3

ANTICONSTITUŢIONALA LEGE 217 / 2015

Fără dezbateri publice, fără dezbateri parlamentare, fără să-şi amintească o clipă de

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI pe care a jurat credinţă poporului român, Klaus Johannis, precum

un umil funcţionăraş de Bruxelles, a promulgat o lege profund antidemocratică,

anticonstituţională ce limitează libertăţile cetăţenilor români la fel ca sub dictatura comunistă.

Aplicarea unei astfel de legi va duce la perturbări şi consecinţe negative în societatea

românească pentru că încalcă flagrant drepturile esenţiale a fiecărui cetăţean prevăzute în

Constituţie şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – ONU 1948, în efect şi în prezent.

Fosta Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului 31 / 2002 , la rândul ei profund anti

cetăţenească, motivată să prevină şi combată infracţiunile de genocid contra umanităţi,

acum lărgită şi îndesată cu pedepse, a devenit Legea 217 / 2015. Întâi, e o mare ruşine o

asemenea lege în lumea secolului XXI !! Al doilea, nu era nici o urgenţă pentru că nu erau semne

de vreun genocid în România atunci, cum nu sunt nici acum ! Al treilea genocid contra umanităţii

e un pleonasm ce demonstrează gradul de cultură al guvernului de atunci şi a lui Klaus Johannis

de acum. DEX: Genocid - crimă comisă cu intenţia de a distruge un grup uman, naţional,

etnic. Unde e crima comisă, cine a fost grupul cu asemenea intenţii Înfăptuite, Herr Klaus ? Ah,

preventiv ? Păi, dacă începeţi să promulgaţi legi de prevenire, azi mâine ne treceţi la alimentaţia

raţională, pe cartele precum Ceauşescu, să preveniţi indigestiile şi obezitatea, diabetul şi guta.

Legea 217 / 2015 o ţine înainte cu genocidul contra umanităţi, o situaţie extrem de

gravă, pentru că e în joc umanitatea (după DEX înseamnă totalitatea oamenilor, omenirea )

nu aşa un grupuleţ de câteva milioane ci toate cele şapte miliarde, afară de cei ce îl produc !!

Cine sunt cei din România care plănuiesc un genocid cât sfârşitul omenirii ? Legea îi precizează,

sunt formaţiunile şi organizaţiile fasciste, legionare, rasiste, xenofobe. Sfârşitul omenirii cu ăştia !

Mai ales cu legionarii, care-s numai umbre.

Legea 217 / 2015 e înarmată şi împotriva umbrelor: o organizaţie cu caracter fascist,

legionar, rasist, xenofob este orice grup format din trei sau mai multe persoane. Nu ştiu

care-i situaţia cu alte grupuri, dar nu ştiu să mai fie trei legionari codrenişti valizi în viaţă porniţi

pe un genocid. Ultimului legionar din veghea gardă a murit în urma cu doi ani, trăgând cortina

gărzii după el. Acea mişcare national-creştină românească este nerevenibilă, istoria nu se poate

4

clona !! Promulgata lui Herr Klaus trece de grupul de trei la o persoană vinovată de

săvârşirea unor infracţiuni de genocid umanităţii. Nu scapă nimeni, vii sau morţi ! Ridiculă

promulgare, dacă ne întrebăm şi răspundem, cu cartea de istorie în mână, despre genocidele

din România ?! Istoria reţine bine: comuniştii au pedepsit crunt pe mulţi români pentru asemenea

incriminări, ei nu au aşteptat după legea 217 / 2015, care, acum, vrea să-i mai pedepsească încă

odată, dezgropându-i şi spânzurându-i precum au făcut englezii cu Cromwell. Îi dezgroapă

Alexandru Florian, preşedintele de la Institutul ’’Elie Wiesel’’, omul cu ideea acestei legi, Crin

Antonescu care a preluat ştafeta de la el şi a dus-o în parlament, cu surle şi tobe, şi Klaus

Johannis. Apoi, vor spânzură oasele şi le vor incinera iar cenuşa o vor arunca la canal, precum a

făcut Elena Ceauşescu cu cenuşa revoluţionarilor timişoreni. Legea actualizează, ce se tot

actualizează: fasciştii, legionari, rasiştii şi xenofobii sunt şi antisemiţi şi incită la antisemitism.

Articolul 1 – reglementează interzicerea formaţiunilor fasciste, legionare, rasiste pe

teritoriul României ca să prevină genocidul contra umanităţii, adică a întregii omeniri.

Articolul 4 – se pedepseşte cu închisoare, până la 3 ani, pentru confecţionarea şi

răspândirea de simboluri fasciste şi legionare.

Articolul 5 – se pedepseşte cu închisoare, până la 3 ani, pentru promovarea cultului

persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii ! Acest

articol, contravine Constituţiei României, Articolul 30, ce consfinţeşte dreptul de exprimare liberă

şi interzicea cenzurii de orice fel, iar ca fapt de cultură generală; adevăratul cult al unei persoane

îl hotărăşte, în timp, istoria, nu propaganda de moment ( să ne reamintim: Hitler, Stalin şi ceilalţi )

Şi încă ceva în Secolul XXI, făcând istorie cum trebuie, nu se mai fac proscrieri de personalităţi

ca în Imperiul Roman nici Inchiziţie ca în Evul Mediu Catolic, nici nu se mai ard sau distrug cărţi

ca vremea lui Hitler şi Stalin sau a dictaturi comuniste din România, impusă de Moscova, E

penibil, la fel ca în comunism, să o luăm din nou cu schimbatul numelor de străzi, cu dărâmatul

de busturi şi statui ca să prevenim genocidul împotriva umanităţii !! Asemenea decizii nu

sunt metode de prevenirea genocidurilor ci acte ilegale împotriva identităţii istorice a unui popor !

Articolul 6 – se pedepseşte cu închisoarea, până la 5 ani, dacă în public se neagă sau

minimalizează holocaustul . Holocaustul evreilor nu se poate nega, e un adevăr istoric odată

pentru totdeauna, iar necunoscătorii ai acestui adevăr, nu trebuie să fie închişi ci puşi să

citească şi să conspecteze cel puţin o sută de cărţi din milionul scris despre holocaust. Şi ca să

înveţe bine istoria acelor timpurii, să citească despre toate holocausturile din Secolul XX.

5

Am fost curios ce reacţie a stârni în mass-media această lege ce, sub pretextul prevenirii

unui genocid, de fapt limitează drastic libertăţile de conştiinţă şi exprimare a cetăţenilor români.

În ’’Observator Cultural’’, Liviu Ornea şi-a intitulat comentariul ’’217 / 2015 – o lege

inutilă’’ şi se teme că textul legii îngăduie orice fel de interpretări, de abuzuri . Deci nu este

inutilă pentru cei ce au iniţiat-o, clar, din moment ce Liviu Ornea se teme. Continuă cu un mare

adevăr: Nu sub ameninţarea pedepsei va scădea numărul antisemiţilor, dimpotrivă. Legea

asta nu face decât să alimenteze antisemitismul, latent, filo legionarismul. Bine comentat !

În ’’Cotidianul’’, Radu Ulmeanu scrie ’’Ruşine, domnule Florian’’ în care îi reaminteşte lui

Alexandru Florian, fiul nomeclaturistului comunist Radu Florian profesor de marxist leninist la

Universitatea Bucureşti, multe fapte reale din deceniul V şi VI din România. Frumos din partea

autorului, dar trebuia să ştie că fiii nomenclaturiştilor sunt neruşinaţi şi parveniţi. Cercetaţi.

În ’’Adevărul’’ Alex Ştefănescu semnează articolul ’’Poate sunt eu nebun’’ Poate, pentru

că face pe nebunul, când se dă mare atotcuprinzător. Scrie: O lege care pedepseşte anumite

opinii – opinii, nu fapte – cu închisoarea este în esenţa ei stalinistă şi nu poate fi

acceptată de o societate democrată . După această afirmaţie justă, îi spun că titlul e prost

ales sau e un scut preventiv. Astfel îşi permite următoarea constatare: prea puţini intelectuali

protestează împotriva legii 217 / 2015, referindu-se numai la intelectualii săi bucureşteni.

Adaug, după cele apărute pe Internet, că în Diaspora Română, majoritatea intelectualilor care l-

au votat pe Klaus Joiannis, acum, după promulgarea acestei nelegi, îl critică vehement iar

Forumul Româno-American i-a adresat un protest, prevenitor, la care m-am alăturat şi io.

În încheiere, m-a amuzat subtilitatea cu care Augustin Buzura a reacţionat la această

lege, narând în ’’Cultura’’ lui o anecdotă: ’’Un ardelean urmăreşte intrigat un neamţ (nu-i dă nume

– nota cititorului) care nu contenea să facă flotări. După ce se sătură de aşteptat, ardeleanul îşi ia

inima în dinţi şi îl bate pe umăr: domnule, muierea o plecat de mult !’’

Bravo, Gusti, sper că neamţul să priceapă ceva şi să se oprească din flotări.

Corneliu Florea 21 August 2015 Casa cu flori – Bistriţa

PS - Aceasta e a doua variantă, pentru că în prima am fost neclar pentru unii, iar cineva

m-a tras de ureche, cum îmi permit să-i spun academicianului Augustin Buzura ’’bravo Gusti’’.

Simplu: am făcut secundariatul în Clinicile Clujului, în acelaşi timp dar în specialităţi diferite şi

atunci aşa îi spuneam. Îl felicit sincer că ajuns academician, dar io tot Gusti am să-i spun. Servus

6

Tempus omnia revelant - Erasmus Rotterodamus

Timpul pe toate le relevă – Erasmus din Rotterdam

ELOGIUL NEBUNIEI

În fiecare an, când mă întorc la Casa cu Flori din România, privesc cu luare aminte ce a

mai rămas din vechea noastră bibliotecă după plecarea din ţară, în 1980. Anul acesta, dintr-o

samă de motive, mi-a făcut cu ochiul un vechi volum Elogiul Nebuniei – în original titlul este în

latină Stultitiae Laus, adică lauda prostiei, scris de marele umanist al secolului XVI Erasmus

din Rotterdam . După patruzeci de ani, am recitit-o cu aceiaşi ochi, dar cu altă minte şi mi-am

dat seama că prostia a rămas neştirbită de timp, de evoluţia societăţii.

Prima ediţie a apărut în 1511 la Paris şi până la sfârşitul secolului al XVI-lea a atins 58 de

ediţii (Ediţia din 1522 a apărut în 24.000 de exemplare şi s-a vândut în câteva luni. Realizare

uimitoare, absolută pentru acel secol !!) În decurs de 500 de ani, a apărut în peste 200 de ediţii

în toate limbile europenilor. Este un eseu unic, de mare performanţă datorită valorii observaţiilor

erudite despre societate, despre firea şi comportamentul omenesc, neschimbat când e vorba de

prostia omenească. Erasmus elogiază prostia glumeţ, când vorbeşte de prostia oamenilor

comuni şi foarte aspru, ironic, sarcastic, cinic la adresa prinţilor şi clerului, de la episcopi la papi,

motiv pentru care, tot la Paris, va fi condamnat ca eretic şi blasfemiator, dar după moarte. În

timpul vieţii, fiind unul din promontorii umanismului Renaşterii timpurii, numit vir incomparabilis

et doctorum universalis. Citindu-i biografia, acum în Secolul XXI, rămâi impresionat de cât s-a

educat prin marile universităţi europene ale vremii sale, cât a educat pe cei interesaţi de cultura

latină şi umanism, de cât a scris şi ce a scris, de cât a călătorit pe jos, călare sau cu diligenţele

vremii. Puţini se pot compara, de-a lungul celor cinci secole, cu Erasmus. Prietenul său,

Botzheim din Konstanz, scrie: ’’Cu toată sănătatea lui delicată, el străbătu cu tenacitate de

câteva ori Europa în lung şi-n lat, mergând călare pe drumuri proaste şi nesigure, împins de

instinctul lui vagabond şi de dorinţa de a cunoaşte.’’ Instinctul lui vagabond, în cazul marelui

umanist peregrin, are sensuri preeminente, unice. Iată, notez lapidar un vagabondaj al său: În

1507 era în Veneţia, oaspetele unui mare tipograf, admirând palatele patricienilor şi atelierele de

pictură ale lui Tizian, Carapaccio, Belini, dar datorită izbucnirii unui război, pleacă la Padova la

7

universitate, atras de studia humana – ştiinţă, filozofie, literatură- de Dante şi Petrarca care au

studiat aici. Predă latina un timp apoi pleacă la Roma. Cetatea Eternă îi deschide larg biblioteca

Vaticanului şi îl admiră pe Michelangelo care picta Capela Sixtina , dar la iscarea altui război al

papei ( ura războaiele, va scrie Dulce bellum inexpertis – războiul e plăcut celor ce nu l-au

încercat) îl pune pe drum spre Florenţa, de unde, împreună cu un grup de călători traversează

Apeninii şi din Bolonia îşi continuă drumul călare spre Elveţia la Konstanz unde nu zăboveşte

prea mult. Pleacă, mai departe, la Strasburg de unde cu un şlep coboară pe Rin la Anvers şi de

aici pe o corabie ajunge în Anglia la bunul lui prieten Thomas Morus, care îl găzduieşte şi unde

scrie Elogiul Nebuniei pe care o dedică ‚’’celui mai scump dintre amici’’ adică gazdei sale. Era

anul 1509. Un vagabondaj ce s-a terminat cu un mare eseu original tradus în zeci de limbi,

apărut în sute de ediţii, însumând milioane de exemplare !! .

