AFECTIVITATEA LA

COPILUL DE LA

0 – 1 AN

AFECTIVITATEA LA COPILUL DE LA 0 – 1 AN

Activitatea umană, în afara axei motivaţie-scop, esenţiala pentru buna ei desfăşurare, trebuie să dispună şi de un puternic suport energetic. Când ne întâlnim cu o serie de situaţii noi, neprevăzute, când trebuie să facem faţă acţiunii unor factori perturbatori, mijloacele pur intelectuale sunt absolut necesare, dar nu şi suficiente. În asemenea împrejurări se impune cu stringenţă reactivarea, restructurarea şi redistribuirea energetică a organismului, tensionarea sau detensionarea individului. Acest lucru este posibil de realizat cu ajutorul proceselor afective.

Omul nu se raportează indiferent la realitate, dimpotrivă obiectele, fenomenele, evenimentele care acţionează asupra lui au un ecou, o rezonanţă în conştiinţa sa, trezesc la viaţă anumite trebuinţe, corespund sau nu nevoilor lui, îi satisfac sau nu interesele, aspiraţiile, idealurile. Între stimulii interni şi realitatea înconjurătoare au loc confruntări şi ciocniri ale căror efecte sunt tocmai procesele afective. În timp ce aprobarea sau satisfacerea cerinţelor interne generează plăcere, mulţumire, entuziasm, bucurie , contrazicere sau nesatisfacerea lor duce la neplăcere, nemulţumire, indignare, tristeţe etc. În cadrul proceselor afective pe prim plan se află nu atât obiectul, cât valoarea şi semnificaţia pe care acesta o are pentru subiect. Nu obiectul în sine este important, ci relaţia dintre el şi subiect, pentru că numai într-o asemenea relaţie obiectul capătă semnificaţii în funcţie de gradul şi durata satisfacerii trebuinţelor. Aceasta ne ajută să înţelegem de ce unul şi acelaşi obiect produce stări afective variate unor persoane diferite. La vederea unui trandafir, o persoană poate trăi o emoţie plăcută, deoarece îşi aminteşte că ori de câte ori a oferit trandafirul unei alte persoane a produs mulţumire şi satisfacţie. La vederea aceluiaşi trandafir o altă persoană poate fi cuprinsă de o stare afectivă neplăcută, deoarece îşi aminteşte că ori de câte ori a pus mâna pe trandafir s-a înţepat. Procesele psihice care reflectă relaţiile dintre subiect şi obiect sub formă de trăiri, uneori atitudinale, poartă denumirea de procese afective.

Afectivitatea este o vibraţie, concomitent, organică, psihică şi comportamentală, ea este tensiunea întregului organism cu efecte de atracţie sau respingere, căutare sau ezitare. Afectivitatea reprezintă rezonanţa lumii în subiect şi vibraţia subiectului în lumea sa. Dacă în procesele cognitive subiectul se subordonează obiectului, pe care încearcă să-l epuizeze cognitiv, de data aceasta el se subordonează relaţiei, într-un fel sieşi, pentru că el este cel care introduce o anumită valoare sau semnificaţie emoţională în obiectul reflectat. Deşi procesele afective sunt declanşate prin fapte cognitive, cum ar fi vederea unei cărţi, reamintirea unei întâmplări, ele nu sunt reductibile la acestea. Procesele afective, deşi diferite de procesele cognitive, sunt într-o strânsă

1

interacţiune cu ele. Atunci când conflictul afectiv produs de ciocnirea dintre emoţii, sentimente, pasiuni este solidar cu conflictul cognitiv, cu ciocnirea ideilor, concepţiilor, modalităţilor de rezolvare, randamentul activităţii intelectuale este mai mare. Dimpotrivă, dacă tensiunea afectivă scade, ajungându-se până la starea de indiferenţă, se va reduce şi capacitatea individului de a soluţiona probleme noi.

Nu există fenomen psihic cu care procesele afective să nu se afle în relaţii de interacţiune şi interdependenţă. Afectivitatea este prezentă, începând cu pulsaţiile inconştientului şi terminând cu realizările ultimative ale conştiinţei. Tocmai de aceea ea este considerată ca fiind componenta bazală, infrastructurală a psihicului, dar şi nota lui definitorie, deoarece prin afectivitate omul se diferenţiază profund de roboţi şi calculatoare, de aşa zisa inteligenţă artificială.

Proprietăţile proceselor afective

a. Polaritatea proceselor afective constă în tendinţa acestora de a gravita, fie în jurul polului pozitiv, fie în jurul celui negativ, şi apare ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii diferenţiate a trebuinţelor, aspiraţiilor. De obicei procesele afective sunt cuplate două câte două în perechi, cu elemente contrare: bucurie-tristeţe, simpatie-antipatie etc. Polaritatea trăirilor afective se manifestă în funcţie de particularităţile situaţiei, dar mai ales dependent de particularităţile personale.

b. Intensitatea proceselor afective indica forţa, tăria, profunzimea de care dispune la un moment dat trăirea afectivă. Din această perspectiva vom întâlni unele stări afective intense şi chiar foarte intense şi altele mai puţin intense. Ea este în funcţie atât de valoarea afectivă a obiectului, de semnificaţia lui în raport cu trebuinţele subiectului, cât şi de capacitatea afectivă a subiectului.

c. Durata proceselor afective constă în întinderea, persistenţa în timp a acestora, indiferent dacă persoana sau obiectul care le-a provocat, sunt sau nu prezente. Un sentiment poate dura un an, doi sau toată viaţa, o emoţie poate dura câteva ore sau câteva clipe; frica şi groaza în faţa unui accident persistă şi după ce pericolul a trecut; dragostea se păstrează, chiar dacă fiinţa iubită nu mai este.

d. Mobilitatea proceselor afective exprimă fie trecerea rapidă în interiorul aceleiaşi trăiri emoţionale de la o fază la alta, fie trecerea de la o stare afectivă la alta. Mobilitatea presupune trecerea de la o fază la alta, de la o trăire la alta atunci când situaţia şi solicitările o cer. Din acest considerent ea trebuie deosebită de fluctuaţia trăirilor afective, care presupune tot o trecere de la o stare la alta însă fără nici un motiv, fără să fie cerută de o solicitare obiectivă sau de vreo necesitate subiectivă. Fluctuaţia trăirilor afective este un indiciu al slăbiciunii, imaturităţii sau chiar patologiei proceselor afective.

e. Expresivitatea proceselor afective constă in capacitatea acestora de a se exterioriza, de a putea fi „văzute”, „citite”, „simţite”. Exteriorizarea,

2

manifestarea în afară se realizează prin intermediul unor semne exterioare care poartă denumirea de expresii emoţionale.

