331761GENERAL N. TATARANU

AMINTIRI DIN RĂZBOIU

E D I T U R A „ C A R T E A R O M Â N E A S C Ă ” - B U C U R E Ş T I

GENERAL N. TĂTĂRANU

ACUM UN SFERT DE VEACAMINTIRI DIN RÄZBOIU

E D I T U R A „ C A R T E A R O M A N E A S C A * , BUCURI EŞ TI

Iubite Moş Costăche,Dece vrei d-ta, un om înţelept şi aşezat, să-mi turburi cu îndem­

nurile d-tale, liniştea şi să mă faci să încep a scormoni amintirea timpurilor de altă dată?

Crezi că în această lume nouă, cu alte însuşiri şi altă alcă­tuire sufletească, povestea frământărilor celor care au trecut prin încercarea cea mare, va trezi vre-un ecou?

Cu toate acestea, vremurile de acum se aseamănă prea bine cu acele de atunci! Aceiaşi nelinişte, aceiaşi înfrigurare!

Atunci însă tumultul sufletesc era legat de împlinirea idealului naţional, iar astăzi este legat de păstrarea hotarelor în care sălăş­luieşte neamul reunit.

Şi acum ca şi atunci, avem nevoie să fim înălţaţi în gândire şi îndrăsneţi la faptă.

Poate că în povestirea aceasta, alcătuită fără deosebit meşteşug, în care am vrut să arăt câteva crâmpee din războiul nostru trecut, aşa cum le-am trăit şi simţit eu, unii vor găsi imbold de viaţă nouă, dorinţă de a face mereu mai mult şi mai bine.

Voi culege din noianul amintirilor, clipele ce am trăit împreună cu alţii la Flămânda sau în bătălia depe Argeş, ori din fuga noastră de sub jugul duşman în care ne-am riscat viaţa la tot pasul.

Trei tineri ofiţeri răniţi şi prizonieri, n’am putut îndura să stăm în spitale sau în lagăre. Noi am ales calea codrului şi reîntoarcerea la ai noştri.

Câte peripeţii şi ce clipe grele!Cu toate acestea, bărbăţia şi tenacitatea ne-au dus la ţintă.Nu ne-am lăsat niciodată cuprinşi de slăbiciune, fiindcă puterile

sufletului erau în adevăr bine călite.Aventura s ’a împletit cu idealul, chinurile cu nepăsarea, sacri­

ficiul de sine cu groaza de moarte şi întotdeauna ca împinşi de o

4 ACUM UN SFERT DE VRAC

putere tainică, am mers înainte spre ceia ce credeam cu tărie că era datoria noastră să facem.

Ce tineri şi entuziaşti eram!Iţi mărturisesc însă cu melancolie, c'am început să îmbătrânesc.

De aceia greu aşi putea să zugrăvesc întocmai, ca să înţeleagă şi cei tineri de acum, ceiace fiinţele noastre simţeau aşa de puternic, atunci.

Prin ce cuvinte meşteşugite aşi putea înfăţişa viaţa pe câmpul de luptă cu dramele şi comediile lui, frământarea aceia veşnică a oastei, priveliştea atâtor scene crude şi turburarea ce simţeam la ve­derea căştilor greoaie ale năvălitorilor, care înaintau peste ogoare ?

Apoi rătăcirile prin munţi şi trecerea sub reţelele ghimpate de pe valea Cozei!

Mi se par şi astăzi de necrezut că le-aşi fi făcut vreodată, aşa cum au părut la mulţi când reuşisem să trecem în Moldova, după ce am străbătut liniile duşmane.

Am avut însă deseori îndoială dacă trebue să scriu toate acestea, sau nu!

N ’ar fi mai bine să las amintirile în pace şi să rămân în liniştea mea de aicea, povestind toate numai nepoţilor?

Dar, după cum spui d-ta, cei tineri vor găsi poate noui imbol­duri în această istorisire a faptelor, la care ne împingeau tinereţea şi mai ales sufletul nostru.

Un asemenea imbold am primit şi eu când m’ai înscris la Şcoala Militară după dorinţa D-tale şi a mea, spre deosebire de tatăl meu ce voia să mă păstreze lângă draga lui moşie.

Iată! De unde îţi scriu, se văd toate colinele dragi ale Moldovei unde am crescut, încremenite în pacea înserărei. Nimic nu turbură armonia acestui amurg şi n’ar trebui nici eu, cu nimic s’o turbur...

Primeşte iubite moş Costache, simţămintele mele de respect şi dragoste şi recunoştinţa pentru sfaturi şi preţioasele seri petrecute în aleasa D-tale tovărăşie, ce m'a făcut de atâtea ori să simt, tăria dragostei pentru pământul nostru.

Al d-tale,

NECULAI.

Delà stânga la dreapta: Sbl. Vasile Iacobescu, Cpt. Nie. Tătăranu, Sbl. Florin Rădulescu,după trecerea frontului

Delà stânga la dreapta : Florin Rădulescu, Vasile Iacobescu, Nie. Tătăranu In curtea Spitalului din Cofofeneşti.

#

I.

tN v â l t o a r e a RĂZBOIULUI

I.

IN VÂLTOAREA RĂZBOIULUI1)

Am îmbrăţişat cariera militară în anul 1909, în acele vremuri senine, când temeliile ţărişoarei noastre se rostuiau în linişte şi când generaţiile tinere aduceau una după alta energiile trebuitoare propă- şirei neamului.

împins de un temperament mai viu şi de elanul generos al vâr­stei, am dorit cu tot dinadinsul să mă fac ofiţer, înţelegând să slu­jesc ţara sub mândra tunică cu epoleţi şi cu sabia la şold, simboluri de nobleţă şi bărbăţie, pentru toţi cei din vremea mea.

însufleţiţi de idealul naţional, eram gata să sacrificăm totul pentru pământul de care ne lega trainic, cele mai înalte simţăminte. Cu toţii doream să vedem mai curând împlinindu-se visul milenar, unirea tuturor fraţilor şi războiul nu numai că nu ne-ar fi înfricoşat, dar îl doream ca pe un prilej în care ne-am fi putut dovedi vred­nicia.

Odată intrat în şcoala militară, am fost supus între zidurile bă­trânei instituţii din Dealul Spirei, la o şcoală aspră dar binefăcă­toare, care ne-a călit în doi ani caracterele. Acolo, pe lângă cele nece­sare profesiunii, am învăţat preţul sacrificiului de sine, supunerea la o disciplină fără de murmur şi am mai învăţat să înlătur continuu interesele personale, pentru a le îmbrăţişa pe cele generale.

1) întocmită de Maiorul Bălţătescu D. căruia îi aduc pe lângă mulţumiri şi recunoştinţa mea. El nu m’a lăsat până nu m’am hotărât să scot din saiiare note uitate şi din suflet amintiri, pe care colbul începuse a le acoperi.

8 ACUM UN SFERT DE VEAC

După obţinerea gradului de sublocotenent, bine pregătiţi sufle­teşte, ne-am risipit care încotro pe la regimente, ca să instruim pentru război, flăcăii plaiurilor noastre.

Camarazii de atunci erau foarte legaţi unii de alţii. La instrucţie, la manevre, la petreceri, eram cu toţii pentru unul şi unul pentru toţi. Se întâmpla ceva neplăcut unuia dintre noi? Scria vre-un ga­zetar împotriva armatei ? Răsplata urma imediat fără frică şi fără de amânare. Era cineva în lipsă? Sfatul prietenesc şi ajutorul nu lipseau niciodată.

De aceia şi astăzi, când ne revedem după atâţia ani, cu părul încărunţit, acei cari am mai rămas, ne uităm unii la alţii cu înţele­gere. In strângerea de mână camaraderească, încă mai trăeşte căl­dura şi frumuseţea simţămintelor de odinioară.

In Batalionul al doilea de Vânători „Regina Elisabeta“ am slujit ani mulţi întEo atmosferă ostăşească minunată. Muncind cu râvnă şi bună dispoziţie an de an, scoteam serii de ostaşi bine învăţaţi a purta armele. Şi nu era vremea concediilor bugetare! începeam din Noemvrie şi terminam la celălalt Noemvrie, când o luam iarăşi delà capăt. E drept că nu învăţam prea multe lucruri, dar ceea ce trebuia, ştiam bine. Timpul trecea astfel pe nesimţite.

Anul 1913 a fost ca o manevră mai grea. Isbucnirea războiului mondial în 1914 ne-a făcut să tresărim. Vom intra şi noi în luptă pentru izbândirea visului pentru care ne pregătisem? Contrariu aştep­tărilor, au trebuit însă să mai treacă doi ani, căci destinul trebuia să se împlinească numai în vara anului 1916, când aliaţii ne sileau să intrăm alături de ei şi când manifestaţiile populare se ţineau lanţ, obligând pe conducători să se hotărască.

In vara acelui an, cu puţin timp înaintea intrărei în războiu, mi se încredinţase comanda Companii I-a de Ciclişti din Batalionuul 2 Vânători „Regina Elisabeta“, companie care fusese bine instruită şi minunat comandată de Majestatea Sa Regele Carol al II-lea, pe atunci Principe Moştenitor al Tronului.

Alteţa Sa Regală nu era un comandant onorific, după cum şi-ar putea închipui cineva.

ACUM UN SFERT DE VEAC 9

El intra în cazarmă la programul de dimineaţă, cel dintâiu. Primea raportul subalternilor şi îşi inspecta unitatea Sa ca orişice comandant de companie conştiincios. Nu se mulţumea numai cu o trecere în revistă. Vedea om cu om, controlând bocancii, efectele, armele, mustrând pe cei neglijenţi şi lăudând pe cei vrednici. Cunoştea per­fect toţi soldaţii şi le aflase nevoile pe care căuta să le împlinească, Nu lăsa nimic pe seama altora. Apoi pleca la instrucţie ca să execute un program întocmit de El. Nu-mi aduc aminte să fi lipsit vreodată, lucru pe care noi, ceilalţi, îl mai făceam. Astfel a reuşit să aibe com­pania cea mai bine pregătită de războiu, El fiind cel mai de frunte comandant de companie.

Clipele de repaos le petrecea printre noi, la popotă şi la mesele comune, unde glumeam şi ne necăjeam linii pe alţii. Totodată era şi un adevărat camarad şi prieten.

Camaraderia, munca şi voia bună din al doilea de Vânători „Re­gina Elisabeta“, însufleţite de Alteţa Sa Regală, aveau o faimă care depăşise de mult zidurile cazarmei.

Comanda acestei companii, mă umplea de o mândrie lesne de închipuit. Aveam subalterni pe locotenentul Horia Bădulescu şi pe sublocotenenţii Aslan Ceaur şi Eugen Mavrichi, plutonierul cu ter­men redus Dumitru Dimăncescu şi 195 de soldaţi, bravi şi aleşi, cu care ne pregăteam de zor pentru războiul ce bătea la uşă.

La 14 August 1916x) , pe o căldură de cuptor, mă duceam călare spre tabăra Cotrocenilor să-mi văd compania.

Un biciclist mi-a ieşit în cale şi mi-a comunicat că trebue să mă prezint imediat la batalion pentru ordine. Acolo mi s’a spus să fiu gata a pleca a doua zi cu compania, spre o destinaţie necunoscută. Era vorba deci de lucruri însemnate.

Am început cu înfrigurare pregătirile de plecare. Până noaptea târziu, compania împachetează, ascute baionetele, şterge armele, bi­cicletele, primeşte muniţia. Era un du-te vino şi o frământare voioasă. Războiul ne aţâţa energiile şi ne dădea o stare de bună dispoziţie. 1

1) Toate datele sunt pe stil vechiu.

10 ACUM UN SFERT DE VEAC

lntr’un târziu, m’am dus acasă ca să mă pregătesc şi eu şi să-mi iau rămas bun delà ai mei. In puterea nopţii, un curier îmi anunţă decretarea mobilizării.

M’am îndreptat repede spre batalion. Vuetul clopotelor înfiora mulţimea. In fine, sunase ceasul. Ce înflăcărare a urmat! Câte flori şi urări! Ce speranţe! Credeam cu toţii că din primele salturi vom ajunge direct la ţintă. Realităţile de mai târziu ne-au învăţat însă ce e războiul şi câte greutăţi sunt de învins.

Sacrificiul de sânge şi virtuţile războinice au rostul lor în istoria unui neam, pentru câştigarea unui loc trainic în registrele umanităţii. Exemplele le trăim din plin chiar în zilele noastre.

Nu se pot alcătui şi nici menţine popoarele, nu se pot înfăptui idealurile călăuzitoare, fără de jertfe. Noi Românii, care ne-am războit veşnic dealungul veacurilor, suntem un neam care nu fuge de luptă şi trebue să ne mândrim cu aceasta. Acele zicale populare de pe buzele tuturor: „Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus!“ şi „Fie ce-o fi!“ arată nepăsarea curajoasă, caracteristic românească.

La 15 August după amiază, compania era adunată pe platoul Cotroceni, gata de plecare. Am reamintit ostaşilor mei, cărora le citeam pe faţă că erau pătrunşi de seriozitatea clipei, datoria ce ne chema la hotare.

Maiorul Penescu, comandantul batalionului îşi ia rămas bun delà noi, căci compania fusese detaşată pe timpul campaniei la Divizia I-a Cavalerie.

Unul din front, rosteşte cu glas domol, Tatăl Nostru. Rugăciunea aceasta simplă picura în suflete emoţiunea despărţirilor, poate defi­nitive. Printre genele unor capete plecate licăreau boabe de lacrimi.

Câteva comenzi scurte, un sunet prelung de goarnă şi compania a început a se înşirui în goana mare spre Alexandria unde era Di­vizia. Un soare arzător ne bătea în creştet, iar praful ridicat de bi­ciclete ne supăra rău ochii.

Către seara zilei de 16 am ajuns la Alexandria şi ne-am instalat în corturi prin curţile oamenilor.

Delà stânga la dreapta : Lt. Tătăranu, plot. T. R. Dimăncescu, Lt. Bădulescu, Subit. Aslan Ceaur

Un

grup

de

ofiţe

ri di

n Ba

t. 2

Vân

ător

i „R

egin

a El

isab

eta"

Del

à st

ânga

la

drea

pta

: Lt

. Şt

efăn

escu

, M

edic

Cpt

. O

ţele

scu,

Mai

or P

enes

cu,

Lt.

Tătă

ranu

,Sb

l. Fl

ores

cu,

Sbl.

Mav

richi

ACUM UN SFERT DE VEAC 11

In primele zile am recunoscut împrejurimile, am luat înţele­gere cu camarazii delà Divizie şi cum nu aveam altceva ce face, ne-am apucat de instrucţie, cutreerând dealurile din jurul oraşului, pe o căldură de cuptor. Spre Miază-zi era linişte. Comunicatele ofi­ciale ne arătau înaintarea victorioasă a armatelor din Ardeal, ceiace ne umplea inima de bucurie.

Războiul nu se simţea prin aceste părţi, încât ne părea că suntem mereu la manevre. Zilele fugeau una după alta, de multe ori plic­tisitoare.

Odată cu venirea lui Septemvrie, vremea a început a se strica. Prin corturile vechi apa picurând peste soldaţi am fost siliţi a intra în case şi aşa am stat până în 4 Septemvrie, când am primit însărci­narea să facem paza ostrovului Bujorescu din dreptul Zimnicei, in­trând în sectorul de acoperire.

Ca să se înţeleagă mai bine însemnările mele şi cele ce voiu povesti de pe câmpul de luptă, am schiţat mai jos planul nostru de campanie şi rolul jucat de Divizia I-a de Cavalerie, în compunerea căreia intra compania mea.

Nu trebue să se aştepte nimeni că voiu face aici istorie militară, strategie sau tactică. Pe vremea aceia eram doar locotenent şinu puteam îmbrăţişa toate problemele în întregul lor, observa-ţiunile mărginindu-se mai ales la unitatea mea, care era numai o fărâmă faţă de oa,stea cea mare.

Pe de altă parte, nici nu urmăresc să învăţ pe cineva cum seface războiul, căci de cele mai multe ori, aceasta o înveţi singur.

Vreau numai să arăt cetitorilor, care erau proporţiile dramei ce avea să se joace, să arăt cum au jucat-o actorii—destinul însărci- nându-se să răstoarne textul—şi cum totuşi, în cele din urmă, a putut să fie un final fericit pentru neamul românesc.

«* *

Scopul urmărit de politica naţională era desrobirea teritoriilor ro­mâneşti de sub stăpânirea Imperiului Habsburgic.

12 ACUM UN SFERT DE VEAC

Pentru izbândirea acestui scop şi după multe frământări drama­tice ale conducătorilor, se hotărîse intrarea în războiu contra Austro- Ungariei, trebuind să se ia ofensiva cu majoritatea forţelor în Tran­silvania şi lăsându-se spre Bulgaria numai 1/3 din aceste forţe.

Trupele române destinate ofensivei erau grupate în trei armate (a se vedea schiţa Nr. 1):

Armata l-a cu 5 Divizii şi o Brigadă de Cavalerie — care era concentrată în Oltenia — trebuia să atace şi să respingă duşmanul din Banat şi depe Mureşul inferior, pentru a-1 fixa şi a-1 împiedica astfel să atace în flanc forţele noastre ce aveau să năvălească din Muntenia şi din Moldova.

Armata ll-a cu 4 Divizii şi o Brigadă de Cavalerie era concen­trată în Muntenia între Olt şi Valea Putnei, trebuind să înainteze direct către Mureşul mijlociu.

Armata de Nord cu 3 Divizii, 1 Brigadă Mixtă, 1 Divizie şi 1 Brigadă de Cavalerie se afla în Moldova şi trebuia să înainteze spre Mureşul Superior, atacând duşmanul din Sud-vestul Bucovinei şi Maramureşului, uşurând astfel şi înaintarea stângei forţelor ruseşti oprite pe munţi.

Armata IlI-a compusă din 6 Divizii de Infanterie, Divizia I-a de Cavalerie şi 2 Brigăzi de Călăraşi, se găsea pe Dunăre şi în Do- brogea, cu menirea de a garanta libertatea de acţiune a forţelor ro* mâne care operau în Transilvania, asigurând în acelaş timp concen­trarea unui corp rus compus din 2 Divizii de Infanterie şi 1 Divizie de Cavalerie, ce urma să sosească în Dobrogea după decretarea mobi­lizării.

După trecerea Carpaţilor, care conform planului urma să se facă prin toate trecătorile, armatele trebuiau să se adune:

ACUM UN SFERT DE VEAC 15

— Armata I-a în jurul Haţegului,— Armata Il-a la Făgăraş şi Braşov,— Armata de Nord la Miercurea Ciucului—Tg. Săcuesc.Apoi datorită formei învăluitoare a frontului, Armatele trebuiau

să înainteze concentric spre Mureş, micşorându-şi zonele din ce în ce, în vederea bătăliei mari şi hotărîtoare.

Intr’o primă fază era deci hotărît să se pună stăpânire pe Mureş.

Intr’o a doua fază se urmărea ca, în timp ce Armata I-a delà stâng? ţinea pivotul întregei manevre în zona Caransebeş, Armata 1 I-a şi cea de Nord, să pună stăpânire pe inima Ardealului în zona Cluj—Dej—Ciucea.

Intr’o a treia fază, planul prevedea continuarea ofensivei în câmpia Tisei, având grosul pe Someş.

Pe Dunăre şi în Dobrogea, în faza I-a, forţele trebuiau să stea pe loc, păzind spatele grosului angajat în Transilvania şi aşteptând sosirea Corpului Rus. In faza Il-a şi a III-a şi aceste forţe tre­buiau să ia ofensiva în Bulgaria pentru cucerirea liniei Rusciuc— Şumla—Varna.

Divizia I-a de Cavalerie de sub comanda Generalului Herăscu, fusese pusă sub ordinele Armatei IlI-a, care la rândul său o repar­tizează Corpului 6.

Această Divizie se găsea la 16 August 1916 adunată în zona Bu- zescu—Alexandria—Ţigăneşti în lungul şoselei Roşiorii de Vede — Ziminicea. (A se vedea schiţa No. 2).

Pe timpul cât am servit cu compania mea în Divizia I-a de Ca­valerie, am văzut şi am simţit cum această Divizie a primit nenumă­rate misiuni, fiind purtată mereu de ici colo, cu mari sforţări, de multe ori zadarnice.

Intre 16 August şi 4 Noemvrie, Divizia a apărat un sector de acoperire pe Dunăre între Gura Oltului şi râul Vedea, care sector era şi el împărţit în două:

— Sectorul 1 între Vedea şi Ostrovul Barzina Mică, încredinţat Brigăzei 3-a Roşiori, comandate de Colonelul Străinescu pe lângă

16 ACUM UN SFERT DE VEAC

care Brigadă a fost detaşată şi compania mea, însărcinată să apere Ostrovul Bujorescu care acoperea Zimnicea;

— Sectorul 2 era cuprins între ostrovul Barzina Mică şi Olt, fiind apărat de Brigada 2-a Roşiori.

In această perioadă, Divizia a fost scoasă depe front pentru câ­teva zile şi trimisă la Flămânda în vederea trecerei Dunărei, proec- tată de Grupul Armatelor de Sud de sub comanda generalului Ave- rescu.

Cum la 4 Septemvrie am primit ordin să plec la ostrovul Bu­jorescu, ne-am făcut pregătirile de plecare şi am luat calea către Zim­nicea, lăsând un ploton în Alexandria la dispoziţia Diviziei.

Tocmai în ziua aceea, inamicul bătuse cu artileria împrejurimile Zimnicei şi mişcările de trupe se făceau cu deosebită grijă, fiind sub supravegherea directă a observatoarelor bulgăreşti.

Ajungând în apropiere de Zimnicea, am oprit compania într’o vale, trimeţând comandanţii de plotoane la recunoaşterea ostrovului, iar eu m’am dus ca să mă prezint Comandantului Brigăzei. După ce acesta îmi fixează misiunea şi îmi dă câteva date vagi despre inamic, am revenit la companie.

Văzând că ofiţerii mei nu se mai înapoiază, m’am strecurat cu compania în calea lor, dealungul terasamentului căii ferate Alexan­dria—Zimnicea şi am ajuns până la gara Ulmuleţ. Am întâlnit recunoaşterile şi cu toţii pe un drum de care, ascuns de porumbişti, ne-am apropiat pe încetul şi cu grijă de ostrov. Mişcarea se făcea în prezenţa inamicului care însă nu ne-a simţit şi ne-a dat voie să ne instalăm în linişte în apărare, cu două plutoane pe malul de sud al ostrovului şi cu un ploton de rezervă în Zimnicea, în cantonament de alarmă.

Cuibărite printre sălcii şi prin stufăriş, sentinelele îndoite vegheau cu grijă cu ochii ţintă pe malul bulgăresc. Facem legătura cu ve­cinii şi între posturile noastre organizăm aprovizionarea oamenilor, care nu se putea face decât noaptea şi astfel pregătiţi, aşteptăm plini de curiozitate să vedem ce are să se întâmple.

ACUM UN SFERT DE VEAC 17

Nimic mai de seamă însă nu a venit să tulbure monotonia acestui început. Doar în 6 Septemvrie auzim cu înfiorare primul bubuit de tun al cărui vuet ne-a dat un simţământ ciudat, dar bărbătesc.

Bombardamentul a durat vre-o 2 ore, — cam în timpul prânzului— până când bateriile noastre au reuşit să reducă la tăcere pe cele bulgare. Şuerătura obuzelor pe deasupra capetelor şi exploziile proec- tilelor făceau un concert puternic şi trebuincios ostaşilor mei nerăz­boiţi încă.

Intr’o noapte, posturile din insulă, raportează că au auzit zgo­mote de chesoane şi convorbiri între santinelele inamice, aşa cum se întâmplă de obiceiu când se pune ceva la cale. Am întărit paza şi am trecut în inspecţie posturile care erau toate treze la datorie, deşi multe erau neschimbate la vreme din cauza lipsei efectivelor în ra­port cu mărimea ostrovului.

Câte odată un schimb viu de focuri despica tăcerea nopţii, alar- mându-ne zadarnic.

Văzând odată un fel de semnalizare depe malul românesc spre inamic, trimet spre locul de unde pornea lumina câteva patrule, bă­nuind că nişte spioni transmiteau în acest chip ştirile lor. Dar pa­trulele au descoperit pe câmp un foc făcut de nişte văcari, care dădea de departe impresia unei semnalizări.

Când rămânea timp, mai şedeam la taifas cu subalternii, amin- tindu-ne cu nostalgie de Bucureşti, de familii, de viaţa delà batalion.

Bădulescu îmi povesteşte cum într’o noapte, văzând pe Dunăre că se apropie o barcă de malul nostru, a tras asupra ei şi că a văzut căzând atunci primul duşman. A ridicat braţele în sbuciumul morţii, apoi barca fără cârmaciu, s’a rotit de vre-o două ori şi a dis­părut în noapte.

Prin 9 Septemvrie, Divizia a ordonat evacuarea Zimnicei, însăr- cinându-mă să supraveghez cu compania mea această operaţie. In câteva ore, bieţii locuitori şi-au făcut bagajele încărcându-le în căruţe şi trăsuri. Plecarea lor ne-a întristat. încetul cu încetul stră­zile se goleau, oamenii pornind care încotro. In noapte, .pe .uliţele pu-

18 ACUM UN SFERT DE VEAC

stiite, pisicile începură a miorlăi de pe fiecare acoperiş, aruncând în întunerec o notă sinistră.

Rămaşi aproape singuri în acest târg, aşteptam în linişte eve­nimente care nu mai veneau.

Cum primisem informaţia că monitoarele austriace erau adă­postite după ostrovul Persina, (mai la vest faţă de ostrovul Bujo- rescu), am presupus că inamicul vrea să încerce trecerea Dunării pe aici.

Ca să facem faţă unei asemenea eventualităţi, am luat măsuri de întărirea apărărei, aducând în ostrov, o secţie de mitraliere din Regimentul 3 Călăraşi, comandată de căpitanul lacovache şi o secţie de artilerie veche de 78 mm. din Regimentul 26 Artilerie, comandată de sublocotenentul de rezervă Teodorescu.

Această secţie a fost trasă de oamenii mei în ostrov în cursul nopţii de 12 Septemvrie, având roţile înfăşurate cu pae ca să nu facă zgomot. Ne mai soseşte şi o companie de miliţieni din Regimentul 82 Infanterie sub comanda sublocotenentului Ionescu, pe care o trec în rezerva mea.

Pe braţul Dunării cuprins între ostrov şi portul Zimnicei, am improvizat un pod plutitor şi am strâns nişte bărci pe care le-am ascuns în stufăriş, să le folosim la nevoie.

Aceste pregătiri, ne distrau puţin şi dacă inamicul ne-ar fi atacat, ne-am fi vândut scump pielea. Nu a făcut însă nici o mişcare, nici în noaptea de 12 şi nici în cele următoare.

Dunărea curgea liniştită la vale, sclipind în bătaia lunei.In 15 Septemvrie către ora 9, Divizionul 1 de Artilerie Călăreaţă

care era în sprijinul Brigăzii 3-a de Roşiori, a început să bombar­deze Şiştovul. Artileria bulgară provocată, a răspuns imediat, înca­drând bine bateriile noastre şi trimeţând din când în când şi câte o salvă de artilerie grea, deoarece dispuneau de o baterie de 150 mm.

Duelul de artilerie a fost foarte viu. Loviturile noastre se ve­deau bine unde cad şi oamenii mei au încercat să ajute îndreptarea tirului, când prea lung, când prea scurt, comunicând prin semnali­zare efectul tragerii.

ACUM UN SFERT DE VEAC 19

Lipsa unei legături telefonice cu bateriile, ne-a împiedicat însă de a le fi de mare folos.

In acest duel, delà noi au fost omorîţi sublocotenentul de rezervă Vârnav Petre şi trei soldaţi, iar răniţi, locotenentul Sultanovici Ioan, Sublocotenentul Dumitrescu Eugen şi patru soldaţi.

In seara aceleiaşi zile, care se încheiase cu un bilanţ cam trist, am primii ordin să mă îndrept spre Drăgăneşti pe şoseaua Alexandria— Bucureşti în vederea îndeplinirei unei noui misiuni. Pătrunsese vag şi până la noi ştirea despre cele întâmplate la Turtucaia.

înfrângerea suferită acolo, părea că zdruncinase adânc moralul, deşi pierderea nu avea mare însemnătate faţă de întregul frontului. Pagina aceasta trebuia însă ştearsă cât mai curând şi Dobrogea eli­berată.

Marele Cartier General hotărăşte să renunţe deocamdată la planul de campanie iniţial şi vrea să treacă la o ofensivă pe frontul de sud.

Forţele ruso-române din Dobrogea, aveau să fixeze inamicul prin- tr’un atac de front, iar Armata 3-a întărită cu Divizii de formaţie nouă, avea să treacă Dunărea prin surprindere pela Flămânda pentru a cădea în flancul şi în spatele armatelor bulgare.

Pentru manevra delà Flămânda, Armata 3-a dispunea de 5 Di­vizii de Infanterie şi Divizia l-a de Cavalerie, iar Bulgarii nu aveau în regiune nici o trupă importantă pe o rază de 30 km. Ne puteam deci bizui pe o surprindere totală.

Feldmareşalul Makensen, care comanda forţele Germano-Turco- Bulgare, luase cele 7 batalioane Bulgare delà Turtucaia şi Silistra, înlocuindu-le cu miliţieni. In acest timp, flota de Dunăre Austro- Ungară, şedea mereu ascunsă în canalul delà Persina. De fapt, Du­nărea la acea epocă fiind scăzută, nu îngăduia navigarea în bune con- diţiuni.

Pregătirea trecerei făcută în cel mai mare secret a fost bună. Armata 3-a adusese materialul pentru 2 poduri de fluvii, 250 bărci pentru trecere şi mai făcuse un stăvilar contra flotei prin înecarea unor şlepuri la canalul Tabanu aflat la 12 km. în susul Dunărei faţă de Flămânda.

I

Sí) ACUM UN SFERT DE VEAC

Monitoarele române erau la canalul Belene din sus de Persina. In insula Cinghinarele se mai instalase un post de 2 companii de puşcaşi marinari şi o baterie de artilerie, pentru a păzi astfel Dunărea în cazul când flota Austriacă ar fi ieşit din ascunzătoare.

Marina noastră a voit să instaleze şi un baraj de mine care a produs multe accidente în timpul instalării, din cauză că erau de­fectuoase. Când a fost însă nevoe ca ele să funcţioneze în contrai flotei duşmane, nu a mai explodat nici una.

Noi, cei care făceam parte din Divizia I-a Cavalerie, nu ştiam nici de trecere, nici de pregătiri. Auzisem numai de cele petrecute la Turtucaia şi lovitura aceasta ne urmărea ca un gând rău, făcând să se nască dorul de răzbunare.

In 15 Septembrie, Divizia primeşte o telegramă delà Armata 3-a prin care i se ordonă să se ducă la Prundu Bellu, lucru pe care l’am făcut între 16—19/IX, mişcându-ne pe rând în zonele Prunaru — Mihai Bravu—Prundu Bellu şi Flămânda.

Pe timpul deplasării în 18/IX/1916, ora 3 p.m., Divizia pri­meşte delà Grupul Armatelor de Sud următorul ordin telegrafic Nr. 2:

„Brigada care va trece Dunărea cea dintâiu, are drept misiune a întrerupe comunicaţia telegrafică şi telefonică şi calea ferată între Rusciuc şi Varna.

După trecerea grosului Diviziei, a doua zi, Brigada împreună cu artileria călăreaţă şi mitralierele se va uni cu Brigada dintâiu şi împreună, vor avea ca misiune să acopere flancul drept al Armatei, înaintând în direcţiunea Razgrad, unde va face tot posibilul să distrugă hangarele şi depozitele parcului de aviaţie inamic.

Această operaţie va fi condusă de Comandantul Diviziei.Brigada din coadă va fi îndreptată pe direcţia Babovo-Bredean-

Turtucaia, cu misiunea de a acoperi stânga armatei

General, (ss) AVERESCU.

ACUM UN SFERT DE VEAC 21

Marile Unităţi care intrau în compunerea Armatei 3-a se con­centrau în zona Flămânda şi în seara zilei de 17 Septemvrie, lunca Dunării era un furnicar de trupe.

Trupele Diviziei 10-a erau aşezate pe malul stâng la plajele de îmbarcare, gata să treacă în bărcile care erau repartizate în grupuri, în dreptul ostroavelor Lungul şi Coreia.

Divizia 21-a era în curs de mişcare pe şosea către Flămânda, Divizia 22-a era la Comana, iar Corpul 6 Armată în zona Jarcaleţi- Frăteşti.

Divizia l-a de Cavalerie se găsea în jur de Prundu Bellu.in dimineaţa de 18 Septembrie la ora 3, Regimentele 5 Infanterie

Vlaşca şi 20 Teleorman, încep trecerea folosind cele 250 bărci; pe tăcute la adăpostul ceţei şi întunerecului străbat Dunărea pe la capătul de est al ostrovului Lung.

Deşi nu era nevoie, bateriile noastre au început bombardarea satelor bulgăreşti. La Riahovo, se respinge un slab detaşament inamic care nu opune nici o rezistenţă. Toată dimineaţa bărcile şi portiţele, fac un du-te vino regulat. Până la ora prânzului au trecut 5 regimente de infanterie, iar după amiază au continuat şi resturile Diviziei 21.

Podul pentru trecerea grosului armatei, începuse a se construi la orele 5 dimineaţa pe un vânt puternic care îngreuia construcţia, ameninţând mereu să răstoarne bărcile cu pontonieri şi materiale.

In acest timp, Compania de Ciclişti, care se deplasa cu Divizia l-a de Cavalerie, soseşte (la 18 Septemvrie ora 11) la Prundu Bellu. Cobor cu greutate în vale cu compania, din cauza maréi aglomerări de trupe. Un aeroplan inamic aruncă 3 bombe fără să provoace nici o pierdere.

La Flămânda, în lunca delà capătul podului erau trupe de toate armele, peste care sosea şi Divizia I-a de Cavalerie.

Peisagiul era mohorît ca şi vremea de toamnă. O câmpie pătată de smârcuri, acoperită cu stuf şi cu ochiuri de baltă vinete. Un vânt rece prevestitor de ploae sufla într’una.