Ediţia, pe care o am eu şi am recitit-o în vara aceasta, este din 1959 apărută la Editura

Ştiinţifică-Bucureşti, cu o excelentă prefaţă semnată de Constantin I. Botez. Prin autenticitatea şi

valabilitatea neschimbată de-a lungul secolelor a observaţiilor şi ideilor sale, eseul parcă nu ar fi

fost scrisă acum cinci secole, ci în secolul care-l trăim. Prostia omenească, de la toate nivelurile

societăţii, pe care Erasmus o elogiază exemplificând-o abundent, excedent, luxuriant, a rămas

aceiaşi ! Se pare că prostia omenirii e statornică, doar erudiţia o poate învinge, dar numai

vremelnic.

Erasmus amplu şi profund observator, cu vervă satirică vrea să critice întreaga specie

umană, cu predilecţie pe cei ce stăpânesc omenirea şi clerul catolic, explicând că nu are nimic

împotriva oamenilor ci numai împotriva defectelor lor dintre care Prostia este primordială, ea nu a

fost închisă în Cutia Pandorei ( Erasmus a introdus termenul de cutie, dintr-o eroare de

traducere din greacă în latină, până la el toate suferinţele lumii, cu excepţia prostiei, grecii le-au

închis într-o amforă) Prostia în concepţia lui are dimensiunile şi încărcăturile din care pornesc

toate marile greşeli sociale, relele şi resentimentele omenirii ce duc la violenţe şi războaie. Ca

etalon umanist, Erasmus a urât războiul şi a iubit pacea, concordia şi mai ales libertatea. A fost

gigant şi prin libertatea sa, nu a făcut compromisuri. S-a stins la Basel în 1536, lăsând omenirii o

mare cultură şi luminoasă cale renascentistă. Pictorul vremii sale, Hans Holbein, ni-l înfăţişează

fin, cu ochi albaştri ce emană precauţie şi faţă liniştită cu o tentă de teamă cuminte cum i-a fost şi

firea, în spatele căreia domina cultura şi înţelepciunea superlativă.

8

În Elogiul Nebuniei sau Cuvântare spre lauda Prostiei, Erasmus scrie prostia cu P

mare şi îşi începe elogiul ei cu GRĂIEŞTE PROSTIA: ’’Oricât m-ar defăima muritorii – ştiu bine

cât de rău e încondeiată Prostia chiar în ochii celor mai proşti – susţin, totuşi, că eu, asta, sunt

singura care, prin purtarea mea, înveselesc şi pe zei şi pe oameni.’’ Apoi e sinceră spunând că

nu trebuie să se ascundă pentru că o dă de gol chiar înfăţişarea ei, după care se prezintă drept

fiica lui Plutus, zeul avuţiei, şi al nimfei Neotes cea nurlie, având drept însoţitoare : iubirea de

sine, linguşeala, trândăvia, plăcerea, pofta, sminteala ! Tot Prostia ne povăţuieşte că: dacă, nu

ne laudă nimeni, suntem slobozi să ne lăudăm singuri şi începe a se lăuda cum l-a povăţuit pe

Jupiter să-i dea bărbatului femeie, adică o vietate proastă şi absurdă, dar nostimă şi plăcută…şi

fără Prostie căsnicia e nefericită PUNCT Apoi Prostia se dă la înţelepţi care nu sunt de nici-un

folos, ba chiar dăunează şi dă de exemplu pe înţeleptul înţelepţilor, pe Socrate, târât prin proces

şi obligat să bea cucută, deci înţelepţii nu sunt buni la nimic… dar ea, Prostia îi face să

dăinuiască PUNCT Prostia se laudă tot timpul, este cea mai lăudăroasă de pe pământ,

ajungând să spună că ea a născocit artele şi demonstrează asta după mintea ei.

Erasmus lasă Prostia să-şi facă de cap, proslăvindu-se cât vrea, iar ea ajunge să afirme

că: pe culmele înţelepciunii nu se ajunge decât prin prostie, persiflând raţiunea tuturor. Dar,

câteodată, fără să-şi dea seama, autorul o pune şi pe ea să chibzuiască : Două lucruri ne stau în

cale, când e vorba să ne dăm seama cum trebuie să înfruntăm greutăţile vieţii: ruşinea din suflet

şi teama de-a întreprinde o faptă îndrăzneaţă. Aşa a fost atunci, dar după cinci secole de

dezvoltare aglomerată a societăţii, ruşinea s-a dus mai ales în ultima sută de ani, iar teama de-a

întreprinde fapte îndrăzneţe e dominată de panică şi anxietatea ce ne este infuzată prin mass-

media de către proşti sau proştii proştilor. A fost doar o poticnire a Prostiei care, apoi, se repede

înainte: Învăţătura e lipsită de folos şi aducătoare de pagubă. Aici, Prostia se pune la picioarele

stăpânitorilor din toate timpurile, care ştiu că proştii pot fi stăpâniţi, educaţii cu demnitate nu. Şi,

pentru un moment, conchide: proştii sunt dintre toţi cei mai fericiţi ! De îndată ce a trecut

momentul face o altă afirmaţie indubitabilă: Capetelor încoronate le plac mai mult proştii decât

înţelepţii. Istoria ne dovedeşte cu prisosinţă acest enunţ, care, s-a potrivit de minune şi recenţilor

conducători fascişti, nazişti şi comunişti, precum şi aşa zişilor democraţi contemporani cu ei, iar

acum seria nefastă se continuă cu tot felul de preşedinţi de state. Degeaba, Homo Sapiens şi

Homo Faber vor să schimbe în mai bine societatea că Prostia rămâne de neclintit în faţa lor !

9

Erasmus a fost şi a rămas toată viaţa un credincios catolic, dar cunoscând câtă ipocrizie,

imoralitate, parvenire şi depravare a năpădit catolicismul, de la călugării şarlatani, vânzători de

tot felul de falsuri şi minuni, până la indulgenţele Sfântul Scaun, a încercat să aducă schimbări

corecte, reforme necesare. Nu a reuşit nici prin acest eseu în care aduce Prostia până la Sfântul

Scaun, să-i ţină o predică chiar papei despre credinţa prostească. Degeaba. În schimb, eseul a

fost folositor reformatorilor, lui Martin Luther în primul rând, care a vrut să-l ia partener la reforma

sa, protestantă, dar Erasmus a refuzat categoric, ducându-şi mai departe obsesia sa

reformatoare devenind necruţător câteodată : Religia creştină ţine casă bună cu Prostia. Toate

religiile-s la fel, dar credinţa cea simplă şi adevărată e divină. Erasmus simţea şi ştia asta, de

aceia îl ia pe David în ajutor, care a zis: Doamne, şterge păcatele robului tău, fiindcă am făcut-o

din prostie şi-şi mai aduce aminte că în Eclesiast e scris: Stultorum infinitus est numerus -

Numărul proştilor e infinit.

Nu mai e cazul să continui, pentru că şi Erasmus după ce îi judecă aspru, în trei

paragrafe consecutive, pe : Episcopi proşti, Cardinali proşti, Papi proşti încheie cu un EPILOG:

Dar, uitându-mi de mine, iată că am trecut dincolo de limită. Daca vi se pare că am vorbit prea pe

şleau şi m-am întins că o peltea, gândiţi-vă că sunt … femeie şi că sunt Prostia. Totodată, însă,

aduceţi-vă aminte şi de vorba aceia grecească: ’’Adesea şi un nerod vorbeşte cuminte ’’

Erasmus a vorbit cuminte ca un mare înţelept liber al vremurilor sale. Dar, dacă aşa ar

fi vorbit în vremea timpurilor noastre, nu ar fi fost publicat fiind indexat ca politic incorect ,

pentru că discriminează proştii faţa de cei educaţi, raţionali şi corecţi !!

Corneliu Florea August 2015 Casa cu Flori – România

PS - Prostia despre poeţi şi scriitoraşi – pagina 70 – 80

Poeţii îmi datorează mai puţin, măcar ca sub meseria lor ei stau sub steagul meu.

Ei sunt un soi de oameni slobozi – cum spune proverbul – şi întreaga lor îndeletnicire nu

stă în altceva decât să desfete urechile proştilor …

Scriitoraşii , care se aşteaptă la o faimă nemuritoare de pe urma faptului că scot

cărţi, îmi aparţin, dar mai ales acei care mâzgălesc în cărţile lor curate nerozii …

10

P O L E M O S

LUCIAN BOIA - AVOCATUL IREDENTIŞTILOR

În Anno Domini 2014 s-au împlinit o sută de ani de la izbucnirea Primului Război

Mondial. Cu această ocazie, s-a vorbit şi scris mult, despre începutul lui printr-un pretext si

terminarea cu o altă împărţire a lumii, adevărata cauză a războiului. Am scris şi eu într-un volum,

’’Anotimpuri Istorice’’, editat de scriitorul Virgil Raţiu la ’’Aletheia’’ din Bistriţa - România.

Neavând nici un calificativ de istorie, afară doar că o citesc de peste tot şi am căutat să

scriu cât mai documentat despre acest război cumplit, în care şi bunicii mei au fost combatanţi.

Am răsfoit istorii, am citit articole de specialitate şi recitit ’’Războiul de Întregirea Neamului’’

scris şi editat de Mircea Vulcănescu în 1938. Eu am ediţia ’’Coresi 1985’’, primită din partea

filantropului şi editorului Exilului Românesc, Nicolae Constantinescu, care publica şi răspândea

de la Freiburg - Germania, cărţile care în România erau interzise de dictatura comunistă.

Mircea Vulcănescu, eseist şi profesor, scriitor şi filosof, a scris despre întregirea

neamului, prin voinţa de unire, prin dăruirea şi jertfa românilor, un volum istoric antologic, de

nivel academic, demonstrând cunoaştere realităţilor istorice şi politice pe care le-a interpretat şi

redat corect. În 1948 a fost condamnat de regimul comunist în cadrul odiosului proces de

distrugerea intelectualităţii naţionale şi omorât în închisoare. Acum‚ ’’post-comunism’’, în loc

să fie reabilitat, pentru patriotismul şi aportul la cultura românească, este proscris din dispoziţiile

Institutului ’’Elie. Wiesel’’. Mai mult, prin nelegea 217 / 2015, intelectualii români care îl preţuiesc

şi-l fac cunoscut ca mare personalitate naţională pot fi pedepsiţi cu închisoare.

Pentru mine, cititor liber, cu drepturi de conştiinţă şi opinie asigurate de Constituţie şi de

United Nations Universal Declaration of Human Rights – 1948, istoria lui Mircea Vulcănescu a

fost esenţială în bibliografia a ceea ce am scris în ’’Anotimpuri Istorice’’ şi o recomand tuturor

interesaţilor de adevăr istoric. Precizând, în acelaşi timp, că istoria autentică este un trecut real,

stabilit odată pentru totdeauna, prin reluarea şi transmiterea ei autentică nu este un plagiat ! NU

se acceptă formele rescrise de învingători sau proscrierea autenticităţi ei de către potentaţii zilei.

La polul opus, a istoriei de reîntregirea neamului a marelui cărturar român, am citit şi

’’Primul Război Mondial’’ editura la ’’Humanitas-2014’’ şi scrisă de istoricul cu pedigriu Lucian

11

Boia. Este de-a dreptul josnic cum distorsionează şi falsifică adevărul istoric pentru interesele lui

meschine. Cum, şi de data aceasta, confecţionează o istorie denaturată, cu tendinţe anti-

româneşti, pe placul iredentiştilor unguri din ţară şi străinătate. Această afirmaţie o susţin, după

această lectură, dar şi după cea anterioară ’’De ce este România altfel’’ Pentru mine, simplu

cititor, Lucian Boia este un pseudo-istoric amărât şi nu mă interesează, istoricii să se intereseze

şi să-i judece scrisele. Ceea ce mă alarmează însă, după aceste lecturi, este ideea că pe

acestea le predă şi pretinde studenţilor săi de la Bucureşti, tineri cu puţine cunoştinţe reale

despre Ardealul românesc, deci uşor de manipulat, inducându-le complexul de inferioritate faţă

de alte naţiuni, în special faţă de unguri, cei care, după Boia, ne sunt superiori din toate punctele

de vedere şi cărora le-am fi datori, pentru că, pur şi simplu, pe nedrept, le-am răpit Ardealul !!

Nu i-aş fi citit ’’Primul Război Mondial’’ dacă nu citeam, în ’’Jurnalul Literar’’ din Iunie

2015, comentariul doctorului Zeno Milea la articolul unui oarecare Dini G. Jonas, pe care ungurul

l-a publicat în ’’22-GDS’’ şi-i trage lui Boia un laudatio, în toată regula, făcându-l reputat istoric

pentru că le cântă în strună, de ani de zile, ceardaşuri iredentiste ! Mă mir cum de între timp nu l-

au şi maghiarizat pe Boia, fiindcă accentul se pune a şi era uşor din Boia să-l facă Paprika. Am

vrut să aflu mai mult şi am cumpărat cartea lui Boia, ce astfel devine proprietatea mea şi am

dreptul să fac ce vreau cu ea, să o citesc, să o comentez, inclusiv să o iau de martoră în vreun

proces. După lectură afirm că este o filadă pseudo-istorică, slabă şi şchioapă, ce nu trece peste

nivelul lucrărilor celor ce dau examen de admitere la o facultatea de istorie şi-s slabi pregătiţi.

