Etapele probaţiunii judiciare

Probaţiunea judiciară desemnează activitatea instanţei şi a participanţilor la

proces, îndreptată spre stabilirea cu ajutorul probelor a adevărului în cauză, a

veridicităţii de care depinde soluţionarea conflictului între părţi, adică a faptelor ce

constituie obiectul probaţiei.

Procesul probaţiei fiind o operaţiune complexă, multilaterală, îl vom diviza în

trei etape:

1) etapa pregătitoare, care include depistarea, strîngerea şi prezentarea probelor,

necesare pentru stabilirea adevărului faptelor ce constituie obiectul probaţiei;

2) etapa administrării probelor;

3) etapa aprecierii probelor.

Prima etapă a probaţiunii judiciare începe cu depistarea probelor, adică cu

acţiunile judecătorului îndreptate spre descoperirea dovezilor necesare. Modalităţile

de depistare a probelor ar fi: cercetarea de către judecător a cererii de chemare în

judecată şi a tuturor materialelor anexate la aceasta. Astfel, conform art. 166 al.2 p.(e)

C.P.C. reclamantul trebuie să indice în cererea sa circumstanţele de fapt şi de drept pe

care se sprijină fiecare pretenţie. Dacă cererea de chemare în judecată are careva

neajunsuri, şi anume nu sunt respectate art. 166-167 C.P.C., judecătorul conform art.

171 C.P.C. nu dă curs cererii, acordînd reclamantului un termen necesar pentru

înlăturarea neajunsurilor.

O altă modalitate de depistare a probelor ar fi discuţia cu reclamantul, iar în

cazurile necesare şi cu alţi participanţi la proces (pîrîtul, intervenienţii) şi

reprezentanţii acestora. De asemenea, se apelează şi la normele de drept ce

reglementează raportul litigios, deoarece ele pot cuprinde indicaţii cu privire la

probele prin care se admite confirmarea acestor raporturi; se studiază Hotărîrile

Plenului Curţii Supreme de Justiţie, care adesea cuprind îndrumări privitoare la

dovezile ce pot fi folosite pentru stabilirea unor sau altor circumstanţe.

Depistarea probelor este urmată de culegerea, strîngerea lor, care reprezintă

activitatea instanţei, a participanţilor la proces şi a reprezentanţilor lor, îndreptată spre

asigurarea prezentării probelor necesare la momentul dezbaterii cauzei în şedinţa de

judecată.

Principalele modalităţi de culegere a probelor ar fi:

1) prezentarea probelor de către părţi, alţi participanţi la proces şi reprezentanţii

lor;

2) reclamarea probelor de către instanţă la cererea părţilor de la persoane fizice

şi juridice care le deţin;

3) eliberarea către persoanele ce au înaintat propuneri privitoare la reclamarea

înscrisurilor şi dovezilor materiale a demersurilor ce le conferă dreptul de a

obţine aceste dovezi şi a le prezenta instanţei;

4) chemarea în instanţă în calitate de martor;

5) numirea unei expertize;

6) trimiterea delegaţiilor judiciare altor instanţe de judecată;

7) asigurarea dovezilor.

Procesul de strîngere a probelor se desfăşoară preponderent în etapa pregătirii

pricinii pentru dezbaterile judiciare şi se realizează mai întîi de toate de către părţi şi

alţi participanţi la proces, iar în caz de necesitate la cererea părţilor poate interveni şi

instanţa de judecată. Despre faptul că anume părţile sunt cele care trebuie să probeze

faptele pe care-şi sprijină pretenţiile am relatat la capitolul sarcinile probei. Aici nu

ne rămîne decît să menţionăm faptul, că dovezile se culeg şi în etapa dezbaterilor

judiciare şi chiar pînă în momentul emiterii hotărîrii pe dosar, dacă probele necesare

n-au fost prezentate la momentul intentării acţiunii sau a pregătirii pricinii. Dacă la

etapa susţinerilor verbale, sau a dării hotărîrii instanţa recunoaşte necesitatea

cercetării unor noi împrejurări, ea va da o încheiere privitoare la reluarea examinării

pricinii în fond. Dintre modalităţile de strîngere şi prezentare a probelor menţionate

mai sus un loc aparte îl ocupă “delegaţia judiciară” şi “asigurarea dovezilor”.

