1

ANALIZĂ ECONOMICO - FINANCIARĂ 1

Titular curs -anul II CIG

SEMESTRUL II

Lect.univ. dr. Cooccooşşiillăă Mihaela

CUPRINS:

CAP.1 -BAZELE TEORETICO-METODOLOGICE ALE ANALIZEI

ECONOMICO-FINANCIARE

CAP.2 - ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA A PRODUCTIEI SI

COMERCIALIZAREA EI

CAP.3- ANALIZA COSTURILOR DE PRODUCTIE

BIBLIOGRAFIE:

Bardaş Petru, Cooccooşşiillăă Mihaela - Analiză economico-financiară(1) Curs în tehnologie IFR,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2012

Bică Elena, Cocoşilă Mihaela - Analiza economico-financiara, Editura Sitech, Craiova, 2015 .

Cocoşilă Mihaela - Analiza economico-financiara, Universitaria, Craiova, 2016

Moroşan, Iosefina - Analiză Economico - Financiară, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2008

Bardaş, Petru (colab.) - Analiză Economico - Financiară, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2003

Cap 1. Bazele teoretico-metodologice ale analizei economico-financiare

1.1. Necesitatea şi tipurile de analiză economică

Analiza este o metodă generală de studiere a fenomenelor şi proceselor din natură şi societate.

Noţiunea de analiză provine de la cuvântul grecesc "analysis", care presupune descompunerea

unui obiect sau fenomen în părţile sale componente, în elementele sale simple în vederea

cercetării lor amănunţite.

Analiza economică se ocupă cu cercetarea şi studierea fenomenelor sau proceselor

economice şi presupune descompunerea lor în elementele componente, studierea relaţiilor

structurale şi cauzale, a factorilor de influenţă, în scopul cunoaşterii evoluţiei şi tendinţelor acestor

fenomene, al descoperirii esenţei şi legităţilor care generează apariţia şi desfăşurarea lor.

Analiza economică permite studierea şi cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor şi proceselor

economice la nivel micro, mezzo sau macroeconomic.

În acest context, s-a definit analiza economico-financiară ca necesitate şi utilitate, ca instrument

de supraveghere a activităţii şi performanţelor ei, inclusiv cu luarea în considerare a variabilelor

probabile ale pieţei.

Analiza economico-financiară trebuie să se capete răspuns la întrebările:

- cum se apreciază structura resurselor şi eficienţa utilizării lor?

- cum sunt asigurate echilibrele financiare de bază?

- dacă întreprinderea probează eficacitate suficientă.

Principalele probleme ale bazei teoretico-metodologice ale analizei economico-financiare

sunt următoarele: locul analizei economico-financiară în mecanismele manageriale: factorii care

2

determină schimbări de stare în funcţiunea sistemelor microeconomice; analiza diagnostic; rolul

său în evaluarea şi reglarea performanţelor economico-financiare ale întreprinderii; metode şi

tehnici ale analizei economico-financiare; sisteme organizaţionale ale realizării analizei

economico-financiare.

Tipurile de analiză economico-financiară sunt în funcţie de criteriile şi modalităţile folosite în

studierea fenomenelor şi proceselor economice. Complexitatea studierii relaţiilor cauză-efect, în

condiţiile folosirii analizei fenomenelor economice, duc la concluzia că nu pot fi minimalizate o

serie de probleme privind analiza cauzală. ;in aceasta situatie pot apărea însuşiri pe care nu le-a

avut nici un alt element al fenomenului;

.Toate acestea conduc la concluzia că în cercetarea fenomenelor economice un rol deosebit

îl are abstractizarea ştiinţifică, nefiind posibile cercetări de laborator care să conducă la

desprinderea acţiunii izolate a anumitor factori şi să sublinieze primatul, analizei calitative în

raport cu studiul cantitativ.

În procesul managerial la scară micro şi macroeconomică, analiza economico-financiară

apare ca un instrument indispensabil în fundamentarea deciziilor. în raport cu momentul în care se

efectuează analiza şi momentul desfăşurării fenomenelor „studiate, analiza economico-financiară

se poate diviza în trei tipuri:

- analiza retrospectivă sau post-factum;

- analiza curenta sau operativă;

- analiza prospectivă sau previzională.

In funcţie de modul de studiere a evoluţiei în timp a fenomenelor economice se pot

distinge tipurile:analiza statică ,analiza dinamica .

.În raport de modul de studiere a însuşirilor sau a caracteristicilor fenomenelor economice,

distingem:analiza calitativă ,analiza cantitativă.

După sfera de cuprindere şi nivelul la care se desfăşoară, analiza economico-financiară

poate fi:analiză microeconomică , analiză macroeconomică.

După orizontul de timp in care se desfăşoară studiul, avem:

analiza pe termen scurt ,analiza pe termen lung.

După criteriile de studiere a fenomenelor, distingem:

- analiza economică;

- analiza tehnico-economică;

- analiza socio-economică;

- analiza eco-economică.

Analiza economică se referă la fenomene economice (inclusiv cele financiare) vizând

determinarea eficienţei consumului de resurse în toate domeniile: tehnic, social, administrativ,

ecologic, sanitar; în acest mod apare necesară îmbinarea analizei economice cu analiza

fenomenelor respective.

În funcţie de delimitarea obiectivului analizat se pot stabili următoarele tipuri:

- analize pe ramuri,

- analize pe unităţi organizatorice,

- analize pe probleme (cifra de afaceri, valoarea adăugată, productivitatea muncii, salariile,

rentabilitatea, lichiditatea).

În procesul de analiză economico-financiară este necesară îmbinarea tuturor tipurilor de

analiză, ceea ce permite cunoaşterea evoluţiei fenomenelor economice în timp şi spaţiu pentru

fundamentarea deciziilor de optimizare a activităţii economico-sociale.

1.2. Conţinutul analizei economico-financiare

Conţinutul analizei economico-financiare poate fi descris în câteva etape şi anume:

a) Stabilirea obiectului analizei, care presupune constatarea anumitor fapte, fenomene,

rezultate cu ajutorul mărimilor absolute, cât şi al indicatorilor. Delimitarea obiectului se face în

timp şi spaţiu calitativ şi cantitativ, pe baza unor metode de evaluare şi de calcul.

3

b) Determinarea elementelor, factorilor şi cauzelor fenomenului studiat presupune o

analiză structurală, factorii stabilindu-se în mod succesiv, trecând de la cei cu acţiune directă la

cei care acţionează indirect, până la stabilirea cauzelor finale. Procesul cunoaşterii este adâncit de

la o esenţă mai puţin profundă către alta mai profundă.

c) Stabilirea corelaţiilor dintre fiecare factor şi fenomenul analizat şi dintre diferiţii

factori care acţionează, care este necesară pentru determinarea relaţiei cauză-efect, respectiv a

raporturilor de condiţionare.

Parcurgerea celor trei etape conduce la elaborarea de diferite modele ale fenomenelor

analizate.

d) Măsurarea influenţelor diferitelor elemente sau factori, care este necesară pentru

analiza cantitativă, al măsurării rezervelor interne, pentru aprecierea cât mai exactă a rezultatelor;

e) Elaborarea concluziilor si aprecierilor, care presupune sinteza rezultatelor şi scoaterea

în evidenţă a principalelor aspecte pozitive şi negative , facandu-se propuneri privind direcţiile

prin care trebuie să acţioneze managerul pentru mobilizarea rezervelor şi optimizarea activităţii

economico-financiare;

f) Elaborarea măsurilor care constituie conţinutul deciziilor trebuie să ducă la asigurarea şi

valorificarea optimă a resurselor contribuind la sporirea eficienţei economico-financiare.

Parcurgerea acestor etape asigură caracterul complex şi ştiinţific al analizei

economico-financiare. În legătură cu noţiunile utilizate, sunt necesare următoarele explicaţii:

2. elementele reprezintă părţi componente ale fenomenului analizat;

3. factorii reprezintă părţi componente ale elementului analizat;

– cauzele reprezintă fenomene, care în anumite condiţii provoacă apariţia altui fenomen. în

general, în cadrul analizei termenul "factori" este utilizat pentru fenomene mai complexe decât

"cauzele". Cauzele finale sunt ultimele cauze descoperite în procesul de analiză. Din punctul de

vedere al apariţiei şi dezvoltării fenomenului, ele sunt cauze primare. Din schema procesului de

analiză ies în evidenţă două tipuri principale de analiză şi anume: analiza structurală, diferenţiată

prin poziţia structurală şi analiza factorială diferenţiată prin factori.

Realizarea fiecărei funcţii a întreprinderii presupune exercitarea tuturor atributelor

conducerii ; fiecare dintre aceste atribute se realizează şi prin intermediul unui anumit tip de

analiză.

1.3. Poziţia, rolul şi funcţiile analizei economico-financiare în mecanismele

manageriale ale întreprinderii

Analiza economico-financiară, prin ea însăşi, realizează în procesul conducerii o seamă de funcţii:

– Funcţia informaţională a centrelor de decizie economică privind situaţia economieo-

financiară, poziţionări ale unor stări comparativ cu standarde normative, bugete, niveluri ale

concurenţei pe diferite pieţe;

– Funcţia de evaluare a valorificării potenţialului tehnico-economico al sistemului

întreprinderii;

– Funcţia de fundamentare a deciziei pe criterii de eficienţă atât în stadiul preevaluării

potenţialului (capacităţii de ofertă) corelat cu cererea bunurilor şi serviciilor, cât şi în stadiul

execuţiei (evaluare şi decizie în condiţiile funcţionării reale);

– Funcţia de realizare a cerinţelor gestiunii eficienţei patrimoniului;

– Funcţia de realizare a conexiunii cu mediul exterior economico-financiar, care

presupune analiza relaţiilor cu băncile de la care se fac împrumuturi, cu furnizorii, creditorii, cu

sistemele de impozitare a veniturilor.