Agenţii alergau transmiţând ordine printre unităţi, din care o parte se puneau în mişcare către pod, iar altele aşteptau nerăbdătoare

22 ACUM UN SFEKT DE VEAC

ora trecerii. Pentru Divizia l-a de Cavalerie se fixase ora 18. La acea oră aveau să termine Diviziile 10 şi 21 din care cea mai mare parte trecuse deja, formând capul de pod.

După ce ne-a sosit din urmă şi cazanul cu buna ciorbă caldă şi trupa a mâncat, pela ora 15 se aude un zbârnăit de motoare de avion. O escadrilă de 5—6 aparate germane, zburând la o înălţime de 700—800 metri îşi face apariţia deasupra noastră.

Avioanele încep a bombarda massele de trupe âdunate acolo pentru trecere. Câteva bubuituri de tun răspund anemic.

Acest prim bombardament aerian de pe frontul nostru a durat până la ora 18, avioanele făcând un du-te vino regulat între bazele lor şi lunca Flămânzii.

Trupele nerăzboite încă, s’au lăsat cuprinse de panică. Renunţ a o mai descrie cu deamăruntul, deoarece este o pagină prea dure­roasă.

A început fără nici o justificare, din cauza unui ordin care se transmitea din gură în gură prin agenţi.

— „Cavaleria la pod!“ suna ordinul, indicând Diviziei l-a Cava­lerie să se îndrepte pentru trecere, căci îi venise rândul mai devreme.

Acest ordin verbal s’a transmis greşit din om în om, până când cu toţii încep a striga: „Cavaleria inamică la pod“, pro­vocând cele ce au urmat. In acest timp adăogându-se şi bombarda­mentul aerian, frământarea ajunge la culme.

Unii fugeau delà pod spre Prundu Bellu strigând: „Fugiţi! Vin Bulgarii!“ deşi pe malul bulgăresc se aflau cinci regimente de infan­terie instalate în solid cap de pod şi în faţa căruia nu se găsea nicii un picior de inamic. Alţii fugeau delà Prundu spre pod în sens contrariu de frica comandanţilor care stăvileau pe fugari şi puneau ordine în unităţi.

O schijă omoară pe Maiorul Diculescu Botez, Şeful de Stat Major al Diviziei I-a de Cavalerie.

Mi-am adăpostit compania repede, aşa cum am putut sub nişte copaci din apropiere. Două bombe au căzut în mijlocul plotonului 4, rănind grav pe locotenentul Mavrichi şi 12 soldaţi, omorînd pe

ACUM UN SFERT DE VEAC 23

sergentul instructor Badea Grigore şi pe soldatul Vârlan. Apoi văzând nişte tranşeie pe care nu le ocupase nimeni până atunci—deşi erau la îndemâna tuturor—am sărit cu compania în ele, ca să fim mai la adăpost.

La căderea întunerecului, avioanele se duc şi ordinea se resta­bileşte. S’a săpat o groapă comună pentru cei doi morţi ai com­paniei, care sunt înhumaţi după o scurtă slujbă.

Împovăraţi de evenimentele zilei, ascultam în tăcere vorbele preotului care mângâia şi îmbărbăta. Dealtminteri, cu toate grelele pierderi ale companiei şi cu toată priveliştea panicei din cursul zilei, unitatea mea era ca un mănunchi bine legat şi gata să treacă la atac împotriva ori şi cui dacă ar fi fost nevoie. La această primă probă, eşisem cu bine. Nu am avut nici un fugar.

Am povestit această panică, spre a arăta cum vine din senin şi ce uşor se combate dacă comandanţii îşi ţin trupa în mână. Pentru cine a trăit Flămânda, aceasta a însemnat un trist început. Treceam delà viaţa şi exerciţiile de pace la viaţa de campanie, unde vălmă^ şagul realităţilor se succed cu repeziciune şi unde toate ficţiunile dispar ca prin farmec. Din primele clipe trebuie să faci un apel continuu la energie şi suflet şi la asprime părintească, care devin elemente de prim ordin în conducerea oamenilor.

Noaptea am petrecut-o fumând rezemat de pereţii unei cocioabe care servise drept post de comandă al Diviziei. Aşteptam şi ordine. In zorii zilei a sosit comandantul Diviziei şi Statul său Major. Era impresionat peste măsură de cele ce se întâmplase. Vederea acestui şef cu părul albit, palid de nesomn şi de grijă, care tremura, mi-a rămas în minte.

Vrăjmăşia vremei accentua starea noastră sufletească nu prea bună. Un cer livid acoperea ca un linţoliu uriaş, câmpul însângerat. Răniţii palizi şi supţi la faţă de suferinţe se evacuau către Prundul.

Trecerea Dunărei şi manevra delà Flămânda s’a contramandat. Bombardamentul aerian produsese mare încurcătură între unităţi, iar apărare antiaeriană nu aveam suficientă.

24 ACUM UN SFERT DE VEAC

Vântul puternic rupsese podul în două locuri şi reparaţia se făcea în condiţiuni foarte grele din cauza valurilor mari. Ploaia cădea şuvoaie, caii şi trăsurile alunecau, iar din cauza unei portiţe smulse de vânt, capul podului dinspre malul bulgar s’a desprins, producând întârziere şi mai mare în trecere.

La 19 Septemvrie ora 9,30 au apărut două vase austriace la colţul de vest al ostrovului Lung şi au început trageri asupra podului. Alte două vase inamice de lângă insula Tabanu trăgeau asupra tru­pelor deja trecute şi din când în când asupra noastră care rămăsesem dincoace. Salvele de artilerie grea retezau răchiţelele şi sălciile de pe mal, doborându-le peste soldaţii împrăştiaţi.

Eşirea vaselor inamice din ascunzătorile lor a fost posibilă dato­rită ploii care umflase Dunărea. Lunca Flămânzii se transformase într’o mare băltoacă de noroiu, aşa încât nu se putea circula decât pe şoseaua înţesată de trupe, de tunuri, de cai şi de chesoane răstur­nate. Artileria nu se mai deplasa dintr’o parte în alta, pentru a ocupa poziţii bune de unde să ţină în respect vasele inamice. Totuşi la orele 3 după amiază, monitoarele austriace s’au retras spre Persina, avariate de câteva proectile căzute în plin. Mai târziu, ina­micul a lansat şlepuri încărcate cu explosibile, stricând podul.

Pe de altă parte, situaţia generală depe întreg frontul era grea. Inamicul trecuse la contraofensivă în Transilvania. Lupta delà Sibiu o pierdusem şi Armata 2-a se retrăgea spre Braşov. Forţele care luptaseră în Transilvania, nu mai puteau rezista mult în câmp liber şi acum trebuia să apărăm cu îndârjire munţii.

Generalul Averescu pleacă la Periş la Cartierul General fiind convocat la un consiliu. Trupele destinate manevrei delà Flămânda sunt trimise o parte în Ardeal, iar o parte trec în rezervă.

Divizia l-a de Cavalerie a fost destinată rezervei apărărei Dunărei, şi astfel părăsim aceste locuri de tristă amintire.

Pe un drum rău, desfundat de ploaie şi transformat într’un noroiu cleios şi greu, Compania de Ciclişti cu bicicletele în spi­nare a luat-o înapoi pe calea pe care venise, îndreptându-se spre satul Goştinari depe Arges. Facem un marş de noapte pe un întuneric

ACUM UN SFERT DE VEAC 25

de păcură. Coloanele de cavalerie care ne sosesc din urmă, ne împing în şanţuri, răsturnând oamenii pentru a trece mai înainte.

Cu toate stăruinţele ofiţerilor, compania a început a se înşirui pe drum. Ostaşii nu mai aveau nici o putere să urce râpa cleioasă delà Prundu şi în şase ore deabea am putut parcurge 5 km. şi ju­mătate.

Focuri aprinse anume din loc în loc începuseră a lumina.Fiindcă oamenii nu mai puteau merge, am oprit compania lângă

o şiră de paie pentru popas. In scurt timp au adormit cu toţii, zdro­biţi de oboseală şi de tensiune nervoasă.

Pâlpâirile unui foc din margine de drum arunca lumini şi umbre tremurătoare peste feţele crispate ale ostaşilor, într’un joc de fantasme. Oboseala mă făcea şi pe mine să văd totul ca într’un vis rău. Doar ţigara, tovarăşă nedespărţită, mă ajuta să îndur clipele cu resemnare.

* #

Intre 20 Septemvrie şi 4 Noemvrie, Divizia l-a de Cavalerie a trecut din nou în acoperire pe Dunăre, la comanda Diviziei venind Generalul Boţea în locul Generalului Herăscu grav îmbolnăvit după Flămânda.

In urma ordinului Armatei 3-a pe care o comanda Generalul Vă- leanu, Divizia ocupă sectorul cuprins între Gura Oltului şi Gura Vedei, instalând în linia I-a numai o brigadă de cavalerie şi menţinând grosul, în rezervă la Alexandria.

Moralul începe a se reface. Oamenii trăiesc mai bine, gospodă- rindu-se pe la vetre cunoscute. Armata ne-a trimis un tren sanitar, şi în câteva zile eram tot cei de odinioară.

La 24 Septemvrie ne soseşte ştirea că trupe Austro-Ungare aduse de flotă, au debarcat, după un bombardament intens, în insula Cinghi- narele de lângă balta Suhaia şi au masacrat detaşamentul de mari­nari care supraveghea Dunărea.

Acest detaşament lăsat acolo de către comandament, fără legături, fără ajutoare, a depus o rezistenţă eroică, în care tânărul subloco­tenent de marină Isvoranu a murit ca un brav.

26 ACUM UN SFERT DE VEAC

Deplângeam cu toţii soarta bieţilor marinari, căzuţi în lupta dată cu forţe mult superioare lor, printre zăvoaele insulei, fără posibilitate de a lupta în retragere, deoarece erau înconjuraţi de apele umflate ale Dunărei.

Compania de Ciclişti a fost apoi pusă la dispoziţia colonelului Oproiu, care comanda în zona Zimnicea şi care o însărcinează să formeze susţinerea unei baterii de artilerie grea, instalată la sud est de satul Fântânele.

Ne săpăm tranşee în care am stat până în seara de 28 Septemvrie, când am fost schimbaţi de un escadron de cavalerie.

Divizia se aduna la Drăgăneşti ca rezervă generală a Grupului Apărărei Dunărei instalată în apărare în trei sectoare.

Intre 28 Septemvrie şi 29 Octomvrie, am schimbat cantonamen­tele de şase ori, plimbându-mă pe rând la Storobăneasa, la Beiu, la Brânceni, la Alexandria şi în alte sate, fiind pus pe rând la dispoziţia ba a Brigăzii 3 Roşiori, ba a sectorului 3 din regiunea Olteniţa, ba ţinut în rezerva Diviziei sau şi cu alte însărcinări.

Dispozitivul Diviziei de Cavalerie era în continuă modificare fără de nici o noimă. Doar în seara zilei de 27 Octomvrie părea că va trebui să luptăm undeva, întrucât maiorul Filoti îmi face cunoscut ca unitatea mea să se găsească a doua zi gata de luptă în satul Bră- tianca, unde am plecat val vârtej ca să scap odată de aceste peregri­nări prin sate. Acolo am întâlnit pe locotenentul Manafu, astăzi ge­neral, care venise cu mitralierele Regimentului 10 Roşiori, gata şi el de luptă. Dinspre miazăzi se auzea un bombardament intens de ar­tilerie.

Situaţia nu o cunoşteam deloc. Nimeni nu îmi spusese nimic şi nici nu mă putea lămuri. Până una alta, instalez compania în canto­nament de alarmă în sat şi cu un serviciu de avantposturi în afară. Aştept să văd despre ce este vorba şi ce aveam de făcut. Nici până astăzi însă nu am putut afla ce a fost acolo.

In 29 Octomvrie, primesc ordin să mă înapoez la Brânceni unde împreună cu Brigada 3-a de Roşiori, eşeam din sector de acoperire şi treceam în rezervă.

ACUM UN SFERT DE VEAC 27

Ne ducem la Alexandria, unde reluăm vechile cantonamente.Divizia primise ordinul să fie în măsură a porni cu toate trupele

şi cu toate serviciile în orice direcţie i se va ordona, trebuind să stea în acest scop concentrată în jurul Alexandriei.

Misiunea de acoperire a Diviziei se isprăvise. Svonuri grave se răspândeau asupra situaţiei din Oltenia şi nouri grei încărcaţi de furtună se grămădeau asupra ţării.

Presimţeam cu toţii că se apropie un desnodământ, căci umblatul acesta de colo colo, nu era a bine.

In aşteptarea acestui desnodământ, aveam inimile şi trupurile în­cordate.

SITUAŢIA GENERALĂ IN OLTENIA ŞI EVENIMENTELE PETRECUTE INTRE 5— 10 NOEMVRIE 1916.

(a se urmări pe schite Nr. 2 şi 3)

După atacurile repetate pe întreg frontul român în cursul lunei Octomvrie, date în scopul surprinderii trecătorilor Carpaţilor, Coman­dantul Armatei 9-a Germane—Generalul Erich v. Falkenhayn—hotă­răşte să dea un atac în forţă pe Valea Jiului, pentru a obţine deri­ziunea înainte de căderea iernei.

In 29 Octomvrie 1916, Germanii pornesc la ofensivă cu trei grupuri de forţe:

— Grupul Szivo alcătuit dintr’o Brigadă de Infanterie şi o Bri­gadă de Ciclişti, înainta dealungul Dunării, după ce a respins bravul detaşament român Cerna care avea cinci batalioane şi patru baterii, decimate în urma luptelor depe muntele Alion.

— Grupul Kühne compus la început din patru divizii de infanterie şi un corp de cavalerie a 2 divizii, înainta pe valea Jiului, respingând grupul Român de Jiu (Divizia I-a şi ulterior şi Divizia 17-a).

28 ACUM UN SFERT DE VEAC

— Grupul Kraft care avea un corp alpin şi o divizie de infanterie, opera pe văile Oltului şi Argeşului contra Corpului I de Armată.

In zona Petroşani, armata Germană mai dispunea de încă o di­vizie care a fost dată ulterior Grupului Kühne, ce avea misiunea principală de a rupe frontul Român.

Armata l-a Română cuprindea forţele din Oltenia şi cele din re­giunea delà nord-vest de Piteşti, dispunând la acea dată de Detaşa­mentul Cerna, Detaşamentul Dunărea aflat între Hinova şi Gura Ol­tului, de Divizia l-a şi de Divizia 17-a.

Forţele germane pornesc la ofensivă şi reuşesc ca între 1 şi 6 Noemvrie să rupă frontul delà Jiu, înaintând spre inima Olteniei pe văile Motrului, Jiului, Gilotrului, Amaradiei şi Olteţului.

Corpul de Cavalerie General Schmettow executa în acelaş timp o largă mişcare de învăluire a flancului stâng a forţelor noastre.

După lupte înverşunate fără întrerupere, trupele Diviziei I-a şi 17-a reunite într’un singur comandament, au trebuit să cedeze şi să se retragă pe direcţia generală Craiova-Balş-Slatina. Inamicul ur­mărea de aproape folosind autoblindate pentru prima dată pe me­leagurile noastre.

In această situaţie grea, Marele Cartier General Român pune Divizia l-a de Cavalerie aflată în rezerva acoperirei pe Dunăre, la dispoziţia Armatei I-a, pentru a proteja forţele române în retragere.

La 7 Noemvrie ora 10, Armata I-a dă ordinul de operaţii Nr. 877 de mai jos:

A R M A T A I-a C Ă T R E

D I V I Z I A Ta DE C A V A L E R I E

Trupele Diviziei I-a şi Diviziei 17-a care au luptat in valea Jiului, se retrag sub comanda colonelului Anastasiu S. Ion delà Filiaşi spre Craiova, urmărite de cavaleria inamică.

Este de cel mai mare interes ca, şi Corpul de Cavalerie1) să1) Se va înţelege Divizia I-a de Cavalerie, fără Brigada 3-a care rămăsese în

acoperire pe Dunăre.

SCHI

ŢA Nr

. 2OP

ERAŢ

IUNI

LE D

W. 1

CAV

- PE

TIM

PUL :

16. V

UH6.H

.

ACUM UN SFERT DE VEAC 31

intervină cât mai repede posibil pentru a opri cavaleria inamică şi a da astfel trupelor noastre, timpul necesar pentru refacerea unităţilor.

Linia de retragere din valea Jiului nu mai este spre Caracal, cum se ordonase, ci spre Slatina.

Corpul de Cavalerie se va conduce astfel, ca să ajute trupele atât în lupte, cât şi în marşurile de retragere.

Intraţi în relaţiuni cu colonelul Anastasiu delà Craiova, coman­dantul trupelor din acea parte pentru a vă coordona acţiunea în sensul de mai sus.COMANDANTUL ARMATEI I-a

General (ss) VASILESCU.

In urma acestui ordin, Divizia se pune în marş delà Alexandria la Caracal, trimeţând pe maiorul Alexandrescu din Statul Major al Di­viziei, să ia legătura cu colonelul Anastasiu Ioan. Acesta cere ca o brigadă de cavalerie şi o secţie de autoblindate să se pună imediat la dispoziţia sa, fără însă a preciza locul.

I se face cunoscut că Brigada I-a de Roşiori şi o secţie de mi­traliere, au primit ordin să continue marşul înspre Stoeneşti, iar colonelul Anastasiu să comunice direcţia ce va hotărî. La 7 Noem- vrie ora 16, acesta precizează ca brigada să se îndrepte spre Balş.

La ora 16,30 Armata I-a telegrafiază din nou Diviziei.

„Este de cel mai mare interes ca să daţi ajutorul Dvs. cât mai curând trupelor destul de încercate ce au luptat la Jiu şi cari sunt urmărite de cavaleria inamică.

Trupele de cavalerie inamică s’au semnalat şi pe văile Olteţului şi Cerna, cu Menţiunea probabilă de a distruge calea ferată dintre Craiova şi Slatina, precum şi podurile din această parte.

Luaţi vă rog măsuri pentru a asigura şi contra acestei din urmă eventualităţi, retragerea trupelor.COMANDANTUL ARMATEI I-a

General (ss) VASILESCU.

32 ACUM UN SFERT DE VEAC

Marele Cartier General, face cunoscut Diviziei că îi va pune ul­terior la dispoziţie şi Brigada 4-a Roşiori din Divizia a 2-a de Ca­valerie, care urma să sosească în zona Slatina.

In noaptea de 7 spre 8 Noemvrie, Divizia trimite Brigada I-a Roşiori la Balş, la dispoziţia colonelului Anastasiu. Oferindu-i-se şi Compania 1-a de Ciclişti, acesta refuză, cerând în schimb un escadron de mitraliere.

Totodată Divizia mai trimite Brigada 2-a de Roşiori cu o baterie şi un escadron de mitraliere, pentru a supraveghea direcţia Caracal- Craiova. In ce priveşte Brigada 4-a de Roşiori, hotărăşte ca imediat ce va sosi, să se deplaseze în regiunea Găneasa, pentru a supraveghea direcţia Slatina—Balş.

Compania mea primeşte misiunea să apere podul delà Stoeneşti.Armata l-a aprobă aceste măsuri, dar la 8 Noemvrie ora 10,30,

face cunoscut că Brigada 4-a Roşiori nu mai poate sosi la timp la Slatina, linia ferată Piteşti—Slatina fiind blocată de sute de vagoane garate în staţii.

Ca urmare, Divizia I-a Cavalerie, dă ordin Brigăzii 2-a Roşiori să se ducă în regiunea Găneasa în locul Brigăzii 4 Roşiori, lăsând, pe direcţia Caracal-Craiova numai patrulele împinse dinnainte, pe baza măsurilor ce le luase acea brigadă.

Brigada 2-a porneşte prin Vlăduleni pe şoseaua Caracal-Slatina, ca să-şi îndeplinească misiunea. Pe drum se întâlneşte cu căpitanul Ghica din Statul Major al Diviziei, delà care află că s’a hotărît de către Comandantul Armatei ca Brigada 2-a să nu se mai ducă la Gă­neasa pentru a acoperi direcţia Slatina-Balş, deoarece această direcţie fusese acoperită din iniţiativa colonelului Anastasiu cu Brigada l-a de Roşiori.

După cum se vede, brigăzile Diviziei I-a de Cavalerie, în urma atâtor ordine contradictorii, executau un adevărat cadril, în loc să plece spre inamic.

La ora 20, Armata I-a face cunoscut că la 9 Noemvrie va sosi pe front şi Brigada 4 de Roşiori, indicând Diviziei să opereze:

— Cu o brigadă, 2 escadroane de mitraliere, 1—2 baterii, 2 auto-

3

ACUM UN SFERT DE VEAC 3 5

mitraliere şi compania de ciclişti, pe comunicaţia Drăgăneşti-Balş;— grosul diviziei pe direcţia Balş—Craiova ;— podul delà Stoeneşti să fie păzit de 1—2 escadroane descă­

lecate, înlocuindu-se de acolo Compania de Ciclişti.

** *

După ce compania mea a primit ordinul de mişcare spre Caracal şi după ce am aflat toate ştirile dureroase referitoare la invazia Olte­niei, simţeam cu toţii o trezire la realitatea crudă care ne arăta unele defecte apăsătoare. Lipsa de continuitate şi stabilitate în măsuri, au fost cauzele principale ale multor nenorociri pe câmpul de luptă. Ori cât am repeta cu toţii asemenea observaţii, încă nu sunt deajuns pentru a creia şi la noi sistemul acela de lucru în jurul unei idei directoare, delà care să nu ne abată evenimentele şi împrejurările.

In ameţeala oboselei marşului, compania mergea tăcută spre front pe o vreme aspră. Primii fulgi de zăpadă ne cădeau reci în ceafă şi cu hainele ude de ploaie, îngânduraţi, continuam mereu drumul. Bicicletele erau nefolositoare, ba chiar alcătuiau un balast. Trenurile regimentare încurcau drumurile, iar călărimea care ne sosia din urmă, ne dădea la o parte, pe noi cicliştii, care întotdeauna eram în frunte.

La miezul nopţii de 7 Noemvrie am fost oprit cu compania la Stoeneşti şi eu m'am dus la Caracal pentru ordine.

Ajuns la Comandament, mi s’a spus că se hotărîse evacuarea Ol­teniei şi că Divizia I-a de Cavalerie trebuia să protejeze retragerea care avea să se facă, fie pela Stoeneşti, fie pela Slatina.

Eu am primit misiunea să apăr podul delà Stoeneşti şi după ce se va retrage toată lumea, să îngrijesc ca să fie aruncat în aer de o echipă de pionieri, aflată la Stoeneşti cu materialele necesare.

in realitate, această echipă de pionieri se reducea la un sergent şi 2 oameni cu 100 kgr. de pulbere, ceiace m’a silit să fac un

3 6 ACUM UN SFERT DE VEAC

raport la Divizie, arătând imposibilitatea distrugerii unui pod aşa de mare cu mijloace atât de reduse.

A doua zi dimineaţa, recunosc cu ofiţerii mei o poziţie de apă­rare la vest şi nord-vest de sat, care intercepta drumurile către pod. Am instalat în apărare plotoanele locot. Bădulescu şi subit. Aslan Ceaur, păstrând pe Dimăncescu ca rezervă în sat. Compania sapă tranşee, şanţuri de comunicaţie pentru legătura înapoi şi organi­zează un serviciu de patrulare pe malul Oltului care era râpos şi oferea bune posibilităţi de infiltrare pentru inamic în spatele nostru. Bicicletele le-am trimis înapoi cu câteva căruţe, deoarece nu ne mai foloseau la nimic pe drumurile desfundate. Le-am folosit mai târziu, dar într’alt chip, la care nici nu ne gândeam.

Cele trei zile cât am stat la Stoeneşti, am avut neîntrerupt pri­veliştea convoiului de refugiaţi care se scurgea spre Muntenia.

Ore întregi au defilat pe dinaintea ochilor toată lumea aceia în­gândurată, care continua cu grăbire să meargă înainte.

Flămânzi, cereau de mâncare şi ostaşii mei împărţeau borşul lor delà cazan cu bieţii oameni care ne mulţumeau cu lacrimi în ochi.

Pe ploaia care nu se mai isprăvea şi pe un noroiu groaznic, exodul continua. Femei, copii, bătrâni, bărbaţi, oameni de tot felul, unii îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, alţii cu ce putuseră arunca pe ei, în şiruri lungi, se îndreptau spre pod.

Drama şi comedia se amestecau, desvăluind toate laturile sufle­tului omenesc atât de complex şi ciudat.

Numai în împrejurări de acestea, omul se desbracă de toate va­nităţile şi devine mai simplu, mai uman.

Se vedea, ici un domn în blană luxoasă şi în cap cu pălărie tare, stropit cu noroiu de sus până jos, odihnindu-se pe pământul gol, cu faţa nerasă de mai multe zile, sorbind repede şi cu lăcomie dintr’o gamelă afumată; colo, o doamnă costumată după ultimul jurnal, cocoţată în- tr’un faeton de lăptăreasă, având întipărită pe figură spaima şi do­rinţa de a merge tot înainte.

O domnişoară alături de drum, se chinuia din răsputeri să ridice

ACUM UN SFERT DE VEAC 3 7

un cal costeliv care căzuse de oboseală şi de foame. Trăgea de frâu cu disperare şi-l îndemna mereu, în timp ce două şiroaie de lacrimi îi curgeau peste faţă ; se vedea limpede că toate speranţele ei de scă­pare se legaseră de calul care trăgea să moară.

Auzind nişte explozii pe câmp, cercetăm în grabă să vedem ce este şi descoperim un bărbat şi o femee în culmea desnădejdei. Erau doi părinţi ai căror copii, doi băeţi şi o fată, au fost sfârtecaţi de nişte grenade găsite pe câmp şi cu care se jucaseră.

Pe drum, un moşneag venea agale către pod, mânând un car cu boi. Fusese prins şi el de şuvoiul celor ce fugeau şi mergea aşa, în neştire.

Am stat o clipă de vorbă cu dânsul şi i-am arătat că nu e nevoe să părăsească casa şi ogorul lui; că aşa bătrân cum era, nu putea să i se întâmple nimic.

M’a privit moşul lung în ochi, şi-a trecut mâna peste faţa bla­jină şi zise: „Bine taică! Dacă spui D-ta aşa...“ şi a luat-o înapoi de unde venise.

A doua zi, adică în 8 Noemvrie, Divizia îmi face cunoscut că mă va înlocui cu un escadron din Regimentul 9 Roşiori şi anume cel cu caii cei mai slabi.

Ordinul Nr. 494, suna astfel:

D I V I Z I A I*a DE C A V A L E R I E C Ă T R E

C O M P A N I A I.a DE C I C L I Ş T I

In urma ordinului Armatei I-a, compania de ciclişti primind o altă însărcinare se ordonă:

„A vă pune în marş prin Dobrosloveni— Osica de Jos—Racoviţa— Balş. Marşul îl veţi executa în două etape. Prima etapă delà Stoe- neşti la Osica, unde veţi rămâne noaptea. A doua etapă delà Osica la Balş.

3 8 ACUM UN SFERT DE VEAC

Un escadron din Regimentul 9 Roşiori este însărcinat in locul Dvs. cu paza podului delà Stoeneşti. Însărcinarea companiei este ca, ajunsă la Balş să intre sub ordinele Brigăzii I-a Roşiori şi să ope­reze împreună cu aceasta. Ajunşi la Balş, veţi lua informaţiuni şi veţi primi ordine de detaliu delà colonelul Anastasiu loan, Coman­dantul trupelor apărărei Olteniei.

Hrana o veţi procura singuri.Cartierul Diviziei se află la Caracal cu care veţi ţine în le­

gătură până la sosirea la Balş.

COMANDANTUL DIVIZIEI I-a CAVALERIE General (ss) BOŢEA

ŞEFUL DE STAT MAJOR, Lt. Col. (ss) MIRCESCU

In noaptea de 8/9 Noemvrie, acest ordin se modifică şi mi se pune în vedere să mă duc spre Dobrosloveni—Gorgani, unde îm­preună cu Brigada 2-a Roşiori trebuia să apărăm flancul stâng al poziţiei de rezistenţă depe dealul Sarului (vest de Piatra Olt).

Am ajuns la 9 Noemvrie la Dobrosloveni. Plec mai departe la Gorgani pentru îndeplinirea misiunei, dar nici această misiune nu a ţinut, întrucât Armata l-a proectând o reacţiune ofensivă pela Nord de şoseaua Craiova—Slatina, ordonă Diviziei I-a de Cavalerie să trimită compania mea la Drăgăşani cu autocamioanele.

In 10 Noemvrie ora 7, plec spre Drăgăşani, dar la Piatra Olt spre surprinderea mea, compania este oprită şi debarcată, deoarece manevra concepută se contramandase. După debarcare, mi se încre­dinţează apărarea podului peste Olt, urmând să fac în acelaş timp legătura cu flancul stâng al Diviziei 1/17, aflat la dealul Sarului.

Mă instalez în apărare şi caut legătura cu trupele noastre care se obţine foarte greu, fiind mult depărtate de locul companiei.

In timpul cât am stat la Piatra Olt, resturile trupelor din Ol­tenia se scurgeau către pod.

ACUM UN SFERT DE VEAC 3 9

Ostaşii aceştia, pe care-i vedeam acum obosiţi şi cu moralul scă­zut, se purtaseră în mod brav timp de două luni, făcând în ultimele zile sforţări peste măsură de mari.

Copleşiţi de inamic şi cu durerea în suflet, trebuiau să pără­sească frumoasa noastră Oltenie.

Compania mea ocupa după cum am spus un crâmpeiu de po­ziţie la marginea satului Piatra-Olt şi deşi prin misiune eram ca un fel de flancgardă a trupelor amice depe dealul Sarului, totuşi, mi-am dat seama că de fapt devenisem o ariergardă a ulti­melor elemente care se scurgeau peste Olt. La un moment dat, miş­carea încetase şi nici chiar soldaţi răsleţi nu mai apăreau. Apreciind că s’au retras toate trupele şi că podul de peste Olt din spatele nostru putea să fie distrus dintr’un moment într’altul, am început a mă retrage. La vre-o doi kilometri departe de trecere, văzând că vin din urmă câţiva soldaţi în fuga mare, care mânau o cireadă de vite, am oprit compania cu faţa înspre inamic, dându-le putinţa să treacă. In acelaş timp, am trimes în goană un subaltern, ca să în­târzie aruncarea în aer a podului. Patrule de cavalerie germane îşi făcură în curând apariţia. Am deschis un foc viu, după care ne-am retras în ordine pe malul stâng al Oltului. După câteva clipe, un şir de bubuituri puternice ne vestea distrugerea podului. A fost un moment deprimant. Numai Oltul cu apele lui sbuciumate putea să mai oprească cotropitorul.

La Slătioara, un avion inamic a sburat deasupra companiei şi am dat ordin ca să se tragă focuri de salvă pe plotoane. Ostaşii reamin- tindu-şi Flămânda, înteţesc focul şi sileşte avionul să se îndrepte în altă parte. Ajungând la Slatina care era înţesată de trupe, facem haltă în mijlocul oraşului pentru a da masa trupei şi puţină odihnă la care aveau dreptul.

După trei luni de campanie, prânzul luat la un restaurant mo­dest, se părea un adevărat regal. Feţele de masă păreau neatinse, bucatele alese şi serviciul fără cusur. Totul este în adevăr relativ.

După aceia, conform unui ordin al Diviziei, m’am dus la Bălteni, unde am sosit în puterea nopţii.

4 0 ACUM UN SFERT DE VEAC

Ce se întâmplase în acest timp cu Divizia l-a Cavalerie? După ce Armata I-a indicase în general cum trebuia să procedeze Divizia, Bri­gada l-a de Roşiori, se dusese pe comunicaţia Balş-Slatina, iar Brigada 2-a se deplasase spre comuna Leul ca să exploreze zona şi să ia contact cu inamicul care se apropia.

In ultimul moment însă, misiunea Brigăzii 2 de Roşiori se modifi­case în sensul ca să nu mai continue drumul spre Leul, ci să se îndrepte spre Dragoteşti cu însărcinarea de a susţine retragerea şi a apăra în acelaş timp flancul stâng al poziţiei de rezistenţă, de pe dealul Sarului.

In 10 Noemvrie, inamicul continua înaintarea spre Olt. Cu o zi mai înainte, elementele sale înaintate luaseră contact cu Divizia 1/17, în timp ce Divizia 6-a de cavalerie germană a ocupat cu avant- garda comuna Leul. O recunoaştere de ofiţeri condusă de locote­nentul Davilla, deja semnalase în seara de 9 prezenţa unei Brigade inamice la Leul. Spusesem mai sus că Brigada 2-a de Roşiori con­form ordinului Diviziei, se îndrepta cu începere delà 9 Noemvrie către Dragoteşti. Colonelul Anastasiu, Comandantul Diviziei 1/17, a dat însă şi el următorul ordin brigăzii:

Băls 9. XI. 916.

COMANDANTUL DIVIZIEI 1/17

CĂTRE

BRIGADA I ROŞIORI LA POPÂNZĂREŞTI

„Astăzi, trupele inamice de cavalerie cu mitraliere şi puţină infanterie, au atacat frontul poziţiei noastre delà încrucişarea şoselei Craiova—Balş cu şoseaua Robăneşti—Câmpeni.

O coloană de infanterie după informaţiuni s’a îndreptat din Cra­iova spre Ungureni. Probabil că inamicul va ataca de front cu puţine

ACUM UN SFERT DE VEAC 41

forţe din direcţia P ie Ieşti—Pârşani şi cu grosul forţelor spre Un­gureni—Băleasa.

Pentru a paraliza şi chiar a respinge acest atac, dispun ca Bri­gada 2-a Roşiori, să înainteze din Popânzăreşti prin Bujoiu, — sud de pădurea Pârşani — gara P ie Ieşti — pădurea Mlecăneşti pentru a cădea in flancul şi spatele coloanei inamice.

Veţi cerceta şi sectorul cuprins, la nord între Motoci şi Secuiul de Sus. La 8 dimineaţa, un detaşament de autoblindate, un esca­dron din Regimentul 10 Roşiori şi o companie, vor executa o recu­noaştere ofensivă spre Craiova. La ora 8 va trece de încrucişarea şoselei naţionale cu şoseaua Robăneşti—Câmpeni.

