Serie nouãnoiembrie 2016

11(CLXXXIV)

48 paginiISSN

1220-742X

D i n s u m a r:

�Interviu cu Adrian Pop�Toamna Muzicală Clujeană�Festivalul “Intrada”, Timişoara�Festivalul Muzicii Româneşti, Iaşi�Adio, Nicolae Coman!�Festivalul “Dan Spătaru”, Medgidia

REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA

În imagine: compozitorul Adrian Pop

ACTUALITATEA

MUZICAL~MUZICAL~

deschide o linie de producţie. În cazul muzicilor noi, ceeace este cel mai dificil de tradus nu ţine de ordinulparticularului, al idiomaticului, aşa cum ar putea să pară, cide domeniul ineditului, al originalităţii, al evenimentului,neexistând presiunea tradiţiei, ci numai aceea a partiturii.Pe de altă parte, fiecare generaţie are dreptul la traduceri.Mai mult, e musai să le întreprindă. Literatura muzicală asecolului 20 este, cu siguranţă, cea mai defavorizată,aproape ne-reprezentată în proiectele concertisticeautohtone. Traduceţi! Cât mai mult şi cât mai des! Altfel„traduttore” poate deveni, pe nesimţite, „traditore”!

Liviu DĂNCEANU

Traduttore, traditoreLucian Blaga aprecia, în Din duhul eresului, că „a

traduce înseamnă «a anexa». Un popor poate să anexeze altpopor, traducând şi literatura acestuia în limba sa. Iată oformă înaltă şi sublimă a operaţiei de anexare. Poporulanexat nu pierde nimic, iar cel care anexează creşte şi seînalţă”. Or, interpretarea unei partituri muzicale reprezintă,în definitiv, o traducere. Un dos de catifea pe care se văd,în toată plenitudinea lor, striaţiile, moliciunea materialului,dar şi gingăşia culorii şi a desenului. Unii spun că, în celmai bun caz, este un ecou. Alţii consideră că actul traduceriite coboară până la negarea propriei individualităţi pe careo substitui cu personalitatea originalului. Cu toţii însăapreciază că a restitui o lucrare muzicală înseamnă, dincolode justa proporţie de plăceri şi chinuri pe care o comportă,o oportună şi constantă şcoală de virtute. Redau, adicăinterpretez, deci mă hrănesc, sunt viu, particip la acelmetabolism ce domină spaţiul intermediat al tranzacţiei, alcreării, făcând posibilă negocierea şi inventarea continuă acirculaţiei muzicii în lume. Prima consecinţă a unei atareabordări este că traducătorul (restitutorul), în loc săinterpreteze pasiv, să comenteze extrinsec ori să decriptezemaşinal mesajul sonor, se cade să tălmăcească, sătranspună, să tâlcuiască intrinsec acele ascunzişuri ca niştecomori îngropate în adâncurile partiturilor. Din raţiunideopotrivă etice şi estetice, permanenta traducere în act acodurilor înscrise pe portative anulează substanţialidentităţile şi omogenităţile, transformându-le în diferenţe,alterităţi şi eterogenităţi, cu toate indispensabileavatarurilor vieţii unui opus muzical. Desigur, nimic nueste absolut, ci doar convenţional, experimental, ca unnecesar joc cultural. O a doua consecinţă rezidă din faptulcă, aidoma traducerii unei poezii, limba interpretăriimuzicale (traducerea partiturii) practică deschiderea, nuînchiderea, multiplicarea, nu reducerea. Interpretul sevede, astfel, teleportat într-un câmp al interferenţelor sau,vorba lui Deleuze, pe „mii de platouri”, apărând ca fiindîn acelaşi timp omniprezent şi invizibil, de fiecare dată însăcu statut global. Dar, paradoxal, globalizarea tinde maimult să de-construiască decât să edifice şabloane, săpulverizeze în loc să coaguleze modele şi, până la urmă, săanuleze în loc să prescrie reţete. Cert este că dansultraducerii are o dublă gestualitate: 1) fie că se derulează pefaţă, explicit, asumându-şi problematica tratativelor pe carele impune traducerea; 2) fie că se manifestă implicit,nedeclarat, pretinzând că zboară mult mai sus decâtoriginalul. În primul caz asistăm la o înmulţire a variantelorposibile; în al doilea, la o dublare şi reiterare a lor. Muzicasecolului 20 are, în general, graţie stilisticii ei imanente,serioase prerogative asupra traductibilităţii posibile şi, maiales, deschise, plurale, perfectibile, fiind suficient demetaforică încât să respingă o interpretare analogică,profund redundantă, duplicativă. În interpretarea muzicalănu prea sunt „originale”. Nu există decât traduceri maimult sau mai puţin reuşite. Partitura este doar o referinţă,un algoritm care invită la multiple poziţionări, raportări şiconectări dinamice. În plus, ea incumbă un repertoriu, unset de resurse, de posibilităţi, un câmp de traduceri caretrebuie explorat şi exploatat. Când traduc o partitură orichiar o simplă ştimă, practic o utilizez, o subiectivez, ore-idiomatizez. Şi asta pentru că orice compoziţie muzicală

1ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016

Editorial

DIN SUMARInterviu cu Adrian Pop............................2-3

Toamna Muzicală clujeană..........................4-14

Festivalul “Intrada”, Timişoara...........15-17

Festivalul Muzicii Româneşti la Iaşi....18-19

Zilele Muzicii Contemporane la Bacău.20-21

Parsifal de scena Ateneului................22-24

Gala de Balet şi Gala de Operă.............26-29

“O Scrisoare pierdută” de Dan Dediu...30-31

Festivalul Naţional al Liedului Românesc..28

Opera la Sankt Petersburg........................33

Festivalul “Dan Spătaru”.....................40-45

Interzişi la Galaţi.....................................48

Despărţiri - Adio, Nicolae Coman.........34-38

Festivalul “Gheorghe Zamfir”...................39

„Omul sfinţeşte locul”:aniversare Adrian Pop – 65

Stau de vorbă cu maestrul Adrian Pop, cel care mi-a fost profesor şi care în timpul studenţiei mi-a oferit omoştenire intelectuală pentru care îi voi firecunoscătoare întreaga viaţă.

Cristina Şuteu. Domnule profesor, în peisajulspaţiului şi timpului autumnal transilvănean, aţi fostaniversat în cadrul celei de-a 50-a ediţii a Festivalului„Toamna Muzicală Clujeană”. Dumneavoastră aveţi – alăturide alte substantive definitorii ale unei pluralităţi grandioase –competenţa de a fi compozitorulromân prin excelenţă, PaulaBoire, profesoara de la „FortHays State University”(Kansas) caracterizându-vă înlucrarea A ComprehensiveStudy of Romanian Art Song(vol. 4, p. 1295) drept „unuldintre cei mai talentaţicompozitori români născuţidupă Al Doilea RăzboiMondial”. Dacă Tudor Vianufăcea următoarea referire laBeethoven: „compozitorul a fosttotdeauna un adânc gânditormoral. Până acum a cântat.Acum a vorbit.”, am constatat călucrările dumneavoastră pur şisimplu au „vorbit” inimiipublicului clujean, într-un modplăcut şi convingător în şasedintre serile festivalului dinaceastă ediţie. În autumnalulFestival clujean, s-au interpretatsub genericul „Portretcomponistic Adrian Pop (65)”câteva dintre lucrăriledumneavoastră. Care este mesajul artistic pe care aţi dorit să-l transmiteţi publicului?

Adrian Pop. Acest lucru e foarte greu de exprimatprin cuvinte, fiindcă publicului nu îi transmiţi cuvinte. Egreu de spus… dar, aşa, la modul general, eu aş dori sătransmit publicului armonie, plăcerea frumosului, acelestetism care ia în considerare această categorie, poatetrecută pe un plan secund mult timp în secolul XX, undeexpresivitatea – care poate fi frumoasă, dar poate fi şiurâtă – a tins să fie elementul principal. Idealul meu enaturaleţea şi o considerare a frumosului în termenii luicei mai tradiţionali, cei mai benefici, cei mai blânzi şisimpli. Le style c’est l’ homme – aşa se spune. Eu am uncaracter flegmatic mai degrabă, sunt un calofil, un omiubitor de pace, de armonie, de echilibru. Acestea suntvalori clasice, şi în mod cert dacă eu le simt în mine, nuam să le neg.

C.Ş. Dacă ar fi să menţionaţi o caracteristică a stiluluiDvs. de lucru în ceea ce priveşte compoziţia, care ar fi aceasta?

A.P. Meşteşugul! – aspect care nu îl priveşte pe

ascultător, ci mă priveşte pe mine. Meşteşugul pe care l-am învăţat de la maeştrii mei este pentru mine extremde important. Eu urăsc sintagma „industria muzicală”. Ourăsc pentru că industria nu e pentru artă. Sintagma etot mai reală, tot mai mult folosită - dar arta este totuşiun meşteşug, care se face încet şi cu trudă, şi cu grijăpentru amănunt, şi cu multă ştiinţă acumulată. Şi secoace în timp îndelungat. Arareori sunt capabil să scriurepede o lucrare. După ce am scris ceva, aştept ziua demâine ca să reiau şi să regândesc, privind cu alţi ochi,pentru că eşti altul în următoarea zi. Astfel verific,analizez, judec să văd dacă rezistă ceea ce am scris cuentuziasm spontan, să evaluez dacă am avut o idee bună.

Aş putea să compar aceastătrudă cu efortul susţinut de aface un cinel turcesc din sârmăde aramă: îl baţi şi îl încolăceştipână ajungi la capăt. Eu aşavăd: când am ajuns de „bătut”până la capăt şi s-au „lipit” cade la sine toate lucrurile,atunci pot să spun că „este”.După aceea vine testulurmător în care îţi asculţipropria lucrare interpretată şispui: „eu aici altfel mi-amînchipuit”. Ce înseamnăasta?... Ori că artiştii nu auînţeles ce am vrut să spun, orică nu au fost atenţi, ori că nu escris bine. Şi dintre acestevariante trebuie să văd şi să oaleg pe cea corectă. Despre olucrare pot să spun că e într-adevăr gata după ce amauzit-o o dată, de două ori, şivăd că intră pe un făgaş. Deaceea eu mă bucur când amlucrări care se cântă de maimulte ori, chiar de către mai

mulţi interpreţi, şi astfel pot să compar variantele, chiardacă încep să divagheze în interpretări pe care eu nu lemai controlez. Dacă ar fi să sintetizez, meşteşugul estebaza! Eu nu vreau să înşel pe nimeni, şi pun într-o piesătot ceea ce acea muzică cere ca meşteşug din partea mea.

C.Ş. Care este sursa inspiraţiei în lucrările Dvs.?A.P. Pentru mine inspiraţia vine din tradiţie. Până

la Renaştere, la folclor - toate sunt tradiţii; iar restul esteexplorare. Eu nu consider că experimentul este neapăratartă. A experimenta înseamnă a provoca un fenomen casă vezi ce se întâmplă. Şi după ce vezi, şi de acum ştii,poţi să îl foloseşti în meşteşugul tău. Nu este un„meşteşug al experimentului”. Experimentul este oatitudine, un curaj şi o tendinţă. Dar explorarea e cu totulaltceva. Pentru mine, tind să înlocuiesc termenul„experiment” cu „explorare”. Tot ceea ce faci şi n-a maifost făcut - este explorare, dar nu neapărat unexperiment. Prin experiment accepţi de la bun începutcă poate să nu „iasă”. Ori eu nu accept ca dacă prezintceva cuiva, ceva ce eu numesc artă, aceea s-ar putea să

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016

Dialogurile A.M.

AM

nu „iasă”. Aşadar nu prezint experimentele melepublicului! Eventual prezint rezultatele unei explorări.Fără a pretinde că reuşesc să am totale certitudini –tentativele şi proiecţiile ce se manifestă într-o partiturăîşi păstrează o doză de explorare ce mai trebuie validatăde interpretarea propriu-zisă. Şi atunci zona aceastanecontrolată de mine îmi dă emoţiile primei audiţii. Oaream reuşit să spun cuvântul ce exprimă adevărul?...

C.Ş. În ce măsură prezenta ediţie a Festivalului„Toamna Muzicală Clujeană” a fost la înălţimea aşteptărilorDvs.?

A.P. Relaţia mea cu Filarmonica este unaprivilegiată. Această atitudine, manifestată de către foştiimei colegi şi mulţi dintre cei care mi-au fost discipoli, dea mă număra alături de Sigismund Toduţă şi de ceilalţi,de a avea o atenţie atât de neobişnuită faţă de creaţia

mea, de a spune că Adrian Pop este printre„personalităţile noastre aniversate”, şi astfel să îmi audlucrările interpretate în şase concerte, m-a „uns pesuflet”.

C.Ş. În perioada anilor 1991-1995 aţi fost directorgeneral al Filarmonicii clujene, iar în perioada 2008-2012 –rector al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”. Ce ne puteţispune despre aceste roluri, pe care le-aţi însuşit cu maximăresponsabilitate?

A.P. Vorbind despre management, am făcut acestemajore greşeli de a mă lăsa antrenat în funcţii demanagement - pentru care nu am zodia necesară. Eu amzodia Fecioarei, şi este binecunoscut că o astfel depersoană nu este un conducător înnăscut, în schimb esteun excelent secund. Pot să fiu o „mână dreaptă” care nudoreşte neapărat să fie şef. Deci eu nu produc conflict.Dacă sunt într-o poziţie şi mi se încredinţează să fac ceva,eu fac acel lucru până la capăt şi ştiu să îl sprijin pe celcare are o răspundere deasupra celei pe care o am. Mi separe a nu fi neapărat făcut pentru acea răspundere dinvârful piramidei. Desigur, că dacă trebuie, pot să mi-oasum şi să o fac.

În sociologie, Max Weber explică foarte frumosdiferenţa între „status” şi „rol”: când cineva esteproiectat într-o funcţie, atunci i se atribuie un rol înfolosul comunităţii. Acest rol este însoţit de un status şi

de o serie de facilităţi. Mulţi oameni văd doar statusul şinu observă şi rolul, şi din păcate acest lucru se întâmplăşi în rândul celor care conduc: îşi însuşesc doar statusuldar nu şi rolul. Eu am fost unul dintre cei care mi-amasumat în primul rând rolul şi chiar mi-am neglijatstatusul pentru că, oarecum instinctiv, mi-a fost frică sănu ajung în zicala: „dacă vrei să cunoşti pe cineva, pune-l într-o funcţie de conducere”. Consider că cei mai bunilideri sunt aceia care au rolul în faţă şi statusul pe planulal doilea.

C.Ş. În finalul acestei conversaţii permiteţi-mi să văadresez o ultimă întrebare: din experienţa Dvs. de o viaţă, încare s-a contopit personalitatea compozitorului şi a dascălului,ce aţi transmite tinerei generaţii de compozitori care aspirăspre a mânui cu meşteşug pana de creator muzical?