4

1.4. Factorii care determină schimbări de stare în funcţionarea sistemelor,

microeconomice

Factorii determina formarea şi modificarea unui efect, a unui rezultat, ei acţionând, de

regulă, nu izolat, ci interdependent, corelat, într-un sistem de legături închegate. Pentru a înţelege

esenţa factorilor este necesară gruparea acestora după diferite criterii, enumeram cele mai

importante:

În funcţie de natura lor, factorii de influenţă pot fi grupaţi în trei mari categorii:

– factori economici;

– factori tehnico-organizatorici;

În raport de caracterul lor într-o relaţie cauzală, factorii pot fi:

a. factori cantitativi;

b. factori de structură;

c. factori calitativi.

Factorii cantitativi sunt purtătorii materiali ai celor calitativi; ei se măsoară în unităţi

diferite faţă de fenomenul analizat, reflectând latura extensivă a fenomenelor economice şi fiind

amplificatori ai factorilor calitativi.

Factorii de structură reflectă raporturile structurale dintre elementele factorilor cantitativi

şi exprimă ponderea acestor elemente în mărimea lor. Aceşti factori sunt strâns legaţi de factorii

cantitativi (volumul producţiei, numărul de personal, valoarea capitalului fix), modificarea lor

influenţând asupra tuturor indicatorilor sintetici ai activităţii întreprinderii.

Factorii calitativi sunt de aceeaşi natură cu fenomenul analizat şi se exprimă în aceleaşi

unităţi de măsură, ei reflectând latura intensivă a fenomenului economic analizat şi prin

intermediul lor se realizează finalitatea de mărime şi sens a celor cantitativi.

1.5. Analiza diagnostic: esenţă şi rol în reglarea performanţelor economico-financiare

ale întreprinderii

Analiza diagnostic reprezintă o metodă, o fază şi respectiv im rezultat, identificându-se

principalele puncte forte ale domeniului abordat, identificând deficienţele şi cauzele care le

generează şi efectuând recomandări privind valorificarea la un nivel cât mai înalt a resurselor şi

eliminarea deficienţelor.

Esenţa analizei diagnostic rezidă în identificarea şi evaluarea relaţiilor cauză-efect; pentru fiecare

dintre simptomele semnificative sesizate pozitive sau negative este obligatorie identificarea

cauzelor care le generează.

Diagnosticarea poate să aibă un caracter multidisciplinar, urmând să surprindă

disfuncţionalitatea în domeniile:

- economic financiar;

- industrial şi tehnic;

-social;

- organizaţional.

Efectuarea unui diagnostic al performanţelor întreprinderii poate avea la bază nu numai

situaţia în care aceasta are dificultăţi, respectiv disfuncţionalităţi, ci şi atunci când starea este bună

dar se doreşte îmbunătăţirea ei1.

Analiza diagnostic nu se limitează la aprecierea stării fenomenelor ci constituie o parte

organică a gestiunii previzionale, respectiv a managementului strategic.

Diagnosticul întreprinderii se realizează de cadre abilitate ale acesteia, de specialişti

externi (inclusiv societăţi de consulting) grupaţi în echipe mixte.

Ca orice acţiune, diagnosticul întreprinderii presupune:

– stabilirea problemelor supuse diagnosticării;

1 J.P. Thibaut. Le diagnostic d' entreprise, SEDIFOR, 1989, p. 15

5

– asigurarea informaţiilor pe care le necesită;

– analiza şi prezentarea rezultatelor într-un raport care reflectă obiective, stări, aprecieri,

recomandări, respectiv măsuri de reglare, având în vedere urgenţa şi importanţa lor.În general, în

funcţie de scop, diagnosticul poate fi restrâns la anumite probleme sau extins la activitatea

globală.

Indiferent de sfera de cuprindere a activităţii, modelul operaţional al diagnosticului

economico-financiar se poate înfăţişa potrivit schemei nr. 1:

Etape ale diagnosticului

Asigurarea informaţiilor

necesare diagnosticării:

– informaţii contabile

– informaţii extracontabile

(interne; externe)

Prelucrarea informaţiilor

contabile şi a celor anexe

informaţionale

– calculul indicatorilor

necesari diagnosticării

– regrupări, grupări de

informaţii în concordanţă

cu scopul diagnosticului

Punerea în evidenţă a

diferitelor fenomene

economico –financiare:

– simptomele legate mai

ales de disfuncţionalitate;

– punctele forte şi slabe ale

activitatii.

Interpretarea şi aprecierea

indicatorilor şi alte calcule

economice privind:

– potenţialul economico-

financiar;

– performanţele utilizării:

eficienta şi echilibrul

economico- financiare

Analiza explicativă a

cauzelor:

– cauzele dificultăţilor

– atuuri şi handicapuri ale

activităţii

Sinteza observaţiilor

Previziuni şi recomandări

Evidenţierea perspectivei şi

soluţiilor tehnice; economice;

financiare

Schema nr. 1. Modelul operaţional al diagnosticului

economico-financiar

Prin conţinutul său, analiza economico-financiară presupune cunoaşterea modului în care

funcţionează un sistem şi stabilirea direcţiilor de acţiune asupra acestuia pentru a-l regla, pentru a-

i determina schimbări de stare, în concordanţă cu obiectivele parametrizate în timp şi spaţiu.

Pentru o astfel de cunoaştere şi implicit pentru asigurarea condiţiilor de implicare şi a decidenţilor

este necesar un sistem de informaţii care să reflecte complex stările funcţiunii sistemului.

1.6. Metode şi tehnici ale analizei economico-financiare

Principalele metode si tehnici ale analizei economico-financiare sunt:

A. Diviziunea şi descompunerea rezultatelor. Rezultatele, reflectate în diferiţi indicatori

sau mărimi de calcul al activităţii întreprinderilor se divid şi se descompun pentru a asigura

profunzimea analizei fenomenelor. Diviziunea poate fi; diviziunea după timpul de formare a

rezultatelor, diviziunea după locul de formare a lor şi descompunerea pe părţi componente,

elemente factori.

6

B. Gruparea. Ca metodă de cercetare în analiză, gruparea separa activitatea cercetată pe

categorii omogene de unitate, după variaţia uneia sau mai multor caracteristici alese în funcţie de

scopul cercetării şi de natura fenomenului studiat. C. Compararea. Orice rezultat al

activităţii unei întreprinderi se analizează şi apreciază nu numai ca o mărime importantă în sine,

ci şi în raport cu un criteriu, cu o bază de comparaţie,care pot fi :

- comparaţii în timp, adică cele efectuate între rezultatele (efective sau programate) ale

perioadei raportate şi rezultatele pe o perioadă sau mai multe perioade anterioare;

- comparaţii în spaţiu, care pot fi efectuate între rezultatele unor centre de

responsabilitate ale întreprinderii, între rezultatele obţinute de întreprinderea analizată şi alte

întreprinderi cu activitate similară;

– comparaţii mixte, respectiv comparaţiile pe ambele criterii;

– comparaţii în funcţie de criteriul prestabilit (programe, standarde, etaloane, valori de

normalitate stabilite de structuri specializate bancare, statistice, agenţii);

comparaţii cu caracter special, pentru care intervin alte criterii în afară de cele de mai

sus.

D. Metoda de stabilire a relaţiilor cauzale. Relaţiile cauzale sunt forme dependente prin

care interacţiunea unor fenomene sau părţi ale lor generează fie schimbarea acestor fenomene

aflate în interacţiune, fie transformarea sau menţinerea calităţii fenomenelor date. Identificarea

legăturilor cauzale presupune, deci, cercetarea esenţei fenomenului, a legilor de dezvoltare, care

să permită definirea şi reprezentarea fenomenului cercetat. Studierea relaţiilor cauzale se

realizează prin elaborarea sistemului de legături cauzale, prin structurarea lanţurilor cauzale, sub

forma unor reţele proprii fenomenului analizat.

E. Modelarea fenomenelor economice. Aceasta constituie un instrument al cunoaşterii

bazat pe reprezentarea simplificată a realităţii.

Folosirea în diagnoză a modelelor presupune:

– definirea obiectului diagnosticului şi a nivelului la care urmează a se realiza;

– precizarea conceptelor, indicatorilor, a altor surse de informaţii pe baza cărora se

construieşte modelul;

– stabilirea însuşirilor esenţiale ale fenomenului analizat pe baza metodelor de analiză

calitativă, care vor fi reflectate, atunci când este necesar;

– stabilirea restricţiilor, respectiv a criteriilor eficienţei;

– construirea modelului care, predominant în analiză, este model economico-matematic,

deci exprimat sub formă de ecuaţii, inegalităţi, funcţii de producţie.

Primele trei etape ale conţinutului procesului de analiză constituie suportul elaborării

modelului.

