Decizia nr.270/2008, se afirmă că se instituie restricţii neprevăzute de Constituţie şi că ar fi necesar să se adopte o nouă lege a răspunderii ministeriale, întrucât conţinutul Legii nr.115/1999 a fost declarat neconstituţional.

Subiect: Constituţie ; Curtea Constituţională, decizii ; Legea nr.115/1999 ; parlamentar ; răspundere ministerială

27. Ioan, Mara - Inexistenţa unei limite minime a timpului de muncă în cazul contractului individual de muncă. În: Revista română de dreptul muncii, nr.5, 2008, p.89-92

Autoarea consideră că se impune modificarea art.102, alin.(1) din Codul muncii, astfel încât, fără nicio oprelişte formal juridică, contractul individual de muncă cu timp parţial să se încheie şi să fie înregistrat în cadrul dat de normele internaţionale şi europene. Textul legal ar putea fi: "Contractul individual de muncă cuprinde, în afara elementelor prevăzute la art.17 alin.(2), cu excepţia lit.k), următoarele ...".

Subiect: Codul muncii ; contract individual de muncă ; timp de muncă

28. Lămăşanu, Daniela Iuliana - Evaluarea pericolului social al faptei. În: Revista de drept penal, nr.4, 2008, p.88-95,.

Autoarea consideră că deşi actuala instituţie a infracţiunii din legislaţie are neajunsurile arătate amplu în doctrina penală, totuşi legiuitorul actual nu se poate substitui organului judiciar pentru evaluarea pericolului social concret al faptelor viitoare şi, prin urmare, se impune abrogarea dispoziţiilor art.120 din Codul silvic. Astfel, apare ca fiind stringentă intervenţia legiuitorului penal ca odată cu adoptarea unei viitoare legislaţii penale să renunţe la caracterul socialmente periculos al faptei ca trăsătură a infracţiunii şi să dea preeminenţă respectării riguroase a principiului legalităţii incriminării şi principiului separaţiei puterilor în stat după modelul legislaţiilor penale occidentale.

Subiect: Cod penal ; cod silvic ; evaluare ; faptă ; pericol social

29. Leş, Ioan - Dreptul de opţiune în exercitarea cererii de completare a hotărârii judecătoreşti şi de promovare a apelului sau recursului. În: Dreptul, nr.9, 2008, p.112-117

"De lege ferenda" consacrarea a două sau mai multe remedii procesuale pentru motive identice nu este dezirabilă. Consideraţiile expuse evidenţiază necesitatea unei soluţii corespunzătoare în perspectiva viitorului Cod de procedură civilă şi care să determine un termen unitar de exercitare a cererii de completare a hotărârii. În prezent, opinia potrivit căreia pot fi completate doar hotărârile care privesc fondul litigiului este discutabilă, neavând un fundament în actualele dispoziţii ale art.2812 alin 1, din Codul de procedură civilă. Dimpotrivă, cel de-al treilea alineat al textului sugerează o soluţie contrară.

Subiect: apel ; cod de procedură civilă ; drept de opţiune ; hotărâre judecătorească ; recurs

30. Leţu, Maria Cristina - Suspendarea contractului individual de muncă în temeiul art.52 alin.(1) din Codul muncii şi abuzul de drept. În: Revista română de dreptul muncii, nr.6, 2008, p.136-138

Autoarea propune modificarea Codului muncii fie în sensul ca suspendarea contractului individual de muncă să se facă pentru formularea unei plângeri penale în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu plată, fie să existe această posibilitate doar în a doua ipoteză a textului, adică atunci când salariatul a fost trimis în judecată.

Subiect: abuz de drept ; Codul muncii ; contract individual de muncă, suspendare

31. Lorincz, Anca Lelia ; Lorincz, Adrian - O nouă măsură de siguranţă. În: Revista de drept penal, nr.2, 2008, p.61-67

Autorii consideră că în noul Cod de procedură penală ar trebui să se facă referire şi la aplicarea provizorie a măsurii de siguranţă a interzicerii accesului la competiţii sau la jocuri sportive.

Subiect: Legea nr.4/2008 ; măsură de siguranţă ; ordine publică

32. Mara, Ioan - Observaţii privind unele concedii ale poliţiştilor. În: Revista română de dreptul muncii, nr.4, 2008, p.89-93

Autorul consideră că se impune modificarea art.3 alin.(2) din HG 1578/2002 în formularea propusă în articol. În plus, se constată că până în prezent nu a fost elaborat un act normativ care să acopere vidul legislativ aparent creat de prevederile art.60 alin.1 coroborat cu art.61 din O.U.G. nr.158/2005, prevederi referitoare la concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate ale poliţiştilor.

Subiect: concediu ; Hotărârea Guvernului nr.1578/2002 ; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.158/2005 ; poliţist

33. Mercan, Doru - Efectul extensiv al recursului asupra persoanelor care au declarat recurs, dar care a fost respins ca tardiv sau ca inadmisibil. În: Dreptul, nr.8, 2008, p.212-214

"De lege ferenda" ar fi utilă completarea dispoziţiilor art.3857 din Codul de procedură penală cu privire la efectul extensiv al recursului valabil.

Subiect: Cod de procedură penală ; recurs



34. Miulescu, Nicoleta - Contractul administrativ în legislaţia românească actuală. În: Revista de drept public, nr.3, 2008, p.29-38

Autoarea consideră că, în lipsa unui cod administrativ, "de lege ferenda", se impune calificarea, definirea contractului administrativ, a clauzelor sale reglementare, regimul juridic aplicat acestuia, eliminând astfel practica instanţei judecătoreşti de a aprecia în mod discreţionar natura juridică a acestor contracte.

Subiect: contract administrativ ; legislaţie românească ; regim juridic

35. Mudava, Narcisa Mihaela ; Nicolae, Mirela Daniela - Discuţii referitoare la mandatul european de arestare şi la mandatul de arestare preventivă din perspectiva Legii nr. 302/2004. În: Dreptul, nr.11, 2008, p.226-229

Autorii evidenţiază unele lacune din Legea nr.302/2004 şi pledează pentru reglementarea unei proceduri clare privind emiterea şi punerea în executare a mandatului european de arestare.

Subiect: Legea nr.302/2004 ; mandat de arestare preventivă ; mandat european de arestare

36. Nicola, Iordan - Reflecţii asupra modificărilor legislative în materia alegerii şi constituirii autorităţilor administraţiei publice locale. În: Revista de drept public, nr.2, 2008, p.84-94

Se consideră că în privinţa validării alegerii consiliilor locale şi judeţene există prevederi contradictorii între Legea nr.67/2004 (art.99 alin.5) şi Legea nr.215/2001 (art.30), care ar trebui remediate. De asemenea, Legea nr.215/2001 nu defineşte sintagma "administraţie publică judeţeană" folosită în art.102 alin.(2).

Subiect: autoritate administrativă ; Legea nr.67/2004 ; Legea nr.215/2001

37. Pamfil, Mihaela Laura - Protecţia copiilor împotriva exploatării sexuale şi a abuzului sexual. În: Revista de drept penal, nr.2, 2008, p.97-103

Autoarea propune adoptarea unei legi speciale care să cuprindă atât dispoziţiile penale şi procedurale aplicabile în cazul săvârşirii unor infracţiuni de exploatare sexuală sau de abuz sexual împotriva copiilor, cât şi măsurile de protecţie şi asistenţă a copiilor-victime.

Subiect: abuz sexual ; Convenţia europeană cu privire la protecţia copiilor împotriva exploatării sexuale şi a abuzului sexual, din 2007 ; exploatare sexuală a copiilor ; protecţia copilului

38. Paşca, Viorel - Conflictul de interese. În: Dreptul, nr.8, 2008, p.164-172 Prevederile Legii nr.161/2003 trebuie modificate pentru a institui obligaţia pentru funcţionarul public aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu de a nu participa la luarea unor decizii în urma cărora se realizează foloase materiale şi de către persoanele enumerate în cuprinsul art.2531 C.pen. Autorul apreciază că infracţiunea privind conflictul de interese este o infracţiune de corupţie şi deci art.5 din Legea nr.78/2000 ar trebui să fie corelat cu prevederile Legii nr.278/2006. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie nu a fost modificată pentru a da în competenţa acestei structuri cercetarea acestor infracţiuni, fapt pentru care se impune "de lege fernda", modificarea prevederilor legale amintite.

Subiect: conflict de interese ; corupţie ; folos material ; Legea nr.78/2000 ; Legea nr.161/2003 ; Legea nr.278/2006 ; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.43/2002

39. Păvăleanu, Vasile - Sugestii în legătură cu elaborarea unui nou Cod de procedură penală. În: Revista de drept penal, nr.1, 2008, p.71-73

Autorul face mai multe propuneri care să fie incluse în noul Cod de procedură penală. Subiect: măsuri preventive ; mijloace de probă ; noul Cod de procedură penală ; organ judiciar ; proces penal

40. Pârvu, Liviu-Narcis - Competenţa de soluţionare a litigiilor generate de activitatea specifică a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. În: Dreptul, nr.9, 2008, p.131-137

Este necesară revizuirea textelor prin care se stabileşte în prezent competenţa de soluţionare a litigiilor ce decurg din activitatea specifică a C.N.S.A.S., astfel încât toate tipurile de cauze reglementate de către Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.1/2008 şi nr.24/2008 să se soluţioneze în primă instanţă, fie la tribunale, fie la curţile de apel, iar din punct de vedere al competenţei teritoriale să se aplice fără discriminări, prevederile art.10 din Legea nr.554/2004, a contenciosului administrativ.

Subiect: acces la dosar ; Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii ; deconspirare, poliţie politică

41. Petrea, Ionel ; Cioriciu Ştefănescu, Ana - Consideraţii teoretice şi practice privind promovarea în administraţia publică. În: Revista română de dreptul muncii, nr.4, 2008, p.65-88

Se menţionează că în cazul regimului contractual nu există o autoritate publică cu puteri similare Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici care să vegheze la respectarea pe plan central şi local a regulilor cu privire la încadrarea şi promovarea personalului contractual şi se propune "de lege ferenda", adoptarea unui Statut al personalului contractual.

Subiect: administraţie publică ; Codul muncii ; contract individual de muncă ; Legea nr.188/1999 ; promovare

42. Petrescu, Rodica Narcisa - Reflecţii asupra evoluţiei reglementărilor legale referitoare la controlul de legalitate exercitat de prefect. În: Curierul Judiciar, nr.7, 2008, p.84-90

Autoarea este de părere că actuala reglementare a controlului de legalitate exercitat de prefect asupra actelor autorităţilor administraţiei publice locale din Legea nr.340/2004 este criticabilă, fiind necesar ca legiuitorul să revină cu unele precizări de detaliu în această lege.

Subiect: control de legalitate ; Legea nr.554/2004 ; prefect



43. Podaru, Ovidiu - În căutarea autorului actului administrativ (I) - eseu asupra competenţei organelor administrative. În: Revista de drept public, nr.2, 2008, p.12-31

Autorul consideră că s-ar impune ca legiuitorul să consacre expres pentru autorul actului administrativ cele două tipuri de delegare: de atribuţii şi de semnătură.