A.P. Aş transmite, cu multă grijă şi generozitate,un set de cunoştinţe. (Nu poţi fi un profesorbun dacă nu eşti generos. Dacă vrei să le ţiipentru tine, atunci nu alege să fii profesor).Transmitem un set de valori care, de fapt,cuprind valorile morale şi valorile culturale.Transmiterea setului de valori, din motive cesunt în afara controlului nostru, e destul dezdruncinată, pentru că trăim într-o societateîn care informaţia se schimbă cu o vitezăuimitoare. Setul de valori clădite de la vârstefragede nu mai este acelaşi. Viitorii copii s-arputea să nu mai ştie de fraţii Grimm, de PetreIspirescu, de Jules Verne ş.a. Mitologia greacă– piatră fundamentală a culturii europene -este aproape în beznă la această generaţie.Cum e cu transmiterea de valori, dacă o epocăîntreagă nu o mai poţi transmite pentru că numai ai cui? Trăim nişte vremuri în care ceea

ce eu spun că este sfânt pentru mine - sub raport valoric- o zonă culturală de referinţă, ajunge în postura unei„cantităţi inutile” pe care nu mai avem timpul (şireceptivitatea) să o transmitem. Şi atunci sigur că nerămân mai mult în atenţie valorile morale. Pentru că totmai mult este încurajată atitudinea „şi asta la ce îmifoloseşte”? Nu ştim la ce folosesc în mod direct toatecunoştinţele, nu ştim la ce foloseşte cultura în moddirect, dar ea în orice foloseşte: numai cât să ai altărezonanţă în cap, numai cât să te uiţi altfel la un tablou,sau să vezi altfel lumea. Dar dacă ele nu fac parte dinsfera mea de „industrie”, unde eu pot să scot repede unban şi să mă „învârt”, în futilitatea acestui hedonismactual foarte mult încurajat de consumismul care spune:„urmează-ţi setea!”, „răsfaţă-te!”, „tu eşti cel maiimportant pentru tine” – acestea sunt lucruri careerodează temelia pietrei morale. Astfel, noi dascălii,avem o sarcină grea, poate chiar sisifică, prin faptul căţinem la o educaţie tradiţională şi vedem că ne lipsesc oserie de zone.

Dar sigur, fiecare, la locul lui, poate să facă maimult sau mai puţin, şi cel mai mare adevăr este acela căomul sfinţeşte locul. Şi acest lucru nu trebuie să-l uităm,fiecare la locul său: ca să ştim să nu-l spurcăm, ci să-lsfinţim!

Cristina ŞUTEU

3ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016

Dialogurile A.M.

Concert extraordinar dedeschidere.

In memoriam Antonin CiolanDedicat fondatorului filarmonicii clujene, repertoriul

din deschidere, fiind bine ales, a reprezentat un memento alprimului eveniment – din 4 decembrie 1955 – în careOrchestra Filarmonicii „Transilvania” a susţinut concertulinaugural la Casa Universitarilor. În sala arhiplină, se puteaobserva clar freamătul publicului nerăbdător pentru a-şicăuta locul şi a se pregăti să asculte lucrările unui asemeneaprogram „pre(ten)ţios”.

Caracterul festiv al concertului a primit o importanţăşi mai mare prin faptul că l-a avut ca invitat special peHoria Andreescu – dirijorul principal al Filarmonicii

„George Enescu” din Bucureşti. Şi pentru a încununa notaaniversară, simţită din plin anul acesta, este de menţionatfaptul că Marius Tabacu – directorul Filarmonicii clujene,l-a felicitat public pe maestrul Andreescu care exact înaceeaşi lună urma să împlinească frumoasa vârstă de 70 ani.

Ab initio, acordurile uverturii la opera Maeştriicântăreţi din Nürnberg au răsunat solemn, oferindevenimentului binemeritatul caracter maiestuos. Simbiozadintre vechi şi nou caracteristică, de altfel, operei luiWagner a reprezentat o metaforă sonoră care făcea aluzie laîntâiul concert al Filarmonicii susţinut în urmă cu mai binede o jumătate de veac. Au fost prezentate aceleaşi lucrări,dar într-o altă concepţie interpretativă; a fost acelaşi cadrude sărbătoare, dar alţi protagonişti.

Concertul nr. 1 pentru orchestră de coarde compus deSigismund Toduţă în anul 1951 – lucrare mai puţincunoscută de publicul neavizat – a preluat firul repertorial.În expunerea temei iniţiale, intonată la unison şicaracterizată fiind de un ethos folcloric, ansamblul a făcutdovada unei sincronizări de fineţe, marcată de nuanţărisubtile. În a II-a şi a III-a parte a lucrării, discursul muzicalmetamorfozează materialul tematic iniţial sub aspect

variaţional la nivelul parametrului ritmic şi melodic. Deşi însecţiunea mediană lucrarea poartă amprenta unui cântecde leagăn, iar finalul este marcat de accente dansante,

maniera interpretativă a orchestrei a creat acea unitatesonoră care a condus la percepţia strânsei legături dintretemele celor trei părţi, observându-se chiar elementul de„coeziune estetică” (în accepţiunea muzicologuluiGabriel Banciu).

Renumitul pianist Daniel Goiţi, a cărui carte devizită însumează o serie întreagă de succeseinternaţionale, de această dată a relevat publiculuiConcertul nr. 2 pentru pian, în do minor, op. 18 de SergheiRahmaninov. Felul lui de a exprima mesajul artistic într-un mod simplu, convingător şi plin de pathos, a cuceritsimpatia publicului care a izbucnit în aplauze solicitândinsistent un encore şi bineînţeles că a fost onorat cu„Dimineaţa” din Suita nr. 1 „Peer Gynt” de Edvard Grieg.

În încheierea concertului, caracterul triumfal alSimfoniei a III-a în Mi bemol major, op. 55, „Eroica” deLudwig van Beethoven a transmis ascultătorilorpromisiunea unei ediţii reuşite care avea să fie şi să sefinalizeze în ton „eroic”.

Seriozitate, exigenţă, personalitate, virtuozitate,culoare – sunt câteva caracteristici pe care dirijorul EmilSimon le-a atribuit Filarmonicii clujene, ca „merit

incontestabil al maestrului Ciolan”. Trebuie să recunoaştemcă muzicienii „oraşului comoară” îşi păstrează traiectoria:ad astra per aspera – „spre astre, prin dificultăţi”. (CristinaŞUTEU)

Festival

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016AM

Fes�valul Internaţional“Toamna Muzicală Clujeană”, ediţia 50

foto

: Rob

ert P

uţea

nu

„O voce. O lăută. O chitară” la Cluj-Napoca

Înregistrat în mai 2012 pentru Radio RomâniaCultural în cadrul stagiunii muzicale Lunaria la Bucureşti,proiectul „O voce. O lăută. O chitară” a fost adus în atenţiapublicului clujean într-o seară de miercuri, 12 octombrie, laColegiul Academic. Recitalul se înscrie în seriaevenimentelor muzicale desfăşurate sub titlul de Seratecamerale, acestea făcând parte din Festivalul InternaţionalToamna Muzicală Clujeană, ajuns în acest an la cea de-a 50-aediţie. Artiştii care ne-au încântat şi ne-au introdus înuniversul muzical al lucrărilor pentru voce acompaniată dechitară, respectiv lăută, au fost Claudia Codreanu şi CostinSoare.

Repertoriul ales cu multă atenţie alcătuieşte unitinerar sonor cu totul deosebit în istoria muzicii, aducândîn atenţia publicului lucrări de o mare expresivitatededicate lăutei respectiv chitariei şi vocii. Este, aşadar, unprogram ce reuneşte aproape patru secole de muzică,

cuprinzând cicluri de piese din creaţia unor compozitoriprecum John Dowland, José Marín, Mario Castelnuovo-Tedesco, Agustín Barrios Mangoré şi Manuel de Falla.

Serata a debutat cu lucrarea Fantasia de JohnDowland compusă pentru laută solo, instrument căruiacompozitorul i-a dedicat o mare parte a creaţiei sale. Prinsonoritatea sa cu totul aparte, căreia i se adaugă talentul şimăiestria artistului instrumentist Costin Soare, lucrareaFantasia a reuşit să capteze cu uşurinţă atenţia şi stârneascăadmiraţia publicului faţă de un instrument prea rar întâlnitîn recitalurile muzicale de astăzi. Tot din creaţia acestuifaimos compozitor englez de cântece au fost interpretatecinci piese pentru voce cu acompaniament de lăută - Say,Love, if ever thou didst find; Stay time awhile thy flying; Flowmy tears; Can she exchange my wrongs şi Come again.

De la John Dowland la José Marín şi de la muzicalaică a culturii engleze la cea a culturii spaniole - iată cuma continuat serata muzicală, de această dată vocea fiindacompaniată de chitară. Cele trei lucrări - Si quieres darMarica en lo çierto; Ojos pues me desdeñas şi No pienseMenguilla ya - au evidenţiat armonii şi convenţii ritmicespaniole, cu cadenţele sale specifice.

The dove that nests in the tree-top; When the morning oflife had passed şi Drink deep, my friend! fac parte din The Divanof Moses-Ibn-Ezra, op. 207 - ciclu de piese pentru voce cuacompaniament de chitară compus de Mario Castelnuovo-Tedesco. Acesta este considerat unul dintre cei maiimportanţi compozitori de lucrări pentru chitară din secolul

al XX-lea. Lucrările de faţă au fost inspirate şi au folosit casursă literară poemele cunoscutului filosof, lingvist şi poetspaniol de descendenţă evreiască, Moses ben Jacob ibnEzra. Tarshish şi Divan sunt cele două colecţii în care poetulşi-a concentrat poemele sale laice care abundă în simboluri.

Serata a continuat cu un moment de chitară solo.Constin Soare a interpretat una dintre cele mai cunoscute şicântate lucrări din creaţia lui Agustín Barrios Mangoré, LaCatedral, care se remarcă printr-o încărcătură emoţionalăextraordinară.

Ultimul moment muzical în cadrul recitalului areadus-o pe scenă pe mezzosoprana Claudia Codreanu,interpretând, de această dată, Şapte cântece populare spanioledin creaţia lui Manuel de Falla. Ciclul de piese a fost iniţialcompus pentru voce cu acompaniament de pian, darulterior a fost aranjat şi pentru alte combinaţiiinstrumentale, cum ar fi voce şi chitară. În încheiere, cei doiinterpreţi aleg să încânte publicul clujean cu frumoasemelodii spaniole, ce abundă în ritmuri dinamice şi armoniibogate.

Cei doi interpreţi s-au remarcat prin calităţiinterpretative extraordinare. Mezzosoprana ClaudiaCodreanu a impresionat prin căldura şi expresivitateavocii sale, prin puterea de-a pătrunde în mesajul poeticşi de a-l transmite spectatorilor într-un mod atât deconvingător, dar totodată cu o eleganţă aparte. Graţieunei dicţii şi pronunţii remarcabile, atât textul în limbaengleză, cât şi cel în limba spaniolă au putut fi înţelesde către ascultători cu uşurinţă.

Instrumentistul Costin Soare a strălucit,deopotrivă ca solist şi acompaniator, pe scenaColegiului Academic din Cluj. Sensibilitatea cu care seapropie de muzică, o simte şi reuşeşte să o transmită,dar şi calităţile sale tehnice de invidiat îl recomandă cafiind un valoros muzician al generaţiei sale. Mai mult,am apreciat intenţia şi bunăvoinţa sa de a oferiascultătorilor câteva informaţii cu privire lacompozitori şi la lucrările lor prezentate în recitalul defaţă, în vederea unei mai bune înţelegeri a lucrărilormuzicale şi a contextului în care au fost compuse.

Recitalul „O voce. O lăută. O chitară” susţinut dedata aceasta la Cluj a fost un extraordinar eveniment princare cei doi artişti au dat dovadă de profesionalism, bunăcolaborare, sincronizare şi unitate în viziune artistică. Iatăcum, şi de această dată, publicul clujean a fost onorat cu unmoment muzical cu totul deosebit şi cu un repertoriu preapuţin cunoscut şi interpretat de către muzicieniicontemporani. (Linda IANCHIŞ)

Concert „In memoriam Emil Simon”Emil Simon, un valoros şi mult apreciat şef de

orchestră la nivel naţional, rămâne viu în amintireamuzicienilor clujeni, deşi s-a stins din viaţă în 2014.Filarmonica de Stat „Transilvania” împreună cu dirijorulLawrence Foster, pianistul Dan Grigore şi compozitorulCornel Ţăranu i-au dedicat Maestrului Emil Simonconcertul care a avut loc sâmbătă, 15 octombrie, la ColegiulAcademic în cadrul semicentenarului Festivalului ToamnaMuzicală Clujeană.

Sub bagheta lui Lawrence Foster, OrchestraFilarmonicii de Stat „Transilvania” a interpretat în primăaudiţie absolută Heraldica o lucrare aparţinândcompozitorului clujean Cornel Ţăranu. Rapsodia pe o temăde Paganini, op. 43 de Serghei Rahmaninov s-a bucurat de

Festival

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016 5

Claudia Codreanu, Cos�n Soare

foto

: Bog

dan

Mes

eşan

„Toamnamuzicalăclujeană”

După mai bine de un sfert deveac, am descins din nou, cu emoţie, în„oraşul de pe Someş”, pentru aparticipa, în intervalul 17-28Octombrie, la concertele şi recitalurileprogramate în ediţia cu numărul 50 aFestivalului „Toamna muzicalăclujeană”. M-am bucurat să constat că,în ciuda trecerii anilor, Clujul şi-apăstrat totuşi aerul occidental de„citadelă” universitară multiculturală,multilingvistică, multiconfesională.Afişe imense anunţau, cu litere demari dimensiuni atât manifestările dincadrul Festivalului clujean, cât şi

sediile în care urma să se desfăşoare:Sala Studio a Academiei de Muzică„Gheorghe Dima”, Biserica Piariştilorşi sala Filarmonicii „Transilvania”care, din fericire, şi-a redobândit, în2012, după un deceniu de „exilare”într-o sală improprie, din clădireaCasei de Cultură a Studenţilor, locul dedrept din incinta Colegiului Academic(fosta Casă a Universitarilor), datorităeforturile conjugate ale rectoruluiUniversităţii „Bábeş Bolyai”,academician Ioan-Aurel Pop, şiDirectorului Filarmonicii, Dl MariusTabacu.

Ca orice ediţie jubiliară, şi ceala care mă refer a constituit un prilejpropice pentru sinteze, aşa încâtprogramul, conceput în forma luiiniţială de către muzicologul BiancaŢiplea Temeş, pe atunci responsabilă aDepartamentului Artistic al

Filarmonicii „Transilvania”, s-a axatpe câteva cicluri menite să pună învaloare, în primul rând, varietateaformelor de exprimare artistică alemuzicienilor clujeni: Serate camerale,Contemporania, Concerte simfonice şivocal-simfonice, In memoriam şiAniversări (Portrete componistice) înFestival – clujenii fiind renumiţi pentrufelul în care ştiu să-şi preţuiască şionoreze maeştrii şi mentorii. Printremuzicienii comemoraţi/aniversaţi s-au numărat Dinu Lipatti (Restituiri),Antonin Ciolan – prin concertul dedeschidere, din 7 Noiembrie, al căruiprogram l-a reiterat pe cel pe care-ldirijase în 1955, la inaugurareaFilarmonicii de Stat Cluj -, SigismundToduţă, Emil Simon, Erich Bergel, iarprintre cei portretizaţi, Adrian Pop(65), Gabriel Irányi (70), CristianMandeal (70).

prezenţa şi interpretarea pianistului Dan Grigore, urmândca seara să se încheie cu Suita nr. 3 pentru orchestră, în Solmajor, op. 55 de Piotr Ilici Ceaikovski.

„Este şi o nouă întâlnire cu dirijorul Lawrence Foster,după ce, în anii ‘70, a dirijat lucrarea mea Incantaţii, cuprestigioasa orchestră din Cleveland” De această datăHeraldica (finalizată în data de 16 decembrie 2015)reprezintă un omagiu pe care compozitorul îl aduce cuocazia aniversării a 150 de ani de la înfiinţarea AcademieiRomâne. După cum se ştie, heraldica este o disciplinăauxiliară a istoriei, care se ocupă cu studiul stemelorstatelor sau cu blazoanele caselor domnitoare. Aşa cumafirmă creatorul lucrării, „tema-semnal de la început constituieun blazon sonor menit să evoceefigia Academiei reprezentândo imagine a zeiţei Minerva”.Caracterul războinic esterealizat cu mare convingere decătre orchestră, instrumentelede suflat din alamă şi percuţiaavând un rol extrem deimportant. Îşi face intrarea îndiscursul muzical şi o a douatemă, având un caracter liric,dar secundar, fiind totuşidominată de ceea cecompozitorul numeşte temă-semnal prin intermediul căreia se conturează un punctculminant al lucrării. Coda, ca ipostază lirico-meditativă atemei secunde, este „un moment aleatoric, cu intrărilesuccesive ale suflătorilor (fără alămuri), o ultimă culminaţiea acestei forme (atipice) de sonată” – ne dezvăluie însuşicompozitorul. Curajoasa şi impunătoarea lucrare aMaestrului Cornel Ţăranu s-a bucurat de o interpretate desucces din partea orchestrei.