Din punct de vedere al formei de reprezentare a fenomenului se disting trei tipuri de

modele: imitative sau iconice, analogice şi simbolice.

Elaborarea şi folosirea fiecărui model de analiză economică necesită parcurgerea

următoarelor etape:

1. cunoaşterea conţinutului şi naturii fenomenului cercetat;

2. identificarea relaţiilor cauzale şi a caracterului lor;

3. stabilirea modelelor şi adaptarea lor la instrumente de cercetare analitice;

4. cuantificarea legăturilor cauzale (a gradului de acţiune a factorilor).

F. Măsurarea relaţiilor factorial-cauzale. În cazul comensurării relaţiilor factorial-

cauzale se utilizează o serie de metode si procedee matematice, funcţie de scopul analizei, de tipul

de legături cauzale şi de modul de exprimare a caracteristicilor fenomenului studiat. Prin

cuantificarea relaţiilor factorial-cauzale se determină mărimea, sensul şi intensitatea acţiunii

factorilor asupra fenomenului cercetai, creând posibilitatea interpretării complexe şi materializării

stării fenomenului. Legăturile funcţional-cauzale sunt fie de tip determinist, fie de tip stocastic,

7

pentru separarea influenţei factorilor utilizându-se metoda balanţieră, metoda substituirii

factorilor, metoda ABC, metoda calculului matricial, metoda corelaţiilor, metoda cercetării

operaţionale, metode sociologice.

G. Metoda balanţieră. Această metodă se utilizează în cazul când între elementele

fenomenului studiat există relaţii de tip determinist de natura sumei şi/sau diferenţei. Legăturile

bilanţiere oglindesc cantitativ interdependenţa elementelor fenomenului, analiza lor permiţând

evidenţierea cauzelor care au determinat modificarea acestuia prin compararea valorilor efective

ale elementelor balanţelor cu valorile prevăzute sau cu cele ale perioadei precedente.

Modelul analizei de exprimare a acestui tip de relaţii este următorul:R=a + b - c

Influenţele modificării faţă de program (pr) sau faţă de perioada precedentă (0) a valorilor efective

(1) ale elementelor se stabilesc ca diferenţă, ţinând seama de semnul algebric pe care îl au în

formula care modelează dependenţa (+ sau -).

Exemplu:

D = Si +I – Sf ,unde:

D = vânzări de mărfuri, Si - stoc iniţial, I = intrări, Sf = stoc final.

În acest caz creşterea lui D, adică D se exprimă astfel:

– Influenţa stocului iniţial: Si1 - Si0 = Si

– Influenţa intrărilor: Ii – I0

- .Influenţa stocului final: Sf1 - Sf0 = Sf

D = Si + I + Sf

H. Metoda substituirii valorii factorilor, sau metoda substituirilor în lanţ. Se utilizează în

cazul relaţiilor de tip determinist, care iau forma matematică de produs sau raport şi au forma miei

funcţii de tipul y = f(xz). Metoda substituirilor în lanţ se bazează pe variaţia succesivă şi corelată a

factorilor specifici fenomenului analizat. La baza metodei substituirilor în lanţ stau trei principii:

1. aşezarea factorilor de cauzalitate, exprimaţi sub formă de produs sau raport, se face în

următoarea ordine a condiţionărilor lor economice: factorii cantitativi, factori de

structură şi factori calitativi;

2. substituirile se fac succesiv, începând cu factorii cantitativi, continuând cu factorul de

structură şi încheind cu cei calitativi, pornind de la factorii direcţi spre cei cu influenţă

indirectă;

3. valoarea substituită a unui factor se menţine ca atare în operaţiile ulterioare.

In cazul corelaţiei de produs între factori prezentam urmatorul model: y = X1*X2*X3

0101 PPPyyy

1 .Influenţa factorului x(l)

: 3

0

2

0

1

0

1

1

3

0

2

0

1

0

3

0

2

0

1

1

x xxxxxxxxxxy)1(

2. Influenţa factorului x(2)

: 3

0

1

0

2

0

1

1

3

0

2

0

1

1

3

0

2

1

1

1

x xxxxxxxxxxy)2(

3. Influenţa factorului x(3)

: 2

1

1

1

3

0

3

1

3

0

2

1

1

1

3

1

2

1

1

1

x xxxxxxxxxxy)3(

321

xxx yyyy

I. Metoda calculului matricial se aplică în cazul relaţiilor funcţionale de produs sau raport între

rezultatul economic cercetat şi factorii săi de influenţă. Separarea influenţelor factorilor prin

această metodă ţine seama de ordinea de intercondiţionare a factorilor, consolidând principiile

metodei substituirilor în lanţ:

8

2221

1211

2221

1211

2221

1211

cc

ccC

bb

bbB

aa

aaA

Metoda calculului matricial se aplică în domeniul analizei matematice în condiţiile prelucrării

datelor cu ajutorul calculatoarelor.

J. Metoda ABC. Această metodă presupune parcurgerea urmatoarelorarelor etape:

- stabilirea domeniului şi a conţinutului parametrului specific acestuia (de exemplu în

gestiunea stocului, parametrul specific îl poate constitui stocul mediu în gestiunea clientului, cifra

de afaceri în gestiunea intrărilor-ieşirilor);

- stabilirea valorii parametrului specific la nivelul tuturor componentelor fenomenului

investigat (stocul mediu pe produs, cifra de afaceri la nivelul fiecărui client, intrările pe furnizori);

- clasarea componentelor fenomenului investigat după o logică ABC (în ordinea

descrescătoare a parametrilor specifici);

-determinarea valorilor cumulate ale parametrului ştiinţific;

-delimitarea celor trei grupe de semnificaţie A, B, C;

-trasarea curbei reale ABC şi compararea cu cea teoretică.

K. Metoda corelaţiei. Se utilizează în cadrul relaţiilor de tip stocastic, între fenomenul

analizat şi factorii săi de influenţă. Pentru adaptarea acestei metode la cerinţele analizei activităţii

economice, este necesară parcurgerea următoarelor etape:

a) analiza calitativă de stabilire a conţinutului economic al fenomenului analizat şi a

factorilor săi de influenţă:

y1, y2, y3,…,yn

b) determinarea legăturilor de cauzalitate şi a formei lor matematice, respectiv a ecuaţiei de

regresie care poate fi de tipliniar,hiperbolic,parabolic,exponential .

d ) determinarea valorii parametrilor ecuaţiei cu ajutorul metodei celor mai mici pătrate;

d)stabilirea intensităţii legăturii dintre fenomenul analizat şi factorii săi de influenţă, în

vederea evidenţierii factorilor esenţiali, cu ajutorul coeficientului de corelaţie:

e) evidenţierea influenţei factorilor asupra fenomenului analizat cu ajutorul coeficienţilor

de determinaţie (dyx).

L. Metode sociologice. Aceste metode au o tot mai largă aplicabilitate în analiza

microeconomică, cu ajutorul lor punându-se în evidenţă factorii indirecţi sau cauze plasate în zona

premiselor ,ce concură la formarea unor rezultate şi obţinându-se informaţii esenţiale pentru

realizarea unui diagnostic corect şi eficient. Acestea sunt : chestionarul, interviul, întâlnirile de

colectarea datelor, analiza atitudinii angajaţilor.

M. Cercetări operaţionale şi alte metode matematice. Acestea reprezintă un ansamblu de

metode care sunt utilizate în adaptarea deciziilor în cazul în care intervin numeroşi factori care

trebuie avuţi în vedere. Metodele utilizate în cadrul cercetării operaţionale pot fi grupate astfel:

- deterministe (programarea liniară, programarea dinamică, teoria deciziei, teoria jocurilor,

metoda drumului critic);

- probabiliste (lanţurile Markov, procesele Boisson, teoria firelor de aşteptare, metoda

PERT);

-simulative (metoda Monte Carlo, modelul dinamic al simulării gestionare).

N. Generalizarea sau evaluarea rezultatelor analizei.

Generalizarea reprezintă metoda calitativă de reunire, într-un ansamblu coerent, a constatărilor

rezultate din studiul factorial-cauzal al fenomenelor, reţinându-se aspectele esenţiale pentru

procesul decizional de valorificare cât mai deplină a resurselor. Generalizarea se realizează în

raportul de analiză, în diagnosticul de gestiune, în studiile de fezabilitate şi de evaluare, în

procesele verbale de control.

9

Cap. 2 Analiza economico-financiară

a producţiei şi comercializării ei

2.1. Corelaţia cerere - capacitate de ofertă. Reflectarea acţiunii comerciale asupra

cifrei de afaceri a întreprinderii

Fiecare întreprindere îşi va dimensiona activitatea de producţie funcţie de activitatea de

comercializare. Pentru comensurarea activităţii de producţie şi comercializare, în practică se

poate folosi un sistem de indicatori valorici care, prin conţinut şi mod de determinare, au o

anumită putere informaţionala. 2 Cifra de afaceri se calculează prin însumarea veniturilor aferente bunurilor livrate,

lucrărilor executate, serviciilor prestate, precum şi a altor venituri din exploatare, mai puţin

rabaturile, remizele şi alte reduceri acordate clienţilor.

Cifra de afaceri poate fi abordată în următoarele ipostaze:

- Cifra de afaceri totală (CA) reprezintă volumul total al afacerilor unei firme, evaluate la

preţurile pieţei.

- Cifra de afaceri medie ( CA ) reflectă încasarea realizată pe unitatea de produs sau

serviciu.

