Adaptarea

Asistent medical Anul IV Buda Ioana

1 Psihopedagogie

Referat - Curs . 7 .

ADAPTAREA

• Adaptarea mentală, după J. Piaget, constă în schimburi mediate între subiect şi

Conceptul de adaptare şi formele sale

Adaptarea este proprietatea fundamentală a unui organism de a-şi modifica funcţiile şi structurile în raport cu schimbările cantitative şi calitative ale mediului înconjurător; prin procesul de adaptare, organismul îşi îndeplineşte în condiţii optime funcţiile; încetarea proceselor de adaptare ale organismului defineşte moartea sa. În condiţiile vârstei şcolare, şcoala trebuie să asiste pe elev în eforturile de adaptare la viaţa şcolară, la munca de învăţare, la schimbările de ambianţă social-culturală (a familiei, a comunei, etc) Adaptarea mai poate fi definită ca fiind un ansamblu de procese şi activităţi prin care se trece de la un echilibru mai puţin stabil, între organism şi mediu, la un echilibru mai stabil; organismul funţionează prin înglobarea schimburilor dintre el şi mediu; dacă aceste schimburi favorizează funcţionarea normală a organismului, acesta este considerat ca adaptat. În biologie adaptarea este privită atât ca proces filogenetic (realizat prin dobândirea şi selectarea unor însuşiri ereditare – morfologice, fiziologice, de comportament – care sporesc şansele de supravieţuire şi eficienţa speciei întru mediu dat) cât şi ca proces ontogenetic (realizată la nivel organismic, în cursul vieţii individuale; din acest din urmă punct de vedere, adaptarea mai este numita uneori şi reacţie adecvată). Dintr-un alt punct de vedere, adaptarea poate fi autoplastică (realizată prin modificarea organismului) şi aloplastică (realizată prin modificarea activă a mediului). Pentru om, caracteristică este adaptarea aloplastică, realizată prin unelte, tehnică, cultură, civilizaţie. Dintre formele de adaptare specifice fiinţei umane amintim în cele ce urmează adaptarea mentală, adaptarea senzorială si adaptarea socială.

obiecte, efectuate la distanţe spaţio-temporale tot mai mari şi după traiectorii tot mai complexe; adaptându-se la lucruri, gandirea însăşi se organizează şi organizându-se structurează lucrurile; prin adaptare se realizează o interdependenţă ireductabilă între experienţă şi raţiune. În ansamblu, adaptarea psihică este concepută de J.Piaget ca fiind o echilibrare între asimilare şi acomodare, echilibru a cărui cucerire durează în tot cursul copilăriei şi al adolescenţei şi defineşte structurarea proprie a acestor perioade ale existenţei. Se spune, de pildă, că un organism este adaptat când poate în acelaşi timp să-şi păstreze structura – asimilând acesteia alimentele provenite din mediul exterior, şi să


2 Psihopedagogie

acomodeze această structură diverselor particularităţi ale mediului. La fel se poate spune că gândirea este adaptată la o realitate particulară când ea a reuşit să asimileze cadrelor sale proprii această realitate şi, în acelaşi timp, să acomodeze aceste cadre noilor împrejurări oferite de realitate. Adaptarea intelectuală constituie deci o stabilire a echilibrului între asimilarea experienţei la structurile deductive şi acomodarea acestor structuri la datele experienţei. Asimilarea se referă la procesul prin care o idee sau un obiect nou este înţeles în termenii conceptelor sau acţiunilor (scheme) pe care persoana deja le are. Acomodarea reprezintă procesul complementar prin intermediul căruia toţi indivizii îşi modifică conceptele şi acţiunile pentru a corespunde noilor situaţii, obiecte sau informaţii. Procese identice de asimilare şi acomodare continuă pe tot parcursul vieţii, pe măsură ce comportamentul şi gândurile noastre se adaptează circumstanţelor în schimbare. Asimilarea este procesul prin intermediul căruia individul face faţă noilor situaţii şi probleme prin utilizarea schemelor existente. Acomodarea, pe de altă parte, este procesul care implică modificarea schemelor existente sau elaborate altora noi. Acestea se datorează naturii neschimbătoare a acestor procese pe care Piaget le-a denumit funcţii invariante. În acest fel, are loc modificarea structurilor mentale şi abilitatea cognitivă evoluează gradat.