Cele mai cunoscute expresii emoţionale sunt: mimica (ansamblul modificărilor expresive la care participă

elementele mobile ale feţei: deschiderea ochilor, direcţia privirii, poziţiile succesive ale sprâncenelor, mişcările buzelor, etc., prin intermediul cărora exteriorizăm bucuria, suferinţa, mâhnirea, descurajarea, indignarea, sfidarea, surpriza, etc.);

pantomimica (ansamblul reacţiilor la care participă tot corpul: ţinuta, mersul, gesturile; mersul sprinţar, săltăreţ trădează bucuria, bună dispoziţie, pe când mersul încet, agale trădează supărare, tristeţe);

modificările de natură vegetativă (amplificarea sau diminuarea ritmului respiraţiei, vasoconstricţia, vasodilataţia, creşterea conductibilităţii electrice a părului, hiper- sau hipotonusul muscular, modificarea compoziţiei chimice a sângelui sau hormonilor etc., soldate cu paloare, înroşire, tremurături, lacrimi, transpiraţie, gol în stomac);

schimbarea vocii (a intensităţii, ritmului vorbirii, intonaţiei, timbrului vocii etc.; după intonaţie: un „da” poate semnifica mai mult decât un „nu”).

Expresiile emoţionale nu sunt izolate unele de altele, ci se corelează şi se subordonează stărilor afective, dând naştere la ceea ce se numeşte conduita emoţional-expresivă. De exemplu, conduita expresivă a tristeţii (atârnarea braţelor, aplecarea capului, pleoapelor şi coltul buzelor lăsate în jos, mişcări fără vigoare, ochii „stinşi”, faţa „pământie”) se deosebeşte de conduita expresivă a bucuriei (ţinuta dreaptă, ochii deschişi, strălucitori, mobilitatea braţelor în genere, a muşchilor etc.).

Expresiile emoţionale îndeplinesc roluri importante în comportamentul omului, dintre care mai semnificative sunt:

rol de comunicare (se face cunoscut în exterior starea afectivă trăită de o persoană sau cea pe care ea doreşte ca ceilalţi s-o perceapă; citind expresiile emoţionale imprimate pe chipul elevilor săi profesorul îşi poate da seama dacă aceştia au înţeles sau nu; prin propriile sale expresii emoţionale profesorul poate întării forţa de sugestie a cunoştinţelor);

rol de influenţare a conduitei altora în vederea săvârşirii unor acte (o persoana poate plânge pentru a impresiona, a obţine mângâierea, acordul sau ceea ce şi-a propus; o alta manifestă temeri pentru a se asigura de ajutorul cuiva; în acest sens vorbim de utilizarea socială a expresiilor emoţionale cu scop, pentru a obţine ceva);

3

rol de autoreglare în vederea adaptării mai bune la situaţiile cu care ne confruntăm (plângem în situaţiile triste, râdem în cele vesele; comportamentul invers ar fi un exemplu tipic de dezadaptare expresiv-emoţională);

rol de contagiune (de a se transmite şi de a trezi reacţii similare şi la alte persoane, de a da naştere la stări afective colectiv-pozitive sau negative – prin aceasta întărindu-se forţa de coeziune sau de dezbinare a membrilor grupurilor);

rol de accentuare sau de diminuare a însăşi stării afective (plângând ne putem „descărca”, elibera sau, dimpotrivă, „încărca” afectiv).

În viaţa socială, unele expresii şi conduite emoţionale sunt întărite şi valorificate, altele inhibate şi respinse, având loc parcă un fel de „dresaj”. În cultura noastră occidentală, de exemplu, plânsul este rezervat femeilor şi refuzat bărbaţilor, în timp ce în alte culturi el este înconjurat tocmai la bărbaţi. Apoi, unele expresii emoţionale se standardizează, se generalizează şi se asociază cu o serie de semne afectogene dând naştere astfel unui „limbaj afectiv”. Tristeţea produsă de pierderea unei persoane dragi este simbolizată prin doliu – negru la anumite popoare, alb, la altele. Sărutul s-a standardizat sub diferite specii: părintesc, amical, fratern, colegial, oficial, erotic etc. Rezultă că expresiile emoţionale au nu doar o semnificaţie individuală, ci şi una socială.

Clasificarea trăirilor afective

Procesele afective se pot împărţii în trei categorii: primare, complexe, superioare, fiecare dintre ele dispunând de nenumărate subspecii.

A. Procesele afective primare au un caracter elementar, spontan, sunt slab organizate, mai aproape de biologic (instinctiv) şi mai puţin elaborate cultural, ele tind să scape controlului conştient, raţional. În categoria lor includem:

a. tonul afectiv al proceselor cognitive, care se referă la reacţiile emoţionale ce însoţesc şi colorează afectiv orice act de cunoaştere; o senzaţie, o reprezentare, o amintire, un gând etc., trezesc în noi stări afective de care adeseori, nici nu ne dăm seama;

b. trăirile afective de provenienţă organică sunt cauzate de buna sau proasta funcţionare a organelor interne; ele sunt datorate, mai ales, „ciocnirilor” dintre organele interne în stare de boală;

c. afectele sunt forme afective simple, primitive şi impulsive, puternice, foarte intense şi violente de scurtă durată, cu apariţie bruscă şi desfăşurare impetuoasă. Groaza, mânia, frica, spaima, accesele de plâns zgomotos, râsul în hohote etc. sunt astfel de afecte care, deşi reorganizate cultural, se află foarte aproape de instincte. Ele sunt însoţite de o expresivitate bogată, se manifestă direct, uneori necontrolat, ducând chiar la acte necugetate.