Q

CACA , unde Q reprezintă volumul fizic al produselor vândute.

- Cifra de afaceri marginală (CAm) exprimă variaţia încasărilor unei firme (CA) generată

de creşterea sau scăderea cu o unitate a cantităţii vândute (Q): CAm =Q

CA

.

- Cifra de afaceri critică (CAmin) reprezintă acel nivel al încasărilor la care se asigură

acoperirea cheltuielilor, pragul de la care firma începe să producă profit. Relaţiile de calcul

diferă în funcţie de profilul firmei:

v

minC1

FCA

, pentru întreprinderile de producţie;

vmin

NC

FCA

, pentru întreprinderile din sfera distribuţiei, unde:

F - suma cheltuielilor fixe;

C C - cota medie de adaos comercial;

vN - nivelul mediu al cheltuielilor de circulaţie variabilă.

2.2. Analiza dinamicii producţiei pe baza indicatorilor valorici

Pentru activitatea de producţie şi comercializare se poate utiliza un sistem de indicatori

valorici, fiecare prin conţinut şi mod de determinare diferenţiindu-se:

a) Cifra de afaceri (CA) este suma totală a veniturilor din activitatea întreprinderii într-o

perioadă dată.

b) Cifra de afaceri din activitatea de bază sau valoarea producţiei marfă vândută (Qv), care

reprezintă totalitatea vânzărilor din activitatea de bază a unei societăţi comerciale.

c) Producţia marfă fabricată (Qf) reprezintă producţia destinată livrării, cuprinzând

valoarea produselor finite şi semifabricatelor destinate vânzării (P), valoarea lucrărilor executate

şi serviciilor prestate.

2 Patrick Piget. Strategie financiere de l'entreprise, Editure E.F.S., Paris 1990

10

d) Valoarea adăugată brută (Qa) este măsura valorii realizate de activitatea societăţii

comerciale. Valoarea adăugată se poate determina ca diferenţă între valoarea producţiei globale

(exerciţiului) şi consumurile intermediare, respectiv cheltuielile materiale, de natura obiectelor

muncii:

Qa = Qe - M

e) Valoarea adăugată netă (Qan) exprimă valoarea nou creată într-o perioadă

determinată.

j) Producţia exerciţiului, respectiv producţia globală (Qe) este indicatorul care

dimensionează activitatea întreprinderii cuprinzând:

c) valoarea producţiei vândute;

d) creşterea sau descreşterea producţiei stocate;

e) producţia imobilizată, respectiv imobilizările corporale şi necorporale realizate în regie

proprie.

Într-un interval de timp dat, între indicatorii valorici menţionaţi se consideră ca fiind

normale relaţiile:

- ICA IQf - în cazul egalităţii, se menţine ponderea imobilizărilor în stocuri, ori tendinţa

este de reducere a acestora;

- IQf > IQe, inegalitatea marchează reducerea stocurilor de producţie neterminată şi a

consumului intern, dar până la limita desfăşurării procesului de producţie;

- IQa > IQe - rezultă din reducerea ponderii cheltuielilor materiale;

2.3. Analiza diagnostic a cifrei de afaceri

Ca probleme ale analizei diagnostic a cifrei de afaceri sunt:

- analiza dinamicii şi structurii cifrei de afaceri;

– analiza factorială a cifrei de afaceri;

– analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu capacitatea de producţie şi cerere;

a) modele de determinare a cifrei de afaceri minime şi probabile cu restricţii date şi

respectiv, probabile în funcţie de variabila (m).

Analiza dinamicii şi structurii cifrei de afaceri

Valoarea cifrei are la bază doi factori fundamentali:

-volumul şi structura cererii;

-capacitatea de ofertă a întreprinderii.

- Ca structură a producţiei vândute (cu eliminarea influenţei preţurilor de vânzare);

- Ca structură valorică pe produse (cu includerea şi a influenţei preţurilor de vânzare).

Şi într-un caz şi-n celălalt, pe lângă ponderile cifrei de afaceri pe produse, fenomenul se

poate exprima sintetic printr-un coeficient mediu al structurii (Ks) calculat astfel:

0ve

r

0min

Spq

pqK

respectiv 0ve

r pq

n1

Pentru structura valorică (fără excluderea influenţei preţurilor):

1ve

r

1minv

Spq

pqK

respectiv 1ve

r

1

pq

n1

, unde:

0minv pq - valoarea cea mai mică dintre efectiv şi valoarea recalculată pe produse;

0ve

r pq - valoarea recalculată pe produse prin corelarea cu indicele cifrei de afaceri pe

total sau prin aplicarea ponderii nivelului de comparaţie pe produse la total realizat în preţuri ale

nivelului de comparaţie ( 00vCA pqI );

n - abaterile negative dintre efectiv şi nivelul recalculat pe produse;

11

1minv pq - valoarea cea mai mică dintre efectiv şi valoarea recalculată a cifrei de afaceri

(în preţuri de vânzare efective);

1ve

r pq - valoarea recalculată pe produse prin corelarea cu indicele mediu stabilit pe baza

valorii producţiei (deci pe baza preţurilor efective de vânzare) sau prin aplicarea ponderii

nivelului de comparaţie la total valoare efectivă a cifrei de afaceri;

n1 - abaterile negative dintre valorile efective şi cele recalculate pe produse.

Metodologic, analiza se bazeaza pe marimile relative de structura. Pentru comparatii intre

exercitii si intre firme este operationala folosirea coeficientului de concentrare (Gini- Struck) :

1

12

n

gnG i

unde: gi reprezinta ponderea activitatii, a produsului ,,i,, in cifra de afaceri totala, iar ,,n,,

este numarul de termeni ai seriei.

Acest coeficient poate lua valori intre 0 si 1. Apropierea de ,,1,,arata ca in structura

vanzarilor sunt cateva produse care dau cea mai mare parte din cifra de afaceri. Apropierea de ,,0,,

semnifica o distributie relativ uniforma a vanzarilor pe structurile implicate in calcul. in acelasi

scop se poate folosi si indicele Herfindahl, care permite masurarea gradului de diversificare a

activitatii pe diverse structuri utile analizei si deciziei:

n

iigH

1

2

Valoarea acestui coeficient este unitara daca intreprinderea vinde un singur produs si este

egala cu 1/n daca vanzarile sunt repartizate in proportii egale intre activitatile, produsele etc. care

formeaza nomenclatorul acesteia.

Analiza factorială a cifrei de afaceri

În diagnosticul static al cifrei de afaceri este importantă analiza de tip factorial a abaterii

faţă de nivelul de referinţă prestabilit.

Un model îl reprezintă exprimarea cifrei de afaceri în funcţie de numărul de angajaţi,

productivitatea muncii şi gradul de valorificare a producţiei fabricate:

f

f

Q

CA

N

QNCA sau

ff

f

f

ff

Q

CA

M

Q

M

M

N

MNCA

în care:

Mf - valoarea medie a mijloacelor fixe;

fM - valoarea medie a mijloacelor fixe productive;

N

M f - gradul de înzestrare tehnică;

f

f

M

M - ponderea mijloacelor fixe productive;

f

f

M

Q

- randamentul activelor fixe productive;

fQ

CA- gradul de valorificare a produselor fabricate.

Un alt model de analiză factorială a cifrei de afaceri din activitatea de bază sau totală se

poate construi în raport cu cantitatea vândută (q) şi preţul de vânzare (p):

n

1i

iipqCA ; 0i0i0i1i

qpqpqCAi ;

12

0i1i1i1i

ppqpqCAi ; 0i0i1i1i pqpqCA

În activitatea practică, cunoaşterea mărimii influenţei celor doi factori prezintă deosebită

importanţă în formularea strategiei vânzărilor faţă de firmele concurente.

Din punct de vedere metodologic, trebuie menţionat că primul factor conţine şi influenţa

structurii fizice a producţiei vândute care, prin intermediul preţului diferenţiat pe produse,

acţionează asupra cifrei de afaceri. Această influenţă de structură poate fi determinată doar în

cazul produselor omogene (exprimate în aceeaşi unitate de măsură).

În consecinţă, relaţiile sunt:

- influenţa volumului fizic (cantitate):

0i0i01i pqpq

0p - preţul mediu de vânzare;

- influenţa structurii fizice a producţiei vândute:

01i0i1i pqpq ;

- influenţa preţurilor de vânzare: 0i1i1i1i pqpq

Daca producţia este omogenă, se formează grupe de produse (care corespund unor

activităţi distincte), stabilindu-se influenţa structurii pe grupe de produse.:

Analiza cifrei de afaceri in corelatie cu capacitatea de productie si cererea

În acest scop se foloseşte indicatorul cota globală a firmei (Cp ) care se determină ca raport

între vânzările proprii (Vp) şi totalul vânzărilor produsului respectiv.

V

VC

p

p

Pentru segmentul pieţei proprii se are în vedere modelul:

j

pj

pjV

VC

unde j - piaţa.

Raportul p

pC

V

V reprezintă cota de piaţă proprie pe segmentul respectiv:

pp CVV , iar 100

CgC

pi

p

unde: g; reprezintă structura vânzărilor totale pe piaţă.