Rapsodia pe o temă de Paganini, op. 43 de SergheiRahmaninov, l-a avut ca solist pe Dan Grigore, interpretulnumărându-se, conform criticii internaţionale, printre mariipianişti ai lumii, însuşi Sergiu Celibidache afirmând:„Extraordinar! Este printre cei mai mari din lume!”Interpretarea din această seară nu face decât să întăreascăafirmaţiile specialiştilor. O pianistică excepţională, cu o

tehnică de invidiat, un extraordinar tuşeu, un sunet cald,control şi siguranţă – toate acestea au făcut ca interpretareaRapsodiei pe o temă de Paganini să fie de o profunzime rarîntâlnită, la desăvârşirea actului muzical contribuind şiformidabilă colaborare pianist-dirijor-orchestră. Lainsistenţele publicului, pianistul Dan Grigore a revenit detrei ori pe scenă interpretând scurte lucrări pianistice careau încântat publicul fermecat de sunetul pianului şi deseducătoarele armonii rezultate (dintre care amintim TangoBrasisliero compus de Ernesto Nazareth).

Cea de-a doua parte a evenimentul acestei seri şi,totodată, ultima lucrare a concertului dedicat lui Emil

Simon a reprezentat-o unadintre cele mai consistente suitedin creaţia lui Ceaikovski - Suitanr. 3. După cum reiese dinînsuşi jurnalul său, lucrarea afost concepută ca o alternativă lao simfonie propriu-zisă: „Amîncercat să pun bazele unei noisimfonii, atât în pădurea dinTrostyanka, cât şi acasă, dupăcină, dar sunt nemulţumit detot... M-am plimbat în grădină şiam conceput nucleul nu al uneisimfonii viitoare, ci al uneisuite.” Interpretarea OrchestreiFilarmonicii de Stat Transilvania

a fost la înălţime, reuşind să surprindă în fiecare dintrepărţile constituente detaliile specifice, debutând cu o parteal cărei caracter pastoral a fost bine pus în valoare,cuprinzând reuşite momente de dialoguri şi ecouri,încheindu-se cu o a patra parte în formă de Tema convariazioni în care abundă contraste întâlnite la toatenivelurile – între care nivelul metric, cel ritmic, cel tonal –,remarcabilă fiind, totuşi, rapida adaptare a orchestrei lafiecare dintre schimbările survenite. Cu adevărat, OrchestraFilarmonicii de Stat Transilvania, dirijorul Lawrence Fosterşi pianistul Dan Grigore au reuşit să facă din acest concertun eveniment cu totul deosebit în memoria uneia dintrepersonalităţile cele mai importate ale lumii muzicale clujeneşi nu numai - Emil Simon. (Linda IANCHIŞ)

AM ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016

Festival

Dan Grigore, Lawrence Foster

foto

: Rob

ert P

uţea

nu

Primul concert, pe care l-am audiat în 17Octombrie, în Sala Studio a Academiei de Muzică, a fostunul de recunoaştere şi rememorare a unei instituţii cumerite şi influenţe decisive în devenirea componistică şiinterpretativă a multora dintre creatorii de pretutindeni,inclusiv din România deceniilor 7-9 ale secolului trecut:Internazionale Ferienkurse für Neue Musik (CursurileInternaţionale de vară pentru Muzică Nouă) de la Darmstadt.Exemplara iniţiativă a aparţinut pianistului CristianPetrescu (rezident la Berlin) şi percuţionistului MirceaArdeleanu (rezident la Basel). Sub genericul ServusDarmstadt: Mircea Ardeleanu concept, cei doi virtuozi deanvergură internaţională au evocat importanţa contactuluilor cu mediul de la Darmstadt, punctând totodatăaniversarea a şapte decenii de la fondarea lăcaşului decultură muzicală contemporană, printr-un concert alcătuitdin câteva piese foarte rar sau deloc cântate la noi, alefoştilor mentori şi confraţi: Zyklus, Klavierstück IX şi Vibra-

elufa (p. a.) de Karlheinz Stockhausen, Sonata a III-a pentrupian de Pierre Boulez, Child of Tree (p. a.) de John Cage,Oophaa (p. a.) de Iannis Xenakis, dar şi Sonata a II-a pentrupian, op. 17 de Liviu Glodeanu.

Seara a debutat spectaculos, concertul propriu-zisfiind ...prefaţat de o scenă luminată difuz şi „decorată” înaşa fel încât să prefigureze fondul ideatic şi expresiv allucrărilor, cu instrumentele de percuţie aşezate circular,îmbrăţişând pianul şi precedate/flancate de un grupajpitoresc de instrumente percusive expuse ca într-unaranjament de pop art – un fel de wood drum în formă decopaie rotundă, tidve de dovleci, un wood block cu aspectrustic, peste care tronau un cactus şi două mănunchiuri deflori ceramice multicolore. Cu o energie şi o mobilitategestuală şi corporală ieşite din comun, Mircea Ardeleanu adat viaţă primei lucrări de Stockhausen, Zyklus, punând înbalanţă teluricul şi celestul (poeticul), dionisiacul şicontemplativul, demiurgicul şi profanul, prin alternarearitmurilor sălbatice de tobe, talgere, gonguri şi proiecţia lorsublimată de irizările cristalin-policrome, reverberateaerian, ale marimbei şi xilofonului. Conform sugestiilorcompozitorului, interpretul, situat „în mijlocul cercului deinstrumente”, a încheiat „Ciclul” la fel de brusc, cu aceeaşimotricitate de la început. O altă gamă policoloră aconstituit-o Sonata lui Pierre Boulez - mostră a „formeideschise”, o muzică de factură expresionistă, cu structuriacordice cubiste, în culori preponderent reci, dar care, ca şiîn cazul piesei lui Stockhausen, se rafinează spre final,

coagulând discursul disipat anterior, într-o ţesătură netedă,nefisurată. Cristian Petrescu părea să tatoneze sunetele cugesturi aproape ritualice şi forţă eruptivă, din dorinţairepresibilă de a-i depista natura lăuntrică, starea lui de spirit(a sunetului), dacă pot spune astfel. A urmat partitura luiCage, Child of tree (Copil de copac sau Copilul copacului), scrisăprin 1975 pentru „materiale/instrumente vegetale”, în care,„cactusul amplificat şi mazărea de copac mexicană suntdouă din cele zece instrumente alese de interpret”.Aleatorismul controlat, ca şi simplitatea genuină a muziciilui Cage au determinat şi atitudinea ludică a lui MirceaArdeleanu. Aidoma unui Peter Pan, percuţionistul atingeadelicat, dar precis, cu beţişoare subţiri, sau cu vârfuldegetelor florile ceramice, ţepii cactusului, roşcovele uscateagăţate de bara cu clopoţei şi wood blockul, vrăjit de puritateaireală a sunetelor emise. Această muzică...vegetală, mi-aamintit de tabloul „Hrana”, al pictorului Horia Bernea, saude compoziţia plastică a „de-semnelor” prin care pictorul

Alexandru Chira investea obiectele şi utilajeledintr-o gospodărie rurală cu semnificaţii„magico-poetice”. Algoritmul Stockhausen areapărut cu două compoziţii scrise la odistanţă de trei decenii una de alta -Klavierstück IX (1961) şi Vibra-elufa (1991) -,deosebite ca substrat spiritual şi ca limbaj:prima, demarând în succesiuni de ritmuriconsonant-repetitive şi sfârşind într-o stranie,dar superbă înlănţuire acordică, axată pe treitipuri de permutări structurale între discursiv-cursiv, cursiv-discursiv şi continuum, ceconfigurează un edificiu compozit, ritmico-armonico-timbral de mare supleţe. CristianPetrescu, discipol al lui Stockhausen,identificat cu natura imanentă a demersuluicomponistic, cu varietatea dinamicii acordiceşi fluctuaţiile cromatice ale piesei le-a restituit

publicului cu rară precizie şi elocvenţă; cea de-a doua,destinată vibrafonului solo, a permis accesul în imperiulluminii, „Licht” – titlul generic al ciclului din care face parteşi Vibra-elufa. Stockhausen operează aici cu entităţi sonorerevelate. El diferenţiază lumina de umbră sau prin umbră, iarreliefurile telurice, inflamante, prin tăcerile respiratorii alevibraţiilor sonore, pentru a obţine acea „stare de clar-obscur” analogă, dacă vreţi, tandemului particulă-particulăfantomă. Mânuind abil beţişoare de mărimi şi grosimidiferite, precum şi diferitele tehnici de utilizare, MirceaArdeleanu a reuşit să menţină atmosfera fantomatică afeeriei stockhausiene, ascunsă mai ales în umbra silenţioasăa sunetelor. Deşi datată 1978, Sonata de Liviu Glodeanu s-aintegrat perfect în suflul componistic contemporan.Gândită ca o desfăşurare de acorduri, la început agresive,extinse pe spaţii amplificate progresiv, până la limitaconcertistică, în combinaţie cu arpegieri fruste, ori stilate,de sorginte impresionistă, ce ating transparenţe extreme,comparabile cu cele obţinute de către Stockhausen în Vibra-elufa, Sonata autorului român excelează prin puritatea şisimplicitatea expresiei, atât de caracteristice stilului săucomponistic. Sensibil şi empatic cu spiritul lui LiviuGlodeanu, de care-l leagă primele experienţe trăiteîmpreună, în 1970, la Darmstadt, Cristian Petrescu aevidenţiat cu multă eleganţă, fineţe şi fidelitate aura demodernitate şi frumuseţe a Sonatei.

Captivantul recital al celor doi muzicieni, douătemperamente artistice viguroase, profund compatibile şi

7ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016

Festival

Cris�an Petrescu, Mircea Ardeleanu

foto

: Bog

dan

Mes

eşan

complementare, s-a încheiat cu piesa Oophaa de IannisXenakis. Adept al teoriei probabilităţilor şi al hazardului, alrepetiţiei ca mijloc de menţinere a permanenţei în artă, ca şi înviaţă, Xenakis concepe această „pură combinaţie defoneme”, cum însuşi o numeşte, în 1989, ca pe o construcţiemozaicată, repetitivă, destinată iniţial duo-ului clavecin-percuţie. În varianta auzită în Toamna muzicală clujeană,pianul era preparat astfel încât să sune ca un clavecin sau,mai degrabă, ca o voce voalată, uşor gîjâită, care să se opunăefectelor sticloase, înţepătoare ale percuţiei şi florilorceramice, puse să dialogheze contrastant, imitativ, adesea

în răspăr, când melodios, când cu accente primitiv-exotice,de gamelan javanez. A fost un concert-spectacol de ţinută,ce poate fi considerat ca un al doilea punct de pornire alFestivalului.

În 19 Octombrie, Biserica Piariştilor – primul lăcaşcatolic de secol XVIII, şi primul edificiu ecleziastic în stilbaroc din regiunea transilvană – agăzduit concertul Ansamblului Baroc„Transylvania” (Zoltán Majo – flautdrept baroc, Mátyás Bartha – vioarăbarocă, Ciprian Câmpean – violoncelbaroc, Erich Türk – clavecin şi orgă,Mihaela Maxim – soprană), subgenericul Muzică modernă la instrumentevechi. In memoriam Erich Bergel. Cei patruinstrumentişti, absolvenţi ai Academieide Muzică „Gheorghe Dima”, cântă depeste două decenii împreună muzicăbarocă tradiţională, dar şi prime audiţiicontemporane, în stil baroc, alecompozitorilor clujeni. Programulconcertului menţionat a cuprins cinciasemenea lucrări inspirate fie dinbarocul clasic, fie din barocul transilvan:Partita in stile antico de Hans Peter Türk(Quasi una Allemanda, Quasi unaSarabanda, Quasi una Giga) – o muzică melodioasă,impregnată de patina arhaică a Codexurilor transilvănene,amintind însă şi de maniera lui Benjamin Britten de arefigura stiluri antice în fome moderne; Gipsy Songs pentrusoprană şi pian (aici clavecin) de Ede Terényi, lucrare cuinfluenţe din folclorul maghiar şi spaniol, cu ritmuridansante, pigmentate cu umor şi ornamentaţii lasciv-pasionale, interpretate de către Mihaela Maxim cuvirtuozitate şi o remarcabilă plasticitate, secondată laclavecin de către Erich Türk - muzician complex, riguros în

respectarea principiilor de ornamentică şi tempo specificeartei interpretative a barocului; Suita transilvană pentruvioară, violoncel, blockflöte şi clavecin de Adrian Borza - osuccesiune de dansuri populare scrise în contrapunctimitativ, combinat sau circumscris limbajului modal-eterofonic, sub formă de cântec doinit, de joc lent sau foarteviu ritmat şi foarte viu colorat datorită timbrului particularal instrumentelor; Fuga finală din Arta fugii, BWV 1080 deJohann Sebastian Bach, în transcripţia pentru orgă a luiErich Bergel a răsunat, în interpretarea lui Erich Türk, ca oaxă ordonatoare de haos, prin amploarea de dimensiuni

simfonice a armoniilor obţinute din bogăţiatimbrală generată de registrele orgii dispuse înplanuri suprapuse, cu ştiinţă desăvârşită,măiestrie şi o cunoaştere profundă a labirinturilorarmonico-polifonice ale partiturii bachiene.Omagiul adus memoriei lui Erich Bergel s-acontopit astfel, postmortem, cu omagiul adus decătre Erich Bergel lui Johann Sebastian. A urmatBaroccoco pentru ansamblu de Cornel Ţăranu – ocombinaţie savantă şi savuroasă între elementetipic baroce şi elemente tipice stilului rococo – defapt o ramificaţie a barocului târziu - adică întredinamica ritmică şi tensiunile adesea crispate,rezultate din severitatea geometriilorcontrapunctice, şi relaxarea acestora, introducereaasimetriilor, a strălucirii şi eleganţei detaliilorornamentale. Compozitorul trece cu lejeritate de

la polifonia unui fragment de fugă, cu formule ritmicesuccinte, din Preludio ostinato, la cantabilitatea aproapelineară, cu iz arhaic, pigmentată cu sunete quasionomatopeice, de pasăre în zbor, intonate lasopraninoblockflöte, din Madrigal, şi de aici la ritmul legănat,de Siciliană, tratată şi ea contrapunctic, şi care, printr-o

mişcare de translaţie firească, plină de fantezie, seconverteşte în ritm de Swing, după care sfârşeşte, brusc, cuo coda. Concertul s-a încheiat cu Cântec de stea pentruansamblu instrumental şi soprană de Adrian Pop – înrealitate, un ciclu de colinde de Crăciun, scrise în stil neo-baroc, infuzat cu o serie de conotaţii modal-bizantine „dinfondul românesc străvechi” şi repartizate câte unui singurinstrument sau unui grup de instrumente şi vocii. Gavotapăstorilor, Naşterea Ta, Cristoase, Sara d-astă sară, Coborât-acoborât, Sculaţi, sculaţi boieri mari, Junii buni colindători, Tri

AM ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016

Festival

Ansamblul Baroc Transylvania

foto

: Bog

dan

Mes

eşan

în public, academicianul şi compozitorul Cornel Ţăranu

foto

: Rob

ert P

uţea

nu

şîoare de mătasă, pun în lumină, pe rând, fineţea de spirit şisensibilitatea compozitorului, simţul sigur al adecvăriimijloacelor de expresie la semnificaţiile textului sau ideiimuzicale: de la arpegierile discrete ale clavecinului, ca oploaie de luminiţe scâteietoare (Gavota..., compusă deautor), la cantabilitatea gravă, misterioasă a violoncelului(Naşterea Ta...), potenţată de glasul transfigurat al sopranei;de la ritmurile jubilante ale viorii (Sara...) la frazele de oexpresivitate înduioşătoare ale sopranei însoţită de timbrulimaterial al blockflöte-ului, şi de cântul, ca de pasăre, emisde ocarină, vestind apariţia miraculosului eveniment(Coborât-a...); de la ritmurile sprinţare (Sculaţi... –adaptatare a Gavotei de către autor -, şi Junii...) la filigranulinstrumental, ca suport celest pentru puritatea vocii (Trişîoare...), şi apoi la întrepătrunderea tuturor motivelor într-o încântătoare ţesătură policromă, muzica lui Adrian Pop îideschide auditorului căi multiple de acces la idealul deArmonie şi Adevăr. Meritul aparţine în egală măsurămembrilor Ansamblului Baroc „Transylvania” cărora le-aşi fost dedicată lucrarea.