Capitolul patru este intitulat: România: ’’atât de mult noroc’’. Da, se întâmplă să mai

aibă şi ţările noroc, după atâta nedreptate şi supunere în imperiile în care au fost înglobate cu

forţa. Mă gândesc şi cât noroc a avut şi Ungaria în 1686, când austriecii au eliberat-o de sub

turci, sub care era paşalâc turcesc de 160 de ani. Eliberarea le-a venit pe tavă din partea

austrecilor, ei, ungurii nu au dat nici un tribut sânge ! Apropo, domnule reputat istoric, cu cât

sânge a plătit România norocul ei ? Vă lua un rând să scrieţi că pe lângă cei 220.000 de militari

combatanţi morţi în acel război au fost pierderi până la 800.000 de români ( vezi Istoria României

– compendiu coordonat de Ioan Aurel Pop şi Ioan Bolovan, sau nu vă plac istoricii români corecţi)

În schimb aţi scris că: interpretarea românească a Primului Război Mondial se înscrie într-o

întreagă mitologie ! Dar ceea ce aţi scris, în ce se înscrie ? Nu este o adevărată fantezie vorbind

de nedreptăţile făcute Ungariei asupra Ardealului ? Trecem la pag 67 unde scrieţi: A declara în

acel moment război Austro-Ungariei şi, implicit, Germaniei înseamnă cel puţin o imprudenţă.

12

Pardon, domnule reputat, imprudenţa este în capul dumneavoastră, falsificând istoria vă faceţi de

râsul confraţilor, care deja s-au împărţit în trei; unii care refuză să vă recunoască istoric, alţii se

întreabă în ce stare de sănătate vă aflaţi şi ultimii se întreabă cât va e de mare onorariu. Eu,

cititorul, va întreb de ce aţi omis acel Ultimatum al Antantei : acum or niciodată ? De ce aţi omis

Convenţia Militară dintre România şi Antantă, inclusiv articolul 4 din ea ? Pe cât sunteţi de

reputat pentru Dini G. Jonas şi iredentiştii pe care-i apăraţi cu devotament, pe atât sunteţi de

neînsemnat printre istorici. Lăsaţi pe implicit, România a declarat război numai Austo-Ungariei

la Viena, printr-o declaraţie directă şi concisă, dorind eliberarea majorităţii româneşti asuprite în

dualismul imperial ! A doua zi Germania, de la sine putere, a declarat război României. Citiţi.

Lăsaţi ambiguităţile şi nu ne daţi în cap, tot timpul, cu naivitatea mitologiei româneşti

din acele vremuri, fiindcă din slugărnicie îndărătnică modificaţi adevăratul cadru istoric, social,

demografic în favoarea ungurilor şi le plângeţi pe umăr până şi-n Secolul XXI cu Trianonul. A

trecut aproape un secol de atunci, a mai fost un război mondial şi un tratat de pace, Paris 1947,

putem să-l numim al 2-lea Trianon, în care Ardealul a rămas ceea ce este: pământ românesc.

Apoi, la intrarea în Uniunea Europeană Ungaria a semnat că nu are pretenţii teritoriale la vecini

– al 3-lea Trianon , după care a urmat intrarea Ungariei în NATO semnând al 4-lea Trianon. La

Conferinţa de la Lisabona din 2008, alt Trianon ! Şi tot aşa de un secol, guvernele Ungariei

semnează tratat după tratat, dar tot revizionişti şi revanşarzi au rămas. Detestabili ipocriţi:

semnează la masa tratativelor Trianon după Trianon şi apoi merg la masa cu palincă şi gulaş,

unde strigă ca românii-s împuţiţi înapoiaţi şi le-au luat Ardealul ! Nişte obsedaţi, dar măcar să

aibă respect faţă de ungurii simpli, corecţi cu care trăim în pace în Ardeal, să nu le mai

plăsmuiască himere cu Nem ! Nem ! Soha !! , după câte aţi semnat. Nu-i mai amăgiţi, sunt

minoritari cu drepturi cetăţeneşti egale în România, plus nişte privilegii ca bonus politic !

Capitol Dreptatea şi nedreptatea de la Versailles , îl recomand insistent românilor de

astăzi, fiind partea ce ne arată cât de departe poate merge Boia cu josnicia sa de avocat,

falsificând grosolan adevărul despre Actul Unirii Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.

Trebuie citit, veţi afla cum pledează, în Anul 2015, Boia Ardealul în favoarea Ungariei, sperând

absurd că poate întoarce roata istoriei ! Iredentiştii unguri au avut mult mai mari avocaţi în

trecut, i-au plătit şi au pierdut ! Acum caută alţii şi găsesc amatori de retribuţii abjecte precum

Boia, care şi de data aceasta a fost aspru contestat de autoritatea adevăraţilor istorici români.

Corneliu Florea August 2015 Casa cu Flori – România

13

UIMITOR TUR IBERIC

La sfârşitul iernii, când mă pregăteam să ies din hibernare, în care am citit mult si am

scris puţin, mi-a venit ideea de-a revedea Bazilica Sagrada Familia ( Sfânta Familie ) din

Barcelona, pe care am văzut-o împreună cu Ica în urmă cu 20 de ani şi ne-a rămas adânc

întipărită în amintirile marelui tur iberic, atât prin extravaganţa arhitecturală cât şi prin istoria ei.

Piatra de temelie a măreţei şi originale bazilici a fost pusă în 1882, deci în urmă cu 133

de ani şi încă nu este terminată fiind cea mai complicată construcţie creştină . Principalul ei

arhitect, catalanul Antoni Gaudi, a venit un an mai târziu, a refăcut toate planurile arhitecturale,

creând un colos gotic unicat cu optsprezece turnuri ce a tulburat şi a speriat toată Catalonia ’’şi

pe papa de la Roma’’ vorba lui Conu’ Leonida. Lucrările avansau foarte încet pentru că se făcea

cu fonduri din donaţii publice, ce trebuiau solicitate continuu şi veneau încet. Cu toate acestea,

bazilica se înălţa pentru că arhitectului catalan i s-au alăturat mulţi creştini darnici, încrezători că

vor realiza cea mai mare şi înaltă bazilică gotică. Antoni Gaudi era determinat, dăruindu-se fără

rezerve bazilicii, alergând şi după bani şi după ajutoare. Mulţi creştini au ajutat voluntar la

construcţie iar Antoni Gaudi îşi începea fiecare dimineaţă mergând la o mică biserică catolică

pentru rugăciune şi meditaţie la îmbinarea arhitecturii bazilicii cu cât mai multe simbolurile

creştine. Restul zilei era în mijlocul edificiului gândind şi muncind, uitând complet de el, de fapt îşi

dăruise viaţa Sfintei Familii. Într-o dimineaţă, a verii anului 1926, ieşind de la rugăciune şi

îndreptându-se îngândurat spre Sagrada Familia, a fost lovit de un tramvai. Antoni Gaudi a căzut

alături făcând o comoţie cerebrală cu amnezie totală. Fiind îmbrăcat în haine vechi şi ponosite,

neavând nici-un act de identitate asupra lui, nu i s-a dat prea mare importanţă şi a fost lăsat la

marginea trotuarului. Într-un târziu un poliţist a oprit o maşină şi l-au dus la un spital, unde nu i s-

a dat prea multă atenţie punându-l numai într-un pat. A doua zi, preotul spitalului a venit să-i

facă rugăciunea de pe urmă, atunci a rămas surprins recunoscând în muribund pe marele

arhitect catalan şi a alertat medici, care imediat l-au înconjurat în academicul lor consult, dar era

prea târziu. A murit în următoarea zi, cel ce a creat şi a muncit la Sagrada Familia 43 de ani,

realizând abia un sfert din colosul gotic iniţiat în stil original, să-l numim un gotic catalan. Lucrările

au continuat şi mai lent decât în vremea în care Antoni Gaudi alerga după donaţii şi s-au oprit

14

complet la începutul Războiului Civil Spaniol, când anarhiştii catalani au vandalizat, distrus părţi

din această mare operă creştină. După războiul civil, Spania era epuizată şi sărăcită, aşa că

lucrările au reînceput mult mai târziu, prin repararea stricăciunilor din timpul războiului civil.

Practic, demararea accelerată a continuităţii s-a observat mult mai târziu, după încetarea celui

de al Doilea Război Mondial. Timpul trece măcinându-ne, mi-a trecut şi mie, acum, prin minte.

În urmă cu 20 de ani când am fost noi aici, construcţia părea în plină acţiune, cu turnuri

ridicate, cu materiale de construcţii şi macarale în jur, cu foarte mulţi vizitatori copleşiţi de ce

vedeau. Din cele trei intrări era gata numai una, cea dinspre răsărit, numită ’’Naşterea’’ făcând

legătura dintre răsăritul Soarelui şi naşterea lui Isus Christos şi are trei portaluri; al Speranţei,

Credinţei şi Carităţii ( în sens de dragoste creştină) încadrate în chenare de piatră masive cu

multe decoraţiuni simbolice în care nu te poţi descurca fără o lectură prealabilă sau un ghid

autorizat. Am fost atât de impresionaţi de câtă animaţie era în jur, de cum arăta, de ne

convenţionalitatea faţă de toate bisericile, bazilicile, catedralele Europei pe care le văzuserăm şi

le-am admirat, încât ne-am hotărât să revenim peste ani, când speram că va fi gata.

Cerule Mare, ce soartă am avut de atunci, luptându-ne pentru viaţă în toţi ani aceştia şi

cât de cumplit am fost înfrânţi în urma cu şapte ani …

Voi împlini acea hotărâre pentru amândoi.

Am deschis catalogul GLOBUS – 2015 şi dintre toate tururile din Peninsula Iberică am

ales ’’Lisbon and Northern Spain’’ un tur nordic cu autocarul, de două săptămâni, ce începe la

Lisabona şi se termină la Barcelona. De la Barcelona voi merge în România peste vară.

Toate formalităţile zborurilor, opt la mână, şi ale turului le-a făcut ca de obicei Lady

Dixon, agenta noastră de la CAA, care la urmă, zâmbind, mi-a întins sa semnez formularul că nu

mă asigur, ştiind că nu mă mai asigur de nimic, niciodată de când călătoresc fără Ica. Nu mă

interesează nici un fel de asigurări, n-am nevoie. E suficient că Florin, ce mă conduce la

aeroport, la despărţire îmi spune ’’Tata, ai grija de tine. Zbor lin şi drum bun. La revedere’’ Ne

îmbrăţişam

De la Winnipeg, oraşul în care frontieră dintre ’’Estul Civilizat’’ şi ’’Vestul Sălbatic’’ a

trecut prin mijlocul oraşului şi până la Lisabona trebuie să păşesc prin patru aeroporturi

aglomerate, controlat şi scanat în fiecare pentru a schimba trei avioane, în care stau legat de

scaun, printre sute de scaune, şi toate astea durează 20 de ore. Ca să înving această stare

istovitoare, de fiecare dată, compar cu ce îndurau deportaţii din vremea lui HItler şi Stalin.

15

Deseori îmi vine în minte soarta deportaţilor români din Bucovina în Siberia ce a durat săptămâni,

oprind doar să arunce morţii din vagoane şi să schimbe paiele pe care dormeau şi-şi făceau

nevoile în acel spaţiu închis. Sau îmi vin în minte lecturile despre deţinuţii politici din vremea

tiraniei comuniste, ce călătoreau în lanţuri în vagoane penitenciar de la Gherla la Canal. Astfel,

cele douăzeci de ore ale mele sunt nimic pe lângă chinul lor .

PORTUGALIA – Primăvara 2015

Ajung la Lisabona a doua zi după masa, unde la aterizare, prin hublou, privesc cu

însufleţire iarba verde, mi se făcuse dor de ea fiindcă la noi, de şase luni văd numai alb, albul

zăpezii. După 20 de ore am ajuns în ’’Spaţiul Schengen’’ unde la sosire nu există grăniceri şi

vameşi care să se uite iscoditori la noi sau să ne întrebe cu ce ocazie la ei în ţară şi ce avem

prin bagaje ! Fain spaţiu ăsta, minunată libertate de circulaţie, să o respectăm. La ieşirea din

aeroport e o mare de oameni ce aşteaptă să întâlnească pe cineva sau să revadă pe cei dragi.

Mare vervă, vorbărie, strigăte, îmbrăţişări şi pupături prelungite, bucurie, latinitate a la carte !

Caut cu privirea şi îl zăresc pe cel ce poartă mica placardă roşie pe care scrie GLOBUS. ’’Omul

meu’’ îi fac cu mâna şi apoi îl fixez cu indexul, m-a observat şi îmi zâmbeşte şi-mi transmite o

bezea. Ne dăm mâna, facem cunoştinţă e un taximetrist plăcut, vorbeşte englezeşte cu accent

latin, la fel ca mine. De la aeroport până la ’’Real Palacio Hotel’’ îmi fac o primă impresia despre

capitala Portugaliei, e mare, modernă şi frumos îngrijită iar taximetristul, angajatul companiei

GLOBUS, nu este doar un şofer obişnuit al capitalei ci şi un ghid doct.

Sunt ultimul care am sosit din grupul turului GLOBUS pe care îl vom începe mâine.