Subiect: act administrativ

44. Popa, Ion - Promovarea în funcţii de conducere - formă de modificare a raportului juridic de muncă al magistraţilor. În: Revista română de dreptul muncii, nr.5, 2008, p.77-88

Autorul propune înlăturarea erorilor conceptuale ce persistă la nivel normativ în materia "delegării în funcţii de conducere a magistraţilor" şi modificarea cu prioritate a dispoziţiilor legale incidente, care în opinia sa sunt dispoziţii neconstituţionale.

Subiect: funcţie de conducere ; magistrat ; raport juridic de muncă

45. Preda-Pandele, Cătălina - Noi reglementări privind plata şi instrumentele de plată. Modernizarea cecului. În: Revista de drept comercial, nr.11, 2008, p.54-61

Autoarea face mai multe propuneri "de lege ferenda" pentru armonizarea Legii nr.455/2001 cu O.U.G. nr.38/2008 referitoare la semnătura manuscrisă, semnătura electronică

Subiect: cec ; instrumente de plată ; Legea nr.455/2001 ; O. U. G. nr.38/2008 ; semnătură electronică ; titlu de credit

46. Puie, Oliviu - Excepţia de nelegalitate în contextul modificărilor aduse Legii contenciosului administrativ nr.554/2004 prin Legea nr.262/2007. În: Dreptul, nr.10, 2008, p.122-135

Se propune ca la o viitoare modificare a Legii contenciosului administrativ nr.554/2004 să se precizeze actele administrative de autoritate care pot face obiectul excepţiei de nelegalitate.

Subiect: contencios administrativ ; excepţie de nelegalitate ; Legea nr.554/2004

47. Radu, Roxana Cristina - Discriminări interzise şi discriminări permise în materia angajării şi a raporturilor juridice de muncă. În: Revista română de drept privat. - nr.5, 2008, p.190-213

Autoarea consideră că trebuie interzisă expres discriminarea unui fost salariat după încetarea raporturilor juridice de muncă sau de serviciu.

Subiect: angajare ; discriminare ; drept comparat ; raporturi juridice de muncă

48. Rădulescu, Octavian ; Rosenberg, Paula; Tudor, Amalia - Vânzarea-cumpărarea bunurilor imobile este act de comerţ sau de drept civil? În: Revista de drept comercial, nr.7-8, 2008, p.21-26

Autorii consideră că definiţia dată persoanei impozabile de la art. 127(1) al Codului Fiscal este criticabilă. În privinţa noţiunii de activităţi economice, la art. 127(2) se apreciază că era mai firesc să se menţioneze exercitarea activităţii ca profesie aşa cum prevăd dipoziţiile art.7 din Codul comercial român sau art.1 din Codul comercial francez. În plus, în articol se mai propune modificarea art.77(1) lit.4 în sensul ca impozitul să fie calculat pe venit, nu pe valoarea tranzacţiei.

Subiect: act de comerţ ; bunuri imobile ; Cod fiscal ; contract de vânzare-cumpărare ; O. U. G. nr.106/2007

49. Rizoiu, Radu - Reprezentarea creditorilor garantaţi printr-un agent specializat. În: Pandectele Române, nr.8, 2008, p.29-66

Autorul consideră necesară modificarea Legii nr.99/1999 în sensul menţionării tuturor creditorilor în avizul de garanţie, precum şi crearea posibilităţii utilizării unui agent al garanţiei, stabilindu-se exact statutul juridic al acestuia.

Subiect: credit sindicalizat ; creditor ; drept comparat ; Legea nr.99/1999

50. Rotaru, Cristina - Aspecte teoretice şi practice privind recursul întemeiat pe eroarea gravă de fapt. În: Curierul Judiciar, nr.11, 2008, p.46-50

Autorul consideră că ar fi util ca legiuitorul să clarifice conţinutul instituţiei recursului, dacă este o cale de atac ce vizează legalitatea sau temeinicia, precum şi dacă prin intermediul ei se poate cenzura situaţia de fapt sau nu.

Subiect: eroare de fapt ; recurs

51. Rusu, Ion - Competenţa de urmărire penală şi judecată a infracţiunilor specifice transporturilor feroviare. În: Revista de drept penal, nr.4, 2007, p.143-149

Autorul consideră că infracţiunile prevăzute la art.273 alin.(2) teza I, art.274 alin.(2) teza I, art.275 alin.(3) teza I şi art. 276 alin.(3) teza I din Codul penal, referitoare la siguranţa circulaţiei feroviare, trebuie repartizate în competenţa de judecată în primă instanţă a tribunalului şi nu a judecătoriei. Autorul propune completarea art.45 alin.(2) Cod de procedură penală în modul următor: "pentru infracţiunile specifice transporturilor feroviare în care nu este cunoscut decât domiciliul persoanei vătămate, competenţa va reveni primului organ sesizat".

Subiect: cod de procedură penală ; infracţiune ; judecată ; transporturi feroviare interne ; urmărire penală

52. Rusu, Ion - Discuţii în legătură cu normele constituţionale privind desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru de către preşedintele României. În: Dreptul, nr.12, 2008, p.108-115

Părerea autorului este că se impune modificarea art.103 alin.(1) din Constituţia României astfel: "Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului sau a coaliţiei politice care are majoritatea absolută în Parlament".

Subiect: Constituţia României ; preşedinte ; prim-ministru



53. Scarlat, Mădălina - Raportul dintre legea generală şi legea specială. În: Revista de drept penal, nr.1, 2008, p.151-156

Autoarea apreciază că, "de lege ferenda", s-ar impune reglementarea unei competenţe speciale, în sensul că judecarea în primă instanţă a infracţiunilor asimilate celor de corupţie prevăzute de Legea nr.78/2000 să revină tribunalelor, din aceleaşi raţiuni pentru care infracţiunile de corupţie sunt judecate de către aceste instanţe.

Subiect: competenţă materială; Direcţia Naţională Anticorupţie; lege generală; lege specială; Legea nr.78/2000

54. Soare, Daniel ; Drăguş, Roxana-Cătălina - Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi. În: Caiete de drept penal, nr.3, 2008, p.71-93

În ceea ce priveşte măsura privind interzicerea de a se afla în anumite localităţi reglementată de art.116 alin.(3) Cod penal, autorii propun "de lege ferenda" înlocuirea sintagmei "localităţi anume determinate" cu aceea de "localităţi anume enumerate".

Subiect: Cod penal ; măsuri de siguranţă

55. Ştefănescu, Ion Traian ; Beligrădeanu, Şerban - Natura raportului juridic dintre societăţile comerciale şi administratorii sau directorii acestora. În: Dreptul, nr.8, 2008, p.48-77

O reglementare legală a comitetelor de întreprindere se impune şi în România, urmând să fie adecvată atât realităţilor şi cerinţelor din practica naţională, cât şi normelor din materie ale Uniunii Europene.

Subiect: administrator ; Codul muncii ; comitet de întreprindere ; Legea nr.31/1990 ; societate comercială ; UE

56. Truşcă, Marian - Restabilirea situaţiei anterioare. În: Revista de drept penal, nr.3, 2008, p.164-167 Pentru ca situaţia anterioară săvârşirii infracţiunii să fie restabilită, autorul consideră că se impune necesitatea unei reglementări viitoare mai complexe care să precizeze, în special, o procedură clară de aducere la îndeplinire a dispoziţiilor date de procuror în faza de urmărire penală.

Subiect: infracţiune ; parte vătămată ; situaţie anteconflictuală ; urmărire penală

57. Tudoran, Mihai Viorel - Reflecţii asupra retragerii apelului penal. În: Dreptul, nr.7, 2008, p.244-253 Se propune modificarea Codului de procedură penală pentru a da posibilitatea, practic, tuturor persoanelor care au declarat apel în mod legal, de a putea dispune retragerea acestuia.

Subiect: apel penal ; Cod de procedură penală

58. Ţinca, Ovidiu - Observaţii referitoare la concedierea disciplinară pentru abatere gravă. În: Revista română de dreptul muncii, nr.6, 2008, p.34-39

Autorul propune ca în textul art. 267 alin.(4) Codul muncii să se prevadă că, în cursul cercetării disciplinare prealabile, salariatul are dreptul de a fi asistat de un alt salariat din unitate, ales de cel în cauză, bineînţeles având acordul celui ce urmează să-l asiste din partea sindicatului.

Subiect: abatere gravă ; angajator ; concediere disciplinară ; contract colectiv de muncă ; salariat; Codul muncii

59. Văduva, Nicolae - Despre deontologia experţilor criminalişti. În: Revista de drept penal, nr.4, 2007, p.68-70

Autorul propune conţinutul unui cod deontologic pentru poliţişti. Subiect: Cod de conduită al experţilor, specialiştilor şi tehnicienilor criminalişti din Poliţia Română ; expert criminalist

60. Vidu, Stelian Ioan - Natura juridică a dreptului de retenţie întemeiat pe o conexiune materială (I). În: Dreptul, nr.7, 2008, p.46-71

Autorul propune "de lege ferenda" consacrarea opozabilităţii dreptului de retenţie în raport de toţi creditorii săi, inclusiv faţă de cei ale căror creanţe sunt însoţite de garanţii reale şi independent de data înregistrării acestora.

Subiect: drept de retenţie

61. Voica, Ileana - Exploataţiile agricole cu răspundere limitată (EARL) din dreptul francez - posibil model pentru legiuitorul român. În: Revista de drept comercial, nr.12, 2008, p.57-61

Autoarea este de părere că ar fi de dorit ca legiuitorul român să se inspire din modelul francez al "exploataţiei agricole cu răspundere limitată" pentru a acorda şansa de a desfăşura activităţi agricole în cadrul unei societăţi civile cu personalitate juridică şi acelor agricultori ce doresc să exploateze pământul în mod individual sau care nu reuşesc să găsească cel puţin 10 asociaţi pentru a constitui o societate agricolă, conform prevederilor legislaţiei actuale.

Subiect: drept comparat ; exploataţie agricolă cu răspundere limitată

62. Zaharia, George-Cristinel - Armonizarea infracţiunilor prevăzute de Legea nr.678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane cu alte infracţiuni. În: Caiete de drept penal, nr.4, 2008, p.10-28

Se consideră că ar fi indicat ca legiuitorul să aducă în Codul Penal şi infracţiunile privind traficul de persoane sau în legătură cu acesta, prevăzute de Legea nr.678/2001. Soluţia propusă este una de tehnică legislativă, putându-se asigura astfel o mai bună sistematizare, unificare şi coordonare a normelor care incriminează faptele ce aduc atingere libertăţii persoanei. Articolul face propuneri vizând armonizarea infracţiunilor prevăzute de Legea nr.678/2001 cu alte infracţiuni din Codul penal, dar şi din alte acte normative.