În legătură directă cu piaţa este şi analiza clientelei care vizează:

Modele de determinare a cifrei de afaceri minime probabile cu restricţii date

O problemă importantă o reprezintă determinarea cifrei minime de afaceri care să asigure

existenţa întreprinderii în condiţiile în care profitul este egal cu zero:

FqcCA vmin

unde:

CAmin - cifra de afaceri minimă;

vqc - suma totală a cheltuielilor variabile;

F - suma cheltuielilor fixe.

13

Dar orice întreprindere trebuie să realizeze un anumit profit, care trebuie să fie mai mare decât cel

realizat în perioada precedentă, sau faţă de procentul minim de dobândă. De aici rezultă

necesitatea determinării unei cifre de afaceri minime cu luarea în considerare a unor restricţii; rata

dividendelor să fie egală cu rata dobânzii la un nivel dat al costurilor. în acest caz se parcurg

următoarele etape:

2.4 Analiza diagnostic a valorii adăugate

Valoarea adăugată exprimă creşterea de bogăţie ce se obţine prin activitatea tehnico-

productivă.

Cu ajutorul valorii adăugate pot fi construiţi o serie de indicatori necesari pentru

caracterizarea eficienţei factorilor de producţie (muncă, capital), iar în cadrul fiscalităţii reprezintă

baza impozitului datorat statului (TVA).

Valoarea adăugată (Qa) se poate determina prin două metode: metoda sustractivă; metoda

aditivă.

a) După metoda sustractivă, valoarea adăugată se calculează astfel:

Qa = Qe – Mi

unde Qt - producţia exerciţiului, Mi - consumurile intermediare.

b) Metoda de repartiţie sau aditivă are în vedere însumarea următoarelor elemente:

cheltuielile cu personalul salariat, impozite şi taxe, amortizare şi profit. Analiza valorii adăugate

vizează dinamica acesteia, gradul de realizare a nivelului prevăzut, explicarea modificării valorii

absolute şi relative.

Pe baza valorii adăugate, se pot construi următorii indicatori:- gradul de integrare pe

verticală = afaceri de Cifra

adaugata Valoare

- contribuţia factorului uman la formarea valoni adăugate = adaugata Valoare

aferente elemente Salarii

- aportul activelor = adaugata Valoare

perioadei aferenta aAmortizare

- Dacă gradul de integrare , întreprinderea are un grad ridicat de integrare.

Un aspect al studierii valorii adăugate se referă la analiza factorială care permite punerea

în evidenţă a factorilor care au determinat modificarea acesteia precum şi direcţiile în care trebuie

să se acţioneze în viitor.

Modelul analizat al valorii adăugate este:

e

e

ea QQ

M1QQ

Qe = valoarea producţiei exerciţiului;

M = cheltuielile cu materialele producţiei exerciţiului;

= valoarea adăugată ce revine la 1 leu producţie a, exerciţiului;

Pornind de la acest model se poate stabili următorul sistem factorial:

14

unde:

T-fondul de timp de muncă (ore);

N - numărul mediu de salariaţi;

t - numărul mediu de ore pe salariat;

eW - productivitatea medie orară;

gi - structura producţiei exerciţiului;

- valoarea medie adăugată la 1 leu producţie a exerciţiului;

1 - valoarea adăugată la 1 leu producţie pe produs.

Rezultă că creşterea valorii adăugate este efectul reducerii ponderii cheltuielilor materiale, ca

factor calitativ şi sporirii volumului producţiei exerciţiului ca efect al creşterii nivelului

productivităţii medii orare.

Din analiza factorială a valorii adăugate rezultă acţiunile principale în vederea creşterii

acesteia:

- creşterea productivităţii orare prin ridicarea calificării forţei de muncă, modernizării

producţiei, organizarea ştiinţifică a muncii;

f) îmbunătăţirea utilizării timpului de muncă prin crearea unor condiţii favorabile de

muncă, lichidarea absenţelor nemotivate:

g) reducerea cheltuielilor cu materialele la 1 leu producţie, în faza de proiectare, producţie,

desfacere;

h) creşterea utilizării capacităţilor de producţie.

Pentru analiza factorială a valorii adăugate se pot utiliza şi următoarele modele

deterministe:

hWTQ

Q

T

QTQ

e

aea

RgMQ

Q

M

Q

M

MMQ f

e

a

f

e

f

ffa

e

a

c

e

e

cea

Q

Q

A

Q

A

AAQ

T - fondul de timp de muncă;

- valoarea medie adăugată la 1 leu producţie a exerciţiului;

hW - productivitatea medie orară;

Mf - valoarea medie a activelor fixe;

fM - valoarea medie a activelor fixe productive;

Ac - activele de exploatare;

g - ponderea activelor fixe productive;

R - randamentul mediu al activelor fixe productive.

Modificarea valorii adăugate se reflectă în performanţele economico- financiare ale

întreprinderii:

2.5 Analiza productiei fizice

Analiza situaţiei generale a evoluţiei producţiei fizice

În sistemul de analiză economico-financiară, producţia fizică este necesară în urmărirea modului

în care societatea comercială îşi realizează obligaţiile contractuale în concordanţă cu cererea

aferentă. Pe baza producţiei fizice se poate stabili gradul de valorificare a unor categorii de

resurse materiale; producţia fizică stând la baza calculării tuturor indicatorilor valorici şi a

recalculării unor indicatori.

15

Analiza structurii producţiei şi reflectarea ei în principalii indicatori economico-financiari

Pentru caracterizarea structurii producţiei se foloseşte ponderea fiecărui sortiment în

totalul producţiei. Prin compararea ponderilor la nivelul fiecărui sortiment se constată dacă s-a

respectat sau nu structura formată prin programul de producţie.

În procesul conducerii interesează intensitatea fenomenului, condiţiile în care s-a produs,

pentru ca în raport de acestea să fie apreciate efectele economice ale modificării structurii

producţiei. O asemenea caracterizare a structurii producţiei poate fi urmărită cu ajutorul

coeficientului mediu de structură care se determină astfel:

Kst = 100- g , în care:

Kst - coeficientul mediu de structură;

g - modificarea ponderii fiecărui sortiment.

Acest model explică intensitatea modificării structurii producţiei.

arecalculatefectivăoductiaPr

prevazutestructuriicontulinexecutataefectivaoductiaPrKst

Utilizarea acestui model impune folosirea următoarelor etape:

a) recalcularea producţiei realizate conform structurii prevăzute; se face prin aplicarea

ponderii prevăzute a fiecărui sortiment la valoarea totală realizată.

b) determinarea valorii producţiei realizate în contul structurii programate - prin

compararea valorii efective pe fiecare sortiment cu cea recalculată, luându-se în calcul valoarea

minimă:

Analiza operativă a realizării programului de fabricaţie

Desfăşurarea normală a întregii activităţi a fiecărei unităţi economice impune existenţa şi

realizarea programelor de fabricaţie elaborate pentru a satisface cererea.

Elementul comun în programarea şi analiza operativă a producţiei constă în:

- elaborarea programelor de fabricaţie trebuie să pornească de la necesitatea respectării

obligaţiilor faţă de beneficiari, asumate prin contracte sau alte angajamente;

- prin modul de concepere trebuie să se asigure o încărcare corespunzătoare a capacităţilor

de producţie pe întreaga perioadă de timp considerată;

- să nu implice variaţii în timp ale necesarului de forţă de muncă (se exceptează activităţile

cu caracter sezonier);

- să fie în concordanţă cu resursele materiale existente sau cu posibilităţile de

aprovizionare şi să asigure utilizarea raţională a acestora.

Din punct de vedere metodologic, analiza presupune, în fapt, o comparaţie între rezultatul

efectiv obţinut şi cel prevăzut pentru perioada dată la nivelul structurii organizatorice respective.

.Alegerea subdiviziunilor de timp (zi, decadă, lună, trimestru) se face în funcţie de

caracterul producţiei şi durata ciclului de producţie.

Prin analiza ritmicităţii se urmăreşte caracterizarea situaţiei existente, evoluţia faţă de

perioadele anterioare, cauzele care au determinat neritmicitatea, precum şi efectele produse.

Pentru analiza ritmicităţii producţiei, pot fi folosite mai multe procedee, dintre care

menţionăm:

- indicii producţiei pe subdiviziuni de timp;

- ponderea producţiei pe subdiviziuni de timp;

- coeficienţii sintetici ai ritmicităţii (kr), care se pot stabili în mai multe variante.

În ceea ce priveşte coeficienţii de ritmicitate aceştia pot fi calculaţi pe baza formulelor:

16

1. 100

g100k r

în care g = suma abaterilor ponderilor pe subdiviziuni de timp g =

g1 – g0;

Neritmicitatea în livrarea producţiei are efecte negative printre care menţionăm următoarele:

- capacitatea de plată este influenţată negativ;

- nu sunt utilizate corespunzător forţa de muncă şi activele fixe;

- scăderea nivelului calitativ al producţiei.

2.6. Analiza calităţii producţiei şi implicaţiile economico-financiare ale acesteia

Calitatea producţiei este o noţiune complexă fiind definită ca măsura în care un produs sau

un serviciu, prin totalitatea caracteristicilor tehnice, economice, sociale şi de exploatare, satisface

nevoia pentru care a fost creat.

Pentru măsurarea şi analiza calităţii se impune utilizarea unui sistem de indicatori, care pot

fi clasaţi în funcţie de anumite criterii:

- procesele de formare a calităţii (fazele de execuţie a produselor);

- elementele definitorii ale calităţii produsului finit;

- utilizarea produsului;

- locul de apreciere a calităţii produsului (producător sau consumator).