• Adaptarea senzorială (lege a sensibilităţii) constă în modificarea sensibilităţii absolute (minime) şi diferenţiale a analizatorilor în raport cu intensitatea şi durata acţiunii

stimulilor asupra receptorilor. Această modificare are un caracter adaptativ în sensul că vizează reflectarea cât mai exactă a realităţii. Ea poate urma două direcţii: creşterea (adaptarea pozitivă) sau scăderea sensibilităţii (adaptarea negativă). În general, adaptarea pozitivă are loc sub influenţa stimulilor slabi, iar adaptarea negativă sub influenţa stimulilor puternici sau de lungă durată. La rândul ei, adaptarea negativă cunoaşte două variante: dispariţia totală (sau cvasitotală) a sensibilităţii în cazul acţiunii îndelungate a unor stimuli constanţi asupra

receptorilor (ex. hainele încetează de a mai fi simţite la scurtă durată după ce le îmbrăcăm) şi diminuarea sensibilităţii sub acţiunea unor stimuli excesiv de puternici (ex. trecerea de la întuneric la o lumină foarte puternică). Mai menţionăm faptul că există receptori greu adaptabili (îndeosebi proprioceptorii) şi rapid adaptabili (receptorii cutanaţi şi olfactivi).

• Adaptarea socială constă în potrivirea unei persoane cu

mediul, în acordul între conduita personală şi modelele de conduită caracteristice ambianţei, în echilibrul între asimilare şi acomodare socială. Adaptarea socială, deci, este procesul prin care o persoană sau un grup social devine capabil să trăiască într-un nou mediu social, ajustându-şi comportamentul după cerinţele mediului.

vieţii sociale îl identificăm în limbaj, o operă minunată, care îl distinge pe om de toate

Ea se produce în raport cu un mediu nou, schimbat, indicatorul reuşitei fiind faptul că subiectul se simte ca „acasă”, iar pentru ceilalţi nu mai este străin. Un rezultat clar al


3 Psihopedagogie

celelalte vieţuitoare. Este cu neputinţă să facem abstracţie de faptul că unui asemenea fenomen cum este limbajul i se aplică întru totul noţiunea de valabilitate generală, de unde concluzia că el îsi are originea în viaţa socială a oamenilor. Limbajul este absolut de prisos pentru o fiinţă care ar vieţui într-o totală izolare. El are sens doar în cazul vieţii în comun a oamenilor, caz în care este şi produsul şi liantul unei asemenea vieţi.

„Inadaptarea socială” poate fi cauzată de acţiunea unor agenţi nocivi (fizici sau chimici), de stările nervoase, de boli care distrug echilibrul omului cu mediu. Bolnavii mintali, delicvenţii, subiecţii cu tulburări de comportament reprezintă diverse situaţii de neadaptare socială cu cauzalitate complexă: deficienţe ereditare, frustraţii afective precoce, carenţe de autoritate familială, familie dezorganizată, mediu de viaţă nociv, etc. Inadaptarea socială poate duce şi la schimbări de profesiune; se ştie că mulţi indivizi îsi schimbă în repetate rânduri profesiunea iar cauzele sunt multiple: unele de ordin obiectiv, altele de ordin subiectiv. Din punc de vedere al performanţei înregistrându-se rezultate îndoielnice, subiectul se apreciază ca ineficient. În asemenea climat se trăieşte un sentiment al inadaptării care ocazionează producerea unor conflicte înte motivele ce susţin persoana pe linia activităţii sale productive. Oamenii nu se pot hotărâ să abandoneze o profesiune pe care o practică de ani de zile şi să ia o alta de la capăt. Când însă se iveşte factorul favorizant, sub formă de reuşită strălucită într-un alt domeniu de activitate, printr-un

proces de discernere, motivele în legătură cu activitatea productivă se supun unei noi ierarhizări, în centru plasându-se abilităţile revelate, care sunt văzute printr-o optică mărită. Se produce, în felul acesta, nu numai o reorientare, o redirecţionare, ci o revoluţionare a personalităţii, o mobilizare optimă a motivelor, realizându-se astfel o marcantă focalizare care absoarbe nesăţios dorinţele, cerinţele şi mai ales aspiraţiile persoanei. Ia naştere deci o dominanţă la cel mai înalt nivel psihologic, preocupările

persoanei concentrându-se de acum încolo în legătură cu perfecţionarea abilităţilor sale specifice şi cu realizarea unui succes deosebit în domeniul structurii lucrative care i-a revoluţionat personalitatea. Adaptabilitatea este capacitatea organismelor vii de a realiza reacţii de răspuns care să le mărească şansele de supravieţuire în condiţiile schimbătoare ale mediului. Este dezvoltată la maximum de om, care nu numai că se conformează cerinţelor mediului, ci îl şi modifică, transformându-l în concordanţă cu necesităţile sale. Activitatea psihică este considerată o componentă şi o formă superioară a adaptabilităţii. În adaptare, psihicul, dezvoltat până la conştiinţă, îndeplineşte un rol esenţial. Psihicul este modalitatea superioară a vieţii de relaţie sau a adaptării

. Fiind mijlocită instrumental şi social, la om adaptarea este de fapt coadaptare subiect-obiect, latura ei definitorie fiind intervenţia activă în ambianţă, transformarea acesteia prin muncă.