Delegaţia judiciară este utilizată în cazurile cînd probele necesare pentru

soluţionarea cauzei se află într-o altă localitate. Instanţa care soluţionează cauza,

poate delega instanţa de la locul aflării dovezilor să efectueze acţiunile procesuale în

scopul strîngerii şi administrării probelor necesare. Încheierea privitoare la delegaţie

expune esenţa pricinii ce se judecă, se arată împrejurările ce urmează să fie lămurite,

dovezile pe care trebuie să le strîngă instanţa care îndeplineşte delegaţia. Această

încheiere este obligatorie pentru instanţa căreia îi este adresată şi trebuie să fie

îndeplinită în regim prioritar (art.125 al.2 C.P.C.). Nu pot fi strînse prin intermediul

delegaţiilor judiciare acele probe care confirmă fapte notorii sau stabilite printr-o

hotărîre judecătorească intrată în vigoare (art.123 C.P.C.)

Delegaţia judiciară se îndeplineşte în şedinţă, iar participanţilor la proces li se

comunică data şi locul şedinţei, dar neprezentarea lor nu împiedică îndeplinirea

delegaţiei (art. 126 al.1 C.P.C.). Şedinţa şi ordinea ei de derulare se fixează într-un

proces verbal.

Cît priveşte asigurarea dovezilor, ca instituţie procesual civilă, ea reprezintă

acea procedură în cadrul căreia partea care are interes poate solicita să se constate şi

să se conserve de urgenţă, probele de care înţelege să se folosească în proces, dacă

există pericol ca ele să dispară sau dacă ar fi greu de administrat în viitor. Instituţia

asigurării dovezilor este reglementată prin art.127 C.P.C., dispoziţiile cărora ne

permit să deducem elementele care justifică asigurarea dovezilor şi care constituie

condiţii ce se cer a fi întrunite pentru admiterea asigurării, şi anume:

a) interesul, determinat de teama persoanei că prezentarea dovezilor necesare va

deveni ulterior imposibilă sau grea;

b) urgenţa, determinată de faptul că dovezile ar putea să dispară, să se

deterioreze şi să fie imposibil de administrat în viitor.

La asigurarea dovezilor, de asemenea, instanţa va ţine cont de regula

admisibilităţii şi pertinenţei. Se asigură doar dovezile ce au importanţă pentru cauză

şi care sînt reglementate de lege ca mijloace de probaţiune.

Necesitatea asigurării dovezilor apare, de exemplu, în cazul cînd constituie

probe materiale produsele alimentare uşor alterabile, care-şi pierd aspectul exterior şi

calităţile într-o perioadă scurtă de timp, sau cînd martorul pleacă într-o deplasare

îndelungată, ori cînd a avut loc un accident şi cauzele, consecinţele acestuia pot fi

determinate doar cercetînd locul faptei, imediat după producerea lui, etc.

Dacă procedura de asigurare a dovezilor este necesar de a fi efectuată pînă la

intentarea acţiunii civile în instanţa de judecată, atunci cererea de asigurare se va

îndrepta către birourile notariale sau persoanele oficiale ale reprezentanţelor

diplomatice, aceasta şi constituind calea principală de asigurare (art.127 al.2 C.P.C).

Dacă, însă, cauza a fost pusă pe rol, dar nu s-a ajuns încă la etapa administrării

probelor, asigurarea dovezilor se va face pe cale incidentală. Competentă va fi,

fireşte, instanţa învestită cu soluţionarea cererii principale (art.128 al.1 C.P.C.).

Cererea de asigurare se va depune la instanţa în a cărei rază de activitate trebuie

să fie săvîrşite actele de procedură în vederea asigurării dovezilor şi ea va cuprinde

informaţii privitoare la obiectul litigiului, părţi, domiciliul acestora, probele ce

necesită a fi asigurate, faptele pentru confirmarea cărora sînt necesare aceste probe,

motivele care l-au determinat pe cel ce pretinde asigurarea să formuleze o astfel de

cerere (art.128 al.2 C.P.c.).

Ulterior soluţionării cererii instanţa va pronunţa o încheiere, care va putea fi

atacată, în caz de refuz al admiterii asigurării, doar odată cu fondul, în condiţiile în

care încheierea s-a pronunţat în momentul soluţionării cauzei. În caz contrar,

încheierea de refuz va putea fi atacată cu recurs în termen de 20 de zile din momentul

emiterii ei ( art. 128 al.3 C.P.C.).