COMANDANTUL DIVIZIEI 1/17

Colonel, (ss) ANASTASIU.

Din executarea acestui ultim ordin a reeşit lupta delà Robăneşti (a se vedea schiţa Nr. 4) unde Regimentul 9 Roşiori a făcut mari acte de bravură, vrednice de relevat pentru viitorii luptători.

La 10 Noemvrie ora 7, Brigada 2-a roşiori înaintează delà Po­pânzăreşti spre Bujoiul, având un divizion în avangardă care res­pinge uşoarele elemente inamice. Grosul inamic era pe marginea sa­tului şi pădurei Pârşani.

Comandantul Brigăzii dă ordin să se atace pădurea de front cu Regimentul 4 Roşiori şi să se manevreze pela sud cu Regimentul 9 Roşiori.

Regimentul 4 Roşiori după ce trece prin satul Robăneşti, desca- lecă la eşirea de vest a satului şi se desfăşoară în trăgători. Apoi prifl salturi repezi şi pline de avânt, se apropie de pădurea Pâr- şanilor în faţa căreia este oprit de focurile vii ale mitralierelor ger­mane bine instalate şi din timp, pe marginea pădurei.

Regimentul 9 Roşiori, se apropie sub dealul Robăneştilor la o

4 2 ACUM UN SFERT DE VEAC

depărtare cam de 2 km. şi jumătate la sud de Regimentul 4 Ro­şiori. Ajuns la şosea, se adăposteşte în formaţiuni subţiri, pentru a aştepta rezultatul recunoaşterilor împinse de mai înainte către pădure şi la vest. Aceste recunoaşteri raportează instalarea inamicului după cum se vede din schiţă, semnalând şi o baterie, aşezată la marginea de vest a pădurei.

Pentru ca regimentul să execute manevra, prevăzută în misiunea dată de brigadă, comandantul dă ordin să se atace în flanc şi spate şi să se şarjeze bateria inamică. Cu un avânt admirabil şi cu exas­perarea pe care le-o dădea atâtea luni de frământare zadarnică în Muntenia, călărimea se repede cu lancea înainte, în chiote sălbatece, la atac. Călăreţii una cu caii, galopau cu disperarea morţii spre duş­manul care aştepta calm. Escadroanele sunt decimate de focul mi­tralierelor care sprijineau bateria de artilerie şi de primele elemente ale unei divizii germane care înainta spre Pieleşti, şi în care parte nu se trimesese nici o siguranţă.

Brigada a fost silită să se retragă cu mari pierderi spre Piatra Olt, unde unităţile răsleţite după luptă, au început să sosească abea după ora 18.

Lupta delà Robăneşti nu a dat rezultate, însă şarja executată acolo, una din ultimele şarje ale războiului modern, a însemnat un sacrificiu care a onorat armata şi mai cu seamă cavaleria. Ea a do­vedit cu prisosinţă spiritul războinic şi cavaleresc de care era animată această armă. Ofiţerii şi trupa doreau din tot sufletul să se bată şi să învingă duşmanul. Cei care au murit la Robăneşti, au avut parte de un sfârşit eroic şi sacrificiul lor nu a fost inutil, căci a întărit tradiţia scumpă cavaleriei şi a aşezat pe umerii bravilor supravie­ţuitori, mantia albă a Cavalerilor Mihaiu Viteazul.

Trebueşte priceput de tinerii noştri că moartea pentru un act de eroism, chiar fără de rezultate imediate, rămâne întotdeauna înăl­ţătoare şi pilduitoare a virtuţilor unui neam.

Numai aşa putem înţelege dece elevii Saint-Cyr-ului în 1914, au plecat la atac punându-şi mănuşi albe şi egreta la chipiu —faimosul

SC

HI

ŢA

Nr.

SrrUM

Tl M

LUPT

ADEL

A PO

BANE

STt

S

I!

ACUM UN SFERT DE VEAC 4 5

„le casso“ — moartea să-i surprindă mai frumoşi şi mai mândri în îndeplinirea datoriei lor pentru onoare şi patrie.

*

După aceste împrejurări, Armata I-a comunică la 10 Noemvrie ora 17, că datorită situaţiei, îşi va muta Cartierul General la Piteşti şi că Divizia I-a de Cavalerie şi Divizia 1/17 trebuia să ia măsuri de comun acord pentru apărarea Oltului.

Podurile fixe delà Stoeneşti, Slatina şi Drăgăşani trebuiau arun­cate în aer. Brigada I-a de Roşiori urma să acopere dreapta Divi­ziei 1/17, iar Brigada 2 şi 4 Roşiori, stânga ei. Brigada 4-a debarcase deja la Costeşti şi a fost îndrumată spre sud-vest, către Stoeneşti.

** *

IN PREAJMA BĂTĂLIEI DELA BUCUREŞTI

In noaptea de 10/11 Noemvrie, Grupul Kosch, compus din forţe Germano-Bulgare-Turce, începuse a trece Dunărea pe la Zimnicea în spatele forţelor române care apărau Oltul.

La 11 Noemvrie, Divizia 6-a de Cavalerie germană din Corpul de Cavalerie von Schmettow, surprinsese trecerea delà Stoeneşti apă­rată după cum am spus, de un escadron din Regimentul 10 Roşiori cu un efectiv de 60—70 oameni. Iar podul, după cum prevăzusem, nu a putut fi distrus.

Astfel, stânga armatei era ameninţată direct de cavaleria germană, în timp ce spatele începea să fie întors de Grupul Kosch.

In acest timp, Armata II-a Română de pe munţi era puternic presată de front.

In această situaţie strategică grea, care marchează punctul cul­minant al dramei româneşti din 1916, Marele Comandament Român hotărăşte ca să dea o bătălie, în care să angajeze toate forţele dis­ponibile.

4 6 ACUM UN SFERT DE VEAC

Nimeni nu se putea resemna cu uşurinţă să cedeze teritoriul naţional mai înainte de a salva cel puţin onoarea armatei.

Generalul Presan primeşte sub comandă un grup de forţe com­pus din Armata l-a, Grupul Apărării Dunării, Diviziile 2/5, 9/19, 21, şi Div. 2 Cavalerie cu misiunea de a opri deocamdată înaintarea ina­micului ce venea delà vest şi sud-vest, cel puţin pe linia Neajlovului.

Grupul de Armată General Presan, faţă de misiunea primită delà M. C. G. şi apreciind situaţia ca favorabilă unei manevre pe linii interioare, contra grupurilor Kosch şi Kühne, cât şi de nevoia de a da o bătălie decisivă, hotărăşte pentru ziua de 12 Noemvrie următoarele:

— Să oprească înaintarea inamicului cu Armata I-a pe direcţia generală Costeşti—Piteşti, sprijinindu-şi dreapta pe munţi ca pivot al manevrei;

— Să opereze ofensiv contra Grupului Kosch pentru a-1 bate de­cisiv şi a-1 arunca în Dunăre, în care scop constitue un grup de ma­nevră compus din Diviziile 2/5, 9/19, 21, 2 Cavalerie, precum şi dis­ponibilităţile Grupului Apărărei Dunărei.

In acest ansamblu, Divizia I-a Cavalerie, primea ordine delà Grupul Presan, delà Armata I-a şi delà Divizia 2/5 General Socec, fiind hărţuită de misiuni diverse în continuă schimbare, care mă­reau confuzia.

Mi-am propus dealtminteri să nu fac nici un fel de reflexiuni asupra operaţiilor militare şi poate deaceia amănuntele şi peripeţiile unei Divizii de Cavalerie sau ale unei Companii de Ciclişti, vor putea să pară lipsite de interes, dar ele se adresează şi acelora care le-au trăit şi care sunt sigur că păstrează amintiri care i-au copleşit toată viaţa.

Aşa dar, Divizia 1/17 era pe malul stâng al Oltului, având la aripa de sud Brigada 2-a Roşiori (a se vedea schiţa No. 5). Brigada 4-a de Roşiori fusese trimisă la Stoeneşti ca să împiedice trecerea podului. In cursul zilei de 11 Noemvrie focuri de armă automată puternice şi de artilerie trase dinspre Stoeneşti şi pădurea Călugă­rească, au silit-o să se oprească. Raportând că o coloană inamică de valoarea unei brigăzi sau a unei divizii se scurge către est, Brigada

S C H IŢ A M rS .

Sfo ican eţb

ACUM UN SFERT DE VEAC 49

s’a retras în seara zilei la satul Isvoarele—Alimăneşti în cantonament, rupând contactul cu inamicul.

Brigada I-a de Roşiori, se menţinea la dreapta Diviziei 1/17, iar Compania mea de ciclişti sosise la Bălteni.

In această situaţie, la ora 21,40, Divizia primeşte ordinul Nr. 9 al Grupului de Armate Presan, prin care i se prescrie să se întru­nească şi să atace în 12 Noemvrie în flanc şi spate, forţele inamice care înaintau spre Roşiorii de Vede.

Comandantul Diviziei hotărăşte întrunirea Brigăzilor 2 şi 4 la satul Isvoarele—Alimăneşti şi ordonă recunoaşterile necesare pentru reluarea contactului cu inamicul semnalat din ajun de Brigada 4-a de Roşiori. Compania de Ciclişti primeşte ordinul să meargă la comuna Greci, să stabilească legătura între Divizia 1/17 şi Divizia I-a de Cavalerie.

Lupta delà Stoicăneşti (a se vedea schiţa No. 5 bis).Divizia se găsea în ziua de 12 Noemvrie întrunită la Isvoarele—

Alimăneşti. Primindu-se ştirea că satul Stoicăneşti şi pădurea Călu­gărească sunt ocupate de inamic, comandantul diviziei hotărăşte să atace cu Brigada 4 Roşiori sprijinită de o baterie în direcţia Stoi­căneşti, iar cu Brigada 2 Roşiori să supravegheze pe timpul luptei direcţia generală Bălăneşti—Drăgăneşti.

Brigada 4-a atacă, dar fără nici un rezultat. Satul Stoicăneşti era solid ocupat de cavaleria inamică puternic dotată cu mitraliere şi artilerie. La ora 12 încetează lupta şi se retrage spre nord, rupând din nou contactul cu inamicul.

In acest timp, compania mea era în marş delà Bălteni spre Greci. Bombardamentul surd de artilerie care se auzea la sud, ne semnala lupta delà Stoicăneşti. In timpul unui scurt popas a trecut în goană pe şosea un automobil blindat din care servanţii strigau în gura mare să ne retragem, fiindcă inamicul este aproape. Câţiva fugari răsleţiţi de unitatea lor, ne informau greşit că inamicul ne înconjoară, că s’a apropiat la 2 km. şi că e prăpădul lui Dumnezeu. Asemenea os­taşi trebuesc executaţi fără nici-o milă imediat, deoarece în perioa-

«

5 0 ACUM UN SFERT DE VEAC

dele de tensiune sau de criză, orice ştire descurajatoare este picătura care face să se verse paharul, provocând panică.

In comuna Greci, un agent mă anunţă să mă deplasez la Tâmpeni, adică mai spre est. Pentru a fi în deplină siguranţă, am pus în ariergardă plotonul Dimăncescu şi am aşezat în capul co­loanei pe cei mai slabi şi trăsurile. La ieşirea de est a satului Greci, un avion inamic ne mitraliază, dar nu provoacă nici o pierdere.

In spatele companiei, au apărut patrule de cavalerie. Ariergarda se desfăşoară în trăgători şi grosul companiei continuă retragerea. Informaţiile fugarilor păreau juste. După patrule apare un vârf şi apoi o întreagă coloană de cavalerie cu tunuri. Cu cât se apropiau însă, se distingeau uniformele româneşti, spre mirarea noastră tragi­comică. Aflăm că era chiar Divizia I-a de Cavalerie care se retrăgea după lupta nehotărîtă delà Stoicăneşti. A fost un moment care ne-a mai descreţit frunţile.

Seara de 12 Noemvrie ne găseşte în satul Tâmpeni, unde a reuşit a se întruni întreaga Divizie după atâtea marşuri şi contra- marşuri care se ţineau lanţ de 7 zile, fără nici un repaos. Oamenii erau sfârşiţi de oboseală. Literalmente nu mai puteau să meargă. Cădeau unul după altul în şanţul şoselei, unde adormeau îndată.

Unii renunţau să mănânce şi îi vedeam cum după ce primeau mâncarea delà cazan, pentru a nu fi nedisciplinaţi, o aruncau pe furiş în şanţ.

Situaţia tactică părea tuturor foarte critică, dar realitatea nu o cunoştea nimeni. S’a hotărît continuarea marşului spre satul Pot­coava care era mai la nord, probabil pentru a scăpa de cercul inamic pe care îl simţeam că se strânge tot mai mult.

La raportul pe care l-a ordonat Comandantul Diviziei ca să se sfătuiască şi cu ceilalţi comandanţi, am arătat starea de oboseală a companiei mele, transformată din companie de ciclişti în companie de infanterişti, obligată a face câte 50—60 km. pe zi, ca să se poată ţine de unităţile călări. I-am spus generalului ca un om la alt om: — „Aceşti ostaşi nu mai pot merge. Sunt după sute de kilometri de

ACUM UN SFERT DE VEAC 5 3

marş executaţi încoace şi încolo pe o vreme mizerabilă, fără mân­care îndestulătoare şi la vreme, fără odihnă, fără nici o putere şi cu moralul zdrobit după cele ce au văzut la Stoeneşti, la Olt şi în alte părţi. Ce să fac cu ei?“

Generalul, un om tare cum se cade şi drept — fie-i memoria respectată — îmi aprobă rechiziţionarea mijloacelor de transport.

M’a încurajat cu vorbe pornite din inimă, spunându-mi că dacă vrem să rămânem, putem s’o facem, că poate cu ajutorul lui Dum­nezeu, nu vor veni în noaptea aceasta...

Am adunat compania în jurul meu, m’am uitat în ochi la fiecare şi le-am spus câteva vorbe care în acea împrejurare erau ca o des­părţire.

— „Băeţi! Eu am să plec mai departe cu acei care mai pot merge. Acei care nu mai pot, să rămână! Să-mi daţi armele voastre ca să nu cadă pradă duşmanului. Tu, Şoldane, sue pe calul meu, că ai picioarele prea umflate! Tu, Grecea, dă puşca la căruţă!

Constantine! De ce ţii capul în jos? Încă puţin curaj!Emoţia începuse a mă copleşi şi un nod de plâns mi se pusese în

gât. Soldaţii începură a hohoti şi a ridica glasul, spunând că ei nu rămân nici unul să cadă în mâna duşmanului şi că ar fi mai bine să le ridic viaţa.

Aceste lacrămi de soldat care curgeau din belşug peste feţele brăzdate de suferinţă, îţi răscolesc toată fiinţa. Nu rămăsese în bieţii oameni decât simţirea vie ca flacăra credinţei.

Vă rog să credeţi, că acesta e curatul adevăr! Au fost clipe su­blime de înălţare sufletească, pe care numai cei ce au trăit în vâl- toare le pot pricepe şi crede.

Am rechiziţionat cu greutate 25 de căruţe cu boi şi cu încă câteva ce-am mai putut scoate din unele şuri, am ajuns cu aceste biete umbre, la satul Potcoava. Acolo întâlnim secţia de automitraliere condusă de locotenentul francez Grandchamp, care a declarat că nu poate opera pe drumurile noastre. In urma acestei declaraţii este autorizat să plece la Piteşti, la Armată.

5 4 ACUM UN SFERT DE VEAC

In ziua de 13 Noemvrie, Divizia a rămas pe loc în cantonamente în satul Potcoava şi împrejurimi. Ne-am regăsit trenul regimentar şi bicicletele. Autocamionul companiei fusese capturat de inamic.

In aceiaşi zi, la orele 10, Divizia primeşte ordin delà Grupul Presau să atace necontenit coloanele inamice dirijate spre Alexan­dria, să acopere concentrarea Diviziei 2/5, care se îndrepta spre sud şi să stabilească o necontenită şi strânsă legătură cu Grupul Apă- rărei Dunărei.

Aceste dispoziţii au fost însă înlocuite printr’un alt ordin, care impunea Diviziei să asigure retragerea Diviziei 1/17 în care scop, Divizia ordonă ca în 14 Noemvrie să se ocupe o poziţie de rezistenţă pe râul Plopcea, între satul Bălţaţi şi confluenţa lui cu Vedea.

întrucât, în aceiaşi zi la orele 12, se primeşte ştirea că două re­gimente din Divizia 1/17 se retrag pe şoseaua Slatina—Piteşti, se hotărăşte ocuparea unei alte poziţii mai spre est în pădurea Neguleasa şi satul Ungheni, care convenea mai bine situaţiei. Divizia s’a adunat în noaptea de 14/15 Noemvrie în satul Hârşeşti.

Compania mea s’a instalat în flancgardă fixă pe un deal aflat la stânga Brigăzii I-a de Roşiori şi ziua a trecut fără alte incidente decât respingerea unor patrule de cavalerie care explorau zona.

Pentru ziua de 15, am fost destinat să intru în compunerea avantgardei Diviziei care se deplasa la Strâmbeni, adică mereu mai spre est.

In 15 Noemvrie Armata I-a dă ordin să se descopere unde sunt forţele inamice şi să se ia contactul cu Brigada de Cavalerie din Di­vizia I I-a (era vorba de Brigada 4 Roşiori pusă anterior la dispoziţia Diviziei I-a), care fusese îndrumată înspre Stoeneşti. Probabil, Co­mandamentul superior scăpase din vedere că această Brigadă intrase deja în compunerea Diviziei I-a.

Schimbările acestea de misiuni aveau un rău efect asupra noa­stră şi sunt de evitat întotdeauna.

Cum însă toate întâmplările şi faptele duc către un sfârşit, tot aşa şi situaţia noastră avea să se precizeze, cel puţin dacă nu din pricina

ACUM UN SFERT DE VEAC 5 5

bunei noastre orândueli, măcar din pricina inamicului, care se apro­pia ameninţător.

Armata a dat ordin Diviziei I-a de Cavalerie să se oprească în zona Isvorul de Sus — Isvorul de Jos — Tătărăşti, şi să organizeze o poziţie de rezistenţă pe râul Teleorman între satul Isvorul de Sus şi Tătărăşti, ambele inclusiv, în ideia operativă de a permite scurgerea în linişte către sud, spre câmpul de bătălie a Diviziilor 2/5 şi 9/19, asigurând totodată stânga Armatei I-a.

Diviziile 2/5 şi 9/19 intrau în grupul de manevră care trebuia să atace inamicul ce trecuse Dunărea.

De data aceasta, era o situaţie precizată şi Divizia primise o misiune clară.

In 15 Noemvrie dimineaţa, Divizia se încolonează, punându-se în marş delà Hârşeşti către poziţia depe Teleorman pe drumul care trecea prin satele Ungheni şi Strâmbeni, având la capul avantgărzii, compania de ciclişti. La satul Strâmbeni, un automobil blindat inamic atacă vârful nostru după care se retrage la gara Miroşi, dând peste un detaşament de miliţieni.

Apreciindu-se că drumul pe care mergeam prin Strâmbeni către Isvorul de Jos este barat de inamic şi că astfel s’ar întârzia ocuparea poziţiei, Divizia hotărăşte alt drum şi anume prin Ungheni—Recea— Isvorul de Sus, intrând în poziţie pela aripa dreaptă.

In satul Isvorul de Sus, a rămas Cartierul Diviziei şi Compania de ciclişti, iar celelalte unităţi au continuat deplasarea spre Sud către Isvorul de Jos — Slobozia Trăsnitul — Tătărăşti, sate de unde se putea intra uşor în poziţia de rezistenţă.

Grupul de Armate General Presan, a impus Diviziei să dea o Brigadă de Cavalerie şi o Baterie de Artilerie Călăreaţă, pentru a forma flancgarda Diviziei 2/5 în mişcarea ei către Sud.

Divizia încredinţează această misiune Brigăzii 2-a Roşiori, pă­strând pentru apărarea poziţiei de rezistenţă Brigăzile 1, 4 Roşiori şi Compania de Ciclişti. 1

Pentru reluarea contactului cu inamicul şi pentru obţinerea in-

5 6 ACUM UN SFERT DE VEAC

formaţiunilor asupra mişcărilor sale, care erau de cea mai mare în­semnătate pentru bătălia a căror sorţi se aruncaseră deja, aceste uni­tăţi trebuiau să împingă recunoaşteri.

Poziţia de rezistenţă depe râul Teleorman avea traseul: Pd. Biz- dăchioaia, satul Râca, pd. Ciolăneasa şi s’a ocupat astfel : (a se vedea schiţa No. 6)

— Compania I-a de Ciclişti ocupa un sector la extrema dreaptă a Diviziei care avea flancul descoperit şi care era cuprins între satul Isvorul de Sus inclusiv şi marginea de sud a pădurei Bizdăchioaia. Totodată compania avea să supravegheze şi direcţia Recea—Isvorul de Sus.

— Brigada l-a de Roşiori, sprijinită de o baterie de artilerie ocupa sectorul Nr. 2 delà centru cuprins între pădurea Bizdăchioaia şi Valea Bucovului.

— Brigada 4 de Roşiori, sprijinită şi ea de altă baterie de arti­lerie, ocupa sectorul Nr. 3 delà sud de Valea Bucovului până la 3 km. Sud de satul Tătărăştii de Jos.

Poziţia de rezistenţă trebuia ocupată la 16 Noemvrie dimineaţa cu începere delà ora 6 şi întărită cu lucrări de sapă. Ordinul mai prevedea că se va rezista pe poziţie până la ultimul om.

In sfârşit, după atâtea zile de frământări zadarnice şi de nehotărîri, aveam acuma un ordin precis. Ştiam despre ce este vorba şi puteam să ne sacrificăm în executarea unei misiuni.

Acei cari au făcut războiul pe front, vor înţelege şi mai bine sensul acestor rânduri. • •

Pe timpul nopţei de 15/16 Noemvrie compania a stat în canto­nament înconjurată de posturi de pază fixă. Comandamentul Diviziei s’a instalat în castelul Perticari aflat în centrul satului.

După atâtea oboseli, un somn de plumb a cuprins repede pe toată lumea.

SCHI

ŢA H

r. 6

s/m

r/Ao

/v- 1

CAV-

LUPT

A-DE

LA-IS

VOAR

ELE

ACUM UN SFEKT DE VEAC 5 9

LUPTA DELA ISVOARELE (16 Nov. 1916)

(a se urmări pe schitele Nr. 6 si 7)

Începând din zori de zi, ne-am instalat pe poziţia ordonată. La orele 7, compania săpa de zor şanţuri de tragere, călare pe co­municaţia Strâmbeni—Isvorul de Sus, unde am păstrat grosul, su­praveghind restul frontului mult prea mare, cu patrule. Eram departe de sat la vreo 2 km. [

Patrulele trimise spre inamic s’au ciocnit de elemente uşoare. Câţiva ţărani fugari ne informează că, puternice coloane se îndreaptă spre Strâmbeni. La orele 9, Divizia ordonă din nou să se reziste cât mai mult pe poziţie pentru a proteja scurgerea în linişte a Diviziei 2/5. Această Divizie începând delà orele 7 şi până la orele 14 a măr- şăluit spre Sud pe două coloane sub protecţia Diviziei I-a de Cavalerie şi a Brigăzii 2 de Cavalerie care forma flancgarda. In marşul delà Sud de linia Tătărăşti—Cătunul unde nu mai era acope­rită de o poziţie de rezistenţă, a fost continuu hărţuită de detaşa­mente din Divizia 6-a de Cavalerie Germană.

Pe când compania lua masa de prânz, s’au auzit spre stânga noastră, în sectorul Nr. 2 ocupat de Brigada I-a Roşiori, focuri pu­ternice de mitralieră şi artilerie.

Brigada fusese atacată pe frontul Siliştea—Bucovul de o Bri­gadă de cavalerie inamică, sprijinită de autoblindate şi de un bata­lion de infanterie. Atacul inamic a fost respins.

La rândul său, Brigada 4 Roşiori delà Sud a fost atacată dinspre pădurea Ciolăneasa, reuşind să ţină în respect inamicul care devenea tot mai agresiv.

In sfârşit, în această zi, Divizia se bătea, aducând un mare folos Diviziei 2/5, care fără protecţia făcută de Divizia I-a de Cavalerie, putea fi dată peste cap. Dezastrul ulterior al Diviziei 2/5, cât şi evenimentele nenorocite ce au urmat, au făcut să nu se poată atribui aproape nici o însemnătate rezistenţei Diviziei I-a de Cava­lerie pe poziţia delà Isvoarele.

6 0 ACUM UN SFERT DE VEAC

In după amiaza zilei, orele treceau într’o aşteptare încordată. Inamicul era aproape. II simţeam şi aşteptam să ne măsurăm cu el. La orele 16, patrulele raportează că automobile blindate inamice care băgase groaza în ţăranii ce mai rămăseseră prin sate, înaintează pe şoseaua Strâmbeni—Ungheni, urmate de un grup de cavalerie şi in­fanterie. Un primar care se refugiase, confirmă ştirea pe care o transmit la Divizie. Comandantul mă cheamă spre a raporta şi verbal, arătându-mi oarecare neîncredere. Pe o hartă plină de săgeţi roşii şi albastre, îmi arată imposibilitatea ştirilor. Ce să caute inamicul spre Nord?

Mă întorc la postul meu de comandă mâhnit în suflet de neîn­crederea ce se arată celor mici, dar abia ajuns, primesc ordin să fac tot posibilul să distrug podul depe comunicaţia Recea—Isvorul de Sus, deoarece este posibil ca inamicul să ne învălue pe la flancul drept şi pe la spate.

Trimet într’acolo pe plotonierul termen redus Dimăncescu cu 10 soldaţi, cu ordinul să distrugă acel pod „cum va putea“ . Nu aveam nici un fel de material de distrugere. Dimăncescu cu echipa lui dispare repede către Recea.

La orele 17,30 soseşte în galop la postul de comandă al compa­niei sublocotenentul Filiti, care-mi comunică ordinul verbal al D-lui Comandant al Diviziei, să iau cât mai grabnice măsuri de apărare a Cartierului Diviziei ameninţat de încercuire.

Nici astăzi nu-mi explic dece Cartierul fusese instalat tocmai la flancul drept al Diviziei, care era descoperit. Poate pentrucă era mai ferit în aparenţă de direcţia principală de acţiune a forţelor ger­mane trecute pela Stoeneşti, poate pentrucă era castelul Perticari...

Strâng imediat compania, patrulele şi observatorii din preajmă şi în goana mare cobor în sat, lăsând ordin pe poziţie ca toţi oa*- menii răspândiţi în patrule să se adune.

Spre Nord şi Vest, pânza de întunerec care se lăsase era sfâ­şiată continuu de făşii luminoase din cauza rachetelor.

Ajung la castelul Perticari, unde era comandantul cu Statul său Major. Dinspre Recea se auzeau împuşcături.

SCH/TA NrAPĂRAREA CARTIERULUID.1.C.

LA ISVORUL \OESUS. 16XI0RA 203?.I

ACUM UN SFERT DE VEAC 6 3

Fac grămezi de biciclete aruncate una peste alta, răstorn nişte căruţe găsite la îndemână, adun bolovani, lemne şi cu iuţeala ful­gerului se pot înjgheba trei baricade, una spre Strâmbeni, alta spre Recea şi a treia spre Isvorul de Jos.

Către Strâmbeni, am aşezat pe bravul sergent Erimia cu 10 oa­meni; către Recea, pe locotenentul Aslan cu 30 de oameni, iar pe Lt. Bădulescu la baricada 3-a. Eu cu grupul de comandă şi oamenii ce mai soseau, m’am aşezat la mijloc în faţa castelului, unde era Co­mandamentul.

De acum nu aveau decât să vină. Pe lângă baricadele improvizate, mai era şi baricada piepturilor şi sufletelor noastre.

Oamenii aceia slăbănogi delà Tâmpeni, lucrau acum fulgerător, electrizaţi de lupta apropiată. Totul a fost gata cât ai clipi din ochi. Era doar pe viaţă şi pe moarte, cum zice românul! Dinspre Sud, bubuiturile de tun continuau mereu.

La orele 20,45, patrulele inamice intră în sat, venind dinspre Recea şi dinspre Strâmbeni, lansând mereu rachete luminoase. La ba­ricade se opresc. împuşcăturile încep imediat. La baricada din­spre Recea, aud comenzi nemţeşti. Plotonul 2 deschide foc violent. Inamicul trage rachete după rachete.

Mă reped în curtea castelului şi raportez generalului că suntem atacaţi şi că are încă putinţa a se retrage pe direcţia Isvorul de Jos, numai dacă pleacă imediat, deoarece inamicul avea să ne înconjoare complet.

Generalul Boţea, care sub o aparenţă de blândeţe şi bunătate, ascundea un suflet tare, m’a trimis înapoi la comanda companiei afir­mând cu tărie că până a doua zi la 4 dimineaţa nu se va retrage ni­meni, orice ar fi. Mă reîntorc la postul meu de comandă. Un auto*- mobil blindat se apropiase de baricadă şi trăgea foc de mitralieră din turelă, împreună cu o altă mitralieră instalată în şanţul şoselei. Gloanţele se loveau de oţelul bicicletelor, provocând ricoşete care ne şuerau mereu pela urechi.

Spre baricada care închidea comunicaţia Strâmbenilor apare un alt automobil blindat cu faruri puternice, care dădea drumul la

6 4 ACUM UN SFERT DE VEAC

salve de mitraliere neîntrerupte în lungul castelului. Erimia răs­punde. Ploaia de gloanţe este îngrozitoare, însă oamenii mei se poartă admirabil. Mi se umple întotdeauna inima de mândrie când îmi reamintesc clipele delà Isvoarele, unde aceşti ostaşi flămânzi, des­culţi şi extenuaţi, şedeau neclintiţi la datoria lor, trăgând cu sete în duşman. Acolo la Isvoarele, într’un punct infim al câmpului de bă­tălie, mi s’a dovedit pentru totdeauna cât de ridicat e simţul bravúréi şi al datoriei la soldatul român!

Regretatul general Mircescu, pe atunci Şeful de Stat Major al Diviziei, s’a coborît în mijlocul companiei să cerceteze situaţia. Am raportat că voi putea rezista toată noaptea, deşi aveam în faţă 2 autoblindate şi 2—3 escadroane. Eu nu aveam decât 70 de ciclişti ; restul erau în avanposturile vechei poziţii şi se adunau pe rând la companie.

Am raportat Şefului de Stat Major modul cum apăram baricadele. El vedea entuziasmul oamenilor, căci entuziasm se putea numi vioi­ciunea şi dârzenia lor. îşi dădeau seama şi ei de ascendentul ce-1 aveau asupra inamicului.

Locot. Col. Mircescu, se apropie de plotonul lui Aslan, deşi în­cercasem să-l opresc, spunându-i să nu-şi pună viaţa în pericol, căci aveam nevoe de el. Cu toată insistenţa mea, se duce în mijlocul oamenilor şi îi îmbărbătează.

Rachetele luminează iară. Focul reîncepe şi mai intens, mă­turând şoseaua. Colonelul sare în şanţ; eu nu am mai avut timp.

Am simţit deodată o arsură şi o durere ascuţită în piciorul drept, apoi un şiroiu cald. Vrând să mă mişc am căzut. Sergentul vo­luntar Tătăranu Gheorghe a ieşit din şanţ cu agenţii de legătură după el şi m’au ridicat pe braţe. Sub ploaia de gloanţe, fără nici o teamă, aceşti bravi căutau un loc ferit pentru comandantul lor. Focul înce­tând, a sosit brancarda şi medicul. M’au dus la castel.

Acolo, Statul Major al Diviziei se sfătuia cu comandantul cum să procedeze şi am auzit pe generalul Boţea spunând hotărît: „Car­tierul nu se va preda. Se va eşi prin cercul inamic, atacându-se la baionetă !“

ACUM UN SFERT DE VEAC 65

In acest timp, inamicul a dat foc la câteva căpiţe de pae din apropierea şcoalei, adică spre dreapta baricadei Nr. 2 şi la lumina ei a instalat o mitralieră la colţul format de şoseaua Recea—Isvorul şi uliţa care ducea la Mozăceni pentru a trage direct asupra intră­rilor în castel. Plutonul Bădulescu răspunde zdravăn cu focuri de salvă, silind mitraliera inamică să se retragă.

Pe la orele 23 inamicul mai încearcă odată să străpungă barica­dele, însă şi la aceasta, compania ripostează cu o energie înzecită.

In semi inconştienţa mea, culcat pe targă, auziam focurile vii şi mândria ce simţeam făcea să uit suferinţele trupeşti.

Comandantul Diviziei trimite un ordin urgent Brigăzii I-a Ro­şiori delà centru, cerând ajutoare. Aceste ajutoare însă nu puteau fi trimise, deoarece Brigada fusese atacată încă din cursul zilei, de forţe superioare. Lupta se dădea chiar în satul Isvorul de Jos!, înştiinţată prin agenţi, de lupta angajată de compania de ciclişti pentru apărarea Cartierului, dar neştiind soarta acestei lupte, s’a pregătit a face faţă şi spre Isvorul de Sus.

Am explicat din nou Comandantului Diviziei situaţia rugându-1 să aibe încredere, pentru că trupa era gata de orice jertfă.

Către ora 2 noaptea, Comandantul Diviziei, hotărăşte retragerea Cartierului pe direcţia Isvorul de Jos sub protecţia Companiei de Ciclişti, condusă acuma de locotenentul Bădulescu.

Inamicul încetând focul, Cartierul s’a retras în linişte pe lângă zidul castelului, dispărând în întuneric.

La plecare, generalul Boţea trecând să mă vadă, l’am rugat să nu mă lase în mâinile inamicului. Acest om de o rară nobleţe sufle­tească a avut un gest care merită să fie relevat aci pentru memoria sa.

Mi-a răspuns simplu: „Cum poţi crede d-ta una ca aceasta? Iţi dau automobilul meu“. Deşi în vârstă, obosit, plin de griji şi bolnav, a preferat să încalece şi să parcurgă încă zeci de kilometri numai să pot fi eu evacuat. Mi-a dat ca însoţitor pe medicul sublo­cotenent Condeescu cu ordinul să mă ducă la un spital militar din Bucureşti.