Subiect: Legea nr.678/2001 ; trafic de persoane



Articole din revistele de drept străine

intrate în Biblioteca Consiliului Legislativ

- Bibliografie adnotată∗ -

EUROPEAN PUBLIC LAW 1. BIONDI, ANDREA ; MALETIC, ISIDORA - European Union. Recent developments in Luxembourg: The Activities of the Courts in 2007 = Uniunea Europeană. Evoluţii recente la Luxemburg: Activităţile tribunalelor în 2007. În: European public law, nr.4, 2008, p.485-505

Autoarele analizează în acest studiu activitatea din 2007 a Curţii Europene de Justiţie, a Tribunalului de Primă Instanţă şi a Tribunalului pentru Serviciul Public, toate trei având sediul la Luxemburg, precizând că aceste tribunale au judecat, în anul respectiv, 1259 de cazuri, o cifră record pentru un singur an. În 2007, în comparaţie cu 2006, a crescut cu 10 la sută numărul cazurilor soluţionate de aceste tribunale şi s-a înregistrat, în ansamblu, o reducere, pentru al patrulea an consecutiv, a duratei procedurilor. O excepţie a făcut totuşi Tribunalul de Primă Instanţă, care a înregistrat o reducere a cazurilor soluţionate de la 436 în 2006 la 397 în 2007, ceea ce înseamnă implicit o creştere a duratei procedurilor. De asemenea, autoarele analizează posibilitatea reducerii restricţiilor care persistă în jurisdicţia Curţii Europene de Justiţie în domeniul libertăţii şi securităţii publice.

2. BULL, THOMAS - Sweden. Administrative independence and European integration = Suedia. Independenţa administrativă şi integrarea europeană. În: European public law, nr.3, 2008, p.285-296

Autorul evidenţiază tendinţa manifestată în ţările membre ale Uniunii Europene de înfiinţare a unor autorităţi publice din ce în ce mai independente, dar se referă şi la schimbările pe care legislaţia europeană o impune sistemelor administrative din aceste state. Suedia se caracterizează printr-o mare şi tradiţională independenţă administrativă, experienţa sa dovedindu-se valoroasă pentru celelalte state membre ale UE. În opinia autorului, problema centrală o reprezintă relaţiile dintre integrarea europeană şi independenţa administrativă, care se pot traduce în fapt printr-o prea mare sau prea mică integrare a acestor ţări.

3. CAMERON, IAIN - European Court of Human Rights: April 2007 - April 2008 = Curtea Europeană a Drepturilor Omului: Aprilie 2007 - aprilie 2008. În: European public law, nr.4, 2008, p.449-483

Autorul comentează raportul privind activitatea Curţii Europene a Drepturilor Omului în perioada aprilie 2007 - aprilie 2008, evidenţiind faptul că această Curte nu s-a pronunţat, în 2007, în 27057 de cazuri, iar în primul trimestru al anului 2008, în 8145 de cazuri, deoarece a considerat că acestea nu intră în competenţa sa şi a pronunţat, în 2007, 1503 sentinţe, iar în primul trimestru al anului 2008, 700 de sentinţe. În pofida creşterii eficienţei sale, Curtea amintită nu şi-a exprimat încă punctul de vedere asupra a 88200 de cazuri care i-au fost alocate. Autorul apreciază, totodată, că ratificarea de către Uniunea Europeană a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului va da Curţii Europene a Drepturilor Omului jurisdicţia directă asupra violării drepturilor omului de către instituţiile Uniunii Europene.

4. De Felipe, Miguel Beltrán ; De Santiago, José María Rodríguez - Shooting down hijacked aeroplanes? Sorry, we're humanists. A comment on the German Constitutional Court decision of 15 February 2006, regarding the luftsicherheitsgesetz (2005 Air Security Act) = Doborâm avioane deturnate? Imi pare rău, suntem umanişti. Un comentariu referitor la hotărârea Curţii Constituţionale Federale din R.F. Germania din 15 februarie 2006 privind luftsicherheitsgesetz (Legea privind securitatea aeriană din 2005). În: European public law, nr.4, 2008, p.565-584

Autorii analizează în articol hotărârea Curţii Constituţionale Federale din R.F. Germania din 15 februarie 2006 referitoare la Legea privind securitatea aeriană din 2005, care autorizează în mod expres guvernul federal să dispună doborârea avioanelor deturnate. De altfel, Curtea Constituţională a decis că uciderea în mod deliberat a oamenilor inocenţi aflaţi la bordul acestor avioane este incompatibilă cu dreptul omului la demnitate şi la viaţă, prevăzut de legea fundamentală germană din 1949. Autorii se concentrează pe aspectul neconstituţional al respectivei legi şi se referă la jurisprudenţa germană şi europeană privind măsurile antiteroriste şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Ei au o atitudine critică faţă de capacitatea legislaţiei germane de a reglementa situaţiile de urgenţă.

∗ Lucrare realizată de Svetlana BACIU şi Tudor PRELIPCEANU



5. Granger, Marie-Pierre - France is 'already' back in Europe: The Europeanization of French courts and the influence of France in the EU = Franţa s-a întors "deja" înapoi în Europa: Europenizarea tribunalelor franceze şi influenţa Franţei în UE. În: European public law, nr.3, 2008, p.335-375

Autorul analizează jurisprudenţa "proeuropeană", din ultima vreme, a Consiliului de Stat şi a Curţii Constituţionale din Franţa în lumina contextului juridic şi politic mai larg, pentru a identifica motivele care se află în spatele acestei direcţii spre care evoluează jurisprudenţa din această ţară. El ajunge la concluzia că, în mod paradoxal, evoluţia jurisprudenţială amintită nu este motivată de considerente proeuropene, ci de dorinţa de a restaura influenţa franceză în Europa, de a proteja valorile fundamentale şi interesele franceze şi de a creşte sfera controlului judiciar asupra legiuitorului şi administraţiei franceze.

6. JENSEN, JORGEN ALBÆK - Denmark. Constitutional reform in Denmark? = Danemarca. Reforma constituţională în Danemarca? În: European public law, nr.3, 2008, p.275-283

Actuala Constituţie daneză datează din 1953. După cum precizează autorul, cu prilejul adoptării Constituţiei respective s-a introdus sistemul parlamentar unicameral, s-a acordat femeilor posibilitatea de a deveni şef al statului ("rege" în terminologia Constituţiei), s-a conferit posibilitatea transferării suveranităţii ţării organizaţiilor internaţionale fără să fie necesară o schimbare constituţională şi s-a formalizat principiului parlamentar. Deşi amendarea Constituţiei este deosebit de complicată în Danemarca, autorul pledează însă pentru o nouă Constituţie şi face o evaluare a schimbărilor care se impun în domenii specifice.

7. KRAJEWSKI, MARKUS - Providing legal clarity and securing policy space for public services through a legal framework for services of general economic interest: Squaring the circle? = Asigurarea clarităţii juridice şi securităţii spaţiului politic pentru servicii publice prin realizarea cadrului legal pentru servicii de interes economic general: A da cercului o formă pătrată? În: European public law, nr.3, 2008, p.377-398

Legislaţia europeană care afectează serviciile de interes economic general creşte în mod constant. Autorul este de părere că realizarea cadrului legal pentru serviciile de interes economic general ar putea reconcilia legislaţia Comunităţii Europene cu serviciile publice. Acest cadru legal ar urma să clarifice termenii cheie ai legislaţiei europene care afectează serviciile publice şi s-ar putea baza pe actualul Tratat de instituire a Comunităţii Europene.

8. PANARA, CARLO - The German länder in the process of European integration between föderalismusreform and reform treaty = Landul german în procesul integrării europene, între reforma federalismului şi tratatul privind reforma. În: European public law, nr.4, 2008, p.585-614

Autorul tratează în articol probleme legate de reforma recentă a sistemului federal german, dar şi de reforma care are loc în Uniunea Europeană. Astfel, sunt analizate transferul de putere de la land la Uniunea Europeană; formele de participare directă şi indirectă ale landului la luarea deciziilor de către Uniunea Europeană; apărarea judiciară a competenţelor landului atât la nivel federal, cât şi european, pentru a se pune stavilă amestecului Comunităţii Europene şi îndeplinirea obligaţiilor Uniunii Europene pe plan intern. Autorul constată că landul nu poate evita, în perspectivă, o pierdere relevantă de competenţe în contextul integrării europene. Drepturile de participare ale landului constituie un element esenţial pentru a remedia deficitul de democraţie al Uniunii Europene şi de a păstra structura federală a Germaniei.

9. POTTAKIS, ANDREAS - Greece. Higher education reform in Greece: Another missed opportunity? = Grecia. Reforma învăţământului superior în Grecia: Un alt prilej pierdut? În: European public law, nr.4, 2008, p.507-521

La iniţiativa guvernului elen a avut loc recent o nouă revizuire a Constituţiei Greciei, la doar şapte ani de la revizuirea precedentă, din 2001, a legii fundamentale. Autorul evidenţiază în acest studiu că unele dintre prevederile constituţionale aflate pe agenda guvernului în vederea revizuirii, precum încetarea monopolului statului asupra universităţilor, eliminarea interzicerii generale şi absolute a oricărei activităţi profesionale în cazul membrilor Parlamentului elen şi modificarea articolului din Constituţia elenă privind participarea oamenilor de afaceri din mass media la dobândirea de contracte publice se bucură de susţinerea majorităţii partidelor reprezentate în Parlament, dar prevederi, precum separarea completă a bisericii de stat şi înfiinţarea Curţii Constituţionale se confruntă cu o puternică opoziţie chiar din partea unor membri ai partidelor care se află la guvernare.

10. RENZULLI, ANNALISA - Services of general economic interest: The post-Altmark scenario = Serviciile de interes economic general: Scenariul post-Altmark. În: European public law, nr.3, 2008, p.399-432

Autoarea abordează tratamentul la care sunt supuse serviciile de interes economic general în cadrul Uniunii Europene. Pornind de la respectarea principiului eficacităţii promovat în cadrul Uniunii Europene, autoarea evidenţiază politica de eliminare a subsidiilor pentru servicii publice promovată în statele membre, ce a stârnit o serie de controverse în cadrul UE, ca în cazul Altmark.

11. SHERLOCK, ANN - Wales. A new devolution settlement for Wales = Ţara Galilor. O nouă reglementare de delegare a puterii în cazul Ţării Galilor. În: European public law, nr.3, 2008, p.297-309

Autorul consemnează publicarea Cartei albe a Guvernului Marii Britanii privind delegarea puterii în cazul Ţării Galilor, precum şi adoptarea unor legi care au produs schimbări semnificative referitoare la delegarea puterii mai sus amintite în Ţara Galilor. Astfel, în 2006, Parlamentul britanic a adoptat Legea Guvernului din Ţara Galilor, care a primit în iulie 2007 consimţământul regal. Pe baza acestei legi, cea de a treia Adunare Naţională a Ţării Galilor, aleasă în mai 2007, a suferit



schimbări importante faţă de precedentele două Adunări Naţionale, alese în 1999 şi 2003, în ce priveşte structura şi puterile care i s-au atribuit.