O a doua etapă a probaţiunii judiciare, după cum am menţionat, este

administrarea probelor. Acest aspect al probaţiunii judiciare este tratat distinct de

legislaţia diferitor state. Astfel în procedura civilă rusească cît şi în cea de la noi din

ţară, etapa administrării probelor are un caracter mai limitat, ea reducîndu-se la

cercetarea probelor deja culese şi prezentate în instanţă şi aceasta deoarece faza

administrării este precedată de o altă etapă şi anume cea pregătitoare. În procedura

civilă românească nu există o etapă distinctă a procesului de probaţiune în care să fie

strînse şi pregătite dovezile pentru a fi discutate în faţa instanţei de judecată. De aceea

administrarea probelor în legislaţia românească presupune examinarea a trei aspecte:

[7, p. 38]

a) propunerea probelor;

b) încuviinţarea probelor;

c) administrarea propriu – zisă a probelor.

Propunerea probelor

Vom analiza succint primele două aspecte, deoarece în cea mai mare parte le-am

descris în prima etapă a probaţiunii judiciare şi vom caracteriza mai amănunţit cel de-

al treilea aspect şi anume administrarea propriu-zisă sau cercetarea probelor care este

comună tuturor sistemelor procedurale civile cu unele particularităţi.

Trebuie de menţionat de la bun început că legiuitorul reglementează în mod

foarte precis procedura administrării probelor, impunînd atît părţilor cît şi instanţei

obligaţiuni riguroase cu privire la această chestiune, din cauza importanţei deosebite

pe care o au probele în stabilirea relaţiilor dintre părţi. Este evident că o disciplină

chiar severă în administrarea probelor este o necesitate, atît ca o garanţie a dreptului

la apărare al părţilor contra arbitrariului judecătorilor, cît şi ca o piedică împotriva

tendinţelor de şicanare a judecăţii pe care le manifestă acei justiţiabili care neavînd

dreptate caută să tergiverseze judecata sau să o complice pentru a dezorienta pe

judecător. Abuzul de drept procedural se manifestă deseori în cîmpul acesta al

administrării probelor, de aceea este firesc ca legiuitorul să disciplineze

reglementînd-o chiar în amănunt, procedura probatorie. Deci, Codul de procedură

24

civilă tratează în mod special administrarea probelor în cadrul etapei procesuale a

dezbaterilor în fond.

Dacă e să vorbim despre propunerea probelor ca un prim aspect al administrării

lor, trebuie de menţionat că procesul civil începe într-o etapă scrisă într-un fel prin

care părţile se încunoştiinţează reciproc asupra pretenţiilor şi apărărilor lor. Ca

urmare, reclamantul propune probele prin cererea de chemare în judecată, iar pîrîtul

prin referinţă. Dacă pîrîtul formulează o cerere reconvenţională în faţa instanţei şi în

felul acesta devine reclamant, în acea cerere, va trebui ca el să arate şi mijloacele de

dovadă pe care se sprijină pretenţiile sale, iar pîrîtul în cererea reconvenţională va

putea cere un termen pentru a depune referinţă şi dovezi în apărare. Dacă părţile nu

au propus probele prin actele de procedură menţionate, la prima zi de înfăţişare,

judecătorul le va atenţiona să prezinte dovezile necesare, în caz contrar pricina poate

fi judecată în baza materialelor anexate la dosar. Spre deosebire de vechiul Cod de

procedură care prevedea sancţiunea decăderii pentru neprezentarea dovezilor în

termenul stabilit de instanţă, noua legislaţie procesuală, prin art.204 al.1 recunoaşte

părţii care din motive întemeiate n-a reuşit să prezinte la timp dovezile necesare,

dreptul de a le propune spre administare chiar în şedinţa de judecată.