4

B. Procesele afective complexe beneficiază de un grad mai mare de conştientizare şi intelectualizare. Cuprind :

a. emoţiile curente, care sunt forme afective de scurtă durată, active, intense provocate de însuşirile separate ale obiectelor, au caracter situativ, desfăşurare tumultoasă sau calmă, orientare bine determinată (spre un obiect sau o persoană anumită). Printre acestea enumerăm: bucuria, tristeţea, simpatia, antipatia, entuziasmul, admiraţia, dispreţul, speranţa, deznădejdea, plăcerea, dezgustul etc.

b. emoţiile superioare sunt legate nu atât de obiecte, cât de o activitate pe care o desfăşoară individul. Ele pot să apară în activităţile intelectuale, în reflectarea frumosului din realitate, în realizarea comportamentului moral.

c. dispoziţiile afective sunt stări difuze, cu intensitate variabilă şi durabilitate relativă. Spre deosebire de emoţii, care au o orientare precisă ele sunt mai vagi. Aceasta nu înseamnă că nu au o cauză sau chiar mai multe, însă individul, cel puţin momentan, nu-şi dă seama de existenţa acesteia. Dacă dispoziţiile se repetă, se pot transforma în trăsături de caracter. Firile închise, taciturne, anxioase, mohorâte, blazate, ca şi cele deschise, bine dispuse, vesele, entuziaste se formează tocmai prin repetarea şi prelungirea în timp, în personalitatea individului, a dispoziţiilor afective trăite de acesta în existenţa sa personală.

C. Procesele afective superioare se caracterizează printr-o mare restructurare şi raportare valorica, situată nu la nivel de obiect (ca cele primare), de activitate (ca cele complexe), ci la nivel de personalitate, depăşind prin conţinutul şi structura lor stările emoţionale disparate şi tranzitorii.

a. Sentimentele sunt trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile, specific umane, condiţionate social-istoric. Prin gradul lor de stabilitate şi generalitate iau forma unor atitudini afective care se păstrează multă vreme, uneori toată viaţa, chiar şi atunci când situaţia provoacă noi sentimente.

Sentimentele pot fi: intelectuale (curiozitatea, mirarea, îndoiala, dragostea de adevăr), care apar în procesul cunoaşterii şi reflectă relaţia faţă de ideile proprii sau ale altora; estetice (admiraţia, extazul), apărute în procesul reflectării frumosului din viaţă, natură, societate; morale (patriotismul şi datoria), ce reflectă atitudinea faţă de bine sau rău, faţă de conduitele personale sau ale semenilor. Pe fondul sau în strânsă legătură cu ele, se formează sentimentele Eu-lui (amorul propriu; sentimentele de inferioritate sau de superioritate). Situaţia individului de „a fi în lume” sau de „a fi în timp” generează atitudini distincte faţă de ambiguitatea destinului; angoasa şi speranţa, ca sentimente extrem de complexe dar decisive pentru viaţa individului. La fel de importante sunt şi sentimentele sociale şi psihosociale ale omului (vanitate, demnitate şi sociabilitate).

b. Pasiunile sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate şi generalitate foarte mare, antrenând întreaga personalitate. Dacă

5

emoţia este pasageră, simplă, dezordonată, pasiunea este durabilă, complexă, organizată.

Declanşarea şi rolul proceselor afective

Procesele afective, luate în ansamblul lor, îndeplinesc ambele categorii de roluri dar în condiţii diferite. Astfel, ele dezorganizează conduita atunci când sunt foarte intense sau când individul se confruntă cu situaţii noi, neobişnuite pentru care organismul nu şi-a elaborat încă modalităţile comportamentale adecvate. Stările de groază, de furie, de depresiune, de ură, prin intensitatea lor crescută, paralizează, anihilează, îl fac pe individ agresiv sau neputincios, devenind astfel o piedică în calea realizării eficiente a activităţii. Dacă însă trăirile afective au o intensitate normală (medie), dacă ele apar în situaţii pentru care organismul şi-a eliberat deja diferite modalităţi comportamentale, atunci ele organizează conduita.

Funcţia esenţială a proceselor afective, ca şi a expresiilor lor, este aceea de a pune organismul în acord cu situaţia, deci de a adapta, de a regla conduita umană. Chiar dezorganizarea iniţială, care apare uneori, va duce, în final la o organizare superioară, în sensul că individul va şti, în altă situaţie, cum să reacţioneze. Procesele afective îndeplinesc un rol major în susţinerea energetică a activităţii (dacă procesele cognitive furnizează imagini, concepte, idei, cele afective furnizează energia necesară formării şi operării cu aceste produse psihice). Ele potenţează şi condiţionează acţiunea, „regizează” schimbările cu ambianţa permiţând stăpânirea ei. Chiar situaţiile stresante sau frustrante, dacă au o intensitate moderată, îl ajută pe individ să se adapteze mai bine ambianţei şi solicitărilor ei. Frustrarea se asociază nu doar cu conduite agresive, represive sau autopunitive, ci şi cu conduite orientate spre creaţie, performanţă, autorealizare.

Afectivitatea îndeplineşte funcţii importante nu doar în raport cu activitatea ci şi cu procesul cunoaşterii interpersonale. „Cheia înţelegerii altora-scria Vasile Pavelcu – se află în propriile noastre vibraţii afective”. Mai mult decât atât, afectivitatea, prin una dintre formele specializate, simpatia, are un mare rol chiar în apariţia şi menţinerea societăţii. Psihologul francez Théodule Ribot afirma, încă din 1897, că „simpatia este baza întregii existenţe sociale”.

6

SUBSISTEMUL AFECTIV ÎN STRUCTURA PSIHICǍ A DEFICIENŢILOR MINTAL

Omul care se bucură de viaţă, se înţelege cu oamenii şi are încredere în sine şi este capabil de efort, pe când cel bolnav (fizic sau psihic) rămâne sub imperiul oboselii continue.

Învăţământul special ajutător din ţara noastră urmăreşte pregătirea persoanelor ce prezintă deficienţe mintale pentru viaţă, pentru activitatea practică, reprezentând unul dintre instrumentele primordiale şi eficiente de reabilitare biologică, instructiv-educativă şi social profesională.