5

6 6 ACUM UN SFERT DE VEAC

Divizia nu ştia şi nici nu putea să ştie, că în curând Capitală) noastră avea să cadă. Numai aşa se explică dece nu m’a evacuat mal departe în interior.

Pe drum, în fuga automobilului, mă simţiam din ce în ce mai rău.Vălmăşagul de imagini din acea noapte se perinda în mintea mea

înfierbântată de febră. Intunerecul începuse însă a se lăsa încet, ca un văl peste viaţă. Din când în când doar era străpuns de o dâră: luminoasă.

Atunci, pe fondul însângerat, se desprindeau profile aspre şi figuri crispate. Sufletul celor de care mă despărţeam cu durere, mă însoţea mereu pe calea necunoscută.

Apoi n’am mai ştiut nimic...

IL

PRIZONIER 5 1 FUGAR PRIN TARĂ\

PRIZONIER ŞI FUGAR PRIN ŢARĂ.

M’am trezit cu o durere groaznică de cap într’o sală albă, pe un pat de spital. Prin geamurile mari se cernea o lumină cenuşie de toamnă, peste liniştea întreruptă doar de vr’un geamăt dureros, por­nit de undeva dintr’un ungher. Piciorul rănit mă durea rău, iar febra făcea să-mi pierd mereu şirul gândurilor.

Fusesem internat în spitalul Şcoalei Centrale şi operat imediat de Doctorul Nasta. Trebuia să mă pregătesc deci de o lungă sufe­rinţă şi de trista perspectivă de a rămâne prizonier. întorceam capul delà un vecin la altul întrebător şi abia văzând, ca prin sită. In jurul meu erau numai figuri străine cu pecetea suferinţă pe faţă. Surori de caritate treceau grăbite delà un căpătâiu la altul, ca nişte vedenii albe. Una din ele, cu vocea blândă, mă întrebă dacă sunt într’adevăr locotenentul T. Apoi, în câteva vorbe mi-a explicat repede că este o colegă de şcoalăj a soţiei mele, ceiace m’a făcut să-i surâd. Am rugat-o să intervină imediat pentru a mă evacua în Moldova, dar doctorii au refuzat. Am cerut din nou un loc într’un automobil particular ca să plec mai repede, fără să obţin nimic. Chinuitoare stare!

Prin minte îmi treceau una după alta, fel de fel de întrebări dureroase. Ce va fi cu noi? Unde este familia mea? Oare voi muri pe aici atât de repede şi atât de stupid? Atâtea speranţe să se

70 ACUM UN SFERT DE VEAC

năruiască în câteva fulgerături ale soartei! Era prea greu. înlănţuit de dureri, îmi pierdeam uneori cunoştinţa şi îmi părea atunci că duc o altă viaţă. Crâmpeie de amintiri pâlpâiau ca o lumină de can­delă, clipe trăite de demult reveneau cu putere, frânturi din copi­lărie..., toate acestea se perindau una după alta, fără nici-o noimă, în capul fierbinte. Când mă trezeam deabinelea, mă frămân­tam şi mai mult.

Sunt unele firi contemplative, care iau viaţa aşa cum vine ea. Copleşite de împrejurări se resemnează, rămânând nepăsătoare la spectacolul acesta al lumii, căutând uneori o compensaţie în viaţa lor interioară.

Un impuls pornit din cele mai adânci colţuri ale fiinţei mele, m’a îndemnat însă întotdeauna să rup lanţurile ce mă ţintuesc într’un fel sau altul, oprindu-mă din calea spre care am simţit că mă atrage de­stinul.

Acuma însă trebuia să zac acolo, în nemişcare copleşit de sufe­rinţă pe un pat, schilodit, fixând un punct din tavanul cenuşiu.

Zilele treceau una după alta în starea aceasta, petrecând timpul între pansamente şi îngrijorări pentru soarta noastră şi a ţării.

La 23/XI/l916, adică după 5—6 zile delà internarea mea în spital, surorile de caritate ne-au anunţat intrarea armatei duşmane în Bucureşti. Din stradă se auziau zgomotul greoi al oştirei, tropote de cai, comenzi aspre, şi bătăi de tobe, al căror ritm, era si­nistru. Ne răsuceam pe pat neputincioşi şi apoi am început a plânge, copleşiţi de clipa aceasta dureroasă. Ii aşteptam acuma să vină să ne ucidă. Intre noi şi ai noştri, între noi şi familia noastră, se aşezase deodată o barieră grea.

Iată o scrisoare x) din acel timp, adresată de D-ra L. D. delà Crucea Roşie, soţiei mele, refugiată în Moldova. 1

1'i Originalul în franţuzeşte.

ACUM UN SFERT DE VEAC 71

Scumpă prietenă,

Nu voiu uita niciodată acel timp de febră şi de emoţiuni. Eram cu sora mea cea mai mare Maria, la acelaşi spital. Ea se ocupa de un salon şi eu eram la acela condus de scumpa şi buna Doamnă, Băicoianu.

Spitalul era plin de răniţi. Lucram de dimineaţă până seara fără oboseală şi adesea sub groaza aeroplanelor pe care le bravam cu mândrie !

Au trecut astfel două luni şi au venit ştirile rele depe front cu ordinul de a evacua spitalele. Am îmbarcat pe săracii noştri răniţi din care mai mult de jumătate au murit pe drum. Era atât de trist! Dar totul se făcea totuş cu atâta elan!

O săptămână întreagă ne-am petrecut timpul ca să comentăm noutăţile de pe front, când într’o seară sosi o avalanşă de răniţi» din ultimele lupte date la douăzeci de kilometri de Bucureşti. Salonul meu s’a umplut într’o clipă, iar la acel al soréi mele au fost repartizaţi ofiţeri delà Sanatoriul Gerota care fiind prea grav răniţi, nu putea să rişte un drum lung. A doua zi m’am dus să cer ceva Măriei care era în salonul său. Pe sală am întâlnit un mic soldat de vânători.

Acest lucru m’a îndemnat să-l întreb de unde este. El mi-a po­vestit că a venit această noapte de pe front cu locotenentul său rănit la picior şi că aştepta scrisoare pentru a-o duce „Coniţei“ ...

„Am fost surprinsă de numele locotenentului şi al „Coniţei“ sale. Era deci bărbatul unei scumpe prietene. M’am interesat pe lângă sora mea, dar ea mi-a impus tăcerea spunând că turbulenţa mea va deranja copiii! Era foarte mândră de eroii săi!

Domnul T., spre marele meu regret, suferea enorm. De trei zile era roşu ca un cocoş din cauza febrei. Am revenit a patra zi.

Domnul T. a cerut evacuarea imediată pentru Moldova. Doctorii cunoscând rana sa, au refuzat, căci călătoria i-ar fi fost fatală.

El a cerut atunci un loc într’un automobil particular fără nici un rezultat, ceiace l’a făcut să zică: „Nu mă vor avea!“

7 2 ACUM UN SFERT DE VEAC

Numai mai târziu trebuia să-şi împlinească visul său, de a fugi.Miercuri 23 Noemvrie 1916, duşmanii trebuiau să intre în capi­

tală. Toţi se simţeau singuri şi se întrebau cât are să dureze aceasta.Spitalul a durat până la 23 Decemvrie când l’am evacuat. Dom­

nul T. a avut norocul să intre la spitalul Automobil Clubului. El su­ferea enorm şi piciorul era teribil de umflat.

Acolo, a stat până în luna lui Aprilie, când cu toate că piciorul era nevindecat, a fugit, îndeplinându-şi dorinţa.

Bucureşti, în 1917.

L. D.

Cu multă recunoştinţă şi stimă îmi reamintesc de sufletele de elită care se găseau printre doamnele şi domnişoarele delà Crucea Roşie cari ne îngrijeau! Aproape toate scrisorile din acea vreme, chiar acelea care aveau un caracter intim şi personal, sunt pline de un pa­triotism admirabil, curat şi de dorinţa vie de înălţare a ţării, peste ruinele războiului, provocate în mare parte de greşelile noastre.

Şi la Spitalul Central şi la Spitalul Nr. 118 instalat la Automobil Club unde am fost, doamnele şi domnişoarele delà Crucea Roşie au reuşit să creieze o atmosferă înălţătoare peste mizeria noastră tru­pească şi sufletească. Se cuvine să citez aici pe Principesele Ghica, Bibescu, d-nele Eulalie Grecianu, Aristia Pompeiu, Băicoianu, Cerchez, Porumbaru, d-şoarele Mia Ghica, Lisette Odobescu, Maria şi Lucia Dancov, Georgetta şi Maria Berindeiu, Neumy Rosetti, Bengescu.

In deosebi, gândul meu de recunoştinţă se îndreaptă către d-na Eulalie Grecianu, o franţuzoaică măritată cu un român, care m’a îngrijit mai mult decât o soră adevărată şi căreia îi datorez dacă nu viaţa, cel puţin piciorul, care mi-ar fi fost amputat dacă n’ar fi pro­testat cu toată energia. La fel, d-ra Maria Berindei, în clipele de desnădejde a ştiut să-mi redea puterea şi încrederea în mine.

In balconul Spitalului Automobilclubului

Delà stânga la dreapta: Locot. Tătăranu, Locot. rus Cerbaceff, Locot. Brabefeanu, Sublocot. Florin Rădulescu

In ajunul răsboiuluiDelà stânga la dreapta: Lt. Tătăranu, ordonanţaOprinGh. şi sergentul

voluntar Gogu Tătăranu, fratele autorului

ACUM UN SFERT DE VEAC 7 3

Aceste suflete de erou şi de mari patrioate şi-au riscat viaţa sau libertatea pentru noi, după cum se va vedea. N’a fost clipă prielnică în care să nu amintească tuturor de marile datorii, ce ne ridicau mai presus decât meschinăriile şi slăbiciunile zilnice.

In descurajare, primiam o îmbărbătare inimoasă, în durere o alinare, în lipsuri de tot felul un ajutor făcut cu delicateţă şi cu un devotament continuu, fără de margini.

Unde găsiau atâta inimă, aceste fiinţe cari aveau la rândul lor părinţi, fraţi, soţi, plecaţi pe front sau refugiaţi?

Convorbirile cu aceste doamne, depăşiau întotdeauna banalitatea curentă. Cu o privire, sau un gest, cu o vorbă spusă la timpul său, ne înălţăm sufleteşte, ca prin farmec.

Astfel, rolul natural al femeii se desprindea luminos din cadrul suferinţeloi noastre. Acolo am simţit cu toţii locul de seamă ce poate avea femeea în creiarea şi întreţinerea virtuţilor unui neam. Ele fac să nască şi stimulează ambiţiuni pentru fapte mari şi aprind făclia năzuinţelor spre frumos'.

Femeea română de atunci, s’a dovedit a fi vrednică de aceste simţăminte şi datorii.

In timpul acela petrecut în spital, în nemişcare şi reflexiune, s’a născut şi s’a făcut tot mai vie dorinţa mea, de a lucra cu toate pu* terile sufletului, la locul unde voi fi pus, cu timpul, pentru îndrep­tarea celor rele şi înălţarea a tot ceiace voi găsi bun. Suferinţa, îmi dădea o stare de idealizare şi dorinţă de acţiune.

Ce trebuia să fac oare?Ca să mă omor, nu aveam un motiv temeinic. Să suport starea

asta a tuturor prizonerilor, nu puteam.Cum să fiu prizonier când ani dearândul învăţasem soldaţii mei

că nu există prizonier, că trebue să mori cu inamicul de gât şi murind încă nu ţi-ai făcut pe deplin datoria către ţară?

Trebuia înainte să fi doborît de o sută de ori mai mulţi ca tine.Cum să rămân prizonier când unitatea mea fusese luată în

primire delà Alteţa Sa Regală Principele Carol?

7 4 ACUM UN SFERT DE VEAC

Nu-mi rămânea decât să fug. Da. Să fug. Să trec frontul pe unde voi putea.

M’am agăţat de acest gând care creştea, devenia tot mai pu­ternic, singur balsam al necazurilor mele.

Voiam numai să mi se vindece rana, mai repede.In 23 Decemvrie, am fost evacuat la Spitalul Automobil Clu­

bului din faţa Palatului Regal. Acolo am găsit câţiva prieteni vechi, am legat prietenii noui şi căutam să refac legăturile cu lumea din afară prin doamnele delà Crucea Roşie, pentru îndeplinirea gându­rilor mele ascunse.

In spital, am revăzut pe „Gheorghiţă“ (locotenent Gheorghiu Gheorghe), pe Sublocotenentul Bechianu, avocatul Gheorghiu delà Pi­teşti, inspectorul şcolar Tomescu, Prager, maiorul Hóiban cu amân­două picioarele amputate, locotenent Brabeţianu, Linde, şi alţi cama­razi de arme, mângâindu-ne unul pe altul şi povestindu-ne prin ce trecusem.

Când puteam, vorbiam în şoaptă de nenorocirile noastre şi de cele abătute asupră ţării.

Din oraş, ne veniau fel de fel de veşti, prin rude sau prieteni, rămaşi în teritoriul ocupat. Propaganda începuse să funcţioneze sistematic. Unii Evrei, deveniseră agenţi, spioni, tălmaci. împreună cu o mică parte de români rătăciţi, răspândiau ştiri neadevărate, grosolane, speculând acea slăbiciune specific românească de a se impresiona uşor şi de a colporta cu iuţeala fulgerului orice îi trece pela urechi.

Astfel se svonea printre altele că flota Angliei fusese distrusă, că armatele aliate au fost bătute, că în Moldova isbucnise revoluţia şi aşa mai departe. Prin aceasta se urmărea să ucidă în noi ultima scântee de rezistenţă sau dor de revanşă. Veştile proaste aşa se nasc întotdeauna. Nu trebueşte niciodată a li se da crezare. Anonimul exagerează întotdeauna, atât răul, cât şi binele.

In oraş, o mică parte din populaţie, în special evreii, trăiau destul de bine. Cea mai mare parte însă, suferea de foame, de frig, şi de restrângerea libertăţii.

ACUM UN SFERT DE VEAC 7 5

Teritoriul şi resursele erau exploatate sistematic. Pâinea, carnea, zahărul, untul, se consumau cu cartele care se obţineau cu mare greu­tate, după ce făceai ore întregi coadă pe la magazine.

Este drept însă să se spună că buna ordine, disciplină şi sistemul de lucru provocau stima. Armata de ocupaţie înfiinţase o asistenţă medicală la sate, băi populare, fabrici de produse alimentare, a făcut exploatări de păduri în stil mare, punând în valoare bogăţiile ţării. Se dădea în schimb o hârtie monedă insuficient acoperită care nu inspira nici o încredere.

Câteva doamne patriote, se frământau şi ele ca să facă ceva, în deosebi pentru a menţine viaţa şcoalelor româneşti.

Iată ce scria doamna X., unei cunoscute în Moldova:

Ei lucrează să facă din ţara noastră o colonie folositoare lor politiceşte şi economiceşte. Ea este un isvor de materii prime şi un debuşeu „pour leur salle pacotille“. Mă cutremur găndindu-mă la calitatea şi estetica miilor de lucruri cu care vor să ne inunde prăvăliile.

Pretutindeni, întemeiază şcoli cu limba lor obligatorie organi­zând cursuri la fiecare oră din zi şi din noapte prin comune neaoşe româneşti ca Vidra, Călăraşi, Olteniţa.

Societatea Femeilor Române cu doamna......... şi sora mea încap, au decis să deschidă cât mai múlté şcoli cu putinţă în aceste vremuri grele. Scopul este să se combată orice influenţă străină, dându-se o creştere românească, o educaţie bună şi sănătoasă cu principii de cinste şi onoare care din nefericire nu s’au cultivat destul la noi.........

Lungile nopţi de iarnă din 1916/1917 treceau cu greutate în timp ce r.oi rumegam această tristă stare de lucruri. In acele nopţi

76 ACUM UN SFERT DE VEAC

stând de vorbă unii cu alţii, am legat prietenie cu sublocotenentul Florin Rădulescu, astăzi locot. col., care mi-a povestit luptele din Dobrogea şi depe Argeş unde luase parte. Fusese împuşcat în piept şi salvat cu mare greutate de un doctor german. Sinceritatea sa, inima deschisă şi uşurinţa cu care se înflăcăra, îmi dovedeau că are acel foc sacru al idealului. Am fost câştigat şi m’am hotărît să fug împreună cu el.

Când ne făcusem amândoi mai bine, eşeam în balconul spitalului sprijinindu-ne unul de altul şi acolo învăluiţi în noapte, ascultam zgomotul oraşului, al Bucureştiului nostru drag, < căzut în mâna duşmanului.

Puneam la cale planul fugei făcând diferite ipoteze asupra si­tuaţiei frontului nostru. Mai cu glume, mai cu poveşti, orele treceau.

De multe ori nu vorbiam nimic dar ne înţelegeam foarte bine şi aşa. Câte un oftat spunea mai mult decât orice vorbă.

In necazul nostru aveam însă norocul de a fi continuu îngrijiţiadmirabil de surorile de caritate.

In deosebi Domnişoarele Lissette Odobescu şi Mia Ghica — pecare le botezasem „Pitulicele noastre“ — aduceau întotdeauna o notăprimăvăratecă şi veselă în atmosfera cunoscută de spital.

Printre noi erau şi răniţi străini. Câţiva Ruşi pripăşiţi cine ştie cum pe aici, sufereau de nostalgie după stepa lor. Frânturi de cântec erau tulburătoare în nopţile care începeau acum să fie frumoase. Un bas din fundul sălii relua refrenul unei romanţe populare care cânta iubirea şi natura.

Cum puteau oare aceste fiinţe cu înfăţişări uneori de brută tăiate par’că de secure, să scoată melodii atât de suave sau atât de pro­funde, pătrunse de o melancolie fără de seamăn?

Din când în când, Cerbacef, un locotenent cu piciorul zdrobit de o schijă, ca să-şi astâmpere focul rusesc care-1 mistuia, golea câte o sticlă de apă de colonie cu un gest brusc de sdte şi de exa­sperare.

In sărbătorile Paştilor din 1917 am înjghebat o petrecere ere-

ACUM UN SFERT DE VEAC 7 7

ştinească de învierea Domnului. Ne-am adunat în jurul unei mese pe care se găsiau tradiţionalele ouă roşii şi cozonaci, ţinând în mână lumânărele de ceară galbenă. Ne aminteam atunci, toată copilăria noastră.

Aceste clipe însă au fost turburate de nişte ofiţeri unguri care văzând lumina făcliilor în încăperi, au năvălit brutal înăuntru, poruncindu-ne să tăcem.

Această stare nu trebuia să mai dureze. Simţiam că în curând voiu sfârşi-o într’un fel sau altul.

Primăvara înainta cu paşi repezi. Mugurii castanilor din curtea Palatului Regal, care era peste drum de spitalul nostru, plesniseră, şi soarele începuse să încălzească bine. Nostalgia libertăţii pierdute şi a locurilor dragi, creştea tot mai mult. Această primăvară mai mult decât altele, făcea să încolţească în suflet dorul de isprăvi minu­nate, dându-ne speranţe nebuneşti. In clipele de visare, revedeam co­drul Vrancei în preajma căruia copilărisem. Chemarea lui avea o pu­tere de neînvins aşa cum a avut-o pentru toţi strămoşii noştri cari au găsit în codrul tainic şi îmbietor, refugiu şi libertate.

Cu cât zilele treceau, cu atât nu mai aveam nici un astâmpăr. Nu trăiam rău în spital, dar simţeam „amok-ul“ acela al plecării pe care îl asemăn cu starea pe care trebue să o aibă o slugă care trăeşte bine, e iubită de stăpân, dar dispare într’o bună zi în lume chemată de forţe de neînţeles.

Intr’una din zile i-am spus lui Florin hotărît: „A înverzit codrul Florine! Mai stăm mult pe aici?“

Ochii prinseră a-i străluci şi am hotărît fuga.Planul era simplu şi îndrăzneţ. Trebuia să ne procurăm haine, bani,

hărţi şi apoi să eşim din spital, urmând să ne întâlnim în oraş. Apoi trebuia să cumpărăm o trăsură din Obor cu care să mergem până la Ploeşti, iar de acolo pe jos prin munţii Buzăului şi Vran­cei ca să trecem frontul ce bănuiam că este pe undeva pe la Mărăşti—Soveja. Hainele civile de care aveam nevoe mi-au fost aduse de doamna Eulalie Grecianu delà mine de acasă unde

7 8 ACUM UN SFERT DE VEAC

fusese de câteva ori strângându-mi unele lucruri mai de preţ, în deosebi amintiri familiare.

Hărţile mi le-a procurat profesorul de geografie Nicu Gheorghiu. Din acestea am folosit numai una la scara 1:800.000 (1 cm. = 8 km.) care fusese luată delà Universitate. Această hartă însă nu putea să ne servească decât ca orientare cu totul generală. Am tăiat din ea petecul care ne trebuia de mărimea unei palme.

Prietenii din oraş au strâns câteva sute de lei şi mi i-au pus la dispoziţie.

După ce am stabilit cu Florin locul de întâlnire, am aşteptat o împrejurare prielnică să fug din spital. Desigur că eram îngrijorat, însă dorul de libertate şi de revenire la ai noştri copleşise totul.

— „Fie ce va fi. Mai bine mort decât aici să continui a mânca pâinea amară a prizonierului!“

Rana nu se închisese complet; fiind însă socotit printre cei aproape vindecaţi, trebuia în curând să părăsesc spitalul pentru lagăr. Se evacuau toţi cari nu aveau nevoe absolută pentru a se face faţă nevoilor crescânde de locuri.

Se vede treaba că pe front, ai noştri se purtau brav.La 5 Aprilie 1917 la amiazi, am eşit binişor prin faţa santinelei,

un miliţian bărbos şi plictisit. M’am dus direct la d-na Eulalie Gre- ceanu unde am fost primit şi găzduit cum nu se putea mai bine.

Fiul gazdei, Lucian, inginer la Ford, era un copil entuziast de 9 ani care nu mai putea de emoţie sărind în drumul meu, gata să facă şi el totul pentru a-mi fi de folos.

Păzea casa cu conştiinţa unei santinele bătrâne şi-mi aducea regulat de mâncare în odaie. Ca să pot fugi pe fereastră în cazul când aşi fi fost dibuit de agenţi, am cerut o frânghie. In aştep­tare şi la pândă trăiam singuratec acolo, aşteptând să vie Florin.

Prin doamna Greceanu trimeteam scrisori la spital şi la rân­dul meu primiam veşti. Plecarea stârnise multă furtună, provocând o anchetă. Casa mea din str. Plevnei era continuu spionată, iar sem­nalmentele mele se trimiseră la toate poliţiile şi comandaturile aşa cum se face pentru răufăcători.

ACUM UN SFERT DE VEAC 79

Camarazii şi doamnele delà Crucea Roşie, fierbeau însă de bu­curie, deşi se căutau complici printre ei. Florin îmi scrie cerân- du-mi haine, informându-ne că a reuşit să-şi procure un „Ausvveiss“ sub numele de Dan M. Florea, seminarist în clasa 8-a delà Seminarul Venamin Costachi din Iaşi, născut la Bârlad. Era îngrijorat căci fusese trecut pe listă împreună cu alţi trei pentru plecare şi internare în lagărele din Germania.

Furtuna încetul cu încetul s’a potolit, mai ales datorită interven­ţiei Principesei Bibescu.

Plictisându-mă în închisoarea mea confortabilă, m’am hotărît să ies în oraş ca să mă plimb şi să fiu liber.

Am păşit în stradă cu pasul ocnaşului care îşi recâştigă locul lui sub soare. Ce bucurie! Să te poţi plimba agale şi nepăsător, amestecându-te anonim prin mulţime, să te duci la şosea, să stai cu un prieten de vorbă în răcorosul „Car cu Bere!“

Cu ochi orbiţi de lumina şi frumuseţea primăverei şi în suflet cu bucuria neţărmurită a libertăţei redobândite, m’am dus la şosea, m’am plimbat pe Calea Victoriei, am intrat în restaurante.

La 16 Aprilie, adică după 11 zile, fuge din spital şi Florin, lăsând o caricatură nemţilor pe care era scris „La revedere în România Mare !“

Altă zarvă, alte anchete şi turburări în spital. Mi-au ajuns la urechi vorbele celor cari ne criticau pentru că am fugit, îngreuind soarta celorlalţi. Nu aveam ce le face. Eu nu puteam să mă solida­rizez cu acei pe care nenorocirea îi silea să rămână prizonieri.

Florin s’a ascuns la un unchiu al său, inginerul agronom Radian, dându-mi de veste. Apoi venea la mine sau mă duceam eu la el şi uneori amândoi ne plimbam nepăsători pe Cale sau luam masa la Iordache sau Europa, restaurantele vestite din acele vremuri.

In oraş am mai făcut cunoştinţă cu sublocotenentul Vasile Iaco- bescu din Regimentul 68 Infanterie care ne povesteşte prima sa în­cercare de trecerea frontului. Ne spune cum, părăsit de tovarăşi şi gata să moară de foame, a fost silit să se înapoeze, deşi ajunsese

8U ACUM UN SFERT DE VEAC

în preajma frontului. Cum aude că eu şi cu Florin am hotărît să trecem frontul, ne roagă să-l primim şi pe el în cele ce pusesem la cale. Deşi era extenuat de mizeriile îndurate şi de boală, am hotărît să plecăm împreună, căci în acest om simţeam un nou şi adevărat prieten.

Era firav la trup, blajin, tăcut, cu o căutătură blândă, dar cu un suflet foarte tare şi cu un caracter oţelit, dornic de acţiune şi ca­pabil de sacrificii.

Omul este o ciudată vieţuitoare. Vezi unele făpturi cât un munte, dar care au inima cât un purice, iar altele costelive şi plă­pânde ascund energii şi caractere de oţel.

Prin doamna Pompeiu care mă îngrijise la Spitalul Central, cunoscusem mai demult şi pe sublocotenentul Aristide Ştefănescu cu care ne-am întâlnit în oraş şi care se alătură şi el la cele ce aveam de gând. Tineri cum eram, ne încântam repede şi aşa am primit ca şi Aristide să fugă cu noi.

Prin mijlocirea d-rei Lisette Odobescu ne-am procurat acte de proprietate pentru o brişcă cu doi cai ce urma să cumpărăm. Noi aveam deja acte în regulă pline cu toate ştampilele cari ne-au fost aduse tot de aceiaşi domnişoară.

Intr’o dimineaţă, ne-am dus la obor, şi ne-am amestecat printre mahalagii, geambaşi, ţărani, negustori, căutând ceeace ne trebuia. Descoperim după mai multe cercetări, o trăsurică veche, hodorogită, care abea se mai ţinea în încheeturile ei şi două biete mârţoage costelive, una chioară şi alta oarbă. Aristide făcând pe vizitiul, Florin pe logofătul, eu pe boerul şi Iacobescu pe prietenul meu, am început a ne tocmi cu geambaşul, tocmeală care a ţinut două ceasuri, înţele- gându-ne în cele din urmă din preţ, cu 1.200 de lei. Trebuia acum ca după obiceiul nostru oriental să bem aldămaşul. Am intrat într’o cârciumă şi am cinstit cu toţii cumpărătura, înveselindu-ne de situaţia caraghioasă în care fiecare căuta să-şi joace rolul cât mai bine.

Am dus trăsura la doamna Aristia Pompeiu, acum Dragomirescu, şi a doua zi în zori, am luat-o în trap mărunt şi în sgomotul de fierărie veche, pe şoseaua mare a Ploeştilor. (Schiţa No. 8). In

SCHI

ŢA N

8 tu

DRU

MUL

PARI

URţ

inţn

ma

înce

rcar

e de

Fuţ

â

ACUM UN SFERT DE VEAC 8 3

fundul trăsurei eram eu, boerul, Vasile prietenul, iar ceilalţi doi şedeau pe capră cum li se cuvenea.

Pe drum nici un incident. Eram veseli, plini de nădejdi şi ne uitam la câmpurile înverzite respirând cu nesaţiu miresmele primă- verei. Am ajuns pe înoptate la Ploeşti şi am tras la un han din str. Pudului, chiar lângă puşcărie. Găzduirea aceasta lângă puşcărie a fost una din acele ironii ale soartei care te pun p£ gânduri. Delà han, ne-am dus la o gazdă cunoscută bine lui Vasile lacobescu şi anume la Doamna care ne-a primit bine, deşi cu îngrijorare.

A doua zi de dimineaţă cum şedeam la cafea, soseşte poliţia şi patrulele nemţeşti, care ne arestează imediat şi ne duc între baio­nete la Comandatură.

Uimire şi groază. De unde ştiau adresa? Care din noi era tră­dătorul? Care din acei delà Bucureşti vorbise?

Planul nostru se năruise deodată. Tălmaciul evreu ne dă cheia enigmei bătându-şi joc de noi şi spunându-ne să ne adresăm d-rei Caterina Dancovici din Bucureşti. Informaţia ne lămureşte pe deplin. Această femee era în legături strânse cu Aristide Ştefănescu delà care aflase în întregime planul de fugă. A dat poliţiei toate amănuntele, indicând chiar şi faptul că la trăsură se găseau înhămaţi un cal chior şi unul orb şi că sub scândura din fundul trăsurii sunt hărţi. In adevăr, acolo aveam hărţi de Stat major la scara 1/100.000, pe care trăsesem drumul de urmat şi poziţia inamică. Pe baza acestora, am fost bănuiţi de spionaj şi s’au început cercetările. Noi am protestat ară­tând că nu voiam să facem spionaj, dar aveam nevoie de poziţii pentru a alege locul de trecerea frontului inamic.

Indignarea care ne-a cuprins nu avea margini.Cum adică? Un ofiţer român, dornic şi el să scape, poate să-şi

trădeze tovarăşii, punându-i la stâlpul de execuţie cu atâta uşu­rinţă? In ce scop o făcea? Ca să murim noi şi el să rămână pri­vilegiat, trăind peste cadavrele noastre?

Cu perspectiva de a fi condamnaţi la moarte, ne-au condus la puşcăria vecină cu hanul nostru din str. Rudului. Acolo am fost

8 4 ACUM UN SFERT DE VEAC

imediat aruncaţi într’o celulă leproasă şi umedă destinată crimi­nalilor de rând.

Trântiţi pe pae, în întunecimea sinistră şi cu hârdăul murdă­riilor alături, reflectam la soarta noastră. Trădarea lui Aristide ne rodea într’una şi simţiam nevoia de al ucide.

In acea groaznică celulă am stat până la 26 Mai adică 35 de zile, acest timp alcătuind pentru noi o foarte interesantă experienţă. Am părăsit toate obiceiurile plăcute de odinioară şi între pereţii mucegăiţi făceam reflexiuni asupra vieţii.

Gândurile nu ne erau tulburate de nici un lucru mărunt iar şobo­lanii scârboşi şi obraznici ne priveau de prin colţuri. Mirosul „sui generis“ din celula neaerisită era oribil.

Cu vremea au apărut pe noi şi păduchii, însoţitorii de totdeauna ai mizeriei, astfel încât trăiam viaţa de puşcărie din plin.

In scurtă vreme ne-am şubrezit. Piciorul rănit mă durea tot mai tare, Florin avea un început de pleurezie, iar Vasile suferea de rinichi.

Prin mijlocirea unui gardian, am făcut să ajungă în mâinile acelei Caterine Dancovici care ne trădase, o scrisoare la care ne-a răspuns că nu-i de vină Ştefănescu ci numai ea, şi că a făcut aceasta pentru ţară, încheind scrisoarea cu afirmaţia neobrăzată că are con­ştiinţa liniştită.

Explicaţii violente cu el pe care începusem să-l torturăm su­fleteşte, ne măcinau nervii. După 10 zile a eşit din închisoare ca răsplată pentru trădare. Dar după câţiva ani, la ora răfuelilor a fost judecat şi scos din armată.

Intre mine şi Florin începuseră certuri, deoarece căutam să sta­bilim răspunderi asupra celui care băgase pe Ştefănescu în proectul nostru de fugă.

Intr’un tirpp, pentru că nu ne mai vorbiam, am început a ne scrie pe petece de hârtie, desbătând situaţia şi făcând spe- culaţiuni filozofice asupra durerei. Apoi ne-am împăcat. Deoarece începuse dezordinea nervoasă, ne treziam uneori râzând nebuneşte, alteori cădeam în disperarea cea mai neagră.

ACUM UN SFERT DE VEAC 8 5

In repausurile din curte, şedeam de vorbă cu puşcăriaşii, oameni impresionanţi ca tărie de caracter rău, în lumea lor afară de lege. Cruzimea ironiilor lor asupra vieţei, discreţia desăvârşită, limbajul secret şi promptitudinea în lichidarea afacerilor sunt trăsături care îi caracterizează. Uneori observam gesturi de o delicateţe mişcătoare. De pildă ocnaşii bătrâni îngrijeau cu dragoste de cei tineri, ofe- rindu-le unicul muc de ţigară găsit într’un colţ.

Expresiunile lor sunt colorate şi vii. Ei nu văd ca oamenii ci „ginesc“ adică dintr’o clipită pe sub gene au şi prins imaginea,. Nu dorm, ci „soilesc“, adică stau epureşte veşnic la pândă, ca ani­malul sălbatec urmărit. Banii sunt „lovele“, bancnota de 1.000 de lei este „cearceaf“, aceia de 500 lei „ţărancă“. Portofelul este „coajă“ iar ceasul „moară“.

Cei lipsiţi de caracter dintre ei şi în deosebi laşii, sunt trataţi cu dispreţ şi uneori bătuţi până la sânge.

Timpul petrecut printre puşcăriaşi era o noutate care ne in­teresa.

Ziua de 10 Mai, care ne-a găsit tot închişi, am sărbătorit-o în celulă, defilând şi cântând „la arme“, răscolind toată puşcăria prin- tr’un tărăboiu de pomină.

In 22 Mai, ne-am hotărît să facem o petiţie către Comandamentul German, cerând judecarea noastră grabnică, deoarece preferam să murim împuşcaţi decât să mai trăim această viaţă. Peste două zile Co­mandamentul Nr. 263 Etape, a dat ordin de aducerea noastră în faţa Curţei Marţiale.