Seara de 20 octombrie a fost rezervată Cvartetului„Transilvan” – una dintre formaţiile camerale clujenelongevive, constituită în 1987 din câţiva absolvenţi aiAcademiei de muzică „Gheorghe Dima”: Nicuşor Silaghi –

vioara a II-a, Marius Suărăşan – violă, Vasile Jucan –violoncel, abia în 1998 fiind cooptat la pupitrul primei viori,Gabriel Croitoru, în locul predesorilor săi, Cristian Tănaseşi George Dudea. Programul a cuprins, pe lângă două opus-uri clasice de notorietate – Cvartetul de coarde nr. 19 în Domajor, KV 465 de W. A. Mozart, şi Cvintetul cu pian în Lamajor, D. 667, „Păstrăvul” de Franz Schubert – 8 Bagatelepentru cvartet de coarde de Adrian Pop, compozitorulprivilegiat al ediţiei jubiliare a Festivalului clujean!

Compuse în 1996, pe versurile poetului germanChristian Morgenstern, selectate de către Adrian Pop dinvolumul Galgenlieder (Cântece de spânzurătoare), Bagatelelereprezintă nu numai continuarea experienţei similare dinciclul coral Gelgenlieder-Bagatellen compus cu zece aniînainte, ci şi o pasiune mai veche a compozitorului pentruinvestigarea şi experimentarea valenţelor expresive alevocii umane, demers început prin anii 1974, odată cuprimele lui creaţii corale. În cazul lucrării de faţă, versurileconstituie doar elementul referenţial, paratextual, care-ipermite să-şi exerseze simţul umorului reclamat de

„zgomotoasele poezii, umoristico-fantastice” - sintagmăinventată chiar de către poet - şi să-şi testeze abilităţilestilistice. Apa, deşi „fără glas”, e totuşi, sub formă de stropi,ca efect al corzilor pizzicate ale viorii, proiectat pe unduirilesunetelor prelungi ce trec de la un instrument la altul.Cuvintele alchimice, de vrăji şamanice (Kroklokwafzi?Semememi! Seiokronto – prafriplo...”) din Marele Lalaula,extind pizzicato-ul la toate corzile, acum într-un perpetuummobile scherzando, cu alură clasicizantă. Suspinul„visătorului” are accente expresioniste. În versurilesuprarealiste din Hermelina estetică, Adrian Pop recurge lacontrapunctul imitativ, cu ritmuri biciuite, care trec, încrescendo, de la umor la lirism, şi de la unison la pasajesecvenţate simetric. Floarea de tapet descinde direct dinprecedenta, cu deosebirea că sunetele, în flageoleteinsesizabile, redau numai iluzia florii. Atmosfera onirică semenţine şi în Pâlniile unde, expresii ca „lumina lunii”, „seprelingea prin gâturile strâmte” ale celor „două pâlnii”,transmit ecouri urmuziene, în timp ce muzica trimite laatmosfera Nopţii transfigurate a lui Schönberg. Acelaşi spiritesoteric planează şi asupra ultimei poezii, În zadar, careîncheie, ciclic, seria Bagatelelor: „Aşadar, aşadar/Apa arvorbi-n zadar”. Frumoasă îngemănare poetico-muzicală!Siguri pe ei şi pe subtilităţile actului interpretativ, în tainele

căruia s-au perfecţionat în mai multerânduri, sub oblăduirea unuia dintremembrii celebrului Cvartet Juilliardşi a altor câtorva ansambluri decoarde americane, instrumentiştiiCvartetului „Transilvan” auconsunat în surprinderea cu acuitatea ambiguităţilor semantice alepartiturii lui Adrian Pop.Înţelegerea tacită dintre cei patrumuzicieni s-a evidenţiat cuprisosinţă în redarea partituriimozartiene, dar, mai ales, înconstruirea monumentalului Cvintetcu pian de Schubert. Dacă în Mozart,au existat unele ezitări în coerenţafrazărilor, ca şi lipsa unui certaplomb în plasarea accentelor,esenţiale în sublinierea contrastelortemperamentale specific

mozartiene, în Schubert, unde au beneficiat de excepţionalacolaborare cu contrabasistul Dorin Marc, venind dinGermania, şi pianistul Daniel Goiţi, Cvartetul „Transilvan”şi-a valorificat întregul potenţial tehnico-expresiv şiconceptual. Cu atât mai mult, cu cât era vorba despre ocreaţie de dimensiuni vaste, alcătuită din structuri formaleeterogene, cu formule ritmice şi salturi imprevizibile de lao stare psihică la alta, de la cantabilitate la tensiunidramatice insuportabile, de la momente de o intimitatecamerală (unisonul şi solitudinea pianului din parteamediană, sau tema păstrăvului preluată din liedul cu acelaşinume, în partea a patra a cvintetului), la altele, extrovertite(părţile a III-a şi a V-a); de la porţiuni precis măsurate lasecvenţe total asimetrice, şi de la o repetiţie „da capo alsegno” la alta, niciodată identic, în genere, dificil deasamblat şi de menţinut în echilibru. Ideal în postura deleader al cvartetului, Gabriel Croitoru şi preţioasa lui vioarăGuarneri del Gesù, din patrimoniul viorilor lui GeorgeEnescu, a susţinut şi asigurat armonia întregului. Dupăaproape trei decenii de când cântă împreună, şi 18 de când

9ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016

Festival

Cvartetul Transilvan

foto

: Bog

dan

Mes

eşan

li s-a alăturat Gabriel Croitoru, fiecare instrumentist păreacă-şi reglează respiraţia după ceilalţi, fiecare părea să-şiintensifice energia interioară, efuziunea şi virtuozitatea dinsuma energiilor celorlalţi, fiecare părea să simtă la unisonmodificările de stil, tempo, agogică, expresie ale acesteimuzici pe cât de contorsionate, pe atât de fascinante!

În seara zilei de 21 Octombrie am păşit pentruprima oară, după sfertul de veac de absenţă, în salarenovată a Filarmonicii „Transilvania”, pentru a asista laconcertul vocal-simfonic susţinut de Corul, pregătit cu atâtacompetenţă de către Cornel Groza, şi de Orchestra

simfonică a Filarmonicii, sub bagheta lui Mihail Agafiţa –dirijor principal al colectivului clujean -, avându-i ca soliştipe pianiştii Balázs Fülei şi Balázs Réti, şi pe tenorul TiberiusSimu. În program: Concertul pentru două clavecine în dominor, BWV 1060 (versiunea pentru douăpiane), de J. S. Bach, Concertul pentru douăpiane în Mi bemol major, KV 365 de W. A.Mozart, Suita din opera Dragostea celor treiportocale, op. 33 bis de Serghei Prokofiev şi,în fine, o primă audiţie absolută semnatăAdrian Pop, Vocile nopţii (2016), pe versuride Alexandru Macedonski şi Alfred deMusset, pentru tenor, cor şi orchestră,dedicată Corului şi Orchestrei Filarmonicii„Transilvania”.

Deşi întinerită considerabil,Orchestra Filarmonicii clujene şi-a păstratstanderdele elevate de performanţădintotdeauna. Concertul în do minor de J. S.Bach a fost redat corect, cu rigoareaadecvată stilului baroc-bachian, deşi,delimitarea excesiv accentuată, pe alocuri, aperioadelor ritmice, a lăsat impresia uneiinterpretări mai degrabă mecanice/mecaniciste. Cu toatecă rigoarea stilistică şi vigoarea temperamentală ale celordoi pianişti şi-au făcut simţită prezenţa şi în maniera deabordare a partiturii mozartiene, Concertul pentru două pianea avut parte de nuanţe şi frazări mai flexibile şi, ca atare,mai expresive. Orchestra, la fel de riguroasă înacompaniament, a fost un partener activ, promt în reacţiileşi răspunsurile gesticii dirijorului Agafiţa, mereu înîntâmpinarea muzicii şi muzicienilor. Desigur că Suita dinopera lui Prokofiev a stârnit entuziasmul publicului în celmai înalt grad. Aici, instrumentiştii orchestrei şi-au relevat

maleabilitatea, ştiinţa muzicală, seriozitatea, acurateţea,omogenitatea timbrală – mai ales partida suflătorilor - ,capacitatea de a se adapta oricărui gen de muzică,spontaneitatea cu care au transpus în actul interpretativgortescul, causticitatea, caracterul satiric şi spiritulpersiflant al operei inspirate de piesa de teatru omonimă alui Carlo Gozzi. Bun cunoscător al partiturilor, MihailAgafiţa s-a rezumat la o gestică minimală, dar foarteeficientă. Timbrul plin, baritonal, al tenorului Simu adeschis lucrarea lui Adrian Pop cu versul interogativ dinpoezia lui Macedonski Veniţi: Privighetaorea cântă: „Se poate

crede că vreodată ce e foc sacru se vastinge?”, pentru a încheia, în companiacorului, cu rostirea vorbelor din titlulacestui prim poem, totodată ultimul vers alpoeziei Noapte de Mai: „Veniţi:privighetoarea cântă!”. Redescoperimodată în plus preferinţa compozitoruluipentru formele rotunde, ciclice, pentrualăturarea acelor texte – poetice şi muzicale– înrudite prin „corespondenţe subtile”,afective, de limbaj sau idei filosofice, cumeste cazul celor doi poeţi, cel de-al doileainfluenţându-l pe primul, ori al celor doiautori renascentişti, Gesualdo şiMonteverdi, pe care Adrian Pop îi...infiltrează, cu „citate scurte ascunse”, înpropria-i muzică, găsindu-i „intim înrudiţicu versurile lui Musset” de pildă. Tratareacontrapunctică a corului, care fie rosteşte,

fie cântă, fie şopteşte cuvintele, interferează cu stiluloratorial sau cu cel epic, cu aluzii la scriitura coralămahleriană (în Floare de măcieş de Musset), şi chiar lamaniera folosită de Enescu în corul din actul I, „Adonis pe

purpură...” şi în corul final din Oedip, când eroul ajunge înpreajma „laurului verde şi a narciselor cu chipul alb”, îndialogul tenor-harpă din finalul lucrării, Noapte de Mai deMacedonski: „Aud ce spune firul ierbii...”, unde sonorităţileserafice şi fulgurante, plutesc peste suferinţele şi temerilepământenilor. Şi a fost încă o seară memorabilă din cadrulToamnei muzicale clujene.

Ziua de 22 octombrie a marcat însă punctulculminant al aniversării lui Adrian Pop, la împlinirea a 65de ani de viaţă. În Studioul Academiei de Muzică,Ansamblul „AdHoc”, fondat în 2009 de către însuşi

AM ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016

Festival

Corului şi Orchestrei Filarmonicii „Transilvania”, dirijor Mihail Agafiţa,tenorTiberius Simu

Fülei Balázs, Mihail AgafiţaRé� Balázs

foto

: Rob

ert P

uţea

nu

foto

: Rob

ert P

uţea

nu

compozitorul, a prezentat unei săli pline, ca de fiecare datăde altfel, o suită de piese din creaţia sa, scrise între 1997-2016, în succesiune voit necronologică, ce au punctatdiferitele lui maniere şi direcţii de abordare a actuluicomponistic: trasee cantabile, modal-impresioniste, cudeschideri luminoase, aidoma vocalei A, dar şi cu agresiunicatastrofice asupra sunetelor, în Aana (2016) pentru flaut şipian (Raluca Ilovan – flaut, Eva Butean – pian); ritmurirelaxate, de cântec de leagăn, şi linii melodice cu aspectmătăsos, aş spune, ale vocii, în Şi-acum dormi (2014), peversuri de Ion Minulescu, pentru soprană şi pian (Mihaela

Maxim şi Eva Butean); ironie cu accente dramatic-expresioniste în partitura sopranei, apropiate de tragismulpersonajelor din Wozzeck, de Alban Berg, sau de tensiunileparoxistice ale unora dintre liedurile schubertiene, înViziune (2008), tot pe versuri de Ion Minulescu; autocitareaunor motive şi idei din alte lucrări proprii (un cor scris prinanii 1970, spre exemplu), şi „transplantarea” lor în nouamuzică, de factură polifonică,eterofonizată pe alocuri, cu inserturimodale de bocet şi aluzii bizantine, înRiccorenze/ Recurenţe (2015) pentru trio decoarde (Melinda Béres – vioară, ovidiuCostea – violă, Vlad Raţiu – violoncel);secvenţe de teatru muzical, în Onkel Fritz- scenă pentru voce şi pian, cu nuanţepredominant umoristice, în care au fostangrenate soprana Mihaela Maxim şipianista Eva Butean, în costumaţii bizare,ca în benzile desenate imaginate de cătrepoetul şi desenatorul german WilhelmBusch (1832-1908) – o parodie în careAdrian Pop şi-a dezvăluit latura ludică apersonalităţii sale discrete, aparentimpenetrabile; ritmuri de joc ţărănesc, curitmuri aksace repetitive, de marevirtuozitate, combinate cu motivele uneicolinde învăţate de către autor de la bunica sa, dar şi cuelemente bizantine, în Gordun (2005) – denumirea popularăstrăveche a contrabasului – scrisă pentru violoncel solo (VladRaţiu); o textură pe care sunt imprimate, în culori vii, ca peun covor ţărănesc, forme, linii, ritmuri diferite, dispuse învarii combinaţii contrapunctice, suprapuse ca într-unpalimpsest în care distingem straturi de sonorităţimedievale, polifonice, cantabil-clasicizante, modale,

punctualiste, într-un cuvânt, un mozaic sonor de oincontestabilă frumuseţe şi unitate, în Sonata pentru cvintetde suflători (1997), impecabil interpretată de către RalucaIoan – flaut, Adrian Cioban – oboi, Aurelian Băcan –clarinet, Rareş Sângeorzan – fagot, Ionuţ Marina – corn.Versaţi atât în repertoriul clasic universal, cât şi în celmodern şi contemporan, instrumentiştii ansambluluiAdHoc au devenit de mult un punct de referinţă, în egalămăsură pentru viaţa muzicală autohtonă şi pentru ceainternaţională, îmbogăţind paleta interpretativă a zilelornoastre cu prestanţa lor profesională.