Organul principal al vieţii de relaţie este creierul. El reprezintă cea mai complexă şi desăvârşită formă de organizare a materiei. Dintre toate lucrurile extraordinare care există pe


4 Psihopedagogie

pământ, nimic nu depăşeşte creierul uman, el coordonează raporturile dintre organism şi mediu. În toată bogata lui activitate nervoasă rolul hotărâtor îl are scoarţa cerebrală, locul celor mai complexe funcţii de relaţie cu mediul înconjurător şi de integrare funcţională a părţilor organismului într-un întreg unitar. Ea este sediul tuturor proceselor psihice, de la cele mai simple (senzaţiile) până la cele mai complexe (conştiinţa şi limbajul). Pentru mai buna înţelegere a lucrurilor, activitatea nervoasă superioară a fost comparată cu a unui computer. Omul este un „computer” care se autoperfecţionează, în funcţie de cunoştinţele dobândite, de valorile sale morale, de împrejurări, de obiecte fixate. Un exemplu evident de capacitate înnăscută care permite creierului omenesc o remarcabilă supleţe a programării îl constituie limbajul. Creierul uman este programat genetic pentru dezvoltarea limbajului, dar el nu este „cablat” pentru o anumită limbă, ci a fost programat pentru ca noi să putem învăţa limbi. Omul învaţă limba care se vorbeşte în mediul său de viaţă. PROCESELE NERVOASE FUNDAMENTALE: Excitaţia şi inhibiţia Fenomenul adaptării (elevului la viaţa şcolară) nu poate fi studiat în intimitatea sa fără a face trimitere la cele două procese nervoase fundamentale. Mai mult, fără cunoaşterea specificului acestor procese nu poate fi înţeles mecanismul învăţării. Excitabilitatea este proprietatea materiei vii de a reacţiona la modificările ambianţei prin modificări reversibile ale structurii şi funcţionalităţii sale. Cea mai mare excitabilitate o posedă celulele nervoase şi musculatura. Modificările ambianţei poartă denumirea de stimul iar acţiunea lor asupra celulei este numită stimulare sau excitare. Inhibiţia este procesul nervos fundamental care acţionează în sens invers excitaţiei, diminuând, frânând sau chiar oprind procesul de activare. Ea poate avea loc atât la nivelul conştient, cât şi la cel al inconştienţei. Ex de inhibiţie conştientă: o persoană poate să-şi oprească în mod deliberat furia, emoţia sau riposta. Ex. de inhibiţie petrecută la nivelul inconştientului: un zgomot puternic, opreşte pentru un moment activitatea în curs de realizare. Inhibiţia are puternice ecouri în sfera vieţii psihice umane. O emoţie puternică, de pildă, poate facilita uitarea celor învăţate (tracul) afectând memoria, gândirea (suita ideilor),

mobilizarea efortului mintal. Se ştie că tracul este efectul unei stări de inhibiţie temporară ce împiedică pe elev să răspundă la lecţie (la examen, la concurs, etc) deşi a învăţat. Tracul emoţional este însoţit de impresia subiectivă că „nu mai stiu nimic”, că „nu mai stăpânesc ceea ce am învăţat”, de nesiguranţă de sine.

În prevenirea instalării acestui gen de inhibiţie, cu efecte demobilizatoare pentru elevi, profesorul - prin tactul său – are un foarte mare rol.