Judecătorul, un căpitan de rezervă care ni se părea că ne pri­veşte cu o simpatie discretă, ne ia interogatorul. Noi, conform înţe­legerii, spunem că ne-am procurat actele prin mijlocirea unei femei uşoare din Bucureşti, dând o adresă fictivă.

Apărătorul, un locotenent bavarez îşi face datoria şi Curtea de­cide să fim evacuaţi în Germania în lagăr, unde avea să ni se co­munice sentinţa. Subofiţerul Kükért ne anunţă că vom pleca la 26 Mai. Gazdele noastre din Ploeşti Doamna şi D-ra Dumitrescu fu­seseră de mult arestate şi nu am mai aflat nimic de soarta lor.

8 6 ACUM UN SFERT DE VEAC

Excortaţi de şase Ulani, ne suim într’un vagon de clasa 3-a şi plecăm înspre Bucureşti. Pe ferestrele vagonului se vedea câmpul şi livezile verzi, mai frumoase decât oricând. In mintea noastră încolţeau din nou gânduri de fugă.

Ajunşi în gara de Nord, luăm masa la restaurant, străjuiţi me­reu de Ulani. Acolo ne-am întâlnit cu Iacobescu tatăl, căruia i-am şoptit că avem de gând să fugim iar. Bătrânul, emoţionat şi cu la- crămi în ochi, ne conjură cu dragoste de părinte să nu mai facem una ca asta. Dar ce era scris, era scris. Ne-am suit din nou în tren, urmând calea mai departe.

La Slatina am fost coborîţi şi conduşi într’un lagăr de triere pentru prizonierii destinaţi lagărelor din Germania. Găsim aproape pe toţi cunoscuţii şi camarazii delà Spitalul Automobil Clubului. Astfel şi noi, am ajuns tot aici şi fără timpul petrecut în puşcăria,' delà Ploeşti. Revederea cu ei a fost o mângâere. Găsim pe Gheor- ghiţă, pe Hóiban, pe Tomescu, Rusu şi alţii. Erau foarte slabi din cauza alimentării submediocre. Trăiau într’o baracă plină de ploş­niţe, iar ca hrană, aveau zilnic o zeamă de carne de oaie şi o jumă­tate de pâine. Surorile de caritate deşi de data aceasta streine, ne-au făcut şi aici bune servicii. Sora Sello şi D-na Schiller care erau la infirmeria lagărului, ne-au poftit în camera lor, prevenindu-ne că suntem suspectaţi şi că eram denumiţi „die drei Offiziere Spionen“.

Coincidenţa făcea ca doctorul Regimentului 66 Infanterie Ger­man, care îngrijise pe Florin după rănirea sa, să fie medicul lagă­rului Slatina. Pentru acest motiv, ne proteja cu bunăvoinţă, înţele­gând că eram şi noi oameni cărora nu li se putea smulge simţămân- tele pe care le-ar fi avut dealtminteri şi el într’o situaţie asemănă­toare.

Ne-am gândit la un nou plan de evadare cu corvoada de soldaţi care ieşia zilnic din lagăr. Dar aceasta nu avea sorţi de izbândă prea mari, fiindcă toată lumea era cu ochii pe noi şi ar fi văzut când aveam să intrăm în echipă. Apoi ne-am gândit să fugim prin clo­setul delà infirmerie, care era la marginea lagărului şi avea o groapă de scurgere a murdăriilor.

ACUM UN SFERT DE VEAC 8 7

Cu resemnare am fi făcut-o şi aceasta la nevoe.Dar la 29 Mai dimineaţa, adică mai repede decât ne aşteptăm,

suntem anunţaţi că trebue să plecăm în Germania. Trebuia acum să ne hotărîm repede. Ne-am înţeles să sărim din tren în timpul transi- portului şi să ne regăsim în Bucureşti. Cel care săria mai întâiu, trebuia să caute pe ceilalţi. Eram înfriguraţi în faţa nouei aventuri pusă la cale.

La orele 20, suntem îmbarcaţi într’un vagon de marfă împreună cu alţi prizonieri răniţi. Paza o făceau trei soldaţi şi un subofiţer. Cum ne-am suit în vagon, fără voie, ne-am îndreptat pe furiş pri­virile spre obloanele de sus prin cari încă se mai zărea culoarea al­bastru întunecat a cerului de seară. Inima începuse a bate să ne spargă pieptul.

Cadenţa monotonă a vagonului trecând peste şine, îmi reamintea nu ştiu cum, refrenul unui cântec popular.

Florin culcat sub o bancă în alt capăt al vagonului, dădea im­presia că adormise; Vasile era lângă mine, dar băgat tot sub bancă.

Santinela de schimb îşi scosese ceva de mâncare, rezemându-şi puşca de peretele vagonului. îmi făcusem planul să sar oricum, căci până îşi lua puşca, până alarma trenul, eu aşi fi scăpat. Dar mai târziu, a adormit şi santinela, astfel că tot vagonul sforăia. Trenul mergea înainte. Nu ştiam ora, nu ştiam locul. Cu ochii îndreptaţi spre obloanele vagonului zăream numai câteva stele.

Câte un val curat de aer pătrundea ca o nădejde şi îmbărbătare.M’am hotărît deodată. Sprijinit de lacobescu, cu gesturi furişe,

m’am prins de marginea ferestruicei. O cruce făcută repede, o încor­dare şi mi-am dat apoi drumul în gol. In căzătură m’am lovit, dar nici nu am simţit la început. Am luat-o la fugă cu piciorul rănit târîş, spre nişte zăvoaie care se zăriau aproape. Eram în lunca Ol­tului. Nu mult după aceia mă găseşte lacobescu care a sărit imediat după mine.

Ne-am ascuns în tufişuri, aşteptând să vedem ce are să se mai întâmple. Mai târziu, se aud focuri de armă, probabil trase de san-

ACUM UN SFERT DE VEAC«8

tindele din vagon care au dat alarma. Cum trebuia să trecem Oltul şi Vasile nu ştia să înoate, am început să căutăm în susul şi în josul râului o luntre sau un vad bun. Cu asta am pierdut tot restul nopţii până când am găsit o luntre veche şi mică cât o albie de rufe. Cu chiu, cu vai, am reuşit a ajunge pe malul celălalt, dând drumul luntrii pe apă ca nu cumva să ni se prindă urma. Dar Oltul avea în această parte mai multe braţe pe care a trebuit să le străbatem ţinându-ne de mână ca să nu ne ducă apa la vale. Odată trecuţi, ne schimbăm înfăţişarea, scoţând cămaşa deasupra pantalonilor şi turtindu-ne pă­lăriile aşa ca să părem ţărani îmbrăcaţi în strae nemţeşti. Apoi am început a umbla ferindu-ne, de colo, colo. Vroiam să ne orientăm ca să putem merge mai departe spre Bucureşti.

Către amiază, văzând la munca câmpului, un sătean, ne-am apro­piat de el şi din vorbă în vorbă, aflăm că este un fugar din Regi­mentul 14 Artilerie,—sergentul instructor Dima—care ne spune istoria lui. Noi îi povestim pe a noastră, atât cât puteam mărturisi. Orientân- du-ne asupra locului, ne spune că suntem în apropiere de staţiile Zăvideni şi Ioneşti de pe calea ferată din valea Oltului între cari probabil sărisem. II rugăm să ne scoată la drumul mare fără să-i mărturisim intenţia de a merge la Bucureşti, ca să nu fim cumva trădaţi.

Se învoeşte să ne ducă şi cum auzim mai târziu lătratul câinilor dintr’un sat, îl întrebăm care e acela. Dima ne spune că este Vai de Ei. Am schimbat o lungă privire cu Vasile. Era satul lui Florin.

II întrebăm dacă cunoaşte pe unul Marin Rădulescu care ne este •prieten vechiu. Dima îl cunoştea şi aşa plecăm tustrei către sat.

Era în puterea nopţei. Cu cât ne apropiam, cu atât larma câi­nilor se făcea mai mare. Câte un trecător întârziat se uita lung şibănuitor după noi. Unul, ne scoate spre casa lui Florin.

Voim să ne avântăm pe poartă, dar poarta era ferecată zdravănşi nu se deschidea cu nici un chip. Se vedea bine că cei din casăse zăvorâseră.

Câinii lătrau şi săriau la noi să ne rupă. Iese afară un băieţaş pe care îl întrebăm de Florin, spunându-i că suntem prietenii lui.

ACUM UN SFERT DE VEAC 89

Băiatul intră în casă şi se reîntoarce cu o femee în vârstă. Era mama lui. Când îi spunem cine suntem, ne dă drumul în curte şi iată că în pragul uşei apare spre surprinderea şi bucuria noastră şi dânsul, care se repede la noi şi ne copleşeşte cu sărutări şi îmbrăţişări. Nu ne venea a crede că ne-am regăsit atât de repede.

Emoţia noastră depăşea orice limită. Plângeam cu toţii, săriam de bucurie, ne îmbrăţişam şi părinţii lui Florin văzând şi în­ţelegând toată scena asta de prietenie călită în suferinţe, se uitau la noi cu ochii plini de lacrămi. Frumoase şi curate clipe!

Ne-am povestit unii altora ce am făcut decând am sărit din tren, în timp ce se pregătia masa. Florin, după ce a sărit din tren a intrat în lunca Oltului şi cum cunoştea mai bine locurile unde copi­lărise, s’a îndreptat spre satul Aureşti, unde ştia că este un pod umblător. Sosind la pod, a rugat pe un ţăran să-l treacă dar acesta n’a vrut. Atunci, l-a ameninţat cu moartea şi numai aşa a putut trece. Cum era ziuă, a văzut o patrulă pe şosea şi croind-o la fugă peste câmpuri, a ajuns acasă. Ne povesteşte revederea cu părinţii care a fost zguduitoare. II credeau mort de mult în urma ranei căpătate în luptele depe Argeş.

Mama lui Florin, o femee tare cumsecade şi vrednică, bună ro­mâncă, ne propune să rămânem la ei. Aceasta însă însemna să riscăm viaţa lor şi a noastră. Eu nu am consimţit şi chiar am hotărît să mergem imediat în pădurea Seaca din vecinătatea comunei Vai de Ei.

Călăuziţi de Ionel, fratele lui Florin, pătrundem într’un codru des, cu hăţişuri încurcate şi nepătrunse. Acolo eram în siguranţă şi în libertate.

Ne-am clădit din crengi o colibă ca haiducii şi ne-am aşternut un pat de frunze pe care ne odihneam toată ziua, gustând clipe de adevărată mulţumire în mijlocul natúréi. In pădurea bătrână nu se auzea decât foşnetul şi murmurul frunzelor, iar spre seară, privighetorile cântau pe întrecute, făcându-ne să simţim bucuria adevărată de a trăi aproape de fire, întotdeauna minunată.

Din când în când apărea printre copaci mama lui Florin care venea cu un coş plin cu de-ale gurei şi cu tutun.

9 0 ACUM UN SFERT DE VEAC

Cu vremea, au început să ne dea târcoale aricii şi bursucii de care mişuna pădurea, silindu-ne să dormim îmbrăcaţi şi cu parul în mână, mai ales decând într’o seară un bursuc se apropiase atât de tare de mine încât am sărit ars în sus strigând băieţilor: „Aţine-te mă! Că ne mănâncă bursucul!“ Cine este delà ţară, ştie că aceste jivine au apucături ciudate.

Fraţii lui Florin ne aduceau veşti din sat. Nemţii ne căutau pe toate drumurile şi prin toate satele din ţinut, ameninţând cu ares­tarea pe unii şi pe alţii. Mai curând sau mai târziu, tot trebuiau să ne descopere şi pentru a nu risca viaţa bătrânilor am scris o scrisoare unei doamne Vlădescu, proprietară din comuna Aluniş, apro­piată de Vai de Ei, care era cunoscută lui Florian. In scrisoare am descris situaţia noastră, făcând un apel călduros la simţămintele ei de româncă, rugând-o să ne primească. I-am arătat măreţia gestului pe care l-ar face, împărtăşindu-i şi ideia care ne stăpânea, de a trece frontul.

Doamna Vlădescu ne-a răspuns printr’un frate al lui Florin că primeşte să ne găzduiască. Părăsim vila „Coverga“ după cum bote­zasem coliba noastră şi într’o noapte ne facem apariţia la casa doam­nei. Era un conac mare boeresc, izolat pe un deal înconjurat de un parc cu alei umbroase şi cu chioşcuri, cu grădini de flori, ca un colţ de rai făcut pentru încântarea ochilor şi sufletului. Un parfum pătrunzător de iasomie plutea peste tot.

La început, am fost primiţi cu răceală şi cu rezervă, ceeace ne-a lovit în sensibilitatea noastră prea ascuţită, după atâtea necazuri. Nu am vrut să mai rămân nici-o clipă. Mai bine la pădure cu bur­sucii şi cu aricii, decât la acest castel unde eram priviţi cum s'ar fi cuvenit. Dar această primă impresie s’a schimbat repede. Doamna Vlă­descu, cumnata ei doamna Pepi Berechet, şi fetele doamnei Vlă­descu, Sica şi Aurica, ne-au înţeles pe deplin şi au devenit amfitrioane atente şi drăgălaşe. Cu vremea, ele au fost chiar prietene devotate şi de mare folos.

Ni s’a oferit o masă copioasă, frumos împodobită cu flori şi fructe. Am făcut muzică, ne-am plimbat prin parc, glumind şi râzând.

ACUM UN SFERT DE VEAC 91

Nici nu ne venea a crede că trăim o viaţă reală. Eram tineri. Din frun­zişuri porneau triluri de privighetori în noaptea frumoasă de Mai, iar luna blândă şi ironică spectatoare, lumina aleele în timp ce ne în­dreptam către un isvor de sub dealul Alunişului. Florin cânta. Eu nu aveam voce deloc, dar o frântură de cântec îmi venea şi mie să mormăi. După cum se vede, trăiam idilic. Delà viaţa de puşcărie şi haiducie, treceam la viaţa de castelani.

Deocamdată nu aveam nici-o grijă. Secretul nostru nu-1 cunoşteau decât gazdele şi doi servitori bătrâni, moş Ioniţă şi moş Dumitru. Pentru rest, treceam drept rude din Bucureşti venite în vizită.

Cum însă noi nu venisem aci ca să stăm, ne-am procurat bilete de identitate şi în ziua de 6 Iunie plecăm spre Piteşti, pe drumul mare cu trăsura, Florin făcând pe vizitiul, Iacobescu pe rân- daşu! şi eu pe boierul. Despărţirea de gazde a fost tare tristă. Ne rugau să nu plecăm încă. Această perioadă a vieţii noastre de pri­zonieri fugiţi, a fost fericită, însă nu ne-am uitat datoria de a ne reîntoarce la ai noştri în Moldova. Pe drumul către Piteşti nu s’a întâmplat nimic, cu toate că era foarte îndrăzneţ să pleci ziua în amiaza mare pe o şosea colindată de patrule nemţeşti. Ajun­gând la Piteşti, ne-am dus la doamna Şerbănescu.

Eu trebuia să scot bilete de tren pentru toţi şi deaceia m’am dus imediat la gară. Pentru mine, urma să iau bilet de cl. Il-a, deoarece fă­ceam pe boierul, iar pentru ceilalţi tovarăşi de clasa IV-a fiind ser­vitori. De aici însă a venit tot boclucul. Pentru clasa Il-a nemţii impuneau şi un bilet de despăduchere pe care trebuia să-l iau delà o agenţie anume creiată pentru aceasta.

Gara mişuna de mutre suspecte şi am înţeles că era supraveghiată de agenţi. O santinelă care se luase după mine, mă opreşte şi-mi dă ordin să o urmez la poliţaiul de serviciu. Emoţie straşnică. Sudori reci mă treceau una după alta şi simţeam cum părul mi se sbârlise. Poli­ţaiul m’a întrebat pe nemţeşte cine sunt şi văzând că nu-i răspund, o ia pe franţuzeşte; aceiaşi nedumerire putea ceti în ochii mei. Atunci îmi strigă verde pe româneşte:

— „Domnule, să-ţi văd Aussveisul d-tale!“

9 2 ACUM UN SFERT DE VEAC

Am scos actele care erau în regulă. Apoi m’a întrebat dacă nu cumva sunt unul din ofiţerii fugiţi din tren. Picioarele mi se înmuiaseră, dar am protestat cu toată energia. Mi-au dat drumul, probabil pentru a urmări şi pe ceilalţi. După multe ocoluri, am ajuns la doamna Şerbănescu. Cum am intrat în casă, am strigat:

— „Sus! S’o ştergem repede, că ne-au luat urma!“Vasile şi Florin au sărit arşi, au înşfăcat sacul cu merinde pre­

gătit din vreme şi ne-am repezit cu toţii pe o uşă dosnică. Am sărit un zid, nimerind în grădina unui bulgar zarzavagiu.

Ascunşi în nişte burueni şi între nişte rugi de smeură, aşteptam.La câteva minute au sosit patrulele nemţeşti şi poliţaiul, decla­

rând arestate pe doamne şi ameninţându-le cu revolverul, ca să măr­turisească unde suntem. Doamnele nu au mărturisit însă nimic. Gra­ţie D-rei Aurica Şerbănescu şi doamnei Pepi Berechet care ştiau nemţeşte şi care se găseau în casă, lucrurile s’au potolit şi nemţii au plecat, trecând la câţiva metri pe lângă noi. Inima ne bătea pu­ternic şi ne părea că zgomotul acesta ne va da de gol.

In grădina bulgarului, am stat patru ore.începuse să plouă şi să bată un vânt rece. Ploaia era însoţită

de tunete şi fulgere. Când s’a lăsat noapte deabinelea, domnişoara Aurica vine la noi şi ne spune că doamna Şerbănescu a avut o criză de nervi. Atâtea emoţii îngrămădite una după alta erau prea multe chiar şi pentru noi bărbaţii, nu numai pentru o femee.

Ne hotărîm să fugim. Sărind peste garduri, trecem prin gră­dini şi ajungem într’o mahala din marginea oraşului. Câinii hă- măiau după noi. La capătul unei uliţi care dădea în câmp, ne-am oprit o clipă, ne-am desculţat şi am continuat fuga. La podul de peste Argeş era un gardist bătrân care fuma. Nu ne-a dat nici-o atenţie şi am intrat în pădurea Trivale. Eram salvaţi, dar fără bani, fără mâncare îndestulătoare şi nu ştiam încotro s’o apucăm. La toţi ne-a venit însă acelaş gând: înapoi la Aluniş!

Ne era teamă că şi doamna Vlădescu fusese arestată.Sufeream mult pentru aceste suflete curate şi curajoase care cu

preţul vieţei lor au voit să o salveze pe a noastră.

ACUM UN SFERT DE VEAC 93

Am luat-o peste păduri şi peste dealuri din nou către Aluniş, străbătând 60 kilometri în 24 de ore.

Pe drum, ne prefăcusem iarăşi în ţărani. Era simplu. Am scos fiecare cămaşa peste pantaloni, ne-am încins cu cravata şi ne-am mânjit pe obraz. Păream trei ţărănaşi care umblă în treaba lor peste câmpuri. Uzi şi neodihniţi şi în deosebi eu cu piciorul rănit, mer­geam cu mare greutate. Deseori pierdeam direcţia, iar foamea ne scădea şi curajul. Ajungând la râul Vedea, facem o baie în râu ca să ne mai învioreze. Văzând doi cai de pripas, ne facem stă­pâni pe ei şi le punem nişte bete drept căpăstru, li încălecăm şi şi aşa continuăm drumul până la Aluniş.

In 7 Iunie la 22 seara, sosim. Revederea surprinzătoare cu doamna Vlădescu ne întăreşte sufleteşte după cum o masă bună şi un somn straşnic ne-au readus puterile.

Cum eram o primejdie pentru toată lumea, ne-am hotărît să luăm iarăşi calea codrului care era aproape.

La 4 dimineaţa după lămuririle date de doamna Vlădescu, ni­merim la moş Dumitru, un pădurar care strejuia pădurea de 15 ani şi de care nu mai voia să se despartă.

Acest om era un înţelept. Ne-a primit cu bucurie şi cu dragoste de părinte. Fiu al natúréi şi trăind numai în mijlocul ei, ajunsese la o mulţumire sufletească deplină. îşi petrecea viaţa în chipul cel mai filosofic. Dorinţele lui erau tare puţine: să aibe ce mânca atât cât să-şi ţină zilele, să aibe un suman bun de vreme rea, să nu taie nimeni pădurea şi să fie lăsat în pace acolo în coliba lui. Seninătatea fiinţei sale, vigoarea trupului său de moşneag bine păstrat pe umerii căruia cădeau plete argintii, cadrul în care trăia, ne arătau foarte bine ză­dărnicia frământărilor noastre din lumea uneori atât de complicată. Coliba aceasta nouă am botezat-o „Chateau Coverga“, spre deose­bire de vila din pădurea Seaca.

Cu moş Dumitru, tăifăsuiam tare bine. Ne-a povestit el cum a făcut serviciul militar ca sergent pe vremea lui Cuza Vodă şi cum s'a întâmplat detronarea faimoasă scrisă pe spatele unui curtean, detronare care a adus atunci multă durere în sânul norodului şi

9 4 ACUM UN SFEKT DE VEAC

oştirei. El ne spune cum colonelul Alexandri la auzul vestii detro­nării Domnului şi prietenului său, şi-a rupt galoanele. Mă întreb cum acest bătrân, care era pe atunci sergent simplu, a putut reţine frumosul exemplu de devotament.

Prietenele din Aluniş nu ne uitau şi veneau la Chateau să ne mai înveselească. Vroiau cu toatele să ne ajute, dar riscurile pă­rând şi mai mari după atâtea încercări nereuşite, se codeau. Pe mine aceasta mă indispunea tare mult şi nu m’am putut stăpâni într’o zi ca să nu biciuesc subţire pe cele mai fricoase. Nu aveam însă drep­tate să o fac, căci erau fiinţe bune şi generoase şi noi nu puteam să cerem prea mult delà ele.

Delà coliba lui moş Dumitru, ne-am mutat la coliba făcută de noi din pădurea Seaca, unde am ajuns călăuziţi de Titu, un alt frate a lui Florin, azi comisar în Bucureşti, care venise la noi în vizită. Am luat-o pe o cărare, însă ne-am rătăcit şi seara obosiţi morţi, am dormit în pădure. In zori am reluat drumul şi după ce am orbăcăit câteva ore uzi până la brâu de rouă, ne-am regăsit coverga.

Câteva zile am dus o viaţă de odihnă completă care fiind însă fără ţel, era plictisitoare. In pădure era multă umezeală şi ţânţari. Ziua era prea cald, iar noaptea, bursucii nu ne dădeau pace. Mono­tonia nu-mi plăcea şi îmi puneam mereu întrebarea cât avea să du­reze această stare.

Intr’o Duminică am fost poftiţi la doamna Vlădescu pentru masa de seară. O petrecem foarte bine şi a doua zi schimbăm iar vila pentru castel. Cum am ajuns la moş Dumitru, s’a deslănţuit o ploaie torenţială ca în tropice, de parcă toate tăriile cerului se sur­paseră deodată. Pe această ploaie a apărut Gica, una din domni­şoarele noastre, udă până la piele şi plină de noroiu, însoţită de două alte prietene. Veniseră să ne anunţe că ofiţeri germani sunt în vizită şi că nu trebuia să ne mişcăm de acolo. In colibă, am stat de vorbă, până târziu.

Vre-o câteva zile nu ne-am mişcat din pădure şi am rugat şi pe prietene să nu mai vină la noi. Pentrucă cele de-ale mâncării lipseau, am început să culegem tot felul de bureţi, moş Dumitru în-

ACUM UN SFERT DE VEAC 95

văţându-ne numele lor şi alegând pe cele veninoase de cele bune.Cu bureţii adunaţi făceam borş, iar ciupercile mai alese le pră­

jeam pe jăratic. Eu mă ocupam de friptură şi tovarăşii mă râdeau fiindcă, peltic şi moldovean fiind, ziceam „şuperci“, în loc de ciu­perci.

Intr’o zi, disdedimineaţă, primim vizita doamnei Vlădescu care vine sinceră şi vioaie, cu mult entuziasm pentru cauza noastră, rugându-ne să petrecem o zi întreagă la ea. Ne-am dus, dar ne-am ales un ascunziş în pod, ca să ne refugiem la prima alarmă. Toată ziua aceia şi în deosebi seara, am petrecut de minune într’o veselie fără de grijă şi plin de elan. După petrecere, am ho- tărît ziua plecărei spre Bucureşti cu toate că drumul era lung şi piciorul încă mă durea. Fratele lui Florin, Titu şi cu Vasile Iaco- bescu, care erau mai tineri şi care puteau trece mai uşor neobser­vaţi, trebuiau să plece la Bucureşti ca să procure cum vor şti, actele trebuitoare. Au plecat şi până la 17 Iunie i-am aşteptat, ducându-le grija, în coliba noastră irigând mereu ciuperci şi păzindu-ne de bursuci.

In ziua de 17 Iunie, ne-am dus la doamna Vlădescu, care era cu fetele şi cu domnişoara Maria Filip. După masă, soseşte Titu cu veşti îmbucurătoare şi cu toate actele care ne trebuiau. El ne spune că au fost foarte bine primiţi de către ai noştri care voiau să ne ajute în tot felul, ceeace ne-a bucurat. Deşi cei delà Aluniş stăruiau să mai rămânem pe loc, ne-am hotărît să plecăm cu orice preţ. Pela ora 5 după masă, ne-am apucat de o partidă de cărţi. Delà locul unde mă aşezasem, se vedea bine poarta. Mă uitam când în cărţi, când afară şi aceasta ne-a folosit, căci deodată vedem intrând în grădină un grup vesel de ofiţeri germani gătiţi de vizită. Ne repezim în fugă la ascunzătoarea din pod. Pe şoptite cu Florin, ne-am pro­pus să nu mai stăm şi să ne desprindem mai repede din moleşi- toarea bună stare în care ne complăceam de atâtea zile. Vizita nem­ţilor a trecut, iar noaptea care credeam că era ultima prin aceste părţi, am petrecut-o iarăşi minunat, deşi ştiam că ne vom lua ră­mas bun delà gazde şi delà acele locuri, pe care nici nu le-am mai

96 ACUM UN SFERT DE VEAC

văzut de atunci. Era una din acele nopţi turburătoare de vară, îm­bălsămată de miresmele florilor. Luna plină avea o strălucire ne­firească, răspândind peste totul o lumină magică. Aleiele păreau ninse, iar nemişcarea copacilor mărea senzaţia de calm absolut sub lumina rece. încântarea noastră era astfel încât ne sfiam par’că să turburăm clipa. Cu paşi uşori, plini de simţăminte calde, încântaţi de farmecul natúréi, urcam pe cărarea luminată care ducea ca o panglică albă către izvorul nostru de sub deal. Aveam un singur regret, lipsa lui Vasile.

A doua zi, trag pe harta primită din Bucureşti, drumul de urmat.Luăm în fine o hotărîre şi seara luăm cu toţii parte la masa de

bun rămas. Acum îşi dădeau seama cu toţii în adevăr că plecăm pentru împlinirea isprăvei celei mari, trecerea frontului. Seara des- părţirei a fost tot aşa de frumoasă. Am revăzut toate colţurile crân­gului, isvorul, am ascultat din nou priveghetorile, Florin şi-a reluat repertoriul şi în zori de zi ne-am despărţit cu sincere şi curate re­grete de acelea care ne-au fost adevărate prietene devotate. In la­crimile care au curs fără voe, se amestecau recunoştinţa şi duioşia.

Călare pe un căluţ aşa de mare încât picioarele îmi ajungeau la pământ, cu Florin şi Titu în dreapta şi cu un argat în stânga, am luat-o spre satul Cepturi. Pe drum tăceam, fiecare depănându-şi amin­tirile sale şi punând întrebări viitorului. Argatul nu a ştiut să ne scoată şi atunci i-am dat drumul înapoi cu cal cu tot, noi umflând în spate desagii îngreuiaţi mult cu vinul şi ţuica, puse d'e doamna Vlădescu. Cu busola în mână, prin porumbişti şi crânguri, am ţinut mereu direcţia către Sud-Est spre Bucureşti, având de străbătut 160 de kilometri în linie dreaptă.

Dimineaţa ne-am oprit într’o poiană unde am mâncat şi am băut tot vinul şi ţuica, să ne uşurăm povara. Obosiţi de drum şi mai ales ameţiţi de băutură, tragem un somn de 7 ceasuri până când soa­rele ajuns deasupra creştetului, ne scoală. Drumul l-am urmat prin lanuri de grâu, prin porumbişti şi prin păduri, până ce am dat de un teren inundat de ploi, care a ţinut aproape vre-o 15 kilometri şi unde ne-am udat bine de tot. La Costeşti ne-am despăr­ţit de credinciosul Titu.

ACUM UN SFERT DE VEAC 0 7

Drumul în doi, era mai trist, dar cu credinţa şi voinţa fermă că de data aceasta vom izbândi, nu ţineam seama de oboseală şi de greu­tăţi. Pentru odihnă aveam numai pământul ud şi moale din cauza ploilor; dimineaţa rouă ne uda până la brâu. Din cauza aceasta, pi­ciorul mă durea mai tare, însă nu m’am plâns tovarăşului meu nici-o clipă. Nişte flăcăiandri care erau cu caii la păşune şi cărora le-am cerut să ne arate un adăpost, ne-au îndrumat înspre satul Bârlogi.

Ajungând în sat, am intrat în vorbă cu o femee rugând-o să ne adăpostească şi să ne dea câte o cană cu lapte. Femeea nu vroia, uitându-se cu neîncredere la noi.

De regulă, ţăranii noştri sunt ospitalieri, prietenoşi şi sfătoşi, dar în acele vremuri turburi nu era de mirare că se fereau a primi străini în casa lor. Supăraţi, pornim mai departe către satul Negraşi. Soarele mo- leşitor, ne-a silit să ne oprim şi să ne culcăm la marginea unei pă­duri unde am dormit câteva ceasuri bune. In drumul spre Negraşi, apare pe şosea o gabrioletă în care era un ins îmbrăcat orăşeneşte cu o banderolă cu culori germane la mână. Mi-am închipuit că trebue să fie un evreu în slujba inamicului. Se apropie de noi, ne opreşte, se uită bănuitor şi ne cere actele pe care le-am scos din sân, terfe­lite şi ude, întinzându-i-le cu o modestie prefăcută. Se uită la ele, le controlează, le suceşte şi în cele din urmă le găseşte în regulă, deşi vizele erau puse de noi.

Ne era teamă că iarăşi am fost descoperiţi, dar de data aceasta, nu ne-am fi dat prinşi. Uitându-ne roată împrejur, nu am văzut pe nimeni. Am prins a strânge tot mai tare ţepuşa care mi-o dăduse moş Dumitru pădurarul. Eram hotărît să-i fac de petrecanie dacă ar fi vrut să ne aresteze. A plecat şi noi ne-am scos pălăriile din cap cu res­pectul şi umilinţa ţăranului.

Mai pe urmă, am aflat delà ajutorul primarului din satul Ne­graşi că acel care ne-a controlat era chiar primarul român Glodeanu. Mai bine băgăm ţepuşa în el, micşorând numărul lichelelor cu unul! Cu duşmanul nu dădusem încă ochii, dar înduram mizerii delà ai noştri.

Ajutorul de primar căruia i-am cerut de mâncare, ne-a dat două7

9 8 ACUM UN SFERT DE VEAC

cepe şi brânză ca să ne potolim foamea. Cum eşim în şosea, dăm peste o trăsură cu un ofiţer german şi cu un soldat.

O luăm la fugă pe sub coastă până în dreptul satului Răscăeţi. Eu deabea puteam fugi din cauza piciorului, şchiopătând tot mai tare. Ne continuăm drumul iar peste ogoare. Lucrătorii câmpului, mai mult bătrâni, femei şi copii erau gălbejiţi şi trişti, fără de viaţă. Dacă era ora prânzului, împărţeau cu noi bucata lor de mămăligă cu ceapă, dându-ne totul cu un gest mişcător de frate. Aceşti oameni simpli şi curaţi la suflet, aveau pentru noi o privire plină de în­ţelegere.

Uneori ne adresau cuvântul cu bunăvoinţă:— „Voi sunteţi de ăia fugiţi delà duşmani! Să nu cădeţi iarăşi

în mâna lor, că va fi rău de voi!“încurajările lor ne făceau bine, ne făceau să simţim solidaritatea

ce ne unea pe toţi în nenorocirile ce ne loviseră.Pe un câmp am întâlnit la coasă, un flăcău voinic şi frumos.

I-am dat bună ziua. A văzut el că suntem de ai lui şi şi-a deschis sufletul, povestindu-ne cum a fugit din Regimentul 68 Infanterie, care căzuse în întregime prizonier cu ofiţeri cu tot şi care regiment aveam să-l comand peste 17 ani. Ne spune felul cum s’a strecurat din convoiul prizonierilor şi cum a ajuns la casa lui din satul Mozăceni, pe care-1 lăsasem pe mâna dreaptă.

Când putea, Ilie Creţoiu, aşa se numea flăcăul, fugea la coasă să-şi îngrijească de pământul care-1 ţinea. Văzându-1 binevoitor, l-am rugat să ne facă rost de o brişcă cu chirie care să ne ducă mai departe spre Bucureşti, deoarece nu mai puteam merge pe jos. El ne făgădueşte că va face tot ce-i stă în putinţă. Apoi am rămas cu Ilie la coasă răsturnaţi pe câteva paie de fân proaspăt cosite, mirosind a cimbru sălbatic.

Doi bătrâni, moş Dumitru şi moş Mitică Marinescu, s’au apro­piat de noi intrând în vorbă şi am stat la poveşti până ce seara, suiţi în carul cu boi a lui Ilie, am pornit spre Mozăceni.

Am poposit la casa lui. Era tare săracă, dar foarte curată, îngri­jită de maică-sa, o femee bătrână şi sărmană. Lângă perete era o

ACUM UN SFERT DE VEAC 9 9

laiţă, într’un colţ un cufăr cu nişte cergi miţoase şi pe peretele dinspre răsărit era o icoană afumată sub care ardea o candelă roşie cumpă­rată din Costeşti delà târgul cel mare.