Procesul de adaptarea şi recuperare a unora dintre handicapaţii de intelect este facilitat de existenţa unor particularităţi pozitive ale afectivităţii, deşi din unele studii se degajă ideea persistenţei unor dereglări, cum ar fi: stările depresive (16,4%), ostilitate faţă de adulţi (13,8%), absenţa răspunsului la solicitări (13,8%), anxietate în legătură cu afecţiunea adulţilor (10,8%), indiferenţă faţă de aprobarea adulţilor (10,8%), comportament pueril (9,5%), tensiune emotivă (8,2%), urmate de alte tulburări. În conturarea tabloului specific deficienţei mintale se remarcă structurile emoţional-afective, care sunt uşor de surprins: emotivitate crescută, infantilism afectiv, sentimente de inferioritate şi anxietate accentuate, caracterul exploziv şi haotic, controlul limitat al stărilor afective. Aceste particularităţi ale afectivităţii generează imaturitatea personalităţii cu predominarea formelor de dizarmonie ce determină manifestări comportamentale instabile: frica nejustificată, antipatie sau simpatie nemotivate, nervozitate, iritabilitate sau inhibiţie, pasivitate, crize de furie sau reacţii agresive fără control, labilitate exagerată la trecerea de la o stare la alta. Trăiesc intens conflicte şi stări frustrante în neconcordanţă cu factorii determinanţi ai acestor stări. Reacţiile, manifestările la aceşti factori sunt nefireşti, uneori chiar absurde. De asemenea, posibilităţile de ameliorare a acestor trăiri sunt reduse, deoarece nu sunt receptivi, nu vor să accepte îndrumările, sfaturile adulţilor, ba uneori devin chiar ostili la aceste încercări de echilibrare a trăirilor afective. Aceste caracteristici îşi pun amprenta asupra desfăşurării activităţii, dar, prin folosirea unor metodologii corectiv-recuperative adecvate, se pot depista stimulente motivaţionale gradate în funcţie de deteriorarea intelectului, care să faciliteze desfăşurarea unor activităţi instructiv-educative.

Afectivitatea deficientului mintal este modificată prin:- organizarea deficitară a structurilor şi funcţiunilor neuropsihice;- autonomie marcantă a structurilor cu predominarea structurilor

energetice;- dezorganizarea circuitelor cortico-subcorticale;- dereglarea mecanismului neuroendocrin;- slaba corticalizare care dă o nediferenţiere a comportamentului

emoţional;

7

- structura axiologică a comportamentului emoţional care prezintă o slabă forţă de integrare valorică.

Toate aceste dereglări au consecinţe de modificare structurală şi funcţională a afectivităţii, dar nu împiedică total manifestarea acesteia, din contră, oricât ar părea de paradoxal, dezordinea cu care este dotată organizarea personalităţii deficientului creează formule foarte diferite ale comportamentului afectiv cu un grad mult mai mare de probabilitate decât în cazul copiilor normali. Acest fapt creează, pe de o parte, o mare dificultate în stabilirea categoriilor de manifestări afective, iar pe de altă parte, o complicaţie extremă în ceea ce priveşte educabilitatea deficientului mintal.

Mai mult poate decât la copilul normal, afectivitatea deficientului mintal este legată de procesul de motivaţie existenţială. Inserţia socială a deficientului mintal, datorită tulburărilor procesului de formare a eu-lui creează totdeauna o stare conflictuală. De aceea socotim că una din caracteristicile de bază care definesc formula afectivităţii deficientului mintal este starea conflictuală.

Cele mai des întâlnite tulburări ale comportamentului afectiv sunt:- în majoritatea absolută a cazurilor se întâlneşte simptomul de întârziere

în apariţia şi organizarea formelor diferenţiate de reacţii afective şi de comportament afectiv.

- crizele de afect sunt descărcări puternice a afectelor primare care se manifestă prin agitaţie motorie, ţipete, răgete, tendinţa la violenţă, la automutilare, etc.

- mânie, furie pe fondul unei afectivităţi crescute, dezgust manifest, alterare biologică, crize de râs de plâns fără motivare.

- teamă, frică, comportament de apărare.- inhibiţie afectivă, defensivitate, retragere, refuz, negativism. Cel mai

frecvent întâlnit este negativismul care se manifestă printr-o forţă deosebită de nonparticipare la activitate, la relaţii, la joc.

- somnolenţă, dezinteres, apatie.- trecerea rapidă de la apatie la explozii afective: râs – plâns, respingere –

adeziune.- enurezisul nocturn, onicofagia, anorexia, vise terifiante, agitaţie

motorie nocturnă, tulburări de lungă durată a somnului.- instabilitate psiho-afectivă relaţională, hiperemotivitate, impulsivitate.- insensibilitate afectivă, anxietate, frică de noutate, de schimbări.- tulburări ale ritmului vorbirii, ale fonaţiei şi articulaţiei.- sugestibilitatea crescută, credulitate prin lipsă de discernământ

axiologic.- minciuna constituie un fenomen frecvent la deficientul mintal care însă

are o altă bază psihologică de explicare.- confabulaţia face parte din simptomatologia consecutivă sentimentului

de inferioritate şi constituie un mecanism de compensare.- fugile

8

- vagabondajul.- violenţa este prezentă într-o proporţie suficient de mare în contextul

deficienţei mintale.- comportamentele perverse, cele mai frecvente forme sunt perversiunile

sexuale şi dintre acestea primul loc este ocupat de sexualitate şi onanie. Afectivitatea se constituie ca o formă de interrelaţii între toate structurile

persoanei umane şi ea cunoaşte o evoluţie ierarhizată şi diferenţiată generată de relaţiile ei cu celelalte structuri. Am văzut până acum că, structurile neurofiziologice generează forme diferite de stări emoţionale care sunt filtrate şi structurate sub forma unor comportamente complexe emoţionale la nivelul cortical. Din punct de vedere filogenetic se constată că, cu cât animalul este mai socializat, cu atât deci reprezintă o organizare psihosocială cu un grad mai mare de complexitate, cu atât formele diferenţiate de afectivitate sunt mai numeroase. Din contră, cu cât sistemul nervos este mai neevoluat şi animalul este mai puţin integrat social, cu atât formele de activitate sunt mai sărace, mai generalizate, mai nediferenţiate. Putem deci concluziona că evoluţia, structura şi diferenţierea afectivităţii umane în general, este determinată de:

- structura sistemului neuroendocrin şi integritatea sa morfofuncţională;- maturarea nervoasă şi psihică a individului; - diferenţierea funcţională imprimată de dezvoltarea circuitelor;- gradul de evoluţie a structurilor psihointelectuale;- gradul de corticalizare a stărilor emoţionale;- capacitatea de filtrare intelectuală şi valorică a emoţiilor.În funcţie de aceşti parametri vom distinge două modalităţi de

diferenţiere a afectivităţii. Prima este cea ontogenică. A doua formă de diferenţiere a afectivităţii este cea filogenetică care cuprinde categoriile mari de comportamente afective organizate ale omului în timpul evoluţiei sale. În general, psihologia utilizează aceste mari categorii şi mai puţin nuanţele date de diversele combinări şi recombinări ale stărilor primare, de bază. Aceste forme de bază sunt după majoritatea psihologilor următoarele:

- Reactivitatea primară nediferenţiată caracterizată prin calitatea organismului de a răspunde la stimulii exteriori fără organizarea afectivă a configuraţiei de stimuli şi mai ales fără organizarea unui comportament diferenţiat emoţional. Există în categoriile cu deficienţă mintală sever, în care scoarţa cerebrală este profund lezată, forme de activitate primară nediferenţiată;

- Dispoziţiile sunt stări emoţionale cu un grad oarecare de organizare care permit trăiri pozitive şi negative ale unei situaţii cauzate fie de o stimulare directă exterioară, fie de o stimulare interioară. De obicei, dispoziţia este dirijată de impulsuri sau de trăirea celor doi poli de bază ai subiectivităţii noastre, plăcerea şi neplăcerea. Plăcerea provoacă o dispoziţie cu receptivitate mărită pentru evenimentele externe cu forme de manifestare adezivă, tot aşa după cum neplăcerea provoacă inhibare, dezgust, mânie, nesiguranţă, anxietate, frică etc. La om, dispoziţia poete fi cauzată pe baza aceluiaşi mecanism din motive

9

psihologice care se traduc în ultimă instanţă în calitatea de a fi plăcute sau neplăcute pentru organism. Deci dispoziţia se leagă în principal de semnificaţia stimulului pentru trăirea vitală a organismului.

- Emoţiile. Gama acestora este foarte variată tocmai pentru că ele sunt forme mai complexe ale afectivităţii care presupun pe de o parte antrenarea unei experienţe ancestrale (filogenetice), pe de altă parte, o experienţă ontogenică de relaţie. Emoţiile se prezintă ca reacţii afective de o mare intensitate care creează o stare complexă cu manifestări subiective şi obiective. Pot exista grade diferite ale intensităţii emoţiei care variază de la emoţia şoc până la emoţia lejeră şi pasageră. Principalele categorii de emoţii sunt: frica, mânia, panica, furia, ura etc. După cum am văzut, aceste stări pot fi determinate şi prin leziuni corticale sau subcorticale, dar pot fi determinate tot atât de bine pe calea relaţiilor psihologice.

- Sentimentele. Există o mare varietate de accepţie a termenului de sentiment de la Pierre Janet şi până la psihologii existenţialişti sau structuralişti moderni. Există de asemenea o accepţiune freudiană a termenului de sentiment. Caracteristicile stării afective denumite sentiment sunt următoarele:

Reprezintă o formă diferenţiată a comportamentului emoţional; Este generat în special de către relaţiile de schimb afectiv şi cognitiv cu

mediul uman şi social; Se structurează ca formulă complexă de trăire afectivă pe o constelaţie de

valori culturale, sociale, morale Sentimentele deci sunt formule complexe de trăiri totale afective

intelectuale care antrenează atât baza organică neuroendocrină, cât şi conţinuturile de conştiinţă. Caracteristica lor de bază este dată de durata în timp şi de intensitatea acestora. Fiinţa umană cunoaşte o varietate extrem de mare de sentimente. Noi ne vom opri la categoriile generale ale acestora în raport cu experienţa socio-culturala a individul

Sentimente ale propriei persoane: iubirea de sine, autocompătimirea, sentimentul de superioritate, sentimentul de inferioritate etc.

Sentimente intelectuale sunt formele de trăire afectivă de lungă durată legate de satisfacţiile cunoaşterii, ca de pildă iubirea de înţelepciune, dragostea pentru studii, pentru natură, pentru tehnică, pasiunea pentru progres, descoperire etc.Necesitatea studierii comportamentului afectiv la copilul normal a făcut

obiectul multor studii în psihologia generală.Constituită ca o structură cu autoreglare şi cu valoare semnificativă în

procesul de organizare a personalităţii, afectivitatea cunoaşte o dinamică specifică şi tocmai acest model al dinamicii este caracteristic personalităţii normale şi personalităţii decompensate. Şi acest fapt pentru că: „Dinamica sensibilităţii afective este supusă legilor adaptării, contrastului şi saturaţiei. Adaptarea se exprimă în diminuarea intensităţii iniţiale a trăirii pe măsura prelungirii contactului comunicaţional cu obiectul care a condiţionat-o şi

10

instalarea unei habituări emoţionale, fie de semn negativ (obişnuinţa cu emoţia de teamă) fie de semn pozitiv (calmarea emoţiei iniţiale de bucurie). Contrastul este rezultatul interacţiunii receptorilor şi tonalizatorilor afectivi; el se manifesta cel mai pregnant în contextul interacţiunii trăirilor de semn opus. Astfel, persistenţa îndelungată a unei trăiri pozitive sporeşte acuitatea în raport cu o trăire pozitivă, intensitatea acesteia, atunci când se produce, fiind supraestimată; la rândul ei, persistenţa unei trăiri negative sensibilizează tonalizatorii trăirii pozitive, astfel că subiectiv, intensitatea şi plenitudinea acesteia vor fi supra-evoluate. Saturaţia implică adaptarea, dar ea caracterizează toleranţa faţă de semnul sau tipul trăirii emoţionale şi când limita acestei toleranţe este depăşită, înregistrându-se fie întreruperea contactului comunicaţional cu obiectul, fie trecerea trăirii iniţiale într-o trăire de semn opus (iubirea în ură sau ura în iubire)”.