5 Psihopedagogie

Cunoaşterea excitaţiei şi inhibiţiei ajută nu numai la mai buna înţelegere a mecanismelor adaptării omului la mediu (a elevului la condiţiile vieţii şcolare) şi a complexităţii de învăţare, ci şi la o mai intimă apropiere de firea fiinţei umane. In activitatea şcolară întâlnim, la tot pasul, una sau alta dintre formele de manifestare a inhibiţiei.

a) Suprasolicitarea (cauzată de supraîncărcarea planurilor şi programelor şcolare) prin intensitatea sau durata unei stimulaţii conduce la instalarea inhibiţiei supraliminale sau de protecţie – una din formele inhibiţiei necondiţionate (înnăscute);

b) Când profesorul - în timpul lecţiei – face o abservaţie cu voce tare unui elev el distrage atenţia celorlalţi elevi de la activitatea la care sau concentrat. Conştient sau nu, el declanşează la elevii săi, o formă a inhibiţiei necondiţionate, si anume inhibiţia externă (sau prin inducţie negativă).

c) Uitarea – ca proces negativ al memoriei (manifestată prin scoaterea din stoc a informaţiei sau pierderea amintirilor în urma stingerii legăturilor nervoase temporare) – este cauzată de inhibiţie. Întâlnim aici o formă a inhibiţiei condiţionate şi anume inhibiţia de stingere;

d) Învăţarea nu poate fi disociată de o altă formă a inhibiţiei conditionate, şi anume de inhibiţia de diferenţiere. „Auzul profesional”, se formează ca urmare a faptului ca dintre doi stimuli apropiaţi sub raportul calităţii lor, pe unul îl întarim sistematic, pe celălalt nu. Aşa ajunge elevul să înveţe să distingă dupa auz daca motorul cu care lucrează funcţionează normal sau nu.

e) Inhibiţia de întârziere (o alta formă a inhibiţiei condiţionate) se manifestă prin diferenţierea în timp a acţiunii sistemului de declanşare a reacţiei. Ca urmare a învăţării (a educaţiei), elevii îşi pot amâna reacţia de a ieşi în recreaţie (dacă situaţia o cere) deşi au auzit sunetul soneriei, care anunţă epuizarea timpului destinat lecţiei respective.

IPOSTAZELE ADAPTĂRII

În psihologia muncii, care studiază pe larg problema adaptarii, aceasta este analizată în trei ipostaze:

1. Adaptarea omului la munca sa (obiectul de studiu al psihologiei personalului); 2. Adaptarea muncii la om (obiectul de studiu al ergonomiei sau psihologiei inginereşti); 3. Adaptarea omului la om (obiectul de studiu al psihologiei sociale).

Din perspectiva psihologiei pedagogice (educaţionale sau şcolare), adaptarea poate fi tratată în trei ipostaze diferite, dar strâns legate între ele:

1. Adaptarea elevului (şi a profesorului) la activitatea sa de învăţare (de predare); 2. Adaptarea activităţii şcolare la capacităţile psihice şi psihofiziologice ale elevului; 3. Adaptarea elevului la profesor şi a elevului la elev (integrarea lui în colectivul şcolar

din care face parte). Omul este o fiinţă culturală, adică posedă o trăsătură deosebită- educabilitatea. O ’’fiinţă naturală- animalul’’ nu poate fi educată, ci doar dresată. Procesul educaţional face perpendiculare cu câteva domenii ale ştiinţei: psihologie, pedagogie şi medicină. Educaţia


6 Psihopedagogie

pentru om este acelaşi dresaj pentru animalele superioare. Scopul ambelor este adaptarea, fiind ca manieră comună de supravieţuire. Adaptarea omului la noile condiţii ale mediului ţine de umanizare, prin manifestare de activităţi pasive sau active (modificînd mediul sau situaţia). La om totul e mediat de conştiinţă, de in- şi sub-conştient, de reflexele condiţionate de diferit grad.

CONCLUZIE

Adaptarea a fost şi rămâne o problemă actuală în fiziologia şi medicina contemporană. Progresul dezvoltării civilizaţiei din punct de vedere economic, social, informaţional, tehnic, demografic, ecologic, acutizează vădit problema flexibilităţii şi adaptării omului ca personalitate. Numărul mare de factori, cu acţiune concomitentă solicită supradozări fiziologice, somatice, psihice, predispunând patologii şi disfuncţii.

BIBLIOGRAFIE:

• Psihologie şcolară – Nicolae Jurcău, Rodica Mihaela Niculescu. Editura U.T. PRES • Psihologia dezvoltării – Ann Birch (Traducere Leonard Băiceanu). Editura Tehnică • Personalitate şi vocaţie – Ion Alexandrescu. Editura Junimea • Cunoaşterea omului – Alfred Adler (Traducere Gavriliu Leonard). Editura IRI • Impactul Stresului Educaţional Asupra Unor Parametrii Fiziologici la Adolescenţi - Curea Natalia. Teză de doctor in ştiinţe biologice.

Documents

Adaptarea