Canadienii şi americanii au sosit de dimineaţă, australienii şi zeilandezi ceva mai târziu, suntem

un adevărat grup de senior citizen, sper să fim simpli, punctuali şi prietenoşi. De australieni şi

canadieni nu am vreo grijă, dar de obicei printre americani se găsesc câte unul, doi ce întârzie tot

timpul sau vreun arogant veşnic nemulţumit, cârtitor, reclamagiu că perinele au fost prea tari şi

acum îl doare capul. Ne prezentăm pe rând, după ce directorul de tur, un bărbat pe cât de tonic

pe atât de relaxat, deschis plin de bunăvoinţă şi zâmbitor a zis ’’I am Ramon for everyone, at any

time’’ Aplaudare ! Când mi-a venit rândul să mă prezint am spus lapidar că sunt român, cetăţean

canadian şi locuiesc în prerie, la Winnipeg. Nu am mai adăugat că locuiesc în partea oraşului ce

aparţine ’’Vestului Sălbatic’’, a fost destul că i-am alarmat că sunt român. După prezentare, la

masa de bun venit, o doamnă din grup m-a întrebat dacă vorbesc româneşte.

’’Sigur, e limba Mamei ce mi-a dat viaţă’’. A zâmbit mirată.

16

’’Ce întâmplare şi eu vorbesc româneşte, m-am născut la Bucureşti după război’’ Din

acel moment am vorbit numai româneşte împreună. Era o evreică, educată universitar, vorbea o

românească îngrijită, elevată, mă impresiona. De fapt şi destinul familiei sale m-a impresionat:

Familia ei s-a refugiat de la Cernăuţi la Moscova în 1941, acolo s-au refugiat evreii pro-comunişti

care-i primiseră cu flori şi steaguri roşi armata rusă comunistă cu un an înainte. După 1944 de la

Moscova au venit la Bucureşti. ’’Mama a fost comunistă, a crezut în comunism mai mult decât în

Dumnezeu, a fost secretara de partid a sectorului trei din capitală, ani de zile. După ce au dat-o

afară, s-a lecuit de comunism şi a hotărât să plecăm în Israel. Se pleca uşor dacă lăsa-i totul

statului român. Ea a rămas în Israel, nu a vrut să vină cu noi în Canada, la Montreal. Are şi acum

la nouăzeci de ani o personalitate puternică, pe cât e încă de ageră pe atât e de refractară’’

Pe mulţi dintre noi, anumite schimbări drastice social-politice ne fac refractari.

Bună Ziua LISABONA şi celor două milioane de locuitori ai tăi. Începem cu obişnuitul

tur al oraşului, având ca ghid local o doamnă ce s-a recomandat simplu Maria, care de la început

ne face impresie plăcută şi pare a fi tobă de Lisabona, pentru că în jur ei totul este numai istorie

unică, interesantă, incomparabilă cu a altor naţiuni. Până şi trotuarele largului bulevard

’Independence’’ sunt unice; fiind galbene cu mozaic de bazalt, cum nu mai există prin alte părţi.

Apoi ne explică istoriile grupurile statuare, piaţetele prin care trecem, secol după secol dispuse şi

în zecile de muzee ale capitalei portugheze pentru care ne-ar trebui multe, multe zile în şir.

Istoria acestui popor începe de departe, înaintea fenicienilor care au descoperit aici una

dintre cele mai vechi populaţi europene, stabilă şi aspră datorită nestăvilitelor vânturi şi valuri ale

Oceanului Atlantic. Apoi au venit grecii antici, care au pus piatra de temelie a portului, urmaţi de

imperialii romani să-i stăpânească şi să strângă taxe, nu să-i înveţe latina, din care mulţi dintre ei

abia ştiau comenzile militare. Ei au construit castrul şi portul, municipiul cu forum, temple şi

amfiteatru şi când imperiul roman a decăzut în trândăvie şi corupţie, au venit vizigoţii şi i-au

izgonit instalându-se ei. Prin secolul şapte au sosit maurii islamici din Africa şi au transformat

Iberia în provincie a Califatului din Damasc, mare califat islamic. Dar şi mărimile-s trecătoare aşa

că i-au izgonit catolicii, trei secole mai târziu. Catolicismul s-a impus pe fundaţii puternice, una

dintre ele fiind ’’Ordinul militar a lui Cristos’’ care a avut un rol determinant în marea Epocă a

descoperirilor ce a urmat şi prin care Portugalia a devenit un mare imperiu colonial. A

prosperat dar a avut şi multe confruntări cu celelalte puteri coloniale mai mari, mai puternice,

ceea ce a dus la decăderea Portugaliei. La începutul Secolului XX nemulţumirile interne au dus

17

la instaurarea unei republici, după ce Portugalia a fost monarhie timp de opt sute de ani. Prima

republică s-a răfuit cu biserica ei cea dominantă şi bogată fără să îmbunătăţească situaţia ţării,

aşa că a urmat a doua republică sau Estado Nova – statul nou - o republică naţională, unde a

domnit dictatura lui Antonio de Oliveira Salazar, ce a fost prim-ministru 36 de ani, continuu.

Inteligent, educat, energic şi devotat naţiunii a ajuns la conducerea administraţiei ţării în vremuri

grele, după Primul Război Mondial şi a marii pandemii de Gripă din 1919, când populaţia

europeană era în doliu, sărăcită, deznădăjduită şi a început să fie bântuită de comunism,

fascism, nazism. În această situaţie Salazar a ales o cale proprie, o dictatură proprie ce se

opunea democraţiei, socialismului, cel mai mult comunismului, fără să neglijeze anarhismul şi

liberalismul. A condus cu o mână de fier, în mănuşă de fier, reuşind o stabilitate economica,

îmbunătăţirea asistenţei sociale şi o educaţie naţională, A fost un mare naţionalist conservator,

care a respectat biserica dar a limitat-o numai la rolul ei creştin şi social, fără amestec politic.

Estado nova a mai rezistat câţiva ani şi după moartea sa, până la altă lovitură de stat militară,

numită Revolusao dos Caravos – revoluţia garoafelor – din 1974 , fără focuri de armă doar cu

garoafe puse la butonierele soldaţilor şi în ţevile puştilor. Fiind membră fondatoare a Alianţei

Atlantice şi Uniunii Europene, Portugalia a intrat pe o calea dezvoltării şi a progresului continuu.

Ceva, ceva ce a rămas din acel trecut istoric, Maria ne va arăta în următoarele două zile.

Padro dos Descobrimentos – Monumentul Descoperirilor. Prima oprire este în

parcarea unui mare parc pe marginea râului Tagus, în acea parte a oraşului ce se numeşte

Belem, pentru că, ne spune Maria, nu poţi veni la Lisabona fără să nu priveşti şi să atingi

grandiosul Monument al Descoperirilor, simbolizat printr-o navă, o caravelă ce prezintă, pe cele

două margini ale ei, sub formă de rampe, una estică şi alta sudică, treizeci şi trei de statui de

calcar ale marilor personalităţi istorice portugheze: regi şi regine, exploratori, navigatori,

cartografi, misionari ai marii epoci a descoperirilor geografice. Printre aceştia, se află şi cărturarii

vremii, oameni de ştiinţă, artiştii, scriitorii şi poeţii portughezi care au contribuit la emanciparea

naţiunii. În paranteză, dacă în România, după unirea cea mare şi firească a naţiunii, s-ar fi ridicat

un asemenea monument, patibularul Patapievici ar fi cerut să-l băgăm în vreo debara, dacă

vrem ca el să ne considere europeni, nu 23 de milioane de omuleţi patibulari, cum a scris că

suntem. Iar, lefegiul ungurilor, Lucian Boia, cu accentul pe a, ar fi pledat că nu avem dreptul

istoric la un asemenea monument, fără aprobarea unor unguri, pe care el i-ar fi numit.

18

Monumentul marilor portughezi este pe malul râului Tagus, aşezat într-un spaţiu larg

deschis, ca să iasă cât mai mult în evidenţă, este dominant prin dimensiuni, având o înălţime de

52 de metri şi simbolizează o caravelă portugheză la prora căreia se află Henry Navigatorul,

superiorul Ordinului militar a lui Cristos, ce ţine în mână macheta unei corăbii, probabil a

caravelei pe care a imaginat-o, fiind mult mai rapidă şi uşor de manevrat decât greoaiele corăbii

mediteraneene. Cu aceste caravele s-a deschis epoca marilor descoperiri geografice

portugheze, el fiind fondatorul acestei epoci de aur a ţării sale, continuată de regele Manuel

Întâiul. Într-o carte a acelor vremuri, Codexul Parisului a lui Zurara, despre Henrique o

Navegador se menţionează cea mai frumoasă caracterizare ce se poate spune despre un om: a

avut talentul de a face bine - talent de bien faire !! Nu am mai citit, până acum, despre talentul

de a face bine şi mă face, încă odată, să mă consider un ignorant încuiat. Abia acum mi-am dat

seama că mulţi dintre semeni noştri au divinul talent înnăscutul de-a face bine ! Dar din marea

nefericire omenească, majoritatea lor nu sunt luaţi în seamă, ba mai mult sunt marginalizaţi sau

discreditaţi, iar altora le este parazitat acest talent celest.

Apropiindu-mă, monumentul începe să mă domine fiindcă, până acum, i-am văzut numai

fotografia în toate cărţile şi revistele care prezintă Lisabona, Portugalia. Maria precizează, cu

mândrie în glas, că a fost ridicat la sugestiile lui Antonio Salazar pentru a comemora cinci sute de

ani de la moartea lui Henry Navigatorul. ’’Navigatorul’’ este o poreclă primită mult mai târziu,

peste secole, el nu a navigat niciodată, a fost fiul regelui, dar un infant, cum se numesc în

Portugalia copiii monarhilor născuţi după primul copil, ce va fi moştenitorul tronului. Infante

Henrique de Portugalia a fost doar Duce de Viseu – este şi în Portugalia un oraş numit Vişeu - a

fost adevăratul patron, iniţiatorul şi finanţatorul marilor explorări marine şi oceanice ce a dus la

formarea marelui imperiu colonial portughez, înaintea Spaniei şi Angliei. A fost un om luminat si

întreprinzător, un realizator ambiţios al viitorului Portugaliei, punând şi bazele primei universităţi

portugheze în 1431, când a donat clădirile în care a adunat oameni de ştiinţă şi arta a acelor

vremuri, să gândească, să scrie şi să predea mai departe cunoştinţele lumii. Să lumineze…

Ghida noastră, Maria portugheză, continuă cu mândrie să ne prezinte conaţionali ei de

pe monument, începând cu Vasco de Gama care a descoperit drumul marin spre India şi pe

viitorul vicerege al Indiei portugheze, apoi pe Ferdinand Magellan care a fost primul navigator ce

a pornit să înconjure planeta noastră pe mări şi oceane, echipajul lui a reuşit. Pedro Alvarez

Cabral cel ce a descoperit şi luat în posesie Brazilia, pe lângă care Portugalia, ca suprafaţă

19

geografică, nici nu se vede. Mai departe, trece la Diogo Cao, primul care a navigat amonte pe

marele fluviu Congo. Alţi mari navigatori şi căpitani ce au ajuns până în Canada sau în Indochina

şi Japonia, alături de misionari şi cartografi. Se opreşte îndelung la poetul lor renascentist,

naţional Luis de Camoes care a elogiat conaţionalii lui, navigatori ai epocii marilor descoperiri,

intr-un poem epic Lusiads, pe care-l învaţă cu respect toţi portughezi în şcoală, de generaţii şi

generaţii.

Monumentul are în spate, la pupă cum ar veni în cazul de faţă, o intrarea în navă, unde

la primul etaj este un mare auditoriu iar la al doilea etaj săli mai mici de expoziţii. De aici sunt

ascensoare şi scări ce duc pe platforma superioară de unde panorama capitalei şi a râului

Tagus este impresionantă. De aici Maria ne arată celelalte două obiective legate de epoca

descoperirilor portugheze: Torre de Belem şi Mosteiro dos Jeronimos pe care le vom vizita, dacă

vă ţin picioarele. Aprobăm, comentând că ne ţin picioarele , doar pentru a vedea am venit atâta

drum cu ele. Suntem un grup la senectute, deci dintre curiozităţi ne-au mai rămas trecuturile …

Torre de Belem sau fortăreaţa cu turn a fost construită la începutul secolului XVI-lea de

marele continuator al Epocii Descoperirilor, regele Manuel Întâiul. Este simbolul Portugaliei, îl

privim şi fotografiem de pe faleză în timp ce Maria ne explică amănunţit istoria fortăreţei ce se

ridică mult deasupra apei pe cinci nivele. Primul nivel a fost militar cu firide pentru tunuri şi

magazii de armament, dar ulterior a fost folosit de închisoare până în secolul din urmă. Urmează

o largă terasă cu creneluri având în mijloc statuia Mariei cu Isus, simbolul protector al

navigatorilor descoperitori. Două niveluri mai sus loji elegant arcuite cu faţa spre estuarul râului

şi un apartament regal. Deasupra capela acoperită de terasa superioară cu turnuri de pază.

Fortăreaţa a devenit simbolul capitalei fiindcă în 1755, în ziua celor trei cutremure, a focului

mistuitor şi a valului cel mare – tsunami – fortăreaţa a rezistat, numai prizonierii s-au înecat,

fatalitate sau uşurare.

Energica Maria, în aceiaşi bună dispoziţie, continuu pregătită să ne ofere cât mai multe

cunoştinţe despre Lisabona şi concitadinii ei, ne-a urcat în autocar şi ne-a dus la Mosteiro dos

Jeronimos în faţa căreia era o mare de vizitatori din toată lumea, cu şi fără ghizi, aglomeraţie

care ne-a izbit mai mult decât mânăstirea la prima vedere. Maria ne-a strecurat printre şiruri, apoi

am stat, după care ne-a întors la altă intrare, unde răbdători am aşteptat în spatele altor grupuri

până ce ne-a venit şi nouă rândul să stăm în faţa unei frânghii orizontale, păzită de doi cerberi

zâmbitori dar neînduplecaţi de Maria.