Printre modalităţile de analiză a calităţii produselor menţionăm :

- Coeficientul echivalenţei tehnice sau al parametrului unic, prin care însuşirile calitative

ale unui produs sunt reduse la una singură ;

- Coeficientul de exploatare sau al punctajului, care se utilizează în cazul produselor

complexe, parcurgându-se următoarele etape :

- stabilirea listei însuşirilor calitative ale produsului;

- definirea ordinii de importanţă a fiecărei însuşiri;

- aprecierea fiecărei însuşiri cu un anumit număr de puncte;

-stabilirea coeficientului de exploatare sau a punctajului conform relaţiei: 100

gk

i ;

unde g - ponderea fiecărei însuşiri calitative;

i - însuşirea calitativă (număr de puncte).

- Dinamica refuzurilor din partea beneficiarilor, folosind ponderea produselor refuzate în

totalul producţiei livrate sau numărul refuzurilor ce revin la 1000 lei livrări;

- Dinamica cheltuielilor cu remedierile în termen de garanţie exprimată ca sumă absolută

sau ca nivel ce revine la 1000 lei producţie;

- Valoarea mărfurilor returnate de cumpărători din motive de calitate şi ponderea lor în

totalul cifrei de afaceri;

- Valoarea medie a stocurilor de mărfuri lent şi greu vandabile datorita calităţii

necorespunzătoare şi ponderea lor în stocul mediu total;

- Valoarea reducerilor de preţuri la mărfurile devenite lent vandabile din cauza calităţii necorespunzătoare;

- Indicatorii tehnico-economici specifici fiecărei ramuri.

Pentru întreprinderi la această oră se urmăreşte realizarea „calităţii totale“, definită în

teoria economică ca ansamblul de tehnici şi metode privind mobilizarea tuturor resurselor

umane şi materiale pentru obţinerea celei mai bune satisfacţii a clientului cu costuri cât mai

mici3.

3 Bartoli A., Le devellopement de l'entreprise. Nouvelles conceptions et pratiques. Editions

Economica 1989.

17

În general, în practica internaţională, pentru majoritatea produselor se extinde analiza pe

următoarele niveluri de calitate: redusă, medie, bună, foarte bună.

În acest caz preţul mediu de vânzare oferă informaţii cu privire la calitatea produselor

comercializate.

În practică, consumatorul asociază, în general, calitatea cu preţul, mai ales când nu are

alte informaţii despre produsul respectiv,

Pentru efectuarea analizei calităţii la nivelul unui produs, se pot utiliza următoarele procedee:

a) – coeficientul mediu de calitate:

1.

i

ii

q

kqk sau

100

iikgk

unde:

qi – cantitatea de produse din fiecare clasă de calitate;

gi – ponderea calităţii în totalul producţiei;

ki – cifra care indică clasa de calitate;

kei – coeficientul de echivalenţă.

2.

n

i

i

n

i

eii

q

kq

k

1

1 sau 100

iikg

În aceste situaţii, cu cât valoarea coeficientului se apropie de 1 situaţia se apreciază favorabilă şi

invers, cu cât valoarea coeficientului se îndepărtează de 1, situaţia este nefavorabilă.

3. Prin intermediul preţului de vânzare:

i

ii

q

pqp .

01pp – înrăutăţirea calităţii este constatarea făcută, fapt ce se va reflecta în rezultatele

firmei.Inpractica mondiala odeosebita importanta oprezinta relatia calitate –cost-profit ,care se

foloseste ca instrument pentru urmarirea corelatiei cu bilantul calitatii

Cap.3 Analiza costurilor de producţie

Cheltuielile de producţie cuprind o serie de fenomene economice legale în esenţa de

consumul şi utilizarea factorilor de producţie: natura, munca şi capitalul.

În managementul intern utilizarea şi consumul factorilor de producţie determină în mare

măsură capacitatea concurenţiaîă a întreprinderii, asigurarea unor premize de bază ale

performanţelor economico-fmanciare.

Conducerea deci prin costuri implică stabilirea unor costuri normate, care constituie

criteriul permanent de comparaţie pentru diferitele categorii de cheltuieli.

Teoria şi practica mondială consideră costuri normate:

–standardele de cheltuieli stabilite pe baza tehnologiilor de fabricaţie care asigurăobţinerea

produselor la parametrii proiectaţi;

Calitatea

totală = Calitatea

produsului sau

serviciului

Calitatea comercială

- primirea clientului

- servicii prevânzare

- servicii postvânzare

18

– nivelul cel mai scăzut de cheltuieli înregistrate în ramura de activitate respectivă;

– costurile care asigură un profit net anual echivalent dobânzii aferente

capitaluluipropriu.

Cheltuielile de producţie sunt o problemă internă a fiecărei întreprinderi care trebuie

analizată 'printr-un cadru legislativ general, precum şi niveluri normate pentru anumite

categorii de cheltuieli.

Prin acte normative (legea impozitului pe profit, amortizări) se stabilesc cuantumuri

maxime sau minime pentru anumite categorii de cheltuieli în scopul determinării cât mai corecte a

obligaţiilor fiscale a fiecărei întreprinderi.

Activitatea practică de analiza a cheltuielilor, aceasta trebuie să fie prin excelenţă o

componentă majoră a managementului intern al firmei care trebuie să asigure nişte costuri

competitive.

În acest caz principalele aspecte care se abordează în continuare sunt:

3.1. Analiza cheltuielilor aferente veniturilor întreprinderii

În contabilitatea financiară cheltuielile se înregistrează pe feluri de cheltuieli şi se

grupează:

a) cheltuieli de exploatare - care cuprind categoriile de consumare privind realizarea

obiectului de activitate şi cele aferente acestora (provizioanele pentru diverse cheltuieli);

b) cheltuieli financiare - care includ pierderile de creanţe legate de participaţii din vânzarea

titlurilor de plasament, dobânzi;

c) cheltuieli excepţionale - care nu sunt legate de activitatea curentă, normală (se referă la

despăgubiri, amenzi, penalizări, donaţii, subvenţii).

Evidenţa acestor cheltuieli se realizează cu ajutonil conturilor din grupa 6 Veniturile

întreprinderii, la rândul lor, se grupează în:

a) venituri de exploatare, care includ veniturile realizate din operaţiile care formează

obiectul de activitate, la care se adaugă veniturile din producţia stocată şi imobilizată, precum

şi alte venituri legate de exploatare;

b) venituri financiare, care includ veniturile din participaţii, din alte imobilizări, din titluri

de plasament;

c) venituri excepţionale, despăgubiri, penalităţi încasate etc.

Evidenţa veniturilor se realizează cu ajutorul conturilor din clasa 7 – conturi de venituri,

Analiza cheltuielilor aferente veniturilor vizează evoluţia lor şi factorii care o

determină, în vederea identificării posibilităţilor de diminuare în scopul sporirii rentabilităţii, în

acest scop se utilizează indicatorul „cheltuieli la 1000 de lei venituri(C)" care se determină ca

raport între cheltuielile totale )Ch( i şi venituri :vi

1000

v

Ch

Cn

1i

i

n

1i

i

sau 100

cgC

ii

în care:

gj – structura veniturilor pe categorii;

ci – cheltuielile la 1000 de lei venituri pe categorii de venituri.

În această situaţie, nivelul cheltuielilor la 1000 de lei venituri se datorează influenţei

structurii veniturilor şi a nivelului cheltuielilor la 1000 de lei pe categorii de venituri.

3.2. Analiza cheltuielilor de exploatare

Ponderea principală în totalul cheltuielilor de producţie o deţin cheltuielile de

exploatare care cuprind, la rândul lor, următoarele cheltuieli: cheltuielile cu materiile prime şi

19

materialele, combustibil, energie, apă, amortizare; cheltuielile cu lucrările efectuate de terţi, cu

salariile, asigurările sociale şi alte cheltuieli.

În procesul de analiză este necesar să se calculeze modificările pe fiecare categorie sau

pe elemente de cheltuieli, astfel:01 eee CCC , Ce - cheltuielile pe elemente de cheltuieli;

.100C

CC

0e

e%e

În funcţie de mărimea şi procentajele modificărilor intervenite, se pot face aprecieri cu

privire la creşterea sau reducerea pe fiecare categorie a elementelor de cheltuieli. în cadrul

analizei este necesar să se calculeze ponderea fiecărui element de cheltuieli în totalul

cheltuielilor de producţie, precum şi modificarea acestei ponderi, astfel:

,C

C100

C

CG e

e

eCe

C – costuri totale, 01C GGGe

În procesul de analiză se poate stabili şi contribuţia fiecărui element al cheltuielilor în

modificarea procentului total al costurilor de producţie:

l. Prin raportarea modificărilor fiecărui element de cheltuieli la costurile totale din

producţia de bază avem:

100C

CC100

C

Ck

0

ee

0

e 01

2. Prin înmulţirea ponderii fiecărui element de cheltuieli cu modificările procentuale pe

fiecare element de cheltuieli:

100C

CI,

100

)100I(G

100

CGk

0

1

e

eee

e

e

C

CC%eC

Suma algebrică a acestor influenţe trebuie să corespundă cu modificările procentuale totale

ale costurilor de producţie.