12. STAFFANS, IDA - Evidentiary standards of inquisitorial versus adversarial asylum procedures in the light of harmonization = Dovezile standard ale procedurilor de anchetă faţă de cele de acuzare privind azilul în lumina armonizării. În: European public law, nr.4, 2008, p.615-641

Procedurile privind acordarea azilului practicate în Uniunea Europeană nu reuşesc să atingă obiectivul stabilit de procedura europeană comună pentru azil, în pofida eforturilor depuse pentru armonizarea lor. Autoarea evidenţiază faptul că regulile avute în vedere pentru armonizare ignoră diferenţele existente între tradiţiile procedurale şi practicile din ţările membre ale Uniunii Europene. Această situaţie poate crea confuzie şi declanşa reacţii împotriva armonizării procedurilor privind acordarea azilului. Journal du droit international

13. AUDIT, MATHIAS - Les marchés de travaux, de fournitures et de services passés par les organisations internationales = Contractele de lucrări publice, de furnizare şi de servicii încheiate de organizaţiile internaţionale. În: Journal du droit international, nr.4, 2008, p.941-962

Aspectele analizate de autor sunt consacrate încheierii de contracte de furnizare, lucrări publice şi de servicii de către organizaţiile internaţionale şi regimului aplicabil contractului.

14. Ben Hamida, Walid - La prise en compte de l'intérêt général et des impératifs de développement dans le droit des investissements = Luarea în considerare a interesului general şi a imperativelor de dezvoltare în dreptul investiţiilor. În: Journal du droit international, nr.4, 2008, p.999-1033

Dreptul investiţiilor străine este adesea prezentat ca un drept dezechilibrat în favoarea investitorilor străini care nu iau în considerare interesul general şi imperativele dezvoltării statelor. Împotriva acestui postulat, articolul demonstrează că protecţia statului nu lipseşte în totalitate atât în practica convenţională cât şi în jurisprudenţă.

15. CUNIBERTI, GILLES - Le principe de territorialité des voies d'exécution = Principiul de teritorialitate al căilor de executare. În: Journal du droit international, nr.4, 2008, 963-997

Se pune întrebarea dacă principiul teritorialităţii căilor de executare este efectiv o consecinţă inevitabilă a suveranităţii statelor şi în caz afirmativ, care este importanţa sa exactă. Acestea sunt problemele pe care le analizează articolul, fiind cercetată şi semnificaţia consacrării acestui principiu în dreptul judiciar european.

JOURNAL OF LAW AND SOCIETY

16. ALLDRIDGE, PETER - Money laundering and globalization = Spălarea banilor şi globalizarea. În: Journal of law and society, nr.4, 2008, p.437-463

În contextul globalizării, autorul consideră că pentru combaterea spălării banilor, infracţiune ce s-a extins pe plan mondial, trebuie creat un cadru de reglementare universal şi impermeabil. Astfel, se impune, în opinia sa, realizarea şi consolidarea cooperării internaţionale în domeniul justiţiei penale şi omogenizarea sistemelor justiţiei penale ce funcţionează în lume.

17. BOWLES, ROGER ; FAURE, MICHAEL; GAROUPA, NUNO - The Scope of criminal law and criminal sanctions: An economic view and policy implications = Obiectivul dreptului penal şi sancţiunile penale: Un punct de vedere economic şi implicaţiile sale politice. În: Journal of law and society, nr.3, 2008, p.389-416

Autorii analizează de ce unele activităţi dăunătoare sunt sancţionate conform dreptului penal, iar alte asemenea activităţi cad sub incidenţa dreptului civil sau a dreptului administrativ. Ei pledează, plecând de la o abordare economică a realităţii, în favoarea folosirii instrumentelor legale alternative pentru reducerea cazurilor de încălcare a legii. Asentimentul legiuitorilor de a combina utilizarea sancţiunilor folosite în mod tradiţional într-o anumită zonă a dreptului, respectiv a dreptului penal, cu sancţiuni din alte zone ale dreptului este mai prompt explicată în termeni economici decât în alţi termeni.

18. DUKES, RUTH - Constitutionalizing employment relations: Sinzheimer, Kahn-Freund, and the role of labour law = Constituţionalizarea relaţiilor de angajare: Sinzheimer, Kahn-Freund şi rolul legislaţiei muncii. În: Journal of law and society, nr.3, 2008, p.341-363

Hugo Sinzheimer şi fostul său student Otto Kahn-Freund sunt în mare măsură consideraţi drept părinţi fondatori ai legislaţiei muncii germane şi respectiv britanice. Cei doi oameni de ştiinţă s-au pronunţat în esenţă în favoarea constituţionalizării relaţiilor de angajare şi au cerut îndepărtarea din sfera economică a consecinţelor inechitabile ce rezultă din funcţionarea dreptului privat.

19. FEENAN, DERMONT - Women judges: Gendering judging, justifying diversity = Judecătoarele: Judecând în funcţie de gen, justificând diversitatea. În: Journal of law and society, nr.4, 2008, p.490-519

Numărul insuficient al judecătoarelor a determinat solicitarea creşterii reprezentării feminine în funcţia de judecător în Marea Britanie, folosindu-se drept argument necesitatea realizării diversităţii în domeniul judiciar britanic. Autorul semnalează discriminarea puternic înrădăcinată practicată în privinţa încadrării femeilor în funcţia de judecător în Marea Britanie şi susţine că prezenţa judecătoarelor în număr mai mare îmbunătăţeşte modalitatea de a judeca şi duce la creşterea autorităţii judiciare.



20. FLETCHER, AGNES ; O'BRIEN, NICK - Disability rights commission: From civil rights to social rights = Comisia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi: De la drepturile civile la drepturile sociale. În: Journal of law and society, nr.4, 2008, p.520-550

Autorii analizează contribuţia Comisiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi din Marea Britanie la respectarea şi dezvoltarea drepturilor sociale, economice şi culturale ale persoanelor defavorizate de care se ocupă. Experienţa practică dobândită de această comisie se dovedeşte, în opinia autorilor, deosebit de utilă pentru alte organisme de protecţie a drepturilor omului din Marea Britanie, incluzând recent înfiinţata Comisie pentru egalitate şi drepturile omului.

21. LEHMANN NIELSEN, VIBEKE ; PARKER, CHRISTINE - To what extent do third parties influence business compliance? = În ce măsură terţele părţi influenţează încheierea acordului în afaceri? În: Journal of law and society, nr.3, 2008, p.309-340

Autorii evidenţiază rolul pe care terţa parte îl poate juca în încheierea acordurilor în domeniul afacerilor. Terţa parte poate include în rândurile sale clienţi, acţionari, angajaţi sau parteneri de afaceri şi poate influenţa activităţile manageriale respectând însă obiectivele competiţiei economice şi legea protecţiei consumatorului.

22. MULCAHY, LINDA - The Unbearable lightness of being? Shifts towards the virtual trial = Uşurinţa de nesuportat de a fi? Comutări spre procesul virtual. În: Journal of law and society, nr.4, 2008, p.464-489

Acest articol examinează implicaţiile ce rezultă din acceptarea depunerii de către martori a depoziţiilor lor prin Internet. O asemenea măsură poate afecta, în opinia autoarei, dreptul inculpatului la un interogatoriu în contradictoriu sau abilitatea de a se judeca conduita celor implicaţi în proces. Se atrage totodată atenţia asupra faptului că, prin dezvoltarea tehnologiei, sala de şedinţe, locul tradiţional de desfăşurare a practicii judecătoreşti, este în pericol de a se dematerializa, fiind înlocuită cu una virtuală. Autoarea îşi pune problema ce efect ar putea avea un proces virtual asupra legitimităţii procesului ca un ritual legal şi public autentic.

23. PIETERSE, MARIUS - Health, social movements, and rights-based litigation in South Africa = Sănătate, mişcări sociale şi litigiul privind drepturile omului în Africa de Sud. În: Journal of law and society, nr.3, 2008, p.364-388

Autorul investighează impactul litigiului privind drepturile omului în Africa de Sud, punând accent pe confruntările sociale vizând domeniul sănătăţii din această ţară. În eforturile pe care le depun pentru combaterea sărăciei, în general, şi pentru accesul universal la tratamentul contra SIDA, boală deosebit de răspândită în Africa de Sud, în special, persoanele particulare, dar şi mişcările sociale se bazează pe obligativitatea respectării drepturilor omului în această ţară. Autorul face o evaluare critică a succeselor pe care militanţii pentru apărarea drepturilor omului le-au obţinut în Africa de Sud.

MODERN LAW REVIEW

24. CRAWFORD, ADAM - Dispersal powers and the symbolic role of anti-social behaviour legislation = Puterea de a dispersa şi rolul simbolic al legislaţiei privind combaterea comportamentului antisocial. În: The Modern law review, nr.5, 2008, p.753-784

Autorul analizează problema dispersării prin constrângere a adunărilor tinerilor din locurile publice în baza Legii pentru combaterea comportamentului antisocial din Marea Britanie, din anul 2003. Această problemă o situează într-un context legislativ mai larg, ţinând cont de iniţiativele politice din Marea Britanie.

25. CUNNINGTON, RALPH - The Assessment of gain-based damages for breach of contract = Evaluarea pagubelor cauzate de câştigurile rezultate din încălcarea contractului. În: The Modern law review, nr.4, 2008, p.559-586

Autorul analizează aspectele privind evaluarea pagubelor cauzate de câştigurile rezultate din încălcarea contractului, luând ca reper jurisprudenţa britanică. O atenţie deosebită o acordă metodelor de limitare a pagubelor şi se întreabă ce rol joacă în acest context regulile privind reducerea de daune-interese, cauzalitatea şi previzibilitatea.

26. FOX O'MAHONY, LORNA ; COBB, NEIL - Taxonomies of squatting: Unlawful occupation in a new legal order = Clasificarea cazurilor de locuinţe ocupate ilegal: Ocuparea ilegală într-o nouă ordine juridică. În: The Modern law review, nr.6, 2008, p.878-911

Lucrarea abordează problema ocupării ilegale a locuinţelor în Marea Britanie. Autorii prezintă împrejurările în care are loc acest abuz, pe ce se bazează el şi analizează poziţiile adoptate în această problemă de Parlamentul britanic, precum şi de diferitele tribunale britanice şi europene care se confruntă cu asemenea cazuri. Lucrarea încearcă să faciliteze o înţelegere mai sistematică şi mai coerentă a acestor poziţii faţă de ocuparea ilegală a locuinţelor.

27. JANSEN, NILS ; ZIMMERMANN, REINHARD - Restating the acquis communautaire? A critical examination of the 'principles of the existing EC contract law' = A reafirma acquis-ul comunitar? O examinare critică a "principiilor legii contractelor a Comunităţii Europene". În: The Modern law review, nr.4, 2008, p.505-534

Articolul examinează principiile acquis-ului publicat de Grupul european pentru cercetarea legii contractului ce se aplică în Comunitatea Europeană (Grupul acquis-ului), care a fost însărcinat cu pregătirea unui cadru comun de referinţă pentru ţările ce fac parte din CE. Aceste principii pot să aibă un impact considerabil asupra formei şi dezvoltării prevederilor legii mai sus menţionate. Autorii argumentează că principiile acquis-ului nu se rezumă doar la o reafirmare sau o revizuire



sistematică a dreptului comunitar privat. Grupul acquis-ului a elaborat "reguli oportune", bazate pe hotărâri "politice", care pot chiar determina o transformare a dreptului comunitar privat într-un model de reglementare.