În contextul acestor modalităţi de adaptabilitate are loc producerea funcţiei de reglare de optimizare – cu alte cuvinte, de adaptare optimală. Starea afectivă optimală se traduce, în esenţă, prin obţinerea unui echilibru dinamic a proceselor afective. Există deci o limită (cu nivel maxim si minim) fie pentru forma negativă, fie pentru forma pozitivă a trăirii afective.

Limitele maxime şi minime ale trăirilor afective la deficientul mintal sunt profund modificate.

„Indiferent de forma concretă în care se exprimă un proces afectiv pune întotdeauna în evidenţă o natură relaţional-comunicaţională şi o funcţie selectiv-evoluativă.

Emoţia şi formele diferenţiate ale afectivităţii sunt forme de comunicare interpersonale şi deci au o valoare de mediere între eu şi lume.

Afectivitatea copilului este rezultatul unei intercomunicări. Primele elemente cu valoare comunicaţională sunt părinţii. În etapele de început, afectivitatea constituie limbajul de schimb între părinte-copil.

Având în vedere faptul că din punct de vedere intenţional părintele are iniţiativa comunicării la care copilul răspunde, într-o anumită gamă, nu este lipsită de importanţă atitudinea afectivă a părinţilor deficienţilor mintali.

S-a constatat că existenţa unui copil deficient mintal în familie produce un grav traumatism, modificări importante ale vieţii cotidiene, modificări ale aspiraţiilor, iar cele mai grave dintre acestea sunt cele în legătură cu modificarea propriei lor valori şi a imaginii lor însăşi. Toate problemele ridicate de către deficientul mintal determină o gravă stare de anxietate, de conflictualitate la părinte.

Afectivitatea părinţilor deci comunică, mediază un model de afectivitate a copilului handicapat. Mesajul afectiv al relaţiei părinte-copil structurează o formă determinată a structurilor afective ale copilului. Organizarea comportamentului afectiv la deficientul mintal cunoaşte o intensitate maximă între 3 – 9 ani, după care evoluează într-un ritm mai puţin alert.

11

Tulburările afectivităţii apar la debilii mintal în diferite forme şi grade, între care este greu să se facă o delimitare: tulburări afective comune, instabilitate emotivă, nevrozele şi psihozele.

Cea mai frecventă tulburare este imaturitatea afectivă, care face ca un copil debil mintal de vârstă şcolară să aibă manifestări proprii preşcolarilor. Manifestările emotive sunt adeseori exagerate în raport cu ceea ce le-a produs. Uneori aceşti copii prezintă frică nejustificată, nervozitatea ia proporţiile unei crize de furie, însoţită de reacţii agresive faţă de cei din jur, distrugerea obiectelor, lovirea propriului corp.

Veselia se poate transforma în crize de râs nestăpânit. Lipsa de stăpânire, inhibiţia redusă, se observă şi în manifestarea simpatiei. Manifestările emotive sunt exagerate, ele nefiind însă expresia unor trăiri profunde şi stabile, ci rezultatul capacităţii reduse de control a scoarţei cerebrale asupra centrilor subcorticali. Există însă debili mintal care au o capacitate redusă de a stabilii contacte cu cei din jur, fiind mai izolaţi şi mai necomunicativi. În general, debilul mintal are nevoie de multă simpatie şi căldură sufletească din partea educatorilor, mai ales dacă se ţine seama de faptul că mulţi dintre ei au un climat nefavorabil în familie, sub acest aspect.

Conduita emoţional-expresivă, corespunzătoare diferitelor stări afective, nu are bogăţia celei a copilului normal. Aceasta nu este reglată şi adaptată conform intensităţii stimulilor cauzali. La debilul mintal predomină emoţiile, ca şi procese afective simple dar intense, având un caracter situativ, fiind violente şi de scurtă durată. Prin caracterul lor exploziv şi haotic, emoţiile au deseori un efect dezorganizator asupra activităţilor debililor mintal. Nu toţi însă se caracterizează prin aceste emoţii explozive, aceştia fiind placizi, pasivi, inerţi. Chiar şi când nu prezintă tulburări evidente ale afectivităţii, debilii mintal au o gamă mai redusă de manifestări afective decât ale normalilor.

Caracteristici ale afectivităţii debilului mintal: imaturitate afectivă, organizare întârziată a comportamentului afectiv, intensitatea accentuată a proceselor afective primare, infantilismul afectiv, controlul emoţional redus, carenţe relaţional-afective şi uneori chiar inversiunea afectivă.

Un tablou general al afectivităţii acestuia s-ar caracteriza prin: comportament afectiv dezorganizat, exploziv sau reprimat, sărac, mimică redusă, excitabilitate, creşterea sau scăderea accentuată a tonusului afectiv (euforia sau depresia), rigiditate afectivă, instabilitate, sentimente de inferioritate, anxietate.

12

AFECTIVITATEA LA COPILUL DE LA 0 – 1 AN

Cerinţa sau trebuinţa de afecţiune se realizează prin intermediul structurii relaţiilor şi regulilor incluse în structura familiei. „Foamea” de prezenţa adultului este foarte activă în primul an. Complexul reactivării este expresia satisfacerii acesteia. E vorba de o reacţie complexă de înviorare la apropierea mamei.

Conduita afectivă este strâns legată de cea comunicaţională, formele comunicării nonverbale (C.N.V.) fiind principalele mijloace de exteriorizare a ei. La început emoţiile sunt vagi, confuze, imprecis determinate, par a nu avea o cauză precisă, sunt extrem de fluctuante, au un pronunţat caracter situaţional, sunt legate şi determinate de prezent, au o mare extensie, cuprinzând întreaga scenă psihică a copilului, expresiile emoţionale sunt sărăcăcioase, puţin inteligibile. Comunicarea nonverbală include în variantele sale nenumărate „distanţe psihologice”. Acestea cresc atunci când părinţii exercită conduite blamate, agresive, punitive, când copiii manifestă conduite „opozante” sau când în familii domină o excesivă penurie de comunicare.

Copilul mic este relativ amorf din punctul de vedere al comunicării (în primele săptămâni de viaţă). La 3 – 4 săptămâni se manifestă zâmbetul ca expresie a C.N.V. Spre deosebire de zâmbetul rictus fiziologic, zâmbetul C.N.V. are o adresare clară şi un conţinut ce este accentuat de „contactul vizual”, o formă de privire intensă iradiant luminoasă.