100C

CC%Ck

0

01

Un obiectiv integral al analizei îl constituie calcului nivelului cheltuielilor pe elemente de

cheltuieli la 1 000 de lei la producţia marfa fabricată sau vândută şi încasată exprimată în preţuri

de vânzare cu ridicata fără TVA.

1000qp

CC e

e

Modificarea cheltuielilor pe elemente de cheltuieli la 1000 de lei producţie marfa sau CA

se explică prin modificarea volumului fizic al PM fabricate sau vândute şi încasate (q), a preţului

de vânzare (p), precum şi a sumei cheltuielilor pe elemente.

Influenţa factorilor asupra cheltuielilor se calculează cu ajutorul metodei substituţiei în

lanţ,pentru fiecare factor in parte;

1) 1000pq

C1000

pq

CC

00

e

o1

e

e

q 00

;

Analiza cheltuielilor de exploatare aferente veniturilor vizează evoluţia lor şi factorii care

o determină, în vederea identificării posibilităţilor de diminuare în scopul sporirii rentabilităţii.

În acest scop, utilizăm indicatorul cheltuieli la 1000 de Iei venituri de exploatare, care se

determină ca rapoart între cheltuielile totale de exploatare şi veniturile totale de exploatare.

20

1000

V

Ch

Cn

0i

i

n

0i

i

e

e

e

sau 100

CgC

ii

ee

,

în care gi, reprezintă structura veniturilor pe categorii, iar eiC cheltuielile la 1000 de lei venituri pe

categorii de venituri.

Analiza datelor evidenţiază că structura veniturilor corectează în plus sau minus influenţa

exercitată de nivelul cheltuielilor aferente producţiei vândute.

Creşterea sau scăderea producţiei stocate şi respectiv imobilizate poate fi determinată de

factori conjuncturali ai pieţei, sau de opţiunea conducerii pentru realizarea

3.3. Analiza cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri sau producţie marfă

Cifra de afaceri se calculează (conform articolului 99 din Regulamentul de aplicare a Legii

contabilităţii nr. 82/1991) prin însumarea veniturilor realizate din livrările de mărfuri, executarea

de lucrări şi prestările de servicii şi alte venituri de exploatare.

Principala componentă a cheltuielilor la 1000 lei venituri de exploatare, cheltuielile la 1000

lei cifră de afaceri, este un indicator sintetic, prin care se apreciază eficienţa activităţii productive a

întreprinderii.

Se calculează ca raport între valoarea cifrei de afaceri exprimată în costuri complete qc

şi valoarea producţiei fabricate vândută şî încasată (CA) exprimată în preţuri de vânzare fără

TVA

.1000qp

qcC:)qp(

Dacă se ţine seamă şi de structura cifre: de afaceri sau producţiei marfa pe sortimente

cheltuielile totale la 1000 lei producţie marfă sau CA, se calculează: .1000p)s(q

c)s(qC

Modificarea costurilor totale la 1000 lei cifră de afaceri sau producţie marfa fabricată, se

modifică în mod direct prin modificarea ponderii sau structurii producţiei marfa fabricate pe

sortimente, a preţuiilor de vânzare pe unitatea de produs, a costurilor complete.

Schema factorilor cu influenţă directă este:

Modificarea volumului fizic al producţiei influenţează în mod direct costurile totale la

1000 lei cifră de afaceri sau producţie marfă fabricată deoarece astfel se acţionează în aceeaşi

proporţie asupra numărătorului şi asupra numitorului, totuşi modificarea volumului fizic al

producţiei influenţează în mod indirect costurile la 1000 lei cifră de afaceri sau producţie marfă

fabricată prin intermediu! costurilor pe unitatea de produs, care se modifică în sens invers faţă

de variaţia volumului producţiei pe seama cheltuielilor pe unitatea de produs.

Influenţa celor trei factori se calculează cu ajutorul metodei substituţiei în lanţ:

Reducerea cheltuielilor totale la 1000 lei cifră de afaceri sau producţie marfa fabricată sau

vândută poate avea loc prin optimizarea producţiei în favoarea sortimentelor care au un nivel de

costuri la 1000 lei producţie marfă minim, prin creşterea preţului de vânzare ca urmare a

ridicării calităţii producţiei şi în funcţie de cerere şi ofertă şi prin reduce rea costurilor pe

unitatea de produs ca urmare a reducerii cheltuielilor materiale şi de muncă vie pe fiecare

sortiment.

21

3.4 Analiza cheltuielilor variabile si fixe

În funcţie de dependenţa costurilor faţă de variaţia volumului producţiei, cheltuielile se pot

împărţi în două categorii:

– cheltuieli variabile;

– cheltuieli fixe;

În primul caz, suma lor se exprimă prin relaţia a·Q, unde a = suma costurilor variabile pe

produs, iar Q = cantitatea, iar în al doilea caz, prin funcţia f(Q).

Cheltuielile fixe reprezintă acea categorie de cheltuieli care nu se modifică în raport de variaţia şi

volumul producţiei. Din această categorie fac parte:

– cheltuielile generale de administraţie;

– cheltuielile generale cu amortizarea;

– cheltuielile comune ale secţiei.

În procesul de analiză este necesar să se calculeze modificarea intervenită în mărimea

cheltuielilor variabile şi a celor fixe:

%C

CC;CCC

0

01

v

v%vvvv

%C

CC;CCC

0

01

f

f%ffff

De asemenea, este necesar să se calculeze ponderea cheltuielilor variabile şi a celor fixe

în totalul cheltuielilor de producţie, precum şi modificarea ponderii acestor cheltuieli:

100C

Cg;100

C

Cg f

Cv

C fv

01f01v CfCfCCvCvC ggg;ggg

ţinând seama de gruparea cheltuielilor în variabile fixe, mărimea totală a costurilor se

poate stabili prin însumarea acestor cheltuieli: C = Cv + Cf. Prin aplicarea metodei balanţiere se

poate calcula influenţa modificărilor cheltuielilor variabile şi a celor fixe asupra modificării

costului total:

2

1

C,C

ff

C

vv

CCCCCC;CCC fv

01

f

01

v

În cadrul analizei se poate stabili şi contribuţia procentuală a modificărilor

cheltuielilor variabile şi a celor fixe la modificarea procentuală totală a costurilor de producţie:

100

Cgk;

100

Cgk;100

C

Ck

fC

C

vC

C

0

vC

f

f

v

vv

Suma acestor contribuţii trebuie să corespundă cu modificările procentuale ale costurilor

de producţie: %Ck .

Un aspect al analizei îl constituie calculul nivelului cheltuielilor variabile şi a celor fixe la

1000 de lei PM sau CA.

1000

psq

csq1000

qp

qc1000

qp

CC

vvvv

1000

psq

Csq1000

qp

qC1000

qp

CC

ffff

În cazul cheltuielilor variabile la 1000 de lei PM sau CA, modificarea lor se explică prin

modificarea structurii producţiei pe sortimente (s) a preţurilor de vânzare şi a

cheltuielilor variabile (Cv).

Influenţa acestor factori se calculează cu ajutorul metodei substituţiei în lanţ astfel:

Reducerea cheltuielilor la 1000 de lei PM sau CA poate avea loc prin îmbunătăţirea structurii

22

producţiei, mărimea preţului de vânzare pe baza ridicării calităţii producţiei, precum şi prin

reducerea cheltuielilor variabile pe unitatea de produs.

În cazul cheltuielilor fixe la 1000 de lei PM sau CA analiza modificărilor se calculează

prin modificare volumul fizic al PM(q):

1. 1000pq

C1000

pq

CC

00

f

01

f

f

q 00

Se va aplica metoda substitutitei inlant si pentru ceilalti factori.

Rezultă că reducerea cheltuielilor la 1000 lei PM sau CA poate avea loc prin: creşterea

volumului producţiei, prin creşterea preţului de vânzare şi prin reducerea cheltuielilor totale.

Ţinând seama de nivelul cheltuielilor variabile şi fixe la 1000 lei PM şi CA se poate calcula

nivelul cheltuielilor totale /1000 lei PM sau CA:

Ct=Cv + Cf

Cu ajutorul metodei balanţiere se poate stabili contribuţia modificării Cv şi Cf la PM şi CA privind

modificarea totală a costurilor de producţie.

Analiza cheltuielilor variabile are în vedere următoarele probleme:

– analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor variabile;

– analiza factorială a cheltuielilor variabile; – estimarea evoluţiei probabile a cheltuielilor variabile; – analiza reflectării nivelului cheltuielilor variabile la 1000 lei venituri asupra

principalelor indicatori tehnico-economici.

■

3.5. Metode de analiza a principalelor categorii de cheltuieli

Cheltuielile de producţie, în funcţie de natura lor, pot fi formate din: cheltuieli materiale,

salariaic, financiare.

Metodologia de analiza studiază caracterizarea situaţiei la un moment dat în raport de

anumite criterii:

- analiza evoluţiei;

- analiza structurală;

- analiza factorială;

- evaluarea tendinţelor în funcţie de factorii specifici care le generează, fapt ce presupune

construirea de modele corespunzătoare.

Deoarece din punct de vedere metodologic există elemente comune, acestea vor fi

exemplificate pe anumite categorii de cheltuieli.