28. JOHNSON, PHILLIP - 'Dedicating' copyright to the public domain = Drept de autor cu "dedicaţie" pentru sectorul public. În: The Modern law review, nr.4, 2008, p.587-610

În articol se analizează un aspect mai puţin obişnuit şi anume dacă autorii îşi pot ceda dreptul lor de autor sectorului public. Unii autori sunt dispuşi să renunţe la avantajele materiale asigurate de legea dreptului de autor pentru a permite, prin intermediul creaţiei lor, o cât mai largă răspândire în rândul opiniei publice a cunoaşterii pe care ei au acumulat-o în cursul timpului. Aceste oferte devin relevante ca urmare a creşterii puterii de receptare a opiniei publice, receptarea fiind facilitată de organizaţiile care asigură cadrul pentru lucrările destinate sectorului public. Autorul arată că asemenea dedicaţii sunt nişte licenţe de drepturi de autor care, în legislaţia engleză şi americană, pot fi revocate după dorinţă.

29. KEAY, ANDREW - Ascertaining the corporate objective: An entity maximisation and sustainability model = Stabilirea obiectivului corporativ: Maximalizarea entităţii şi modelul care se poate susţine. În: The Modern law review, nr.5, 2008, p.663-698

Autorul examinează două teorii predominante în Marea Britanie ce vizează obiectivul corporativ şi anume cea privind întâietatea acţionarului şi cea referitoare la mandatar. În articol este abordat un nou model privind compania, considerată ca fiind o entitate juridică separată, care are drept obiectiv să-şi maximalizeze bogăţia şi să se asigure că este susţinută financiar.

30. MANTOUVALOU, VIRGINIA - Human rights and unfair dismissal: Private acts in public spaces = Drepturile omului şi concedierea nedreaptă: Acţiuni private în spaţii publice. În: The Modern law review, nr.6, 2008, p.912-939

Autoarea dezbate problema concedierii angajatului, ca urmare a comportamentului său în timpul liber, din perspectiva respectării dreptului la intimitate şi consideră defectuos modul în care judecătoriile britanice abordează problema desfăşurării de către angajat a unor activităţi în afara locului de muncă şi în afara orelor de lucru. Autoarea consideră că purtarea angajatului în afara locului de muncă poate să justifice concedierea sa numai dacă se dovedeşte că acesta afectează clar interesele din domeniul afacerilor ale angajatorului şi nu doar pentru că prezintă un pericol presupus şi marginal pentru interesele acestuia.

31. MCHARG, AILEEN - Reforming the United Kingdom Constitution: Law, convention, soft law = Reformarea Constituţiei Marii Britanii: Lege, convenţie, "soft law". În: The Modern law review, nr.6, 2008, p.853-877

Carta verde a guvernării britanice continuă programul reformei constituţionale început în 1997 şi întăreşte procesul de juridificare a Constituţiei Marii Britanii. În opinia autoarei, mai multe reforme cheie vor fi aplicate nu prin intermediul legislaţiei, ci prin crearea unor noi convenţii. Aceste convenţii se prezintă sub forma unor "soft law", care încearcă să influenţeze comportarea constituţională, nu să genereze norme obligatorii. Atitudinea guvernului britanic faţă de reforma constituţională prezintă caracteristicile de bază ale constituţionalismului politic. Autoarea pledează însă în favoarea constituţionalismului juridic.

32. MOKAL, RIZWAAN JAMEEL - What liquidation does for secured creditors, and what it does for you = Ce face procesul de lichidare pentru creditorii asiguraţi şi ce face pentru dumneavoastră. În: The Modern law review, nr.5, 2008, p.699-733

Autorul face o analiză a procesului de lichidare şi pune sub semnul îndoielii opinia atât de vehiculată că pe creditorii asiguraţi nu-i priveşte acest proces. El consideră că această opinie este produsul unei neînţelegeri a procedurii de lichidare, pentru că aceasta, prin natura ei, serveşte atât funcţiilor publice, cât şi celor private şi promovează interesele atât ale creditorilor asiguraţi, cât şi ale celor neasiguraţi. Creditorii asiguraţi nu s-au aflat niciodată în afara procesului lichidării, acesta fiind o unealtă importantă pentru protejarea intereselor lor.

33. PILA, JUSTINE - An intentional view of the copyright work = Un punct de vedere intenţionat al acţiunii dreptului de autor. În: The Modern law review, nr.4, 2008, p.535-558

Articolul abordează problema centrală a dreptului de autor şi anume cum este caracterizată o lucrare realizată de un autor şi în ce măsură este protejată de dreptul de autor. Pentru a găsi argumentele cele mai pertinente în favoarea respectării dreptului de autor, autoarea examinează unele procese de dată recentă din Marea Britanie privind încălcarea legii britanice a dreptului de autor.

34. SANDBERG, RUSSELL ; DOE, NORMAN - The Strange death of blasphemy = Moartea stranie a blasfemiei. În: The Modern law review, nr.6, 2008, p.971-986

Autorii examinează implicaţiile abolirii în Marea Britanie de către articolul 79 al Legii privind justiţia penală şi imigrarea, adoptată în 2008 în această ţară, a infracţiunilor de blasfemie şi insultă de blasfemie. În vederea luării acestei măsuri, au fost analizate procesele de blasfemie care au avut loc, în secolul XX, la tribunalele britanice, dar şi atitudinea în această problemă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

35. TADROS, VICTOR - Crimes and security = Infracţiunile şi securitatea. În: The Modern law review, nr.6, 2008, p.940-970

Autorul ia în considerare rolul pe care evaluarea încălcării securităţii l-ar putea juca în stabilirea pedepsei penale şi examinează câteva din infracţiunile care sunt clasificate într-un anumit mod din motive de securitate. El susţine însă necesitatea menţinerii unui echilibru între libertate şi securitate, având în vedere că există libertăţi civile care în mod normal



nu pot fi erodate din motive de securitate. Autorul se întreabă, de altfel, ce impact pot avea libertatea şi securitatea asupra luării unei hotărâri de incriminare.

36. TOMONORI, MIZUSHIMA - Denying foreign state immunity on the grounds of the unavailability of alternative means = Respingerea imunităţii statului străin ca urmare a ineficacităţii măsurilor alternative. În: The Modern law review, nr.5, 2008, p.734-752

Imunitatea unui stat străin se poate acorda conform Convenţiei Naţiunilor Unite asupra imunităţii din 2004. În opinia autorului, această Convenţie în loc să întărească statul de drept îl slăbeşte. Acordarea imunităţii în urma plângerii adresate statului străin sau unei organizaţii internaţionale îl privează pe reclamant de accesul la tribunal şi acest fapt este incompatibil cu statul de drept.

37. ZHENG TANG - Law applicable in the absence of choice - The new article 4 of the Rome I Regulation = Lege care se aplică în absenţa posibilităţii de a alege - Noul articol 4 al Regulamentului Roma I. În: The Modern law review, nr.5, 2008, p.785-800

Noul articol 4 al Regulamentului Roma I are drept obiectiv să depăşească unele dificultăţi rezultate din conţinutul Convenţiei de la Roma în problema contractelor. Regulamentul Roma I are, de altfel, în vedere o modernizare în domeniul obligaţiilor contractuale. Autorul precizează că prevederile acestui articol 4 sunt cuprinse în Legea contractelor din Marea Britanie, din 1990.

REVUE CRITIQUE DE DROIT INTERNATIONAL PRIVÉ

38. ANCEL, MARIE-ELODIE - Les contrats de distribution et la nouvelle donne du règlement Rome I = Contractele de distribuţie şi noua situaţie a Regulamentului Roma I. În: Revue critique de droit international privé, nr.3, 2008, p.561-580

Contractele de distribuţie au creat serioase dificultăţi Curţii de Casaţie franceze pe care aceasta a dorit să le rezolve fără să apeleze la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, atunci când acest lucru a fost posibil. Sunt puse în evidenţă aspecte legate de Regulamentul Roma I şi legea distribuitorului, fiind de asemenea abordate aspecte care privesc Curtea de Casaţie şi natura complexă a contractelor de distribuţie.

39. KADNER GRAZIANO, THOMAS - Le nouveau droit international privé communautaire en matière de responsabilité extracontractuelle (règlement Rome II) = Noul drept internaţional privat comunitar în materie de responsabilitate extracontractuală (regulamentul Roma II). În: Revue critique de droit international privé, nr.3, 2008, p.445-512

Cu începere de la 11 ianuarie 2009, Regulamentul (CE) nr.864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 asupra legii aplicabile obligaţiilor necontractuale (Roma II) va fi aplicabil în 26 de state membre ale UE. În raport cu dreptul internaţional privat francez în materie extracontractuală, Regulamentul va aduce numeroase schimbări şi soluţii noi. Studiul face propuneri pentru interpretarea dispoziţiilor regulamentului, analizează interacţiunile între Regulamentul "Roma II" şi cele două Convenţii de la Haga în materie de responsabilitate delictuală. În final sunt puse în evidenţă şi câteva lacune ale Regulamentului ce fac obiectul unor propuneri din partea autorului.

40. PAMBOUKIS, CHARALAMBOS - La rennaissance-métamorphose de la méthode de reconnaissance = Renaşterea-metamorfoză a metodei de recunoaştere. În: Revue critique de droit international privé, nr.3, 2008, p.513-560

Se pune în evidenţă faptul că schimbarea paradigmei în ceea ce priveşte reglementarea internaţională a raporturilor private se datorează în principal globalizării şi inaptitudinii tehnicii regulii de conflict de a rezolva problemele ridicate de recunoaşterea unui raport sau a unei norme. Un alt aspect analizat este reprezentat de caracteristicile, domeniul şi metoda recunoaşterii.

41. WATT MUIR, HORATIA - Régulation de l'économie globale et l'émergence de compétences déléguées: sur le droit international privé des actions de groupe A (A propos de l'affaire Vivendi Universal) = Reglarea economiei globale şi apariţia de competenţe delegate: dreptul internaţional privat al acţiunilor de grup A (Pe marginea afacerii Vivendi Universal). În: Revue critique de droit international privé, nr.3, 2008, p.581-590

Autorul supune atenţiei afacerea "In re Vivendi Universal, SA Securities litigation"/United States District Court S.D. New York din 21 mai 2007. Interesul real pe care îl suscită decizia cu privire la aplicarea acţiunilor de grup transfrontiere permite ilustrarea impactului globalizării economice asupra metodologiei dreptului internaţional privat.

REVUE DE SCIENCE CRIMINELLE ET DE DROIT PÉNAL COMPARÉ

42. DELMAS-MARTY, MIREILLE - Peine de mort et suicide: passé, présent, comparaisons. Conclusion = Pedeapsa cu moartea şi suicidul: trecut, prezent, comparaţii. Concluzie. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé, nr. 3, 2008, p.581-586

Seminarul care s-a ţinut la Collège de France în anul 2007, consacrat pedepsei cu moartea şi suicidului în China, a permis prezentarea situaţiei contemporane din China în raport cu cea din Japonia, SUA, Europa, precum şi evocarea viitorului mişcării de abolire a pedepsei cu moartea.