Dispoziţiile privitoare la propunerea şi administrarea probelor ar trebui îmbinate

cu principiul rolului activ al judecătorului, care după cum am menţionat este

recunoscut azi de marea majoritate a doctrinei occidentale şi în temeiul căruia

instanţa ar putea ordona probe din oficiu, chiar dacă părţile se împotrivesc, suplinind

astfel neştiinţa lor, lipsa de pregătire însoţită de dificultăţi financiare, din a căror

cauză nu pot angaja un apărător, dar în acelaşi timp instanţa ar putea înlătura astfel şi

efectul manoperelor dolosive a uneia din părţi sau chiar a ambelor părţi, utilizate

uneori de către acestea în cursul procesului civil. De altfel, legiuitorul vine cu o

dispoziţie în acest sens, instituind prin art.204 al.2 C.P.C. obligaţia instanţei în cazul

în care va constata la cererea uneia din părţi, că cealaltă parte a prezentat dovezi false

sau neîntemeiate, să soluţioneze întrebarea cu privire la recuperarea prejudiciului

cauzat prin tergiversarea soluţionării cauzei.

25

Dacă ne reîntoarcem la sancţiunea decăderii trebuie să menţionăm, că în cele din

urmă aceasta şi-a găsit consacrare în legislaţia actuală prin art.124 a Codului de

procedură civilă, care prevede că partea ce solicită, de exemplu, efectuarea unei

expertize, trebuie într-un termen de 5 zile de la momentul admiterii demersului său să

achite o sumă de bani, stabilită de instanţă pentru remunerarea expertului, în caz

contrar aceasta va fi decăzută din dreptul de a prezenta dovada solicitată. Cu toate

acestea, prin acest articol se dispune, de asemenea, că deşi fiind decăzută din dreptul

de a prezenta dovezi, partea se poate apăra, contestînd temeinicia afirmaţiilor şi

probelor părţii adverse.

O explicaţie mai detaliată, referitoare la propunerea probelor o necesită şi

art.204 al.1 partea a doua a C.P.C. prin care se stipulează că, dacă partea adversă nu

poate depune imediat contraprobe, aceasta este în drept să solicite amînarea

procesului.

Cînd vorbim de dovada contrară sau contraprobă nu trebuie să înţelegem

neapărat proba administrată de pîrît în combaterea acţiunii. Este posibil ca pentru

lămurirea unui fapt probator, proba să fie solicitată de pîrît atunci cînd el invocă în

apărare acest fapt probator, de exemplu, pîrîtul invocă nulitatea contractului a cărui

executare se cere prin acţiune pretinzînd că a fost victima unui dol. În acest caz el

trebuie să dovedească manoperele folosite de reclamant pentru a-l determina să

semneze contractul. Pîrîtul deci face dovada şi reclamantul are dreptul la

contradovadă pentru a stabili că încheierea contractului s-a făcut în mod liber de

ambele părţi.

Bineînţeles, sînt şi contraprobe care nu pot fi efectuate decît după probă, cum

este contra-expertiza sau expertiza repetată (art.159 al.2 C.P.C.), căci în acest caz

contra-dovada este condiţionată de constatarea că prima expertiză este neîntemeiată

sau veridicitatea acesteia este îndoielnică. Cu toate acestea, sîntem de părerea că în

scopul de a evita tergiversarea inutilă a procesului este necesar de a solicita

contraproba la momentul prezentării dovezii iniţiale.

26

Încuviinţarea probelor

27

Probele propuse de către părţi trebuie să fie încuviinţate de instanţă, care va

aprecia dacă ele sunt utile cauzei, în caz contrar, încuviinţarea lor ar duce la

tergiversarea judecăţii. Instanţa va lua o decizie de admitere sau de respingere a

probelor propuse, decizie care va fi fixată în procesul-verbal al şedinţei de judecată,

după punerea în discuţie contradictorie a părţilor. Probele pot fi respinse ca neutile

cauzei, dacă partea care le solicită nu poate menţiona faptele ce doreşte să le

dovedească prin administrarea probei. Dacă după încheierea dezbaterilor, una din

părţi a depus acte asupra cărora cealaltă parte nu a fost pusă în situaţia de a le putea

discuta, instanţa nu este îndreptăţită să le încuviinţeze şi să-şi întemeieze hotărîrea pe

ele, întrucît se încalcă principiile egalităţii părţilor în faţa instanţei, dreptului de

apărare şi contradictorialităţii.

Administrarea propriu – zisă a probelor

Administrarea probelor sau cercetarea acestora presupune analiza lor

multilaterală de către instanţă, participanţii la proces, reprezentanţii acestora în scopul

stabilirii pretenţiei, admisibilităţii, veridicităţii şi integralităţii acestora.

