Născut în plin avânt al comunismului româ-nesc, în care vechile reguli de convieţuire ce

au purtat poporul nostru prin veacurile îndelungateisale istorii au fost „primenite” cu altele de „tip nou”,izvorâte din laboratoarele ateisto-comuniste sovieti-ce şi aplicate cu înverşunare pe noi, pe părinţii, buni-cii şi străbunicii noştri, am auzit vorbindu-se cu res-pect, dar nu în gura mare, despre anumiţi oameni

curajoşi (intelectuali, muncitori, ţărani, studenţi şielevi etc.), cu orientări anticomuniste, care s-auîmpotrivit până la sacrificiu noilor reguli impuse cuforţa de către dictatura roşie. Copil fiind, mare lucrunu înţelegeam, dar mă fascina ceea ce auzeam.Ulterior, odată cu vârsta, am înţeles mai bine cumstau lucrurile.

După Revoluţia Română din Decembrie 1989(cum a fost numită oficial lovitura de stat, prin cares-a urmărit doar înlăturarea de la putere a familieiCeauşescu, nu şi a regimului comunist), beneficiindde libertatea de exprimare şi de informare am stat devorbă cu tot felul de oameni – foşti activişti (propa-gandişti) comunişti, luptători cu arma sau cu cuvân-tul împotriva comunismului, ţărani care s-au opuscolectivizării, veterani de război etc. În acest fel amreuşit să-mi fac o imagine asupra perioadei în cauză,1944-1989.

Aşa s-a născut dorinţa de a pune în pagină o seriede evenimente devenite istorie şi de a omagia câţivaopozanţi ai regimului comunist, ple-caţi dintre noi, pătimitori în închisori-le şi lagărele de exterminare fizică şipsihică din anii de tristă amintire, rân-duri care să contribuie la meritata lorveşnicie pământeană. Pentru aceasta,am constituit mai multe colective deistorici, filologi, publicişti, scriitori,dar şi oameni cu alte profesii şi amadus pe masa românilor patru volumede evocări dedicate marilor dispăruţi:Părintele Dumitru Bălaşa (2009 şi2011), Înaltpreasfinţitul Bartolomeu -Valeriu Anania (2011) şi poetul martir

Vasile Militaru (2012).O altă latură editorială, asupra căreia m-am aple-

cat în ultima vreme, o constituie lucrările omagialecu caracter aniversar. În această serie sunt inclusecele câteva volume dedicate unor oameni din culturavâlceană, pe care îi admir şi îi preţuiesc în moddeosebit, cu prilejul împlinirii unor ani de viaţă:Gheorghe Sporiş la 65 de ani (2010), Pr. ConstantinMănescu la 50 de ani (2010), dr. ing. Mihai Sporiş la60 de ani (2011) şi Înaltpreasfinţitul PărinteGherasim al Râmnicului la 97 de ani (2011).

Anul acesta, 2012, aveam în program realizareaunui volum aniversar în cinstea distinsului profesorşi cărturar Costea Marinoiu, la împlinirea vârstei de75 de ani. Doream ca împreună cu ceilalţi prieteni şicolaboratori să organizăm un medalion aniversar. Deasemenea, doi dintre colegii noştri, GheorghePantelimon şi Petre Simion Cichirdan, făcuserădemersurile necesare pentru a i se atribui acestuiaînaltul titlu de Cetăţean de Onoare al JudeţuluiVâlcea. Din păcate, viaţa ne joacă uneori feste ini-maginabile şi nu oricând, ci în momentele cele maifrumoase ale ei. Aşa s-a întâmplat şi cu admirabilulnostru prieten, al cărui destin nemilos avea să ne

schimbe planurile. În loc să-l cinstimcu un medalion şi cu un volum aniver-sar, trebuie să-l comemorăm şi să-i cin-stim amintirea printr-un memorial şiun volum de evocări. Volumul aniver-sar ce se dorea a fi o surpriză pentrusărbătorit, a devenit, din păcate, unulde aducere aminte.

Suferinţa îndelungată a soţiei sale,Rozica şi, ulterior, plecarea acesteiadintre noi, l-au proiectat pe bunul nos-tru prieten într-o tristeţe fără margini.

Publicaţie trimestrialăAnul VI (XII) - nr. 2 (47) - iunie 2012

Pagina 1

ISSN 1582 – 7852 ISSN-L 1582 – 7852

Zestrea edilitară a oraşului Ocnele Mari s-aîmbogăţit azi 8 iunie 2012, prin darea în

folosinţă a Şcolii gimnaziale ,,Costea Marinoiu”. Atribuirea numelui marelui cărturar vălcean

localului şcolii, reprezintă o cinstire deosebită aacestui om, născut şi crescut pe aceste meleaguri,cărora le purta o dragoste deosebită cu referirideosebite în cărţile pe care le-a scris. Situată peStr.Alexandru Ioan Cuza, într-o zonă căreia i sealătură şi alte edificii publice ca Primăria OraşuluiOcnele Mari, Casa de Cultură ,,MirceaDemetriade”, Biblioteca Publică Orăşenească,,Vasile Militaru”, dar şi a unui bloc A.N.L., noulsediu al şcolii vine prin configuraţia constructivănouă,baza materială şi corpul profesoral, să seadauge prestigiului obţinut în pregătirea atătorgeneraţii de tineri care au dus fala acestui mic oraşîn ţară dar şi peste hotare, dar şi să îmbunătăţeascăimaginea ,,ştearsă” de fostă staţiune balneo-climaterică renumită prin băile de sare ce atrăgeaumii de turişti, dar uitată de politicieni după revoluţiadin 1989.

Nu numai Băile i-au dat o notorietate aparte înlanţul celorlalte staţiuni vălcene, dar şi prin Salina

Ocnele Mari ( cea mai mare din ţară, a căreisuprafaţă depăşea 20 000 metri pătraţi şi ale căreigalerii depăşeau lungimea de 13 000 metri), precumşi exploatării tufului calcaros (,,mâl” denumit delocalnici).

Tăierea panglicii inaugurale la noul sediu alşcolii, de către primarul Oraşului Ocnele Mari PetreIordache, în prezenţa unei asistenţe deosebiteformată din localnici, copii, profesori, a unorinvitaţi din Republica Moldova, a reprezentanţilorForumului Cultural al Râmnicului, membrilorSocietăţii Culturale ,,Anton Pann” Rm.Vălcea, aiAsociaţiei Cultul Eroilor,,Regina Maria” Filiala

Vălcea, Asociaţiei Seniorilor dinEducaţie, Ştiinţă şi Cultură Rm. Vălcea,dar şi în prezenţa unor politicienivălceni, a dat o importanţă deosebităzilei începutului de iunie. Acest edifi-ciu a fost realizat prin accesarea defonduri europene dar şi datorităimplicării deosebite a primarului PetreIordache în cei doi ani de cănd a fostales primar.

Sunt multe alte obiective socio-culturale care aşteaptă a fi realizate,spre satisfacţia locuitorilor acestei

bătrăne urbe, menţionată documentar ca oraş, acum610 ani(1402).

Mihai POPA

SĂRBĂTOARE LA …OCNELE MARI

În semn de aleasă preţuire

LA PRUNDENI A FOSTREALES PRIMAR, ION

HORIA HORĂSCU!

Unul dintre cei mai generoşi oameni faţă deactul - fenomenul - cultural judeţean şi naţional afost reales primar al Prundeniului. Felicitări şi lamai mare. Prundeniul, comună urbană! dacă nuchiar este...Felicitări!

Eugen PETRESCU

(urmare în pag.11)

Costea Marinoiu, pictură în ulei de Violeta Scrociob

REVISTĂ DE CULTURĂPOVESTEA VORBEI

PREMIILE CONCURSULUI NAŢIONAL DE POEZIE„VASILE MILITARU”, OCNELE MARI-2012

CONCURS RECITARE POEZIE RELIGIOASĂ

Goran Dimitrie, Şc. nr. 3 Bucureşti cls. a II-a, „ÎngerulPăzitor” de M. CorneliuCocheci Cristiana, Şc. nr. 3 Bucureşti, cls. a III-a, „Icoanăscumpă”, Vasile MilitaruBuşe Elena Cristina, Goleşti, sat Popeşti, cl. a IV-a,„Sfintei cruci ne închinăm”, Vasile PoenaruCăpraru Leonard, Goleşti, sat Popeşti, cl. a IV-a, „Mamamea”, Ion Dorinel DuţăHodorog Elena, Goleşti, sat Popeşti, cls. a VI-a, „Iisus, TuLumina Lumii”, Vasile PoenaruEne Georgiana, Goleşti, sat Popeşti, cls. a VIII-a, „SfinteiCruci ne închinăm”, Vasile PoenaruTabacu Elena, Ocnele Mari, cls. a VII-a, „Rugă de copilcuminte”, George AchimBerbecel Narcis, Ocnele Mari, cls. a VII-a, „Iisus laîmpăratul”, George CoşbucPopescu Elena, C.N. Matei Basarab, cls. a IX-a, „Vorbe cutâlc”, Vasile MilitaruEnescu Ioana, C.N. Matei Basarab, cls.a IX-a,„Rugăciunea”, Vasile MilitaruStoica Florin Daniel, C.N. Matei Basarab, cls. a XI-a,„Rugăciunea”, Şt. O. IosifVoicu Isabelle Nicole, C.N. Matei Basarab, cls. a XI-a,„Psalm”, Tudor ArgheziPavel Ştefania, C.N. Matei Basarab, cls.a X-a, „Te aştept;Intră!”, Vasile VoiculescuCrăciun Gabriela, anul III, Universitatea Piteşti „Srisoarepentru fratele meu, om”, Vasile MilitaruBunget Maria, Universitatea Piteşti, „Chiot către neamulmeu”, Vasile MilitaruGoran Ioana, director Biblioteca „Antim Petrescu”Păuşeşti Măglaşi, „Prizonierul”, V.Voiculescu

Profesorii: Andrei Simona, Dumitru Lazăr, de la C.N. M.Basarab; Florescu Ioana, Ocnele Mari-director FlorescuElena, au avut grijă ca întrecerea să se desfăşoare încondiţii demne de un festival naţional.

Juriul: Petre Iordache-preşedinte, Lidia Dobre (Fundaţia„Inimă pentru inimă”), Iulian Diţă (Parohia Ocnele Mari),

Constantin Mănescu (Horezu), Valentin Smedescu(Biblioteca Judeţeană Vâlcea), Mihai Lucian Marin(Coleguiul Dinu Lipatti-Bucureşti), Claudia Militaru(Fundaţia „Dumitru Drăghicescu”, Măciuca-Vâlcea)

Sponsor: Damila

PREMIILE RECITALULUI DE POEZIE ŞI ALECONCURSULUI NAŢIONAL

În partea a doua a Festivalului moderat de NicolaeDinescu au fost oferite diplome diverselor personalităţiprezente în sală, s-au premiat participanţii la concursul derecitare: Premiul I, Berbecel Narcis şi Căpraru Leonard;Premiul II, Pavel Ştefania şi Buşe Elena Cristina; PremiulIII, Tabacu Elena şi Enescu Ioana; Menţiuni: EneGeorgiana, Stoica Florin, Crăciun Gabriela, Ioana Goran.

În continuare s-au dat premiile câştigătorilor concur-sului de poezie „Vasile Militaru”. Întrucât aceste premii,ale concursului de poezie, au fost pronunţate în două faze,cei prezenţi în sală nu au putut savura acest moment, pen-tru care s-a organizat de fapt tot acest festival. Redăm încontinuare numele câştigătorilor aşa cum apar ei în arti-colul Andrei Jianu din Curierul de Râmnic, din 11 iulie2012: „locul I i-a revenit Tatianei Scurtu Munteanu dinGalaţi, locul II ocupându-l Aldea Mirela din Dumbrăveşti,Sibiu, iar locul III l-a ocupat Manda Elena dinCălimăneşti. Menţiuni au luat: Crăciun Gabriela, studentăa Facultăţii de Litere din Piteşti, filiala Rm. Vâlcea, dinSlătioara, Bădoi Margareta şi Geantă Constantin, iar pre-miul special i-a fost înmânat lui Paulian Bulicescu”…O,nu!…Buicescu, nu altfel! dar nu are nici o vină AndraJianu, când noi, care am fost în sală şi n-am înţeles nimicdin acordarea acestor premii, care nici acum (14 iulie) nusunt pe biblionet, şi care s-au dat odată cu grămada dediplome pentru invitaţi, organizatori şi participanţiinclusiv a celor prezenţi la concursul de recitare…

MIRELA ALDEA

ANTITEZĂ

Copilăria are părul blond împarte căldură şi culege zâmbete culorile n-au stare iar drumul până la soare e scurt Copilul râde se joacă cu atenţia celor din jur caută să prindă lumina, să învingă noaptea el visează să fie mare se bucură şi cântă despre lucruri simple Copilul plânge a uitat să se joace caută iubirea-n costume obscure el visează regăsirea în suflet naiv bucuria se vinde la colţ de stradă iar cântecu-i viaţă. Lasă-mă să exist!

INEVITABIL

Spre vest soarele sărută pământul apoi se face nevăzut ca un copil ruşinos timpul îşi sprijină coatele pe umerii mei ziua e mai scurtă ca acum câţiva ani cu greu reuşesc să m-adun de prin gânduri ca dintr-o pădure cu susul în jos m-am pierdut de-o vreme de ce-am vrut să fiu şi m-am trezit când era deja mâine

primăvara mă nasc înc-o dată o parte din mine rămâne într-o iarnă ca dup-o iubire trecută de care am ţinut cu dinţii şi-n cele din urmă tot am scăpat-o n-ar fi avut niciun rost să-i arăt cât de tare sunt

şi trec prea curând, cresc ziduri în mine şi-mi pare că timpul m-aleargă nervos.

Dăm vesteo povestedespre bunedin lumeşi ratatenesăratede unde oare?la Ocna cea Mare!

AnualFestivalsă se ştie:concurs de poeziedestinataruVasile Militarufestiv momentla monumentla cimitir popasşi… parastas,casa culturii?locu-ncurcăturii!cu bunefoarte bunedar şi relelebeleleleapoi subterans-a pus de hrambairaminvitaţi

nenumăraţi:actoriirecitatoriidansatoriiau fost în postspectatorila plăcinteînaintela războiînapoiaşa e la noisă-nveţepoveţecel ce din greumereumunceştesigur flămânzeşte

multe au fostdeşi cu rostpe dosmincinosmoderatordirijorcel mai de susautoimpussă fie marecea mai mare

gafacât girafan-a aflat mundirulde la Spirucă-n parteneriatla oraş, la satPrimarul esteîntotdeauna peste!

Vrut-au piticiifalşi amiciis-arate aici Ocnele… Mici?

Rezultatul?Necuratulstă şi vedeşi ne pierdela primăriesă se ştieora fixatăa fost ratatăpe piept tricolorultot poporuldin dulceaVâlceaLetoniaMoldaviaBucureştiulCălimăneştiulGoleştiulPetroşaniulchiar UrşaniulDomn Preşedintefără dispreţde la judeţvenit dinainte

întreg soborulaşteptau… dirijorul

Scuzemotivepaleativeşi colivedecorateşi ele întârziate

la monumentdecentflori în vii culoriedilulabilulpreşedintelecu cuvinteledemnelesolemneleapoi pozelerozelesă se ştie!să se ştie!de puşcăriede robiepe vecieglorieeroilormemorieerorilor

pomenireveşnicirela locul cu meriiîn cuptorul verii

pomul? omul?au plecat la Domnul!parastaspopasunde nu-scă s-au dussus… susne rugămrecitămcuvântămfrumoasăde-acasăcu inima scrisăeroului promisăepistola poezialui Costică Mariaa mai fostun lucru prostconcluziaunuiacel cu confuziacă e la mormântarenu în sărbătoareadevărul cu mărulşi poetul eroupus la locul săuorbitu-l-au tare de atâta soare

plecăciunerugăciuneînnălţaretrăirecu simţirepentru vieţuireîn fire

Pierde… vară(cronica unui eveniment serios, dus în

ocară de un încurcă lume…)

Pagina 2

REVISTĂ DE CULTURĂ POVESTEA VORBEI

IEŞIREA DIN TIMPUL NEVĂSTUICILOR

-(Fragment din Capitolul XIII)-

Doc a luat-o spre Vâlcea. Aproape nu mai vedealocurile ce fugeau înapoi. Era tot cu gândul

acasă… „Mama e bătrână, nu mai face faţă lucrurilor şi seîncăpăţânează, ce nu s-a văzut! Totul prin curte e dichisit,aranjat, numai oftatul noaptea din camera alăturată îmispune cât de tare o doare spatele şi ce greu duce toatepoverile. Nu se plânge… cum să-i ajungă pensia dupătata? Ce va face, s-o chem la mine, am mai încercat, nuvine. Să renunţe la o parte din treburi? N-o face, nu vrea,sunt toate crezul ei, va trebui să-i găsesc pe cineva din sats-o ajute. Dar ce-o fi cu isprăvile pe care mi le-a povestitdespre lumea satului ? Înseamnă că peste tot e la fel… Şieu care credeam… Credeam, speram nu credeam, doar numai sunt un copil! De unde atâta vrajbă? Şi biserica dindeal spartă de hoţi… bătrânii din capătul satului bătuţi şifuraţi de tâlhari… parcă-s poveşti de groază…”Priveşte locurile pe lângă care trece. În apropiere de

Sibiu, după firma Crowe parcă-s schimbate lucrurile.Treptat, pe marginea şoselei se aliniază clădiri industrialenoi, zgomotul şi peisajul se schimbă, clădirile cresc odatăcu apropierea de oraş. Pătrunde cu greu şi se înscrie îndreapta spre o parcare. Intră în Piaţa Sfatului şi nu poatesă nu admire reconstrucţia clădirilor vechi, aeruloccidental al oraşului. Gândeşte acum la Forumul germanşi la primarul sas al oraşului. S-a făcut treabă bună aici…Se aşează afară pe un fotoliu la una din cafenelele dinpiaţă. Cafeaua pe grabă, împreună cu două işlere şi-o apătonică. O altă lume! Citeşte afişierul teatrului din pasajulsubsol din centru… „Cu participarea… ” Ada Mileasurclasează prin versuri şi cântec. A auzit de ea, i-a văzutşi o emisiune la televizor. Trece Podul Minciunilor, CasaLuxemburg. Parcă se schimbă ceva, dar prea încet… E caşi când binele şi răul sunt la concurenţă pe ţară, numai cărăul domină binele. Aici, în aceste locuri, e pe dos. Să fieaşa de mare contribuţia Forumului sau oamenii de aicisunt mai gospodari? Se ridică şi pleacă spre maşină. Nuştie încotro să o ia. Să parcurgă autostrada până la Nădlagsau să o ia pe sate până-n Arad? Vrea să vadă cât mai mult,să se lămurească. Are noroc, un cetăţean îi face semn săoprească. Îl ia în maşină… Măcar mai are cu cine vorbi!Întrebări, răspunsuri, mai trece vremea...- Apoi, dragă domnule, nu toate merg bine în ţara asta, nutotul merge rău… Unele locuri parcă rămân pe loc, altele,puţine, o iau înainte, iar multe sunt ca ruinele dupăbombardament… Sânt de pe lângă Făgăraş, mă duc lanişte rude, la noi, tinerii mai toţi sunt plecaţi la muncă-nGermania, i-au tras saşii într-acolo, iar cei care au trimisbani au investit pe unde ştiu că vin turiştii. Să vedeţi cevile sunt pe lângă mânăstirea Sâmbăta… Intri din şoseaua

principală pe drumul de ţară, n-ai să vezi decât colibe deţigani şi câteva de oameni săraci, sărmanii se cunosc dedeparte. Te apropii de valea Sâmbetei, încep să aparăvilele, întâi una câte una, la urmă, puhoi… De SfântaMaria Mare e hramul mânăstirii şi vin aici din toată ţara,vin şi din străinătate, românul comerciant se aşează cutaraba lângă mănăstire şi se vând toate nimicurile. Da'şi-n restul anului, vine lumea pentru aer, pentru slujbe,unii mai credincioşi caută spiritul bun al lui Arsenie Bocaşi iată cum pică banul! De când a murit Prea SfinţitulTeofil Pârâian, că venea lumea şi la predicile lui, au scoscălugării iar la înaintare pe Arsenie Boca, au făcut altpaneric, sunt acum scoase toate cărţile lui, mai ies şi cuicoanele pictate de ei, că e mănăstire şcolită, merge!...Merge chiar bine! Şi s-au mai schimbat multe, fie înlocurile cu hoţii, fie cu…- Cu hoţii, cum adică? Nu pricep unde bateţi.- Păi cu hoţii de se desprinseră din întreprinderile mari, ceicu firme căpuşe, cum spune Marcel, fiul meu cel mare, ceice şi-au făcut firme mici pe seama materiei prime de laîntreprinderea mare, cu aparatură tot de acolo. Şi-aucumpărat apoi acţiuni la a mare, ea a fost salvată, adică is-au plătit datoriile, gaura ce creştea mereu prinaprovizionarea hoţilor, de nu ştiu câte ori de guvernelecare au fost, dar acu nu se mai poate… Se închid cele maripe rând. Ei, hoţii, au deschis altele mai mici pe numelerudelor, s-au aranjat licitaţiile, nu mai ştiai care-i finul şicare-i naşul, până ce s-au umplut de bani. Muncitorii, pedrumuri… Făcură o nouă constituţie, cea veche, a luiAntonie Iorgovan, nu era proastă, era deşteaptă, că nudădea voie învestitorilor să-şi cumpere pământ românesc,deci vrei, nu vrei, trebuiau să fie firme mixte, dar pepământ românesc, chiar de venea cu mălaiul investitorulde-afară, dar i-au pus fuga capul pe buştean şi să mă ierteDumnezeu , dar cred că la fel s-a-ntâmplat şi cuDijmărescu, erau prieteni şi lucrau împreună… Deştepţii,lupii tineri, cum spune tot Marcel, nu s-au înscris în niciun partid politic, la o adică de ce să scape mălaiul de lecade guvernul, dar au cotizat la alegeri pentru toatepartidele… în mod egal, frăţeşte, cum s-ar spune, fraţiîntru dracu… S-a furat de s-a stins ţara asta! Ce-au maifurat băncile, cât ţiganii şi câţi au dat pe nimic ceea cetrebuia să rămână monopol de stat, asta a mai rămas! Dar,nu zic, mai sunt şi unii de au pus umărul, nu i-a avutnimeni la mână cu nimic, le-a mers capul şi-au intrat exactpe drumul îngust, care oricum trebuia făcut, că excepţiaîntăreşte regula, dar mai întâi să ajungi la excepţie…Şi-au ajuns, dar au muncit, vai de mama lor, ar trebui ăştiade-acum să-i pupe şi-n fund, că au ce arăta cu degetul,adică se poate!!! Vezi mata, de-aş putea, m-aş muta laNoşlac, lângă Alba, vreau să zic, au acolo un primar…unu Silviu Vinţeler, a aderat la o asociaţie, ca oîntovărăşire de pe vremuri un G.A.L., mai multe sate de pe