43. GIUDICELLI-DELAGE, GENEVIÈVE - Approches de la vie et de la mort en Europe = Abordări ale vieţii şi morţii în Europa. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé, nr.3, 2008, p.511-587

În cadrul participării la seminarul consacrat pedepsei cu moartea şi suicidului în China, autorul propune o analiză a problematicii suicidului, vizând în special refuzul îngrijirii medicale, suicidul asistat şi solicitarea eutanasiei, chestiuni deosebit de actuale în Europa.

44. GIUDICELLI-DELAGE, GENEVIÈVE - Peine de mort et suicide. Avant-propos = Pedeapsa cu moartea şi suicidul. Cuvânt înainte. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé, nr.3, 2008, p.511-512

În perioada 20-21 iunie 2007, la "Collège de France" a fost organizat un seminar intitulat "Pedeapsa cu moartea şi suicidul în China: trecut, prezent, comparaţii". Problematica suicidului a fost asociată cu cea privind pedeapsa cu moartea. Seminarul a abordat viaţa şi moartea în gândirea chineză şi s-a continuat prin compararea practicilor juridice în timp - istoria chineză -, şi în spaţiu - situaţia chineză contemporană comparată cu cea a Japoniei, Europei şi a Statelor Unite.

45. JIANPING, LU - Regards croisés sur la réforme de la peine de mort en Chine = Opinii privind reforma pedepsei cu moartea în China. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé, nr.3, 2008, p.537-540

Sunt prezentate perspectivele deschiderii suscitate de problematica reprezentată de pedeapsa cu moartea în China. Reforma pedepsei cu moartea reprezintă, după părerea autorului o problemă de importanţă capitală în China.

46. LI, QUINLAN - La peine de mort dans la Chine contemporaine: étude de cas = Pedeapsa cu moartea în China contemporană: studiu de caz. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé, nr.3, 2008, p.523-537

Noua lege penală chineză din 1997 a stabilit lista infracţiunilor pedepsite cu moartea - 68, din care 21 sunt atingeri aduse securităţii publice, 15 reprezintă infracţiuni economice, 5 sunt atingeri aduse securităţii persoanelor, 2 - atingeri aduse bunurilor, 8 - atingeri aduse ordinii sociale, 2 - atingeri aduse interesului apărării naţionale, 2 - corupţie şi 13 - infracţiuni comise de militari. Furtul obişnuit a fost scos de pe lista infracţiunilor care se pedepsesc cu moartea. In multe din articolele legii, pedeapsa cu moartea este prevăzută pentru infracţiuni care au cauzat moartea, răni grave, consecinţe economice grave sau circumstanţe agravante. Sunt examinate astfel câmpul de aplicare al pedepsei cu moartea, precum şi procedura penală.

47. MANACORDA, STEFANO - L'abolition de la peine capitale en Europe: le cercle vertueux de la politique criminelle et les risques de rupture = Abolirea pedepsei capitale în Europa: cercul virtuos al politicii penale. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé, nr.3, 2008, p.563-574

După cum indică un raport recent al Senatului francez, Europa constituie "o zonă liberă de pedeapsa cu moartea". Dar, în faţa unei asemenea situaţii, autorul îşi pune întrebarea dacă se poate considera că dezbaterea asupra pedepsei capitale în Europa este definitiv încheiată. După părerea sa, o asemenea concluzie ar fi precipitată deoarece se ridică o serie de probleme care merită o analiză amănunţită.

48. SEIZELET, ERIC - L'abolition de la peine capitale et la notion de peine de substitution: le cas japonais = Abolirea pedepsei capitale şi noţiunea de pedeapsă de substituire: cazul Japoniei. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé, nr.3, 2008, p.541-562

Japonia reprezintă una din rarele democraţii ce a păstrat în arsenalul său juridic pedeapsa capitală, pentru un număr impresionant de infracţiuni capitale. Autorul consideră că abolirea pedepsei cu moartea are puţine şanse să se producă în Japonia şi clarifică motivele pentru care susţine acest lucru.

REVUE DU DROIT PUBLIC

49. ANTOINE, AURÉLIEN - La réforme de la Chambre des Lords: chronique d'une révolution au long cours (1999-2007) = Reforma Camerei Lorzilor: cronica unei revoluţii cu parcurs lung (1999-2007). În: Revue du droit public, nr.5, 208, p.1333-1358

Citat ca exemplu de stat fără constituţie, Regatul Unit al Marii Britanii îşi multiplică totuşi textele legislative cu conţinut constituţional, deja de aproape un deceniu. "House of the Lords Act 1999" şi "Constitution Reform Act" din 2005 au transformat în profunzime Camera Lorzilor. Aspectele la care se referă autorul sunt consolidarea legitimităţii democratice a Camerei Lorzilor şi întrebările persistente care se pun în ceea ce priveşte rolul Camerei Lorzilor.

50. GAUDEMET, YVES - Le monopole de la collation des grades universitaires, quelques remarques introductives à la lecture de l'article de Pierre-Henri Prélot et sur son invitation = Monopolul conferirii gradelor universitare. Câteva consideraţii introductive după lectura articolului lui Pierre-Henri Prélot. În: Revue du droit public, nr.5, 2008, p.1259-1263

Continuînd seria articolelor consacrate facultăţilor de drept în cadrul reformei universitare, revista "Revue du droit public" oferă spre studiu o contribuţie a lui Pierre-Henri Prélot care se referă la monopolul statului în conferirea gradelor universitare. Art.15 al Legii din 26 ianuarie 1984, devenit art.L.613-1 din Codul Educaţiei prevede astfel că "statul are monopolul de a conferi gradele şi titlurile universitare".



51. MILLET, FRANÇOIS-XAVIER - L'exception d'inconstitutionnalité en France ou l'impossibilité du souhaitable? = Excepţia de neconstituţionalitate în Franţa sau imposibilitatea unui lucru de dorit? În: Revue du droit public, nr.5, 2008, p.1305-1332

Pe marginea excepţiei de neconstituţionalitate au existat dezbateri furtunoase în Franţa, sistemul francez nu cunoaşte decât controlul abstract şi "a priori". Recent, s-a înregistrat din nou o creştere a interesului pentru această problemă. În timp ce Comitetul de reflecţie asupra modernizării instituţiilor celei de-a V-a Republici a propus instaurarea excepţiei de neconstituţionalitate sub forma unei chestiuni prejudiciale de constituţionalitate pusă direct Consiliului Constituţional, puterea constituantă derivată s-a pronunţat în favoarea unui sistem indirect cu "filtrul" Consiliului de Stat sau al Curţii de Casaţie, astfel cum a preconizat deja raportul Vedel. Autorul îşi propune să examineze în ce măsură aplicarea efectivă a excepţiei de neconstituţionalitate presupune un Consiliu Constituţional plasat în centrul sistemului jurisdicţional francez.

REVUE FRANÇAISE DE DROIT CONSTITUTIONNEL

52. BOTTINI, FABIEN - La promulgation des lois parlementaires = Promulgarea legilor parlamentare. În: Revue française de droit constitutionnel, nr.76, 2008, p.761-784

Autorul îşi pune întrebarea dacă trebuie reformată promulgarea legilor. Aspectele analizate privesc promulgarea ca o componentă a "concepţiei franceze a statului de drept", prin care se asigură respectarea suveranităţii populare. In partea a doua a studiului autorul se referă la "concepţia franceză a statului de drept" ca factor al unei reforme a regimului promulgării, care pare să anunţe o consolidare a controlului validităţii actului promulgator. Această soluţie este de dorit datorită gravelor inconveniente generate de dreptul pozitiv actual.

53. DEROSIER, JEAN-PHILIPPE - Enquête sur la limite constitutionnelle: du concept à la notion = Anchetă asupra limitei constituţionale: de la concept la noţiune. În: Revue française de droit constitutionnel, nr.76, 2008, p.785-796

Autorul defineşte noţiunea particulară de limită constituţională şi justifică existenţa limitelor la revizuirea consituţională. El consideră că noţiunea de limită la revizuirea constituţională corespunde unei dispoziţii de rang constituţional care, din moment ce este validă într-o ordine juridică, ea nu poate fi suprimată prin proceduri normative.

54. DONNARUMA, MARIA ROSARIA - Un mythe brisé: l'intangibilité de la loi. Le contrôle juridictionnel de la "regionevolezza" des lois = Un mit apus: intangibilitatea legii. Controlul jurisdicţional al "regionevolezza" a legilor. În: Revue française de droit constitutionnel, nr.76, 2008, p.797-838

Cultura juridică nu numai că ignoră termenul de "ragionevolezza" consideră autoarea, dar priveşte cu rezervă transpunerea în sistemul său juridic a criteriului controlului de constituţionalitate a legilor pe care îl implică acest termen. După părerea sa, examinând jurisprudenţa Consiliului Constituţional, mai ales începând cu anii '70, frapează bogăţia tehnicilor de control folosite, fie că este vorba de tehnici relative la controlul excesului de putere sau controlul "proporţionalităţii" sau utilizarea noţiunii de interes general, pentru a aprecia constituţionalitatea legilor care limitează libertăţile şi drepturile fundamentale. Ce trebuie dedus de aici? Că există în Franţa un control "ragionevolezza" al legilor? S-ar putea spune că faptele depăşesc cu mult ceea ce se recunoaşte formal. Este ceea ce va propune atenţiei cititorilor spre verificare, autoarea articolului.

55. FELDMAN, JEAN-PHILIPPE - Le constitutionnalisme selon Benjamin Constant = Constituţionalismul după Benjamin Constant. În: Revue française de droit constitutionnel, nr.76, 2008, p.675-702

Benjamin Constant şi-a construit concepţia sa asupra constituţionalismului, criticând înainte de toate, doi autori importanţi de expresie franceză din secolul XVIII - Montesquieu şi Rousseau. După părerea autorului, el dezvoltă o gândire constituţională remarcabilă, dar constituţionalismul său apare în multe puncte ca fiind contestabil.

56. LAFAILLE, FRANCK - Le "présidentialisme parlementaire" sous la IIIe République: les "descentes de fauteuil" de Gambetta et d'Herriot = "Prezidenţialismul parlamentar" sub cea de-a treia Republică: Gambetta şi Herriot. În: Revue française de droit constitutionnel, nr.76, 2008, p.733-760

Autorul reaminteşte cititorilor faptul că istoria preşedinţiei Adunărilor în Franţa, de la cea de-a treia Republică până în zilele noastre este relativ uşor de povestit dacă se are în vedere substanţa însăşi a acestei demnităţi: titularul odată ales înţelege să-şi exercite mandatul cu imparţialitate, renunţând la orice angajament partizan. Doi preşedinţi ai Camerelor Deputaţilor au încălcat totuşi acest drept parlamentar cutumiar, autorul făcând referire la Gambetta (1880 şi 1881) şi la Herriot (1926).