20

Construcţia mânăstirii a început în 1501 prin ordinul regal a lui Manuel Întâiul, după ce

Vasco de Gama s-a întors din India de unde a adus condimente, pietre preţioase, aur. Odată

început comerţul maritim cu India, regele a pus o taxă de piper cu care s-a finanţat ridicarea

mânăstirii, a căror călugări – hieronimites - pe lângă înaltele îndatoriri faţă de Dumnezeu

trebuiau să se roage pentru rege şi să sprijine spiritual şi material corăbierii când se întorceau,

complet extenuaţi fizic şi psihic, din lungile şi primejdioasele lor călători de noi descoperi pentru

Portugalia. Aceste îndatoriri călugării le-au îndeplinit cu sfinţenie timp de patru secole, după care

au fost daţi afară când Portugalia a devenit republică, în 1910. Construcţia întregului ansamblu

mânăstiresc, bisericesc şi mai ales curtea de claustraţie cu peristil interior, uimitor prin arhitectură

are elementele de bază ale unui gotic târziu, dar unic prin bogăţia ornamentală, care a dus la

denumirea de arhitectură manuelină, după numele regelui Manuel sub a cărui domnie Portugalia

s-a îmbogăţit in biserici şi palate cu o arhitectură ornamentală specifică, superioară goticului

sever, rece şi celui maur din trecut. Ni se vorbeşte de un exotic naturalist abundent şi somptuos

ornamentat de care ne dam seama când intrăm în biserică, nu prin poarta principală, pe care

doar am privit-o fiind majestoasă, dar închisă, ci prin cea laterală. Nu are importanţă, pe unde se

intră, important este să o vizitezi, să observi deosebirile arhitecturale şi să o asculţi pe Maria,

care încă odată ne dă şi amănunte despre coloanele zvelte ce se desfac ca nişte ramuri de

palmieri să susţin o boltă înaltă. Dar ceea ce, cel puţin pentru mine este o noutate absolută, a

fost să aflu, în faţa mormântului poetului Luis de Camoes, ca ziua naţională a Portugaliei nu

este legată de un eveniment istoric important, de unire, de o eliberare sau o mare victorie de

independenţă, precum la celelalte naţiuni, ci de această icoana a literaturi naţionale, care a murit

în 10 Iunie 1580 şi pe care portughezii din întreaga lume o sărbătoresc cu respect şi bucurie. În

Portugalia, în fiecare an sărbătorirea zilei naţionale are loc în alt oraş al Portugaliei, ales din

timp, la care participă preşedintele şi guvernul, se ţin cuvântări de sinceră simţire naţională,

urmate de o grandioasă paradă militară şi civilă, concerte şi spectacole folclorice ! Ce minunată

idee, ce tradiţie frumoasă ţinută cu sfinţenie pentru un poet care a scris numai un poem epic,

pentru conaţionali săi ce au făurit o Portugalie mare şi prosperă, pentru afirmarea limbii

portugheze, mai veche decât latina. Pe când la noi de ziua naţională, o reunire firească a unui

popor ce are aceiaşi limbă şi veche vatră, se găsesc destule secături literare sau ziarişti

nevertebraţi să persifleze epopeea unirii şi tradiţia naţiunii, fie din capul lor sec ori din ordinul

celor care îi plătesc, fiind numai nişte servi homunculari…

21

Maria îşi continuă prelegerea despre cel de-al treilea mare simbol al Lisabonei, în curtea

interioară, privată a călugărilor, de claustraţie ce este foarte mare şi elegant decorată explicându-

ne că aici se află muzee importante şi o parte a panteonului naţional şi îşi încheie istorisirile,

întrebându-ne dacă avem întrebări. Din liniştea ce s-a făcut, un australian întreabă franc dacă, şi

Salazar se află în panteonul acestei mânăstiri ? L-am privit uimiţi, cu mimici diferite, apoi am

privi-o pe Maria care s-a şi declanşat spunând, apăsat, că Antonio de Oliveira Salazar, a lăsat în

testament său fie îngropat fără ceremonii într-un coşciug simplu de lemn într-o groapă proaspăt

săpată în pământul satului său natal, fiindcă a iubit Portugalia şi s-a devotat modernizării ei, cum

a crezut că e mai bine în vremurile pe care le-a trăit ! Ştim că el este văzut, calificat şi judecat

diferit în diferite părţi ale lumii, chiar şi de către portughezi, but I will tell you something, în 2007 şi

în Portugalia, la fel ca în Anglia şi alte ţări, s-a făcut prin lungi dezbateri publice, un referendum al

celor o sută de personalităţi importante portugheze şi din cei o sută aleşi pe primul loc a fost

Antonio de Oliveira Salazar şi pentru noi, portughezii, la 27 de ani de la moartea lui, asta este şi

asta contează. Poetul nostru naţional, Luis de Camoes a fost al cincilea, Henry Navigatorul ,

înnăscut cu talentul de a face bine, al şaptelea iar Vasco de Gama al zecelea .

Tăcere prelungită, părăsim mânăstirea şi Maria ne spune ce vom mai vizita a doua zi.

Reîntâlnirea de a doua zi a fost punctuală şi plăcută. Odată cu pornirea autocarului,

Maria, în forma de zile mari sau poate aşa este ea în fiecare zi, a şi pornit cu explicaţii despre tot

ce parcurgeam: priviţi în dreapta …., fiti atenţi în stânga…, urmează…, s.a.m.d. Am coborât din

autocar şi am intrat în labirintul străduţelor înguste şi întortocheate ale fostului cartier maur

Alfama şi Maria ne-a vorbit despre acest cartier înghesuit, strâmt şi neatrăgător şi despre maurii

de atunci, ai marelui califat, ce au venit cu religia şi cultura lor în Peninsula Iberică, pe când

astăzi vin doar cu religia şi a trecut la altceva, lăsându-ne cu zâmbete pe faţă. A stăruit, nu

simplu informaţional ci de-a dreptul literar, asupra celei mai mari catastrofe a Lisabonei din 1755.

Eu repovestesc, simplu, informaţional, pentru că este de ştiut:

În ziua aceia, întâi noiembrie 1755, era sărbătoare religioasă, Ziua Tuturor Sfinţilor, şi

creştinii se pregăteau pentru biserică când, abia au simţit primul cutremur şi-au făcut cruce şi au

mers mai departe, dar nu a trecut mult şi un violent cutremur i-a încremenit pentru un moment

apoi îngroziţi au început să ţipe şi să fugă dezorientaţi, care încotro apucau, văzând cum totul în

jurul lor se clatină violent şi se dărâmă. A mai urmat şi al treilea cutremur care a şi dat foc

întregului oraş, foc ce s-a întins rapid degajând o căldură insuportabilă. Panica şi groaza

22

oamenilor era cumplită şi reacţiile lor de nedescris. Mulţi s-au îndreptat spre port au desprins

bărcile şi corăbiile de la mal şi s-au îndepărtat. Şi atunci, s-a întâmplat ceea ce era de ne

închipuit şi nimănui nu i-ar fi trecut prin minte ! Pe estuarul marelui râu Tagus (Teja) dinspre

ocean a intrat cu furie un val gigantic, un tsunami, şi toţi care au scăpat de cutremur, de foc şi s-

au retras pe apă, au fost izbiţi şi înecaţi într-un moment. În istoria europeană, poate chiar a

întregii lumi, nu se mai găseşte un caz asemănător, în care cutremurul, focul şi apa, împreună, în

aceiaşi zi, să fi făcut un asemenea dezastru ce practic a ruinat întregul oraş, de la palatul regal la

marea operă, de la prăbuşirea a peste douăzeci de biserici la lăsarea fără adăpost şi subzistenţă

a zeci de mii de citadini şi omorând cincisprezece mii dintre ei. Regele şi anturajul său se afla în

partea de sus a capitalei şi au privit îngrozit cataclismul în exclamări de spaimă şi frânturi de

rugăciune. Când totul s-a terminat ideea îmbrăţişată de rege, rămas fără măreţul lui palat ce s-a

aflat chiar la marginea estuarului, a fost: să îngropăm morţii să hrănim pe cei rămaşi în viaţă şi să

reconstruim o capitală modernă. Europa catolică a fost cutremurată de acest eveniment,

întrebându-se dacă este doar un fapt natural sau o mânie divină ? Voltaire, sensibil, prea

inteligent şi raţional printre semenii săi, a scris un poem în care deplânge cât de mic şi fără

putere este omul osândit la o nefericită soartă pe acest pământ. L-a urmărit mult această idee şi

probabil ea a fost motivul satirei în care întreabă ce rost a avut crearea unei astfel de omeniri.

Câţi nu s-au întrebat şi au întrebat Creatorul acest lucru. Pe mine m-a tulburat acest eveniment

pentru că sunt un supravieţuitor al cutremurului din Bucureşti, din primăvara Anului 1977.

Cu tandreţe şi nostalgie a fost despărţirea de Maria, fiindcă a fost o însufleţită călăuză .

LISABONA – OPORTO = 330 Km.

Avem un autocar enorm pe dinafară şi foarte confortabil pe dinăuntru, ultima generaţie,

condus de un şofer portughez ce face impresia de as al volanului. Alunecă ca pe o pernă de aer

pe o autostradă excepţională ce ne duce spre Nord, unde Portugalia e tot mai verde datorită

vegetaţiei abundente ce acoperă tot relieful deluros-muntos al Munţilor Cantabrici . E o plăcere

să priveşti afară cum defilează tot peisajul natural în mijlocul căruia apar localităţi mai mici sau

mai mari, cu clădiri arătoase, bine îngrijite dându-ţi impresia de bunăstare. Portughezii sunt

oameni de treabă, harnici, îi ştiu din Canada, sunt deschişi, ajutători şi plăcuţi, nu-s orgolioşi.

OPORTO ( PORTO ) , aşezare urbană pe o veche vatră romană, ne surprinde cum

începe de la malul Râului Douro şi urcă treptat într-un mare natural amfiteatru al reliefului

deluros, e pitoresc aşezată ca într-o jumătate de pâlnie. Este al doilea oraş ca mărime al

23

Portugaliei şi vizitat lasă o imagine de neuitat. Acum, când îl admirăm noi, soarele după-amiezei

mesei îl luminează din plin. Ramon ne spune că tot ce vedem este un site sub protecţia

UNESCO şi ne predă pe mâna unei doamne căruntă şi fină, ghidul local, care începe turul

oraşului cu Palatul Bolsa, baroc masiv, ce a adăpostit marea bursă a oraşului port, oficiile de

tranzacţii şi bănci din vremea când corăbierii portughezi navigau pe mările şi oceanele lumii

făcând descoperiri şi comerţ profitabil. Dar surpriza cea mare a fost Sala Arabă mare şi elegantă,

albastră cu arabescuri în aur, inspirată, ne spune ghida, de la Palatul Alhambra din Grenada, de

care mi-am adus imediat aminte. Atunci, nu ne-au impresionat grandorile aurite ale Alhambrei,

însă ne-au uimit peste măsură, gusturile elegante, rafinate ce le-au avut arabii din Granada în

secolul XV-lea. Un alt obiectiv vizitat, plin de aur, a fost biserica Sao Francisco, începută în

Secolul XVI şi terminată patru secole mai târziu al cărei altar este împănat cu 200 de kilograme

de aur, uluitoare mentalitate creştină, de-a cumpăra cu aur şi pe Creatorul aurului. Altă gafă

creştinească.

În continuarea vizitării bisericii, ghida noastră ne opreşte în faţa unei impozante sculpturi

în lemn Tree of Jesse un fel de arborele genealogic a lui Cristos şi ni-l explică pe îndelete;

începând de la rădăcină, cu Jesse – Isai – Isaia, tata regelui David, care la rândul său a fost tata

regelui Solomon şi aşa mai departe, din rege în rege, toţi regi Israelului şi Iudei până ce ajunge

Jesus Christ din vârful pomului ! . Tree of Jesse, mai pe româneşte, pomul lui Isaia este o

decoraţiune creştină, după istoria poporului evreu, întâlnită ,în variante diferite, în multe biserici

catolice. Ascultăm şi privim în vârful pomului unde Isus, cu crucea în mână, are deoparte pe

virgina Maria, iar de partea cealaltă pe tâmplarul Joseph, fiecare cu câte un sceptru în mână.

Neînţelese ne sunt nouă, unora, gândurile şi alegerile lui Dumnezeu ...

Am trecut râul şi ne-am afundat Crama lui Sandeman, celebra cramă de vinuri Porto de

la 1790. Asta da cramă, fără asemănare. Ce istorie, ce explicaţii, dar mai ales ce butoaie !! Într-o

galerie ne-au fost prezentate butoaie de 20.000 de litri. Am pus mâna pe unul să mă conving că

nu visez. Nu visam, dar nu ştiu cum mi-a venit în minte norocul pe care l-au avut butoaiele astea,

că nu a ajuns până la ele marea armată eliberatoare rusă, cum a ajuns în cramele din Ardeal şi

Banat, unde a încercat să ciuruiască butoaiele de vin cu kalaşnicov-ul, fiindcă nu ştiau să

deschidă cepul ! La sfârşitul turului am fost invitaţi în sala de degustare a vinurilor Porto, După o

lungă şi abundentă degustare, grupul nostru, bine dispus şi puţin, puţin împleticit, s-a repezit să

cumpere amintiri la sticlă. Am fost şi eu printre ei cumpărând pentru vechiul meu prieten Lazăr

24

Naghiu două sticloanţe de Porto ales, în amintirea tinereţii noastre ce a trecut şi prin cramele de

la Teaca, Lechinţa, Dumitra şi altele, mici pivniţe ţărăneşti cu vin sănătos şi bun.