Debutul acesta de comunicare aduce după sine o adevărată explozie de reacţii C.N.V., ceea ce va lărgi comunicarea copilului sugar cu cei din jur, dar mai ales cu mama. La 2 luni se conturează destule momente în care copilul îşi întrerupe suptul pentru a zâmbi, ca răspuns la discursul afectiv al mamei. La 3 – 4 luni zâmbetul devine mai mult reacţie la surâsul mamei şi mai ales reacţie la contactul vizual.

Pe locul al doilea în contextul C.N.V. se află gestica mâinilor. La copilul mic, gestica mâinilor este mai densă după 6 – 7 luni în intenţii afective, refuz, situaţii ceremoniale învăţate pentru ocazii de contact social. La adulţi, gestica mâinilor este implicată în numeroase forme de comunicare cum ar fi intenţionarea, refuzul, chemarea, mângâierea (afecţiunea), pedeapsa. După 4 luni fac parte din C.N.V. întinderea mâinilor şi a corpului de către copil pentru a fi luat în braţe, forme variate de mimică pentru stări de disconfort, agăţarea de mamă pentru a fi luat în braţe, atragerea atenţiei pentru a fi luat în seamă şi a stabilii comunicarea, solicitarea, conduitele de exprimare a afecţiunii, conduitele de abandon, geamătul, oftatul, ţipătul.

E.Hull, unul din întemeietorii „proxemicii”, adică ai funcţiei de comunicare a spaţiului, a pus în evidenţă faptul că în distanţele dintre cei ce comunică există încorporate o serie de dimensiuni ascunse de comunicare şi de relaţionare afectiv-socială. Comunicarea intimă de maximă afecţiune este de mică distanţă (20 – 35 cm). El a atras atenţia asupra faptului că nu întâmplător

13

„distanţa intimă” este egală cu aceea dintre faţa mamei şi aceea a copilului când suge, fiind în braţele ei. În cazul în care intervine o răceală în comunicarea dintre două persoane sau un dezacord, o neînţelegere, ele se distanţează spontan, concomitent se modifica tonul, vocea mimica. A doua formă de distanţă, mai puţin încărcată de afecţiune şi mai socializată, în care se comunică informaţii a fost denumită convenţional distanţa personală. Urmează o distanţă, numită oficială. Este distanţa în care se comunică decizii, se organizează activităţi etc. Cu aceasta din urmă se va familiariza copilul când va fi primit în creşă sau în grădiniţă.

Distanţa intimă este distanţa marilor preferinţe în copilăria timpurie. Nu se poate ignora nici problema „atingerii”. Atingerea este „distanţa” maximei iubiri şi afecţiuni, dar şi a maximei agresiuni. Copilul utilizează atingerea ca formă de comunicare, dar utilizează şi respingerea atingerii, când se supară sau vrea să fie lăsat să se târască singur într-o direcţie oarecare. Distanţa intimă şi atingerea sunt preferate până la un an. Momentul învăţării deplasării modifică structurile distanţelor. Distanţa intimă cu o intensificare a atingerii rămâne rezerva momentelor de oboseală şi de joc, distanţa personală se construieşte complementar prin cerinţa exprimată a copilului de a fi asistat în escapadele sale de mers. Tot până la un an se conturează şi experienţa distanţei oficiale, faţă de persoanele străine de familie. Acestea sunt tratate în genere ca intruse în „spaţiul intim” şi se manifestă discordanţe faţă de ele. Între timp se diversifică formele primare de C.N.V. Zâmbetul conjugat cu mimica ia foarte numeroase forme, privirea capătă nuanţe de atenţionare, contemplare, mişcare, observare. „Contactul vizual” devine şi el mai încărcat de solicitare, reproş, durere sau încântare şi iubire. Acesta din urmă, ca şi zâmbetul, diminuează în contactele tensionale şi devine nul în relaţiile neutre, crescând ca intensitate şi frecvenţă în contactele pozitive, plăcute.

Fără îndoială, experienţa afectivă are o importanţă excepţională în primul an de viaţă. În cele descrise până acum au fost evocate numeroase forme de emoţii. Se obişnuieşte să fie prezentate separat pentru precocitatea lor ontogenetică; zâmbetul, apoi râsul, simpatia evidenta şi antipatia, mânia, furia, mirarea etc. Există însă chiar în primul an de viaţă o organizare primară complexă atitudinală de afecte ce se insinuează în ansamblul adaptării şi reacţiilor copilului la şocul realului.

Aceste forme de organizare timpurie afectivă au fost numite „complexe”. S. Freud a atras atenţia asupra faptului că ele se constituie ca efecte psihice nedirijate de conştiinţă, că sunt reglate inconştient printr-o entitate numită imago. Se consideră că teoria complexelor şi imago au revoluţionat psihologia.

Printre primele complexe ontogenetice se manifestă complexul servajului, care fixează relaţia şi situaţia de dependenţă a alăptării şi este legat de imagoul matern. Servajul se fundează pe emoţiile cele mai arhaice şi stabile ce unesc copilul cu mama sa şi prin aceasta cu societatea. Complexul servajului se constituie în primele luni şi persistă mai intens sau mai slab în toate conduitele

14

de dependenţă ca un fel de cerinţă continuă de „lactaţie”. La persoanele adulte se manifestă sub forme deviate în toxicomanii.

Tot în ontogeneza timpurie se constituie complexul de intrusiune care se manifestă în variantele gelozie. De la 2 luni la 2 ani copilul se confruntă cu cuplul şi cu grupul fratreriei în ataşamentul dintre el şi mama. Relaţiile sale sunt adesea supuse intrusiunii din care motiv treptat se constituie tot felul de conduite faţă de intrusiune, reacţii impregnate (mai ales) de rivalitate. Complexul intrusiunii exprimă implicaţia unui al treilea personaj într-o relaţie afectivă duală intensă. Acest complex are un rol important în identificarea şi intuirea forţei lui alter şi a lui ego. Copilul se descoperă în oglindă, îşi mişcă mâinile, îşi zâmbeşte, observă, imprimă controlul de conduită şi mimică şi are apoi o explozie de energie, comprehensiune. Imaginea speculară creează comprehensiune şi eliberare de tipul de adaptare primară necentrat. Imagoul corespunzător este al lui dublul eu. Momentul se consideră ca fiind de trecere spre un nivel de inteligenţă instrumentală şi coincide cu constituirea structurii narcisiste a sinelui, structură ce se exprimă prin tendinţele de afirmare, prin dorinţa de a vedea şi a fi văzut, ca şi prin dorinţa de a apărea într-o lumină favorabilă.