Referitor la pertinenţa şi admisibilitatea probelor vom discuta ceva mai jos, iar

în cele ce urmează ne vom opri la ultimele două aspecte. Prin veridicitatea probei se

are în vedere corespunderea ei cu realitatea. A te convinge de autenticitatea ei

înseamnă a constata, dacă martorul spune adevărul, dacă corespund realităţii

informaţiile ce sunt cuprinse într-un înscris, dacă corespunde copia unui act

originalului etc., pentru aceasta este foarte important în procesul cercetării fiecărei

probe să fie studiate particularităţile izvorului din care a fost obţinută dovada,

circumstanţele care ar fi putut influenţa veridicitatea şi caracterul ei complet.

Caracterul complet al probelor sau integralitatea lor semnifică faptul că ele

permit formularea unei concluzii corecte despre existenţa faptului, în confirmarea

căruia au fost strînse. Dacă o astfel de concluzie nu poate fi formulată atunci suntem

în prezenţa insuficienţei materialului probator. Astfel, o unică probă indirectă

întotdeauna va fi insuficientă, deoarece permite formularea doar a unor presupuneri

şi nu a unei concluzii ferme şi veridice despre faptul probator. Insuficiente vor fi de

27

asemenea probele ce contravin una alteia şi cele a căror veridicitate este îndoielnică

(de exemplu, depoziţiile unui martor cointeresat, explicaţiile părţilor neconfirmate

prin alte probe etc.). Insuficiente pot fi şi probele prezentate pentru confirmarea unor

fapte destul de dificile cum ar fi, de exemplu, starea materială bună sau

nesatisfăcătoare, mărimea pagubei cauzate sănătăţii părţii vătămate şi altele, dacă ele

nu ne creează o reprezentare integrală despre sursele de venituri ale persoanei sau

despre capacitatea victimei privitoare la continuarea activităţii sale la locul de muncă.

Probele insuficiente nu pot sta la baza unei hotărîri judecătoreşti, atîta timp, cît acest

neajuns al lor – insuficienţa – nu va fi înlăturat pe calea strîngerii unor dovezi

suplimentare.

Pentru determinarea calităţilor probei (în special al veridicităţii şi caracterului

lor complet) este necesară cercetarea dovezii în procesul de administrare în strînsă

corelaţie cu toate circumstanţele cauzei cu celelalte dovezi, tinzînd spre a cuprinde

toate relaţiile dintre probe şi circumstanţele cauzei, deoarece adevărul este

multilateral.

Una din manifestările cerinţei de multilateralitate o constituie obligaţia instanţei

de a lua în consideraţie nu doar ceea ce este pozitiv într-o probă, dar şi momentele

negative, care pot influenţa asupra veridicităţii acesteia.

O condiţie importantă a corectitudinii concluziilor la care ajunge instanţa în

rezultatul administrării probelor, o constituie respectarea strictă a normelor dreptului

procesual civil, deoarece prin ele este reglementată o astfel de ordine a cercetării

judiciare a faptelor, care asigură condiţii cît se poate de prielnice pentru stabilirea

adevărului.

Trecînd la partea practică a etapei de administrare propriu-zisă a probelor

trebuie să menţionăm că administrarea lor se face în faţa instanţei de judecată, pentru

ca instanţa să poată lua cunoştinţă, de la început, de întregul material probator, în

ordinea stabilită de aceasta, dar nu în lipsa participanţilor la proces, instanţa doar

conducînd activitatea de cercetare a probelor. Administrarea probelor direct în faţa

instanţei asigură respectarea principiului nemijlocirii, aşa încît între instanţă şi faptele

28

care urmează să fie stabilite, să existe un număr cît mai mic de verigi intermediare,

pentru ca probele să nu fie denaturate; principiul nemijlocirii constînd în obligaţia

instanţei de a cerceta direct şi imediat toate elementele care servesc la lămurirea

împrejurărilor cauzei.

Instanţa va asculta explicaţiile participanţilor la proces, va interoga martorii şi

experţii, va lua cunoştinţă de înscrisuri şi dovezi materiale (art.25 al.1 C.P.C.).