Se trage masa rotundă în mijlocul casei, se pun împrejur scău­nelele cu trei picioare şi în scurtă vreme, se răstoarnă pe un ştergar curat, o mămăligă vârtoasă pe care unul din noi o taie cu o aţă, în felii groase. A scos bătrâna tot ce a avut dintr’un cotlon întunecos, nişte brânză afumată, o oală cu lapte acru şi câteva cepe. Intr’o solniţă de lut, zdrobise proaspăt un drobuleţ de sare.

Şi acum, ca şi mai târziu, am fost întotdeauna mişcat de sărăcia şi în acelaş timp de bunăvoinţa oamenilor simpli, care-ţi dau tot ce au, fără multe formule politicoase.

După ce am mâncat, ne-am închinat către icoane şi am mulţumit frumos mamei lui llie. Pela 11 noaptea, soseşte căruţa lui Anghel cu care vorbise llie, ca să ne ducă la Bucureşti. Ne despărţim de gazde după ce Florin dăscăleşte bine pe llie spunându-i să-şi ţină gura că suntem spioni în serviciul ţării şi că ne urmează şi alţii. I-a spus că cine va trăda, îşi va lua răsplată aspră. Ne-am strâns mâi­nile şi o luăm cu Anghel spre satul Petreşti.

Anghel, „cam făcut“ de ţuica băută, greşeşte drumul, scoţân- du-ne mult la stânga direcţiei cele bune. Tornai la revărsatul zo­rilor am văzut greşala. Cum el nu mai putea să ne ducă mai de­parte, i-am plătit, iar noi am continuat drumul pe jos către satul Ulieşti. Era destul de greu de mers. Oboseam foarte re­pede şi piciorul rănit nu-mi dădea pace de loc. Florin care era nervos, se opreşte, şi se ia la ceartă cu mine. Am plecat su­părat mai înainte, hotărându-mă să-l las în plata Domnului. Dar după câteva sute de metri, m’am oprit cu remuşcare şi mi-am aşteptat to­varăşul de care mă legau atâtea suferinţe. Ne-am împăcat şi am conti­nuat drumul pe malul Dâmbovnicului nimerind peste nişte ţigănii de rudari, străbatem satul Crovu şi trecem podul peste Argeş delà Oăiseni care era păzit de miliţieni austriaci. Ii salutăm şi ei ne răs­pund nepăsători. Pe drum ne prinde din urmă, o căruţă în care era un gospodar şi trei femei. Fără ca noi să le cerem ceva, se îmbiară

100 ACUM UN SFERT DE VEAC

să ne ducă până în satul Potlogi de unde erau. Se vede că obo­seala noastră le făcuse milă. Pe drum, i-am rugat să ne ducă până la Bucureşti, dar stăpânul căruţei nu prea vroia. Se tot scărpina după ureche, uitându-se pe furiş către noi. Nevastă-sa,o blondă, căreia îi scăpa mereu o şuviţă şăgalnică pe la tâmple de sub basmaua colorată, a început a stărui pentru noi şi l-a înduplecat.

Ajungând în Potlogi, am tras la el acasă. O casă măruntă, însă curată ca un pahar de-ţi era mai mare dragul. Omul nostru, Stoica, ne-a poftit în grădină ca să mâncăm vişine, iar vecinii curioşi, ve­neau să ne vadă, ispitându-ne mereu cu întrebări.

Seara, nevastă-sa ne-a pregătit o cină ţărănească de toată bună­tatea. Când sorbeam din ciorba bine dreasă de gospodină, pe vatră sfârâia tigaia în care se prăjeau ouă şi brânză de oi. Aroma era straşnică şi foamea noastră, de lup.

După masă ne-am întins să dormim deoarece pe la ora 3 trebuia să vină căruţa. Adormim repede. Stoica ne scoală într’un târziu. Ne luăm rămas bun şi dăm să ne suim în căruţă, dar Stoica nu vroia s’o ia din loc până ce nu punem doi poli „jos“, după energica şi pitoreasca expresie a ţăranului.

Căruţa era proastă şi hodorogită, căluţii mici şi slabi aşa că nu aveam nici-o încredere în acest echipaj.

La drum însă caii s’au dovedit iuţi ca scânteia. In trap mărunt şi ţăcănind din potcoave, au întins’o la drum îndemnaţi într'una de stăpân. Satele treceau unul după altul şi în zori, întro rumeneală de aur am zărit turlele şi acoperişurile Bucureştilor. Cu îndrăzneală trecem prin comunele Bolintinul şi Militari şi intrăm în Capitală. Era lume multă. Posturi nemţeşti controlau orice căruţă, controluri la carii am eşit cu bine fiindcă nu se uitau atâta la acte, cât căutau alimente de contrabandă.

Am trecut şi pe lângă cazarma Batalionului 2 de Vânători, uni­tatea mea de unde plecasem anul trecut în 15 August. Zidurile ca- zarmei, colţurile ei, fiecare aleie îmi aminteau atâtea... Şi acum tre­buia să trec ca pe lângă o casă pustie. Dar nu era pustie, căci ostaşi streini forfoteau prin faţa pavilionului companiei mele.

ACUM UN SFERT DE VEAC 101

Ajungând la Malmaison, ne-am despărţit de Stoica care se re­întoarce acasă. Eu m’am dus la Vasile Iacobescu în aleea Blanc, iar Florin la un unchiu al său.

In Bucureşti, delà început ne-am simţit mai în siguranţă ca în câmp. Vasile pregătise totul: acte, hărţi, busolă şi bani. Straşnic băiat şi de mare nădejde.

A doua zi seara, adică la 23 Iunie, au venit la noi câteva cunoş­tinţe care ne spun să o ştergem cât mai repede de aici, că tot Bucu- reştiul e împotriva noastră şi că s’au concentrat nenumăraţi agenţi cari supraveghează locurile cunoscute nouă. Ne informară de arestarea doamnei X, de a domnului Y, punându-ne pe gânduri despre soarta tuturor celor ce ne-au ajutat.

Am avut atunci unele clipe de desnădejde, căci era dureros să vedem că după ce îndurasem atâtea, acum, în faţa noului sacrificiu ce vroiam să facem pentru o idee, eram descurajaţi tocmai de către ai noştri.

Delà Vasile, ne-am mutat la doamna Nicolaide, directoarea unei şcoale de copii model din Floreasca care ne fusese recomandată de prietena şi protectoarea noastră, doamna Arestia Pompeiu.

Doamna Nicolaide ne pune toată casa sa la dispoziţie, spu- nându-ne că este gata la orice sacrificiu numai să ne fie de folos. Era un model de cinste şi de muncă şi o foarte bună Româncă.

Dimineaţa de 24 Iunie trece fără incidente, în aşteptare şi repaos. Florin plecă în oraş la domnişoara Odobescu să se întâl­nească cu domnişoara Mia Ghica, ca să obţină încă oarecari lucruri trebuincioase fugei.

După masă, am fost treziţi din somn din cauza unor agenţi care dădeau târcoale casei şi care probabil mirosiseră vânatul, silin- du-ne să fugim în nişte porumburi înalte, din dosul casei de unde puteam s’o ştergem la nevoie, mai uşor.

Spre seară ne-am luat rămas bun delà doamna Nicolaide şi ne-am mutat la un cumnat a lui Vasile, în Splaiul Independenţei.

Intre 25 Iunie şi 17 Iulie, încolţiţi de pretutindeni, ne mutam dintr’un loc într’altul. Uneori, ne luam inima în dinţi şi plecam în

102 ACUM UN SFERT DE VEAC

oraş căci în mulţime, eram mai în siguranţă. Cu acest prilej ne dădeani seama cum, în timp ce o parte din ţară gemea sub călcâiu duşman şi altă parte se bătea şi suferea pe front, unii evrei, dezertori din armată, erau folosiţi ca tălmaci, spioni şi agenţi, împilând familiile româneşti.

Bucureştiul din acele vremuri, mişuna de ei.Din când în când, mergeam la restaurantele Suzana şi Iordache

ca să luăm un prânz bun. Oraşul acesta veşnic vesel şi plin de viaţă, încă mai ştia să petreacă.

Nesiguranţa zilelor de mâine, ne făcea să preţuim clipa de faţă, căci ne gândiam că poate avem să murim în încercarea care se apropia, aşa că am petrecut şi noi bine, de mülte orţ.

Ne-am revăzut cu doamnele Odobescu şi Ghica, Pompeiu, Dancov, şi domnişoarele Lisette Odobescu şi Mia Qhica.

Depe front veniau veşti îmbucurătoare. Eram în vremea ofensivei delà Mărăşti. Ţin minte că la 26 Iunie, se auziau bubuituri de tun surde, ca zgomotul unei furtuni depărtate. Atunci întrezăream aevea, ostaşii noştri porniţi dârzi la atac, aşa iuţi şi simpatici cum sunt ei, înaintând peste tranşeele duşmanului cu dorul răzbunării în piept.

Trebuia să fugim şi noi la ei, căci aici duceam viaţă de robie şi nepăsare iar acolo oastea românească se bătea.

De Sft. Petru, a venit Titu cu veşti delà Aluniş şi delà Vai de Ei. Ne-a făcut multă bucurie revederea acestui curagios şi nobil băiat atât de devotat nouă, aşa cum este tineretul câteodată, plin de avânturi generoase. Dar odată cu Titu sosise în Bucureşti şi cunoştinţele noastre, doamna Vlădescu şi doamna Pepi Berechet care vroiau să ne mai revadă. întâlnirea a fost plină de afecţiune şi ne-am reamintit veseli, orele petrecute în cele două colibe din pădure şi la conacul din Aluniş.

Seara, veneau pe la diferitele noastre vizuini, prietenii care con­tribuiseră la adunarea mijloacelor de fugă. De câteori veneau, ne adu­ceau câte ceva. Nu mă pot opri însă să nu povestesc cum, o doamnă care mai târziu a trâmbiţat sacrificiile făcute pentru prizonieri, a scos după prezentările de rigoare, întriun avânt generos, doi castraveţi galbeni, mari şi vechi, pe care mi i-a întins cu un gest delicat.

ACUM UN SFERT DE VEAC 103

Cum am văzut aceasta, m’am uitat lung la cucoană, la castraveţi, şi la tovarăşii mei, care abea îşi puteau ţine râsul.

Dacă ar fi început să glumească, am fi glumit şi noi, însă serio­zitatea cu care mi-a oferit castraveţii bătrâni, atunci când noi ne pregăteam poate pentru moarte, mi se părea ca o ironie din cele mai crude. Multă vreme după aceia, am pomenit-o pe doamna în chestiune.

Cu un drag prieten, Nicu Gheorghiu profesorul, căutam să uităm de necazuri şi petreceam uneori foarte bine, golind multe sticluţe prietenoase pe care într’o casă, le goleam sub nasul nemţilor găzduiţi pe aceiaşi sală cu noi.

La 11 Iulie, am avut surpriza neplăcută a unei percheziţii făcute la Vasile Iacobescu acasă, ceeace ne-a obligat să ne despărţim, eu şi cu Vasile ducându-ne la doamna Odobescu, iar Florin la unchiul său. In ziua de 13, se face altă percheziţie. Hotărîm să plecăm la ţară la doamna Odobescu, ca de acolo să fugim definitiv spre front. Am renunţat însă la această ideie pentrucă ne-au sosit hainele mocă­neşti şi opincile, deci puteam pleca imediat.

Căpătasem fiecare, câte o pereche de iţari subţiri, o jiletcă neagră, şi o pălărie moale. Rufe de schimb nu aveam.

In desagii mocăneşti am îndesat şuncă, costiţe afumate, muşchiu, zahăr, mălaiu, sare, tutun, chibrituri, o sticlă de vin şi una de coniac şi un ceaun pentru făcut mămăligă.

Împachetarea lucrurilor acestora, cât şi toată pregătirea, ne făcea vioi şi veseli.

Drumul l-am ales astfel ca să ajungem cât mai repede în munţi.Itinerariul trecea prin satele Ceptura din Prahova—Sângerul—

Cislău—Goideştii şi munţii Buzăului. Delà cotul Carpaţilor trebuia să răzbim fie în valea Putnei, fie în valea Şusiţei. Alegerea precisă a locului de trecere, nu se putea face de acum, ci văzând şi făcând, la faţa locului.

Până la munte, hotărîsem să mergem numai noaptea, iar de acolo, ziua.

In zilele acelea lăsasem barba să crească, părul nu-1 mai piep-

1 0 4 ACUM UN SFERT DE VEAC

tănasem, iar mâinile nu le mai îngrijeam deloc ca să căpătăm o înfăţişare cât mai potrivită împrejurărilor. In seara de 17 Iulie, ne-am luat rămas bun delà toţi prietenii şi prietenele adunaţi în casa doamnei Odobescu care locuia în Str. Ştefan cel Mare. Ne despărţim apoi de toate lucruşoarele care ne puteau trăda. Eu am lăsat veri­gheta domnişoarei Lucia Dancov, ca să mi-o păstreze, fie până la înapoere, fie să o dea soţiei mele, în cazul când aveam să mor.

Plecăm direct peste câmp către Miază Noapte.In primele clipe am simţit fireşte, tristeţea despărţirilor de acei

devotaţi care-şi puseseră de atâtea ori viaţa lor în primejdie, ca să ne salveze pe noi. Le mulţumim acum ca şi atunci pe această cale, ca să se încredinţeze că nu i-am uitat şi nu-i vom uita niciodată.

Apoi, am căpătat deodată inima uşoară. Nădejdea de a ajunge la ai noştri mai repede, de a fi în stare să luptăm din nou lângă bravii noştri soldaţi, înfine însăşi curajul nostru nebunesc ne dădea acea stare de exaltare, în care puteam săvârşi orice, cu preţul vieţii.

Hotărîţi, cu desagii în spinare şi cu ciomege în mâini, mergeam drept înainte să împlinim ceeace ne era scris.

In urma noastră, rumoarea oraşului scădea tot mai mult. Cerul, cupolă roşiatică, acoperea totul. Cei trei tovarăşi păşeau tăcuţi prin noapte, pe calea destinului din care se întorsese o filă nouă, proec- tând umbrele lor pe o pârtie de lumină.

FUGA ÎN MUNŢI Şl TRECEREA FRONTULUI

FUGA ÎN MUNŢI ŞI TRECEREA FRONTULUI

(schiţa .Vo. 9)

Pentru nedeprinderea şi şubrezenia noastră, povara desagilor era prea mare. Ne rupeau umerii. Ii mutam depe unul pe altul, îi puneam pe un băţ ca să-i purtăm câte doi, îi răsuceam în fel şi chip, dar tot degeaba. Delà o vreme voiam să-i aruncăm.

In aceşti desagi însă, purtam toată hrana noastră pe două săptămâni, cât socotisem că va ţine fuga a cărei greutăţi le bănuiam.

Cu toată odihna din Bucureşti şi mesele copioase delà Iordache, nu eram în forma fizică cea mai bună. lacobescu era şubred din fire şi mai îndurase odată o asemenea încercare ; Florin respira greu din cauza ranei din piept, iar eu eram cu piciorul nevindecat şi marşul mă obosea. Totuşi, moralul era excelent şi cu toţii aveam elanul trebuincios. Aşa fiind, păşiam cu nădejde înainte.

Noaptea era luminoasă, iar răcoarea ne ajuta să străbatem repede potecile ascunse de prin porumbişti. Ca să înlăturăm întâlniri neplăcute, ocoliam satele şi şoselele, ţinând doar calea către miazănoapte— răsărit, după busolă.

Din când în când ne opriam prin lanuri ca să mai răsuflăm. Povara desagilor ni se părea în adevăr cumplită. La popasuri, scoteam câte o sticlă cu vin dată de D-na X şi sorbiam lacom câteva înghiţituri trecând-o delà unul la altul, pe tăcute. Mai răsuceam câte o ţigară pe care o fumam cu nesaţiu. Pe fondul cerului cu stele strălucitoare, siluetele noastre se zugrăveau ca nişte umbre tainice venite din

III.

108 ACUM UN SFERT DE VEAC

altă lume. Era linişte. Numai fâşâitul foilor de porumb mişcate de o adiere, dădeau semn de viaţă.

Reluam marşul cu energia primului avânt şi prima noapte a fugei a trecut pe negândite deşi mersesem aproape treizeci de kilometri, socotind şi ocolurile făcute.

Când s’a crăpat de ziuă am trecut prin dreptul mănăstirei Căl- dăruşani unde am poposit din nou, ascunşi între nişte tufişuri. Eram lac de apă şi tâmplele îmi svâcneau puternic. Bem vinul care ne mai rămăsese ca să uşurăm desagii. Răscolind prin ei, găsim nişte calupuri mari de săpun, puse acolo ca să ne putem spăla rufele. Dar ce în­semnătate mai avea aceasta? Aruncăm săpunul, renunţând uşor la tot ceeace nu era de prima trebuinţă.

Cu toate că era ziua şi hotărîsem să mergem numai noaptea, continuăm drumul ca să intrăm mai repede în munţi unde adăposturile erau mai sigure. Cum noi ocoleam locurile umblate, nădăjduiam să nu întâlnim pe nimeni.

Ajungem la primul râu din cale, la Ialomiţa destul de lată prim partea locului. Voiam să trecem prin vad, însă ne-am răzgândit fiindcă în susul râului am descoperit un pod umblător aşezat acolo între nişte zăvoaie pentru folosul comunelor învecinate. Podarul, un moşneag încovoiat de ani şi tăcut, ne trece fără să ne întrebe nimic. Ii dăm vamă câţiva lei şi după câtăva vreme ne oprim într’un zăvoiu pentru popasul cel mare. Eram obosiţi şi ne era foame.

Desagii aveau însă destule lucruri bune. Adunăm găteje, aprindem focul care începe a pâlpâi vesel, scoatem ceaunul, mălaiul, sarea, muşchiul afumat şi punem de mămăligă.

Aruncat pe jăratec, muşchiul sfârâia împrăştiind un miros plăcut. Clipa ne înveselia. O astfel de viaţă simplă, are farmecul ei. După prânz, era cazul să facem şi o cafea. îmi amintisem că d-ra Y, care cunoştea tabieturile prietenilor ei pusese în fundul desagilor o cutie plină. Sorbim cafeluţa pe îndelete, desfăcând în hatârul ei şi un pachet de ţigări bune.

Cu foamea potolită, satisfăcuţi de cafea şi de ţigară, ne-am întins la odihnă sub căldura soarelui de Iulie care începuse să frigă.

SCHIŢA dr.9Fugs prin munţi TrîCSrea frorlului

/t n vu. w ţ BUCURHŞTT%/;

ACUM UN SFERT DE VEAC 111

Era tare bine să te dedai odihnei la care aveam de altfel tot dreptul. Dar nu ne-am lăsat moleşiţi şi ne-am desprins din aţipeală, ca să pornim mai departe.

Refăcuţi după popasul de pe malul Ialomiţei, am mers toată ziua. Spre seară însă am simţit că nu mai putem. Mergeam într’una de 24 ore. Rupţi de oboseală intrăm într’un lan de porumb. Fără să mai facem focul de seară, de frică să nu fim descoperiţi, ne culcăm unul lângă altul. Ne trezeşte umezeala care pătrundea în oase, şi frigul înţepător de dimineaţă.

Tremuram şi trăgeam când unul când altul, de o cojoacă a lui Florin pe care o luase din Bucureşti, fiind mai prevăzător. Cojoaca o aşternusem peste noi, dar era prea mică.

In această primă noapte de popas nu ne-am putut odihni. Nu ne obişnuisem încă cu neplăcerile vieţii în natură, reduşi numai la confortul pe care ni-1 oferea pământul ud şi acoperiţi numai de cerul cu stele.

Zilele şi nopţile următoare au trecut cam la fel. Cu toate că puterile fizice scădeau, totuşi avântul era minunat şi mai cu o glumă, mai cu o ciondăneală, călcam kilometri întregi peste ogoare pe unde tare greu se mai mergea.

La 1Q Iulie către ora 11 ajungem la calea ferată Ploeşti—Slo­bozia. Picioarele începuseră să se umfle, umerii ne erau sdrobiţi şi şalele înţepeniseră. 1

O luasem prea repede la început. Dăm apoi de râul Prahova, încerc eu să trec mai întâi fiind singurul care ştiam să înoft, Apa era mare. Ies la mal şi găsesc un loc mai bun în altă parte şi după mine vin tovarăşii.

Pe malul celălalt ne-am oprit. Apa curgea şiroae depe cămăşi şi iţari dar nu aveam cu ce să ne schimbăm aşa că am mers înainte cum eram, uscându-ne pe drum. Ajungem către seară la râul Cricovul Sărat, unde ne-am hotărît să poposim şi să facem o baie. Eram năclăiţi de praf şi de sudoare. Săpunul, nu-i vorbă îl aruncasem, însă tot mai aveam câteva coji puse deoparte.

Intr’o cotitură a Cricovului, ascunşi sub un mal, ne-am desbrăcat

112 ACUM UN SFERT DE VEAC

şi în apa călduţă ne-am curăţat şi ne-am înviorat trupurile sdrobite. Ca adevăraţi fii ai naturii către care ne reîntorsesem, ne veseliam împroşcându-ne şi scufundându-ne unul pe altul.

Delà Cricov, o luăm spre calea ferată Ploeşti—Buzău mergând până la căderea nopţii, şi având de gând, cum trecem linia, să po­posim. Mâncăm ceva şi ne întindem pentru culcare. N’am putut să adormim de fel, răsucindu-ne mereu şi chinuindu-ne până când ne-am sculat nervoşi în picioare. Reluăm marşul cu încăpăţânare, deşi mer­sesem toată ziua.

Era în noi o forţă ca a unui puhoiu de munte, care ne mâna mereu înainte.

Greu mai era peste câmp! Străbăteam mirişti lungi, pline cu rugi de mure a căror fire lungi şi aţoase ne împiedicau la tot pasul făcându-ne să cădem. Lanuri nesfârşite de mazăre şi sfeclă treceau monotone unul după altul, până când dăm de calea ferată Ploeşti— Buzău, limita de miazănoapte a Bărăganului de care în sfârşit scă- pasem. Nimerisem în dreptul gărei Inoteşti.

Mersesem foarte mult şi repede şi acum eram istoviţi. Ne-am abătut într’un lan de porumb de lângă şosea. Era către zori când spre răsărit stelele încep deja să pălească. Punem capul pe desagi şi ne învelim cu cojocul lui Florin şi cu câţiva snopi de grâu căraţi din apropiere. Adormim repede ca nişte buşteni. Dormim somn de brută, dar binefăcător, trezindu-ne numai către ora 10. In faţa noastră, către miază noapte se profilau pe un cer albastru dealurile pline cu vii şi sate albe, râzătoare în bătaia soarelui. Ne sculăm şi printr’un câmp de pălămidă plină de rouă, ne îndreptăm spre primul sat din cale, satul Ceptura din judeţul Prahova, primul punct mai însemnat ce ne alesesem de pe itinerariu.

Soarele pripea tare şi ni se făcuse sete. Cum apă nu se găsea în apropiere, trebuia să cercetăm pentru a descoperi vre-o fântână.

Vasile Iacobescu a plecat în sat. Acolo s’a dat în vorbă cu sătenii aflând că era ziua lui Sfântul llie. Pierdusem şirul calen­darului fiindcă nu mai ţineam socoteală. Nu avea nici o însemnătate pentru noi dacă era Sfântul llie sau altul; un singur lucru dóriam: ca timpul să treacă mai repede. Atingerea ţintei, trecerea, era totul. Ne

ACUM UN SFERT DE VEAC 113

potolim setea dintr’o bardacă plină adusă de Vasile şi o luăm din nou la drum,. In satul Qurani, sătenii care mai rămăseseră erau adunaţi la sfat, pe uliţă. Am stat de vorbă cu ei. Auziseră de ofensiva delà Mărăşti şi aveau speranţa să vie armata noastră mai repede să-i scape de sub călcâiul duşman. Trăiau rău. Grâul, porumbul şi vitele: se împuţinaseră de tot, dijmuite sistematic de posturile duşmane risipite în fiecare sat. Feţele oamenilor şi copiilor, de obicei palidei erau şi mai subte şi necăjite, citindu-se pe ele mizeria şi lipsurile.

Continuând drumul, ajungem spre seară la satul Tătaru răsfirat pe o coastă.

Deja, în faţă se zăreau munţii pe cari aveam să-i trecem. Pale de nouri luminate de asfinţitul roşiatic, treceau încet una după alta, spre apus. începem să urcăm. Am avut atunci senzaţia unui început fericit. Ne apropiam deci. Nădejdea caldă se scobora în sufletul meu. Eram plin de curaj şi m’am oprit deodată strigând din tot sufletul to­varăşilor mei: „Noroc băeţi! Să ne ajute Dumnezeu!“

Ne-a străbătut un fior de emoţie puternică. însufleţiţi, păşim mai iute, pe cărarea care şerpuia în sus. Am fi vrut să sburăm însă coasta grea şi desagii nu ne lăsau. Străbăteam una după,alta vâlcele şi colnice care ni se păreau munţi. In livezile de pruni resfirate peste coaste şi crâmpeie de vie, ne potoleam setea cu prune verzi şi cu aguridă smulse în treacăt, în cale. Ţineam direcţia după busolă, Nord-Nord- Est, deoarece cărările duceau care încotro, prin sate. Din această cauză eram siliţi să facem nenumărate ocoluri. Greşiam direcţia de multe ori, mai ales noaptea. Obosiţi şi plini de sudoarea care picura peste tâmplele înfierbântate, gâfâind din greu, ne opriam din când în când pentru popas, în câte o viroagă ascunsă. Mâneam ceva şi fumam o ţigară, contemplând cerul înstelat pe care acum îl vedeam în fiecare noapte în toată măreţia lui, ca pe ceva nou. Sclipirea stelelor era mai pură, iar bolta cerească părea mai aproape. In liniştea tainică a nopţii care ne învăluia, cugetam la soarta noastră ciudată.

Cine ar fi putut bănui cu câţiva ani în urmă că într’o noapte de Iulie voiu sta ascuns într’o râpă, în locuri necunoscute, cu o în­făţişare de om afară din lege?

8

114 ACUM UN SFERT DE VEAC

Băteam la poarta destinului, întrebând zădarnic. Nepăsarea natúréi şi măreţia ei mă făcea mai bine să simt umilul loc ce aveam în caravana nesfârşită a oamenilor către o ţintă necunoscută. Astfel, în acele clipe, viaţa îmi apărea mai lipsită de preţ decât oricând. Făcea să o pui în joc pentru o ispravă, care cel puţin era o mărturie a dorinţei de evadare din căile prea bătute.

După ce ne smulgeam din gândurile noastre şi din odihna ca vai de lume, porniam din nou, drumeţi grăbiţi către munte. Intr’o după amiază ajungem în satul Sângerul aşezat pe o coastă la gura unor văi, care se înfunda în păduri bătrâne şi întunecate.

începusem să ne temem că nu vom reuşi să ţinem calea cea bună, fiindcă mergeam pe poteci neumblate, fără călăuză şi prin locuri care deveniau pustii.

Nopţile erau friguroase şi snopi de grâu nu se mai găseau pe aproape. Aveam peste cămaşă doar o vestă care nu ne ţinea cald deloc. Vasile şi cu mine începusem şă tragem cu ochiul la cojoaca, lui Florin care era mai fericit ca noi. Glumind, i-o luăm şi în cepem a o împărţi. O tăem. Vasile ia căptuşeala, eu faţa de postav, iar lui Florin îi lăsăm guleraşul de blană de pisică pe care şi-l puse la cămaşe. Privindu-ne, am început a râde unul de altul.

Vasile, cu pălăria trasă de obicei pe ochi avea o expresie blajină cu o urmă de amărăciune. Ochii săi mici sclipeau câte odată luminaţi de un surâs. Firav la trup cum era, sfios, eu rupturile acelea, n’ai fi dat mare lucru pe el dar ce vajnic şi îndrăsneţ era la fapte! Ce om de ispravă!

Florin, cu ochii mari, sprincenele încruntate şi cu o barbă neagră neîngrijită, avea o înfăţişare de mephistofel. Două cute adânci sub­liniau şi mai mult caracterul energic şi aspru al figurei. Avea ceva agresiv în toată înfăţişarea lui, iar guleraşul de blană delà gât, îi al­cătuia un cap de expresie, vrednic de penelul unui maestru.

Despre mine ce să mai spun? Fotografia făcută din acea vreme îmi arată o figură de ţigan ursar cu barba neagră crescută sălbatic peste pomeţii figurii eşiţi înainte de slăbiciune. Sprâncenele erau mai stufoase, căutătura mai fioroasă.

ACUM UN SFERT DE VEAC 115

Parcă trăisem decând lumea sub învelişul acesta şi eram doar cu toţii feciori de oameni cu stare. Omul se adaptează mediului şi împrejurărilor, mai repede decât s’ar crede.

Travestiţi aşa şi râzând unul de altul, străbătând mereu livezi, păduri, râpe, ne oprim într’o costişe lângă un pârău, uzi leoarcă, şi obosiţi peste măsură. Nu prea ne dădeam seama bine unde ne găseam.

Cum şedeam pe coasta aceea, un bătrân s’a apropiat de noi cu sfială şi cu o căutătură binevoitoare. Ne întrebă cine suntem noi, îi răspundem că vrem să ajungem în munte pe calea Boziorului şi că ne trebue ceva de ale gurei. Pâinea ce luasem din Bucureşti, se uscase. Mai aveam mălaiu şi costiţe de porc, dar le păstram pentru zilele grele ce aveau să vie. Trebuia să fim cu mare grijă, fiindcă în munte nu mai puteam găsi nimic.

El ne-a spus că este moş Constantin Andronache din Sângerul şi că bucuros se duce în sat, să ne aducă ce ne trebue.

In aşteptarea lui moş Costache ne-am odihnit pe coasta aceea1 •şi am dormit aproape 11 ore, de s’ar fi putut tăia lemne pe noi. A fost primul popas mai lung, de care aveam nevoe, fiindcă epuizarea începea, iar de acum încolo, drumul trebuia să devină tot mai greu şi mai pustiu, hrană mai puţină şi timpul mai vrăşmaş.

Moş Costache ne aduce mălaiu, sare, brânză şi pere. Era un om cum se cade. A înţeles el cam ce e cu noi şi ne-a fost bine­voitor. Ne-a întovărăşit o bucată de drum şi apoi ne-a îndrumat pe calea cea mai bună, ca să ieşim spre Cislăul de pe valea Buzăului.

II rugăm să ne ducă mai departe, dar nu vrea bătrânul. E cu grijă mare să nu-1 simtă mai târziu cineva. Ne-am despărţit de el cu părere de rău, ca de toţi acei care ne înţelegeau cât de puţin. Dispărem în curând în nişte porumburi, pentru a ocoli un post de control, pe care ni-1 arătase moş Costache.

Pe un drum desfundat şi neumblat, ne îndreptăm spre satul Buda, aşezat la poalele unui codru care ne despărţia de valea Bu­zăului. Era deja noapte.

116 ACUM UN SFERT DE VEAC

Luna, prietena noastră din Aluniş, se ascunsese. Nu mai vedeam nici la trei paşi. Totuşi drumeagul prin codru era încântător. Răcoarea era plăcută şi încărcată de miresmele pădurei. In jur, linişte desăvârşită şi taină. Opincile ritmau marşul hârşâind, deoarece târâm picioarele agale ca mocanii. Din când în când, ne uitam înapoi ca să-l zărim pe Florin lăsat ca ariergardă. Cum începusem) a sui o creastă, a reapărut luna printr’o spărtură de nouri, luminând drumul ca ziua. Trecem prin cătunul Scărişoara, ascuns între păduri şi coaste, şi încremenit în lumina lunei. Era pustiu la ceasul acela.

Panglica lată a Buzăului, sclipea într’o vale largă şi frumoasă. Scoborâm şi dăm în curând de calea ferată Buzău—Nehoiaşi, nime­rind ceva mai jos de gara Cislău. Eram pe calea cea bună. Cum ajungem în vale, auzim spre stânga noastră, în gara Cislăului, zgomot mare. Zărim căruţe militare, soldaţi germani, bucătării de campanie. Era probabil o coloană delà etape.

Grăbim să ieşim din această zonă şi să ajungem pe malul râului în zori. Trebuia să trecem râul care era destul de lat. Cum tovarăşii mei nu ştiau să înoate, situaţia era complicată. Am intrat în apă, care era rece de tot, ca a oricărui râu de munte. Cu cât înaintam, simţeam cum îmi fuge pământul de sub picioare.

O undă leneşă parcă voia să mă tragă la fund. încep a înnota greoiu fiindcă eram îmbrăcat, dar apa mă ducea la vale şi nu puteam deloc să înaintez. Groaza pusese stăpânire pe mine, para- lizându-mi aproape orice mişcare.

Nimerisem tocmai înapoia unui stăvilar în apele căruia puteam să ne înecăm cu toţii. Cu mari sforţări ies la mal, dârdâind de frig şi de frică.

Am stat apoi pe un bolovan, clătinând din cap. Apa curgea de- pe mine şiroae, tovarăşii mă priveau cu compătimire. Umblând pe mal în susul râului găsim un vad bun, cu pietre mărunte, unde apele curgeau repede ca să se adune în stăvilar. Buzăul nu era aici nici până la genunchi. II trec într’o clipită şi de pe malul celălalt

ACUM UN SFERT DE VEAC 117

îmi văd tovarăşii cu boccelele pe cap şi cu opincile în mână, ferin- du-se să nu se ude, ceeace m’a făcut să le strig:

— „Măi! Voi sunteţi ca evreii când au trecut Marea Roşie!“ In adevăr eram caraghioşi. Gata să ne înecăm cu câteva minute mai înainte şi acum iată-ne ferindu-ne de o leacă de udeală.