57. ZACHARIE, CLÉMENCE - Napoléon et les règles de dévolution de la couronne. Contribution à l'étude du droit constitutionnel impérial = Napoleon şi regulile de devoluţiune ale coroanei. Contribuţie la studierea dreptului constituţional imperial. În: Revue française de droit constitutionnel, nr.76, 2008, p.703-732

Regimul de devoluţiune al coroanei imperiale constituie după părerea autorului o perfectă ilustrare a ierarhiei normelor aplicabile sub Consulat şi cele două Imperii, traducând voinţa lui Napoleon I de a-şi înscrie acţiunile în cadrul dreptului şi de a aşeza puterea sa într-un cadru legal. Analiza originilor formale şi fundamentale ale sistemului ereditar şi înţelegerea caracterului său statutar sunt propuse de autor spre dezbatere.



REVUE INTERNATIONALE DE DROIT COMPARÉ 58. ABDEL LATIF, MOHAMED - La régulation du marché du crédit foncier en Egypte = Reglarea pieţei creditului funciar în Egipt. În: Revue internationale de droit comparé, nr.1, 2008, p.209-220

Legea nr. 2008-148 asupra creditului funciar în Egipt reprezintă cea mai recentă din legile care privesc reglarea activităţilor economice şi financiare. Pe de o parte, statutul autorităţii însărcinate cu reglarea creditului funciar se dovedeşte a fi inadaptat misiunii sale şi nu prezintă nicio originalitate. Pe de altă parte, activitatea acestei autorităţi nu a ajuns la rezultate pozitive şi pare chiar incapabilă să contribuie la animarea pieţei. Articolul are drept scop să justifice această apreciere.

59. ALGADI, AZIBER SEÏD - Cession judiciaire et principes contractuels en droit OHADA = Cesiunea judiciară şi principiile contractuale în dreptul OHADA. În: Revue internationale de droit comparé, nr.1, 2008, p.45-60

Aspectele abordate se referă la necesitatea unei cesiuni judiciare organizate a contractelor în dreptul OHADA (Organizaţia pentru armonizarea în Africa a dreptului afacerilor), autorul considerând că o cesiune judiciară a tuturor contractelor este cu greu posibilă în cadrul unei proceduri colective, deoarece o astfel de soluţie ar duce la ignorarea tuturor principiilor fundamentale ale unui contract.

60. CHAKROUN, MAJDI - La cession de créances en droit international privé québécois = Cesiunea de creanţe în dreptul internaţional privat din Quebec. În: Revue internationale de droit comparé, nr.3, 2008, p.663-700

În pofida complexităţii operaţiunii cesiunii de creanţe internaţionale, dreptul internaţional privat din Quebec nu a reglementat-o decât parţial, art.3120 din Codul Civil al Quebec-ului prevăzând o dispoziţie incompletă. În articol sunt examinate legea aplicabilă contractului de cesiune şi legea aplicabilă opozabilităţii cesiunii de creanţe.

61. DICKERSON MOORE, CLAIRE - Le droit de l'OHADA dans les Etats anglophones et ses problématiques linguistiques = Dreptul OHADA în statele anglofone şi problematica lingvistică. În: Revue internationale de droit comparé, nr.1, 2008, p.7-17

Dreptul afacerilor OHADA (Organizaţia pentru armonizarea în Africa a dreptului afacerilor), de inspiraţie civilistă, este uniform într-un spaţiu ce cuprinde 16 ţări din Africa de Vest şi Africa Centrală. Aceste ţări nu pot influenţa direct politica internă a vecinilor, dar pot modifica dreptul OHADA pentru a-l face mai uşor de adoptat de către vecinii lor obişnuiţi cu "common law". Pe fond, diferenţele dintre cele două sisteme în dreptul afacerilor nu sunt importante. Totuşi, există dificultăţi de traducere, culturale, întrucât "equity" care acţionează în paralel cu "common law" aduce o flexibilitate sistemului anglo-saxon, în timp ce sistemul civilist cum este OHADA acţionează prin reguli şi structuri. Autorul este de părere că simplitatea poate constitui un avantaj, dar pentru a facilita politica unei eventuale adeziuni ar fi util ca OHADA să accepte să prelucreze traducerile cu juriştii anglofoni şi să adopte câteva concepte juridice anglo saxone.

62. DUONG, LEMY - Le raisonnable dans les principes du droit européen des contrats = Rezonabilul în principiile dreptului european al contractelor. În: Revue internationale de droit comparé, nr.3, 2008, p.701-727

Făcând referire la faptul că Principiile dreptului european al contractelor (PDEC) conţin de foarte multe ori termenul "rezonabil", autorul îşi propune să analizeze importanţa unei noţiuni care pentru redactorii PDEC reprezintă o punte între sistemul romanist şi cel de "common law". Apar astfel două orientări semantice: rezonabil adică ceea ce este posibil, previzibil, şi, în cel de-al doilea caz, ceea ce este probabil, util, eficient.

63. FOMETEU, JOSEPH - Le juge de l'exécution au pluriel ou la parturition au Cameroun de l'article 49 de l'acte uniforme OHADA sur les voies d'exécution = Judecătorul însărcinat cu problemele de executare la plural sau naşterea în Camerun a articolului 49 al actului uniform OHADA asupra căilor de executare. În: Revue internationale de droit comparé, nr.1, 2008, p.19-44

În Camerun au fost adoptate de curând două texte succesive, fiind vorba de Legea din 2006 privind organizarea judiciară şi de Legea din 2007 având drept scop instituirea unui judecător însărcinat cu executarea şi stabilirea unor condiţii ale executării în Camerun a deciziilor judiciare, actelor publice străine şi a sentinţelor arbitrale străine. În Legea din 2007, legiuitorul din Camerun a operat o alegere în favoarea unui judecător unic însărcinat cu centralizarea ansamblului contenciosului executării, indiferent de titlul legii a cărei aplicare a creat dificultăţi. Din acest motiv, redactarea art.49 a recurs la un singular definit. După cum consideră autorul, rezultă că prin multiplicarea jurisdicţiilor executării, adică citind singularul de la art.49 la plural, legea cameruneză din 2007 va trebui în mod cert abrogată.

64. FOMETEU, JOSEPH - Le voisinage en Afrique: plaidoyer pour la construction d'un droit africain du voisinage = Învecinarea în Africa: pledoarie pentru edificarea unui drept african al vecinătăţii. În: Revue internationale de droit comparé, nr.1, 2008, p.121-156

În Africa, relaţiile de învecinare capătă un relief particular, vecinul nefiind numai persoana cel mai aproape situată din punct de vedere geografic, ci şi un partener, un ajutor etc. Studiul se constituie într-o pledoarie pentru construirea unui drept african mai bine adaptat la condiţiile reale de viaţă ale populaţiilor sale.

65. FORTI, VALERIO - La bataille des conditions générales contradictoires: études comparatives = Lupta condiţiilor generale contradictorii: studii comparative. În: Revue internationale de droit comparé, nr.3, 2008, p.729-762



Articolul se ocupă de studierea ipotezei folosirii multilaterale a condiţiilor generale contractuale aflate în contradicţie. Conflictul care rezultă este denumit metaforic "battle of the forms", lupta condiţiilor generale. Autorul trece în revistă diferite soluţii degajate la nivel legislativ, jurisprudenţial şi doctrinal, realizând o comparaţie în materie, sprijinindu-se atât pe unele sisteme juridice naţionale - italian, englez, german, francez, american, cât şi pe surse supranaţionale ale dreptului - Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, Principiile Unidroit şi Principiile dreptului european al contractelor.

66. Lin, Ya Song - Reconnaissance et exécution du jugement étranger de faillite en Chine = Recunoaşterea şi executarea hotărârii străine de faliment în China. În: Revue internationale de droit comparé, nr.1, 2008, p.181-208

Recunoaşterea şi executarea hotărârii străine în China sunt analizate pentru ca întreprinderile franceze sau străine să poată lua cunoştinţă de atitudinea judecătorilor chinezi. Judecătorii chinezi continentali îşi arată bunăvoinţa faţă de hotărârile emise la Hong Kong sau Macao. În schimb, China a semnat 32 de acorduri cu ţări străine dintre care primul între Franţa şi China. Pentru cei care nu întreţin o relaţie convenţională cu China, judecătorii chinezi solicită o relaţie de reciprocitate. Dacă nicio jurisprudenţă nu dovedeşte că între China şi cei care nu au o relaţie convenţională există o relaţie de reciprocitate, judecătorii chinezi continentali îşi iau dreptul de a refuza hotărârile străine. În cazul recunoaşterii şi executării falimentului situaţia este mai delicată. Autorul critică legea actuală dar oferă şi soluţii.

67. NETTESHEIM, MARTIN - Les services d'intérêt général en droit communautaire entre libre concurrence et Etat social = Serviciile de interes general în dreptul comunitar între liberă concurenţă şi stat social. În: Revue internationale de droit comparé, nr.3, 2008, p.603-638

Textul prezintă cadrul actual al dreptului Uniunii Europene în ceea ce priveşte serviciile de interes general ale statelor membre. Conflictele care există de aproape un deceniu în legătură cu statutul serviciilor de interes general îşi au rădăcinile în concepţiile fundamental divergente ale relaţiei dintre stat şi piaţă, cât şi în ceea ce priveşte natura relaţiei dintre UE şi statele membre.

68. NISHITANI, YUKO - La loi applicable à la responsabilité délictuelle. Le Règlement "Rome II" du point de vue japonais = Legea aplicabilă responsabilităţii delictuale. Regulamentul "Roma II" din punct de vedere japonez. În: Revue internationale de droit comparé, nr.3, 2008, p.640-659

La 11 iulie 2007, Regulamentul asupra legii aplicabile obligaţiilor necontractuale (Roma II) a fost în final promulgat. Cu un an înainte, "Hôrei", Codul de drept internaţional privat japonez din 1898 a fost reformat şi înlocuit, după ce a urmat procedura legislativă din "Roma II" şi a adoptat caracteristica sa principală. Cele două legislaţii sunt în principiu încadrate de tradiţia regulilor de conflict neutre şi bilaterale dar prevăd şi anumite reguli derogatorii. Articolul examinează comparativ specificităţile celor două legislaţii, limitându-se la responsabilitatea delictuală.

69. OUATARRA, ABOUDRAMANE - Une innovation technologique dans l'espace OHADA: la lettre de voiture électronique en matière de contrats de transport de marchandise par route = O inovaţie tehnologică în spaţiul OHADA (Organizaţia pentru armonizarea în Africa a dreptului afacerilor): scrisoarea de trăsură electronică în materie de contracte de transport rutier de mărfuri. În: Revue internationale de droit comparé, nr.1, 2008, p.61-85

Instituirea scrisorii de trăsură electronică prin Actul uniform cu privire la contractele de transport rutier de mărfuri (AUCTMR) reprezintă o veritabilă revoluţie operată în spaţiul OHADA. Într-adevăr, în nici unul din Actele uniforme anterioare nu a fost luată în considerare cu o astfel de formulare, incidenţa tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor asupra noului drept al afacerilor edificat de către Organizaţie.