Seara ne prinde plăcut pe terasa unui restaurant portughez animat, vesel şi latin, dar

datorită auzului meu elementar nu pot prinde latinitatea limbii, doar accentul puternic, aproape

dur, de parcă toţi ar fi pe o corabie prinsă de vântul ce prevesteşte o iminentă furtună. Nu am

şansa de a prinde nuanţele şi datorită puternicului fundal sonor al restaurantului dat de

neîncetate clinchete de tacâmuri şi pahare. Nu contează, acum suntem tot grupul vesel şi

mulţumiţi de toate. Mulţumim Providenţei pentru această zi minunată şi ne ducem la culcare,

fiecare cu visele lui ! E încă liber să visezi ce vrei şi nimeni de sus nu ne înregistrează visele.

OPORTO – VIGO – LA TOJA – SANTIAGO DE COMPOSTELA = 300 Km.

Trecem printr-un peisaj verde, verdele culoarea speranţelor ce se vor împlini, suntem

încrezători, ne simţim lipsiţi de griji, o stare pe cât de rară pe atât de binefăcătoare. Trecerea prin

peisajul natural e ca pe un covor fermecat atât de grozavă este această autostradă.

Ramon ne-a atras atenţia că am trecut în Spania Nordică, noi nu am sesizat trecerea

dintr-o ţară în altă ţară, latine din mult invidiatul ’’spaţiul Schengen’’ în care se scrie aproape

identic dar se pronunţă foarte diferit, asta tot de la Maria am aflat. Ramon ne vorbeşte, pe un

fundal monoton de mulţi cai putere, despre Galicia, cea mai west-nordică provincie spaniolă unde

datorită reliefului şi climei, mediu rural e arhaic, medieval, dar foarte căutat de citadinii marilor

aglomeraţii urbane pentru a-şi petrece concediile într-o natură liniştită.

Pauza de prânz la VIGO. Cel mai mare oraş din Galicia, cel mai mare port pescăresc al

Spaniei. Are o istorie de când lumea, începută cu o mică aşezare pescărească celtică pe

marginea Golfului Vigo ce era plin de peşti, de toate felurile. După celţi au venit romanii care

după obiceiul lor au început să amenajeze, să construiască forum, temple şi arene. Peste

ordonata aşezare romană au dat năvală vikingii care au omorât cât au putut şi au luat lot ce se

putea lua în bărcile lor lungi şi au plecat. Au trecut şi poposit în golf, după tot felul de bătălii,

maurii şi turcii, dar cele mai mari şi multe bătălii, pe viaţă şi pe moarte, le-au avut cu englezii.

Atunci, supuşii regelui au construit Fortăreaţa Castro, pe care o vizităm şi de pe înălţimea ei

vedem măreaţa panoramă a golfului, a portului şi o parte din oraş. Ramon ne povesteşte despre

cea mai aprigă bătălie navală din 1702, consemnata în toate manualele lor şcolare, dintre englezi

şi spanioli, în care englezii au jefuit, la fel ca vikingii portul şi oraşul apoi au şters-o înainte de-a

sosi întăriturile spaniole. Un secol mai târziu, nu puteau să nu ajungă şi francezii lui Napoleon,

25

căruia nu-i mai ajungea Franţa, îi trebuia toată Europa, şi Vigo pe deasupra. Dar şi aici au avut

parte de o îndârjită şi continuă rezistenţă din partea apărătorilor portului şi fortăreţei, până ce au

fost nevoiţi să se retragă învinşi. Drept răzbunare, răzbunarea arma învinşilor, francezii au

împuşcat prizonieri spanioli, chiar aici în fortăreaţă, după care fratele lui Napoleon, Joseph pus

să fie rege, a plecat de grabă cu trăsura de unde a venit. Aici în Fortăreaţă e un memorial pentru

neuitarea luptătorilor spanioli, iar oraşul Vigo a primit din partea regelui Fernando al VII-lea titlul

de onoare ’’Credincios, Loial, Curajos’’. Napoleon nu a fost nimic altceva decât o altă tornadă

devastatoare a lumii, pentru că aşa-i făcută lumea să nască tornade, urmate de liniştea necesară

pentru geneza următoarei conflagraţii paranoice. Acum e bine, pace europeană, cu o zi senină,

plină de flori şi vizitatori în fortăreaţa ale cărei pietre sunt file de istorie. Mai bine să nu le citim, să

trăim fără istorie, să nu facem istorie, e suficient facebook–ul, de azi pe mâine. În prejma noastră

e lumină şi ciripit de păsărele iar pe o bancă, mai retrasă, se iubesc doi bărbaţi între ei. Ce dar

divin e pacea şi dragostea, de toate felurile.

Plecăm mai departe, până la următorul popas, pe o insulă mică, La Toja, legată de

continent cu un pod, mic şi acesta. Stăm pe o terasă, cu vedere largă în largul oceanului, la un

pahar. Fiecare şi-a ales ce a dorit, fiecare vorbeşte ce vrea, eu cu Hanna vorbim de România şi

Israel, vrem să facem lumea mai liniştită şi frumoasă. Toţi naivii lumii, simpli şi liberi în cuget,

asta vor. Să le fie de bine, hai că plecăm, mai avem un pic până la Santiago de Compostela .

Pe drum, de fapt pe excepţionala autostradă, ce trece peste văi adânci pe înalte

viaducte, Ramon ne narează legenda creştină a Apostolului Iacob, sfântul patron al Spaniei,

decapitat la Ierusalim în Anno Domini 44 de către romani. Doi dintre discipoli l-au adus în Galicia,

fiind dorinţa Apostolul Iacob, care a propovăduit creştinismul mai înainte de-a se reîntoarce în

Iudea, unde a fost urmărit şi prins de romani. Discipolii l-au îngropat în apropierea unei mici

localităţi ce va deveni Santiago de Compostela, după ce a fost descoperit mormântul apostolului

în Anno Domini 813. Atunci un cioban a văzut pe păşunea din apropiere, într-un loc, cum se

adună stele mărunte. Mirat de acea minune, creştinii trăiau numai în lumea minunilor lui

Dumnezeu în acea vreme, a anunţat consătenii şi împreună cu preotul au mers să vadă

minunea care apărea în acelaşi loc. Preotul mai speriat ca toţi din jurul său şi-a alertat ierarhii săi.

După ce şi unii dintre ei s-au elucidat la faţa câmpului cu stele, au căzut pe gânduri şi în

rugăciuni pentru un sfat divin. Acesta este un semn divin sub care se află un sfânt. Au săpat şi au

descoperit un schelet decapitat. Au pus cap la cap toate cunoştinţele lor creştineşti şi au dedus

26

că acestea sunt rămăşiţele pământeşti ale Apostolului Iacob. Pe acest loc a fost înălţată la

început o bazilică, peste care, două secole mai târziu s-a ridicat impunătoarea catedrală barocă

pe care o vom vizita. Oraşul, Santiago -Sfântului Iacob, a crescut mult în Evul Mediu, pe acest

campostela – câmp cu stele, şi astfel după Jerusalim şi Roma acesta este al treilea mare

pelerinaj al creştinilor, ajungând şi la o jumătate de milion de pelerini pe an în acele vremuri,

venind din Portugalia şi Spania, din Franţa şi Anglia, din toată lumea catolică.

Am ajuns la Hotelul ’’Tryp Santiago’’ aşezat între gară şi autostradă, care de cum am

intrat în el ne-a făcut impresia de cheap and shabby – ieftin şi neîngrijit, în mod sigur întreţinut de

nişte avari, dar era după masa unei zile lungi şi încărcată de imagini şi istorie, vroiam să ne

vedem în camerele noastre. Cameră mică cu mobilier ieftin, dar cu lenjerie curată, avea fereastra

către calea ferată, am deschis-o şi am auzit şi văzut cum trec trenurile prin gară. Treceau des.

Mi-am făcut psihoterapia de rigoare, amintindu-mi că am stat; Ica şi cu mine, şi intr-un lagăr de

refugiaţi, un iad liber pe lângă care hotelul acesta e o sală de aşteptare a raiului ! Am închis

fereastra şi deschis TV-ul şi gara cu trenurile ei au dispărut. Când am coborât în lobby, înaintea

cinei, pentru prima dată era o rumoare de nemulţumire, iar Hanna, când a venit Ramon l-a

întrebat, direct şi înţepată, dacă aşa vor fi toate hotelurile în Spania. M-a amuzat cum ghidul

nostru, servitorul nostru încerca cu delicateţe să o împace, promiţându-i ca cina va fi

excepţională. A fost pe dracu, a fost cea mai proastă friptură de vită, rămasă de la pelerinii

medievali, iar vinul a fost o poşircă cu dop de plastic, ceea ce în ţara celei mai mari exportatoare

de plută pentru dopuri este semnul vinului prost. Nemulţumire generală şi aproape toate au

rămas pe masă şi unii din grup s-au ridicat şi au plecat la un restaurant în oraş. Ramon, Hanna şi

trei americani s-au dus aţă la recepţie să facă un complain, adică o plânjere cum ar zice

ardeleanul. Am auzit că recepţionerii, doi tinerei, săracii de ei, au devenit nişte saci de box la

uppercut-urile Hannei, când le-a spus cum vom face o reclamaţie, semnată de toţi, direct la

Londra, la centrala GLOBUS. Atunci, tinerii recepţioneri, au eschivat continuarea loviturilor,

dându-le telefonul să vorbească cu boss-ul. ’’ Noapte bună’’, zâce ardeleanu’ la o treabă ce

rămâne nerezolvată . .

Dar, dimineaţa la dejun, Ramon a venit cu un senior, boss-ul, într-un costum de am

rămas cu gura căscată, care şi-a cerut scuze, a şi motivat cauza, cei de la bucătărie au încurcat

meniurile cu a altui grup, toţi ştim să motivăm orice, şi compensatoriu boss-ul ne va oferi în

restaurantul hotelului o cină cu meniu şi vin la alegere, deşi nu era prevăzut în seara dinaintea

27

plecării. Bravo, şi am aplaudat pe Ramon, Hanna şi pe americani. Seniorul, mamă ce costum

avea şi cum îi stătea, o fi crezut că îl aplaudam şi pe el. Fie, acum dacă ne dă vin din sticle

astupate cu dop de plută ! Ramon a răsuflat uşurat iar Hanna a devenit persoana numărul unu

să rezolve toate impasurile şi chichiţele grupului nostru în acest tur. Must to have a Master !

Dar toate astea au rămas în urmă, din momentul în care am ajuns în faţa Catedralei

Santiago, unde am fost martorii unui cadru unic ce cuprindea o atmosferă umană cu totul şi totul

ieşită din comunul cotidianului nostru. Întâi ni s-a prezentat catedrala, cea mai frumoasă clădire

barocă a creştinilor, cu două turnuri gemene înalte de 175 m, ce străjuiesc Poarta Gloriei, la care

se ajunge pe multe scări, cu trei rampe între ele. Pe aceste scări au urcat milioane, sute de

milioane de creştini la capătul pelerinajului la Santiago de Compostela – cunoscut sub numele de

Camino de Santiago – ce a început în primul mileniu, în secolul IX, continuă şi azi cu pelerini şi

peregrini din toată lumea. În faţa catedralei este o largă piaţă, pavată cu dale de piatră şi străjuită

de clădiri masive, vechi hoteluri şi clădirea primăriei tot din evul mediu. Piaţa e plină de pelerini

sosiţi de curând şi aflaţi în diferite ipostaze ale împlinirii acestui lung şi greu pelerinaj. Solitari sau

în grupuri, mai mici sau mai mari, tineri, adulţi şi vârstnici, cupluri tinere şi familii, unii tăcuţi sau

entuziasmaţi, citind absorbiţi sau cântând şi rugându-se împreună. Un spectacol fără de

asemănare, în care fiecare pelerin se manifestă specific personalităţii şi culturii sale la capătul

pelerinajului ales şi îl împărtăşesc între ei sau cu cei interesaţi. Prin Ramon, grupul nostru a

intrat în discuţie cu pelerinii şi dintre toţi cel mai mult am fost captivaţi şi impresionaţi de două

familii de sud-coreeni, ce erau cuprinşi de surescitarea bucuriei, cum rar am văzut. Au zburat din

Sud-Coreea două zile până Paris, au călătorit cu trenul şi autobuzul până în Ţara Bascilor şi de

acolo au început unul dintre cele mai lungi trase al Camino de Santiago, de la Orreaga –

Roncesvalle până aici, la catedrală, străbătând peste 800 (opt sute) Km pe jos, zi de zi,

indiferent dacă vreme a fost bună sau rea, timp de patruzeci de zile. Formidabil ! Au ajuns

aseară, iar acum se roagă şi mulţumesc lui Dumnezeu că i-a călăuzit şi le-a dat putere să-şi

îndeplinească această mare dorinţă creştină înainte de a intra în catedrală, la slujba de la ora 12,

ce se ţinută zilnic pentru pelerinii nou sosiţi. Am rămas uluiţi, făcuseră sutele astea de kilometri

pe jos, cu rucsacuri în spate, înfruntând vreme potrivnică şi greutăţile traseului, într-o ţară

cunoscută lor doar din auzite şi citite şi arătau aşa de bine şi fericiţi, fără nici un semn de

oboseală, erau nişte învingători. Extraordinar ce forţe au oamenii când doresc, cu toată fiinţa, să

realizeze ceva. I-am admirat, apreciat şi felicitat şi am avut impresia că le-am mărit bucuria prin

28

cuvintele noastre, pe care le meritau. Pentru tot restul zilei am rămas profund marcat de aceşti

pelerini veniţi de la mare depărtare pentru acest pelerinaj unic printre celelalte. Câtă voinţă, ce

abnegaţie, câtă energie depusă din toată fiinţa lor. Mi-am amintit de polinezienii din Rapa Nui,

ce au realizat pe minuscula lor insula acei moai – monoliţi inegalabili în istoria şi arta omenirii -

prin mana lor intrinsecă: credinţă în divinitate, voinţă, dăruire până la reuşită, trecând peste

toate greutăţile. Astăzi, piaţa din faţa catedralei e plină de pelerini, nou sosiţi, pe care îi asemui

cu acei polinezieni, ce au făcut din insula lor cel mai mare muzeu al abnegaţiei omeneşti. Anul

trecut, peste un sfert de milion au făcut acest maraton creştin, anul acesta vor fi şi mai mulţi.