În concertul din 24 octombrie amavut bucuria reîntâlnirii cu ansamblulSonoMania condus de cătrecompozitoarea Diana Rotaru. Programul,alcătuit din lucrări relativ scurte cadurată, a debutat cu o primă audiţieabsolută dedicată formaţiei: A Braduluipentru soprană, clarinet, vioară şi pian(2016) de George Balint. Conformafirmaţiei compozitorului, piesa„reprezintă o stilizare în mod personal acântecului de bocet”, asupra căruia s-adocumentat consultând volumul Cânteculzorilor şi bradului de Mariana Kahane şiLucila-Georgescu Stănculescu. Stilizareala care se referă George Balint are învedere, de fapt, scoaterea bocetului dincontextul lui strict ritualic, primitiv,murmurat individual ori colectiv, şi

reintegrarea lui, prin salturi intervalice peste octavă,comparabile cu hăulitul, dar tragice în neliniştea lordisperată, în spaţiul de necuprins al Cosmosului, în Centrulsimbolic al lumii, în „timpul mitic al începutului” desprecare vorbeşte Mircea Eliade. Vocea Vioricăi Anuşca are oatare capacitate de transcendere, de a se suspenda în eterpentru a găsi matricea arhetipală a bocetului, în contrast cu

acordurile greoaie, materiale ale pianului se zbat întredramatismul ritmurilor repetitive şi pasaje modal-cantabilemodificate agogic, în etape succesive, creând un adevăratpoem concertant pentru voce şi ansamblu instrumental.Piesa se dovedeşte a fi extrem de elaborată, extrem decomplexă în privinţa formulelor ritmico-expresive ce par săparcurgă ori să evidenţieze diferite variante de bocet: de lacel arhaic autentic la cel din cultura orală, transcris de

11ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016

Festival

Adrian Pop, Ansamblul “AdHoc”

Raluca Stratulat, Veronica Anuşca, Diana Rotaru, Olga Podobinschi, Mihai Pintenaru

foto

: Rob

ert P

uţea

nu

foto

: Rob

ert P

uţea

nu

culegătorii populari, nu o dată confundat cu doina de jale,şi de aici la cel stilizat, dar care rămâne în mod evidenttributar modelului primordial. Am admirat şi acumprecizia matematică a gesticii dirijorale a Diana Rotaru,precum şi siguranţa asumării esenţei spirituale transmisăde construcţia lucrării, de către Mihai Pintenaru – clarinet,Raluca Stratulat – vioară, Olga Podobinshi – pian. Scurtă,dar expresivă, piesa Dianei Rotaru, Meander pentru clarinet,destinată iniţial saxofonului alto, porneşte dinspre registrulgrav înspre cel acut, cu un incipit spiralat, dual, modal-cromatic, cu efecte la fel de ambigue, de doină-bocet saubocet doinit, şi pasaje telurice generatoare însă de ecourirafinate! „Arabescurile sinuoase”, dintre un registru şi altul,„se încolăcesc obsesiv, claustrofobic”, cum noteazăautoarea, „pe un mod cromatic compus iniţial din numaipatru sunete”, în ritmul mişcărilor la fel de sinuoase aleşarpelui, a cărui imagine i-a sugerat Dianei proiectareaacestei muzici. Posesor al unei tehnici instrumentaleremarcabile, muzical şi sensibil, Mihai Pintenaru a subliniatcu perspicacitate semnificaţia ascunsă a Meandrelor. Şi, dinnou, o pagină de Adrian Pop: Şapte fragmente din TristanTzara pentru voce şi pian. Încă o dată am luat notă de simţulpsihologic al compozitorului, în surprinderea „trăirilorsinuoase ale iubirii”, dar şi despiritul său ludic, în acord cuconţinutul ideatic al poemele luiTzara. Vorbită sau cântată,insinuantă, glissată, lascivă saumelancolică, ştima sopranei s-aapropiat mult, în unele momente, destilul cultivat de către Debussy înPelléas et Mélisande, iar în altele, defactura cântecelor profane ale luiHenry Purcell. Dezinvoltă şi mereudisponibilă să abordeze cele maiincomode partituri, VeronicaAnuşca şi-a mlădiat vocea, spiritul,intelectul în funcţie de tendinţeleexpresive ale muzicii. A urmatlucrarea lui Mihai Măniceanu,Cantabile e Presto pentru vioară şi pian. Titlul reproducetitlul piesei pentru flaut şi pian de George Enescu, doarconjuncţia şi fiind scrisă în italiană – e simplu, fără t-ul finaldin varianta franceză – iar flautului îi ia locul vioara!Lucrarea a fost compusă „în contextul proiectului N-ESCU:Variaţiuni pe o temă de George Enescu, organizat în 2015 decătre Muzeul Naţional „George Enescu” din Bucureşti”.Autorul menţionează şi apelul la elemente episodice dintemele primei şi celei de-a treia părţi ale Simfoniei I, ca şi „launele momente din Sonata a III-a pentru pian şi vioară şi dinSonata în fa diez minor pentru pian solo de George Enescu”.Predilecţia sa pentru structuri armonico-ritmice complexe,de anvergură orchestrală sunt prezente şi în Cantabile ePresto unde, presupusele ecouri enesciene, rămân însă doarîn spaţiul virtual, al probabilităţilor. Vioara îşi scrijeleazăsunetele în acut, ca într-un cuptor de ardere a ceramicii,pentru a o transforma în porţelanul cel mai fin, cu ajutorulflageoletelor; pianul îşi strămută acordurile masive peîntreaga claviatură, iar efemera acalmie e invadată deincisivitatea ritmurilor extrovertite. Măiestria RalucăiStratulat a constat în naturaleţea şi siguranţa cu care a trecutde la universul frust, la „universul elegant”. Compusă, într-o primă variantă, pentru soprană şi flaut, cu ocaziaaniversării a 80 de ani ai dirijorului timişorean Remus

Georgescu, piesa Linişte, pe versuri de Lucian Blaga, înformula pentru soprană şi clarinet de Gabriel Mălăncioiudatează din 2016 şi a fost compusă „la sugestia ansambluluiSonoMania”. Tânărul compozitor a gândit această muzicăinspirată de poemul filosofic blagian, cu ramificaţiiexistenţiale – ”O, cine ştie, suflete,-n ce piept îţi vei cânta şi tuodată, peste veacuri...?” - sub forma unei linii spiralate celeagă modalismul discret al clarinetului de vocalizele însalturi ale sopranei care începe prin a rosti cuvântul„linişte”. Ambii interpreţi definesc liniştea prin sunetedelicate, tremolate, lineare, cu sporadice formule ritmiceinegale despicate de strigătul sopranei în supraacut, pecuvintele „razele de lună”. Brusc, soprana, secondată declarinet, iniţiază o melopee vorbită, cu iz de sprächgesang,recitând ultimele versuri ale poeziei lui Blaga, de la „...cineştie, suflete,-n ce piept...”?, repetând interogaţia până ladispariţia ei în şoaptă. Ca de obicei, Gabriel Mălăncioiuoptează pentru construcţii muzicale concentrate, sintetice,esenţiale. Prin Ancient Dance (Dans vechi, antic) pentruvioară şi pian, creaţie a compozitorului japonez ToshioHosokawa, pătrundem într-o lume a cezurilor. Cerul(vioara) şi Pământul (pianul), Spaţiul şi Timpul par a fiseparate, şi în acelaşi timp unite prin efectele produse

pauzele expresive dintre sunete şiacorduri, de respiraţii şi tăceri caresepară golul de plin, obiectele deumbra lor, şi amprentele păstoase detuş de spaţiile albe, vidate, ca înstampele japoneze, în lipsa căroraînsă lumea şi-ar pierde vizibilitatea.Risipite în diferite puncte din spaţiu,ca pietrele de pe suprafeţelejaponeze acoperite cu nisip, în celepatru colţuri ale împrejmuirii,invitând privitorul la contemplare şireflecţie asupra sacralităţii lumii şivieţii, sunetele ascuţite ale viorii şiarpegierile învolburate ale pianuluiau „rezonat în corpul uman”, aşacum şi-a dorit compozitorul,

trezindu-i Sinele din amorţeală. Ultima lucrare i-aaparţinut Doinei Rotaru: Bocet IV pentru soprană, clarinet,vioară şi pian. Cu toate că bocetul a devenit leit-motivulmajorităţii creaţiilor sale, înveştmântările, contextele,intensităţile sonore, formulele ritmico-modale, sensurile luisunt mereu altele. Cel pe care l-am auzit în concertulformaţiei SonoMania a fost scris în 2013, la scurtă vremedupă trecerea în nefiinţă a Mamei compozitoarei. De aicicaracterul profund tragic al acestei doine de jale, de otristeţe incomensurabiă, strigătoare la cer! Căci, aşa cumspune bocetul, „zorile nu au (mai) zorit”, iar „Mămuca” nua mai apucat să „calce” sau să „ude ograda...”. Muzicavariază între „melodia specifică bocetului românesc”,tânguitoare, cu vagi trimiteri către doina maramureşeanăcu noduri, şi bocetul devenit cântec doinit, cald, luminos,mîngâietor, ca o promisiune cathartică a eternizăriispiritului. Ideea e restituită de cantilena clarinetului şi desiflarea sunetului final, ca o expiere, sugerată cu trăireautentică de către Mihai Pintenaru.

Miercuri, 26 octombrie, Sala Studio a Academiei deMuzică a găzduit un nou Portret componistic, dedicatcompozitorului Gabriel Irányi la împlinirea vârstei de 70 deani. Şi de data aceasta, reunirea în acelaşi concert adiferitelor opus-uri „de autor”, a înlesnit cunoaşterea sa din

AM ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016

Festival

Gabriel Irányi

varii perspective – stilistice, culturale, intelectuale,spirituale. Din acest punct de vedere, Gabriel Irányi mi separe a fi exponentul creatorilor reflexivi, cu o gândirepreponderent abstractă, carteziană, asimilată „spirituluigeometric”. În acelaşi timp însă, compozitorul clujean arevădite propensiuni spre arta plastică, sculptură, literatură,aşa cum reiese şi din tematica multora dintre partiturilesale. De pildă, Klavierzyklus II pentru pian, este „un omagiuadus unui pictor foarte preţuit de mine: Paul Klee”. Pânzelepictorului abstract, elveţian, pasionat şi chiar practicant almuzicii de cameră a constituit, desigur, o sursă vastă şivariată de inspiraţie pentru compozitorul clujean. Prin celepatru secţiuni ale Ciclului pentru pian, Gabriel Irányiurmăreşte metamorfozarea „structurii intervalice de bază”,de la încifrarea într-o înşiruire de acorduri placate, analogesuprapunerilor cubiste intens colorate, ca de pildă cele dinAmintirea unei Grădini sau Case albe şi roşii de Paul Klee, iviteinstantaneu în formule ritmice segmentate, sparte, laflexibilizarea sonorităţilor din registrul acut, fără ca bazaacordică să-şi modifice semnificativ impuslivitatea, doarrecuperând ceva din omogenitate (poate ca în Peisajcristalin?), şi de aici la o serie de poliritmii şi politempii

sticloase, ludic şi cu umor arpegiate (Peştele Magic?, din1925), şi la revenirea acordurilor placate, cu tendinţeconsonante însă, şi sunete aproape delicate (Abstracţie cureferire la un copac înflorit?, datat, de asemenea, 1925). Foartepotrivit temperamentul artistic al pianistei Silvia Sbârciupentru tălmăcirea acestor forme cubiste/abstracţiunicolorate, în al cărei cânt, fiecare sunet, fiecare suspensiedintre sunete şi acorduri era gândită lucid şi echilibrat.Omagiu lui Chagall, pentru pian, scris în 1987, la centenarulnaşterii pictorului, debutează cu o expunere spectaculoasăde sunete pe întreaga claviatură, într-un ex abrupto brutal.Din ritmurile repetitive se desprind sunete solitare, ca niştesecunde ciupite de pe corzile viorii minuscule ţinută depeştele zburător („înaripat”, ca să folosesc termenul propusde către autor pentru a defini unul dintre conceptele cu careoperează aici) aşezat pe o pendulă suspendată între cer şipământ, ca pe un vehicol hors temps, din primul tablou carel-a inspirat pe Gabriel Irányi în Omagiul chagallian: Timpule nemărginit (sau nu are limite). După ce discursul devinemai coerent, apare, prin voia „hazardului” (?!) – denumirea

altui concept pus în joc de Gabriel Irányi - o intenţie de coral(mai degrabă organum medieval), şi un citat dintr-un cântecebraic „vechi de aproximativ 3000 de ani”. Este momentulAdevărului christic, care-l va obseda pe pictorul evreu deorigine rusă, până acolo încât îşi va transpune obsesia întabloul cu acelaşi titlu, Obsession, cel care i-a servit dreptsuport muzicianului clujean atunci când a compus piesaomagială. Înclinaţia lui Gabriel Irányi pentruconglomeratele acordice, pentru incipiturile agresive,pentru contraste puternice, pentru geometrii quadrate, darşi pentru tăceri şi suspensii sunt evidente şi aici. SilviaSbârciu s-a avântat în oceanul de ritmuri şi culori, cuvirtuozitate pasională, ştiinţă şi cutezanţă. Bird in Space(Pasăre în Spaţiu) devoalează şi latura metafizică a gândiriicompozitorului aniversat. Ceea ce l-a interesat la sculpturalui Brâncuşi a fost simbolul zborului ce semnifică„despărţirea sufletului de corp”, dar şi noţiunile de Timpşi Spaţiu derivate din acţiunea zborului în sine. Delocilustrativă, muzica sa reuşeşte ca, prin îmbinarea,împletirea liniarităţii unui sunet cu armonicele lui naturale,să indice ideea de zbor – planat sau dinamizat de fîlfâireaaripilor. De altfel, pe scenă fuseseră expuse, pe două

panouri negre, într-o parte forma unei păsăriimense, dintr-o textură albă, pufoasă,văzută parcă din spaţiu, iar în partea opusă, osingură aripă, tot albă, fie a unei păsări rănite, fiea păsării văzute din profil... Au urmat Patrumişcări pentru vioară şi pian, de facturăweberniană, o altă modalitate de a exprimascurgerea Timpului în ritmuri sincopate, înfluxuri continue-discontinue, dilatat saucomprimat, în funcţie de starea psihică – aspectesurprinse cu destulă înţelegere şi precizie de cătreVlad Răceu, şi cu fineţe expresivă şi aplomb, decătre Silvia Sbârciu. Cea mai reuşită dintre toatemi s-a părut însă lucrarea Denkbilder (Imaginimentale sau gândite) pentru violoncel solo. E vorbadespre trei secvenţe intitulate Sursa corzii, Studiula Laokoon şi Despărţindu-mă de Sisif. Făcândabstracţie de trimiterile de ordin tehnic saumitologic din titluri, muzica parcurge un traseuexpresiv de o mare frumuseţe. Sunete şi acorduriconsonante se suprapun secvenţial, prin tehnicide arcuş variate; din conglomeratele ritmice se

detaşează sunete luminoase, ce conduc invariabil laarmonie şi ordine, iar ritmurile cazone se transformă şi ele,ca prin minune, în linii cantabile. Zsolt Török, mezinulfamiliei de violoncelişti, a fermecat pur şi simplu audienţa,cu tehnica virtuoză fulminantă, adevărată operă de artă (!),cu simţul unei frazări elocvente, logic articulate, cu intuiţiaclară a sensului devenirii discursului. Tânărul artist avalorizat la maximum şi muzica celor 3 Momente muzicalepentru vioară şi violoncel - una dintre partiturile „favorite”ale compozitorului Irányi. Este o muzică „de stare”,construită din unisonuri, consonanţe, ritmuri eterogene,octave pe duble corzi, la ambii instrumentişti, din joculsunetelor virtuale, impalpabile, dar care-şi declină spontanidentitatea. Dacă în Patru mişcări pentru vioară şi pian,intervenţiile lui Vlad Răceu fuseseră oarecum anemice, dedata aceasta, în compania stimulatoare a lui Zsolt Török,interpretarea sa a dobândit anvergură şi accente ferme, iarsunetul a căpătat intensităţi gradate progresiv, până laatingerea transcendenţei. A fost încă o seară generatoare detrăiri spirituale înalte.

13ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016

Festival

foto

: Rob

ert P

uţea

nuHector Lopez, Zsolt Török, Silvia Sbârciu, Vlad Răceu

Gongul final al Toamnei muzicale clujene a răsunatVineri, 28 Octombrie, când, în sala Colegiului Academic,Corul şi Orchestra Filarmonicii „Transilvania”, l-auaniversat pe dirijorul Cristian Mandeal, la împlinireavârstei de 70 de ani. Emoţionantă revenire, după mai multde trei decenii, la pupitrul de la care dirijase colectivulFilarmonicii clujene timp de opt ani, în perioada 1980-1987!În faţa unei săli arhipline, Cristian Mandeal a oferitpublicului mai vechi şi mai nou, Concertul nr. 2 pentru pianşi orchestră în Si bemol major, op. 83 de Johannes Brahms –solistă Oxana Corjos – şi Simfonia a IX-a în re minor, op. 125de Ludwig van Beethoven. Încă de la primele fraze, OxanaCorjos a imprimat partiturii brahmsiene un tonus

impetuos, implacabil, cu acorduri poate excesiv cadenţate,şi arpegieri rigide uneori. Dar, dincolo de aceste aspectecare ţin, totuşi, de viziunea subiectivă a pianistei, ca şi deunele ezitări în continuitatea unora dintre pasajele devirtuozitate, Oxana Corjos a relevat consistenţa intrinsecă asunetelor, a modelat frazele cumuzicalitate şi eleganţă înnăscute,lăsându-le să respire independent,atunci când nu erau integrate osmoticîn masa orchestrală, a subliniat cudeterminare latura clasică, sobră,monumentală, riguros-intransigentăa personalităţii compozitoruluiromantic german. La cerereapublicului, Oxana Corjos a cântat, înmemoria bunicului Victor Iuseanu,una dintre compoziţiile acestuia,Cutia cu muzicuţe, din ciclul de 8 Piesepentru pian în Re major. Autor alintegralei creaţiilor simfonice şi vocal-simfonice brhamsiene, CristianMandeal a construit „regia” dirijoralăa Concertului în Si bemol major pentrupian, întocmai ca pe o „simfonie cupian obligat”, aşa cum a fostsupranumit, revărsând asupramuzicii întreaga energie interioară, capabilă să însufleţeascădiscursul sonor, dar şi să stăvilească tendinţa de expandarea tempo-urilor, ce riscă oricând să disperseze esenţaconţinutului ei ideatic. Viziunea lui asupra muzicii, hrănitădin ştiinţa fenomenologică a actului dirijoral, conformcăreia dirijorul este doar un declanşator al conşti-

inţei/conştientizării colective însuşite în procesul repetiţiei,s-a manifestat deplin în Simfonia a IX-a de Beethoven,dirijată fără partitură. Deşi nelipsită din concertele cu profiljubiliar, Simfonia în re minor nu încetează să-şi mai arate câteo faţetă, atunci când dirijorul ştie să iscodească şi cele maineînsemnate cotloane ale partiturii. Cu o gestică multtemperată în ultima vreme, dar la fel de eficientă şi bogatăîn sugestii şi nu lipsită de efervescenţa pe care i-o dăcontactul cu adâncimile textului muzical, Mandealurmăreşte mai ales efectul detaliilor odată conştientizate,asupra întregului, iar la nevoie le extrage din înseşistructurile constituite, pentru a le face remarcatăimportanţa în contextul general. Simfonia beethoveniană i-

a permis lui Cristian Mandeal să-şi etaleze şi atributul deconstructor aproape infailibil al unui edificiu sonor deamploarea şi dificultatea acesteia. A avut însă şi noroculde a colabora cu un colectiv orchestral receptiv în generela respectarea exigenţelor fiecărui dirijor, un colectiv cuun excelent compartiment al suflătorilor, în special alalămurilor, corzi cu sonoritate omogenă şi tehnicăperformantă şi un ansamblu coral pregătit de trei deceniide către maestrul Cornel Groza, şi care nu-şi dezmintetradiţia instaurată de către Dorin Pop în 1972, de a cultivaclaritatea dicţiei, de a nuanţa şi accentua frumos cuvinteleşi frazele, pentru a face inteligibilă orice creaţie. Cvartetulvocal al Simfoniei, alcătuit din soprana Diana Ţugui,mezzosoprana Cristina Damian, tenorul Tiberius Simu şibaritonul Cristian Hodrea, perfect armonizaţi catimbralitate şi dozaj al intensităţii edmisiei vocale, a sporitcalităţile ansamblului coral-simfonic clujean conferindconcertului de închidere a celei de-a 50-a ediţii aFestivalului Internaţional „Toamna muzicală clujeană”,

fastul şi prestanţa cuvenite unui asemena evenimentjubiliar.

Pe lângă felicitările pentru organizarea fără cusur aevenimentului, se cuvine să reiterez, şi pe această cale,mulţumirile pe care le datorez direcţiei Filarmonicii

„Transilvania”, şi, în special, doamnei Oana Andreica,pentru solicitudinea şi ospitalitatea desăvârşită de care amavut parte în cele zece zile petrecute în acest „civitasprimaria” al Transilvaniei, de care mă leagă cele maifrumoase şi statornice amintiri.

Despina PETECEL THEODORU

AM ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016

Festival

Oxana Corjos, Cris�an Mandeal

Corul şi Orchestra Filarmonicii de Stat „Transilvania”, Cris�an Mandeal,Cornel Groza dirijorul corului, Diana Ţugui, Cris�na Damian, Tiberius Simu, Cris�an Hodrea

foto

: Rob

ert P

uţea

nu

foto

: Rob

ert P

uţea

nu

15ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016

FestivalFestivalul Internaţional de

Muzică Nouă „Intrada”,Timişoara, ediţia a III-a

Trecerea spre luna noiembrie în viaţa concertisticătimişoreană i-a revenit festivalului de Muzică nouă„Intrada” pe osatura stagiunii filarmonicii „Banatul”desfăşurându-se între cele două concerte simfonicesăptămânale tradiţionale ocupând şi spaţiul dintre ele cu oabundenţă de manifestări cu creaţii în cea mai mare parte în

primă audiţie, mai ales dacă ne gândim la muzica scrisă înzilele noastre. Pentru a treia oară acest Festival aşteptat cuprecădere de cei care vor să urmărească evoluţia creaţieimuzicale de pretutindeni şi cu deosebire de la noi a adussatisfacţii celor dornici să audă pe viu ce se scrie azi şi cumse conturează drumul evolutiv al artei sunetelor.Organizatorii din partea filarmonicii noastre, şi aici trebuiesă amintim în special membrii formaţiei „Contraste” - DoruRoman şi Sorin Petrescu - implicaţi şi îninterpretări de referinţă ce au înflăcărat chiarpublicul, au găsit pentru această ediţie chiarşi o temă călăuzitoare „Din şi spre viaţă” pecare muzica s-o sugereze.

Cele două concerte simfonice dinultimele zile ale lui octombrie şi început denoiembrie, au flancat festivalul, formând şistâlpii de bază ai acestuia, cu reuşiteleinterpretative şi consideraţia apreciativă apublicului. Filarmonicii din Arad i-a revenitdebutul cu austriacul Karlheinz Siessl care areuşit să ne ofere cu discernămînt artisticlucrări de Jeannot Heinen, Xiaoxong Chensau Michael Huber cu participareapianistului austriac Michael Schöch şi douăopusuri autohtone de Sebastian Androne şi“Concertul pentru clarinet” de Maia Ciobanucu dezinvolta interpretare a timişoreanuluiCristian Miclea. Iar Filarmonica noastră aîncheiat festivalul sub bagheta dirijorului maghiar HubaHolloköi lucrări de Bruno Strobl, Kalevi Aho cu saxofonistagermană Diane Hunger şi de conaţionalii noştri AdrianIorgulescu, Violeta Dinescu cu pianistul Sorin Petrescu şipercuţionictul Doru Roman care a susţinut şi parteasolistică din opusul compozitorului timişorean GabrielMălăncioiu.

Alte opt manifestări în săli diferite au îmbogăţitpaleta repertorială în diferitele genuri camerale şi vocale.

După un Simpozion de muzicologie derulat într-un cercrestrâns de specialişti (desfăşurat concomitent cu Congresulde Muzicologie organizat de Societatea Internaţională deStudii muzicale coordonat de Conf.Dr. Laura VeronicaDemenescu), a urmat Concertul Ansamblului AdHOC dinCluj cu lucrări autohtone bine puse la punct, conduse deMatei Pop şi prezentate de Adrian Pop, intervenţie salutarămai ales că a lipsit un program de sală detaliat. În partea adoua a programului am audiat o prezentare concertant-scenică aparte, cuprinzând selecţiuni din opera modularăMAIISM de George Balint, grupate sugestiv sub titlul„Viaţa după Osho”. Sub bagheta dirijoarei Mihaela Silvia

Roşca au evoluat soliştii vocali Stanca Manoleanu,Mihaela Işpan, Traian Mihai Mişcu, Bogdan Sărăcin şiactorii Otilia Uzun şi Raul Băştean, acompaniaţi deOrchestra de cameră a Filarmonicii „Banatul”.

După un Concert prelegere – prin contribuţiaTrio-ului „Contraste”, un interesant Recital de acordeonsusţinut de francezul Pascal Contet, integrând şi debutulpianistului Cosmin Gavrilă, care a prezentat şi o lucrarede Remus Geogescu –, am ajuns la Concertul aproapemaraton din care ne-au rămas amprentate evoluţiaCorului Liceului de muzică cu dirijoarea Maria Gyuris,lucrarea timişoreanului Gabriel Almasi cu vibrafonistulOvidiu Andriş şi cântul violonistei Diana Moşacompaniată la pian de Mihai Ungureanu. O notă aparte

a lăsat şi Recitalul de familii - Viaţa în doi - cu sopranaBianca Manoleanu şi pianistul Remus Manoleanu, pianiştiitimişoreni Manuela Iana-Mihăilescu şi Dragoş Mihăilescu,Adriana Dogariu şi Sorin Dogariu (cu un opus chiar deGyörgy Kurtag originar din Lugoj) precum şi violoniştiiGabriela Petrila şi Lucian Petrila. Iar ansamblul deconstituţie feminină „Volta” (Laura Roman - vioară, IulianaAmbăruş - violă şi Andreea Olariu - pian) a prilejuit

evidenţierea sopranei Ramona Morăriţa. Apoi, ansamblul„Percutissimo” condus de Doru Roman şi CorulFilarmonicii condus de Iosif Todea cu o impresionantălucrare de Robert Dycke (Întru, El era viaţă) beneficiind deaportul violoncelistei Alexandra Guţu. Seara s-a sfârşit laBiserica Piaristă care a găzduit un interesant recital altrombonistului englez Barrie Webb însoţit de proiecţiivideo cu frumoase vitralii.

Damian VULPE

Cris�an Miclea (clarinet)

Orchestra de cameră a Filarmonicii Banatul, dirijor Mihaela Silvia Roşca

foto

: Cos

min

Dan

ciu

Interviu cu pianistulSorin Petrescu

Laura Mânzat: Această a treia ediţie a Festivalului“Intrada” se arată foarte interesantă, concertele fiind orientatespre o temă: „Din şi Spre Viaţă”. Au reuşit compozitorii invitaţisă reflecte această idee în muzica lor?

Sorin Petrescu: Sigur, putem să discutăm dacă uncompozitor reuşeşte să convingă publicul de veridicitateamesajului său, dacă pune un titlu şi ascultătorul prindeastfel ceva din sensul dorit. Există şi exemple celebre dintrecut, o anumită tematică, o anumită idee, era uneori lăsatăpe drum de inspiraţia autorului care ajungea în direcţii totalopuse şi îndepărtate de ideea iniţială. Noi am încercat săadunăm sub acest “motto”- “Din şi Spre Viaţă“ omultitudine de lucrări în toate stilurile.

L.M.: Cum aţi organizat cele opt zile de concerte? Amvăzut că aţi combinat creaţiile româneşti cu lucrări ale unorcompozitori din străinătate şi programul conţine într-adevăr odiversitate de genuri - aveţi creaţii camerale, corale, aveţi şi ooperă chiar.

S.P.: Da, aşa trebuie să fie un festival, de o marediversitate. Ponderea o au totuşi compozitorii români. Şi casă fac o paranteză, foarte mulţi dintre noi, cei care spunemcă suntem mândri de George Enescu, nu-i cunoaştemopera. Sunt chiar şi muzicieni care nu-i cunosc opera. Dar,în primul rând, noi ar trebui să-l iubim pe Enescu. Elspunea că “dacă nu promovăm cultura şi muzica noastră, osă devenim o colonie muzicală“. Chiar dacă a fost foartegreu, noi am încercat să facem în acest festival o panoramăa muzicii româneşti, pusă desigur în dialog cu lucrărilecompozitorilor din alte ţări.

L.M.: Fiecare concert este structurat după o idee. Aţi avutun concert-prelegere pe tema vieţii şi morţii, un recital de familiiapoi un spectacol de muzică şi proiecţii video. Aţi dorit să realizaţio mai mare apropiere de public prin aceste moduri inedite deprezentare a muzicii?

S.P.: Aşa este. Publicul este acelaşi. Cum să-ldetermini să vină în fiecare zi la concert? Prin aceste ideitematice am încercat să atrag şi alte categorii de public, înafară de publicul fidel. Avem un concert şi la BisericaCatolică Piaristă din centrul Timişoarei. Este un evenimentdeosebit, Barrie Webb va cânta un Requiem pentrutrombon solo însoţit de proiecţii de vitralii. Apoi va fi tema

“Viaţa în doi”, cu familii de muzicieni care sigur vasensibiliza, pentru că susţine ceea ce doar într-o familieadevărată poate exista.

L.M.: Credeţi că publicul simte nevoia şi de anumiteexplicaţii înainte de a asculta lucrările?

S.P.: Da, lumea care se apropie instinctiv de muzicade azi, simte nevoia să aibă şi anumite repere, să deschidănişte ferestre de percepţie. Am experimentat deja modulacesta de a prezenta lucrările contemporane şi întotdeaunaa ajutat. Iar menirea muzicianului este să facă cunoscutăpublicului cultura.

Interviu realizat de Laura Ana MÂNZATrepublicat după Radio România Muzical (vineri 4 nov. 2016)

Reuşită seară de muzicăcontemporană

În derularea Festivalului INTRADA, cea de-a cinceazi, marţi, 1 noiembrie 2016, a fost deschisă de Corul de feteal Colegiului Naţional de Artă “Ion Vidu” din Timişoara,condus cu multă dăruire şi exigenţă profesională de către

prof. dr. Maria Gyuris. Din bogatul repertoriu demuzică contemporană al formaţiei, pentru că era Searatuturor sfinţilor, publicul a putut asculta glasurile deîngeri ale tinerelor fete în interpretarea lucrării Aleluja,pentru cor şi percuţie de Térenyi Ede (la trianglu şigong: Bogdan Blescun). Următoarea piesă, Bustapi – “Forthe Peace”, de Javier Busto, are la bază un mic scenariupropus de compozitorul spaniol şi anume, este vorba deîntâlnirea a două grupuri de culturi diferite, care, despaima necunoscutului reacţionează agresiv, apărându-se instinctiv, ulterior cele două grupuri înţelegând că nuviolenţa este calea de a se cunoaşte, ci se poate conlocuidoar prin înţelegere şi pace. Această lucrare a fost oprovocare pentru formaţie, partitura scrisă cu divizii de4-6 voci, într-o armonie modală, a solicitat şi o coregrafiepe scenariul propus de compozitor (încheiată cu o ploaiede confetti, spre deliciul tinerilor spectatori), însăansamblul s-a achitat cu brio, printr-o emisie, acurateţeşi omogenitate exemplare.