lângă un oraş, să aibă unde să desfacă marfa aproape, amodernizat satul, a construit un metoc al mânăstirii Oaşa,lumea s-a mai cuminţit întru Domnul şi încet, încet,formând GAL-ul şi accesând fondurile europene, ofăbricuţă de lactate, una de nu-ş' ce, s-a mişcat… se vede,se aude, se citeşte, dar vezi mata? Nu pot toţi s-o facă…Crezi că fondurile nu se absorb din lipsa proiectelor? S-ocreadă mutu! Nu se absorb că nu au de unde să vină atâţiabani, Europa e cam pe butuci, cu mici excepţii, aici eschepsisul! Sforăria naibii, dar trebuie doar să te uiţi atentşi să prinzi şpilul… Şi mai e unu, un primar din Negreşti– Oaş, unu Nicolae Bura, ştii ce-a făcut ăsta? A tras un târgpe-un izlaz, tot de Sfânta Maria, un târg anual de vin dintoate ţările cu vechituri, cu lucruri noi, cu alămuri, muzicipe trei zile, ţigani cu boarfe, mai nou fel de fel de expoziţiiale copiilor, ale meşterilor populari, toate cu vânzare, darfiecare-şi plăteşte taxa, impozitul şi locul şi pică banii înprimărie… Se mai descurcă unii, dar cu muncă, trudă, nuglumă, c-apoi ştii domnu' cum e românul… ar tot sta şi artot lua, meteahnă din neam, n-ai ce face!- Vă văd om socotit, aveţi multă dreptate! Numai că nicifuratul, nu este atât de uşor.- Păi nu-i domnule, şi aceştia nu sunt singurii hoţi…Primii, principalii aş zice, sunt cei ce-au cunoscut binepiaţa externă.- Se ştie, şi-au păstrat piaţa prin firmele lor, şi-au deschisfirme, erau contracte în derulare, şi le-au însuşit!- Şi mai sunt domnule, acei ce la căderea lui Ceauşescuaveau deja banii ca să-şi deschidă firme.- Dar s-a dovedit că acele firme, deschise cu bani dejaavuţi, au mers normal, adică au avut o creştere normală,vă dau ca exemplu firma Apple Computer România,primul contract IT cu Macintoch. Unele firme au mersconform legilor concurenţei, unele au progresat, s-auîntins, altele s-au stins, au dat faliment. Nu de aici vinerăul, că este un rău instalat şi de neîndepărtat. Nu numaică acum suntem faliţi, dar şi cercetarea, arta, toate sunt înregres, iar religia, biserica, tocmai aceea care trebuia să fieîn frunte, tocmai îndreptarul nostru creştin, dacă nustudiezi îndeaproape fenomenul, ai zice că este în plinărevigorare spirituală, s-au deschis noi mânăstiri, bisericilesunt pline, de zilele sfinţilor se fac pelerinaje, însă nu esteaşa… nicicând nu a existat o asemenea făţărnicie, mireniise îndepărtează de la dreapta credinţă, ca şi parte dinpreoţi. Se mută din nou vectorul, săgeata pe ban, pecapital, pe creşterea averilor mânăstireşti, ca în vremea luiKogălniceanu, dar cel mai mult s-au pervertit parte dinpreoţi… Nicăieri nu este ca la noi…- Greşeala s-a făcut, dragă domnule, de la început şi cândporneşti cu stângul, nu e speranţă de îndreptare… nu toatelucrurile se dreg din mers! Atunci, la revoluţie, nimeni nua strigat din primul foc „jos comunismul!”

Adina DUMITRESCU

Pagina 3

casa culturalăla salăca la şcoalăvorba prea multăparte-o ascultăunii o turuiealţii o mârâieunii o descântăalţii o prea, prea cântălungă, lungăsă le-ajungăstau la umbrăafară zăpuşealăaici năduşealădirijorulzis moderatorulperoreazăvocifereazăfără ştiinţăameninţăfulgeră tună

ca o furtunăcântă-n strunăjubileazăsemneazăimpostor?şef experţilor?uzurpator

diplome tuturorşef al juriului?râsu-plânsului!diplome cu kilogramulpremii fără banulaltfel spushalal concurs dus cu aroganţăîn fără importanţă

Să dăm la adică…exemplu de bună practică!Salvat-a şmecheriaTot primăria:i-a adunat împreunămână cu mânăinimă pentru inimăDamila cu … mila, prin D. Drăghicescuapoi C. Mănescuşeful… eroilor Petrescualţii şi P. Veţeleanupremiind cu banubanul lor, îndumnezeitul recitator.

La Academiesă se ştie

cinstim iubimduhul frumoşilordin spiţa strămoşilorSpiritul lor modelNe este ţelUrâm imposturaşi harababura

să se mai ştiepentru ce-o să viecă vara arde ocaraşi-i pierdedintre cei frumoşipe mincinoşi.

Martor la bunele şi relele întâmplate laOcnele Mari, cu ocazia festivalului depoezie, şi nu numai, dedicat lui VasileMilitaru în 07.07.12 (a treia ediţie!),Mihai SPORIŞ

OBSERVAŢIE: remarcăm cinstireadată acestui eveniment de mulţimea deoameni prezentă pe parcursul acestei zile.Prezenţa preşedintelui Consiliului

Judeţean, dr.ing. Ion Cîlea, a deputatuluiSamuel Vîlcu, a oamenilor veniţi specialde departe (Letonia, Moldova, Bucureşti,Sibiu, Petroşani, Horezu, etc.), arată căevenimentul a prins rădăcini şi sunt per-spective frumoase pentru a deveni ovaloare adăugată tradiţiei locale. PrimăriaOcnelor Mari, Biblioteca Judeţeană+Biblioteca „Vasile Militaru”, fundaţii, aso-ciaţii culturale (meritele membrilorSocietăţii Culturale „Anton Pann” trebuiesubliniate, fără a uita, întotdeauna, merite-le prof. Costea Marinoiu, greu de înlocuitla societatea fondată cu anumite meniripublice!) . Ramânem cu regretul că într-unaşa zis… program cineva s-a substituitorganizatorului principal, de dreptPrimăria oraşului Ocnele Mari. PrimarulPetre Iordache, prezent pe toată durataevenimentului (8.30- 18.00) a fost factorulcheie în buna desfăşurare a festivalului.Pentru respectul datorat oraşului, oameni-lor lui, în viitor va trebui să sprijinim acestproiect cultural, fără subminarea autorită-ţii celor în drept. Mulţumim tuturor celorce au contribuit la reuşita, de ansamblu, aacestui eveniment (M.S)

REVISTĂ DE CULTURĂPOVESTEA VORBEI

Toată lumea, puhoiul care s-a îndreptat spre balcon, totstrigătul de jale transformat în strigăt de luptă, nu eraîmpotriva comunismului, ci împotriva lui Ceauşescu. Preastrânsese cureaua, prea semănam cu masa de manevră acoreenilor, prea multe femei îşi găsiseră sfârşitul din cauzadecretului cu avorturile, prea se minţea şi se umflau cifreleraportate! S-a ales noul preşedinte, acesta şi-a începutdiscursul cu „stimaţi tovarăşi”, nu cetăţeni, ca la alterevoluţii, nu domni, nu cutare… Apoi s-a dezmeticit lumeaşi toţi şi-au spus, dacă tot e, apoi să fie! Şi s-a făcut cotituradin piaţa revoluţiei, iar preşedintele, cel care s-aautonumit, a trebuit să facă virajul, crezând că din mers, vaînvăţa lecţia capitalismului… Numai că n-a fost aşa,nimeni nu avea experienţa trecerii de la societatea care era,struţo-cămila socialist comunistă la capitalism… Toţipreşedinţii au greşit, şi ştiţi unde? Din dorinţa de a rămânepe locul căpătat, au închis ochii… Crezi că au făcut eiaveri? Nici vorbă, nici unul, dar au avut nişte orgolii, ofudulia naibii românească, ce nu i-a lăsat să dea înapoi, săridice din umeri a „nu mă pricep”… Faptul că toţi au închisochii la furturile ţării, îi condamnă! Faptul că şi-au umflatmărgelele curcanului şi au învăţat mersul cu nasul pe sus,mersul de preşedinte, îi condamnă! Că nu există pe lumeaasta un mai mare păcat decât acela de a te crede tu, cel maisus… Adevăr e… sunt oameni şi oameni, unii mai buni,unii mai răi, unii mai învăţaţi, unii mai înţelepţi, alţii maigrei de cap, mai leneşi, dar dacă nu ai în tine umilinţa căeşti creatura Domnului şi întâi om, apoi restul, degeaba!Şi ţineţi minte de la mine… oricât ai învăţa prin faptele talepe mândrul să devină modest, tot nu reuşeşti! Orice ai face!Şi au mai greşit undeva, nu s-au înconjurat de cine trebuie.Acolo, lângă cel din frunte trebuie să stea neapărat oechipă şcolită, prezentă în politica lumii şi un as însectorul tău… la noi primul şi-a ales artişti dizidenţi,drezine sărite demult de pe şinele înguste, iar ultimul dupăcantitatea de şmecherie… Cu făcutul cu ochiul nu ajunginicăieri, iar ca să ajungi, cele trei puteri din fruntea statuluitrebuie să-şi intre în drepturi. Să simtă românul că e apărat,ca să prindă curaj şi să meargă pe propriile-şi picioare… caun copil mic ce acum învaţă primii paşi, om mai vedea cese mai întâmplă. Dar să se şi teamă, că doar nu e sat fărăcâini, la noi nu merg puterile statului, azi se zice una,mâine alta şi uite aşa ajungem la şueta politică, lazeflemeaua cu pancarda şi rima… Huo! Cui huo? Cui s-onimeri! - Dar ţara asta, unde credeţi că merge, spre ce seîndreaptă? Găsiţi vreo ieşire? Eu, să fiu sincer, nu am găsit,nici ieşirea, nici stagnarea unei stări de fapt… - Vedeţi dumneavoastră, grea întrebare, dar eu de când amrămas singur m-am tot gândit… am avut şi vreme… Le-amlăsat copiilor tot ce nu mai puteam duce, m-am restrâns şimai umblu. Dar nu atât cât să n-am ce mânca atunci cândmă-ntorc. Mă mai duc prin mânăstiri, mai stau la o slujbă,dar o să ziceţi despre mine , la urmă, că nu-s bun creştin.

Pentru că eu dacă mă duc două seri la rând la vecernieundeva, apoi a treia, nu mă mai duc… Şi asta pentru că amşi eu o vârstă şi dacă m-aş duce şi a treia oară, apoi m-aşsimţi mai aproape de tărâmul celălalt decât de acesta…De-asta, a treia zi mă duc să văd codrul, e tot o cinstire, căşi codrul, tot de la Dumnezeu vine… Ţara asta e şi ea aDomnului, dar Domnul a dat, nu te-a luat de mână să te şiducă exact acolo unde e laptele şi mierea. Doar de-aia eştiom, să gândeşti şi să faci şi tu! Domnul a dat tot… Omulşi-a luat cu acte tot… Toate posesiile, după mine, suntilegale… Mai ales că nevenind nimeni înapoi de pe aceltărâm să ne spună cum se pedepseşte luarea, oamenii s-auîntins… Şi au luat mai întâi cei care au fost mai apucătorişi au avut mai puţină simţire… Şi acum suntem faliţi.Nu-i glumă, faliţi, faliţi! Istoria se repetă, mereu se repetă,şi pe vremuri am fost nişte săraci, nişte iobagi, şi acumsuntem… Şi pe vremuri stăpâneau unii cât pentru şaptesate şi nu ţi-ar fi dat pe degeaba o bucată de pâine, şiacum… numai că stăpânii nu seamănă toţi între ei… cumnu seamănă nici buruiana, nici leguma. Pe atunci erau maiumblaţi, mai spălaţi, acum sunt mai neamuri proaste, maifără ruşine. Dar nu vor rămâne aşa, mai umblă şi ei, se maispală şi ajung tot acolo! Că avem peste capul ţării ăsteia unblestem, care e şi-n zicală: în pomul sterp, nu dai cupietre… adică nu ai de ce da…dai numai în cel care areroade, să pice ceva sau doar să-l loveşti, aşa, de dragulloviturii… vezi mata, atunci când zicala se va schimba şicând se va spune că în pomul încărcat nu ai voie să dai cupiatra, atunci se va schimba şi românul… Adică nuînseamnă asta că ar trebui să fie o tăbliţă pe care să scrie„interzis”, ci el să simtă, românul să simtă în cine dă şi cuce dă. Că sunt unii în care nu trebuie să te lase conştiinţasă dai! Trebuie doar să-ţi scoţi pălăria! La noi, cum seridică unul mai cu judecată, cum îl trag ceilalţi de craci înjos, dau cu el de pământ, de nu se mai ridică săracul… Maiales dacă e cu carte mai multă, sau mai în vârstă… nimeninu judecă pe nimeni, decât cu patimă… cu patimă rea, cusânge în ochi. Ori noi suntem faliţi, oricum am da-o, nu nemai dă nimeni înapoi ce s-a dat, ce s-a furat, ce s-a vândutpe nimic. Păi ai văzut dumneata pe cineva să lase din mânăce a posedat ani întregi? Nici n-ai să vezi!… Eu spun că nune-a mai rămas decât o cale… să învăţăm să gospodărimce avem, iar celor care nu mai au nimic, ceilalţi, rudele,să-i primească fără răsplată şi să se ajute între ei… că unpom, o găină şi o legumă învaţă repede oricine să creascăşi uite aşa să trăiască… Vă spun eu, nu unde trăieşticontează, ci cu cine… Că de-aia suntem oameni, să neputem baza unii pe alţii, să avem cu cine discuta şimângâia… că totul în lumea asta ar trebui să fie numaiiubire. Să-l iubeşti pe Dumnezeu şi nu te îndoieşti nici osecundă de el, să îţi iubeşti femeia de lângă tine, copiii,vecinii, prietenii şi nu uiţi de păsările cerului şi de flori…- Adică mergi pe falanster mata, pe cel familial, ca încomuna primitivă, nu pe al lui Fourier.

- Nu-l cunosc pe domnul, n-am auzit. Dar unde mergeţi,c-am tot vorbit, de vă doare capu' , pe mine gura, şi nici nuv-am întrebat, nu vă fie cu supărare, că de când mi-a muritbaba, i-am luat eu locul, că până atunci,… eram mut!…Ziceţi! Că iar se prăvale…- Doar până-n Polonia. Dar spune-mi omule, te-aimai însura?- Să mă-nsor? La vârsta mea? Grea, iar grea întrebare, daram să vă răspund întâi tot prin una. Îi place cuivasingurătatea? Credeţi dumneavoastră că există ceva maigreu de dus decât viaţa singur? Numai că la mine alta-iproblema, nu sunt dezlegat încă de baba mea… sau poatenu m-am dezlegat eu de ea, nu se ştie, doar că mă bântuienoaptea, mă bântuie ziua, cum dau de un lucru nou, uit cănu-i cu mine şi mă bucur ca un copil, îmi zic,… mă ducrepede să afle şi baba, apoi îmi amintesc şi mă apucă aşa ojale… Dar nu toată vremea, mă mai şi apăr, şi eu ca omul,îi tot găsesc cusururi, că era prea vorbăreaţă, că era maiiute decât mine, că ţinea minte tot şi-mi scotea pe nas ce euuitasem de mult, dar ne iubeam. Dar dac-ar fi să mă dezlegde ea de la sine şi dacă aş găsi pe cineva care să-mi semeneşi să simtă la fel ca mine, vă spun drept că aş face-o. Darnu de femei ducem lipsa, că vorba aceea, lac să fie, dardepinde de broască, dacă seamănă şi se potriveşte cubroscoiul. Că nu există învăţătură pentru asta! Când e săvină, o simţi de departe, inima, care e de la Dumnezeu, seîndreaptă spre ea, ştii dacă ţi se potriveşte sau nu, ştii dacăîţi face frecţia pe spinare cum trebuie şi cu dragoste. Aşa,numai ca să te afli-n treabă, e uşor, dar nu e cinstit, nu estede la Domnul… mai văd şi eu bărbaţi, li se roşescmărgelele de la gât ca la curcani când văd vreo fată, vreonevastă nurlie, fac piruete, îşi dau importanţă, dar asta nue treabă serioasă, e curvăsărie. E flirt, cum spuneţidumneavoastră la oraş… Şi la femei e la fel… Câte unamerge tot foindu-şi fustele, tot dând ochii peste cap, îţi daiseama imediat… are în ea stofă de curvă şi aşa moare! Nucontează cui, dar să placă… Dar când e să vină iubirea amare, atunci face, îşi mişcă fustele, te frământă ca pe aluat,îţi iei câmpii mâncând jar, iar sfredelul privirii ei îl simţi şide la sute de klometri, dar ştii, simţi că o face doar pentrutine şi tu pentru ea… dar sunt rare, tot mai rare unirileadevărate. Aşa că, dragă domnule, povestea cu iubirea şipotrivirea nu e lucru de joacă, e legătură ce n-o poatedesface decât Domnul, că de la el vine, şi de-o veni din nouşi la mine, nu mă dau la o parte, mă îndrept spre ea,picioarele să mă ţină, şi inima, că de rest nu ne-om plânge,fiecare vârstă aduce câte ceva nou, leagă sufleteşte şitrupeşte, că suflet fără trup în iubire nu există decât înpoveştile de adormit copiii, ele sunt legate tot într-un spi-rit, ca omul de Domnul… Polonia? Aşa va să zică? Păi lace, cu ce treabă pe-acolo?- Asta nu ştiu nici eu …

ADINA AL. ENĂCHESCU:FLORILE GÂNDULUI / THE THOUGHT FLOWERS

(220 poeme într-un vers / 202 poems in one line)

La Editura Societăţii ScriitorilorRomâni, Bucureşti, 2012, a apă-

rut cartea Adinei Enăchescu cu titlul demai sus, în ediţie bilingvă, română şiengleză, în consilierea editorială a luiGeorge Ursa şi tehnoredactarea EleneiSora, şi cu o copertă, având-o pe AdinaEnăchescu la Ziua Mondială a Cărţii - ofotografie făcută de subsemnatul...Cartea este închinată lui Ion Pillat,numit de autoare „genialul creator alpoemului într-un vers”, făcând referirela volumul acestuia din 1936 „Poemeîntr-un vers” şi despre care poeta ne maispune în „Cuvânt înainte” că „însuşimarele G. Călinescu l-a întâmpinat cuaprecieri elogioase, dar şi cu unele rezerve”. Să maiamintim, că în acest „Cuvânt înainte”, al cărţii, A .Enăchescu simte nevoia unei mărturisiri aparte, expli-cându-se: „O parte din poemele mele se referă la dor şidrag, la dor şi durere. Am făcut mari eforturi să con-centrez în doar 13 sau 14 silabe ceva semnificativ, ce

nu s-a mai spus despre aceste stăriafective.”

Cartea Adinei Enăchescu estestructurată în şase părţi fiecare, relie-fând o altfel de stare poetică: Tainacuvântului, Oameni de bine,Anotimpurile mele (parcă am auzit şila George Achim această sintagmă),Râul, ramul (...da, chiar Eminescu!),Rugă, Moştenire.

Lecturând cartea, cele şase părţi,observăm că titlul poemului esteindisolubil legat de vers, acesta, pier-zându-şi valoarea, ideea de conţinut,de logică...Astfel „semnificativ” cla-

mat de autoare în cele „13 sau 14 silabe”ca făcândparte din conţinut este transferat în titlu, justificându-l!... „Ion Pillat/ Cu un singur vers o lume el a cucerit”;„Credinţă/ Dangătul de clopot ce sună la Horezu”;„Smerenie/ În bibliotecă intru ca-ntr-o catedrală”...şiiată cum sună şi în limba engleză: „Humility/ I come

in a library like in a cathedral”...frumos nu?... pentrucine are răbdare, cartea este şi un bun prilej de înnoirea cunoştinţelor de limbă engleză!...aşa învăţau strămo-şii noştri o limbă străină, din cărţile traduse (cele treipoeme fac parte din prima parte, Taina cuvântului).

Să mai parcurgem câteva poeme într-un vers, înlimba română şi limba engleză, din ediţia bilingvă aAdinei Enăchescu... „Ajunul Crăciunului/ Afară clopo-ţeii, în casă vocea ta”; „Zbor/ Şi dorul prinde aripi,zburând acum la tine”; „Dorul/ Privesc autobuzul şi-aştept ca să apari”; „Dor/ Dor de ochii tăi căprui subpărul tot mai alb”... „Longing/ Longing of your hazeleyes under the grey hair”

Să încheiem scurta noastră incursiune prin volumul„Florile gândului” al Adinei Enăchescu, urându-iacum, înainte cu un an de împlinirea vârstei de 80 deani, mulţi ani de viaţă, şi felicitând-o pentru această a29-a carte din câte a scris, începând din 1997 pânăastăzi (10 iulie 2012, Râmnicu Vâlcea).

P. CICHIRDAN

Pagina 4

REVISTĂ DE CULTURĂ POVESTEA VORBEI

CE S-A ÎNTÂMPLAT LA SOCIETATEA CULTURALĂ„ANTON PANN” LA ADUNAREA GENERALĂ

După moartea lui Costea Marinoiu,subsemnatul, am fost desemnat să

preiau conducerea Societăţii CulturaleAnton Pann; conduceam de şase anirevista „Povestea vorbei” şi CenaclulArtelor 21 prin care recrutam materiale, oparte, pentru această revistă. Colaboratoriisunt aceeaşi, deci, continuăm publicarearevistei şi astăzi, deşi Societatea nu maidoreşte acest lucru. Actuala Societate!Nici înainte, material, nu a dorit acestlucru-faptul că, exceptând de două ori în 6ani, ea nu a suportat nici o cheltuialăpentru revistă şi cenaclu. Banii, sumeminime, incomparabile cu alte publicaţiide pe piaţa vâlceană, 1500 lei pe numărtiraj, 500 buc, 16 pag. A3, hartie ziar (ca

peste tot în lumea civilizată, sau 32 pag.de revistă A4), i-am procurat cu ajutorulForumului Cultural şi al AsociaţieiECOSTAR 21- Ed. Intol Press...Ca şiefortul intelectual, propriu!

Pe 27 03 2012, la sfârşitul cenaclului mi-am depus demisia din funcţiile deconducere ale Societăţii, în urma faptuluică majoritatea membrilor nu au dorit săfacă alegerile după modul cum am doriteu! ...toată lumea să voteze secret, ceea cevrea! Mi-am dat demisia, şi pentru faptulca vicepreşedintele în exerciţiu să preialucrările Adunării Generale, care urmaupeste o săptămână. Dar şi pentru faptul căSocietatea organiza în aiurea un fel decenaclu, paralel!... Cenacul Artelorvâlcene!...Un fel de şezătoare culturală!?