Intrând în catedrală, cu o ghidă locală, am fost impresionat de mărimea şi măreţia dată

de decoraţiunile în stil baroc şi de amănuntele primite despre Camino de Santiago ce se

termină aici, dar poate începe de oriunde din Peninsula Iberică: din Lisabona sau Pamplona,

Porto sau Salamanca, alţii îl încep chiar din pragul casei lor. Englezii, majoritatea, îl încep de la

Coruna, un port nordic de la Atlantic, francezii din Bascia ’’franceză’’, iar extracontinentalii aleg

un traseu pe măsura puterilor şi timpului lor. În Evul Mediu, dintre cei ce începeau pelerinajul

numai 25% îl ajungeau la Santiago de Compostela, restul erau jefuiţi de răufăcători, în vremea

maurilor erau urmăriţi, prinşi şi omorâţi, alţii cădeau pradă oboselii şi bolilor. Acum e invers, 75%

îl termină într-un triumf personal, restul abandonează din diferite motive. Psihologia, individului

şi a mulţimii sociale, s-a schimbat mult datorită transformărilor continue ale lumii. Pe vremuri,

pelerinajul era săvârşit numai de credincioşi pentru credinţă, în zilele noastre pe lângă temeiul

originar se împlineşte din varii motive: personale, filozofice, artistice, sportive, unele de-a dreptul

stranii sau bizare, altele tăinuite. Mulţi pelerini vor să se confrunte cu greutăţile şi dificultăţile

traseului pentru a-şi vedea capacitatea de rezistenţă fizică, alţii, pe lungi şi grele trasee îşi auto

testează starea de spirit, potenţialul psihic în vederea unui proiect major în viitor. Acest pelerinaj

s-a dovedit un excepţional tratament natural, infuzat de Natura pe care o parcurg, al unor

depresii date de insuccese, decepţii, infidelităţi, deconspiraţii sau pur şi simplu o cale de a medita

la drum lung, pe care unii îl fac solitari. În timpurile de acum, pe Camino de Santiago se întâlnesc

indivizi de toate categoriile, de la cei cu o înaltă complexitatea psihică, morală şi spirituală până

la cele mai ciudate specimene ale faunei umane, tăcuţi îngânduraţi sau cântând te miri şi

recitând psalmi, câteodată îşi strigă frustrările, dar de fiecare dată se salută politicos, merg în

continuare împreună, un timp sau chiar până la capăt, rămânând prieteni, ţinând la prietenia lor

mulţi ani, reîntâlnindu-se de câte ori au posibilitatea. Câteodată revin, făcând alte trasee marcate

29

cu un semn propriu, de cochilie de scoică marină (scallup) iar la sfârşitul pelerinajului prezintă la

Catedrala Santiago de Compostela certificatul cu ştampilele popasurilor pe unde au trecut şi

primesc compostela – un certificat de pelerin identic cu cel din Evul Mediu, scris în Latină.

În încheiere, această ghida, simplă şi pioasă, rezumă că prin investigaţiile şi sondajele

actuale, s-a ajuns la concluzia că cei ce au făcut acest pelerinaj au un substanţial beneficiu

spiritual şi psihic, devenind personalităţi stabile, rezistente la mediul social stresant, încrezători în

viaţa lor şi mult mai eficienţi şi buni. Comparând cu celelalte mari pelerinaje creştine, Camino de

Santiago este cel mai binefăcător spiritul şi mintal, pentru că e o cale lungă prin Natură spre un

ţel spiritual. Ca iubitor condescendent al Naturii susţin şi întăresc această teorie prin propriile

noastre drumeţii în extraordinara şi miraculoasă Natură. Un parc, o livadă pe deal, o pădure

bătrână, o păşune montană fac cât un vagon de tablete de stimulante sau tranchilizante !

SANTIAGO DE COMPOSTELA – OVIEDO = 350 Km

Lăsăm în urmă Galicia şi intrăm în provincia Asturia si Cantabria, pe o recentă

autostradă nordică construită pe versantul nordic al Munţilor Cantabrici, în care se află Parque

Nacional de los Picos de Europa, de traducere nu e nevoie dar trebuie specificat, că este cel

mai mare parc naţional din toată Europa. Ştiu asta din ghidul pe care-l am, fiindcă niciodată nu

călătoresc în străinătate fără două lucruri: paşaport şi un ghid bun. Pe vremuri, cu Ica aveam

seria de ghiduri ’’Michelin’’ foarte bune, cu multe amănunte istorice, acum am un ’’DK-

Eyewitness’’ frumos ilustrat şi cu multe reclame, după cel mai acut principiu capitalist: turistul

trebuie stors de toţi banii, să se simtă liber de povara lor ! Să ne întoarcem în Asturia, care a fost

principat din secolul VIII şi de unde a început Reconquista – recucerirea peninsulei de către

autohtonii creştini de la cotropitorii mauri-musulmani, de către un nobil vizigot Pelayo –

Pelagius în cronicile latine – care cu o mână de vizigoţi ne-nobili, dar curajoşi şi viteji, i-a bătut şi

izgonit pe maurii-musulmani din Nordul Peninsulei Iberice, întemeind principatul liber Asturia.

Bravo vizigotului ! Creştinii autohtoni l-au considerat eliberatorul şi conducătorul lor, pentru că

Dumnezeu i-a dat mintea şi puterea să-i înfrângă pe musulmani şi drept recunoştinţă i-au făcut o

statuie măreaţă în spatele căreia au ridicat o cruce înaltă, simbolizându-l ca apărătorul

creştinătăţii Trecute vieţi de nobili vizigoţi şi vizigoate – fiica lui Pelagius s-a căsătorit cu regele

Alfonsos Întâi, primul rege autohton al Asturiei !

Intrăm în Oviedo, capitala Asturiei, un oraş ce impresionează prin toate câte le are, chiar

şi din autocar. E modern, luminos prin curăţenie, frumos cu tot cu maşinile şi pietonii săi şi ne

30

pune la dispoziţie cel mai elegant hotel, de până acum, din acest tur. Chiar şi Hanna îl apreciază,

asta spune tot. Iar la recepţie ni se dă şi parola WI-FI, dându-mi posibilitatea să mă pun în

legătură cu Florin în Canada, prin i-pod !! Cerule mare, ce departe am ajuns, într-o viaţă de

trecător printre trecători !

Facem, ca de obicei, un tur al oraşului, când Ramon ne vorbeşte despre dezvoltarea

industrială a oraşului datorită zăcămintelor de cărbune din apropiere, despre vechea universitate

distrusă în vremea războiului civil. Într-o piaţetă, opreşte autocarul pentru un moment şi ne arata

un mare grup statuar de fiinţe umane în pieile goale, deloc atractiv, parcă erau nişte scăpaţi de

undeva. În schimb, Ramon spune că este foarte semnificativ şi ne explică de ce: ’’Vedeţi,

clădirea aceea modernă din spatele statuilor ? Este FISCUL, visteriea statului, din care ies

oamenii goi, goluţi !’’ Ilaritate şi râsete cu remarci satirice, concluzie: e la fel peste tot în lume …

Catedral Metropolitana Basilica de San Salvador este ţinta noastră din Oviedo pentru

că, aşa este cel mai bine reprezentată lumea catolică, prin catedralele pe care le-a înălţat , iar

cea din capitala Asturiei este o adevărată reprezentare a stilurilor arhitectonice prin care a trecut

din secolul VIII, când s-a ridicat ca o mică bazilică romanescă (romanesque) cu ziduri groase cu

arcuri rotunde, puţine ferestre. Stilul a durat vreo patru secole, după care alte patru secole a

aparţinut goticului-gotic, urmat de barocul abundent ornamentat şi stilul renascentist liniar, sobru.

Această bazilică devenită catedrală are din toate pentru că vreo zece secole, episcop după

episcop s-a învrednicit să o refacă şi să-i mai adauge ceva nou. Pentru studenţii de la Arhitectură

această catedrală este o bună lecţie de istorie a arhitecturii, pentru noi a fost interesant. Pe

lângă această întrunire treptată de stiluri arhitectonice, aici este un panteon pentru opt regi

asturieni şi trei sfinţi locali, pentru că în Evul Mediu a fost şi plin de sfinţi. Dar ceea ce ni s-a

prezentat ca o mare comoară proprie a fost Camara Santa – camera sfântă – în care se află

relicve sfinte aduse de la Ierusalim, în Evul Mediu. Tuturor ne-a plăcut foarte mult Oviedo

OVIEDO – SANTILLANA DEL MAR – BILBAO - SAN SEBASTIANO = 400 Km

’’Azi va fi o zi încărcată şi lungă, dar care are să vă dea multe satisfacţii’’, ne-a anunţat

Ramon, după ce ne-am urcat în autocar, el dându-ne amănuntele traseului şi programului zilei.

Ne luăm rămas bun de la Oviedo şi Asturia şi intrăm în Cantabria, pe aceeaşi

extraordinară autostradă pe care intersecţiile cu alte şosele sunt pe două, trei nivele, având, în

dreapta sensului de mers Munţii Cantabrici cu acel parc naţional Picos de Europa iar pe stânga,

din când în când ne apropiem de malul Mării Cantabria , un peisaj minunat întrerupt de localităţi

31

mai mici, mai mari. Această, cea mai nordică autostradă spaniolă, nu exista în urma cu 20 de ani

şi mă impresionează cât de mult au făcut portughezii şi spaniolii pentru ţările lor, de când sunt în

Uniunea Europeană, timp în care România a fost vândută, furată şi depravată de guvernele lui

Ion Marcel Ilici Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu. Guvernele şi preşedinţii români

au fost preocupaţi numai de fărâmiţarea şi vânzarea ţării străinilor, de îmbogăţire personală prin

cele mai abjecte, detestabile metode, ne mai având timp şi interes nici măcar de o autostradă

de legătură cu celelalte ţări europene vecine. În acest timp, Portugalia şi Spania şi-au realizat

cea mai modernă suprastructură şi astfel şi-au înzecit afacerile prin turism individual sau prin

mari companii de turism rutier internaţional. Cum să vină GLOBUS în Maramureş sau Bucovina,

în Munţii Apuseni sau Făgăraş, pe aşa zisele noastre drumuri naţionale, ce trec prin toate satele,

din curbă în curbă şi dintr-o groapă-n alta. Privesc prin geam, cu uimire de ce au fost capabili

urmaşii fasciştilor lui Franco şi de ce sunt capabili tovarăşii ochlocraţiei, zisă social-democrată,

începută de cutra comunistă Iliescu, alogenul moscovit Brucan şi fiul nomenclaturistului comunist

Neulander, continuată şi mult lărgită de Adrian Nastase, Traian Băsescu, Viorel Ponta.

Comparaţia cu situaţia din alte ţări sare în ochi, intrigă. Pe mine mă stăpâneşte revolta împotriva

acestei ochlocraţii de jefuitori şi mă mâhneşte constatarea că marea majoritate a românilor o

acceptă cu nu se mai poate face nimic, ceea ce nu este numai o nepăsare, o cugetare

mioritică, ci de-a dreptul o consimţire, încuviinţare, de-a dreptul sunt complici, părtaşi.

Din comparaţiile astea, de care nu pot să scap, oriunde călătoresc, de data asta mă

scoate ghidul care face pregătirea primei opriri la muzeul replicii peşterii Cuevas de Altamira

din apropierea unei alte localităţi Santillana del Mar, neschimbată din Evul Mediu.