Ovidiu Andriş, un tânăr care se afirmă din ce înce mai mult pe scenele timişorene, a interpretat lavibrafon, cu o virtuozitate remarcabilă, piesa Sospira a

compozitorului timişorean Gabriel Almasi. Piesa, scrisă în2011 la comanda percuţionistului Doru Roman pentruConcursul Internaţional de percuţie Timişoara este unomagiu adus bunicului compozitorului şi se află deja înrepertoriul mai multor instrumentişti.

Tehnică impecabilă, lejeritate, dinamism,temperament, sensibilitate, rezistenţă este impresia pe carene-a lăsat-o violonista Diana Moş, acompaniată în aceeaşimăsură de pianistul Mihai Ungureanu, doi interpreţiexcepţionali, într-un program cameral deosebit de dificil.Este vorba despre compozitori bine-cunoscuţi publiculuitimişorean: Ulpiu Vlad (Sonorităţi şi Nu mă uita VI), NicolaeBrânduş (Glose), Ştefan Niculescu (Echos II), Dan Dediu

Festival

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016AM

Opinii

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016 17

(Bestiaire). O menţiune specială pentrulucrarea compozitorului Dan Dediu,care, plin de inventivitate cum este, ne-a ţinut cu sufletul la gură până lafinalul suitei, publicul aşteptând cunerăbdare să audă titlurile deosebit desugestive ale mişcărilor.

În pofida scriiturii moderne aliedurilor Argonautica pe versuri deRadu Stanca şi Amurg de toamnă pe

versuri de Lucian Blaga, compuse deRemus Georgescu, cu o intervalicădeloc facilă pentru vocea solistă înideile muzicale de mare plasticitate,interiorizând sentimente puternice,acestea au fost interpretate cusensibilitate şi culoare de cătremezzosoprana Camelia Fornwald-Docea, susţinută printr-o realăparticipare de pianista Adriana

Dogariu, într-un dialog viu,deosebit de expresiv.

Cavatina pentru fagot şiacordeon, “Arbor”, de Laura AnaMânzat a fost compusă specialpentru Festivalul Intrada dinaceastă toamnă. Creaţia în formăde lied, în care se îmbină lirismulcu ritmica expansivă, a permis oetalare a performanţei sisensibilităţii celor doi interpreţi,fagotistul Radu Ţaga şiacordeonistul Marko Ristič(Serbia), un tânăr student foartetalentat, în plină ascensiune.„Încă de la început, pe fondulunei desfăşurări ritmice„ostinato” la acordeon, fagotul îşiexpune tema doinită, clădită dinsunete lungi care alcătuiesc omelodie suport pentru jocul de

apogiaturi. Totul este în evoluţie, pânăla partea mediană în care fagotul îşietalează posibilităţile tehnice şi devirtuozitate, extinse pe întregambitusul, de la sunetele cele maigrave, profunde, până la culmile zoneiacute. În a treia secţiune, revinematerialul de la început dartransfigurat, cu o melodică mult mailuminoasă, concluzivă,” sunt spuseleautoarei despre această minunatălucrare.

Din Partita pentru fagot solo deGordon Jacob, Radu Ţaga a interpretatPreludiu, Presto şi Capricietto,compozitorul american dovedind obună cunoaştere a posibilităţilortehnice şi expresive aleinstrumentului, lucrarea fiind redatăde către fagotistul timişorean cu unaplomb deosebit.

Publicul rămas în sală până lafinalul acestui concert-maraton, aputut savura piesa deosebit deinspirată a compozitorului băimăreanDarie Nemeş Bota, Fabulă, pe versuride Urmuz, într-o interpretareexcelentă a tenorului CosminBorlovan, acordeonistului MarkoRistič şi a pianistului Sorin Petrescu.

Ani-Rafaela CARABENCIOV

Premiul Nobel şi o reflecţie amarăBob Dylan primeşte anul acesta premiul pentru literatură.

Aşadar, marii scriitori, poeţi, dramaturgi (de meserie) ce aşteptaucuminţi, la rând, binecuvântarea lui Nobel au murit subit cu toţii,drept care au rămas doar textierii de muzică folk, pop, rock pentrua fi încoronaţi cu această nobilă recompensă. Poate şi în muzicazisă cultă sau “savantă” (vorba domnului Dănceanu) existăcompozitori ce sunt şi autori de texte literare, ca suport al creaţiilormuzicale, dar această zonă elitistă este destinată astăzi“subsolului”, ghetoului, catacombelor, “pivniţelor” societăţii. Săfie clar: este vremea “desculţilor”, a străzii, a stadioanelor!

Constat, încă o dată, ceea ce am mai spus de câteva ori:Fascism = Comunism = Capitalism sau mult trâmbiţatademocraţie. Domneşte, cu pălării diferite, aceeaşi Mărie: Culturade masă, Domnia Cantităţii (cum bine a spus René Guenon). Aşputea chiar să o numesc noul “Proletcultism”. Este adevărat cămajoritarii fac parte acum din toate clasele sociale.

Haideţi la dans, că viaţa e scurtă şi cine ştie ce ne va maiaduce şi ziua de mâine!

Octavian NEMESCU

Nobel 2016 pentru literatură –Bob Dylan

Decizia Academiei suedeze a stârnit multe controverse,mai ales în mediile literare şi academice, întâmpinată cu urale înmediile muzicale (fiind primul muzician care primeşte distincţia).Cine este, de fapt Dylan? (pe scurt, nu-i putem rezerva toatărevista).

Robert Allen Zimmerman (şi-a luat numele de scenă dupăpoetul Dylan Thomas), n. 24 mai 1941, Duluth, S.U.A., cântăreţ,compozitor, muzician, actor, pictor, poet american. Cânteceprecum “Blowin’ in the Wind“ şi “The Times They Are-A

Changin’“ au devenit embleme ale mişcărilor pentru drepturilecivile la scară mondială. Este considerat o figură influentă asecolului, pe plan muzical şi cultural.

Secretara permanentă a comitetului de 18 membri ai Aca-demiei Suedeze care acordă premiul, Sara Danius, profesor de li-teratură la Stockholm University, a publicat decizia premierii:“Dylan a creat noi ex-presii poetice în mareatradiţie a cânteculuiamerican, fiind un ade-vărat poet în manieralimbii engleze. Cu 2500de ani în urmă, desco-perim că Homer şi Sap-pho scriau texte poeticemenite a fi ascultate sauacompaniate de instru-mente, ca şi la BobDylan. A înregistrat unmare număr de albumetratând teme precumcondiţia socială a indi-vidului, religia, politica, dragostea. Muzica sa şi versurile sale auvorbit generaţiei din tumultuoşii ani ’60 şi au ajutat la închegareamişcării drepturilor civice. Influenţa sa continuă să străbată şi as-tăzi muzica rock, pop şi folk“.

Observatorii lucizi au scris că premiul nu stabileşte “celmai bun poet”, ca la un concurs atletic, cum crede lumea: de altfel,comitetul nici nu ar putea citi tonele de scrieri pe care le primeşteanual. Este doar o distincţie literară, ca multe altele, uneoripigmentată cu decizii ”corecte politic”, comentată însă foarte multdatorită enormei valori financiare. Oricum, este premiatul Nobelcu cel mai mare nivel de popularitate de până acum, un numecunoscut pe tot globul, în cele mai diverse medii sociale, nu numaicele literare.

Florin-Silviu URSULESCU

Mihai Ungureanu

Festivalul Muzicii Româneşti lamajorat-plus-unu!

Au trecut, iată, trei săptămâni deja de la acordul finalal Festivalului Muzicii Româneşti de la Iaşi, ediţia cu nr. 19.Ar părea că bifa s-a pus, la fel şi bara dublă! Şi totuşi, nu: selucrează încă susţinut „pe dinăuntru” – o parte a echipei, ladocumentaţii şi bilanţuri financiare; o altă parte, lacompletarea arhivei de documente şi înregistrări; unii îşi punordine în amintiri, decantează cele bune de cele mai puţinbune şi pornesc schiţe pentru ediţia a douăzecea, din 2018.

Am simţit nevoia unei oarecare distanţe de timppentru a-mi contura retrospectiva, ca atunci când asculţiîntreaga simfonie şi aştepţi ca ea să se coaguleze ca un întregîn conştiinţa ta. Şi, aşa cum am făcut de vreo zece ani încoace1,îmi pun întrebări de felul ce-a fost bun, cu ce folos…?

Bună a fost ideea întinderii în doar şapte zile şi„rarefierea” evenimentelor zilnice – unul sau maxim douăîntr-o zi; astfel, nici publicul, nici organizatorii n-au avutsentimentul saturaţiei. Cu folos a fost însuşi faptul că festivalulcontinuă să aibă loc – publicul de toate vârstele şi deprovenienţă tot mai diversă este în creştere.

Păcat că împrejurări nefavorabile ne-au împiedicat să-i avem pe tinerii artişti ai Cvartetului clujean Arcadia înconcertul de deschidere a festivalului, din 22 octombrie!Compensaţia însă n-a lipsit: Cvartetul Ad libitum, cu muzicăde Enescu, Bentoiu şi foarte tânărul Sebastian Andronic.

„Ad-libitum-ii” au mai cântat la Iaşi Enescu (Nr. 2) şiBentoiu (Consonanţele), dar de fiecare dată a fost puţin altfel,mai multă coeziune, mai multă „sudură”, noi subtilităţi, noiinflexiuni coloristice…

De fiecare dată când am ocazia să ascult în CatedralaMitropolitană Corul academic al Filarmonicii ieşene – maiales cu lucrări de Gavriil Musicescu! – impresia este puternicăşi unică. Cum se ştie, compozitorul a condus corulMitropoliei din Iaşi în anii 1876-1903, reformându-l şitransformându-l, dintr-un simplu grup coral de amatori, într-un veritabil ansamblu profesionist închegat. Scriitura sacorală sintetizează deopotrivă tradiţia rusă cu cea occidentalăde operă. După inaugurarea actualei Catedrale Mitropolitanedin Iaşi (1887), Gavriil Musicescu a avut prilejul să cunoascăîndeaproape calităţile acustice deosebite ale edificiului, astfelcă muzica sa sună ca a nimănui altcuiva în acest spaţiubinecuvântat! De aceea, dirijorul Doru Morariu (aflat lacârma Corului filarmonic ieşean din anul 1990) a început şi aîncheiat programul concertului religios din 23 octombrie, dela Catedrală, cu lucrări de Gavriil Musicescu, care au produsimpresii de neuitat celor prezenţi.

Luni, 24 octombrie ne-am onorat seniorii –personalităţi de prestigiu în muzicologia ieşeană şiromânească: profesorul univ. dr. Mihail Cozmei şi preotulconferenţiar dr. Florin Bucescu.

Cel dintâi – prezenţă constantă şi benefică la catedrade istoria muzicii a Conservatorului George Enescu vreme depeste cinci decenii, de asemenea între primii îndrumători aişcolii doctorale ieşene (înfiinţată în anul 2001); cercetător,istoric, publicist; iniţiator al micro-stagiunilorConservatorului la Bucureşti (din anii ‘65), al VacanţelorMuzicale la Piatra Neamţ (1971) şi al Festivalului MuziciiRomâneşti (1973). Decan şi rector al Conservatorului învremuri dificile...

Părintele Florin Bucescu se numără printre puţinii (dinpăcate!) etnomuzicologi şi bizantinologi în viaţă, cu publicaţiide autentică importanţă în domeniul folcloristicii, al cercetăriişi conservării manuscriselor de tip bizantin din patrimoniulmuzical românesc.

Seara de luni am reascultat cu mare interes ansamblulTrei parale din Bucureşti, cu muzică din secolele 18-19.

De la precedenta apariţie pe scena festivalului (înnoiembrie 2011) artiştii-fondatori Florin Iordan, Daniel Popşi Beatrice Iordan, împreună cu cei doi membri mai tineri –Mihai Balabaş şi Ştefan Kudor – au făcut o impresionantădemonstraţie de virtuozitate, coeziune, rafinament, într-unprogram echilibrat şi spectaculos totodată. N-a lipsit, desiguruna din cele mai recente pagini din repertoriul grupului –muzica la filmul Aferim de Radu Jude (film distins anulacesta, cu Ursul de Argint, la Berlin).

Marţi, 25 octombrie. Dimineaţă am asistat la galaconcursului de compoziţie Al. Zirra (coordonator conf. univ.dr. Ciprian Ion) – singura competiţie (fondată în 1997)dedicată creaţiei studenţeşti. Din 2007, concursul a fost inclusîn Festivalul Muzicii Româneşti, stimulând activitateaclaselor de compoziţie de la institutele de învăţământsuperior din Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi şi Chişinău. Anulacesta, cele trei premii au mers la Cluj-Napoca şi Iaşi.

Concertul de gală al tinerilor laureaţi a fost urmat deun program de lieduri din creaţia compozitorului ViorelMunteanu – maestru coordonator vreme de mai mulţi ani al

clasei de compoziţie de la Iaşi.Seara, a avut loc pe scena Casei de Cultură a

Studenţilor spectacolul cu comedia muzicală Preţioaseleridicole de Vasile Spătărelu. Şi-au unit forţele aici un grup deinstrumentişti din orchestra Filarmonicii, regizori, scenarişti,producători din mediul muzical academic, de la CasaStudenţilor şi Opera ieşeană, totul sub susţinuta şi entuziastaconducere muzicală a Consuelei Radu-Ţaga – membră înCorul Filarmonicii, lector univ. dr. la clasa de operă afacultăţii de muzică de la Universitatea de Arte.

O noutate remarcabilă şi de mare curaj a fostîncredinţarea întregii distribuţii solistice unor studenţi.Dinamici, implicaţi, fără excese, într-un fluid teatral-muzicalsusţinut, convingător şi atractiv – iată impresia creată detinerii Gheorghe Şapcă (bariton, Mascaril), Daniela Goria(soprană, Magdelon), Maria Păuleţ (mezzo-soprană, Cathos),Ionuţ Copăcel (bas, Gorgibus), Paul Cemare (tenor, Jodelet),Diana Vornicu (soprană, Marotta), Mihai Ciucălău (La Grange)şi Bogdan Avram (Du Croisy).

În ţară

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016AM

Cvartetul Ad libitum

Scenă din Preţioasele ridicole de V. Spătarelu

În ţară

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016 19

Miercuri, 26 oct. „În a cincea zi a Festivalului MuziciiRomâneşti, a avut loc Simpozionul naţional studenţescMusicologia Mirabilis, ediţia a V-a, eveniment iniţiat în 2003de profesor univ. dr. Laura Vasiliu şi profesor univ. dr.Gheorghe Duţică, în prezent fiind organizat şi moderat deconferenţiar univ. dr. Loredana Iaţeşen şi lector univ. dr.Diana-Beatrice Andron. Tineri muzicologi veniţi din Cluj,Bucureşti şi Iaşi, au oferit o amplă incursiune în diferitegenuri şi stiluri ale muzicii româneşti din secolul 20,prezentând lucrări ştiinţifice ce alternează ca abordare întrefilosofic – analitic – stilistic. Subiectele prezentate au vizatcreaţia compozitorilor George Enescu, Marţian Negrea,Sigismund Toduţă, Dinu Lipatti, Mansi Barberis, MarcelMihalovici, Anatol Vieru, Liana Alexandra, incitândreuniunea muzicienilor ladezbaterea ideilor şiproblemelor de gândire dinarta sonoră.” (fragment dincronica semnată de TincuţaAgavriloaie şi Alina Hamzaanul II master,muzicologie)

Seara – concertulOrchestrei simfonice aUniversităţii GeorgeEnescu, condusă de conf.univ. dr. Bogdan Chiroşcă,cu lucrări de Ciprian Ion,Bogdan Chiroşcă şiLeonard Dumitriu. Cei trei,titulari ai facultăţii demuzică a Universităţii deArte ieşene reprezintăprodusul şcoliicomponistice a cărui fondator în anii ’70 şi prim-coordonatora fost compozitorul Vasile Spătărelu, urmat de muzicianul şipedagogul Viorel Munteanu.