La ultima şedinţă de cenaclu, 27 03 12,

mi-am dat demisia, dar, vicepreşedinteleîn exerciţiu a plecat înainte de terminare şinu am avut cui să predau documentele şidemisia... Am făcut-o însă oral, membrii,neglijând acţiunea mea deoarece (PaulStănişor m-a chestionat) nu părăseamCenaclul şi Revista!

La Adunarea Generală, rămânând mem-bru, am propus din nou votul, variantaproprie, după o dare de seamă orală-înfond semnasem şi depusesem toatedocumentele societăţii de raportarefinanciară, dar, iarăşi, membrii nu au fostde acord; am supus aprobării AdunăriiGenerale activitatea de până în acelmoment şi plata sumei de 1000 lei,disponibilă în cont, pentru: una coroanăînmormântare Gh. Petre Govora, platatiparului numărului 1 „Povestea vorbei”pe 2012, şi trei numere „Buletinul Artelor21”. S-au aprobat plăţile, apoi o comisieformată din Nicolae Dobrică, MihaelaToma şi Ion Micuţ a preluat desfăşurareaalegerii noii conduceri a societăţii.

Cu o zi înainte, de alegeri, am solicitatsecretarului în exerciţiu o listă cu membriicotizanţi, condiţie a îndeplinirii normelorde desfăşurare a alegerilor, să aibă platacotizaţiei pe 2011! Pe această listă, înaintecu o zi! erau - discutabil - 22 de membri.Au votat 29!

La aceste alegeri am fost alesvicepreşedinte al Societăţii, însă, nici pânăla această dată nu am văzut procesulverbal de la această şedinţă. Şi după aces-te alegeri Societatea a continuat sădesfăşoare cenaclul sub alte denumiri...Cenaclul Artelor Vâlcene, CenaclulLiterar artstic etc...

„Povestea vorbei” continuă să apară,după cum se vede, iar „Cenaclul

Artelor21” va continua după un alt graficşi cu altă componenţă, numai cine esteinvitat, şi cine vrea!

Consider că la această oră Societatea„Anton Pann” îşi desfăşoară activitatea înafara statutului (nou şi el, şi aprobat înAdunarea Generală), aceasta, fiindînclinată pentru desfăşurarea despectacole şi şezători răsuflate şi maipuţin după normele unui ONG sau al unuicenaclu al artelor, clasic! Motiv pentrucare întreaga logistică de editare a revisteişi de desfăşurare a cenaclului, fiind prelu-ate integral de Editura Intol Press şiSocietatea ECOSTAR 21.

Simion-Petre CICHIRDAN

Adică, unul face treaba şi altul ovinde, ori, unul cu ponoasele

altul cu foloasele, s-ar putea tălmăciistoria recentă a …caravanei noului…Anton Pann. Pare normal, în spiritulpanteist, că toate au legătură cu toate şi,în acela, că putem aduna de la lume (fărăsă spunem mai încolo că ceea ce amadunat ne-ar aparţine cu drept de autor cutot…) cu condiţia să le restituim lumii,spunem noi, cu valoarea noastrăadăugată.

Contrapunctul nostru vine să amendezepe fata babei, cea lăudăroasă, tocmai lavremea când lumea a deschis puţin ochiipe plagiatori, pe impostorii care se daualtceva decât sunt, pe falsificatorii dediplome şi titluri, pe tupeiştii care în modpublic mint de sting apele, numai pentrucă cineva i-a suit la tribună şi pentru că oarmată de aplaudaci îi aclamă la fel deilegitim.

Anual, o iniţiativă publică, aceeade-a recupera modele umane pentruvremea de azi, îşi desfăşoarăevenimentele şi/sau proiectele mai largicare le conţin. Poetului martir, VasileMilitaru, mort la Ocnele Mari pe 8 Iulie1959, a fost ales să ne vorbească prinduhul său poetic şi crezul său de adevărattribun în slujba României profunde,

despre locul martiriului Ocnele Mari.Acestui proiect i s-au dedicat o mulţimede oameni. Cu zece ani în urmăbiblioteca oraşului va fi primit numele„Vasile Militaru”, Cercul de la Râmnic,având între fondatori pe cetăţeanul deonoare al Ocnelor Mari, Costea Marinoiu(preşedintele, în exerciţiu, al SocietăţiiCulturale Anton Pann), preotul PetreVeţeleanu, un cercetător al trecutuluilocului şi animator voluntar al atâtorproiecte social-cultural-spirituale, PetreCichirdan, omul de cultură polivalent,realizator la Ocnele Mari a unui monu-ment dedicat luptei anticomuniste,primarul Petre Iordache cu forţa publicăde-a susţine proiectele, avocatulConstantin Maria poet patriot, şi elmilitant pentru ordine şi dreptate socială,administratorii salinei, şi mulţi alţii. Laultimul eveniment desfăşurat la OcneleMari (7 Iulie) şi la Horezu (12 Iulie), fatababei, cel ce s-a autoimpus moderator, vafi uitat de toate aceste lucruri, memorialui lăudabilă, din păcate numai pentruarena sportivă, nu a putut reţine istoriarecentă, pentru că s-a insinuat în ea fărăexamen, nefiind parcursă alături deCostea Marinoiu, Ion Măldărescu,Nicolae Mazilu, Ionel Grigoriu, LauraVega, Adina Enăchescu, AlexandruMircescu, caractere cu o probitate fărăcusur. Să ne dumirim asupra greşelilor!

Ce anume dădea dreptul celui ce afăcut Programele evenimentelor de laOcnele Mari şi Horezu să pună societateaculturală, înaintea gazdelor, cele ce ausuportat material şi nu numai,organizarea? Remarcăm aici şi anunţurileradio care făceau, într-o superficialitatecrasă, dezinformarea! IgnorareaPrimăriilor locale, ca principaliorganizatori este o greşeală care nu facecinste Societăţii Culturale Anton Pann.Asumarea organizării doar prin eforturileproprii de a fi prezentă prin majoritateamembrilor săi (vorbeam de caravană!)prin programarea forţată la intervenţii,uneori neavenite, inclusiv să reprezinteca membrii ai Societăţii, instituţiile încare sunt salariaţi (Bibl. Jud., PrimăriaRâmnicului etc) sunt subminări publice,explicite, ale instituţiilor care nu aumandatat pe nimeni să le reprezinte.

Acceptând prima greşeală şi privindprogramul, participând nemijlocit laevenimente, constatăm alte minciuni.Nerespectarea reperelor orare, cu derapa-je mari, lungimea expunerilor pestecapacitatea de recepţie a auditorilor,povestirile pro-domo, fără legătură cutema în discuţie, trecerea în program fărăconsultarea persoanelor (din programulde la Horezu au lipsit, deşi erau trecuţi înprogramul tipărit şi lansat radio: AurelVlădoiu, Marinela Capşa, CarmenFarcaş, D. Lazăr, Leons Briedis (poet dinLetonia!) au apărut neprogramaţi MariaŞalaru (poetă şi preşedinta Asociaţiei

Culturale Vasile Militaru, despre care seştia de la Ocnele Mari, că va fi la Horezu)Alexandru Popescu Mihăeşti,preşedintele Forumului Cultural alRâmnicului.

La Horezu, pentru Vasile Militaru, sefăcea lansarea cărţii: „Poetul MartirVasile Militaru (1886-1959)” editată şicoordonată (fiind mai mulţi colaboratori,prezenţi şi la eveniment!) de EugenPetrescu şi suportată material de preotulConstantin Mănescu, chiar el unul dintreautori. Calitatea în care au realizataceastă frumoasă lucrare, cu adevărat unomagiu adus poetului martir, este aceeade militanţi în Asociaţia Naţională CultulEroilor „Regina Maria”. Eugen Petrescufiind liderul acesteia pentru JudeţulVâlcea, iar preotul Constantin Mănesculiderul zonal pentru Horezu. Primarulales de curând al oraşului, păstor alFundaţiei Nadia Duca, multă vreme, s-araliat unui proiect semnificativ în spaţiulpublic local.Acestea fiind şi motivelepentru care s-a ales oraşul Horezu ca locde lansare, cu atât mai mult cu câtConstantin Brâncoveanu este simbolulmartirajului în esenţa lui pură. Casa decultură Constantin Brâncoveanu fiindlocul cel mai potrivit. Calitatea demembrii ai Societăţii Culturale AntonPann, a celor doi, nu trebuia să pună înumbră…Cultul Eroilor.

Mihai SPORIŞ

Fata babei şi fata moşului…

(urmare în pag.10)

Pagina 5

REVISTĂ DE CULTURĂPOVESTEA VORBEI

Era prin 1986, spre toamnă… Tocmai măpregăteam să cer prin telefon de la secţia

„PVC II” rezultatele pentru cele două şarje industri-ale experimentale cu un nou agent de suspensie pecare le băgasem în ziua precedentă, când, deodată,sună acelaşi telefon:

– Bună dimineaţa! Maiorul Popescu la telefon!– Vă salut! – Domnule inginer, azi vă rog să plecaţi puţin

mai devreme şi să treceţi pe la mine pe la birou,vreau să stăm puţin de vorbă.

– Am înţeles, să trăiţi! Am trântit receptorul în furcă scăpând o

înjurătură printre dinţi:– Naşterea şi parastasul…– Ce e şefu’, ce s-a întâmplat, au ieşit cumva

granulate?, m-a întrebat îngrijorată doamna Ichim,colega mea de birou, responsabilă cuexperimentările de laborator.

– Nu, m-a convocat la vorbitor maiorul Popescu,cine ştie cine dracu’ m-o mai fi turnat iarăşi…

Colega mea nu a mai spus nimic, s-a uitat doarlung la mine, mirându-se parcă de faptul că eu nurealizasem de ce fusesem convocat la Securitate.

Toată ziua am stat ca pe ghimpi aşteptândîntâlnirea cu securistul-şef pe combinat. Abia cândsă plec mi-am dat seama de motivul convocării,ceea ce m-a îngrijorat şi mai tare…

De data aceasta, maiorul Popescu, nu m-a maiinvitat să iau loc în fotoliul din piele neagră, adâncşi comod, şi nici nu mi-a mai oferit whisky şi Kent.De asemenea, nu m-a mai luat pe ocolite, ca defiecare dată când, după câte-o „boacănă” verbală,mă convoca în biroul său de la ultimul etaj al pavil-ionului central al marelui Combinat Chimic pentru amă „sfătui de bine”. Era un tip bine făcut, puţin mai

mare decât mine, inginer electrotehnic „la bază”,inteligent, cultivat, apreciat pictor, fusese chiar şi pela mine pe acasă după ce-i spusesem că am treitablouri de Sever Burada luate pe-o nimica toată dela o fiică de-a lui, ajunsă la strâmtoare, între altele,şi din cauza „originii nesănătoase”. Nu mică mi-afost mirarea când am constatat că maiorul Popescuştia că fratele lui Theodor Burada fusese legionar şică murise la Canal. Desigur, vizita îmi fusese făcutăşi în scopuri „profesionale”…

Dialogul între mine şi maior, a fost scurt, oficial:– Domnule inginer, (da, aşa mi se adresa de

fiecare dată!), vă sfătuiesc să vă mai ţineţi gura, ar fipăcat s-o păţiţi, aveţi doi copii…

– Este o ameninţare?, l-am întrebat eu privindu-ldrept în ochi.

– Nu, domnule inginer, este un sfat! Unul priete-nesc.

A doua zi, la ora cinci dimineaţa m-am aşezat lacoadă la lapte, ca de obicei. Aveam doi copii –Sebastian, de patru ani, azi inginer informatician înBucureşti, şi Alexandra, de doar un an, azi medicstagiar în Cluj şi care, de Boboteaza 2012, m-a făcutbunic!

Micul magazin de cartier, pe a cărui firmă scria„Pâine” (ei, da, laptele se vindea atunci la...„Pâine”!), se deschidea la ora şase, iar la şapte şizece trebuia să fiu în cursa rapidă care mă ducea lacombinat, aveam program de la şapte şi jumătate, cusâmbăta scurtă. Nevastă-mea trebuia să ducă copiiila creşă (şi, evident, să prindă şi ea „rapida”, lucramamândoi la Centrul de Cercetări), eu aveam sarcinade a-i aduce acasă când veneam de la serviciu.

Nu mică mi-a fost mirarea când, dupădeschidere, una dintre vânzătoare vine direct la

mine şi-mi şopteşte discret s-o urmez în depozitunde-mi spune:

– Domn’ inginer, începând de mâine, după ceveniţi de la serviciu, treceţi în fiecare zi pe aici cudouă sticle goale. Am primit ordin „de sus” să văoprim zilnic doi litri de lapte, vi-l punem la frigider,nu mai spuneţi la nimeni, da?

– Mi-l daţi şi fără bani?, am glumit eu, surprinsde pleaşca ce-mi căzuse pe cap.

– Glumiţi? Cum să vi-l dau fără bani? Nu e de-ajuns că nu vă mai aşezaţi la coadă din viul nopţiica să-l luaţi? Domn’ inginer, asta e treabă serioasă,cu partidu’ nu e de glumit. Or fi aflat şi ei că preacomentaţi de fiecare dată la coadă, eu zic să aveţigrijă, mai ţineţi-vă şi dumneavoastră gura, c-o s-opăţiţi odată şi-odată!

Ce se mai întâmplase de data asta? Cu câteva zileînainte, deşi în faţa mea nu era aşa multă lume, nuam mai apucat lapte, venise mult prea puţin. Amplecat de la coadă furios, înjurând în gura mare, iarla serviciu am anunţat cu surle şi trâmbiţe că laurmătoarea şedinţă de partid eu îmi voi da demisiadin calitatea de membru. De ce? Pentru că nu maiputeam fi membru al unui partid care-mi înfometacopiii, simţeam că sunt părtaş la uciderea lentă apropriilor copii, ceea ce nu puteam accepta! Zarvămare, am fost convocat de secretarul de partid pecombinat, anunţat rapid de secretara de partid aorganizaţiei de pe centru, eu – nu şi nu, am ţinut-ouna şi bună – dacă nu voi avea doi litri de lapte pezi pentru copii, demisionez din partid! Şi aşa amînceput eu să cumpăr… lapte securistic. Începusemarea criză comunistă, deja apăruseră cartelele laalimentele de bază – pâine, ulei, zahăr, făină, ouă,unt...

LAPTELE ŞI SECURITATEAMarian PĂTRAŞCU

Migrena o sâcâia de câteva zile şi nu păreadeloc dispusă să cedeze. Înghiţind

paracetamolul, se răsuci să lase pe noptieră paharul cuceai şi fără să observe, atinse telecomanda pe care olăsase alături de ea. Vocea piţigăiată şi afectată a pro-tagonistei de la emisiunea de divertisment, pe caretelecomanda atinsă tocmai comutase programul, îiatrase atenţia.

-Eeextraordinaaarr! Uite, chiar s-a sculat să oaplaude!...Dar şi eu am fund...! Nu înţeleg...adăugă ea,pe un ton smiorcăit.

Fără să mai arunce vreo privire spre ecranul ce, deani buni, devenise locul din care dacă nu era atentă şinu schimba cu rapiditate programul, se revărsau parcăinvadând odaia, imagini şi sunete cu iz maidanez,Elena închise cu o mişcare bruscă televizorul,aruncând telecomanda în fotoliu, de parcă atingerea eii-ar fi putut murdări mâinile.

-Chiar aşa, cum să înţeleagă ceea ce este de înţeles- îşi spuse ea, cu o palidă urmă de umor în gând.

Pentru asta, ar trebui să uzeze de cealaltă extremă acorpului, ori este clar că ea preferă extrema cu care ştiecă va avea câştig de cauza, chiar de-ar fi să fie şi pen-tru cel mai scurt termen.

Devenea conştientă de grimasa cu care faţa sa,reacţiona la avalanşa de imagini pe care memoria, caun fişier accesat din greşeală începuse să le descarce şide umbra tot mai întunecată a gândurilor ce leînsoţeau.

Închise din nou ochii, încercând să aţipească, în

speranţa că relaxarea ar putea să o ajute să scape deneplăcerea migrenei. Însă vocea aceea cabotină, pecare numai ce-o auzise la televizor, continua să-irăsune în minte, dându-i ca un bondar târcoale şiiritând-o. Şi-ar fi dorit să poată să nu-i acorde nicioimportanţă, dar prea o răscolea, amintindu-i, nici ea nuştia de ce, de acele momente neplăcute trăite abia cucâteva zile în urmă.

- De fapt – îşi spuse meditativ, reamintindu-şi-o pecea cunoscută în urmă cu câteva zile - ce vină aveafata? Mergea şi ea cu valul. Şi încă ce val... maidegrabă talaz, sau chiar tsunami.

Îşi presă cu vârful degetelor tâmplele, încercând sătempereze săgetările dureroase.

-Da – continuă să se facă auzit monologul interior- dureroasă experienţă... De fapt, doar încă una dintreacelea peste care uneori te străduieşti să o treversezi, lafel cum ai trece peste cărbunii încinşi şi apoi priveşti înurmă spre ei, îi vezi cum fumegă şi te minunezi că aireuşit să treci peste ei şi-apoi, te-ntrebi ce rost a avut săo faci şi pe asta.

Telefonul se însufleţi. Fără nici un chef şi fără sămai vadă pe ecran cine o apela, răspunse. VoceaRodicăi pe care demult nu o mai auzise, o întrebă cubinecunoscutul său ton ironic:

-Ei, merge, merge, cum mai stăm? -Hmmm, nu prea...-Adică? Îmi pari c-ai avea toate corăbiile

scufundate.-Cam aşa ceva...tocmai m-am întors de la...să-i

spunem... lansarea cărţilor mele... -Şi? -....Lasă...este prea mult de povestit. O să încerc să-

ţi scriu mai târziu. Acum...-Bine. Aştept.

Închise iarăşi ochii reîncercând să adoarmă, darimaginile zilei ce trecuse, începuseră să reapară unacâte una din culise şi să-i dea din nou târcoale.

...Nu-şi mai amintea cum se umpluse sala, cine şicând venise. Oare tânăra poetă din judeţul vecin eradeja sosită, când intrase şi ea în sală? Parcă nu. Eraoarecum curioasă să o vadă. Doar se făcuse atâta zarvăîn legătură cu lansarea noii sale plachete de versuri.Mai mult chiar, o cunoştinţă recentă, ziaristă, o rugaseîn urmă cu ceva vreme să scrie o recenzie pentrupoezia acestei „colege” – aşa o numise ea - dar după ceîi citise cele două plachete apărute anterior, constatasecă îi va fi imposibil să o facă. Stilul poeziei sale păreasă aparţină unui adolescent emo şi neputând rezona cuconţinuturile ei, se văzuse nevoită să renunţe, însă nufără a-l ruga la rândul ei pe profesor, să vorbească încalitatea sa de specialist, despre poezia celei invitate -nimeni nu spusese de către cine - să-şi lanseze înoraşul lor, cartea nou apărută.

Îşi amintea totuşi foarte clar, momentul în care ozărise. Tânăra poetă intrase în sală însoţită de un grup.Înaltă ca o voleibalistă, cu părul lung, ce încadra unchip boticellian. Un decolteu generos, dezvăluiaprivirilor tot ceea ce, se spune că şi lui Dumnezeu îiplace şi – Elena aflase mai târziu – pe ecranul dinspatele prezidiului, se tot derulase în detalii repetitive,în pps-ul de prezentare a cărţilor sale. Peste şoldurileînguste, o fustiţă neagră de-o palmă, dezveleapicioarele lungi şi subţiri puse în evidenţă de ciorapiilila şi încălţate cu ghete înalte de tip militar, asupracărora privirea Elenei zăbovise întrebătoare, încercândsă ghicească ce semnificaţia avea alegerea lor.Înaintase în sală cu graţia conştientă a unei dive,urmată ca de o trenă foşnitoare, de tată, de mamă şi deîncă doi bărbaţi, ce păreau să aibă fiecare, aproape

Pagina 6

ZGOMOTULTania NICOLESCU

REVISTĂ DE CULTURĂ POVESTEA VORBEI

Periplul dunărean

Vasul Radetzky l-am părăsit în destul de maregrabă. Neputând filma sau fotografia nu-şi avea

rostul zăbovirii prea mult. În imediata lui apropiere nuprea sunt multe de văzut... Vasul, de mici dimensiuni –specific vaselor cu zbaturi de transport călători peDunăre, ancorat în acel golfuleţ, nu mi sa părut a fi expusîntr-un loc care să-i scoată în evidenţă adevărata savaloare istorică şi de patrimoniu. Locul, mi s-a părut camnepotrivit şi destul de sinistru pentru nişte vizitatori cupretenţii ca noi cei care prin natura meseriei suntemobişnuiţi să promovăm frumosul. Purtătorul numelui deRadetzky, „abandonat” într-o băltoacă murdară aflată înspatele acelui dig urât de beton, cred că obligă pe ceiresponsabili la mai mult respect!

O ultimă privire aruncată asupra micului „vapor”mi-a adus în minte prima mea călătorie pe Dunăre cuvasul de pasageri „Tudor Vladimirescu”, care făceanaveta între Orşova (veche) şi Moldova Nouă prinCazanele încă ne inundate de marele lac de acumulare dela Porţile de Fier. Acel nostalgic vas, ca formă, eraaproape asemănător cu acesta. Numai că, respectivul...numit de dunăreni „Pasagerul”, avea pe ambele laturi(babord şi tribord) câte o morişcă cu multe pale, care„măcina” apa, asemănător morilor cu ciutură, numai căacestea erau acţionate de motoare pentru deplasareanavei. Istorica navă, cu acele roţi exterioare cu pale –numite „zbaturi”, care astăzi nu ştiu dacă mai pluteşte peluciul apelor Dunării, mi-a rămas vie în amintire parcă aşfi văzut-o ieri!?

După aproximativ o oră de la plecarea celor care auales deplasarea spre Svisthov pe calea apei, undeva petraseul străbătut de autocar, cred că în Cherkovitsa, amcoborât pentru a parcurge restul drumului pe bicicletă.

De la îmbarcarea mea, în România, la Cetate, am alesîn afara autocarului doar bicicleta... Mi-ar fi plăcut multsă merg şi cu caiacul, pentru că-mi place să văslesc şi pedeasupra mă şi pricep, dar, alegând să merg cu aceaambarcaţiune... pierdeam vizitarea unor obiective foarteimportante pentru mine, care altcândva şi-n alte condiţinu le-aş fi putut atinge. Din cauza programului foarteîncărcat, în care au fost „înţesate” foarte multe obiectivepresărate dealungul traseului de la Vidin la Silistra, caretrebuiau văzute într-un timp foarte scurt, de doar 5 zile,numai pe malul bulgăresc, pentru a fi promovate de cătregrupul nostru, multe se suprapuneau cu plăcerea de apluti duşi de curent pe Dunăre la vale. Îmi programasemca în ultima zi de hoinăreală prin ţara vecină şi prietenă,împreună cu Ovidiu Stângă să facem un echipaj şi săparcurgem traseul stabilit de organizatori. Era singura„fereastră” când plutirea pe apă nu se suprapunea cu vi-

zitarea vreunui obiectiv. Ce s-a întâmplat în continuarenu vreau să anticipez. Mai rămăseseră două zile până laacest important eveniment. Lăsăm lucrurile să sedesfăşoare în normalitatea lor.