70. REN, JUNMIN - La transposition et la mise en oeuvre des dispositions de l'OMC en faveur de la santé publique: le cas du droit chinois = Transpunerea şi aplicarea dispoziţiilor OMC în favoarea sănătăţii publice: cazul dreptului chinez. În: Revue internationale de droit comparé, nr.1, 2008, p.157-180

OMC şi-a modificat recent sistemul tradiţional de licenţă obligatorie a brevetului şi a amendat Acordul asupra aspectelor drepturilor de proprietate intelectuală care vizează comerţul. China a transpus acest mecanism în calitate de membru al OMC, prin decretul din 29 noiembrie 2005 asupra "Metodelor de aplicare a licenţei obligatorii a brevetului cu privire la sănătatea publică". Dreptul chinez lărgeşte extinderea beneficiarilor acestui regim dar el rămâne totuşi incomplet. Unele din dispoziţii sunt imprecise. Legiuitorul chinez, după părerea autorului, va trebui să ia în considerare toate dificultăţile existente şi să accelereze modificarea legii asupra brevetelor.

71. SMORTO, GUIDO - La justice contractuelle = Justiţia contractuală. În: Revue internationale de droit comparé, nr.3, 2008, p.583-602

În secolul trecut, reflecţiile asupra dreptului contractelor în Europa au fost dominate de teoria clasică a contractului, iar cele privind justiţia contractuală au rămas marginale. Naşterea în ultimul deceniu a dreptului european al contractelor a avut drept consecinţă abandonarea progresivă a raţionamentului tradiţional propriu drepturilor private naţionale şi, pe de altă parte, intensificarea dezbaterii din jurul noţiunii de justiţie. Sunt propuse a fi studiate diferite concepţii contemporane ale justiţiei, aceasta fiind calea care permite identificarea unui model social european pe baza căruia să fie definite regulile care guvernează contractul şi pentru a aduce dezbaterii juridice asupra dreptului contractual european un cadru teoretic solid şi controlabil.



72. TIGROUDJA, HÉLÈNE - Le droit international dans les Etats d'Amérique Latine: regards sur l'ordre juridique argentin = Dreptul internaţional în statele Americii Latine: o privire asupra sistemului juridic argentinian. În: Revue internationale de droit comparé, nr.1, 2008, p.89-120

În iunie 2005, Curtea Supremă din Argentina a emis o decizie care declara ca fiind neconstituţionale legile de amnistie adoptate pentru a acoperi actele de violenţă comise pe perioada dictaturii militare a anilor '80. Pentru a ajunge la o astfel de soluţie, jurisdicţia supremă s-a bazat pe dreptul internaţional al drepturilor omului şi în special pe deciziile pertinente ale Curţii interamericane a drepturilor omului care consacră dreptul la adevăr şi la justiţie al familiilor victimelor dispariţiilor forţate. Această importantă decizie îi prilejuieşte autorului o analiză mai amplă a locului ocupat de dreptul internaţional convenţional şi cutumiar în dreptul argentinian şi în alte state din America Latină.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT CIVIL

73. DISSAUX, NICOLAS - L'influence de Bergson sur les idées du doyen Gény = Influenţa lui Bergson asupra ideilor lui Gény. În: Revue trimestrielle de droit civil, nr.3, 2008, p.417-430

François Gény care apare ca discipol a lui Bergson a avut meritul de a fi făcut un loc dreptului natural într-o filozofie de inspiraţie bergsoniană sau de a fi desemnat intuiţiei un rol în elaborarea dreptului natural. Există numeroase elemente care-i apropie pe cei doi autori, amândoi propovăduind, fiecare în domeniul lui, o luptă pentru o nouă metodă. Recitindu-l pe Gény, influenţa de obicei conferită lui Bergson pare supraestimată după părerea autorului. Astfel, apar o serie de întrebări şi anume: de ce se spune despre Gény că este un discipol a lui Bergson şi care este contribuţia respectivă a lui Bergson asupra ideilor lui François Gény.

74. GUINCHARD, EMMANUEL - L'Europe, la procédure civile et le créancier: l'injonction de payer européenne et la procédure européenne de règlement des petites litiges = Europa, procedura civilă şi creditorul: somaţia de plată europeană şi procedura europeană privind cererile cu valoare redusă. În: Revue trimestrielle de droit civil, nr.3, 2008, p.465-484

Adoptarea Regulamentului (CE) nr.1896/2006 a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind instituirea unei proceduri europene de somaţie de plată şi a Regulamentului (CE) nr.861/2007 a Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 privind stabilirea unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă marchează naşterea procedurii civile comunitare întrucât, pentru prima dată în UE sunt create proceduri uniforme al căror rezultat este reprezentat de eliberarea unei decizii pe fond în faţa jurisdicţiilor naţionale. Or, aceste proceduri vizează facilitarea acoperirii de creanţe şi prezintă un interes anumit pentru creditor care ar trebui mai curând să se orienteze către somaţia de plată europeană, fiind necesară o studiere mai amănunţită.

75. MATHEY, NICOLAS - Les droits et libertés fondamentaux des personnes morales de droit privé = Drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanelor juridice de drept privat. În: Revue trimestrielle de droit civil, nr.2, 2008, p.205-228

Autorul îşi pune întrebarea dacă persoanele juridice de drept privat se bucură de aceleaşi drepturi fundamentale ca şi persoanele fizice. El consideră că este posibil să se răspundă la întrebare prin folosirea a două metode, apelând la o reflecţie de tip dogmatic şi propunând ca cercetarea să se orienteze spre o reflecţie mai pragmatică.

76. NATAREL, ELISABETH - Pour une modernisation de l'encadrement juridique de nos échanges commerciaux: l'indispensable réforme du code des douanes français = Pentru o modernizare a încadrării juridice a schimburilor noastre comerciale: indispensabila reformă a Codului vamal francez. În: Revue trimestrielle de droit civil, nr.3, 2008, p.485-494

În timp ce dezbaterile din jurul problemelor legate de creşterea economică şi de competitivitatea întreprinderilor se înmulţesc şi în timp ce dreptul vamal cunoaşte o actualitate puternică (modernizarea Codului vamal comunitar), nimeni nu se arată preocupat de starea precară a legislaţiei vamale franceze. Ar fi util, după părerea autorului, să se ridice întrebări cu privire la obiectivele la care trebuie să răspundă dreptul vamal naţional, pentru a fi elaborate instrumente de încadrare a schimburilor demne de o mare ţară exportatoare.

77. PINNA, ANDREA - La mobilisation de la créance indemnitaire = Mobilizarea creanţei cu caracter de despăgubire. În: Revue trimestrielle de droit civil, nr.2, 2008, p.229-249

Poate oare victima să mobilizeze creanţa sa cu caracter de despăgubire, neconstatată încă, în justiţie? Răspunsul pare pozitiv în dreptul francez. O astfel de posibilitate ar rezulta din aplicarea originală a tehnicii clasice a cesiunii de creanţă.

78. PRIGENT, STÉPHANE - Le dualisme dans l'obligation = Dualismul în obligaţie. În: Revue trimestrielle de droit civil, nr.3, 2008, p.401-416

Dualismul este doctrina care are în vedere existenţa simultană a două principii ireductibile şi se opune monismului ce nu admite decât o singură realitate fundamentală. Interesul analizei dualiste constă în a arăta cum cele două principii intră în raport, se combină sau se combat. Dualiştii văd în obligaţia modernă o reunire a elementului necesitate (devoir, debitum) şi a elementului angajament (engagement).

79. SOURIOUX, JEAN-LOUIS - La science du droit durant la période classique française = Ştiinţa dreptului în timpul perioadei clasice franceze. În: Revue trimestrielle de droit civil, nr.3, 2008, p.387-400

Autorul propune o analiză a ştiinţei dreptului în timpul perioadei clasice franceze. De la Descartes, care fusese luat ca model de către jurişti, la Arnauld, dreptul era gândit în Franţa într-o nouă ordine logică.



REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT EUROPÉEN

80, Lisbonne: son traité, sa stratégie... pour le citoyen européen = Lisabona: tratatul, strategia... pentru cetăţeanul european. În: Revue trimestrielle de droit européen, nr.3, 2008, p.433-438

Editorialul este consacrat Tratatului şi Strategiei de la Lisabona care sunt strâns legate. La terminarea deceniului trebuie deja gândit la o reînnoire a Strategiei de la Lisabona. La 13 martie 2008, Consiliul European de primăvară a acceptat să lanseze un nou ciclu trienal pentru Strategia de la Lisabona.

81. JACQUÉ, JEAN-PAUL - Le traité de Lisbonne. Une vue cavalière = Tratatul de la Lisabona. Un punct de vedere. În: Revue trimestrielle de droit européen, nr.3, 2008, p.439-483

Chiar dacă reţine esenţialul reformelor aduse de Constituţia pentru Europa, Tratatul de la Lisabona marchează o reîntoarcere la procesul tradiţional de revizuire al tratatelor datorită voinţei de "deconstituţionalizare" manifestate de statele membre. Fără a aprofunda unele aspecte specifice care merită să fie examinate mai amănunţit, dispoziţiile privind drepturile fundamentale, instituţiile, competenţele şi unele politici introduc schimbări importante în raport cu tratatele actuale.

82. ROBIN-OLIVIER, SOPHIE - Libre prestation de services, marchés publics et régulation sociale: le droit européen privilégie la concurrence fondée sur le coût du travail = Libera prestare de servicii, contracte publice şi reglare socială: dreptul european privilegiază concurenţa bazată pe costul muncii. În: Revue trimestrielle de droit européen, nr.3, 2008, p.485-495

Este analizată importanţa deciziei "Ruffert", emisă la 3 aprilie 2008 de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, decizie care, după părerea autorului reprezintă o nouă etapă, acesta acordând o deosebită atenţie chestiunii prejudiciale şi observaţiilor formulate.

Consiliul Legislativ - Bucureşti, Palatul Parlamentului, Corp B1, Calea 13 Septembrie, nr. 1-3, Sector 5, Cod poştal 050711 Tel: 313.66.08 fax: 311.29.35 website: www.clr.ro

Colegiul ştiinţific: Dragoş Iliescu, Preşedintele Consiliului Legislativ Sorin Popescu, Locţiitorul Preşedintelui Consiliului Legislativ, Preşedintele Secţiei de Evidenţă Oficială a Legislaţiei şi Documentare Nicolae Turcu, Preşedintele Secţiei de Drept Privat Benonica Vasilescu, Preşedintele Secţiei de Drept Public, ad-interim

Andrei Popescu, Şeful Departamentului pentru Armonizarea Legislaţiei cu Reglementările Uniunii Europene

Cristian Kevorchian, Şeful Departamentului de Informatică Legislativă, ad-interim

Colegiul de redacţie: Sorin Popescu (coordonator) Victoria Ţăndăreanu (redactor responsabil) Svetlana Baciu Tudor Prelipceanu

Tipografia „Monitorul Oficial” R.A., str. Parcului nr.65, sectorul 1, Bucureşti

ISSN 1583-3178

Documents

Apropierea legislaţiilor penale ale statelor din Uniunea ... · Buletin de informare legislativã nr. 1/2009 3 STUDII, OPINII ... normelor de drept penal ale statelor membre, în