Ocolim satul Raşavăţul, cam cu vre-o trei kilometri spre Nord Est, oprindu-ne pentru odihnă într’o coastă. Ziua sosise. Fără să mai mâncăm, ne cuibărim într’o groapă şi dormim aşa fără de grijă până la ora 10, când ne-au trezit nişte văcari obraznici şi ispititori. Voiau neapărat să afle cine suntem, de unde venim, unde mergem. îmi -venia să-i iau la bătaie, dar ca să le câştigăm bunăvoinţa, le dăm nişte tutun. Cum stăm noi aşa de vorbă, nici nu ştiu când s’a adunat nouri grei deasupra şi a început o ploaie torenţială silindu-ne să o luăm la fugă sub nişte copaci. Nu ne-am putut adăposti nici acolo şi zărind o colibă părăsită ne repezim spre ea. In acea colibă murdară, am stat până a trecut ploaia.

După ploaie, soarele prinse a arde din nou cu putere. Aburi calzi, se ridicau repede în sus şi în câteva minute cerul era înseninat.

Pădurile şi livezile erau acum mai verzi, spălate de ploaie. Eşim afară şi ne hotărîm să ne facem şi noi o curăţenie generală. Aşa murdari nu eram, fiindcă la orice Jfârlă ne spălam ; dar ca să nu ne umple păduchii şi râia, ne sileam să ne păstrăm corpul şi amărâtele; de rufe în stare convenabilă. Un pârâiaş curgea pe aproape, umflat de ploaie. Cu nişte coji de săpun ne-am spălat rufele ca nişte spălătorese îndemânatece, frecându-le bine şi bătându-le cu un pietroiu în chip de maiu cum fac ţărăncile noastre, apoi le-am clătit, le-am stors şi le-am întins pe lespezi ca să se usuce.

Şedeam aşa goi cum ne-a făcut Dumnezeu, sub bătaia soa­relui. Ne povestiam unul altuia amintiri din copilărie, din armată, din lunile de răsboiu care trecuseră şi mai ales făceam ipoteze asupra celor ce mai aveam să îndurăm în expediţia noastră. Prietenia se călea şi ne jurarăm să fim alături toată viaţa şi să începem o luptă acerbă pentru curmarea relelor şi înălţarea neamului. Eram băeţi

ACUM UN SPEIST DE VEAC1 IS

tineri cu mult suflet şi cu cele mai nobile intenţii şi aspiraţii. Ce ne păsa că pentru moment realitatea era departe de visuri ?

Deocamdată eram trei prizonieri răniţi, scăpaţi de sub baionetele duşmanilor, rătăciţi printre coclauri cu nişte desagi alături şi cu per­spectiva de a fi împuşcaţi la tot pasul, sau morţi de foame prin păduri.

Nu ne lăsăm însă deloc. După odihna aceasta din preajma Ruşa- văţuiui, unde am mâncat bine şi am băut şi o cafea, o luăm veseli înainte pe un drumeag care suia spre un deal cam mare, apoi sco- borîm în satul Muscelul Ţiganului, un sat pricăjit cu case mici şi negospodărite. In capul satului ne oprim ca de obiceiu. Nimerisem ia o bătrână — Baba Buncu. Era tare bună şi cumsecade, dar­nică şi cu toată bunăvoinţa. Ne-a primit ca pe nişte copii ai ei. Ne-a băgat în bârlog, ne-a întins masa punând străchinile de lut şi linguri de lemn din cele noi şi dintr’un cotlon a scos tot ce bruma avea ea să îşi ţină bătrâneţele depe o zi pe alta: nişte brânză de oi, ceapă, mămăligă şi vre-o câţiva castraveţi culeşi proaspeţi din dosul casei, dintr’o grădiniţă înecată de burueni. Când mâneam, bă­trâna se uita la noi cu drag, ţinând mâna peste gură şi clătinând din cap cu jale. începe să ne spună necazul ei. Biata femeie avea un fecior în Regimentul 8 Infanterie din Buzău de care era tare mândră şi de care nu mai ştia nimic delà începutul răsboiului. Ea îşi trăia viaţa în sătucul acela pierdut şi necercetat, cu singura spe­ranţă şi grijă în viaţă — feciorul ei, soldatul Buncu Ion, plecat să. moară la datorie cine ştie pe unde.

Ii curgea lacrămi amare peste obrajii sbârciţi, mişcându-ne şi pe noi.

La plecare, ne luăm rămas bun şi-i urăm sănătate, dorindu-î ca feciorul să se reîntoarcă zdravăn şi voinic. Am vrut să-i strecurăm în mână ceva bani, dar nu vrea să-i primească, spunând că ceeace ne-a dat, ne-a dat de pomană.

— „Lasă maică! Cine ştie cine o fi având grijă şi de Ion al meu, săracul! Bun o fi Dumnezeu! Tare aşi vrea să-l văd înapoi acasă, să-i găsesc şi lui o fată vrednică şi să-l însor. Apoi, pot să închid ochii, că m’am săturat să mai fac umbră pământului degeaba.

ACUM UN SFERT DE VEAC 119

Dumnezeu să vă ajute maică şi să ajungeţi sănătoşi unde vă este calea!“

Deabia i-am putut da câţiva lei cu sila. Am plecat mai departe. Acum începeau plaiurile de munte, deosebit de frumoase prin aceste părţi. Suim printr'o fâneaţă înaltă şi mirositoare, plină de flori roşii sângerii şi de albăstrele. In mers, eram însoţiţi de un necontenit ţârâit prietenos de greieri. Ţin minte ca şi acum. Era spre asfinţit şi se lăsase puţină răcoare, in sufletul nostru se pogora mângâierea ce ne-o da frumuseţea locurilor. Simţiam o bucurie curată ca şi lumina dulce a cerului de seară.

Ne oprim pe un vârf de deal aşezat de fire astfel, încât se vedeau roată toţi munţii şi văile.

Era atâta frumuseţă calmă!Drumuri albe şerpuitoare se pierdeau printre muncele verzi,

îmbiindu-ne să te îndrepţi într’acolo, către un colţ uitat de lume. Dealurile unduioase se pierdeau unul după altul în zarea al­băstrie. In fund, se profilau semeţi munţii cu spinările lor uriaşe, împădurite de codrii seculari. Ici, colo, satele albe, pitoreşti, ca nicăeri în lume, se revărsau pe coaste. Asfinţitul măreţ aşternea peste totul o pulbere fină de aur, iar văile începuseră a se întuneca uşor. Nu ne mai săturam privind. Un muget deşteptă ecoul şi oftând cu părere de rău ne-am sculat pentru a porni mai departe, tot mai departe. Dinspre codri, luna timpurie prinsese a se înălţa. Scoborîm uşor către satul Punga, de unde trebuia să o luăm către Bozieni. Nefiind siguri de drum, ne-am oprit la prima casă, ca să întrebăm; aici găsim o fecioară a plaiurilor noastre de munte, albă la peliţă, cu doi bujori în obraji şi cu o privire senină de căprioară, în cari se citea sufletul curat şi adânc. Era o apariţie cu adevărat încântătoare.

Florin, mai focos, o întrebă primul, care e drumul spre Bozieni şi ea cu o voce dulce se îmbie să ne călăuzească. Face doi paşi, apoi se opreşte, se întoarce şi se uită lung la noi pe sub sprincenele negre şi arcuite, întrebându-ne dacă nu cumva suntem osteniţi. Dându-ne în vorbă cu ea, începe a ciripi în limbajul curat al ţăranilor, că-i drumul greu, că o să rătăcim şi că e mai bine „să mânem“ în noaptea asta la ea. Chiar se îmbie să ne întovărăşească după popas.

1 2 0 ACUM UN SFERT DE VEAC

Eram încântaţi. Când începu a povesti să nu avem nici o grijă, că a mai dus ea ca noi, schimbăm câteva priviri şi ne hotărîm să rămânem. Intrăm în casa curată, văruită proaspăt şi ne aşezăm pe o laiţă acoperită cu o cergă miţoasă. Ne spune că o cheamă Manda şi noi la rândul nostru îi dăm poreclele.

— „Cum o duci cu nemţii, Mando?“ o întrebă Florin a cărui ochi o priveau cu admiraţie crescândă.

— „îşi bat joc de noi, vericule! Ne iau tot ce bruma avem şi necinstesc fetele mari!“

Frumos glas mai avea! Cald şi cu un timbru muzical minunat. Deaceea am tot îndemnat-o să ne povestească cum o duce, ce fac sătenii, din ce trăesc, ca să auzim mereu acel glas vrăjit.

Vorbind şi servindu-ne cu grăbire şi drăgălăşenie, păşea de colo, colo cu mişcări de o graţie nesilită, plină de farmec. Am mâncat, apoi ne-a aşternut să ne odihnim pe laiţă. După câteva ore ne-a sculat să plecăm, smulgându-ne de clipele acestea îmbietoare la şedere.

După cum ne făgăduise, Manda merse cu noi să ne arate calea. Cu ea în cap, ne înşirăm pe cărare. Ne tot sfătuia să ne ferim de nemţi şi să fim cu grijă mare. Suflet cinstit de româncă adevărată!

Pe un vârf de deal ne despărţim, strângându-i mâna bărbăteşte. Am făcut greşeala să-i amintim că nu trebuia cu nici un preţ să po­menească despre noi, nimănui pe lume. S’a înroşit toată de o sfântă revoltă şi supărată ne spune : „Cum aşi putea eu face una ca asta, fraţilor? Nu sunteţi voi cruce de a noastră?“

Am fost mult impresionaţi de această cinstită fată. Apoi ne-am despărţit uitându-ne lung după ea până ce ne-a pierit din ochi trupul ei sprinten înfăşurat în fota strânsă. Simţeam regretul despărţirei de un suflet rar, curat. Mâhniţi, am ţinut cărarea arătată de Manda pe care după câtva timp am pierdut-o. Prin pădurea deasă ca peria rătăcim patru ceasuri obosindu-ne zadarnic. Era noaptea de 22 spre 23 Iulie. In sfârşit dăm de nişte urme făcute de un car, care ne scot. în marginea satului Turburea pe direcţia bună.

Obosiţi de atâta rătăcire, ne oprim ca de obiceiu la prima casă din drum. Ciocănim uşor la geam. Ese afară un creştin cu

ACUM UN SFERT DE VEAC 121

părul vâlvoiu şi cu un cămeşoiu lung până în călcâie. Era nea Pe- trache pădurarul.

Ii spunem despre noi ceva apropiat de adevăr şi că vrem să ne odihnim. Totul a durat numai câteva minute. A înţeles el despre ce e vorba şi ne-a arătat prispa unde aşternuse un ţol. înveliţi cu alt ţol, am adormit curând în linişte, până la ziua albă. Dimineaţa, voioşi ne spălăm, turnându-ne dintr’o ulcică apă proaspătă adusă de una din cele trei fete tare drăguţe ale lui nea Petrache. Ne dăm pe lângă ele ca flăcăi ce eram, şi le rugăm frumos să ne facă rost de ceva mân­care.

Pe lângă casa lor se pripăşise şi o ţigancă, Ioana, căreia îi sti­cleau ochii din cap ca la necuratul. Cum îi dăm câţiva poli dispare. Nu trece mult şi vine cu patru raţe fripte, cam ţigăneşte e drept, dar răspândind un miros de friptură îmbietoare. Am mâncat ceva, punând restul la desagi pentru zile mai grele. Ne luăm rămas bun delà gazde cărora le spunem că Florin e „sergent“, Iacobescu „volintir“ şi eu „plotonier majur“ fugiţi cu toţii delà nemţi. Apoi o luăm spre Bozioru.

Era ziua mare şi era Duminecă. Făcusem greşeala că am pornit, ziua la drum. La tot pasul ne întâlneam cu oameni, care mergeau la cârciumă pentru sfat sau la horă. Cum ne vedeau, ne opreau in loc iscodindu-ne cu tot felul de întrebări:

— „De unde sunteţi voi, măi? încotro? Voi sunteţi de ăia fugiţi măi !“

Nu aveam ce face. Trebuia să ne oprim, să stăm de vorbă şi să le răspundem, căci altminteri se supărau şi cine . ştie ce se putea în- fâmpla dacă jigneam ambiţia ţăranilor noştri, mai ales Dumineca.

Unul ne-a îmbiat la un cazan de ţuică clandestin, cum se obiş- nueşte pe la munte şi acolo în velniţă ne cinsteşte pe rând, scoborînd mereu ţoiul legat cu o sfoară, într’o bute afumată.

Ca să înlăturăm neplăceri, în dreptul comunei Bozioru ne abatem din drum în nişte sălcii stufoase depe marginea unui pârâu, unde am stat până pe înserate. Eram şi cam înfierbântaţi de ţuică. Cum a asfinţit, am eşit la drum. Am trecut prin Brăeşti, o comună frumoasă

122 ACUM UN SFERT DE VEAC

aşezată într’un găvan din mijlocul munţilor. Satele deveneau tot mai rare şi mai risipite iar drumurile tot mai rele, şerpuite şi bolovănoase. Greu era de urcat! Ne treceau năduşelile şi suflam de ne ieşea su­fletul. La coborâş opincile alunecau şi cădeam. Mergeam însă înainte- cu o încăpăţânare nemaipomenită. Nourii grei pluteau jos, întunecând drumul. Din nenorocire ne-a însoţit tot timpul o ploaie rece de munte, deasă şi pătrunzătoare înmuindu-ne până la piele şi îngreuindu-ne desagii şi mai mult. Priveliştea era urâtă. Numai pripoare lutoase, maluri vinete şi păduri întunecate.

Noaptea se lăsase. Inchipuiţi-vă trei fiinţe încovoiate de frig şi de povară, la drum, udate de ploaia nemiloasă şi nesfârşită, alune­când, căzând, unul târându-şi piciorul, altul blestemându-şi soarta, dar înaintând mereu spre întunecime.

Muntele era însă aproape şi lângă el era frontul. Nu trebuia să. slăbim nicio clipă. Trecem prin ultimul sat mai mărişor, GoideiştiL Iar coborîm, iar suim şi pe la 2—3 dimineaţa ajungem pe vârful plaiului dintre Goideşti şi cătunul Fundata, unde ne oprim. Se crăpa de ziuă. Răcorea munţilor ne trezeşte din amorţeala oboselii şi ne face să deschidem ochii mari, ca să putem privi în jur.

Zorile ne-au surprins pe un podiş întins, înconjurat de brazi încărcaţi de rouă sclipitoare. In mijloc era o piatră albă aşezată par’că pentru odihna trecătorilor. Ne suim pe piatră şi văzând priveliştea minunată care se desvăluia înaintea ochilor, uităm de trudă şi de ne­cazuri.

De data aceasta eram cu adevărat în munţi, în libertate deplină, ca şi păsările care săgetau cerul. Aveam un sentiment de mândrie şi de curaj şi eram gata de a înfrunta orice şi pe oricine, cu toată în­făţişarea noastră de plâns. Măreţia firii produce transformări de ace­stea. Altminteri, ce ne-ar fi putut face ca după atâtea zile şi nopţi chinuitoare să începem a cânta deodată suiţi pe piatra aceia?

Cerul era de o seninătate de vis, descoperind depărtările. Aerul pur şi răcoros îl sorbeam cu nesaţiu ca pe un elixir cu puteri vrăjite.

In acea dimineaţă curată de vară, puteam surâde munţilor

Vedere asupra Culmei Răsboiului. In fund case din cătunul Ploştina

Piatra depe Culmea Fundatei, unde ne-au găsit zorile zilei de 24 Iulie

Intre cele două Bâsci, din Munţii Buzăului

ACUM UN SFERT DE VEAC 123

Vrancei care se vedeau în faţă. Dar nici nu ne gândeam în clipa aceea la trecerea frontului. Simţeam numai răsplata ce ne da natura în schim­bul ostenelilor noastre. Spre dreapta, se vedeau crestele împădurite de brazi ale Cireşului şi vârful stâncos al Curcubetii cu vârfurile scli­pind în bătaia primelor raze de soare. Undeva se ghicea valea Râm­nicului, aceea cu chei sălbatice şi necercetate decât doar de vre’un rătă­cit îndrăgostit de natură. Vrancea era spre miază-noapte răsărit. Codrii Râmnicului care au cei mai frumoşi brazi şi molizi din ţară, erau în faţă oferind o privelişte calmă plină de frumuseţi necunoscute.

Valea adâncă şi întortochiată a Zăbalei despica unitatea pei- sagiului.

Vârfuri calme cu ondulaţii line erau adevărate colţuri de raiu. Furul mic, Furul mare, Monteorul se ţineau în lanţ de horă râzători sub strălucirea dimineţii. Spre stânga noastră erau munţii Buzăului, nu prea înalţi, dar plini de poeni încântătoare aşezate în bătaia soa­relui, mărginite de brazi uriaşi, care se fac din ce în ce mai mici. înaintând ca o armată tăcută spre golul alpin.

Din mijlocul lor răsare ca un domnitor — Penteleul — verde ca smaragdul. Nu e copleşit de alte vârfuri, crestele parcă fug din calea lui. Deaceia face impresia unui uriaş care se uită roată.

In liniştea dumnezeiască a muntelui, o adiere pribeagă aduse un miros de răşină ca un oftat uşor al sufletului muntelui. In conH templare ne purtam privirile peste măreţia dimprejur, peste toată în­tinderea fără margini a pădurilor şi crestelor cu atâtea frumuseţi ne­ştiute. Simţeam cum sufletul îmi sporeşte şi cum făptura mi se lu­minează. Au fost clipe în care m’am deprins de lutul neînsemnatei noastre fiinţe. Aşi fi trăit aci toată viaţa, dar destinul ne chema pe calea sa.

Ca să însemnăm clipa aceasta minunată, ne cioplim în stâncă numele cu spanga luată delà Moş Dumitru din Aluniş.

Ne luăm rămas bun cu părere de rău de aceste locuri şi ne sco- borîm în cătunul Fundata din vale, apoi suim iarăşi creasta peste aşa zisul Gol al Pietroiului până dăm de Ploştina, ultimul sat de

1 2 4 ACUM UN SFERT DE VEAC

munte. De aici în colo niciun sat, niciun cătun, nicio casă. Era ora 6, ziua mare. Făcusem 35 de kilometri în 13 ore, şi în munte, ceeace era enorm. De aci însă începea greul cel mai mare, trebuia să ne întărim forţele rămase. Trebuia să ne odihnim mai mult, să mâncăm bine şi să ne căutăm călăuză.

Găsim o groapă mai mare lângă cărare şi trimitem pe Vasile Iacobescu în sat căci era rândul lui — ca să facă rost de mâncare şi de călăuză. Cum ajunge în sat, e luat la goană de oameni strigâm- du-i-se că e poliţist german deghizat.

— „Fugi! Fugi de aici! N’auzi ? Sunt nemţii în sat şi te dăm pe mâna lor!“

Intr’adevăr, nemţii ţinând seamă că pădurile sunt pline de de­zertori ruşi şi români şi de prizonieri fugiţi, se îmbrăcau ca ciobani şi cereau ajutorul ţăranilor pe care apoi îi împuşcau ca trădători. De aici, groaza locuitorilor de a ajuta pe câte un român, frate de al lor.

Eram îngânduraţi şi nu ştiam dacă trebue să mai aşteptăm sau nu, ca să intrăm în codru pentru a fi în siguranţă deplină.

O luăm pe o cărare ce mergea pe creasta Răsboiului sau a Mor-’ tatului care se ridică între râul Bâsca Rusilei din spre Apus şi între râul Slănicului aflat spre Răsărit. Cărarea era minunată, printre păduri de brazi şi prin poeni. Ne întâlnim cu un băeţaş de vre-o 12—13 ani care păzea vacile. Era simpatic la înfăţişare, cu ochii vioi, frumuşel şi inteligent. II chema Antonică. Era din comuna Goi- deşti şi tocmit văcar la moş Dumitru Brătilă din Ploştina, care avea doi feciori pe front. Ne povesteşte el că mulţi dezertori treceau pe acolo, mai ales prin locul acela care era o răscruce de cărări şi cum aceşti dezertori jefuiau tot ce găseau pela bieţii munteni şi aşa destui de săraci. t

II rugăm să ne facă rost de mâncare şi de vre-o călăuză, promiţân- du-i bani. Antonică ne spune că moş Brătilă a mai ajutat şi pe alţii şi că ar putea să ne ajute şi pe noi. II trimitem după dânsul. Moş Brătilă în curând urcă coasta spre noi, şi se apropie fără sfială. Ii povestim necazurile noastre iar el pe ale lui. Bietul om! A ajutat pe mulţi să fugă, dar consătenii l’au părăsit de groaza nemţilor. A stat

Antonică văcarul lui inoş Brătilă, după 23 dc ani

După furtună, prin codrii Buzăului. In tund inuntelc'JPenteleul

Un colţ pustiu de munte

ACUM UN SFERT DE VEAC 1 2 5

în lagărul delà Nehoiu aproape un an şi apoi i-au dat drumul. De flăcăii lui, ca şi Baba Buncu, nu mai ştia nimic. Câştigându-i încrederea, ne conduce spre o casă veche şi părăsită, fostă a părinţilor bătrânului, care era murdară şi plină de ploşniţe, dar care ne putea adăposti de ploaie. Antonică ne-aduce apă, câteva kilograme de mălaiu, sare şi ţuică şi ne spune că a vorbit şi de călăuză cu un oarecare, Dumitru Tănase. Mai târziu apare şi flăcăul care era dezertor din Regt. 48 Infan­terie. Se sfia să intre în casă deşi avea armă. Ne-am sculat în pi'-* ciare, căci nu ştiam sigur cine poate fi, gata să ne apărăm. Văzând un gest de frică din partea lui, î-am zis :

—■ „Frate Dumitre! Nu-ţi fie teamă de noi că suntem tovarăşi de ai dumitale“.

Nu era chiar aşa, dar trebuia să-i dăm curaj. 11 rugăm să ne ajute şi să ne conducă spre Vrancea, dar e fricos atât din cauza si­tuaţiei lui de dezertor cât şi din cauza noastră.

După multe codiri, primeşte să ne conducă. Nu cere bani, dar dacă îi dăm nu refuză. De fapt, avea şi el interese fiindcă trecea cu ţuică de contrabandă dincolo în Ungaria, ceiace era oprit. Ne tocmim şi ajungem la 150 de lei. Apoi plecă să aducă şi pe vărul său cu care trecea ţuica.

Intre timp, simpaticul Antonică ne povesteşte în limbajul lui pi­toresc, cum l’a hotărît pe nea Dumitru Tănase să vină la noi.

— „Apoi eu ştiam că nea Dumitru cam umblă în treburi de astea, pentru parale. Că la cârciumă, cine îşi aprinde ţigara cu hârtii de câte o sută de lei şi râde de ceilalţi? Nea Dumitru! Are şi o taşcă ofiţerească de piele, pentru hărţi! Hei! Multe ştie nea Dumitru! Dar e fricos! Se teme! Că e dezertor! Ca să-l fac să vină la hieavoastră, i-am zis:

Nea Dumitre! Hai până în coastă la isvorul din priporul mare că vaca dadei Ilinca e gata să moară. S’a uitat la mine cam cu bănuială şi-mi răspunde : să dăm întâiu pe la obor. La obor toate vitele erau sănătoase! A trebuit să-i spun drept cum că la casa veche a lui moş Brătilă, sunt trei inşi care îmi pare mie că sunt ofiţeri şi vor să treacă munţii şi au nevoe de călăuză. Iacă aşa l-am adus!“ .

126 ACUM UN SFERT DE VEAC

Nu trece mult şi revine Dumitru Tănase însoţit de vărul său Ion Crăciun, cu doi cai pe care erau atârnate câte două bote pline cu ţuică. Trebuia să plecăm. Ne despărţim de Antonică şi de moş Brătilă cu aceeaşi părere de rău ca şi de toţi acei ce ne-au dovedit sufletul lor românesc. Eşim afară. Vremea frumoasă de dimineaţă se stri­case. Ploua şi întunericul sosise. Pornim la drum pe cărarea lune­coasă. Tare e rău să pleci pe noapte şi pe ploaie, în munte! Picăturile dese ne-au udat până la piele în câteva minute. Ploaia se înteţise. La o vreme ne adăpostim sub un fag. Tremuram de ne clănţăneau dinţii din gură. Era frig deabinelea. Stăm ce stăm sub fag şi iarăţşi reluăm calvarul. De data aceasta punem desagii pe cai, ca să fim mai uşori.

Suim şi coborâm peste vârfuri cu nume pitoreşti şi ciudate care se ţineau lanţ: Mortatul, Seciul, Vârful cu Soci, Râma Şoimului, Neharna, Chilmiziul. Alunecăm, cădem, dar nu murmură niciunul. Cu dinţii încleştaţi, mergeam la ţintă. In noapte, străbateam păduri se­culare de fag şi de brad, întunecoase şi înfiorătoare sub ploaia aceea care nu se mai sfârşia. Freamătul pădurii se năştea şi se stingea mereu sub vâjâitul sinistru al vântului, fâşâind printre copaci.

Câteodată îmi părea că vuesc mii de glasuri, ca o harpă uriaşă. Peste muchi treceau pale de nouri în goană, pieptănând pinii răsuciţi.

Pe la miezul nopţii, ne-a cuprins o oboseală peste fire care ne-a silit să ne oprim. Facem cu greutate, un foc mare. Nu ne mai temeam, fiindcă focul nu se mai putea vedea în locurile acele sălba­tece. Vâlvătaia lui se ridică în curând, luminând grupul acela ciudat şi tăcut, rătăcit în codru. Înfăţişarea fiecăruia era sălbatecă. îmi părea că unul spionează pe celait de frica morţii, cu căutături crunte. Stră­moşii din epoca de piatră se deşteptau în noi pe nesimţite. Am făcut mămăligă şi pe tăcute am mâncat-o cu gesturi repezite şi hulpave.

După aceia, ne-am culcat lângă foc. Cine putea dormi însă ? Pe o parte ne prăjeam iar pe cealaltă îngheţam. Trebuia să ne răsucim mereu. De altfel frica de călăuze ne-a făcut să orânduim schimburi de plantoane. Ne era frică să nu ne omoare, lucru foarte uşor în pustie­tatea aceia. Ne-ar fi îngropat apoi sub un fag. Nu ştia nimeni de

ACUM UN SFERT DE VEAC 127

soarta noastră şi eram şi afară de lege. Cine străbate astăzi cără­rile munţilor Vrancei şi Buzăului, va întâlni multe cruci de acestea fără de poveste. Dacă întâlneşti un cioban bătrân îţi poate răspunde la întrebarea care o pui:

— „De Domnule! Apoi o fi trecut unul pe aici în timpul războ­iului şi Bau împuşcat alţii! Un cioban, găsindu-i trupul sfârticat de câini sau de lupi, i s’a făcut milă, şi l’a îngropat creştineşte cu faţa spre răsărit, cioplindu-i crucea asta pe care o vedeţi!“

Spre ziuă, frigul ne-a trezit din amorţeală, risipindu-ne în parte gândurile negre.

Timpul se făcuse iarăşi bun şi locurile erau frumoase. In stânga, ne urmărea mereu vârful Penteleului, de care ne despărţea numai apa Bâscei Mid.

Pe potecă nu am întâlnit picior de om. Brazi tineri străjuiau că­rarea deoparte şi de alta. Am nimerit într’un smeuriş unde ne-am ■oprit pentru popas şi smeură.

Nu ne mai săturam mâncând. Din vorbă în vorbă începurăm a ne împrieteni cu călăuzele, mărturisindu-ne unii altora teama de astă noapte.

— „Cum să nu avem teamă? Pădurile sunt pline de bande de dezertori şi de prizonieri înarmaţi cari pradă stânile şi satele. Nu se mai sfiesc. Se apropie ziua nămiaza mare, somează, cer hrană şi dacă nu le dai, trag imediat, omorându-te într’o clipă. Păi în Zănoaga, nişte ciobani au fost prădaţi de trei mii de lei şi de tot ce strânseseră în stână : brânză, lapte, caşuri. Dar de atunci s’au cam armat şi cio­banii şi cum te apropii de stână, trag cu puşca, orişicine ai fi“.

Cum povesteau ei aşa, iată că apar cinci soldaţi ruşi fugari, săl­bateci ca înfăţişare. Se uitau la noi încruntaţi, dar îi ţine în respect puşca lui Dumitru. Păşim înainte, salutându-ne milităreşte, deşi era o parodie. Cinci dezertori transformaţi în bandiţi şi trei prizonieri îmbrăcaţi ciobăneşte sălutându-se milităreşte corect pe culmea Car- paţilor, în dosul frontului!

La 26 Iulie, ora 12, am ajuns pe muntele Muşa Mare, cota 1498. Acolo cărările se despărţeau. Una o lua spre muntele

128 ACUM UN SFERT DE VEAC

Giurgiu spre Nord-Vest către Ardeal unde aveau treabă Dumitru şi Ion şi cealaltă o lua spre Nord-Est către Vrancea, pe care trebuia să o ţinem noi. Le plătim preţul învoit, cumpărăm şi arma delà Dumitru după multe tocmeli şi multe mofturi mocăneşti. După aceasta ne des­părţim, rămânând singuri în créerai munţilor. Simţământul de sin­gurătate era apăsător. Nu cunoşteam locurile, mâncarea se împuţi­nase şi mai aveam de străbătut aproape 60 de kilometri în linie dreaptă peste munte.

Printr’o frumoasă pădure de brazi, care semăna cit un mare parc liniştit cu alei bine tăiate, înaintăm pe plaiul Muşei Mari. Aceiaşi mân- dreţe de locuri, aceiaşi linişte desăvârşită. Doar câte un strigăt de pasăre răpitoare rar şi acela, turbura liniştea pădurei bătrâne de pe Muşa.

Cărarea scobora către valea Zabalei, un pârău care după un mare ocol iese în valea Putnei, unde era frontul. Pârâul limpede ca lacrima, sclipind şi săltând pe pietre, ne-ar fi dus unde trebuia, dar eu am stăruit să ieşim mai sus în munte, unde este şi mai sălbatec şi deci probabil mai puţin păzit de inamic.

La trecerea pârăului sosesc doi mocani care treceau şi ei ca şi Dumitra Tănase din Ploştina, cu ţuică de contrabandă. Ne dăm bună ziua şi mergem alături o bucată bună de drum, până pe muntele Ză­balei unde găsim o stână părăsită înconjurată de urzici şi de burueni' înalte şi urîte. Cum eram obosiţi, hotărîm să rămânem noaptea aici.

Rugăm mocanii să ne aducă ceva de mâncare de pe la stâni, cum vor şti şi cum vor putea. Ei ne făgăduesc că au să ne trimită mă-t, măligă şi brânză delà o stână pe care o ştiu ei, printr’un cioban care are să ne conducă peste muntele Pietrosul — până în valea Năra- jei. S’au pierdut apoi printre copaci şi noi am rămas în aşteptare, în stâna aceia murdară şi dărăpănată.

Cu toată aşteptarea de ore întregi, nu se zărea nimeni. Eram flămânzi şi cu moralul scăzut. Stâna era pe un pisc la o încru­cişare de cărări şi deaceia ne era frică atât de patrulele duşmane, cât şi de ai noştri, care uneori te vând cu uşurinţă.

Spre seară, era 26 Iulie, începe să plouă, mărind mizeria în

Col

iba

pără

sită

dep

e M

uşa

Mar

e (1

498)

ACUM UN SFERT DE VEAC 129

care ne găseam. Noaptea neagră şi rece căzu repede. Foamea ne rodea, frigul se înteţise. Ori cum, trebuia să încercăm a dormi şi deaceea ne orânduim schimburile de santinelă, cu arma ce cumpă ­rasem delà Dumitru Tănase. Eu fac de serviciu schimbul întâiu. Lui Florin îi venea rândul al doilea şi lui Vasile al treilea. Posomorât, cu puşca în mână am stat de santinelă în noapte, plin de gânduri negre. Nici mâncare, nici călăuză, iar vremea tot mai rea! Mă schimbă Florin şi apoi aţipesc alături de Vasile.

In puterea nopţii se aude un zgomot. Florin ne trezeşte şoptind r— „Sculaţi! Se aude cineva!“Turburaţi de frig, de nemâncare, de oboseală şi de mizerie, fiindcă

începuseră deja a foi păduchii, sărim în sus arşi şi piunem mâna, unul pe par, altul pe secure, Florin pe puşcă, gata să facem moarte de om.

Am trecut cu toţii la pândă înapoia stânei. Pe potecă tre’cea în adevăr cineva călare. II lăsăm în pace fiindcă nu se abate din drum şi nu se părea să fie nici trimisul ciobanilor, şi nici vre-o. iscoadă pusă pe urmele noastre.

Restul nopţii îl pierdem aşteptând lumina, ca să ne mai risi­pească gândurile rele. începusem a ne teme serios că vom muri de foame, de frig, sau ucişi, sau rătăciţi prin munţii aceştia sălbatici.

După harta ce aveam, ne dădeam seama că satul Herăstrău, unul din punctele ce bănuiam noi că este înglobat în front, trebuia să fie la vre-o 10 km. în linie dreaptă, spre răsărit.

Dar acolo erau terenuri despădurite şi cu toată mizeria mare în care ne aflam, am ţinut morţiş să trecem şi mai sus, acolo unde, codrii Vrancei se apropie mult de valea Putnei.

încă nu se făcuse ziuă şi am plecat iarăşi. Trebuia să ne grăbim din cauza foamei. Trecerea frontului era singura scăpare. Poteca era bună şi noi mergeam aproape dormind în picioare ca nişte automaţi.

Străbăteam păduri seculare de fag şi de brad. Ploaia cădea mereu. Freamătul pădurei se isca şi se stingea, sub vâjâitul vântului.

Eram într’o stare de semi conştienţă, surescitaţi de oboseală. Parcă trăiam aevea o altă viaţă.

1 3 0 ACUM UN SFERT DE VEAC

Spre ziuă, n’am mai putut face absolut nici un pas, aşa eram de zdrobiţi. Ne abatem din cărare spre o râpă ca să ne odihnim. Facem focul cu grijă fiindcă ne apropiasem de front. Aşa credeam noi. Pă­mântul era jilav. Ne întorceam când pe o parte, când pe alta, chi- nuindu-ne. Cele ce înduram sunt greu de descris şi mai ales de înr ţeles de acei cari nu le-au trăit niciodată. Simţeam dureri mari în tot corpul zdrobit şi murdar. Piciorul rănit mă chinuia mai rău ca oricând şi aveam impresia că viaţa abea mai ţinea de un fir. Mizerabilă noapte! In aşteptarea soarelui am mărit focul cu orice risc. Când s’a luminat bine de ziuă, am ieşit din râpă să cercetăm împrejurimile. Erau pustii şi fioroase, cu văi adânci şi torturate şi cu crestele întreptate în toate sensurile. Ne găseam chiar la cotul Carpaţilor de unde ei părăsesc brusc orientarea Vest-Est şi într’o răsucire uriaşă o iau către Miază-Noapte.