Distanţa de circa 45 de kilometri am parcurs-o înaproximativ două ore. Autocarul, care ne depăşise petraseu, ne aştepta într-o parcare până la intrarea înoraşul care urma să ne găzduiască, de unde ne-a recu-perat pentru a ne duce la hotelul în care urma să nepetrecem noaptea. Când am ajuns în faţa hoteluluiIvanoff, aflat în zona centrală a oraşului, se făcuse oraaproape 7 p.m. Doar ce am lăsat bagajele, fiecare încamera sa, şi a trebuit să coborâm pentru a ne deplasaundeva pe un deal de la marginea oraşului pentru a asista– după spusele organizatorilor, la un program artisticorganizat în cinstea sosirii noastre în urbe. Se făcuseîntuneric când am pătruns pe sub arcadele unei

impozante porţi din lemn, ale unei cetăţi tot din lemn –construită special pentru spectacole, în incinta căreiaeram aşteptaţi de o gardă formată din soldaţii „LegiuniiI-a Italica”, care ne-au condus pe platoul unde sedesfăşurau tot felul de exerciţii de instrucţie şi lupte de„gladiatori traci”. Seara acelei zile, foarte încărcată, s-aîncheiat în jurul orei 11,30, la restaurantul hotelului undeam fost găzduiţi.

Următoarea zi, obişnuit să mă trezesc foartedevreme, crezând că sunt primul, am coborât pentru aface, ca de obicei, câteva fotografii înainte de plecare.Nu s-a întâmplat aşa cum am gândit eu, doamneleprofesoare, Doina Drăguţ – redactor şef şi redactor şefadj. al publicaţiilor „Constelaţii Diamantine” şi respectiv„Ziarul Nucu Oltenesc” şi Marinela Preoteasa – redactorşef al revistei „Scurt Circuit Oltean”, erau deja coborâteîn faţa hotelului aşteptându-mă să le fac o fotografie cuimpunătorul edificiu unde au fost găzduite. Au fost douădoamne agreabile pe care le-am respectat pentru modulcomportamental al domniilor lor şi profesionalismul decare au dat dovadă pe întregul parcurs al expediţiei noas-

tre, drept pentru care le-amconsultat de nenumărate orimai ales atunci când vizitamcâte un obiectiv important,simţindu-le interesate şi cumult mai mare aplecareasupra a tot ceea ce vedeam,în comparaţie cu o partedintre expediţionari, care,după părerea mea, nu-i interesa sau mai precis, nu-şiaflau rostul acolo...

Acum, la acestă oră, când redau cele petrecute înacea deosebit de interesantă expediţie, îmi vin în captoate cele întâmplate şi ar fi multe, dacă am da timpulînapoi, de corectat în ce priveşte organizarea şicomponenţa grupului care avea un scop bine determinat:promovarea turistică a tot ceea ce are frumos şi intere-sant, pentru viitorii vizitatori, cele două ţări riveraneDunării – România şi Bulgaria.

Primul obiectiv vizitat, în acea frumoasă zi deînceput de toamnă, aflat în perimetrul oraşului Svisthov,a fost ruinele cetăţii romane Nova, unde „Legiunea IItalica” a staţionat timp de 500 de ani. Aici, unde fostacetate Nova, aşezată pe o suprafaţă de aproximativ 6hectare, a dăinuit o jumătate de mileniu, am văzut lalucru o echipă de arheologi polonezi care-şi desfăşuraactivitatea pentru descoperirea şi conservarea situriloraflate în acest perimetru. Am fost impresionat de modulde organizare al vechii urbe romane unde am pututdistinge, pe lângă edificile garnizoanei, marea basilicăînchinată lupului, diferite bazine, cuptoare de pâine,clădirile unde se retrăgeau veteranii de război cu famili-ile lor, spitalul, o parte din sistemul de canalizare ş.a. Înapropierea cetăţii, mai marii culturii bulgare au ridicatun modern muzeu în care sunt adăpostite relicvele găsitede arheologi printre ruinele cetăţii Nova. Cred că, încomparaţie cu noi românii, la vecinii noştri din sud,există mult mai mult interes în ce priveşte punerea învaloare a trecutului istoric. Peste tot, pe unde am umblat,am putut constata cele afirmate! .

Gheorghe SPORIŞ

Cetatea sec.IV

Vasul Radetzky ancoratlângă Kozloduy

...de la Kozloduy la Svisthov

Tablou cu HristoBotev pe

Vasul Radetzky

dublul vârstei ei. Ambii, nu mai pridideau să o filmezeşi să o fotografieze. Lipsea doar covorul roşu. Unuldintre ei, ras în cap, cu aspect de centurion roman,umbla prin sală ca aflat în transă şi străduindu-se să nuo piardă nicio clipă din ochi, ocolea persoaneleprezente ca pe nişte popice. Celălalt, cu codiţa strânsăla ceafă, părând puţin derutat, se ţinea strâns deaparatul de filmat şi din când în când, arunca priviriasiguratoare în jurul său. Unul dintre ei – îi spusesecineva Elenei – era italian şi îi era soţ, dar era greu dededus care. Străduindu-se să-şi reaminteascăevenimentele, Elena constată că în memorie mai aveadoar o peliculă din care cineva tăiase fără milăsecvenţe întregi. Încercă să le pună în ordine.

Da, uite-o pe prima... când intrase în sală vorbisecu scriitorul, totodată pictor şi sculptor, pe care îlcunoscuse pe net şi pe care atunci îl vedea pentruprima oară. Ştiind că el îşi dorea să îşi prezinte cărţileşi-n alte localităţi din ţară, ea îi spusese despreevenimentul din oraşul lor, iar acesta se arătaseinteresat să participe. Afectat de o răceală rebelă,reuşise totuşi să ajungă la timp la eveniment şi Elenaînţelesese mai târziu, că tocmai prezenţa acestuiafusese o întâmplare binecuvântată, pentru că reuşise

să diminueze oarecum impactul unor acţiuni, ce sevădiseră a nu fi fost chiar absolut întâmplătoare.Fragmentele de amintiri îi reveneau în minteamestecate unele cu altele, ca şi cum ar fi fost văzutedintr-un carusel în mişcare... Venise şi pictorul, oprietenă îi şoptise pe fugă câteva cuvinte, văzuseparcă din goana trenului câteva figuri cunoscute, douăfoste colege, apoi nu-şi mai amintea prea multe. Însămici semne prevesteau ceea ce urma să se întâmple.

Întâi observase că pe invitaţii nu era menţionat căse vor citi şi poeziile ei, ci numai ale tinerei invitate,deşi organizatoarea promisese cu câteva zile în urmă,că va remedia incorectitudinea. Pe moment, îşispusese că este doar o scăpare a acesteia. Şi parcapentru a-i linişti temerile, aceasta se apropiase deElena surâzând şi o întrebase daca s-ar supăra cumva,în situaţia în care poeziile ei nu vor mai fi citite peacea muzică, pe care conveniseră amândouă că ar fimai potrivită pentru o coloană sonoră. O privisenedumerită, neînţelegând de ce tocmai acum îi spuneaaceasta şi îi răspunsese până la urmă cu o senzaţie dederută, că nu, dar deja simţea ceva tulbure plutind înatmosferă.

Apoi, lucrurile s-au precipitat. La prezidiu, acolo

unde fusese invitată să ia loc împreună cu ceilalţi doiscriitori, se simţise tensionată; nu era obişnuită cusituaţia. Şi ştia; era departe de a fi un bun orator şi îiera atât de inconfortabil să se adreseze unui auditoriunecunoscut, încât descărcările de adrenalină făceau săi se usuce gura, îngreunându-i şi mai mult sarcina pecare o avea. Începuse să-i pară rău că promisese că vaciti recenzia scrisă în legătură cu apariţia ultimei cărţia seniorului, mai ales că acesta refuzase să participe,scuzându-se într-un fel care atunci i se păruse ciudatşi pe care în acel moment nu-l înţelesese:” ce să-mimai plimb şi eu pe acolo părul meu alb...”. Amintireaacelor vorbe, precum şi ceva mai presus de raţiune, ofăceau să simtă că în acel moment, tot ce-şi mai dorea,era să poată să-şi ia poşeta şi pur şi simplu să plece deacolo, înainte de a începe totul. Dar zarurile erauaruncate şi nu mai putea da înapoi, cu atât mai mult cucât detesta obiceiul unora de a promite şi a nu se maiţine de promisiuni, aşa că nu-şi dorea să le urmezeexemplul. Şi totuşi, ca atunci când o pietricică estearuncată în apă şi formează o undă care se propagă,neliniştea înainta, amplificându-se.

Pagina 7

(urmare în pag.15)

REVISTĂ DE CULTURĂPOVESTEA VORBEI

CENACLUL

Mozart, pictor, a strălucit în lumina „încar-cerată” din beciul lui Anton Pann devenit

de ceva timp locul luminat în care se manifestăartiştii independenţi din Vâlcea. Artistul pictor,copil, Alex Gherghina însoţit de tatăl său Emil şide maestra sa Carmen Popa, şi de fosta educatoarede la Grădiniţă, Ana Petcof, s-a produs în CenaclulArtelor 21, desfăşurat sub egida Societăţii AntonPann, dar şi a Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă şiArtă - ECOSTAR 21.

Această zi de 27 aprilie va rămâne multă vremeîn memoria celor prezenţi! ...Paulian Buicescu i-aîncropit imediat un poem...copilului şi dascălilorsăi!

SĂ PROPĂŞEASCĂ ŞCOALAROMÂNEASCĂ

Să ne rugăm cu toată dăruireaCum a făcut odată Haret SpiruSă propăşească Şcoala româneascăŞi să veghem să nu se rupă „firu’

Să ne rugăm la Cel AtotputernicCa Să ne dea priceperi şi putereTalanţii puilor ce-i creşteSă-i înmulţim aşa cum EL ne cere!

Să ne rugăm să crească şcolărimeaNu numai fizic, şi spiritualSă ne-acordăm cu toţii ajutorulLa modul cel concret şi nu formal

Să ne rugăm ca să ne dea liantulŞi să rămânem toţi în unitateSă ne rugăm să mergem înainteDar nu oricum, ci doar în demnitate

Să ne-adunăm cu toţii-n jurul ŞcoliiFamilii şi elevi şi-ÎnvăţătoriŞi Primării şi alte Instituţii, Biserică dar şi investitori!

Paulian BUICESCUProf. religie Şc. Mihail Drumeş Balş

Şc. Buzeşti, jud. Olt

După lectura lui I.C. Cotulbea, poezii proprii...amreţinut, ad literam, câteva expresii aparţinând parti-cipanţilor; Paul Stănişor: ...poeme echilibrate-oreală lecţie de morală.

M. Pătraşcu: ...scrie domnule la pers. I! În repli-că, dl. Cotulbea spune... Nu mă aşez singur în acestunivers. Faptul de a fi permanent în preajmă...esteesenţa gândirii mele.

Adina Enăchescu: Poetul, întotdeauna, este repre-zentantul unui grup. D. Bondoc: poezie filozofică;nimeni nu-şi atribuie calitatea de poet!...

Mariana Daniela: ...îmi exprim toată admiraţiapentru I. C. Cotulbea...Profunzimea sentimentelorpe care le arată de când îl cunoaştem!

Elena Dumitrescu: ...nu am găsit nici un viciu deformă...Ne regăsim în majoritatea poemelor, noi, caoameni. A rămas în aceeaşi vibraţie şi analiză încontinuu atent, la orice!

Ion Micuţ: am apreciat talentul. Nu văd, însă,viaţa! Sunt zdrobit. Timpul dictează ...Da, nu vădcăldura, trăirea.

Cenacul Artelor 21(Şedinta din 25 06 12-care nu s-a mai ţinut)

Adina ENĂCHESCU: Tema prieteniei şi iubirii încartea „Florile Gândului” de A. Enăchescu, ed I şiIIPetre CICHIRDAN: Prezentarea cărţii „Abisul” deAlexandru Ion Crăciun.

„Abisul” de Alexandru Ion Crăciun.

Viaţa noastră este însăşi un spectacol şi, demulte ori, ne urcă pe scene ale realităţii cotidienepentru a ne da în ...spectacol. Ceea ce este o ruşine.Cartea acestui tânăr este o mică pleodoarie pentruîntoarcerea la adevăr...”chiar contează pentru noi căIisus a fost sau nu un divin de la început?”

Şi eu în aventura mea plastică am simţit nevoiade transfigurare, în cazul lui Iisus, scoţându-l dinrăzboiul icoanelor...

Realitatea, Adevărul în general sau cu totul înmod special, beletristic, cel pe care îl subliniază,Alexandru Crăciun caută să îl releveze în mai multemoduri: unul, folosind fabula-tot o formă a simbo-lismului; altul, folosind simbolismul cu elementeexistente în realitate dar fixate în combinaţii îngeneral savante, suprarealiste; şi, altul, prin descrie-rea exactă presărată cu sintagme savante ca să deaîncărcătură artistică ştiinţifică; încă unul, imaginândo lume din care să rezulte scopul iniţial: transmite-rea mesajului legat de această realitate. Cred căimaginaţia, ca şi în cazul lui Jules Verne, dacă nuderanjează prea tare, este una din formele superioa-re artistice şi ştiinţifice de tratare a acestei realităţi.Tânărul nostru autor se află la graniţa dintre aceastăimaginaţie julesverniană în domeniul mecanismelorde viaţă multiplă, specifică lumii budiste, şi a sim-bolismului puternic mascat...

Apreciem cursivitatea, simplitatea şi alternanţaîntre existenţialismul natural şi cel atribuit supra-omului! ...supralicitarea unui viitor prea repedesupus viitoarelor clonări umane! ... supralicitareaDumnezeului unic şi muncii profitabile, fizice şiintelectuale!

S-P Cickirdan

Cenaclul Artelor 21(Şedinţa din 27 04 12)

Pagina 8

Motto

1 iunie 2012 Nepotul nostrua facut patru săptămâni deviaţă, acum este deja flăcău,ne gândim să-i prezentăm oprichiduţă la fel de sănătoasăşi frumoasă, aşa că nu ezitaţisă ne trimiteţi fotografii şifilmuleţe cu copii voştri!

Mâna dreaptă a unui copil adormitse aşează peste toţicei prezenţi şi demultdepărtaţicu firească dragosteşi neştiută-ngrijorare

din când în cândare un tremur uşorca de aripă-ncercatăîntr-un zbor dificildupă carese face căuşatât de încăpătorîncât nu rămânenici-o îndoialătoţi ai caseivor respira liniştiţişi curaţiîmpreună cu el

LIDIA LAZU

CÂNTECUL SIRENELOR

Peste întinderi de ape din depărtatele zări,Sirene se-nalţă din adâncuri de mări,Purtând cu ele enigme născute-n recifuri,E vraja specifică acestor adâncuri.

Sub bolta cerească plutesc în depărtăriDin valuri înspumate se-nalţă cântări,La orizont corăbii înfruntă furtuniPiraţii sălbatici se luptă nebuni.

Catarge se rup de trăznet loviteRafale de ploaie-n ape clocotitePânze în foc se-mprăştie-n vântE iadul în ape ieşit din pământ.

Din mări înspumate se-nalţă spre zăriMirifice glasuri, duioase cântări,Frumoase sirene înoată pe valuriPurtând vraja mării aproape de maluri.

Navigatori îndrăzneţi cu pletele-n vânt,Cu priviri de vultur caută pământ,Dar zile şi nopţi se perindă ca ceaţa,În inimi rămânând singură, speranţa!

Sub bolta înstelată din largul mărilorFermecător se înalţă cântecul sirenelorŞi-n zorii zilei se zăresc printre valuriFete morgane învăluite-n voaluri.

VENIŢI VOI AMINTIRI

Voi stele ce oglindiţi ca nuferii pe lacÎnvăluiţi mireasma primăverii dulciSă retrăiesc plimbările pe-aleile din parcIar tu, iubito, aminte să-ţi aduci!

Cu aripile întunecate seara s-a lăsatÎnvăluind în vrajă pământu-n lung şi-n lat,Şi aştrii arginti pe boltă-au răsăritGândul meu pribeag porni spre infinit.

La mine atunci o stea o rază a trimisŞi glasul demiurgic răspicat mi-a zis:"Din înalturi eu ţi-am trimis iubirea,Numai tu decizi de-acuma fericirea!"

Şi steaua îndepărtată se transformă în fatăDeparte de-a sa lume, aici pe Terra cadeCu braţele-i plăpânde m-a cuprins deodatăŞi capu-mi se-ameţeşte, privirea ei măarde.

Trecut-au anii ducându-se pe-o aripăNu s-au oprit în loc nici măcar o clipăIar aştrii arginti sclipesc pe empireuAsta e voia la Bunul Dumnezeu!

Un purpure uşor s-a prelins prin stele,Născut din somnul dulce-al nopţiiŞi-un gând răzleţ se pierde printre ele,De frica umbrei neagre-a morţii.

Veniţi stindarde ce frunţi încoronaţiŞi-n ziua marelui delir mă-nconjuraţi!Veniţi voi amintiri şi chipu-mi luminaţiBucurii în suflet să îmi revărsaţi.

Cântaţi în universuri şi dansaţi voi stele,Iar în zorii dimineţii, în răsărit de soarePresăraţi mărgăritare în calea vieţii mele,Ca la orice pas să se deschid-o floare!

Veniţi voi amintiri şi luminaţi-mi chipulCăci voi sunteţi speranţa visurile mele!Veniţi voi amintiri şi reîntoarceţi timpul,Să ajung din nou pulberea din stele.

REVISTĂ DE CULTURĂ POVESTEA VORBEI

ARTELOR OVIDIU CRISTIANDINICĂ

Lectură

Cine mai citeşte astăziShakespeare, Dickens sau Homer?Chiar dacă programa cereŞi profesorii le cer?

Nimeni! Vă spun cu regretNu deschide nici o carteNu citesc nici o revistăCă îi au pe internet

Coşbuc, Slavici, SadoveanuRar prin cărţi îi mai găsim,Doar pe George Şovu Şi pe Silvia Kerim

Nu citesc nimic copiii,Şi nu este vina lorDacă tot le iau părinţiiJocuri pe calculator.

Aşa că, lectura esteO povară pentru eiNu citesc nici o povesteDar desene…câte vrei!

Folosesc limbajul străziiPun în practică…ce vreiViolenţele din filmeUnde vor ajunge ei?

Azi un om fără culturăPoate să mănânce tortÎnsă este o făpturăCe pe jumătate-i mort.

În curând bibliotecaVa fi doară un muzeuInternetul o dărâmăZiceţi, am dreptate eu?

Mihail DINCĂStoiceni, 05 05 12

ION NĂLBITORU

Bro

nz d

e O

ssip

Zad

kine

, 196

2

RUGĂCIUNE

Doamne, dă-mi doar sănătate,să agonisesc,cât îmi este necesar în fiecare zi, să pot să trăiesc.

Nu vreau, când îmi este foame,să îngenunchez şi într-un suspinsă-ntind rugător mâna:-Dă-mi şi mie, Doamne !Nu; asta niciodată !

Amin.

O ŞOPÂRLĂ

De dimineaţă, prin rouă,tăiam livada în două.Eram cu puşca în spate.Lăbuş călca pe urme-mi, aproape.

In aluniş, pe vâlcea,torcea în guşă-i o turturea;un fazan imita un cocoş.Aveam de mers până-n deal, „La Borţoşi”!

Câinele scheuna prin fâneţe;urmărea ceva … vroia singur să-nveţe.Soarele se scălda într-un albastru imensşi arunca atâtea umbre pe şes!

Am găsit vânătorii: unii păreau, mai degrabă,buimaci;trăseseră zeci de cartuşe-n araci.Ne-am aşezat pe poziţii de tras.Fiecare spera la vânatul cel gras.

Gonacii băteau cu beţe-n copaci,să sperie vânatul, să-1 bage în draci.Soarele a ajuns în chindie - ,un foc de armă... într-o păpădie!

S-a sunat adunarea din corn.La ora asta, probabil, animalele dorm.Visam să am la cină friptură!Noroc cu Lăbuş: a prins o şoparlă.

Pagina 9

MARIANA

Mariana, fata din colţul prelung al străzii,se rătăceşte în cifrele mărunte,aduse de vânt pe pagini de ziar,ce sunt gata să o asaltezeprecum o ceată de maimuțe care aşteaptăsă fie mângâiată,tacticos, Mariana îşi toarnă din lumina galbenă a zileisurâzând silabelorprintre cuvintelepietonilor strânşica pe un câmp cu fluturi în jurul săusă-i facă tabloulîn care desfac inima sa asemeni unui pepeneîn multe felii cu semințe negre şi umedepentru a le împărţi în iarba mirosind a primăvarăivită după genunchii săi rotunzişi apoi cu zeama pepenelui în barbăsă soarbă cuvinteleîn timp ce ea numărând noriivorbeste elegant despre cifrele mărunte din paginile deziarcare o îmbracă cu lacrimacifrei zero.

BĂTRÂNUL

bătrânul smeritdin chioşcul de sticlă este zilnicînghiţit de vise în așteptareaporumbeilor care i-au furat inimaîn vestonul său decolorat de fluturişi timp aşteaptă umilcartea de vizită a doamnelordin colțul străziice-i traversează besmeticmintea răsfăţând-o cu câte un sărutde sub veston se poate vedea cumşi astăzi îl părăseşte un curcubeuîn alergarea uşoară a cailor traşi de

sfoarăde câte un copil rătăcitdin cartea de coloratpe care o răsfoieştetot mai des în căutareatimpului zidit în cuvânt

ION PÂRÂIANU

Ossip Zadkine,Locuinţa omului,1966 Amsterdam

REVISTĂ DE CULTURĂPOVESTEA VORBEI

Plutarh şi legenda întemeierii Romei (21. 04. 753 I.H)

PlutarhBiografia

Data naşterii luieste estimată,

cu aproximaţie, între anii 45 si 48 d.Hr., în timpuldomniei împăratului Claudiu, în oraşul Cheroneeadin Beotia, provenind dintr-o familie înstărită şicultivată. Studiază la Atena, retorica, filosofia şiştiinţele vremii sale, avându-l ca maestru peAmmonios Sakkas. În această perioadă,frecventează "Academia platoniciană". A fostcăsătorit si a avut patru fii şi o fiică. Soţia sa,Timoxene, s-a prăpădit pe când era încă foartetânără şi, în amintirea ei, a scris o foarte frumoasa„Consolare”, gen filosofic pe care, înaintea lui, îlabordase Seneca, în limba latină, ale cărui scrieri arfi putut să le citească în original, pe când se afla laRoma. Unele informaţii despre descendenţii săisunt transmise de Apuleius, în lucrarea „Măgarulde aur”, eroul său, Lucius, declarându-se un urmaşal familiei lui Plutarh, de la care ar fi moştenitînclinaţia pentru scris. Vizitează de mai multe oriRoma, unde predă filosofia morală. Obţinecetăţenia romană şi adoptă numele de familieMestrius, în semn de omagiu adus prietenului săuM. Mestrius Florus.