Concomitent probele trebuiesc cercetate de toţi participanţii la proces.

Interdependenţa şi conexiunea activităţii de cercetare a probelor de către instanţă şi

participanţii pe dosar este o condiţie esenţială a realizării unui succes în stabilirea

faptelor şi împrejurărilor ce au importanţă pentru cauză.

Administrarea probelor se realizează prin mai multe modalităţi folosirea cărora

depinde de tipul mijlocului de probaţiune utilizat. Explicaţiile părţilor şi ale

intervenienţilor se ascultă de către instanţă (art.213 al.1 C.P.C.), suplimentar, instanţa

şi ceilalţi participanţi pot adresa celor ce sînt ascultaţi întrebări. Martorii se audiază

(art.216 C.P.C.), iar dacă este necesar instanţa poate audia din nou martorul, după

caz, în aceeaşi şedinţă sau în şedinţa următoare, precum şi să efectueze o confruntare

a martorilor pentru a se clarifica asupra depoziţiilor contradictorii ale acestora

(art.216 al.4 C.P.C.). Concluziile expertului, explicaţiile în scris a participanţilor la

proces, precum şi materialele sub formă de înscrisuri obţinute ca urmare a unei

delegaţii judiciare sau în rezultatul asigurării dovezilor se citesc în şedinţa de

judecată, apoi se prezintă spre luare de cunoştinţă participanţilor la proces,

reprezentanţilor acestora, iar în cazurile necesare martorilor şi experţilor (art.222

C.P.C.). Probele materiale se cercetează de instanţă şi se prezintă spre examinare

participanţilor la proces şi reprezentanţilor lor, precum şi experţilor, specialiştilor şi

martorilor, după caz (art. 224 al.1 C.P.C.). Examinarea la faţa locului se aplică pentru

cercetarea probelor care nu pot fi aduse în instanţă. Rezultatele examinării se

consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată la care se pot anexa, planuri,

scheme, desene tehnice, calcule, etc. (art.225 C.P.C.

29

Încheiere

Una din componentele esenţiale ale realizării justiţiei prin intermediul

procesului civil o constituie probaţiunea judiciară. Pentru soluţionarea corectă şi

rapidă a pricinii, respectiv pentru restabilirea drepturilor încălcate sau a intereselor

lezate, instanţa de judecată trebuie mai întâi să stabilească împrejurările de fapt ale

pricinii sau, altfel spus, să obţină informaţii veridice despre aceste circumstanţe în

rezultatul desfăşurării procesului. În al doilea rînd, instanţa va trebui în mod corect să

califice aceste împrejurări (să determine normele de drept, care necesită să fie

aplicate). Şi în al treilea rînd, este necesar ca în mod just să fie aplicate şi normele de

drept material în raport cu circumstanţele constatate.

Analizînd tematica acestei lucrări am ajuns la concluzia că probele au o

importanţă primordială în procesul civil. Pentru a putea pronunţa hotărârea,

judecătorul trebuie să cunoască raporturile juridice dintre părţi, faptele care au dat

naştere conflictului de interese dedus judecăţii, iar apoi să aplice la aceste fapte

norma de drept corespunzătoare. Cum litigiul nu poate fi soluţionat numai pe baza

afirmaţiilor părţilor, afirmaţii care, de regulă, sunt contradictorii, rezultă că probele

sunt indispensabile pentru stabilirea situaţiei de fapt, reprezentînd tocmai mijloacele

prin care judecătorul poate lua cunoştinţă de raporturile de drept material supuse

judecăţii. Deci, părţile trebuie să dovedească afirmaţiile pe care le fac cu privire la

pretenţiile formulate şi apărările împotriva acestor pretenţii, iar judecătorul îşi va

30

forma convingerea şi va pronunţa hotărârea pe baza probelor care s-au administrat în

cauză.

Cât priveşte însăşi procesul de administrare a probelor, concluzia finală se

rezumă la faptul că această etapă se desfăşoară: 1) în faţa instanţei de judecată; 2) în

ordinea statornicită de aceasta; 3) pe parcursul dezbaterii pricinii în fond. Sunt, însă şi

situaţii cînd probele se administrează de o altă instanţă decât cea care judecă cauza –

delegaţia judiciară, în cazul strămutării pricinii la o altă instanţă, asigurarea dovezilor.