Oricum, copilul are foarte mare nevoie de afecţiunea mamei sale în primul an de viaţă. Mulţi autori au semnalat prezenţa acestei cerinţe vitale, de prezenţa stabilă a mamei pentru dezvoltarea normală a copilului.

Cercetările lui R. Spitz ca şi cele ale lui M. Rutter au pus în evidenţă faptul că separaţia de mamă pe o perioadă de mai mult de o lună, la 7 luni, duce la o adevărată depresie. Aceasta are trei faze. Prima (câteva zile după plecarea mamei) se caracterizează prin tulburării de somn, o scădere a tonusului muscular şi, în mod paradoxal, o creştere a acroşării sociale. În faza a doua se manifestă o susceptibilitate la boli ca: enterite, pneumonie, greaţă şi vomă. Sociabilitatea scade, creşte plânsul mocnit şi atitudinile de refuz. În faza a treia, copiii mai sensibili refuză jucăriile, devin apatici, somnolenţi, ci priviri vagi şi goale.

Afectivitatea este polarizată, copilul trăind atât stări plăcute, pozitive (plăcerea îşi face apariţia pe la 2 luni, râsul apare la 6 luni, bucuria pe la 8 luni) cât şi neplăcute, negative (la 3 săptămâni apar reacţiile de suferinţă, între 4 şi 9 săptămâni se adaugă lacrimile; după trei luni se stabilizează mimica dezolării, pe la 5 luni apar frica şi anxietatea, furia şi agresivitatea). Dintre acestea cele negative sunt predominante ceea ce arată că viaţa sugarului nu este chiar atât de plăcută. Imediat după naştere, efortul deosebit de adaptare la mediu se trăieşte ca o încordare şi generează mai ale trăiri negative, astfel încât toate reacţiile afective din primele 2 – 3 săptămâni sunt negative. Pe măsură ce se realizează adaptarea la mediu şi mai ales pe măsură ce se lărgeşte posibilitatea de explorare a acestuia, se schimbă sursele afectivităţii şi începe să se pozitiveze astfel încât pe la trei luni proporţia emoţiilor pozitive este de 15%. Stările afective sunt determinate de satisfacerea sau nesatisfacerea trebuinţelor, de prezenţa unor

15

persoane străine, de apariţia neaşteptată a unor stimuli. Multe dintre ele sunt învăţate prin condiţionare, imitaţie sau inducţie.

Plânsul copiilor sănătoşi are şi el o evoluţie. În primele luni de viaţă, majoritatea copiilor plâng fără lacrimi, cu ţipete concomitente. La unii, lacrimile apar totuşi devreme. Între 3 – 6 luni, plânsul se însoţeşte de mişcări şi agitaţie. După 6 luni copiii plâng fără să se agite. Plânsul este în primele zile legat de foame, apoi se leagă de indispoziţii fizice, foame etc., dar se manifestă şi la persoane străine, ori în momentele de oboseală de dinainte de adormire.

Reactivitatea emoţională este foarte diferită la copiii mici. În general, stimulii nu provoacă reacţii după mărimea lor, ci mai ales după gradul de incitaţie. În emoţionalitate se implică şi mecanismele de apărare ale sinelui, vigilitatea de restabilire a confortului psihic al sinelui şi echilibrul identităţii aflate în dezvoltare.

Caracteristica esenţială a acestei perioade o constituie dependenţa profundă, multidimensională şi încărcată psihic a copilului de mama sa. Mama – personajul central pentru copil, aflat la intersecţia satisfacerii trebuinţelor sau a întârzierii şi suspendării acestora, este pentru copil propriul său eu, sugarul confruntându-se cu ea, dar şi un „prim altul” pe care el îl diferenţiază.

16

Trăsături psihice ale vârstei 0-1 an

Particularităţi ale persoanelor cu dezvoltare psihică normală

Particularităţi ale persoanelor cu debilitate mintală

Specif diferenţelor dintre pers.cu dezv. psihică normală şi cu deb. mintală

Trăiri negative Agitaţie motrică generală, ţipăt, lacrimi, frica şi anxietatea, furia şi agresivitatea, dezgust

Agitaţie motrică generală, ţipăt, lacrimi, frica şi anxietatea, furia şi agresivitatea, dezgust

La debilul mintal manifestările emotive sunt adeseori exagerate. Frica este nejustificată.

Trăiri pozitive Surâs, zâmbet, gestica mâinilor-întinderea lor pentru a fi luat în braţe sau respingere râsul, bucuria, privirea capătă nuanţe de plăcere, încântare sau de nemulţumire, reproş,simpatie

Surâs, zâmbet, mimica redusă, râsul, bucuria

La debilul mintal emoţiile sunt explozive şi haotice, violente şi de scurtă durată veselia se poate transforma în crize de râs nestăpânit, are un comportament afectiv dezorganizat.

17

BIBLIOGRAFIE

1.Golu, P., Zlate, M., Verza, E. (1995), Psihologia copilului, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedegogică.

2.Păunescu, C. (1977), Deficienţa mintală şi organizarea personalităţii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.

3.Popescu – Neveanu, P., Zlate, M., Creţu, T. (1996), Psihologie, manual pentru clasa a X-a şcoli normale şi licee, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.

4.Sima, M., (2005), Conflict şi frustraţie la adolescenţii cu debilitate mintală, comparativ cu adolescenţii cu dezvoltare psihică normală, Sibiu, Editura Psihomedia.

5.Sima, M., (2005), Introducere în Psihopedagogia specială, Sibiu, Editura Psihomedia.

6.Şchiopu, U., Verza, E., (1995), Psihologia vârstelor – ciclurile vieţii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.

7.Verza, E., (1995), Psihopedagogie specială, manual pentru clasa a XIII-a, şcoli normale, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.

18