Data exacta a mortii lui este necunoscută şi sepresupune că ar fi survenit, la un moment dat, întreanii 120 si 130 d.Hr., sub domnia împăratuluiHadrian.Opera

Lucrările sale au fost reunite în 1296 de cătreMaximos Planudes în două culegeri:- "Moralia" ("Scrieri morale"), alcătuite din eseurişi dialoguri, au ca tematică comentarii literare,estetice şi pedagogice, dezbateri cu privire laprobleme religioase şi mitologice (printre altelereprezentarea lui Osiris în mitologia egipteană).Unele texte au conţinut filosofic, în care Plutarch serelevă ca adept al platonismul "Banchetul celorşapte înţelepţi" un text dialogat asupra învăţăturilorcelor şapte legendari înţelepţi ai Greciei antice.- "Vieţile paralele ale oamenilor iluştri", cea maicunoscută şi citită operă a lui Plutarch, cuprinde 50de biografii, dintre care 46 sub formă de pereche,comparându-se un grec cu un roman, -. Biografiiseparate sunt cea a Marelui Rege persan ArtaxerxesII, a lui Arat din Sikyon şi ale împăraţilor romani dela Augustus la Vitellius. "Vieţile paralele" suntinteresante nu numai din punct de vedere istorico-cultural, ci şi pentru că relatează deasemenianecdote şi citate, prin care sunt caracterizatepersonalităţile respective.21. 04. 753 I.H este consemnată în istorie ca data

creării oraşului RomaRomulus şi fratele său geamăn, Remus, au

întemeiat oraşul Roma, în locul unde fuseserăalăptaţi de o lupoaică atunci când erau sugari.Legenda referitoare la Romulus şi Remus îşi areprobabil originea în secolul patru Î.C., data exactă aîntemeierii Romei fiind stabilită de către istoriculroman Marcus Terentius Varro, în secolul întâi I.HÎn opera lui Plutarh numită „Oameni Iluştri aiRomei” dedicată personalităţiilor care au generatistorie în Roma găsim evocarea personalităţiiacestor figuri mitice precum şi legenda pe care s-aconstruit istoria Romei. Potrivit legendei, Romulusşi Remus au fost fiii lui Rhea Silvia, fiica regeluiNumitor din Alba Longa, oraş mitologic, localizatpe muntele Alban, în sud-estul viitoarei Rome.Înainte de naşterea gemenilor, Numitor a fost ucisde către fratele său mai mic Amulius, care a obligat-o pe Rhea să devină vestală, pentru a nu putea danaştere unor posibili rivali la titlul său. Totuşi, Rhea

a rămas însărcinată cu zeul războiului Marte şi le-adat naştere lui Romulus şi Remus. Amulius a cerutcă sugarii să fie înecaţi în Tibru, însă aceştia ausupravieţuit şi au ajuns la mal la poalele munteluiPalatin, unde au fost alăptaţi de o lupoaică, pânăcând au fost găsiţi de ciobanul Faustulus, careîmpreună cu soţia sa, Laurenţia, se va ocupa decresterea celor doi gemeni. Aflând care este originealor, gemenii îl înlătură pe Amulius de la tron, iar luiNumitor i-a fost dată din nou domnia.

Văzând că atât albanii cât şi latinii erau numeroşi,cei doi fraţi se hotărăsc să construiască o cetate. Darfiindcă erau gemeni, au hotărât ca zeii să le arateprin auspicii cine va da numele cetăţii şi cine o vaconduce. Romulus îşi alege ca punct de observaţiePalatinul, iar Remus, Aventinul. Legenda spune că is-a arătat mai întâi lui Remus semn prevestitor, zeiitrimiţând în zbor deasupra Aventinului şase vulturi.Dar şi lui Romulus i-au fost trimişi în zbor vulturi,nu şase, ci doisprezece.

Luând în analiză prioritatea celui care a observatprimul păsările, faţă de numărul net superior alpăsărilor numărate de celălalt, între fraţi se iscă o

ceartă. Aceasta a fost pricina discordiei, ce aalimentat o lupta sângeroasă în care Remus a muritrăpus de sabia fratelui său. În urma acestei disputes-a creat şi expresia: "Aşa va păţi oricine care vaîndrăzni să treacă peste zidurile oraşului meu!",cuvinte rostite de Romulus.

Cetatea Roma va fi un oraş înfloritor ca niciunaltul, dar va fi întotdeauna urmărit de fatum, dinpricina fratricidului ce a stat la baza întemeierii sale.Treptat populaţia Romei creştea numeric cu oameniveniţi de oriunde, care erau primiţi cu dragă inimă.Majoritatea dintre ei constituiau un amestec(vagabonzi, cerşetori, dar şi lume liberă), însăfemeile erau puţine.Pentru a compensa acestneajuns, Romulus va recurge la un şiretlic.Motivând că s-ar fi descoperit altarul lui Consus,zeul sfatului şi în cinstea căruia s-ar organiza o maresărbătoare, atrage în oraş, tribul sabinelor cu soţiileşi copiii, în mijlocul petrecerii fiind răpite sabinele.Are loc un război cu regele Acro al oraşului Cenina,

stăpânul sabinelor, care prin intervenţia lor aducpacea, iar cele două triburi se unesc. În cinsteaacestor femei, în oraşul Roma s-a introdussărbătoarea femeilor sau matronalii, ţinută înfiecare an în ziua de întâi martie.

Treptat teritoriul Romei creştea cu noile popoareanexate. Un exemplu în acest sens este războiulpurtat cu etruscii, în urmă căruia s-au anexat şapteregiuni. Războiul cu etruscii este ultimul purtat deRomulus, Roma era o mare ameninţare pentrucelelalte triburi vecine şi nimeni nu mai îndrăzneasă pornească război împotriva ei.

Romulus se umple de trufie, stăpâneşte populaţiacu ajutorul Lictorilor care erau straja personală.Cărmuia de unul singur şi lua hotărâri tot singur.Devenise un atotputernic şi despot. Populaţia era totmai nemulţumită şi în al treizeci şi optulea an aldomniei a adunat tot poporul dincolo de zidurileoraşului în locul numit Balta Caprei, unde înmijlocul unei furtuni puternice Romulus dispare şise năştea legenda că el s-a înălţat la ceruri pentru afi un zeu binevoitor, Curinus. În opera sa Plutarh a acordat mare atenţie detaliuluişi analizei, ilustrând pildele istorice cu fapteconcrete şi atent studiate de el. În acest volum„Oameni iluştri ai Romei” sunt realizate un numărde optisprezece portrete ale conducătorilor acesteirepublici, ele continuându-se într-o succesiune aistoriei până la Marcua Antonius care este ucis peşapte decembrie 43 I.H. Astfel volumul amintit esteo istorie a Romei, bine documentată şi literarrealizată, ce cuprinde perioada 753-43 I.H.

(Publicat în Aprilie 22, 2012 în Impuls cultural-Literatura universală)

Cristian DINICĂ

Considerăm acest lucru nu doar o greşeală, ci chiar oducere în derizoriu… Pe tema poetului băsnindu-semulte, fără a se focaliza recuperarea pe tribunul, care seva fi sacrificat pe altarul iubirii de ţară, jertfă de sine, înfapt scopul declarat al cărţii cu luminoasa ei prefaţă şiarticolul dedicat rezistenţei anticomuniste.

Nu dorim să se deprecieze ideile care au condus lainstituirea Academiei de sub Pământ, cartea apărând încolecţia ,,simboluri ale rezistenţei anticomuniste” şi săse confunde menirile unor aşa zise societăţi şi fundaţiiculturale, luate grămadă. Nu ştim, nu ne explicăm,

amestecul Academiei Olimpice în această chestiune.Credem că această devălmăşie se naşte apriori în minteaunor oameni care terfelesc până şi pe zei, ei consid-erându-se deasupra tuturor. Olimpismul este ceea ceavea mai bun, mai înalt, mai sănătos… Olimpul, de caresă se bucure oamenii aleşi ai cetăţii, pentru că numai ceimai buni erau primiţi şi cinstiţi la întreceri. Credem căamestecul mai multor lucruri, de-a valma, permiteneobservarea contribuţiei fiecăruia. Mai credem cădecernarea a sute de diplome, la diverse evenimente,probând onoarea, excelenţa este una din bolile vremii încare se bălăcesc nonvalorile, hoţii, precupeţii, făcându-

se mari deservicii neamului, în numele căruia acţionăm.Vrem să apreciem aici truda tuturor oamenilor cinstiţi,devotaţi unor cauze nobile şi să dezavuăm peexcursioniştii fără vreun ţel, decât îngroşarea rândurilorvreunui cvorum tâmp, pe post de aplaudac circuluiitinerant.

Salutăm intervenţiile, pline de miez ale MarieiŞalaru, Alexandru Popescu, Dumitru Bondoc, MarianPătraşcu şi gestul Violetei Scrociob prin darurile făcutemerituoşilor Eugen Petrescu, Constantin Mănescu.Primii, între remarcaţi, fiind primarii Petre Iordache şiIlie Fârtat cărora le mulţumim şi le solicităm sărespingă oaspeţii care vor să facă ordine în propria lorcasă.

Pagina 10

Fata babei şi fata moşului…

Lupoaica cu Remus şi Romulus

(continuare în pag.10)

REVISTĂ DE CULTURĂ POVESTEA VORBEI

ÎNTÂMPLĂRI DIN MARGINEA UNOR ZILE-I-

(Proză scurtă pentru cei lumiţi şi pentru ceinelumiţi, încă)

Motto: Iubirea romantică, marea iubire semănăc-un cuib cu vise frumoase, în care fiecareîncăpem, atenţie! doar o singură dată!

Tu, potenţialul meu cititor, dacă vei citi şireciti cândva aceste rânduri, te-aş ruga să

fii foarte atent şi să înţelegi bine mesajul povesteimele! E o poveste tristă, chiar foarte tristă, despreo iubire, despre o neîmplinire romantică!

Aşadar, într-un loc anume, undeva departe,chiar foarte departe, la un capăt de lume, aliassatul Ţepeşti, îşi consumau în linişte, ca pe unelexir, povestea lor de dragoste, doi adolescenţinelumiţi, încă: Luminiţa şi Georgică Popa, zis şiviitorul primar nr.1, al comunei Tetoiu!Şi..., aveau ochii aşa de frumoşi, că te puteai cu eiomorî!

Dar, această iubire, această trăire romantică alor n-avea să dureze o veşnicie, cum visau ei!Dimpotrivă, într-o zi Luminiţa s-a îmbolnăvitgrav! Nici un doctor, măcar unul singur, n-auputut să-i spună de ce suferă!

Of, Doamne, ce-ţi e şi cu doctorii aştia! Uneorise simt neputincioşi în faţa unei boli! Între timpaflaseră că prin împrejurimi trăieşte un bătrânvraci care face minuni! Şi..., atunci, zis şi făcut:

au hotărât să meargă, să-l caute pe acest bătrânvraci. După două ore de discuţii amiabile,bătrânul vraci a descoperit boala fetei! Era o boalăgrea, nemaiîntâlnită până atunci, plămânul stângal fetei era bolnav, crescuse în el un crin alb!

Da, da, nu râde! Era un crin alb care sorbeatoată fericirea fetei, toată frumuseţea ei fizică,toată veselia ei fizică de altădată!

Însă mai exista un remediu, o soluţie finală sal-vatoare: de acum încolo Luminiţa trebuia sătrăiască la ţară, într-un areal curat şi cu mii deflori! Oare, de ce mii de flori?! Chiar aşa, de ce?Pentru ca acel crin alb să se ruşineze şi să moară!Atunci, Georgică Popa a început să pună înaplicare planul său strategic, posibil salvator, acheltuit puţinii săi bani ce-i mai avea şi el, daţi de-un prieten, cumpărând foarte multe flori, de culoridiferite! Din păcate însă un alt crin alb, demărimea primului, a apărut şi-n plămânul drept alfetei!

Luminiţa se stingea din ce în ce mai mult! Iarprietenul ei, Georgică Popa, simţea cum, parcă,odată cu ea, se stingea şi el! din acest moment,totul se ruina! Fatalitatea se lipise de destinul lorca timbrul de plic!

Celor doi tineri nici nu le venea să creadă căau fost cândva fericiţi, că au râs, că s-au bucuratdin plin de viaţă! Şi..., astfel, în marginea unei zilede toamnă ploioasă, s-a stins pentru totdeauna oluminiţă! Of , Doamne, ce grea este viaţa fărăpersoana iubită!

Înnebnunit, Georgică Popa a hotărât să-şi pună

capăt zilelor sale! De-acum râul ce curgea nudeparte de casa sa îl chema, îl ademenea, îlispitea! La fel şi sârma cu care aveea să sespânzure! Se scufunda uşor, aluneca încet, dar sigur, sprefundul râului respectiv!

Înainte însă de-a recurge la acest gest limită ,el a văzut cum, alături de el, în iarbă un şoricelprivea înspăimântat şi nu putea înţelege de cesoarta, viaţa uneori, este atât de nemiloasă, atât decrudă, cu oamenii şi cu lumea necuvântătoarelor!Înlăcrimat până peste, soricelul a rugat pe-opisică să-l înghită pe loc! Însă, efectul povesteifiind prea puternic, pisica nu l-a mâncat peşoricel! Din contră, s-a solidarizat cu el, asistândamândoi neputincioşi şi revoltaţi, la stingereapentru totdeauna a acelei luminiţe! Panoramamorţii fetei nu s-a oprit, însă, aici! Dimpotrivă,bietele animale asistau, îndurerate şi devălmăşite,şi la sfârşitul băiatului! Recurgând la acest gestlimită, Georgică Popa era convins că doar acolosus, că doar în cer o va reîntâlni cu adevărat peLuminiţa, că numai acolo, în rai, ei vor fi miri înorice zi, având ca naşi şi nuntaşi o mulţime deîngeri impari, că Luminiţa va fi pentru el, veşnicăprietenă, veşnică mireasă, niciodată amantă! Şi..., aceasta era destul! Spunea apropae totuldespre ei! Teandrie era restul!

Ioan DIACONU, scriitorŢepeşti, Tetoiu, 16.04.2012

Se vedea pe chipul său durerea des-părţirii definitive. În desele noastreîntâlniri, l-am văzut mai mereu abă-tut, trist şi căzut pe gânduri. Acestlucru l-am constatat şi studiat cuatenţie şi cu ocazia selecţiei făcuteîn colecţia personală de poze, desti-nate capitolului intitulat Album foto-documentar, o secţiune specială, dinacest volum, prin care CosteaMarinoiu îşi dovedeşte prezenţa şiprestaţia sa la diferite evenimenteculturale. În majoritatea imaginilor-document, realizate în perioada2007-2011, pe care le deţin şi încare este prezent şi CosteaMarinoiu, acesta este trist şi gândi-tor. Se ştie că, genetic, mulţi dintrenoi purtăm în organism rădăcinaunor boli care pot deveni fataleatunci când sufletul intră în suferin-ţă şi sistemul imunitar, cel careveghează la sănătatea noastră, estedevastat. Aşa s-a întâmplat şi cuacest om deosebit. Slăbit de dorulsoţiei, de singurătate (chiar dacăceilalţi membri ai familiei şi priete-nii i-au fost alături în permanenţă),s-a topit în câteva luni după maimulte internări şi bâjbâieli în diag-nosticarea bolii. A sperat până înultima clipă, fără să-şi plângă dispe-rarea în faţa cuiva, şi a murit demnaşa cum i-a fost întreaga viaţă,

demnă şi de tot respectul, rostind, cade obicei, dar de această dată cuvocea pierită, aproape stinsă, cuvân-tul său de îndemn – luptăm.

Costea Marinoiu a făcut partedin elita seniorilor culturii vâlcene,a generaţiilor născute între celedouă războaie mondiale. Lângănumele său putem adăuga alte şialte nume mari, născute în perioadaamintită, nume care, din păcate, serăresc pe zi ce trece. Se duc oameni,se duc valori şi odată cu ei se rupelegătura dintre noi, trăitorii prezen-tului, şi istoria acelor ani. Esteaproape stinsă generaţia anilor ’20şi asistăm neputincioşi la rărireageneraţiei anilor ’30, cea care acrescut în condiţii inimaginabile, îngreutăţile şi lipsurile generate de celmai devastator război din istoriaomenirii – războiul II mondial –generaţie care s-a format şi afirmatîn condiţiile şi restricţiile aspreimpuse după instaurarea regimuluicomunist totalitar în România.Aceasta este generaţia profesoruluiCostea Marinoiu.

Pentru a cinsti cum se cuvinememoria marelui dispărut, am ape-lat la oameni de toate vârstele şi deprofesii diferite, oameni care l-aucunoscut ca profesor, director deinstituţii publice, preşedinte al unor

organizaţii culturale, cercetător şipublicist, autor de carte, organizatorşi moderator de acţiuni cultural-şti-inţifice. Sunt 73 de nume cu vârstecuprinse între 22 de ani (GabrielaCrăciun – studentă la Litere) şi 98de ani (Înaltpreasfinţitul Gherasimal Râmnicului).

În paginile acestui volum vomdescoperi evocări inedite, semnate,aşa cum am văzut, de oameni dife-riţi ca vârstă şi ca pregătire. Găsimun fost elev al profesorului CosteaMarinoiu, din Racoviţa Vâlcii, cola-boratori pe linie culturală şi educati-vă din anii tinereţii, foşti colegi şisubalterni de la Centrul de Librăriişi Difuzare a Cărţii Vâlcea, membrişi reprezentanţi de frunte ai unorasociaţii, fundaţii şi societăţi cultu-rale vâlcene, membri ai unor cercurişi forumuri, scriitori, publicişti, edi-tori, cercetători din diferite domenii,reprezentanţi ai unor instituţii publi-ce religioase şi laice, primari ai unorlocalităţi care au beneficiat de cer-cetările întreprinse de acesta şi aufost înzestrate cu monografii localebine conturate etc.

Sunt amintiri de suflet care vor-besc despre anumite etape şimomente din viaţa acestui OM, suntevocări inedite care vin să între-gească „tabloul” personalităţii salenoi şi noi dovezi de cinste, bunătate,corectitudine, hărnicie, caracter etc.

Crâmpeiele de gând din subcapi-tolul intitulat Omagiul oamenilor decultură, al prietenilor şi colabora-torilor, au fost ordonate în funcţiede data la care au fost transmise laeditură. A fost un criteriu pe carel-am ales în dorinţa de a stimulaparticiparea, de a urgenta transmite-rea materialelor şi de a realiza lucra-rea în termenul stabilit, adică înain-te de 16 iulie, data la care s-a născutomagiatul şi la care va fi organizatMemorialul „Profesor CosteaMarinoiu”, ediţia I. Referinţele dinfinalul volumului au fost structurateîn ordine alfabetică.

Mulţumesc tuturor evocatorilorşi colaboratorilor pentru înţelegereşi pentru operativitatea cu care auonorat invitaţia de a contribui la rea-lizarea acestei lucrări ce creionează,în mare, imaginea unuia dintre ceimai valoroşi oameni ai culturii vâl-cene. De asemenea, mulţumesccelor care au sprijinit financiarpublicarea volumului, dovedind larândul lor respect faţă de culturaromână, de valorile ei, de oameniicare o slujesc cu devotament.

(Eugen Petrescu, Prefaţă la car-tea: Volm omagial. 75 de ani de lanaşterea cărturarului vâlceanCostea Marinoiu, Editura Petrescu,Rm. Vâlcea, 2012, p. 13-16)

Pagina 11

ÎN SEMN DE...(urmare din pag.1)

REVISTĂ DE CULTURĂ

Am primit în dar de la PaulStănişor convorbirile sale

cu sinele, însingurate la ceasultăinuirii cu intimitatea asigurată(“Convorbiri însângerate” , edituraProşcoala, Râmnicu Vâlcea,2012), cuprinse într-o carte cueseuri problematizante şi versuridin aceeaşi sferă tematică. Paulobişnuieşte des să facă daruri, casemn al iubirii sale de semeni, ca

bucurie a unei izbânzi personale încâmpul creaţiei ce trebuie obliga-toriu împărtăşită, crede acest omgeneros şi iubitor, în felul său fru-mos. Am fost onorat, la diverseocazii, cu multe obiecte de artă, lucrate cu pricepere desculptorul în lemn, pictorul, pe care le-am pus în casa mea,alături de alte daruri primite de la prietenii mei truditorivoluntari, după posibilităţile lor, în atelierele frumosului.Lucrările primite mi-au vorbit prin ele însele, prin numeledat lor, de gândul şi priceperea artistului, în limbajul artei cusimboluri şi coduri ascunse. La primirea cărţii amintitefotografiile coperţilor mi-au reţinut imediat atenţia. Una vor-bea despre interiorul slab luminat, dar cotrobăit de un omcăzut pe gânduri, plecat într-o călătorie doar de el ştiută, încealaltă omul (Ecce homo!) privea prin ochelarii, reflectândalbeaţa unor nori răzleţi pe un cer senin, zarea topită înveselia ochiului, cu plopii ei în iarna înţeleaptă. Cunoscândautorul, doar din şedinţele de cenaclu şi din prea rarele noas-tre întâlniri amicale, am primit cartea şi ca pe o şansă să-lcunosc mai bine pe un om altruist şi extrem de modest,dublat de un om activ, disponibil să-şi spună părerea, fărăvreo teamă anume, oricând. Citind şi recitind cartea, cucreionul în mână, am putut şi eu să rostesc asemenea luiPontiu Pilat: iată omul!, evident cel pe care doream să-lcunosc mai bine.