Indiferent, însă unde au fost administrate toate probele au aceeaşi valoare probantă.

Acte normative

Bibliografie

1.Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.225-

XV din 30 mai 2003// M.O. din 12.06.2003, nr.111.

Literatură română

1. Ciobanu V.M. “Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”.

Bucureşti: Editura Naţional, 1997, vol.II.

2. Deleanu I., Deleanu S. “Adagii şi alocuţiuni latine în dreptul

românesc”. Iaşi: Ed. Fundaţia Chemarea, 1993.

3. Dumitru R., Tudurache Dan C. „Probele în procesul civil”. Iaşi:

Editura Ankarom, 1996.

4. Ionaşcu A. “Probele în procesul civil”. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1969.

5. Leş I. “Principii şi instituţii de drept procesual civil”. Bucureşti: Ed.

Lumina Lex, 1999, vol. II.

6. Măgureanu F. “Drept procesual civil”. Bucureşti: Ed. ALL BECK,

ediţia a III-a, 2001.

7. Măgureanu F. “Înscrisurile – mijloace de probă în procesul civil”.

Bucureşti: Ed. ALL, 1998.

31

8. Mihuleac E. “Sistemul probator în procesul civil”. Bucureşti : Ed.

Academiei, 1970.

9. Mihuleac E. „Expertiza judiciară”. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1971.

10. Perju P. „Probleme de drept civil şi drept procesual civil”. Revista

„Dreptul” nr. 10 din 1997.

11. Stoienescu I. “Curs de drept procesual civil”. Bucureşti: Tipografia

învăţămîntului, 1956.

12. Stoienescu I., Zilberştein S. “Drept procesual civil. Teoria generală”.

Bucureşti, 1983, E.D.P.

13. Velescu Al. Semnificaţia şi rolul principiului procedural al

nemijlocirii în soluţionarea cauzelor civile. România: R.R.D., nr. 10/1976.

Literatură rusă

14. «Гражданское процесуальное законодательство. Коментарии.»

Москва: Юридическая литература. 1991.

15. Давтян А.Г. «Гражданское процесуальное право Германии». Москва,

2000.

16. Давлатов А.А. « Основы уголовно-процессуального познания».

Свердловск, 1991.

17. Звягинцева Л.М., Плюхинаб М.А., Решетникова И.В. «Доказывание в

судебной практике по гражданским делам». Екатеринбург. 1999.

18. Клейнман А.Ф. «Основные вопросы теории доказательств в

советском гражданском процессе». Москва – Ленинград. 1950. Изд. А.Н.

СССР. 1950.

19. Коллектив авторов. Актуальные проблемы теории юридических

доказательств. Иркутск. 1984. ИЗД. ИГУ.

20. Кони А.Ф. «Дело о лжесвидетельстве в бракорозводом процесе».

Москва, 1968.

21. Курылев С.В. «Основы теории доkазывания в советском

правосудии». Минск, 1969. ИЗД. БГУ.

32

22. Lesniţcaia L.F. “Mijloacele de probaţiune. / Procesul civil sovietic.”, sub

redacţia A.F.Calistratova, Moscova, 1984.

23. Мусин В.А., Чечина М.А., Чечoта Д.М., «Гражданский процесс».

Москва: Проспект, 1998.

24. Носирева Е.И. «Алтернaтивное разрeшение гражданско-правовых

споров в USA». Воронеж, 1999.

25. Петрухин И.Л. «Теория доказательства в советском уголовном

процесе». Москва, 1973.

26. Решетникова И.В. «Курс докaзательственого права в росийском

гражданском судопроизводстве». Москва, 2000.

27. Смышляев Л.П. «Предмет доказывания и распредиление

обязанностей по доказыванию в советском гражданском процессе».

Москва, 1961.

28. Треушников М.К. «Гражданский процесс». Москва, 2000.

29. Треушников М.К. «Доказательство и доказывание в советском

гражданском процеcсе». Москва 1982.

30. Треушников М.К. «Судебные доказательства». Москва, 1998.

31. Шейфер С.А. «Судебное доказывание». Журнал «Государство и

право». Nr. 9, 1996.

32. Штутин Я.Л. «Предмет доказывания в гражданском процессе».

Москва, 1963.

33. Ярков В. «Гражданский процесс».