Analiza cheltuielilor materiale

Cheltuielile materiale cuprind toate cheltuielile de muncă trecută şi materializată privind

consumul de materii prime, materiale, combustibil si energie electrică, precum şi amortizările

mijloacelor fixe. in procesul de analiză este necesar să se analizeze cheltuielile cu materii prime şi

materiale şi situaţia cheltuielilor cu amortizarea mijloacelor fixe sau a capitalului fix.

Mărimea cheltuielilor totale pentru materii prime şi materiale (Cm) depinde de volumul

fizic al PM pe sortimente (q) şi de cheltuielile ca materialele pe unitatea de produs (cm):

mm qcC

Dacă se ţine scama de structura PM pe sortimente (s), relaţia de calcul a cheltuielilor totale

pe materii şi materiale se poate exprima astfel:

mm c)s(qC

Modificarea cheltuielilor totale pentru materiale se explică prin:

- modificarea volumului fizic );q(

- modificarea structurii producţiei );s(

23

- modificarea cheltuielilor cu materialele pe unitatea de produs ).c( m .

Influenţa factorilor se calculează cu ajutorul metodei substituţiei în lanţ .

Analiza cheltuielilor cu materialele pe unitatea de produs se poate face prin luarea în considerare a

consumurilor specifice de materii prime, materiale, combustibile pe unitatea de produs (Cs) şi a

preţului de aprovizionare pe categorii de materii şi materiale (Pm).

msm pCC

Influenţa modificării consumurilor specifice şi a preţului de aprovizionare asupra

modificărilor cheltuielilor cu materialele pe unitatea de produs:

1) 0001

s

msmsm

CpCpCC

.

În procesul de analiză este necesar să se calculeze ponderea cheltuielilor pentru materiale

şi materii prime faţă de cheltuielile totale de producţie, precum şi modificarea acestei ponderi:

01C

mmC GGG,100

qc

qc100

C

CG

mm

De asemenea, se poate calcula ponderea fiecărei categorii de cheltuieli pentru materii prime,

materiale, combustibil, energie faţă de cheltuielile totale pentru materii prime şi materiale faţă de

costurile de producţie ale întreprinderii.

Pentru aprecierea eficienţei folosirii materiilor prime şi a materialelor este necesar să se

calculeze nivelul cheltuielilor materiale la 1000 de lei producţie marfă:

1000p)s(q

c)s(q1000

qp

qcC

mm

m

Analiza situaţiei generale a cheltuielilor cu personalul

Structura cheltuielilor cu personalul poate avea în vedere mai multe criterii:

– clementele componente, salariile tarifare respectiv negociate, sporuri acordate,

premii, taxe de protecţie socială, impozite etc!, prezintă importanţă în delimitarea cheltuielilor

care sunt reglementate prin acte normative;

– categoriile de personal (muncitori, ingineri, economişti) sunt utile pentru marcarea

mutaţiilor care s-au produs în structura personalului, pentru eventuale comparaţii cu firme

similare;

– formele de salarizare practicate, pentru a caracteriza eficienţa lor;

– localizarea rezervelor existente, pentru sporirea eficienţei acestor cheltuieli.

Analiza cheltuielilor salariale. în acest cadru se analizează cheltuielile cu salariile sub

formă bănească.

Mărimea totală a cheltuielilor cu salariile sau a fondului cu salarii (Fs) depinde de numărul

mediu de salariaţi N şi de salariul anual pe o persoană aS .

aSNFs

La rândul său salariul mediu anual pe o persoană depinde de timpul mediu lucrat de o

persoană (t) şi de salariul mediu orar hS .

hStaS - modificarea absolută şi procentuală a cheltuielilor cu salariile sau a fondului

de salarii (Fs) într-o societate comercială se aplică prin influenţa următorilor factori direcţi şi

indirecţi:

24

Influenţa acestor factori se calculează cu ajutorul metodei substituţiei în lanţ. Eficienţa

cheltuielilor salariate totale sau parţiale se evidenţiază prin următorii indicatori:

a) cheltuieli salariale la 1000 lei venituri din exploatare;

b) cheltuieli salariale la 1000 lei cifră de afaceri;

c) cheltuieli salariale la 1000 lei valoare adăugată.

Pentru toate cele trei situaţii în analiză se pot folosi atât modele de corelaţie cât şi modele

multiplicative.

Pe baza indicatorilor eficienţei cheltuielilor salariale în general, precum şi a celor cu salariile

personalului, se confirmă eficienţa acestora în sensul reducerii nivelului lor la 1000 lei venituri din

exploatare, cifră de afaceri şi valoare adăugată în Pn faţă de Pn-1

Aceasta înseamnă în primul rând existenţa corelaţiilor:

;I respectiv şi II FsCsVe

;Itor corespunză şi II FsCsCA

;I respectiv şi II FsCsQA

Analiza eficienţei cheltuielilor cu salariile

Eficienţa cheltuielilor salariale poate fi analizată cu ajutorul indicatorilor:

– cheltuieli salariale la 1000 lei venituri din exploatare;

– cheltuieli salariale la 1000 lei cifră de afaceri;

– cheltuieli salariale la 1000 lei valoare adăugată.

În toate cele trei situaţii, se utilizează atât modelele de corelaţie cât şi cele

multiplicative: în cazul cheltuielilor salariale la 1000 lei venituri din exploatare (Cs) modelul de

corelaţie este:

,1000Ve

FsCs unde:

Fs - fondul de salariu (inclusiv elementele aferente).

Acest model pune în evidenţă corelaţia dintre creşterea productivităţii muncii şi aj

salariului mediu, corelaţie absolut necesară pentru sporirea eficienţei cheltuielilor salariale.

Teoria şi practica economică recomandă pentru caracterizarea situaţiei corelaţiei dintre

dinamica productivităţii şi a salariului mediu, coeficientul corelaţiei (Kr) exprimat prin relaţiile:

Is 100Kr

Iw 100

Se aplică dacă ambii indici sunt mai mari decât 100 sau Is

KrIw

.

Datele prezentate arată că s-a respectat, în principiu, corelaţia necesară, dar nu la nivelul

prevăzut, fapt ce are ca efect creşterea cheltuielilor salariale la 1000 lei venituri cu 2%.

În raport de productivitatea muncii obţinute, indicele salariului mediu se determină pe baza

relaţiei:

0 0Is Iw 1 Kr 1 sau Is=Iw Kr , în funcţie de modul cum este calculat 0Kr (ca

raport al sporurilor sau ca proporţie).

În activitatea societăţilor comerciale, pot să apară o multitudine de aspecte care trebuie

soluţionate corespunzător,

În acest context este şi negocierea salariilor sau a satisfacerii revendicărilor salariale.

Majorarea salariilor poate fi acoperită de rezultatul exploatării, ce va conduce la diminuarea

profitului net, cu consecinţele care decurg de aici sau negocierea preţurilor de vânzare (pentru

menţinerea profitului).

25

3.6. Analiza costurilor pe produs

Analiza nivelului, dinamicii şi structurii costurilor produselor

Această analiză defineşte situaţia generală a costului principalelor produse, stabilindu-se

poziţia costurilor efective ale firmei în raport cu realizările proprii din perioadele precedente,

nivelul prevăzut şi realizările firmelor concurente.

Aceste criterii sunt absolut necesare pentru a putea elabora o strategie

corespunzătoare în domeniul costurilor şi a întregii activităţi de exploatare.

În aceste condiţii este necesară analiza principalelor categorii de cheltuieli.

Cheltuielile cu materiile prime (Chm) sunt dependente de cantitatea consumată (Cs) şi

preţul materialului (p'). Chm = Cs × p' de unde rezultă influenţa consumului

specific .pCsCs '

001

– Influenţa preţului materialelor:

.ppCs '

0

'

11

În activitatea practică se au în vedere în special materialele cu pondere mare în costul produselor.

Cheltuielile cu salariile (Chs) la nivelul unei unităţi de produs sunt dependente de

productivitatea muncii, exprimată în timpul consumat pe unitatea de produs (t). şi salariul mediu

pe unitatea de timp.

Deci Chs = t × sh, modificarea cheltuielilor cu salariile explicându-se prin:

– influenţa productivităţii muncii:

1

00

0001

t

tIw unde Chs

Iw

Chssau shtt

– influenţa salariului mediu orar:

Iw

ChsChssau shsht 0

1011

Reducerea cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs trebuie să se realizeze prin

creşterea productivităţii muncii ca efect al acţiunii factorilor stimulatori.

Cheltuieli de regie ca sumă totală se formează în general sub impactul altor factori decât

volumul producţiei, care însă influenţează nivelul lor pe unitatea de produs.

În consecinţă, modificarea cheltuielilor de regie (Chi) este determinată de influenţa:

– volumului producţiei:

0

10

0

q

qIq unde Chi

Iq

Chi

– sumei absolute a cheltuielilor de regie aferente produsului:

Iq

ChiChi 0

1

În activitatea practică sunt cazuri în care o sporire a producţiei implică cheltuieli

suplimentare; de aceea se pune problema stabilirii unui cost marginal maxim, care să asigure

beneficiul realizat în perioada precedentă (sau stabilit pentru perioada curentă), sau să se atingă

pragul de rentabilitate.

Cunoaşterea unor asemenea elemente prezintă o deosebită utilitate practică în stabilirea unor

bugete de cheltuieli precum şi încadrarea în nivelul maxim, astfel ca producţia suplimentară să nu

intre în zona pierderilor.

26