Am parcurs cu multă răbdare dialogurile cugetătorului cu

sinele şi la propriile-mi poticneli, să-l pot urmări în excursulsău, îmi puneam şi eu întrebări cărora, mărturisesc, nu le-amputut da răspunsurile… Problemele de care este frământatautorul nostru şi cărora le caută înşelesul în adâncul sinelui,reluând ştiinţa găsită în cărţile referenţiale şi în minţilegeniale ale umanităţii, sunt permanentele provocări aleoamenilor tuturor generaţilor : păcat, adevăr, libertate,credinţă, ştiinţă, iubire, etc. Ele au născut de timpuriu…filosofia şi filozofii, sistemele de gândire. Ce au spus anu-mite vremuri altele-au dezis, constata şi genialul nostruEminescu. Stările proceselor în desfăşurare îşi au vremea lor

anume şi ele dau seamă doar de clişeul unui film, care îşi areregulă: permanenta schimbare, uneori, cum constatausavanţii multor ştiinţe (Fr. Nietzsche, M. Eliade) , cuciclicitatea cercului închis şi reluarea… de la capăt, careîmprospătări. Aceste teme înalte şi perene, pentru omulcare a găsit în vasta literatură cercetată (ne spune explicitdespre aprofundarea studiului Cărţii Cărţilor!) răspunsuriparţiale, cu îndoielile induse de ambiguitate, de alterareacodului de decriptare, de trădarea tălmacilor, de insuficientaconlucrare a ştiinţelor pentru a rafina volumul de cunoştinţeîn înţelesurile căutate, îi sunt provocări şi neliniştipermanente. Artistul vrea să se clarifice pe sine despre celefundamentale şi apoi să-şi slujească arta, pe care, spuneam,ne-o dăruieşte nouă întreagă, cu mesajul ei în care esteinculcat tocmai adevărul regăsit cu trudă. Apreciem toatăzbaterea lui şi îi răspundem la întrebarea pe care ne-o pune:cel ce gândeşte cu voce tare ( aici cuvintele dialogului scriseşi pentru noi!), nu are nimic de ascuns, ba chiar poate fi con-trazis de receptorii artei sale, în momentul când părerile nucoincid, nu este nebun! Cât priveşte enunţurile, judecăţile devaloare, interpretarea unor lucruri, întotdeauna vor fi diferitepăreri, contraziceri. Fiecare este produsul harului său, al

traseului său prin viaţa cu şcoli, mai mult sau mai puţinînalte, experienţe şi revelaţii. Să ne acceptăm în diversitateaopiniilor noastre şi să căutăm împreună să luminămîntunericul care ne înconjoară. Bunăoară, în ce ne priveşteavem modelul sinelui în luptă cu sinea noastră, descifrat peînţeles românesc, din filozofia germană, de ConstantinNoica. Paul Stănişor este cucerit de acel sine binar(amestecde bine şi rău ca doi gemeni :înger şi demon -Socrate nevorbea de Daimon!). Despre contemplaţia zeului, la sfârşitulmuncilor, despre începutul diferenţierii întregului, despreatomul (pentru noi şi antici: indivizibil! …să nu omorâm

întregul, gata să dea un nou…fiat lux!) o lume în sine, dar dis-tructibil prin fisiunea nucleară,atât de nocivă când scapă de subcontrol, putem avea, în raport

cu punctul din care privim traiectoria, vederi diferite.Apreciem efortul de căutare şi îndoiala, având întotdeaunarezerve faţă de sentinţele definitive, ca nişte certitudini carese sparg la primele adieri.

Paul Stănişor este un creştin din tabăra Apostolului Toma.Vrea să discute precum Iov cu Dumnezeu, faţă în faţă, să sevindece de scepticismul, evident în scrierile sale. Estenemulţumit de duhovnicii care şi-au pierdut harul şi audevenit funcţionari ai instituţiei bisericii. Este revoltat penechibzuinţa oamenilor faţă de natura care le oferă totul.Fiecare eseu şi versificare, sunt riguros datate. Titlurile neanunţă un nou dialog, o nouă poziţionare interior/exterior cusinele la braţ, în raport cu ceea ce simţurile şi cercetarea auprocurat din lumea străbătută. Iartă-mă că am tulburat o starede intimitate, dar voiam să-ţi mărturisesc că respect omul, cupăcate şi calităţi, în el mă văd şi pe mine şi îmi aduc amintede porunca iubirii necondiţionate. Am primit darul tău şi potspune, în ceea ce priveşte eseistul descoperit lângă sculptorşi pictor, că şi-a mărturisit singurătatea în faţa noastră şi estemântuit de ea! Aşa, doar aşa, omul din gânduri, s-a arătat pesine. Ieşirea din ascundere, spunea Martin Heidegger… estefiinţarea însăşi. Să fi sănătos omule, şi să ne mai bucuri!

PAUL STĂNIŞOR: De dincolo de însingurare

A apărut de curând la prestigioasa editurăvâlceană, Fortuna, volumul II al, aşazisului roman, Comoara hoţului, al poetu-lui, scriitorului, umoristului Gigi Poşircă,membru al Societăţii Culturale Anton Pannşi al Clubului Umoriştilor Vâlceni. Dupăprimul volum apărut prin 2007, la aceeaşieditură şi exersarea în cenaclul societăţii,pretenţiile cititorilor s-ar fi aşteptat la cevamai bun. Dar nu a fost să fie. Provocareafiind făcută, privind povestea istorică,într-un anume fel, destinul personajelorplăsmuite, dezlegarea secretului comorii,concluzia ce trebuia conturată de finalulvolumului doi, nu există. Este semănată oevidentă confuzie. Hoţul, pe bune hoţ,încununat de tâlhării fără nume, triumfă caerou pozitiv. Pentru acest lucru autorulucide, cu multă detaşare, pe toţi eroii cola-terali pentru a finaliza o poveste dedicată,hoţiei, crimei şi proastelor moravuri. Sigurcă prin reflexie acestea pot fi stigmatizate,dar nu rezultă din nici un loc atitudineajustiţiară faţă de răufăcătorul tuturorvremilor. Ai pe alocuri senzaţia că autorul,cu toată frenezia lui, este complicetâlharului cel mare. Privită această poveste,ca un basm, ori o legendă a întemeierii sa-tului Goranu (devenit cartier almunicipiului Râmnicu Vâlcea!), constaţică între boierii locului, de pe vremea luiConstantin Brâncoveanu ( se face trimiterela episcopul Râmnicului Antim Ivireanul!)lipsesc numele celor cu adevăratreprezentativi: Bujorenii, Vlădeştii,Olăneştii, Rudenii, etc., înlocuiţi cu: Păun,Ifrim (acesta devenind boier prin hazard!),Crângu, Goran ( stabilit prin roire din altămoşie!) Dragomir (slujbaş al domniei,căruţaş!), etc. Boierii romanului par maidegrabă nişte moşieri, stigmatizaţi de omentalitate revolută, prost crescuţi şi cuobiceiuri proaste. Ei nu sunt elita unei

societăţi feudale, decât arar, ci răul celmare ce trebuie stârpit prin orice mijloace.Punerea în comparaţie, a vieţii boierilorvalahi cu cea a nobilimii franceze din vre-mea regelui soare, mi se pare o încercarenereuşită. O carte cu luptă, între bine şi rău,fără să fi fost enunţate clar taberele şi con-flictul, cu o derulare a basmului într-orealitate istorică definită, fără să rezulteadevărul vremii (multe confuzii şinecunoaştere a contextuluigeo-politic!), nu poate fiprivită nici ca basm pentrucopii. Primind volumul II ,după ce apreciasem pozitiv,în cenaclul societăţiiapariţia primei părţii, cusperanţă şi îndemn, pentruvorba neaoşă a locului,pentru sâmburele delegendă întemeietoare aGoranului, pentru umorulinvoluntar picurat înmultele dialoguri, aşteptamîntregirea provocării. Peeditorul, Emil Catrinoiu, îlcunoşteam ca pe un om de mare prestigiu,remarcat în ţară şi peste hotare la mariletârguri ale editurilor şi Editura Fortuna vafi fost chiar premiată la Târgul de carte:,,Gaudeamus. Am citit prima parte şi cugaranţia colaborării fructuoase cu IonTălmaciu şi George Achim, şi, spuneammai sus, mi-a plăcut. După 5 ani, însă, prin2012 , la aceeaşi editură (unde ai fost,Emile?), dar în altă distribuţie acolaboratorilor (de ce ai renunţat laprietenii tăi, Gigi?) a apărut partea a doua(volumul II!), cu altă faţă grafică şi cu unnoian de greşeli gramaticale, şi nu numai,că te întrebi: cu ce este vinovată biatalimbă română? În partea finală credem cănu a mai aruncat nimeni o privire asupra

textului! (autor, corector, editor… ) Înlegătură cu limbajul folosit avem senzaţiacă este o carte satanistă. Aproape că nuexistă pagină în care dracul, să nu se fiinsinuat în vreo expresie, iar dacă, totuşi,lipseşte, apar pagini care-l recuperează demai multe ori. Sărăcie de limbaj, abundenţascenelor de tavernă, dialoguri previzibile,liniaritatea mediului cultural (la Râmnic, înFranţa, la Veneţia, în oraş, la curte, la han,

în pădure etc.), toţi eroi auacelaşi nivel intelectual,indiferent de rang social şiinstruire, după cum seexprimă, gândesc şi acţio-nează. Avem credinţa căautorul e-n toate şi nu se poatedetaşa de sine, de vremea lui,de preocupările sale şi deanturajul contemporan.Cartea trebuie citită de toţi

prietenii autorului şi să-lsfătuiască fiecare de bine şifără invidii, pentru că neatenţionează că mai lucreazăla două noi romane : Diadema

de aur şi Ioana. Să renunţe grabnic lacorectorul ultimului volum, să nu-şi arunceîn ridicol munca şi să nu dea bun de tiparfără a se convinge că a făcut o treabă bună.Personal cred că scrierile mai scurte îi suntmai potrivite, iar povestirile umoristice îipică mai bine. Am aflat că romanul s-a bucurat de un suc-ces meritat la sindrofia de lansare de laGoranu. Că în afară de opiniile critice alelui Marian Pătraşcu, toţi mesenii au fostfoarte mulţumiţi (oare ce le-o fi plăcut maimult?!). Ne-a confirmat importanţa acestuieveniment editorial, autoritatea culturală înmaterie : Ion Soare, la Forumul Cultural alRâmnicului. Nu ne mai miră nimic! Ba, neşi dumirim! Cei ce ne-au făcut cetăţeni de

onoare hoţii, dovediţi de justiţie, pot lesneparticipa la îngurgitarea comorilor… decultură, angajate spre gloria celor ce o

caută. La pachet cu autorul (merituosoricum pentru generoasa risipire culturală,materială şi socializarea ocazionată!), foru-mistul nostru va fi adus meritate laudepentru un argint viu, în căutarea titlului decetăţean de onoare al Râmnicului, care faceşi drege, peste tot, şi vezi doamne, trebuiesă-i iertăm toate nesăratele şi exagerărilenarcisiste, manipulările de dimensiuniolimpice. Este prea mult! Nu domnule!Hemoragia imposturii trebuie stopatăurgent! Diletantismul trebuie intimidat,îndrumat şi nu promovat fără discer-nământ, de dragul arginţilor, nu puţini, cehrănesc trădările oamenilor cumsecade,binevoitori la plagiate şi la smintirea scăriivalorilor.

Ce legătură are carte lui Gigi Poşircă cucriza? Cred că a fost scrisă în criză de timp(5 ani pentru 185 de pagini!), în criză deinspiraţie ( muzele plecate la lucru prinstrăinătate!), în criză financiară (noroc cudomnul Nino Carmini!), în plină criză avalorilor (noroc cu noi, forumul şisocietatea culturală şi mai ales… (sic!),academia olimpică… ). Nu am răspunschemării la lansare, fiind prezent laMănăstirea Cozia, despre care se facevorbire în romanul lui Gigi şi în legătură cuo… crimă. M-am rugat acolo pentru, întrealtele, autor şi cartea lui cu prea mulţi dracişi pentru mântuirea de păcate, a noastră atuturor, care greşim în fiecare secundă, prinignoranţă şi prea multă trufie. Desprecomori se spun multe. Ion Nălbitoru neatenţionează că ele pot fi blestemate;tradiţia ne spune că ceea ce are preţ desânge devine blestem peste generaţii.Comoara hoţilor moderni, cei cu sărăcireaţării, este semnul pătimirilor viitoare. Săstigmatizăm cu toate puterile noastre hoţiaşi fructul blestemat al acesteia!

Pagina 12

GIGI POŞIRCĂ: Comoara hoţului … la vreme de criză

TREI CĂRŢI PREZENTATE DE MIHAI SPORIŞPOVESTEA VORBEI

REVISTĂ DE CULTURĂ POVESTEA VORBEI

Un corb cu inelulul de aur în cioc apoposit la Curtea de la Argeş a …

Basarabilor. Îşi căuta rudele lăsate cuveacuri în urmă să sporească ţaravalahilor. Curtea princiară se va fi mutatdemult prin alte târguri, dar însemnelemăreţiei, cu oseminte cu tot, erau prinpreajmă. La Poienari, cetatea de stâncă numai are oşteni demult. În vecinătate,Corbenii îi spun că obârşii aproape uitatese mărturisesc în numele lui, luat cablazon de înobilaţii corvineşti din ţinutulCernei hunedorene, unde îşi vor fi durat…castelul. La Corbii de Piatră, pe RâulDoamnei, basilica rupestră şi-a luatnumele de la statornicie, de la zbor, chiardacă negustorii vor fi inva-dat-o ca pe vremuritemplul, încă în picioare, alIerusalimului. A dat târ-coale locului, a ascultatpoveştile tânguite ale oamenilor, a stat devorbă cu pasăretul plimbăreţ pe coclaurilelumii şi travestit în cronicar îşi va fi smulso pană să lase hrisovul acestei vremiameţitoare şi bezmetice, tragica realitate aunei turme, parcă dinadins lăsată fărăpăstor, în voia sorţii. Când cronica păreagata se ivi Păunul, ca un Argus culuciditatea sporită şi îi spuse că face unlucru minunat şi chiar ochii penajului săunu-şi pot zăgăzui lacrimile la potopulnecazurilor omeneşti. Scrisă fiindsuferinţa , cartea aceasta de mărturietrebuia adusă repede la urechea altor posi-bili eroi de tragedii… Pe drumul cătreinfern eşti continu ademenit de ispiteirezistibile.

La Biblioteca Judeţeană AntimIvireanu, în 11 Mai 2012, au popositaducând cu ei corbul de aur în persoanaAureliei Corbeanu, cu truda ei (Păsărimigratoare, editura Tiparg, 2012 ) să ofacem cunoscută vâlcenilor. Evenimentulse va fi produs, ca un fericit nod divin(cum ar fi spus Antoine de Sain-Exupery!)în prezenţa a foarte multă lume, înprincipal tânără. De ziua internaţională a… păsărilor migratoare, lansam o cartedespre travestitele migratoare… De faţăfiind mai multe însemne ale migraţiilor şitranshumanţei –dincolo de sensul restrâns

doar la pastoral! Antim Ivireanul, patronuloraşului Râmnicu Vâlcea şi al biblioteciigazdă, va fi fost şi el migrator din Georgiacaucaziană, prin sclavia Orientului, înValahia lui Constantin Brâncoveanu,scriitor de cărţi de învăţătură cum va fifost Tomul Bucuriei, scrisă şi tipărită chiarla Râmnic. Neagoe, învăţatul domnpovăţuitor basarab, va fi făcut cândvaurdiniş între Bistriţa , Ostrovul vâlcean şifrumoasa lui curte argeşeană. Mircea,voievodul pristăvit la Cozia va fi pendulatmalurile Oltului departe, spre Severin,către Podunavia, ori către Basarabiastrămoşilor săi. Vorbind de solul corvi-nesc, evenimentul a fost onorat de

cronicarul ţinutului hunedorean al VăiiJiului, Ştefan Nemecsek, care ne-a vorbitde culoarea penelor Corbului, despreoamenii adâncului, minerii, cu sufletul lorbun, dar terfelit de cei ce au slobozit lupiiîn târla fără păstor. A scris, fără întreru-pere, de patru decenii, istoria acesteiperioade ameţitoare care ne va fi luat decap liderii, aduşi de vânturile înnoiriiturbate (chiar dacă necesară, prea abruptăuneori, foarte îndărătnică altă dată!) să nefie baci, ca la nişte stâni personale, subcunoscuta deviză, de sorginte fanariotă:după noi potopul! Şi dacă tot am vorbit demuntele de cărbune, cu inima sângeluiomenesc ,să amintim aici inspirata dis-punere a aranjamentului ikebana cu încer-cuirea de negru a unei inimi de corbeancăcu păsări de sânge pe un cer al speranţei(expresiv desluşit de cea care prin artaaceasta exotică, evident migratoare şi ea,Paula Fulga?...ne va fi spus, cum de altfelse desprinde şi din cartea profesoarei şitalentatei scriitoare Aurelia Corbeanu, călumea largă are şi frumuseţi pe care nutrebuie să ni le refuzăm pentru înnobilareasufletelor noastre !) Între mulţii argeşeniveniţi curteni alături de autoare şi evidentnouă oaspeţi, de mai multă vreme foartedragi, am desluşit un chip luminos,amintind de patria condorilor şi de

străvechii incaşi. Avem credinţa că înpatria mondială omenescul şi omenia,respectul neamurilor, în ceea ce au ele maisfânt, pot fi cheile iubirii fără frontiere.Este timpul să învăţăm de la păsări lecţiamigraţiilor în cazna zborului lor şi înstatornicia pentru cuiburile lăsate la mii dekilometrii, fără ca pe cerul zborurilor lorsă fie considerate fără orizonturi. Carte afost dăruită bibliotecilor şi oamenilorprezenţi. Prietenii autoarei au recomandat-o, atenţionându-ne asupra postfeţei luiGheorghe Păun, catalizatorul atâtorlucruri necesare şi inspirate ce se petrec înClubul Iubitorilor de Cultură din Curteade Argeş. Am citit imediat cartea şi mi

s-au confirmat spusele tuturor. Mulţumescautoarei că, fără a da lecţii de patriotism,este o iubitoare de ţară exemplară.( făceam această remarcă lui Ion AurelGârjoabă, artistul plastic prezent laeveniment , remarcând delicateţea şiduioşia unui dascăl veritabil şi aleasamodestie a autoarei, când a venit vorbadespre… apartenenţa posibilă la vreouniune de creaţie !)

Cartea este un cerc închis. Începecu… perioada dintr-un an a apostolilorPetru şi Pavel, parcă plecaţi să evanghe-lizeze lumea (Liban, Grecia, Franţa,Spania) şi se încheie rotund, cu toatelucrurile rezolvate, la acelaşi soroc. Labanchetul final,de la Cerbureni, ca la olaudă adusă vieţii, sunt prezenţi chiar şitinerii, renăscuţii apostoli, consacraţi înmuntele cu stâna lui Dumnezeu, săreprimenească o lume, mai altfel.Personajele principale sărbătoresc omaică emblematică, nu întâmplător ofemeie înţeleaptă şi cu ştiinţa trăirii dinplaiul românesc, demult grădină a MaiciiDomnului. În jurul ei este construitămorala cărţii, gura uliţei, dragostea deviaţă. Ea îl creşte pe Petruţ, să devinăpeste vreme o temelie vieţii. Ea îşicatehizează nepoţii, conştientă şi dederapajele funcţionarilor biserii intrată şi

ea în economia de piaţă, ducându-i demână la biserică. Apără viaţa cu toată pu-terea ei. În cercul povestirii, ca o rotire decocori, descoperim mituri vechi,valorificate fără ostentaţie. Constatăm căo capră fără nume, precum Amaltheea, vahrăni copilul ascuns de furia unui tată,potentat material ca şi Cronos, morarultimpului. Că muntele, ca un Olimpautohton, este reazem, izvor , nădejde aîndreptării. Mai remarcăm sufletul curat alomului creştinat, care ştie preţui copilul,ca pe un dar dumnezeiesc, indiferent demodalitatea în care se petrec lucrurile. Dinfirul naraţiunii se desprinde şicontinuitatea în matca amazoanelor

pământului: Dina, Ioana,Valentina, Ioana, de labunică la strănepoată. Unfilon de aur, purtător desperanţe, curgător neabătut

prin lumea cu vorbe şi promisiune adăinuirii, că nu degeaba Petruţ este naşulIoanei, apărătorul Valentinei, pedepsitoruldăscăliţei fără minte, paznicul iubirilorinterzise şi garanţia statorniciei tuturoriubirilor noastre, pentru mame. DinCurtea de la Argeş, oraşul de munte,pleacă şi tot aici se întorc… păsărilemigratoare, uneori, căutând puii încuiburile părăsite vremelnic. Am citit cuîngrijorare cartea, făcându-mi, griji pentruoamenii contemporani nouă, eroii cărţiifiindu-le doar câteva ipostaze posibile, şiîntr-un exerciţiu al evaluării întregului mi-au venit în minte tragediile umanităţii cuexodurile supravieţuirii, ale sclviei şidesrădăcinării. M-am constatat cu ochii înlacrimi şi cugetul apăsat că neamului meui-a fost dată această tragedie modernă înlocul unui rai promis. Mulţumesc autoareişi celor ce au sprijinit-o, să ne arate căputem avea puterea să ne mântuim,constatând răul şi îndemnând să nu nepierdem firea, că am mai trecut şi altă datăprin necazuri. Cât despre lumea largă, sănu uităm niciodată să-i câştigămîncrederea, fiindcă, dincolo de o anumităinfirmitate a sacralităţii, este o lume cu…înţelepciunea ei, în care putem să nebucurăm de frumuseţe, ba chiar să negăsim şi rosturi noi.

AURELIA CORBEANU: Vremea migraţiilor

Cartea de proză scurtă“Amintiri din război.

Amintiri din viaţă”(EdituraComphis, Rm. Vâlcea, 2011)este concepută de către “Doi

într-unul”, egali în spiritul captivant al slovelor scrise şisub acelaşi nume- Gheorghe Stancu. Altfel spus, deziaristul experimentat şi bun ştiutor în a trasforma faptuldivers în veritabile nestemate ale comunicării şi,totodată, de scriitorul a cărui pană îmbină, în chip magicam putea spune, filmul tragic cu cel liric, filmul istoriccu trăirile personale ale intelectualului nonagenar deînaltă clasa, Petre Georgescu, trăiri proiectate de-alungul întregii vieţi a acestuia într-un flux de umbre şilumini, fapt ce dă posibilitate cititorului să savureze cumultă satisfacţie coloritul unei fresce- din care nulipsesc luminoase repere ale spiritualităţii româneşti( Scriitorii- Mihail Sadoveanu, Radu Gyr, Virgil Ierunca,patriarhul bisericii Ortodoxe Române, IustinianMarina), precum şi figurile ilustre ale culturii şiînvăţământului vâlcean de altădată: pictorul ConstantinIliescu şi profesorii Eliodor Constantinescu, NicuAngelescu, Teodor Athanasiu, Preda Antonescu, EftimieMetaxa, Constantin Stănciulescu şi a.