’’Se pare, după nişte artefacte şi linii gravate prin galeriile peşterii, în care au trăit

oameni încă din Paleoliticul Superior, adică cu vreo douăzeci şi cinci de mii de ani, înainte de

Adam şi Eva, dar, ceea ce a uluit, la început pe descoperitorii ei şi după aceea pe toţi oamenii de

ştiinţă şi cultură, a fost o sală joasă, a cărei înălţime nu depăşeşte doi metri, relativ mică, doar de

vreo douăzeci de metri pe zece metri, a cărui tavan era pictat cu animale colorate !! Semnalul ei

în lumea arheologică l-a dat Marcelino de Sautuola în 1879 , după care a fost cercetată şi

studiată cu atenţie şi competenţă ajungându-se la concluzia că pictura a fost executată în urmă

cu peste douăsprezece mii de ani, e absolut autentică şi bine conservată. Au urmat toate

întrebările de pe lume, au năvălit puhoaie de curioşi de toate îndeletnicirile, din toată lumea şi au

rămas uimiţi şi pe gânduri, în care mulţi s-au şi încurcat. Astăzi, acestei încăperi cu tavanul pictat

32

i se spune Capela Sixtina de Artă Quaternară şi a schimbat cu mult imaginea noastră despre

omul primitiv, fiind mai nimerit a-l numi Homo Sapiens.

Numărul mare de vizitatori a crescut de la an la an, toţi fiind adânc impresionaţi şi

mulţumiţi să coboare douăsprezece mii de ani în istoria artei, dar, care a început să sufere,

observându-se degradarea ei. Specialiştii au dat alarma, una dintre cauze fiind creşterea

nivelului bioxidului de carbon expirat de vizitatori !! Alarmă şi prima măsură a fost reducerea

substanţială a vizitatorilor, care trebuiau să se înscrie pe o listă specială, strict respectată, şi

ajunseseră să aştepte cu anii. Nici aşa specialiştii nu au fost mulţumiţi şi au forţat autorităţile să

închidă peştera definitiv pentru vizitatori, rămânând doar la dispoziţia oamenilor de ştiinţă.

Pentru vizitatori s-a făcut o replică identică cu un muzeu ce are auditoriu şi librărie plus

facilităţile necesare şi o parcare mare, care la sosirea noastră, era plină de maşini şi autocare.

Cu biletul şi un mic prospect în mână, am stat la rând răbdători, după ce în auditoriu am văzut

un film interesant făcut în peştera cea adevărată. Curiozitatea care ne stăpânea ne-a fost

răsplătită din plin când am intrat în ’’peştera’’ făcută de mâna specialiştilor, respectând

dimensiunile şi detaliile celei adevărate, făcută de Natură cândva, zice-se în Paleolitic. Picturile

animalelor par aievea, aşa de bine sunt replicate, fie că se odihnesc sau sunt în mişcare.

Culorile sunt bine alese, de la ocru, galben şi roşu la brun, sunt pe bază de pigmenţi naturali

amestecaţi cu grăsimi de animale având contururile delimitate cu cărbune. Dintre toate

animalele, domină bizonul pictat în diferite ipostaze, exact cum i-am văzut în Yellowstone

National Park din Statele Unite şi într-un parc provincial din preria canadiană.

Admirând cu interes această copie de muzeu de artă, mi-a trecut prin minte ideea ca acei

anonimi artişti quaternari nu au început să picteze în peşteri ci în exterior, unde au descoperit

pigmenţii culorilor şi au început să picteze afară, dar vremea nemiloasă, le-au şters. Atunci, le-a

venit ideea să-şi protejeze arta, pe care au vrut să ne-o transmită, făcând acel muzeu subteran.

Pentru pauza de prânz, am făcut un popas la Santillana del Mar, o localitate pavată cu

dale de piatră şi având clădiri din piatră galbenă cu balcoane închise cu fier forjat, pitorească

localitate medievală, autentic păstrată. Santillana del Mar s-a format în jurul unei mânăstiri în

care se află mormântul Sfintei Iuliana, martirizată de către romani în Asia Mică. De altfel

Santillana este o contracţie spaniolă dintre sfântă şi Iuliana, la mormântul căreia era un mare

pelerinaj în Evul Mediu şi astfel pe lângă mănăstire s-a înfiinţarea un prestigios Colegiu creştin,

într-o clădire în armonic stil romanesc (romanesque) din piatră galbenă aurie. Pentru acestea

33

Santillana s-a mărit devenind în vremurile noastre o ambianţă medievală încântătoare.

Pelerinajul la mormântul sfintei este la fel de animat şi acum de către vizitatorii ce au trecut de la

replica peşteri Altamira ce se află în apropiere şi face legătura cu autostrada nordică. .

Plecăm mai departe spre Est, cum precizează întotdeauna nord-americanii direcţiile

după punctele cardinale şi la scurt timp am intrat în Comunitatea Autonomă Bască.

Ţara Bascilor – Euskal Herria – este aici de la începutul lumii omeneşti, care nu o prea

putem preciza în timp, dar în antichitate este menţionată de greci ( Strabo) şi de romani (Plineus)

ca fiind o populaţie tribală întinsă în această şa deluroasă dintre Munţii Cantabrici şi Pirinei şi

care, din multe puncte de vedere, mai ales lingvistic, nu părea a fi de origine indo-europeană . Şi

de la aceste multe puncte de vedere diferite şi ţinând frenetic la autonomia lor teritorială şi etnică

au avut, şi mai au, o istorie încrâncenată, încărcată de dificultăţi atât cu spaniolii de la Sud cât şi

cu francii de la Nord. Acum, teritoriul Ţării Bascilor este socotit la douăzeci de mii de kilometri

pătraţi cu o populaţie de trei milioane şi este împărţită între Franţa, la Nord şi Spania, la Sud.

În Franţa bascii trăiesc într-un district fără nici o recunoaştere politică sau administrativă

şi le este impusă limba franceză care, conform constituţiei statului francez este limbă oficială.

Toate demersurile bascilor forurilor internaţionale au rămas fără rezultat pentru că Franţă nu a

ratificat Carta Europeană pentru ţinuturi ori limbile minorităţilor, punct. Bascii din Franţa se pot

educa privat şi ruga în biserică în limba lor. Atât.

În Spania situaţia bascilor este diferită ei sunt recunoscuţi numai în Comunitatea

Autonomă Bască, pentru că articolul doi al constituţiei spaniole prevede indisolubila unitate a

statului. În comunitatea autonomă, bascii au drepturi politice şi administrative, învăţământ

propriu, având obligaţia de a cunoaşte limba oficială a Spaniei. Capitala comunităţii autonome

este oraşul Victoria – Gasteiz – un oraş frumos îngrijit, modern, de un sfert de milion de locuitori,

pe care l-am vizitat cu Ica în urmă cu douăzeci de ani. Pe vremea aceia era o mişcare

naţionalistă bască de totală autodeterminare – ETA – foarte beligerantă, punea bombe, răpea

persoane şi spaniolii părăseau Ţara Bascilor. Acum, cu toate drepturile asigurate ETA veghează

liniştită, spaniolii nu mai pleacă, din contră, bascii au început să se resfire prin Spania şi prin

America Latină. Naţionalismul europenilor din secolele XIX şi XX rămâne în urmă, societatea

umană a mileniului trei are alte probleme mult mai stringente.

Ne apropiem de Bilbao, un oraş puternic industrializat, pe care-l reţin de la profu’ de

geografie, care a stăruit asupra Spaniei, mai mult decât asupra altor ţări europene, nu pentru că

34

suntem geantă latină, ci pentru că fusese el în Spania …cândva, de partea lui Franco. Reţin şi

amănuntul că în apropierea oraşului erau mine bogate de fier. Bascii din Bilbao îl exportau în

Anglia în schimbul cărbunelui importat de la acolo şi astfel, au dezvoltat o industrie siderurgică

puternică, profitabilă.

Ramon ne vorbeşte de aşa zisul Efect Bilbao asupra oraşului datorită construirii

celebrei arhitecturale clădiri a Fundaţiei Solomon R. Guggenheim care, indiscutabil, pe

dinafară, este un monument arhitectonic cultural recunoscut de specialişti, de oameni de cultură

şi chiar de noi, simplii vizitatori. Eu şi Ica am dorit să vedem şi să atingem această realizare fără

asemănare în arhitectura mondială de cum am auzit, citit şi văzut fotografiile şi scurt metrajele

despre acest inegalabil monument al arhitecturii de la sfârşitul mileniului doi, făcut din piatră,

oţel, sticlă şi îmbrăcat pe dinafară în milioane de plăcuţe de titanium ! Ramon ne dă tot felul de

date despre clădire, care a costat o sută de milioane de dolari plătiţi de municipalitatea Bilbao.

Tot municipalitatea a dat şi locul pe marginea Râului Nervion, unde fusese pe vremuri vechiul

port al oraşului, în timp ce Solomon R Guggenheim a ales doar arhitectul şi a pretins o cotă din

venituri pentru faptul că ’’the greatest building of our time’’, cum a numit-o un mare arhitect, va

purta numele Guggenheim, care din când în când va expune aici colecţiile sale de artă modernă,

post-modernă şi, adaug eu, anti-artă, plătindu-i-se. Contract respectat, bascii-s oameni de

cuvânt, la fel şi Familia Guggenheim în faţa unui asemenea contract.

Familia Guggenheim, o familie de evrei ashkenazi, binecuvâtată de Dumnezeu, a sosit în

Statele Unite în 1847 şi, în anii care au urmat , Meyer Guggenheim, capul familiei a făcut o avere

fabuloasă în minerit şi siderurgie şi unsprezece copii, dintre care cinci băieţi au continuat

afacerile familiei. Solomon, al treilea fiu, studiază în Elveţia apoi se căsătoreşte cu Mary

Rothschild şi bunul Dumnezeu îl binecuvintează cu trei fete şi înzecirea averii familiei; din Alaska,

printr-o companie de aur, până în Chile prin afaceri mari cu nitraţi. Având atâţia bani a devenit un

mare colecţionar de artă, ocazie cu care a întâlnit-o pe Hilla Rebay, fiică de ofiţer prusac,

temeinic educată în artă la Paris, o pictoriţă cu multiple calităţi, înclinată spre arta modernă,

înclinându-l în aceiaşi direcţie şi pe Solomon. Hilla Rebay, inteligentă, cu excelente talente

artistice, îl însoţeşte pe Solomon în achiziţiile de artă modernă, de la impresionişti la post-

impresionişti, de la cubişti la post-cubişti ajungând până la picturi non-obiective, astea nu ştiu

cum sunt, dar sunt. Hilla Rebay îi devine o confidentă apropiată şi, în urma confidenţelor,

Solomon deschide la New York o galerie de artă, condusă de confidentă. După alţi câţiva ani,

35

Solomon este consiliat de confidentă să construiască o mare galerie de artă proprie, adecvată,

cu arta modernă şi astfel apare în Manhattan, pe Fifth Avenue, o clădire cu etaje semicirculare şi

circulare ce face mare contrast cu cubismul clădirilor înconjurătoare numită, Muzeul Solomon R.

Guggenheim, încărcat de artă modernă, post modernă şi non-obiectivă, condusă cu distincţie

artistică de Hilla Rebay. Marele filantrop de artă modernă, este curtat de artiştii moderni, post

moderni şi non obiectivi şi la invitaţia lor trece oceanul pe bătrânul continent şi deschide alte

muzee în cadrul fundaţiei sale. În plină glorie, la frumoasa vârstă de 88 de ani, marele filantrop

moare satisfăcut, iar familia, primul lucru pe care-l face după funeralii, o concediază pe prusacă.

Impresionanta arhitectură, curbată în toate sensurile şi torsionată, căutând lumina,

îmbrăcată în haină scumpă de titanium uluieşte pe toţi cei ce o văd prima dată, pe mine mă

emoţionează, sunt aici şi pentru Ica. În jurul grupului nostru, e o mare de vizitatori şi Ramon

completează priveliştea spunându-ne că în primii patru ani de la deschiderea din 1997, datorită

reclamei auditive şi vizuale, au venit peste patru milioane de vizitatori curioşi din toată lumea, prin

care Municipalitatea şi-a recuperat investiţia, şi de atunci e în profit continuu atât oraşul cât şi

Familia Guggenheim, acesta este marele efect financiar, prescurtat Efect Bilbao !

E deja după amiază, mai trebuie să ajungem şi la San Sebastian la hotel, aşa că

Ramon ne măsoară timpul acordat acestei capodopere arhitecturală: o sută de minute ! În holul

intrării ne dă pe mâna unei doamne, Guggenheim guide, cu care vom face un tur interior, ce are

vreo douăzeci de galerii de artă, cu tot felul de arte şi non arte dacă rămânem în cadrul

conceptului clasic de artă. Arta clasică o vezi şi o percepi imediat aşa cum este, pe când arta

modernă te şochează că vezi, dar nu şti ce ! Îţi trebuie ajutoare, precum această Guggenheim

guide care ne explică capodopera unui sculptor ce şi-a intitulat lucrarea The Matter of Time

aşezată într-o galerie lungă de 100 de metri, lată de 30 metri, Materia timpului e făcută din nişte

laminate imense, probabil la laminorul din Bilbao, de forme ondulate, circulare, trunchiuri de con

de diferite mărimi în diferite poziţii, toate la un loc cântărind, sunt şi sute de tone de fier, pe care

sculptorul nu a folosit nici timp cu dalta şi ciocanul în mână, numai calculatorul şi telefonul pentru

aranjamente. Privesc, în poziţie de vizitator ce ascultă ceva, nu mă interesează, eu am venit

pentru capodopera arhitectului Frank Gehry, pe care prin această realizare, îmi permit să-l

alătur de Le Corbusier şi Antoni Gaudi. Cât priveşte această capodoperă a sculptorului, o singură

părere mi-a făcut: ce bine le-ar prinde aceste tone de fer vechi ţiganilor din Bistriţa !

Fragment din viitorul volum de PEREGRINĂRI - Corneliu Florea - octombrie 2015