La un isvor, ne-am spălat rufele, le-am uscat la foc şi ne-am pre­gătit de trecere care credeam noi că trebue să fie undeva pe aici. Am scos din desagi ultimele rezerve lăsate pentru zile grele. Mai aveam o bucată de muşchi şi 4—5 kilograme de mălaiu.

Ii spunem lui Florin să facă mămăligile crezând că el fiind delà ţară le va face bine, dar le greşi moi aşa că nu se puteau lua în desagi. Râzând de nepriceperea lui mă scol eu, şi încep să învârtesc voini­ceşte făcăleţul, de par’că făcusem treaba asta de când lumea. Mai pun o mână de mălaiu, răsucesc bine şi mămăliga a eşit cum se cuvenea, vârtoasă.

Cum mestecam aşa în mămăligă, cu pălăria plouată şi dată pe ceafă, strângând din fălcile acoperite de o barbă neagră şi încâlcită, murdar, semănăm foarte bine, cu un ţigan rudar. Tovarăşii râdeau.

Am mâncat şi ne-am odihnit ca să prindem puteri şi am împărţit raţia cuvenită fiecăruia.

Deabea ne uscasem şi cerul s’a înourat iarăşi. Picuri de ploae la început rare şi apoi tot mai dese, cădeau din nou peste hainele abea uscate. Mare vrăjmăşie ne purta vremea! Nu ţinea deloc soco­teală de nevoile noastre şi nepăsarea ei o luam chiar ca o împotrivire voită a natúréi.

ACUM UN SFERT DE VEAC 131

Ca să fim mai uşori la trecere, am aruncat în râpă tot ce nu ne trebuia. Totuşi, Florin, botezat de noi „Tolstoi din puşcărie“ şi-a păstrat în sân cu încăpăţinare carneţelul cu amintiri, în care cu un crâmpeiu de creion chimic îşi nota în fugă, impresiile sale.

Am împărţit frăţeşte ce mai aveam, revenind fiecăruia câte o mămăligă şi o bucată de muşchi.

Am părăsit muntele Zăbala în dimineaţa zilei de 27 Iulie după ce ne-am făcut o cruce creştinească, luând-o înainte pe poteca care ducea mai întâiu spre Miază-Noapte şi apoi oblica spre Apus. Pe măsură ce înaintam, drumul se strica. Erau locuri neumblate şi mii de buşteni erau căzuţi deacurmezişul potecilor. Iarba crescuse înaltă până la brâu, trebuia să urcăm, să scoborâm şi să ne căţărăm mereu, istovindu-ne. Nimerisem într’o pădure tăiată pentru exploa­tare, probabil la începutul războiului.

In seara de 27 Iulie ne-am rătăcit complect în munte şi îngroziţi de perspectiva unui sfârşit apropiat, bâjbâiam de colo, colo, în căutarea unei cărări care să ne scoată la lumină.

Un vânt rece şi grăbit începuse să sufle la început mai slab, apoi tot mai puternic. Pădurea şuera şi troznea, iar copacii singurateci de pe creastă se încovoiau până la pământ.

In aer mirosea puternic a răşină arsă. Deodată au început ful­gere şi tunete apropiate, tot mai apropiate. Un trăznet uriaş a des­picat deodată tot cerul şi în torente, apa a început să curgă. Ameţiţi, orbiţi de fulgere, de vânt şi de apă, clătinându-ne pe picioare, urcam către un vârf. Ne-am oprit brusc la o jumătate de pas de o pră­pastie, în fundul căreia se vedeau vârfuri ascuţite de stânci. Aici, de am fi căzut, ni s’ar fi pierdut urma pentru vecie. Ne-am tras într’o parte şi ne-am revenit din turburare. După o oră, ploaia a mai în­cetat dându-ne voie să facem un foc mare. Nu ne mai păsa dacă ne-ar fi văzut cineva. Şi aşa, vedeam bine că puteam muri foarte uşor. In­duram cea mai rea noapte de până acum pe acel vârf de munte, în complect necunoscut.

In zorii zilei, ne-am scoborît şi am luat-o la întâmplare către vale, unde am dat peste nişte bărăci părăsite, probabil ale vreunei

132 ACUM UN SFERT DE VEAC

fabrici de cherestea depe valea Zăbalei. La început credeam că tre­cusem deja frontul, dar de fapt noi ne depărtasem de el cu vre’o- 20 de kilometri. Ne-am uscat într’o baracă. Un dezertor rus, a apărut ca o arătare printre noi, cu mâna întinsă cerşind mâncare. Cu un gest, i-am arătat starea noastră şi el ne-a înţeles şi a plecat mai departe. Mâncarea se isprăvise. Restul zilei de 28 Iulie, l’am trecut într’un fel de letargie, fără să scoatem nici-o vorbă, în acea baracă pustie.

A doua zi, studiind petecul de hartă ce aveam, am hotărît să trecem creasta, care despărţea valea Zăbalei de valea Nărujei, de­părtate între ele pe hartă numai la 2—3 km. Am luat-o deadreptul. Deşi fără puteri, am luat în piept muntele, sărind peste buştenii tăeţi şi peste stâncile care alcătuiau la un loc, un haos care ni sie părea de netrecut. Distanţa de 3 kilometri am străbătut-o în 11 ore.

Ultimele sute de metri, le-am parcurs târându-ne deabuşelea, aşa că atunci când am ajuns la isvoarele Nărujei, eram cu totul rupţi, sgâriaţi şi însângeraţi.

Ce ne-a putut ţine ca să putem reuşi a trece din valea Zăbalei în valea Nărujei nu-mi pot da bine seama, căci puteri trupeşti nu mai aveam. Numai voinţa ne împingea să facem un pas, încă un pas într’o încordare continuă.

După atâtea chinuri, am luat-o în jos pe valea Nărujei bolo­vănoasă şi pustie cu maluri prăpăstioase şi ameninţătoare. Nu exista nicio cărare şi trebuia să mergem pe firul apei printre bolovanii care ne răneau picioarele, deoarece opincile subţiri, nu ne mai apărau deloc.

Pârâul începuse a se umfla în urma ploilor, aducând buşteni care se isbeau de bolovani cu un vuet surd. Ne temeam de puhoiuï de munte să nu ne ducă la vale şi să ne izbească de stâncile sure şi colţuroase. Valea era întunecată căci era timp de ploae, iar din bolta cerului, nu se vedea printre maluri decât numai o făşie plumburie. Totul părea ca o ameninţare a destinului, înfruntat prea mult de cei trei îndrăsneţi.

Din loc în loc, cu zgomot mare, Năruja se asvârlea furioasă din cascadă în cascadă, pe care trebuia să le trecem sărind sau căţărându-ne pe malurile abrupte sprijinindu-ne doar de viţele de rădăcină ale

Pădure tăiată şi neridicată de pe muntele Zăbala

Pe valea Nărujei

ACUM UN SFERT DE VEAC 133

copacilor. Am ajuns la una peste care era prăvălit un brad şi unde din cauza pereţilor stâncoşi nu găseam loc să trecem. Nu era altceva de făcut, decât să încercăm a folosi această punte. Tova­răşii trec cei dintâiu, unul după altul, cu grijă. Eu însă am alu­necat şi am căzut în vâltoarea care fierbea. M’am scufundat, mi-am pierdut toporul şi desagii — m’am dat din nou la fund ca să le caut. Dibuindu-le, am eşit afără cu ele în mână. Tovarăşii iriă! aşteptau tăcuţi mai la vale. Am mers aşa cam vre-o 10 ore în şir, îndurând chinuri care nu se pot descrie. Fiecare ne blestemam soarta în gând, dar pentru a nu impresiona pe ceilalţi, nu spuneam nici o vorbă. Spre seară am dat de un ferăstrău părăsit care era aşezat într’o poeniţă îngustă, năpădită de smeuriş şi de burueni, ce crescu­seră sălbatic peste tot. Ne-am oprit să ne odihnim. Am curăţit locul atât cât să ne putem aşeza şi am făcut focul, singurul element ce mai aveam la îndemână. In fundul desagilor nu mai era decât un rest de mămăligă mucegăită, cu un miros foarte greu şi pe care a trebuit să-l aruncăm cu părere de rău.

Foamea care ne chinuia am potolit-o cu smeură şi cu mure. Ploaia încetase. Era întuneric beznă. Ne-am svântat zdrenţele de pe noi la foc şi apoi ne-am culcat fără nici-o pază. Acum nu ne mai erja frică de duşman, căci duşmanul cel mare era foamea.

Intr’un târziu, am simţit prin somn, zgomotul unei respiraţii puternice foarte apropiată şi când am deschis ochii am văzut la câţiva metri o namilă de urs care se uita liniştit la noi şi la foc. Nu fac nici-o mişcare, însă strâng tare coada toporului aşezat alături.

Dar moş Martin era sătul şi blând. Se vedea cât de colo că nu are gânduri rele, ba chiar avea un aer paşnic şi înţelegător. Numai sufla greu pe nări. Apoi a plecat. Când s’au sculat tovarăşii înspre ziuă, le-am povestit vizita făcută în miez de noapte de simpatica di­hanie şi le-am arătat urmele.

Dimineaţa, mai odihniţi, dar lihniţi de foame, am continuat dru­mul pe firul apei mai departe. Din cauza foamei şi a epuizării, înce­pusem să avem ameţeli, de aceia ne opream mereu şi ne rezemam de câte o stâncă pentru a nu cădea. Eram sfârşiţi. Dacă atunci ne-ar fi

1 3 4 ACUM UN SFERT DE VEAC

ieşit cineva în cale şi nu ar fi vroit să ne dea de mâncare, l-am fi omorît. Am înţeles atunci cum disperarea foamei te poate duce la crimă. Trebuia să mai facem încă o încordare pentru a ajunge la satul Herăstrău, unde trăgeam nădejde să găsim ceva.

Aproape de amiazi, am auzit lătratul câinilor din sat şi apoi am pătruns în prima casă, în care nu era nimeni. Era găurită toată de schije. Sosisem deci acum cu adevărat în preajma frontului. Starea în care eram, nu ne dădea însă voie să ne bucurăm. Florin şi Vasile au plecai în sat, iar eu care şchiopam rău de tot, am rămas. Nu peste mult s’au întors cu mâinile goale, spunându-mi că puţinii lo­cuitori care mai rămăseseră, trăiau în mare mizerie, căci de mult se isprăvise şi la ei totul. Era un sat de fantome. Fără nici-o hrană ca lumea, bolnavi şi mâncând numai lobodă, ştir şi urzici, se târau ca nişte umbre de colo, colo, printre casele stricate de artileria ru­sească.

Singurul om care ne putea da ceva, era primarul Constantin Ciută. Florin şi Vasile ni-au povestit că luându-şi inima în dinţi, s’au dus la dânsul şi el le-a spus să venim pe înserate, fiindcă ziua îi era frică să ajute pe nişte prizonieri fugari.

Eu eram neîncrezător şi mă gândeam mereu la trădare. Foamea totuşi ne-a făcut să uităm prevederea şi către seară, pe uliţe dosnice, ne-am apropiat de casa primarului. Dar delà un cot de uliţă am zărit în dosul casei, patrula germană care era ascunsă şi care aştepta sosirea noastră. Ce mizerabil! Era vândut nemţilor. Acest trădător de fraţi, merita moartea imediat şi Vasile înfuriat de isprava canaliei, vrea să se răzbune şi să-l ucidă cu o lovitură de topor pe care vrea să mi-1 smulgă din mână.

F-am ţinut cu forţa şi am luat-o la fugă înapoi, ca să nu fim descoperiţi de patrulă.

După războiu însă, primarul vânzător de fraţi şi-a luat răsplata faptelor lui mârşave, fiind judecat.

La marginea satului, am dat de o bătrână care ne-a dăruit de milă doi castraveţi cruzi, pe care i-am înghiţit într’o clipă.

ACUM UN SFERT DE VEAC 135

Am ieşit din sat şi ne-am abătut într’o văgăună, unde am dormit un somn populat de vedenii. Când ne-am trezit, am hotărît să ne îndreptăm spre Miază Noapte, către satul Ploştina din munţii Vran- cei, care nu era prea departe. Puterile ne erau sfârşite şi ne era teamă că nu vom mai putea rezista. Trebuia însă să trecem frontul cu orice preţ, căci aceasta era salvarea.

Cu toată deprimarea şi slăbiciunea, am fost în stare să urcăm încă un munte şi în dreptul satului Ploştina la o margine de pădure unde era un isvor, ne-am oprit să ne odihnim şi să ne orientăm. La izvor, a venit o fată care se uita la noi cu privirile încărcate de milă, şi ne-a dat să bem apă din urcior. Spunându-i noi ce ne doare şi că am vrea să trecem frontul, dar nu ştim pe unde, fata ne în­dreaptă spre o casă din Ploştina, spunându-ne că acolo vom găsi ceeace ne trebue. Plecăm spre casa aceea şi ne iese înainte un bă­trân de vre-o 65 de ani. Era o frumuseţe de om. Avea umeri laţi şi plete lungi îi încadra faţa deschisă şi zâmbitoare. O privire ageră şi senină ne ţintea cu bunătate. Era un vrâncean, urmaş de-ai plăe- şilor din legenda românească, sănătos la trup şi la suflet.

Era moş Ştefan Duvănoiu, care a ghicit repede ce este cu noi şi ne făgădueşte fără precupeţire, tot sprijinul său. Din vorbele sale şi din toată înfăţişarea, reieşea o adâncă bunătate şi o mare nobleţe de suflet.

Nepoţii lui frumoşi îl înconjurau cu dragoste şi se vedeau de pe acum, că vor fi vrednici urmaşi ai lui moş Ştefan.

L’am rugat să ne dea ceva de mâncare, spunându-i că de trei zile sufeream de foame, rătăcind prin munţi. Ne aduce nişte brânză de oi şi câteva pere mărunte. Atâta avea. După câteva ore de odihnă, ne-am sculat ca să ne întoarcem iarăşi în munte şi de aci să trecem frontul. Moş Ştefan Duvănoiu, s’a învoit să ne îndrumeze. Pe cărări ascunse, ştiute numai de el, ne-am înfundat în codru. Moş Ştefan ne spune că frontul este la câţiva kilometri şi că îl vom putea trece uşor, dacă o vrea Dumnezeu.

Florin voia să-l răsplătească imediat, dar necunoscând psi­hologia ţăranului, a început să-mi vorbească pe franţuzeşte în

135 ACUM UN SFERT DE VEAC

faţa moşului, care când l-a auzit glăsuind în altă limbă, s’a oprit, s’a uitat lung şi bănuitor la noi, şi ne-a spus că nu mai vrea să ne înso­ţească. Ii explicăm ce a vorbit Florin, îl rugăm cu toată căldura să nu ne părăsească tocmai acum, dar el nu se mai mişca din loc nici în ruptul capului, căci îi încolţise în suflet bănuiala că suntem spioni sau trădători. Pe drept cuvânt îi era frică să nu fie atras într’o cursă, căci cu câteva zile mai înainte, nişte mocani vrânceni, care îndruma­seră şi pe alţii, au fost ispitiţi de nemţi prin agenţi de-ai lor şi după o judecată sumară, au fost împuşcaţi la Focşani.

Moş Ştefan avea dreptate, dar acum nu ştiam ce să facem pentru a-1 convinge să ne ducă mai departe. I-am spus că suntem români adevăraţi că avem drag şi dor de ţară, şi că vom veni cu oastea românească înapoi. Moş Ştefan supărat, nu vroia să înţeleagă nimic.

Atunci, m’am hotărît să-i povestesc ceva care trebuia să-i meargă la inimă.

— „Ascultă moş Ştefane! Şi eu sunt depe aici, depe plaiurile D-tale, şi nu trebue să mă laşi acuma, după ce am venit atâta cale şi după atâtea suferinţe! Eu sunt feciorul lui Jean Tătăranu, iar mai- că-mea este vrânceancă de-a d-tale din Tichiriş“.

Cum a auzit moş Ştefan, cuvintele acestea, s’a înseninat la faţă. Apoi a început să-mi puie întrebări, ca să controleze adevărul spu­selor mele. După ce s’a încredinţat că nu minţeam, zise: „Apoi aşa vă duc băeţi!“ îşi mai aruncă ochii încă odată repede către Florin, care îl turburase cu franţuzeasca lui şi am plecat.

Cu moş Ştefan în cap, ne-am înşiruit pe cărare pornind mai de­parte, până ce am ajuns în zona unei gărzi mari nemţeşti, aşezată la o bătaie de puşcă de-ai noştri. Folosind viroagele, strecurându-ne printre copaci cu grijă şi emoţionaţi de clipa mare care se apropia, înaintam pas cu pas.

După atâtea peripeţii, ajunsesem însfârşit, în faţa ţintei. Rămâ­nea încă un hop mare de trecut, străbaterea terenului care despărţea liniile de tranşee. In acest spaţiu, trebuia să fugim, riscând restul de viaţă ce mai rămăsese în noi.

ACUM UN SFERT DE VEAC 1 3 7

Ascunşi, după un bolovan, ascultam lămuririle lui moş Ştefan, asupra poziţiei:

— „In dreapta este dealul Pietricelelor şi dealul Hăulişca ocu­pate de nemţi, care au mitraliere ce bat peste apa Cozei spre Mun­telui ăsta din faţă. In stânga, pe pădurile din faţa dealului Oroapei şi colo la stâna veche, au tranşee din care bat spre creasta de din­coace de apa Putnei. Ai noştri stau pe dealul Munceluş şi au reţele de sârmă prin satul Coza şi Păuleşti“.

Cu vorba domoală, însoţită de gesturi largi, moş Ştefan Duvă- noiu ne-a arătat totul şi noi îl ascultam ca nişte copii cuminţi, ne- venindu-ne parcă a crede că eram aşa de aproape de armata noastră. Trebuia să ne despărţim de acest minunat om, pe care numai provi­denţa ni-1 scosese în cale.

Despărţirea ne-a fost grea. I-am mulţumit cu înduioşare şi i-am povestit adevărata situaţie a noastră de ofiţeri prizonieri fugiţi. I-am oferit bani, dar nu a vrut să primească. Ne-a sărutat pe fiecare ca pe copiii lui. Sărutarea aceea era ca o binecuvântare care ne-a mişcat până la lacrămi.

— „Dumnezeu să vă ajute dragii moşului, să treceţi cu bine şi să veniţi înapoi cu oastea românească“.

Cu gesturi sprintene şi vioiu ca o căprioară, purtându-şi repede picioarele subţiri şi fine, strânse în iţarii munteneşti, o ia înapoi înspre codru. Noi l-am urmărit cu privirea; ne-a făcut un ultim gest cu mâna, apoi a dispărut.

După ce ne facem cruce, o luăm la fugă repede spre liniile noa­stre, cu restul de energie ce mai aveam şi intrăm în apa Cozei care curgea deacurmezişul poziţiei. împuşcăturile au început imediat. Gloan­ţele ne flueră pe la urechi, turtindu-se cu un zgomot sec de bolovani şi rupând aşchii, care zburau în toate părţile.

Ne-am culcat pe burtă, în pârâu şi apoi ne-am târît către o groapă plină de apă din margine, care se formase lângă o stâncă, alcătuind un bun adăpost. Şi nemţii, şi ai noştri ne văzuseră.

Cum făceam cea mai mică mişcare, sau întindeam mâna, focurile de puşcă şi de mitralieră se înteţeau.

138 ACUM UN SFERT DE VEAC

Ghemuiţi unul lângă altul şi cu apa şi mocirlă până la brâu, am stat opt ore sub supravegherea şi focul posturilor duşmane. Nu îndrăzneau să se scoboare la noi, căci erau ţinuţi în respect de mitralierele noastre depe Munceluş.

Numai seara la orele 9, am ieşit din adăpost şi am început să ne târîm pe brânci pe firul apei către sat. Ne-am băgat în primele case care erau pustii. Apoi am trecut iarăşi în apă, fiindcă astupa zgomotul. Ne-am apropiat încetul cu încetul de reţelele de sârmă. Inima bătea să ne spargă pieptul şi emoţiunea era la culme. In clipa în care în­cercam să ne strecurăm pe sub reţele, auzim un glas românesc:

— „Cine-i? Stai că trag!“Ne-a năpădit o undă caldă de fericire şi am răspuns cu vocea

slăbită:— „Oameni buni!“Santinela n’a priceput şi ne-a întrebat odată mai tare:— „Cine-i ? Că trag !“ făcând zgomot cu închizătorul delà armă

pentru încărcarea puştei. I-am răspuns mai clar:— „Suntem ofiţeri români, chiamă şeful de post“.Am sărit apoi în tranşeele noastre.Nu. ştim ce a mai făcut santinela.Eram scăpaţi! Râzând şi plângând, am îmbrăţişat pe sergentul

din Regimentul 18 Gorj şi pe celelalte două santinele de acolo, care se uitau năucite la aceste arătări.

Voiam să strigăm bucuria noastră imensă, întregului front, dar nu puteam, eram prea copleşiţi de clipa aceia. Lacrămi calde de bu­curie, curgeau din belşug. Clipele trăite atunci au spălat toate sufe­rinţele îndurate. îndârjirea cu care mersesem mereu, ne-a adus la izbândă şi atunci când visul nostru se înfăptuia, eram într’o stare de exaltare. Ne crescuse aripi. Intr’o clipă am uitat şi de suferinţe şi de foame şi de toate. Se făcea să încerci acestea, chiar numai pentru ce-am simţit atunci.

Fraţii depe front ne-au primit minunat. Cu suflete calde de români şi de ostaşi. Nimerisem la regimentul 18 Dorobanţi din Gorj, care ocupa poziţie între satul Coza şi Spineşti. Ne-am prezentat sub­

ACUM UN SFERT DE VEAC 139

locotenentului Buzgurescu, Căpitanului Nestor şi Lt. Col. Stănescu, care nu ştiau ce să ne mai facă de bucurie. Aveau ochii luminaţi şi erau uimiţi de isprăvile noastre. Ne-au îmbrăţişat cu toţii cu drag, dăruindu-ne tot ceeace mijloacele lor reduse depe front, le puneau la îndemână.

In noaptea de 29/30 Iulie, dormim în adăposturile Regimen­tului 18 Gorj un somn fără de griji, un adevărat somn fericit. Era primul de 10 luni încoace.

A doua zi, am plecat cu trăsura la Brigadă, unde am găsit pe colonelul Obogeanu şi pe colonelul Sava Dumitriu. Ne-au primit ca pe nişte eroi, sărbătorindu-ne, lăudându-ne şi înconjurându-ne cu ace­iaşi dragoste caldă a camaraderiei adevărate.

Florin auzind că era acolo şi locotenent colonelul Paschievici, fostul lui comandant în timpul rănirei, un brav între bravi, adorat de soldaţi, ne roagă, să-l însoţim până la el. Vrem: să intrăm în regiment, însă soldaţii văzându-ne în zdrenţe şi prăpădiţi ca înfăţişare, nu ne-au dat voie. Colonelul fiind apoi anunţat, a eşit în curte, a recunoscut pe Florin şi cu gestul unui părinte care-şi revede copilul drag, i-a sărit în cale şi l-a strâns în braţe strigând:

— „Florine! Tu eşti Florine?“Ne-am retras apoi într’o cameră unde am plâns toţi patru

ca nişte copii. Povestim isprăvile noastre şi colonelului Pas­chievici. Deacolo pornim mai departe, călări pe cai de călăraşi la Divizie, unde am fost primiţi tot aşa de călduros, aproape triumfal. Divizia, a oferit seara o masă comună în cinstea noastră, care a în­trunit pe toţi ofiţerii Comandamentului şi ai unităţilor din apropiere, sărbătorindu-ne cu entuziasm, înconjurându-ne cu dragoste şi cu laude. Peste toate suferinţele noastre se aşternea acum un balsam alinător, iar bucuria creştea mereu.

In 31 Iulie, am plecat mai departe la corpul de Armată, ca să ne prezentăm domnului General Artur Văitoianu, primul meu comandant de regiment.

Fiind vestit din vreme, ne aştepta în pragul Comandamentului, înalt, subţire şi fin, cu acea aristocratică înfăţişare bine cunoscută,

1 4 0 ACUM UN SFERT DE VEAC

având ochii înlăcrimaţi. Ne-a sărutat părinteşte pe obrajii arşi de soare, spunându-ne câteva cuvinte pornite delà inimă:

— „Băeţi! De-aţi şti voi câte speranţe îmi daţi mie în clipele acestea!" Era un om plin de viaţă şi de încredere în viitor.

La Corpul de Armată, am întâlnit şi pe colegul meu de promoţie şi bun prieten, căpitanul Pălăngeanu, care-mi spune că sunt avansat căpitan de mai bine de un an de zile. Dintr’o tablă mi-au tăiat un galon şi mi l-au pus pe epoleţii vestonului de trupă luat delà Re­gimentul 18 Dorobanţi.

Toţi care ne întâlnesc, ne îmbrăţişează şi ne sărută, pu- nându-ne zeci de întrebări şi silindu-ne să povestim din nou totul, de zeci de ori. Dar cine poate să descrie toate clipele acelea de încântare ale revederii cu camarazii cu care petrecu- serăm de atâtea ori înainte de războiu în viaţa aceia ostăşească care nu poate fi egalată cu nici una alta ? Vorbele sunt prea şterse şi îndemânarea mea prea mică pentru a reda bucuria pe care ne-o făcea atenţiunile şi aprecierile camarazilor. Simţeam că nu au fost de prisos suferinţele îndurate şi că fapta noastră îii adevăr, era un viu exemplu de bărbăţie, de dragoste de ţară şi de oştire.

Noi am explicat la Corpul de Armată, că începând din munţii Bu­zăului şi până la locul unde trecusem frontul, nu exista nici-o trupă germană şi ne-am oferit să conducem detaşamente pentru a cădea în spatele inamicului, dar ofiţerii ne spun că ofensiva victorioasă delà Mărăşti fusese oprită deocamdată din cauză că atacurile germane se înteţeau la Mărăşeşti, iar ruşii, nu ne mai ajutau.

Corpul 2 de Armată, ne trimete pentru întremare la spitalul din Coţofeneşti, unde am primit îngrijiri duioase în deosebi delà doamna General Văitoianu. Fiind obiectul atenţiunilor tuturor, am reuşit să ne întremăm în câteva zile. In curtea spitalului ne-am fotografiat în hainele mocăneşti cu care trecusem, ca să ne amintim şi mai târziu de această ispravă.

Majestatea Sa Regina Maria, care trecea la acea dată pe la spi­talul unde eram, aude de noi şi binevoeşte să ne cheme înaintea Sa. Apariţia albă, de o frumuseţe minunată şi pură, bunătatea Ei

Fotografia oferită de M. S. Regina Maria imediat după trecerea frontului

Delà stânga la dreapta: Sbl. Vasile Iacobescu, Cpt. Nie. Tătăranu, Sbl. Florin Rădulescu,după trecerea frontului

Delà stânga la dreapta : Florin Rădulescu, Vasile Iacobescu, Nie. Tătăranu In curtea Spitalului din Coţofeneşti.

ACUM UN SFERT DE VEAC 141

şi privirea regească senină a însemnat pentru noi o mângâere care nu se poate uita cât trăeşti.

I-am fost prezentaţi aşa cum am trecut frontul ca mocani. Ma- jestatea Sa, ne dărueşte câte o fotografie cu un autograf, însoţită de surâsul Său divin.

După ce ne-am revenit bine în puteri şi ne-am curăţat, am plecat mai departe la Cartierul Armatei, însă acolo n’am avut norocul să întâlnim pe Generalul Averescu, care era pe front. De aici am trecut la Cartierul General la Iaşi, unde am ajuns la 4 August, depărtân- du-ne de frontul unde ne-am simţit atât de fericiţi.

Odiseia se isprăvise.** *

După aceia, ne-am despărţit, risipindu-ne pe la unităţile care pregăteau recruţii pentru front.

Intre Florin şi mine, au urmat lungi scrisori. In ele se zugrăvea strădania unei generaţii care se jertfise şi care dorea din tot su­fletul ca ţara să renască. Piedicile întâlnite care înfrânau elanul tineresc, făceau să ne sbuciumăm, de multe ori zadarnic.

Nepăsarea ne mâhnea, căci atunci când eşti tânăr, doreşti ca faptele tale să fie răsplătite, iar ceia ce spui, să fie ascultat. Răs­plata îţi pare o necesitate, doreşti ca lumea să aibe mărturia vădită a acţiunilor tale.

Dar în timpul petrecut după aceia în Moldova în spatele frontului, şi mai târziu când viaţa m’a învăţat singură s’o cunosc, simţămintele şi gândurile s’au cristalizat şi în drumul către maturitate, am înţeles multe, peste care în tinereţe treceam uşor.

Mai întâiu am înţeles că în cele din urmă, soluţia împăcărei cu lumea şi cu tine însuţi este să-ţi faci datoria acolo unde soarta te aşează.

Apoi, nu trebuie să aştepţi răsplată, nu e nevoe să-ţi trâm­biţezi faptele, căci dacă ele au fost în adevăr vrednice de luat în seamă, vor vorbi singure.

142 ACUM UN SFERT DE VEAC

Lupta delà Isvoarele, fuga şi trecerea frontului, cu tot noianul de greutăţi, mi-au dat încrederea în reuşita oricărei întreprinderi, oţe- lindu-mi voinţa şi făcându-mă să cunosc puterile sufletului.

Aceste fapte mi-au dat mulţumirea că luptătorii din unitatea mea, Compania l-a Ciclişti, nu vor putea niciodată să spună despre co­mandantul lor, că nu şi-a ţinut făgăduielile.

Iar Marele lor Comandant din trecut, Alteţa Sa Regală Princi­pele Carol, a putut să constate că pregătirea ostăşească şi mai ales sufletească a soldaţilor unităţei Sale, nu erau făcute de ruşine prin rămânerea mea ca prizonier.

Mulţumirea datoriei împlinite nu sunt vorbe goale şi îţi dă în­totdeauna înălţări de suflet, şi curajul să înfrunţi orişice piedică ţi s’ar ivi în viaţă. Ducerea la bun sfârşit a unei acţiuni, îţi dă dorinţa să porneşti către altele şi mai mari.

De aceia mai târziu, nimic nu mi s’a părut nici prea greu, nici prea îndrăzneţ.

Asemenea fapte îţi servesc nu nu mai a-ţi da încrederea în tine însuţi, dar ele impun şi celor ce te înconjoară.

Ei îşi dau seama că ştii ce vrei, că le cunoşti nevoile prin pro­pria ta experienţă şi că alăturea de tine, vor isbuti.

In deosebi, în cariera noastră ostăşească — şi nu trebuie uitat că astăzi suntem cu toţii ostaşi — aceasta capătă o şi mai mare în­semnătate.

Când soldatul ştie că şeful lui a făcut cutare sau cutare act de bravură — povestea se răspândeşte din gură în gură — îl urmează orbeşte.

Numai aşa s’au putut înscrie în cartea neamului multe pagini glorioase şi desigur, la nevoe, se vor mai scrie şi altele.

Cu toate aceste mulţumiri înalte pe care am început să le gă­sesc în mine însumi, nu am fost lipsit şi de imediate recompense mo­rale care mi-au dat cele mai mari satisfacţiuni.

Primul ministru al Ţărei, Ionel Brătianu, aflând trecerea fron­tului, m’a chemat ca să audă povestirea fugei.

ACUM UN SFERT DE VEAC 143

Cu toata răceala aparentă, se vedea din privirea lui profundă, bucuria că fiii ţărei necăjită în acea vreme, dădeau mereu dovadă că în pieptul lor bătea o inimă plină de dragoste de Ţară.

M’a făcut să pricep că existenţa neamului — veşnică şi măreaţă — este ţesută din suferinţele şi sacrificiile intereselor tuturor fiilor săi.

După aceasta, Majestatea Sa Regele Ferdinand a binevoit şi Ea să mă cheme.

M’am dus la Qhidigeni unde era Cartierul Majestăţei Sale şi am pătruns cu emoţiune în castelul Crisoveloni.

Majestatea Sa Regele, îngândurat şi slăbit de grijile ţărei, m’a primit cu bunăvoinţă şi a ascultat cu mult interes peripeţiile prin care trecusem, manifestându-şi bucuria că în cele din urmă învin­sesem.

Alteţa Sa Regală Principele Carol m’a îmbrăţişat.Ce răsplată putea să fie mai mare decât aceasta ? După chinurile

din puşcăria Ploeştilor, după viaţa din colibele părăsite din munţi, şedeam lângă Regele Ţărei!

Amintirea acelor clipe m’a urmărit, mulţumindu-mă pentru toată viaţa.

Au trecut de atunci mulţi ani şi multe lucruri pieritoare s’au dus.Timpul care poetizează acţiunile făcând să dispară amănuntele,

s ’a însărcinat delà sine să-mi arate după un sfert de veac, că aceia ce a fost în adevăr nepieritor şi de preţ, a fost numai sufletul care ne-a dat putinţa să ne desprindem de lut, dăruindu-ne în întregime neamului nostru.

Cahul 1935 - Coteşti 1939.

ACEST VOLUM S’A TIPĂRIT ÎN ATELIERELE „ C A R T E A R O M Â N E A S CĂ”, IN LUNA FEBRUARI E, A N U L 1040.

—jţ » i \ \ \ \ \ \ / . i : , 3„ i j O î— « lJ x \i ! V - •*- c- —>

4 ^ 6 2 H./I11,19«0

EXEMPLAR LESA:

I I L_M itt' i* %

<m* « tim s a»* * « si»

hkm» smx « 3«? m tiWtmsm m * mn*m*

. U . I. F-H H U HH H M H-

-HHHHHHîlHdH-4 H M F ! H11 IH M P

Troifa ridicată în curtea Bat 1 Inf. uşoară, la Câmpina, în amintirea morjilor Companiei 1 Ciclişti