Prozatorul Gheorghe Stancu îşi captivează cititoriişi prin inedita manieră de prezentare aprotagonistului său, Petre Georgescu, “ de la

tinereţe pân’la bătrâneţe”, folosindu-se de numerosefragmente extrase din jurnalul de viaţă al veteranului derăzboi, legat şi în prezent, prin mii de fire văzute şinevăzute, de lumea vâlceană de altădată, de tărâmurileîndepărtate - unde tânărul sublocotenent de intendenţă alRegimentului 2 Dorobanţi - Vâlcea - fusese purtat decruntul vânt al soartei în timpul celui de al II lea RăzboiMondial, fie în tranşeele morţii pentru asediul Odesi, fieîn Basarabia (în pădurea Ţiganca, la Cania, Chişinău,Mielăuşeni, Soroca şi Tighina) sau în munţii Tatra dinCehoslovacia ( în localitatea Tisovec)

Ceea ce impresionează în ţesătura narativă a acesteicărţi sunt momentele - limită în care acţionează sublo-cotenentul Petre Georgescu, în grelele zile alerăzboiului, alunecând parcă, de fiecare dată, pe lângăceasul morţii (“Moartea din Noaptea Învierii”, “Întâl-nirea cu un spion sovietic”,“Colonelul Cosma Angelo”).

Făcând o radiografie mai atentă a vieţiiprotagonistului nostru, n-am putea să nu scoatem înevidenţă şi caracterul său pasional, observat, cu uşurinţă,atât în comportamentul din mediul familial cât şi în alteîmprejurări ( uneori, e drept, destul de ciudate ). Se maipoate observa că în sufletul lui Petre Georgescu a exis-

tat, tot timpul, acel ocean de generozitate, de omenieamestecată într-un fel şi cu o mare doză de eroism. Peparcursul întregii cărţi sunt întâlnite numerose exemplecare atestă momentele - cheie ce au depins de conştiinţaşi deciziile tânărului ofiţer Petre Georgescu, totulrezolvându-se de către acestea cu cea mai mare dăruireşi precizie. Să nu uităm cum a fost scos poetul Radu Girdin Batalionul morţii şi redat vieţii sau cum a fost trimisla Viena tânărul soldat Vasile Brabete de la …3Dorobanţi - Vâlcea pentru a i se salva un picior de laamputare…

Aşternându-ne privirea cu şi mai multă atenţie asprafragmentelor de jurnal inserate în paginile cărţiianalizate, am avut marea surpriză de a descoperi înamintirile nonagenarului Petre Georgescu “ o peniţă deaur” ce ar fi putut, cu siguranţă, să lase literaturii româneo valoroasă operă în proză….. Dar stilatul intelectual, cunemăsurata sa modestie, consideră că este mai bine săfie doar păstrătorul fidel al anotimpurilor vieţii sale, fărăsă iese în mod voliţional la rampa consacrării într-alescrisului. Întâmplarea a făcut, totuşi, ca aceastăsuficienţă a Domniei-sale să fie anulată de îndată ce s-aîntâlnit cu mărinimosul scriitor vâlcean GheorgheStancu. Acesta din urmă, fiind dominat de spiritualiscoditor de ziarist, a reuşit să creeze o interesantă carte-document destre vâlcenii şi obiceiurile lor de acumaproape un secol, “destre starea socială din acelevremuri, destre şcoala de atunci, cu exigenţele einecesare şi constructive, destre viaţa bucolică a satului,destre clocotul unei lumi care astăzi nu mai este…”Aşadar, vorbim destre o carte-document ce se vrea opagină de referinţă în istoria meleagurilor olteneşti…

Pagina 13

Nicolae CIUREA -GENUNENI

ITINERAR PRIN VIAŢA UNUIVETERAN DE RĂZBOI

REVISTĂ DE CULTURĂPOVESTEA VORBEI

Biserica se află în zonacentrală a oraşului

Călimăneşti, pe un deal nuprea înalt, în vecinătateaŞcolii Vechi din localitate şila mică distanţă de vilaprinţului Ghica. Din tradiţialocală aflăm că în aceastăzonă a fost mai înainte obiserică din lemn. În docu-

mentul din 8 noiembrie 1602 de donaţie al monahieiTeofana, mama lui Mihai Viteazul (1593-1601) îl găsimprintre martorii evenimentului şi pe „popa Jipa” slujitorla biserica de mir a satului Călimăneşti. Dar de-a lungultimpului acestă bisrică s-a degradat şi a dispărut; în loculei a fost pusă o cruce. Din nefericire locul ei nu s-a maiputut identifica. Mai târziu, pe vremea domnitorului ŢăriiRomâneşti, Ştefan Cantacuzino (25 martie 1714 - 7 iunie1716) în anul 1714 a fost construită actuala biserică, prinosteneala fratelui său Gheorghe şi a câtorva călugări.

În pisania de deasupra uşii de la intrarea din pridvorse menţionează: „Cu ajutorul Sfintei Troiţe din temelies-au zidit această sfântă biserică întru cinstea SfinţilorVoievozi, oştilor cereşti Mihail şi Gavril din ostenelilepărintelui Urir Serafim, egumenul ot sfânta mănăstireCozia, în zilele lui Ştefan Cantacuzino Voievod Septh.7219 (1711)”. Dar puţin mai jos se menţionează: „S-azugrăvit Gheorghe Zugravul”. O altă pisanie scrisă înpronaos deasupra uşii de la intrare are conţinutul:„Acestă sfântă şi dumnezeiească biserică, ce se vede,s-au zidit din temelie de robul lui Dumnezeu Serafim,eromonah, egumenul sfintei mănăstiri Cozia, ajutândcu ce s-a putut şi părintele Vasile monah. Şi s-auîmpodobit cu zugrăveale de jupân Stoica 1816”. Dincele două pisanii rezultă că Serafim este ctitorulprincipal pe vremea când domnea Ştefan Cantacuzinoiar pictarea ei s-a făcut în 1773 pe cheltuiala jupânu-lui Stoica, iar mai târziu în 1816 a fost repictată prinbunăvoinţa fiului său, Gheorghe.

Hramul bisericii este Sfinţii Arhangheli Mihail şiGavril (8 noiembrie). Sfântul Arhanghel Mihail estecel cu sabia de foc pus de Dumnezeu să păzească porţileEdenului, după alungarea primilor oameni, Adam şi Eva.Iar sfântul Arhanghel Gavril este cel care l-a înştiinţat peZaharia că soţia sa va naşte pe Ioan Botezătorul. Şi totacesta a vestit-o pe Fecioara Maria că-L va naşte peMesia.

Arhitectura: biserica este construită din piatră de râu şicărămidă şi are forma de navă, fără turlă. Iniţial n-a avutpridvor; acesta a fost adăugat în anul 1857. Pridvorul,care la început a fost deschis, se uneşte în locaşul vechiprin două coloane semicilindrice şi se sprijină pe alte 8coloane, care au câte 3 arcade pe fiecare latură şi două pefaţada vestică şi trei intrări, câte una pe fiecare latură. Arelungimea de 4,60 m, lăţimea de 5,70 m, iar înălţimea de6 m.

Zidul interior are o grosime de 0,75m şi o înălţime de0,85 m. În exterior este tencuit ca şi partea ce depăşeştelinia de sus a brâului. În interior se coboară pe douătrepte. Mai târziu pridvorul a fost închis cu un geamlâcrealizat din lemn, iar uşile laterale au fot dezafectate.Pronaosul la intrare are o uşă de 190/95 cm de la care secoboară pe două trepte. Are o lungime de 4,60m şi olăţime de 5,40m. Pe fiecare latură are câte o fereastră de160/95 cm. Zidurile, construite din piatră de râu cu unliant de var hidraulic, au o grosime de 0,90m. Înălţimeaeste de 6m. Calota din pronaos se sprijină prin pandativipe arce şi picioare de colţ. Strănile sunt aşezate pe fiecarelatură. La intrare, pe partea stângă, se află pangarul cuobiecte bisericeşti.

Naosul. Din pronaos se trece în naos printr-o arcadălată de 1,70m, din zidul despărţitor, care are o grosime de0,85m. Naosul nu are abside laterale. El are forma unuidreptunghi cu lungimea de 6,60 m şi latura de 5,40m.Înălţimea interioară este de 6,60m. Calota se sprijină pearce şi pe picioare de colţi. Şi aici există două ferestreasemănătoare cu cele din pronaos. În naos, pe parteadreaptă, se află strănile pentru credincioşi şi strana

cântăreţului, iar lângă peretele vestic strănile arhiereşti.În partea stângă, spre peretele nordic, se găsesc strane

pentru credincioşi, iar spre peretele vestic, stranele pentruautorităţile de stat. În faţa altarului se află cele douăiconostase: praznicarul şi cel al Maicii Domnului.

Catapeteasma, care desparte naosul de altar, este dinzid. Are o lăţime de 5 m, iar grosimea zdului de0,35m. Înmijlocul ei se află uşile împărăteşti cu o lăţime de 0,90m,iar de o parte şi de alta, uşile diaconeşti de 0,25m. Toateau o înălţime de 2m.

Altarul are o lungime de 2,50m şi lăţimea de 5 m. Areo formă hexagonală şi o singră fereastră situată la mijloc,de aceleaşi dimensiuni ca celelalte. Boltirea altarului seface printr-o concă prelungită spre spatele catapetesmeide un arc transversal în plin centru. În centrul altarului seaflă sfânta masă. În zidul dinspre nord se află prosco-midiarul. În anul 2001, pe latura sudică altarului, s-a făcuto uşă de 2,40/0,90m.

Pictura a fost realizată de zugravul Gheorghe, al căruinume se găseşte în pisanie. Scenele evanghelice sesucced după tipic, destul de multe şi băgate în personaje.Portretele sfinţilor mucenici sunt reprezentate într-oatitudine dârză, tinerească, iar sfinţii în genere întocmaica la Cozia. Icoanele sunt mult mai noi; unele de lamijlocul sec. al XIX-lea; numai icoana hramului pare ceamai veche.

După terminarea construcţiei bisericii catedrale cuhramul Sf. Apostoli Petru şi Pavel din Călimăneşti (23septembrie 1920), Biserica Veche din Deal şi-a pierdutstatutul de biserică parorhială şi a devenit filială a aces-teia. Slujbele realizate la vechea biserică se ţineau dincând în când. În cele din urmă a ajuns să fie folosită doarca o capelă de cimitir, săvârşindu-se slujbe doar laînmormântări. În anul 1923 a fost închisă. A fostredeschisă peste 16 ani, în 1939 şi a devenit filialaparorhiei Călimăneşti. Atunci a fost numit un preot sluji-tor. În 1939 biserica ajunsese în paragină. În anul 1939 afost numit aici preotul Nicolae Gherguş. Acesta,împreună cu enoriaşii săi a început reconstrucţia bisericii.

În 1940 a început construcţia zidului de împrejmuiredin piatră de râu. Lucrările de reconstrucţie au continuatşi în anii următori sub supravegherea preotului Dumitru I.Mănescu care a suplinit aici pentru scurt timp. În 1942s-au executat lucrările de refacerea zidului deîmprejmuire pe o distanţă de 130 m.

În anul 1943 au început lucrările de construcţie şirestaurare a picturii. Devizul a fost întocmit de pictorulIon Mihail iar efectuarea lucrărilor a fost realizată depictorul Ştefan Pantzer din Râmnicu Vâlcea cu echipa sa.

La 1 noiembrie 1984 a venit prin transfer la aceastăbiserică preotul Gh. Niţă. În vremea slujirii sale la aceastăbiserică, de atunci, din 1984 şi până azi (2011) s-aurealizat următoarele: în vara anului 1985 au începutlucrările de consolidare a bisericii: subziduri, la fundaţiazidurilor, s-au efectuat două centuri ce împrejmuiesc prinexterior biserica cu turnarea unor stâlpi între ele, apoilegate între ele prin grinzi din beton armat care trec prinpod şi leagă aceste centuri, precum şi o boltă extra ... labolta din pridvor. S-a executat un dren în pantă în parteade nord a clădirii pentru preluarea apelor pluviale şi sto-parea igrasiei care efectase zidul nordic. Toate acestelucrări s-au terminat în toamna anului 1986.

În vara lui 1989 au început lucrările de restaurare a

picturii de către pictorul restaurator Ion Neagoe. Lucrareaa constat în spălarea, curăţirea şi recondiţionarea de cătreo echipă condusă de pictorul Ilie Patira din părţileBuzăului. Fondurile băneşti pentru acastă lucrare înproporţie de 95% au provenit de la enoriaşi, iar 5% de laMănăstirea Frăsinei.

În ziua de 7 noiembrie 1993 biserica a fost restituităde P.S. Irineu Slătineanu, Arhiereu vizor la EpiscopiaRâmnicului. Pentru străduinţele sale depuse, preotulparoh Gh. Niţă a primit rangul de iconom stavrofor.

În anii ce au urmat s-au efectuat şi alte lucrări: a fostînlocuită învelitoarea de pe biserică şi clopotniţă. Aceastadin urmă a fost consolidată şi zugrăvită. S-a construit unpraznicar, o cancelarie, o bibliotecă, etc. S-a mai făcut o magazie şi un grup sanitar. În noaptea de19 spre 20 august 2003 biserica a fost jefuită şi incendiatăde un răufăcător. În urma acestui incident a fost nevoie deo spălare şi curăţire a picturii. În anul 2008 a fost amena-jat în jurul bisericii un parc şi a fost adusă o troiţă dinpiatră din secolul al XIX-lea. Peste doi ani, în 2010, s-aufăcut reparaţii la zidul de piatră ce împrejmuieşte bisericaşi s-au înlocuit panourile de lemn cu unele lucrate în fierforjat. În curtea bisericii s-a betonat aleea principală şis-au amenajat şi altele noi. S-a introdus apă de la reţea şis-a efectuat canalizarea. În anul 2011 s-a recondiţionat şis-a zugrăvit clopotniţa, iar în biserică s-au făcut două

sobe de teracotă, iar pentru verile călduroase s-aumontat aparate de aer condiţionat. Pardoseala veche afost înlocuită cu alta nouă şi au fost înlocuite vechiilestrane şi iconostase cu altele din lemn sculptate.

În curtea bisericii se află următoarele: clopotniţa,praznicul şi mormântul preotului N. Gherguş. Preoţii slujitori la altarul acestei biserici au fost maimulţi. Primul preot menţionat este „popa Jipa” celcare la 8 noiembrie 1602 este menţionat ca un martorla întocmirea actului de donaţie al monahei Teofana,mama lui Mihai Viteazul. În sec. al XIX-lea suntmenţionaţi: Mihai sân popa Nicolae, la 11 dec. 1824,Stan sân popa Ion, la 29 decembrie 1838, Ion sân IonAltescu, la 31 ianuarie 1841, Nicolae Popescu în1903. Acesta s-a născut la 6 februarie 1837, a fostnumit preot la 18 aprilie 1863, exarh la 7 august 1877.

Preotul Constantin St. Constantinescu, s-a născut la 1 mai1886, în comuna copăceni, jud. Vâlcea. Tatăl său, preotulŞtefan, s-a căsătorit cu Teodora, fiica preotului IonDumitrescu din satul Bălceşti, jud. Argeş. Copilul aurmat, după terminarea şcolii primare, patru clase laseminarul din Râmnicu Vâlcea şi apoi alte 4 clase supe-rioare la Seminarul Central „Sf. Nifon” din Bucureşti.După terminarea studiilor s-a căsătorit cu LucreţiaProvian din Bucureşti, după care a fost numit preot înziua de 20 noiembrie 1908 la Biserica Veche din Deal -Călimăneşti, al cărui post era vacant. Dânsul aveaprofunde cunoştinţe teologice şi cultură generală. Erablând şi apropiat de sufletele enoriaşilor. Şi-a câştigatrepede popularitatea şi încrederea lor, care după puţintimp i-au spus „Părintele Codin” şi aşa i-a rămas numele.

Biserica Veche din Deal fiind mică şi neîncăpătoare,enoriaşii s-au gândit să construiască alta mai mare.Părintele Codin s-a alăturat acestora şi a depus toate efor-turile pentru strângerea banilor şi materialelor deconstrucţii. În ziua de 29 mai 1909 a vizitat CălimăneştiulP.S. Ghenadie, episcopul Râmnicului şi Noului Severin(22 martie 1909 - 23 mai 1912). I s-a făcut o primirecreştinească de către părintele Codin şi enoriaşii săi. Cuacest prilej Părintele Codin a ţinut o înălţătoare cuvântareîn care s-a referit şi la marea biserică care urma să fieconstruită.

În ziua de 20 septembrie 1910 a început construcţiabisericii. Părintele Codin s-a ocupat în continuare destrângerea banilor, a materialelor de construcţie şisupravegherea lucrărilor. Dar, peste câtva timp s-au ivitcâţiva oameni care nu vedeau cu ochi buni popularitateade care se bucura Părintele Codin; l-au acuzat că nufoloseşte corect banii strânşi pentru biserică. Atunci, elplin de amărăciune, a cerut episcopului să îl transfere laaltă parorhie. A găsit un post vacant la biserica „Sf.Nicolae” din Craiova şi a plecat cu familia acolo. A lăsatîn urma sa o biserică (actuala catedrală) ce numai trebuia

Pagina 14

Gheorghe MĂMULARU

Călimăneşti: Biserica Veche din Deal-aspecte din trecut-

REVISTĂ DE CULTURĂ POVESTEA VORBEI

decât tencuită şi pictată. La Craiova, pe lângă parorhia sa,a activat şi ca profesor de religie la Liceul Militar laColegiul Carol I. În urma îmbolnăvirii de febră tifoidă amurit, în ziua de 26 octombrie 1918, la vârsta de 34 deani.

Preotul Gheorghe Bălăşel s-a născut în anul 1895, aabsolvit seminarul gr.II şi a fost numit la 1 aprilie 1919preot la această biserică. La 23 septembrie 1920 a fostsfinţită biserica catedrală din Călimăneşti.Rolul Bisericii Vechi din Deal începe să scadă şi dinbiserică parorhială devine filială a bisericii catedrale, apoicapelă de cimitir. iar în anul 1923 să fie închisă. A rămasînchisă timp de 16 ani, până în 1939, când a fostredeschisă cultului, la început tot ca filiala parorhieiCălimăneşti.

Preotul Nicolae Gherguş s-a născut la 23 decembrie1910 în comuna Budeşti, jud. Argeş. A fost hirotonit la 29august 1934, iar duhovnic a fost hirotonit în anul 1944. Înanul 1940 a slujit la Schitul Ostrov. LA 29 septembrie

1941 a predat inventarul bisericii preotului PetreCojocaru. Peste un an, la 1 noiembrie1942 slujeşte preo-tul Dumitru I. Marinescu. Tot la această dată (1 noiembrie1942) a fost înfiinţată parorhia Călimăneşti II.

În anul 1943 a revenit din nou la Biserica Veche dinDeal preotul N. Gherguş. El s-a preocupat de amenajareaşi buna funcţionare a bisericii timp de 41 de ani, până lasfârşitul vieţii sale în anul 1984. Pentru activitatea sa afost distins cu Crucea Patriarhală. În perioada 1945-1948a fost profesor la Gimnaziul Unic din Călimăneşti şi apredat ştiinţele naturale. Din anul 1984 slujeşte preotulGh. Niţă.

Preotul Gh. Niţă s-a născut la 6 aprilie 1949 în satulBratoveşti, comuna Perişani-Titeşti, jud. Vâlcea, dinpărinţi ortodocşi, Gheorghe şi Ioana. În anul 1963 a ter-minat 7 clase elementare în comuna Titeşti. În anulurmător, 1964, s-a înscris la Grupul Şcolar IndependenţaSibiu pe care l-a absolvit în 1967 şi a fost angajat încadrul uzinei I.P.A. Sibiu. În 1967 s-a înscris la Liceul de

cultură generală „Octavian Goga” din Sibiu la cursulseral, secţia reală pe care l-a absolvit în 1972. A întreruptun an pentru satisfacerea stagiului militar. În anul 1973s-a înscris la Institutul Teologic Universitar din Sibiu alecărui cursuri le-a terminat în 1977. În vara anului 1977 asusţinut teza de licenţă la catedra de Patrologie cu titlul„Unitatea Bisericii la Sfinţii Părinţi” sub îndrumarea p.c.arhidiacon dr. C. Voicu. În luna februarie 1978 s-acăsătorit cu Maria Ungureanu din Călimăneşti. Dinaceastă căsătorie au rezultat doi copii: Elena-Roxana şiAlexandru Constantin. La 1 aprilie 1979 a fost hirotonisitdiacon la Catedrala Episcopală din Râmnicu Vâlcea, iar adoua zi, 7 aprilie 1979 a fost hirotonit preot. În ziua deFlori 1979 a fost instalat ca preot în parohia Pietrarii deJos. La 1 noiembrie 1984 a fost transferat la cerere laparohia Călimăneşti II, la Biserica Veche din Deal.Aceasta este cea mai veche biserică de mir din oraşulCălimăneşti.

Şi încercând cumvasă-şi motiveze sieşi disconfortul resimţit, aruncă oprivire în jur, constatând cu o copilărească amărăciune,că...nimeni, absolut nimeni, nici măcar organizatorii,nu veniseră măcar cu o floare...Nu contează, încercă easă se amăgească, deşi ceea ce simţea, o contrazicea. Şimai era ceva; după ce văzuse invitaţiile în forma lorfinală şi observase ordinea prezentării, ca şi pe aceea aaşezării la masa prezidiului, începuse să aibă senzaţiatot mai clară, de a avea doar rolul ingrat, dintr-o piesăregizată până la ultimul amănunt şi în care actoriiprincipali, pe care deocamdată doar începuse să-ibănuiască, urmau să iasă curând la scena deschisă.

Privise prin sală un timp, căutând chipuricunoscute, un zâmbet de care să se agaţe... Încă maisimţea impulsul de a părăsi locul acela. Şi în acelmoment, tresărirea de neplăcere pe care o resimţi, îiatrase atenţia asupra persoanei aşezate chiar în primulrând ; corespondentul. Şi-n timp ce privirea zăboveaasupra personajului, un gând instantaneu, pe jumătatehilar, pe jumătate plin de sarcasm, îi şoptea în urechejongleria sa de cuvinte; corespondent, corespunde, acorespunde... vanităţii, sau de ce nu, expresiei „cămaşae mai aproape de trup”. Nici nu observase când sosiseşi acesta. Stătea acolo, scoţându-şi sfidător înainteabdomenul rotund, de pe care nasturii cămăşii păreaucă sunt gata-gata să se desprindă şi să se rostogoleascăpe parchet şi părând a se simţi foarte confortabil înpielea lui, îşi nota conştiincios, vorbă cu vorbă, toatespusele profesorului, care între timp luase cuvântul. Îiurmărise un timp fascinată mişcarea degetelor cepăreau să fie doar o prelungire atât de puţindiferenţiată de palma plinuţă cu aspect de obiectgonflat, încât dădea impresia că face adevărate scama-torii pentru ca pixul ce se pierdea între ele, să nu-iscape şi să reuşească să noteze câte ceva.

Apoi, parcă atrase de un magnet, privirile i seîndreptaseră spre punctul dinspre care o ţintuiaîntunecimea unei perechi de ochi negri. Cel puţin aşaîi păreau. Şi acolo, doar cu două rânduri de scaune maiîn spate, îi descoperi aşezaţi parcă umăr la umăr, pe ceitrei. Fostul turnător, cu inconfundabila sa tunsoare ceamintea de călugării capucini, mereu pus la patru ace,era încadrat dintr-o parte de cel ce se străduia din toateputerile să-şi menţină prins pe piept ca pe o medalie,titlul de preşedinte al asociaţiei locale de scriitori, iardin cealaltă, de acea scriitoare - probabil se pensionasedeja – faţă de care Elena, fără a mai căuta să-şi explicemotivul, preferase să se menţină la distanţă. În rareleocazii pe care le avusese, observase cum aceasta gravi-ta ca un satelit, în jurul celui numit - doar pe la spate -„turnătorul” de către cei care îl cunoşteau, dar curioslucru, continuau să îl accepte în cercul lor şi să discutecu el. Se spunea că făcuse mult rău, că răul era înscrisîn codul său genetic. Nu-l cunoştea şi n-ar fi pututspune dacă ceea ce auzise întâmplător despre el, erasau nu adevărat, însă înclina să creadă cele vehiculatedespre el, după ce în două rânduri, cu ocazia unormanifestări culturale, avusese ocazia să-l audă luândcuvântul; era plin de otravă. „Poeti făcuţi”, nu născuţi,tuna el împotriva altora, pe care totuşi evita să îinominalizeze. Fireşte, prin poeţi născuţi, făcea referirela sine. Şi cine oare era el, că nu-şi amintea să-l fivăzut publicat în alte reviste decât cea locala, dupăcum nu avea cunoştinţă ca acesta, în lunga-i şi după

cum se lăuda, prodigioasa-icarieră de poet, să fi luat un câtde mic premiu la vreun concursliterar. Îşi întoarse privirea,

încercând să fie atentă la ceea ce se vorbea.Profesorul tocmai enumera realizările comunităţii

locale de scriitori, concretizate după cum spunea, princreşterea numărului de cărţi editate, când, ca împins deun arc aflat sub posterior, „turnătorul” vociferaseindignat de parcă acestea ar fi fost tipărite pe banii lui,că prea puţine dintre ele, sunt şi altceva decâtmaculatură. Fără a-i contensta în vreun fel afirmaţia,profesorul îşi continuă netulburat cuvântul, apoi trecula prezentarea plachetei de versuri lansate de tânarapoetă.

Deşi iniţial fusese curioasă să asculte ceea ce s-arfi putut spune despre versurile pe care le citise deja,dar cărora ea nu le putuse descoperi mesajul, în scurttimp se simţi pierdută în clipocitul şirului de cuvinte,ce nu reuşeau să se structureze într-un discursconvingător. În sfârşit, urmase momentul artistic, încare cei doi tineri actori recitaseră patru dintre poeziilece alcătuiau placheta. În jur, privirile pierdute, şaşii,dezvăluiau nivelul de comprehensiune. În încheiere,poeta, scuzându-se că este emoţionată, vorbise desprepoeziile sale, adăugând că deşi „unii” nu le înţeleg –Elena prinse din zbor aluzia transparentă – ele nu s-audorit a fi decât o autorelevare fără ipocrizie a persoaneisale - „aşa cum sunt” – precizase ea.

Mda, „aşa cum” apucase să cârtească gândulElenei, dar asta nu însemnă totuşi, că trebuie neaparatsă ematizez cu... însă şirul gândurilor îi fusese întrupt.Dinspre spectatori, vocea „turnătorului” se auziadresând la per tu, o întrebare plină de profunzimi,poetei:

- Spune-mi, ai muri dacă nu ai scrie? În sală selăsase o tăcere adâncă. Părând stingherită pentrumoment, poeta rămăsese pe gânduri. Nu-şi maiamintea ce i-a răspuns până la urmă aceasta. Oricum,era clar pentru oricine, care fusese scopul întrebării.Amintindu-şi ceea ce citise undeva, că „o căruţa goală,face întotdeauna mai mult zgomot decât una plină”,Elena trase aer în piept, hotărâtă să aibă răbdare pânăla capăt. Urma momentul de prezentare al cărţilor sale,dar deja, nu-şi mai dorea decât să se termine totul câtmai repede.

Din fericire, cu o zi înainte, avusese inspiraţia săsune pe o scriitoare din asociaţie, pe care o cunoscusede puţină vreme. Amabilitatea cu care aceasta îirăspunsese, că nu avea să lipsească de la eveniment şică tocmai îşi notase câteva rânduri, urmând săvorbească despre cartea de proză, o mai liniştise.Ştiind că putea să se bizuie pe cuvântul ei şi că celpuţin recenzia cărţii de proză avea să fie de calitate, sebucurase. Însă pentru cartea de versuri, Elena seaştepta ca, aşa cum convenise cu profesorul, acesta sărostească măcar câteva cuvinte, iar în cazul în care elnu ar fi putut fi prezent – ceea ce, cunoscundu-l deceva vreme, ştia că n-ar fi fost exclus – urma caorganizatoarei evenimentul să-i revină rolul de aprelua acea sarcină.

Întradevăr, aşa cum se aşteptase, prezentarea cărţiide proză, captivase auditoriul. Ar fi trebuit să urmezeprezentarea celei de poezie şi abia aştepta să audă –pentru prima dată de când îl cunştea şi de cândcolaborau la revista locală – părerea profesorului. Însăspre uimirea sa, organizatoarea hotărîse că este timpul

momentului artistic. Şi cineva citi poate singura poeziedin volum, pe care Elena nu o agreea – căci în oricevolum există şi poezii mai puţin reuşite - şi nicidecumvreuna dintre cele indicate anterior, chiar de ea.Aşadar, se părea că volumul ei de poezii...de fapt nuexistă, sau nu prea avea importanţă. Se putea trecepeste el şi deja i se dăduse cuvântul pentru a prezentavolumul de versuri al seniorului.

Brusc, simţise că i se usucă gura. Mai târziu, i s-aspus că nu se auzise aproape nimic din ceea ce spusese,mai ales că nici microfonul nu funcţiona. Următorulinvitat se prezentase singur. Scosese într-un singur anşase cărţi, cu ocazia împlinirii vârstei de şaizeci de ani.Vorbea despre artistul complet. Cel ce putea să îmbinepoezia cu artele plastice şi cu muzica. Dar lumea, dejadădea semne că şi-a epuizat doza de răbdare. În sfârşit,i se dăduse cuvântul şi reprezentatului consiliului, careca orice reprezentat obligat să se priceapă şi să-şi deacu părerea despre tot şi toate, spusese încurcat câtevacuvinte pe care nimeni nu le mai asculta şi toată lumease îndreptase cu entuziasm de data aceastanedisimulat, spre hol, acolo unde aşteptau platourile degustări.

De la distanţă, corespondentul îi aruncase oprivire, de parcă ar fi vrut să se asigure că şi ea vaobserva cum n-are el niciun gând de a-i răsfoi vreocarte. Şi aşa de masa cu cărţile Elenei, nu seapropiaseră decât câţiva, mai degrabă tentaţi deteancul cu ultimul număr al revistei locale pe careprofesorul îl aşezase tot acolo, pentru a fi distribuitgratuit. Şi tocmai pe când oferea un autograf uneiadintre cele două sau trei persoane care îi cumpăraserăcartea, scriitoarea satelit se apropiase şi ea şi-i oferisecumpărătoarei, cartea sa de proză lansată în urmă cuun an şi jumătate. Surprinsă, aceasta o întrebase câtcostă, iar răspunsul plin de modestie pe care scriitoareai-l dăduse, o descumpăni de-a binelea pe Elena,făcând-o să se întrebe dacă aude bine:

- Oh, nimic... Eu nu-mi vând cărţile...Şi doar Elena îi cumpărase cartea, atunci, la

lansare. A mai rămas puţină vreme pe hol, întrebându-se ce caută printre ceilalţi care păreau să fie foartepreocupaţi de sandwichuri. Nimeni dintre cei ce ştia căfac parte din asociaţie, nu se apropiase să cumpere ocarte. „Uniţi în cuget şi-n simţiri” îşi spuse Elena.Dealtfel şi atunci în toamnă, la întâlnirea cu cetăţeanulde onoare al oraşului care venise din Israel să-şilanseze ultima carte, „turnătorul” fusese cel care, defaţă cu acesta, îi ceruse profesorului – care tocmaicumpărase cartea - să i-o trimită şi lui ca să o citească,pentru că – afirmase el în gura mare - nu-şi poatepermite să cumpere o carte. Însă reacţia scriitorul venitdin Israel nu a fost deloc aceea de a se fi grăbit să i-oofere gratis, aşa cum se aşteptase el. Sigur că nuinvesteşte într-o carte, pentru el este obişnuit săprimească sponsorizări, comentase atunci acid, cinevadin grupul prezent.

O prietenă care-i spusese că s-ar putea să nu vină,tocmai urca scara. Venise, totuşi. Şi o întrebă cine estetânara poetă; ar fi vrut să o cunoască. Elena se îndreptăspre ea şi i-o prezentă. Apoi rămase o clipă pe gânduri,ca şi când nu s-ar fi putut hotărî ce să facă. Părea că totce era în jur, forfota, oamenii, dispăruseră. Şi fără amai privi în jur, se îndreptă spre ieşire. Avea nevoiedoar de aer proaspăt.

(continuare din pag.7) ZGOMOTUL

Pagina 15

Pagina 16

REVISTĂ DE CULTURĂ

Anul 2012 a fost declaratde Patriarhia Română

„An omagial al Sfântului Masluşi al îngrijirii bolnavilor”.Maslul sau Eleoungerea esteTaina în care, prin rugăciunilepreoţilor şi prin ungerea cu unt-delemn sfinţit, se împărtăşeştecreştinilor bolnavi harul vinde-cării de bolile sufleteşti şi tru-peşti, precum şi iertarea de păca-te.Cu toate că în Sfânta Scriptură

nu se arată când a fost instituită această Taină, sunt însănumeroase dovezi despre practicarea ei de către SfinţiiApostoli. Astfel, Sfântul Evanghelist Marcu spune: „Şiieşind ei (Apostolii), au propovăduit tuturor să se pocăias-că. Şi scoteau afară demoni mulţi şi ungeau cu untdelemnmulţi bolnavi şi-i făceau sănătoşi” (Marcu 6, 12-13). Laaceastă Taină se referă şi alte texte (Mc 16, 18; Lc 9, 6; FA5 15-16; 19, 12 ş.a) din care rezultă că ungerea cu untde-lemn sfinţit era o lucrare externă, văzută, prin care seîmpărtăşea bolnavilor harul vindecător al Duhului Sfânt, eaavând caracterul unei Taine pe care Apostolii o practicau,după porunca Mântuitorului. Faptul că Apostolii practicaude timpuriu această Taină, în vremea în care Mântuitorulpropovăduia Evanghelia Sa, dovedeşte pe de o parte proba-bil că ea a fost instituită drept cea dintâi dintre toate Tainele,iar pe de alta, că ea a fost un mijloc prin care MântuitorulŞi-a asociat o bună vreme pe Apostoli la o acţiune de ajuto-rare şi slujire a celor suferinzi şi bolnavi, ceea ce, se pare, oconfirmă şi textul: „Şi a străbătut Iisus toată Galileea... pro-povăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boalaşi neputinţa ce era în popor”(Matei 4, 23).

Fără a avea caracter de Taină, ungerea cu untde-lem se practica şi în Vechiul Testament ca mijloc sfinţitor:la aducerea jertfelor, la sfinţirea obiectelor de cult, la sfinţi-rea persoanelor cu chemări speciale: regi, prooroci, preoţi.Este de înţeles deci de ce această ungere în Noul Testamenta primit o putere tămăduitoare de boli şi iertare a păcatelor,

datorită harului nevăzut al Duhului Sfânt, dobândind astefelcaracter de Taină.

Practicarea obişnuită a acestei Taine este arătată laIacov 5, 14-15: „De este cineva bolnav între voi, să chemepreoţii Bisericii şi să se roage pentru dânsul, ungându-l cuuntdelemn întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţeiva mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul, şi de vafi făcut păcate se vor ierta lui”.

Despre importanţa acestei Taine ne vorbesc nume-roşi Părinţi şi scriitori bisericeşti, ca: Irineu, Origen, Vasilecel Mare, Ioan Gură de Aur ş.a.

Fără vreun temei acceptabil, Biserica Romano-Catolică limitează conferirea acestei Taine numai la bolna-vii de moarte, considerând-o ca ungerea cea mai de peurmă. Dar aşa cum rezultă din cele spuse de Sf. Iacov, sco-pul acestei Taine fiind vindecarea creştinilor suferinzi deorice boli, indiferent de felul şi gravitatea lor, este de sineînţeles ca ea nu poate fi limitată numai la bolnavii de moar-te, căci textul respectiv spune: „De este cineva bolnav”, nubolnav de moarte sau bolnav foarte grav. În schimb, acesttext justifică practica Bisericii noastre de a săvârşi în timpulPatruzecimii, ca şi la hramuri de mânăstiri şi biserici,Maslul de obşte pentru toţi credincioşii care doresc.

Materia Tainei este untdelemnul sfinţit printr-oierurgie premergătoare ungerii, iar formula este rugăciunearostită de 7 ori asupra celui bolnav în timpul ungerii:„Părinte Sfinte, doctorul sufletelor şi al trupurilor... tămă-duieşte pe robul tău acesta de neputinţa trupească şi sufle-tească ce l-a cuprins...”

Săvârşitorii sunt preoţii Bisericii, aşadar, nu unsingur preot. În practică, Biserica noastră a stabilit caMaslul să fie săvârşit de şapte preoţi; în cazuri speciale seadmit 2 sau 3 preoţi, iar unul numai în cazuri excepţionale.

Primitorii sunt credincioşi bolnavi, indiferent defelul şi gravitatea bolii. Deoarece păcatul – de care nu e lip-sit nimeni – stă la originea multor boli, în Biserica noastrăse practică Maslul de obşte pentru toţi credincioşii.

Efectele Sfântului Maslu sunt: Vindecarea de boli-le sufleteşti şi trupeşti. Dar dacă harul acestei Taine nuaduce totdeauna vindecare de boli, rugăciunea credinţei

este ascultată de Domnul totdeauna, cei ce se roagă şi sepocăiesc sincer dobândesc astfel iertare de păcate.

Protestanţii şi denominaţiunile creştine refuză sărecunoască Maslului caracterul de Taină, invocând diferitemotive. Astfel, ei afirmă că aici e vorba numai de o ungeresimbolică, pe care Apostolii o practicau spre a împărtăşibolnavilor darul vindecărilor minunate dat lor deMântuitorul, dar care, de altfel, se putea împărtăşi şi fărăungere, numai cu punerea mâinilor (FA 28, 18; Mc 16, 18).Pe lângă aceasta, ei mai spun că în textul de la Iacov (5, 14-15) este vorba fie de o vindecare miraculoasă, taumaturgi-că, datorită darului pe care Apostolii îl primiseră de laHristos, fie de una medicinală, care se datorează ungerii cuuntdelemn.

Aceste afirmaţii n-au nici un temei. Vindecărileminunate (taumaturgice) se făceau numai în cazuri rare, decătre persoane anume înzestrate cu acest dar, care însă nuera legat nicidecum de tagma preoţească, deoarece cei ce-lprimeau erau aleşi după înţelepciunea lui Dumnezeu ceanecuprinsă de minte, putând fi dat chiar unora care „lucraufărădelegea” (Mt 7, 22-23). Dar nici de o vindecare natura-lă sau medicinală nu poate fi vorba, deoarece efectul aces-tei ungeri nu era numai tămăduirea de boală, ci şi iertareade păcate, care în nici un caz nu putea fi o consecinţă aungerii cu untdelemn, ci numai a colaborării acesteia cu„rugăciunea credinţei”, datorită căreia bolnavul primea şiiertare de păcate. De asemeanea, dacă ar fi vorba de o vin-decare naturală, medicinală, pentru această ungere nu maiera nevoie să se cheme preoţii Bisericii, ea putând fi facutăde oricine din casa celui bolnav. Dar tocmai această preci-zare că ungerea respectivă trebuie făcută de preoţii Bisericiiîntru numele Domnului şi împreunată cu rugăciune dove-deşte caracterul de Taină al Maslului.

Stud. Ionuţ-Cosmin DRĂGHICIFacultatea Teologie din Craiova

1 Manolache A., Taina Sfântului Maslu (Eleoungerea),“Glasul Bisericii”, I988, nr. 6, p. 73.2 Sava, Pr. Conf. Dr. Viorel, Taina Sfântului Maslu înRomano- Catolicism după Conciliul II Vatican, “Teologie şiViaţă”, 2000, nr. 1-6, p. 69.3 Pr.Prof.Dr. Ene Braniste, Liturgica Specialã, Bucuresti,2002, p.64

Sfânta Taină a Maslului

Este o carte roman, apărută, dupărevizuiri şi adăugiri, într-o nouă

ediţie la editura ADRIANSO, 2012, Rm.Vâlcea. Autorul este Ion Soare, care s-alăsat consiliat de Ioan St. Lazăr,adeverind faptul că… prietenii la nevoiese cunosc, numind aici şi pe Adrian Şuiu.Cartea este o poveste cu realitatea ei,travestită în hainele literaturii în carepriceperea autorului se vădeşte uşor.Pornind de la titlu, observăm osugestionare multiplă. Fără umbră estechiar … soarele! Nu cumva romanul esteautobiografic? De unde putea el evada?Dintr-un sistem opresiv în care trăiseintegrat, cu aparenţa că este pe vecie? Dinstrânsura conştiinţei care îi dădea ghes săse mărturisească şi să se mântuiască?Desigur, atunci când riscul nu mai existăîţi vine mai uşor să îţi asumi greşelile!,că… de, nimeni nu-i fără de păcate.Presupuneri desigur, dar şi ceva adevăr,declarat explicit de scriitor pe coperta IV:,,Un fost lucrător de penitenciar sedestăinuie?” Dar şi cu destăinuirea este oproblemă. Mărturiseşti, povesteşti, ori tejustifici cumva, atenuând lucrurileincomode, luând partea, arătând călucrurile au destinul lor şi că alinierea erasingură soluţie? Apropo de respectarea, înliteră, a unor legi nedrepte şipropovăduirea lor în educarea,,infractorilor”! Apoi revizuirea şiadăugirea unei poveşti despre o realitatetrăită, să nu ne trezească

gândul, că eroi cărţii, cei care au dat cusubsemnatul pe la miliţie, ori chiar…educatorul, nu şi-au refăcut depoziţiile?Mă mai gândesc la faptul că ţi se cereaumai multe declaraţii şi din nepotrivirealor… experţii detectau minciuna, sautaina pe care o avea fiecare şi nu eraspusă pentru a menaja şi pe alţii, deregulă nevinovaţi, în morala unor legicorecte.

Eroul povestitor este Roşianu, evidentautorul, pe vremea când era un soareroşu, servind credincios, profesionist,legile şi ordinea instituită, de epocatrecută, şi ea tot roşie. L-am mai întâlnitîn Rezervaţia de oameni, o carte apărutămai demult, tot despre penitenciare. Dinmultele poveşti de viaţă pe care le va fiascultat realizează un fir călăuzitor,romanul fiind altceva decât sumapovestirilor care pot fi citite şi distinct.Eroii sunt tineri… au ochii albaştri, auidealuri, şi-i apucă schimbarea din 1989în… închisori. La propriu, arestat pentruo crimă necomisă, dar în plină cercetare,este studentul Jean Stelea, şi el conotândlumina mântuirii din acel Crăciun în carenu se rezolvă doar formal-statistic un caz(nici un dosar nerezolvat… pentruComan! Nu întâmplător acest nume, elamintind de un om intrat în conştiinţapublică pentru caracterul său de omdrept!) ci , se anticipează libertateatânjită, inclusiv de Bazilescu, omul

inadaptabil la legi strâmbe, om puternic,cu capacităţi paranormale, evadatul fărăumbră. Cartea este şi un duel permanentdintre vânat şi vânător. Descifrarea enig-mei evadatului, dezlegarea unorprobleme complicate, ne pun în faţa unorargumentaţii interesante în care …profesorul îşi trage întotdeauna spuza,având ultimul cuvânt, adică dreptateaomeneşte posibilă în care şeful are întot-deauna dreptate. Profesorul nostru educa-tor, scriitorul, are foarte multă răbdare,mult calm, foarte multă înţelegere. Dacănu i-am cunoaşte firea de acum, evidentla vârsta înţelepciunii, vulcanică,colerică, gata să-ţi sară la beregată,( cumne mai duelăm amical pe la ForumulCultural al Râmnicului!), am fi uşor depăcălit, să considerăm romanul lui IonSoare un jurnal intim. Romanul lui este oficţiune, provenind dintr-o realitate niţelîntoarsă pe dos. Nu credem în discursulacademic din faţa Mesalinei, despredelicateţea Calului şi în mirosulparanormal al unor lucrători din miliţiaRâmnicului. Dincolo de temă şiasemănarea posibilă între real şiimaginar, romanul se citeşte cu uşurinţă.Odată începută lectura are acel ceva carete îndeamnă să vezi urmarea. Sunt intere-sante personajele, spuneam, cu povestealor şi autorul … lămureşte fiecare caz înparte: Luisa, Victor, Stelea, Maria,Bazilescu etc. Cartea rezolvă, prindensitate şi cuprindere, criza noastră detimp: se poate citi la o singură deschidere.Chipul, cu ochii albaştrii şi el, de pe cop-erta I, poate fi acela al florii de Număuitaşi să îndemne la atingere. Provocările de

pe coperta IV, unde vedem scriitorul lavârsta profesorului din carte, trebuieonorate. Eu am făcut-o, cu respect pentruviaţa unui om şi pentru harul său de scri-itor.

POVESTEA VORBEI

Evadatul fără umbră

REVISTĂ DE CULTURĂTRIMESTRIALĂ

produsă de ECOSTAR 21 şi Editura

INTOL PRESS

Editor şef: Petre CICHIRDANRedactor şef: Bogdan CICHIRDANSecretar de redacţie: Felix SIMATehnoredactare: SC INTOL SRLTehnoredactare computerizată: Bogdan CICHIRDANColaboratori:

Constantin POENARU Valentin DOLFIMihai SPORIŞ

Marian PĂTRAŞCUVasile GREVUŢU

Constantin GEANTĂGeorge MĂMULARU

Gheorghe MĂMULARUCorector: Leontina RUSRedacţia: Rm. Vâlcea, Calea lui Traian nr. 169,bl. 5, sc. E, ap. 3Telefoane: 0250.736615

0350.4012540746.029824

E-mail: cichirdan@yahoo.comcontact@globalartfusion.com

Website: www.globalartfusion.comwww.publiconline.ro

www.publictv.roISSN: 1582-7852 Preţ: 3 lei

M. SPORIŞ

NOTĂ: Întreaga responsabilitate a conţinutului articolelor revine autorilor.