Penultima zi, joi, 27 octombrie a avut conotaţieştiinţifică – Simpozionul naţional de muzicologie, care s-aadresat cercetătorilor din ţară şi din Republica Moldova –teme incitante, ce vor fi reunite în volumul 16, bilingv, alrevistei Artes a Centrului academic de cercetare ŞtiinţaMuzicii.

Vineri, 28 octombrie, ultima zi. Dimineaţă – lansarede carte. Două volume semnate de Gheorghe Duţică,profesor, compozitor, muzicolog, director al şcolii doctoralela Universitatea Naţională de Arte George Enescu şi apăruteanul acesta la Editura Muzicală: Perpetuum Enescu. Paradigmeale timpului polimodular (volum bilingv) şi Orizonturicomponistice româneşti (cu versiunea engleză în volumdistinct). Cele două cărţi reunesc studii elaborate de autor înperioada 2000-2015 şi susţinute cu diverse ocazii, între careSimpozionul Internaţional de Muzicologie din cadrulFestivalului George Enescu de la Bucureşti (2009 şi 2011).

Aşa cum observa compozitorul Viorel Munteanu, celedouă volume „cu siguranţă, se vor înscrie printre reuşitele devârf ale muzicologiei româneşti. /…/ Studiile sale depăşesc,de cele mai multe ori, cadrul obişnuit al problemei şi devinproiecţii ale abordărilor multidisciplinare, cu mijloacelecomparativismului şi hermeneuticii, la interferenţa ideilor şivalorilor. /…/ Autorul ne invită la o meditaţie mai profundăasupra unor capacităţi pe care fiecare dintre noi le-ar avea,prin însăşi natura alcătuirii noastre, dincolo de ceea ceconştientul are grijă să ne aducă permanent în atenţie, fiindastfel în comuniune cu muzica.

Asistăm, aşadar, la un eveniment editorial al anului înmuzicologia românească, pentru care domnul profesorGheorghe Duţică merită cele mai frumoase aprecieri.”(fragmente din intervenţia semnată de compozitorul ViorelMunteanu, cu prilejul lansării de carte).

Seara, concert simfonic de închidere. Nu se putea oîncheiere mai potrivită, o veritabilă culminaţie aevenimentelor din Festivalul Muzicii Româneşti decâtprogramul integral George Enescu într-o remarcabilăinterpretare: Simfonicul Filarmonicii Moldova, dirijorulHoria Andreescu şi violonistul Dragoş Mânza (acesta dinurmă ieşean, în prezent concert-maestru al orchestrei Tonhalledin Düsseldorf, Germania).

Programul a cuprins cele două Rapsodii Române, Baladaşi Capriciul Românesc pentru vioară şi orchestră şi Suita a douaîn do major pentru orchestră. Muzicieni şi melomanideopotrivă au marcat astfel anul Enescu 135. Totodată,dirijorul Horia Andreescu a fost omagiat la aniversare –artistul-prieten constant, muzician de prestigiu internaţional,

care, de aproape treidecenii şi jumătate (din1982) a semnat la Iaşiinterpretări de referinţă.

Ce-ar mai fi desemnalat? Câtevaevenimente: unul înreluare, benefic atât pentruprezent, cât mai ales pentruviitor – Foaia Festivalului,publicaţie de interviuri,cronici, comentarii semnatede tineri muzicologi şi destudenţi ai secţieimuzicologie de laUniversitate, sub atenta şineobosita coordonare aLoredanei Iaţeşen(conferenţiar la catedra deistoria muzicii).

Expoziţia itinerantă Eduard Caudella, primul profesoral lui George Enescu, realizată de Muzeul Naţional G. Enescudin Bucureşti, în conlucrare cu Biblioteca Universităţii deArte din Iaşi, cu imagini şi documente din viaţa şi activitateamuzicianului ieşean. Expoziţia a putut fi vizitată atât întimpul festivalului, cât şi după, pe toată durata luniinoiembrie, într-unul din localurile principale ale Universităţiide Arte.

Editura Artes a Universităţii a organizat stand cupublicaţii muzicologice şi cu partituri.

… În fine, un eveniment în premieră absolută pentrufestival, pentru studenţii muzicieni şi pentru echipaorganizatoare a avut loc joi, 27 oct. şi a fost lansat osăptămână mai târziu: un Flashmob, cu ansamblul demuzică tradiţională T.T. Burada condus de lector CiprianChiţu, alături de Studioul TVR Iaşi şi regizorii OctavianJighirgiu şi Violeta Gorgos, pe vechea stradă Lăpuşneanu dincentrul istoric al Iaşului.

Un cuvânt de sinceră gratitudine şi consideraţie secuvinte adresat şi aici, tuturor membrilor TVR Iaşi, doamneidirectoare Carmen Olaru, care a acceptat participarea şi, maimult decât atât, a inclus evenimentul între acţiunile ce aumarcat 25 de ani de televiziune la Iaşi.

… Iată, pe scurt, cele bune şi cu folos. Ce-ar fi de dorit?O mai apăsată prezenţă a ţării şi a diasporei – compozitori,interpreţi şi ansambluri. Şi, mai presus de orice, o sală deconcerte adecvată la Iaşi!

1 Festivalul Muzicii Româneşti a fost reluat în serie nouă înanul 2007, la iniţiativa compozitorului Viorel Munteanu, după oîntrerupere de două decenii (primele zece ediţii au avut loc înperioada 1973-1988), iar semnatara acestor rânduri a fost implicatădirect în derularea acestor nouă ediţii. Organizatori principali suntUniversitatea de Arte George Enescu şi Filarmonica Moldova(director general, violonistul prof. univ. dr. Bujor Prelipcean).Până în 2014, festivalul s-a desfăşurat anual, apoi a devenit bienal.

Carmen CHELARU

Filarmonica Moldova, Horia Andreescu (dirijor),Dragoş Mânza (vioară)

“Zilele Muzicii Contemporane”la Bacău, Ediţia a XXX-a

Iată că după un impresionant cortegiu de 153 deconcerte şi recitaluri, aparţinând unui număr de 349compozitori, după 6 colocvii-simpozion, 8 conferinţe, 14expoziţii de artă plastic inspirate din opere muzicale, 49 defilme, un recital de pantomimă, un happening, un spectacolde teatru dramatic, 5 spectacole de opera, unul de balet, unulfolcloric, Festivalul internaţional “Zilele MuziciiContemporane” de la Bacău a ajuns la a XXX-a ediţie, fiindprimul de acest gen din România şi singurul care a rezistatvicisitudinilor politice ale perioadei prerevoluţionare. Încetulcu încetul, oraşul Bacău a devenit centrul unor activităţi alcelor mai tineri compozitori români şi europeni. Dar dincolode aceste cifre seci, câtă chintesenţă de spiritualitate, desensibilitate ascunde fiecare dintre lucrările restituite, celemai multe “nedescoperite”. Concertele din festival sunt oreală undă, un izvor răcoros în care spiritele noastre, uneoriobosite, îşi află deplină reculegere. În atmosfera desolemnitate, de linişte, impusă de prezenţa muzicii, fiecareauditor a trăit frumuseţea, gingăşia, profunzimea unor lucrărişi a respins în aceeaşi măsură, dar tacit, nonvalorile, o creaţielipsită de sensibilitate, un sunet discordant sau o prezenţăartistică mai puţin măiastră. Din fericire, niciunul dintre ceiaproape 350 de compozitori, prezenţi cu lucrări în festival,nu ne-au propus opusuri mediocre, ci au ales cele maiîmplinite estetic creaţii muzicale, trimise filarmoniciibăcăuane sau ansamblurilor vizitatoare şi soliştilor dinaproape 80 de ţări ale lumii.

Fără emoţie despre actualitate

Primul concert al festivalului a adus în atenţiapublicului o modernă şi actuală lucrare a lui Liviu Dănceanu,compusă cu o deosebită ingeniozitate, cu un ritm trepidant,care obligă auditoriul la o activă participare: Tele-operapentru solişti vocali şi orchestră “Homo Videns”. Formaţia şisoliştii care se angajează într-o asemenea interpretare trebuiesă dovedească o cunoaştere aprofundată a noilor curente degândire, o apreciată tehnică interpretativă şi multă elasticitateîn rezolvarea pasajelor de virtuozitate. Filarmonica “MihailJora” şi soliştii Simona Jidveanu (soprană), Antonela Bârnat(mezzosoprană), Cristian Petrescu (tenor), şi ConstantinTraşcă (bas), sub conducerea dirijorului Cristian Lupeş şi înregia şi scenografia lui Daniel Prallea-Blaga au realizat unspectacol pătruns de o actualitate ce uneori ia chiar aspectegroteşti. Dintre coperţile lucrării se revarsă o suveranărevoltă, îndreptată asupra tot ce-i nociv şi infam în viaţapublică. În creaţia lui Liviu Dănceanu găsim un alt soi deprofunzime - acela care surprinde comportamente în vâltorilevieţii din care ţâşnesc idealuri, victorii şi înfrângeri, rezultândde aici triumful vieţii pure, stenice asupra vicisitudinilor şicomportamentelor mizere. Fiecare celulă muzicală estesupusă unui serios filtru cerebral, permiţându-i dirijorului sărealizeze un program viguros, dificil, restituind operei luiLiviu Dănceanu întreaga ei încărcătură cerebral-emoţională.Având un grad apreciabil de dificultate, lucrarea a solicitatintens calităţile interpretative ale Filarmonicii “Mihail Jora”(în special ale corzilor, alămurilor şi percuţiei), dirijorul fiindobligat să “navigheze” pe o partitură plină de surprize, încare orice eveniment este un suspans, “relatat” fără nici oemoţie.

Inima este o sursă a creativităţii, a iubirii, a curajului şi a credinţei.

Într-un oraş ca Bacăul, concertele Festivalului “ZileleMuzicii Contemporane”, ca şi manifestările artisticeînsoţitoare sunt un real izvor răcoros în care spiritele noastre,adesea obosite, îşi află deplina reculegere. După unii, artamuzicală este în declin, după alţii traversează o perioadă deînfrigurate căutări, iar după alţii ea este într-o evidentăînflorire. A da vreo sentinţă este imprudent. Putem spune,totuşi, că muzica reflectă cu precădere situaţia actuală a lumii,zbaterile ei, convulsiile, patimile care o macină, arta căpătândfie accente tragice, fie telurice sau alunecă într-un scientismadesea greu de descifrat. Se dovedeşte că muzica, la fel ca altearte, este infinită. Ne întrebăm mereu unde este acel “ceva”mare, covârşitor în faţa căruia să ne prosternăm, capabil săexprime genial aceasta efervescenţă a lumii moderne. Creaţiimari există, capacităţi şi talente sunt numeroase şipretutindeni. Trebuie, aşadar, să apară acele genii capabile să

impună respect şi admiraţie întregii lumi. Poate că ele există,dar încă nu le-am descoperit. De aceea, nu trebuie să nesperiem de îndrăznelile unor scriituri ce nu acceptă autorităţitehnice, precum opusurile lui Liviu Dănceanu.

În cel de-al doilea concert al festivalului, compozitorulne-a propus două partituri inspirate de suferinţele cardiace –a căror parcurs sonor ne amintea foarte discret de drameleelisabetane, dar pe un nivel estetic mai puţin vast. Pentru ailustra ştiinţific un asemenea demers, compozitorul a invitatpe prof. dr. Eduard Apetrei, vicepreşedintele Academiei deStudii Medicale, să comunice publicului faptul că inimacontrolează fiecare celulă a corpului, dar percepe şi semnaledin afară, iar electrocardiogramele sunt unice şi nu seamănăniciuna cu a altui om.

“Inima este sursă a creativităţii, a iubirii, a curajului, acredinţei, inima este esenţa existenţei noastre, centrul fiinţei,fântâna vieţii din care ne adăpăm” spunea cu multă căldurăeminentul cardiolog Eduard Apetrei.

“Tachiardia” şi “Tachiardia again” (cele două piesepropuse de Liviu Dănceanu în concert) deschid o nouăviziune în relaţia om-artă. Plonjarea în abisurile imaginaruluiscoate la iveală atâţia zei, îngeri, monştri şi demoni încâtinfernurile şi cerurile au devenit neîncăpătoare iar energiileumane s-au materializat în mărturisiri delicate, în strigăteirepresibile, în explozii sanguinare şi flamboiante, opineazăPavel Şuşară, iar muzica celor două partituri certifică cubravură aceste idei.

În cadrul festivalului, pictoriţa Dalina Bădescu aexpus pe simezele Centrului cultural “George Apostu” o

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016

În ţară

AM

foto

t: M

ariu

s Vâj

oaic

a

Archaeus

Omagiu pentru Aurel StroeTimpul îşi cerne vremuirea cu indiferenţa unui

ceasonic, iar singurul factor care îi poate perturba goanainconfundabilă este lumina cu care iradiază în veşniciesufletul unui om ales de Dumnezeu pentru a rodi frumuseţe.Un astfel de Om a fost şi rămâne maestrul Aurel Stroe,creatorul a cărui muzică este capabilă să vindece şi sărestaureze suflete, personalitatea complexă care a valorizatactul muzical în multiplele sale perspective.

În zilele de 08 şi 09 octombrie2016 a avut loc la Buşteni, la CentrulCultural „Aurel Stroe“, FestivalulInternaţional „Aurel Stroe“, aflat laediţia a VIII-a. Astfel a fost omagiat,în spaţiul său de suflet, unul dintrecei mai importanţi compozitori,gânditori şi profesori români din adoua jumătate a sec. al XX-lea,ilustru reprezentant al gândiriimoderne cu amplitudine spirituală.Cadru didactic universitar alUniversităţii Naţionale de Muzicădin Bucureşti (din 1962, pentrudisciplinele Orchestraţie şiCompoziţie), Aurel Stroe rămâne unreper inconfundabil al muzicii moderne româneşti, al actuluimuzical interiorizat şi aprofundat până la semnificaţiile salecele mai adânci, al avangardei pline de sens.

Distins cu Premiul Academiei Române (1974) şi cuPremiul Herder (Viena, 2002), maestrul Aurel Stroe a fostunul din profesorii emblematici pentru conştiinţele carepreţuiau, ca şi domnia sa, libertatea de exprimare ca pe darulcel mai de preţ al artistului. A susţinut, de-a lungul cariereisale atipice, cursuri în Statele Unite ale Americii (1985-1986),în Franţa (1972), Germania (1986-1994), dar mai cu seamă înRomânia (la Buşteni unde, din 1992, a simţit nevoiapermanentă de a împărtăşi din experienţa sa creatoaretinerelor generaţii de muzicieni).

În prima seară a festivalului din acest an a avut loc unconcert intitulat „Şi dacă...“, susţinut de Ansamblul„Volte“de la Filarmonica Banatul – Timişoara şi alcătuitdin soprana Ramona Morăriţa, violonista Laura Roman,violista Iuliana Ambăruş şi pianista Andreea Olariu.Programul a cuprins lucrări din creaţia lui Aurel Stroe, dar şilucrări în primă audiţie dedicate maestrului, scrise decompozitori contemporani (Aurel Stroe – „Şi dacă...” versuride Mihai Eminescu, Laura Manolache – „Coline” (lucrarededicată lui Aurel Stroe) - p.a.a., Aurel Stroe – „Paris”, IonicăPop- „Zbor în rostul clipei” (Lieduri pe versuri de GrigoreGolubeanu dedicate lui Aurel Stroe) - p.a.a., Aurel Stroe –„Şase colinde”, Andrei Tănăsescu – „La vie en dose” - p.a.a.,Aurel Stroe - Fragment din opera „Orestia I – Agamemnon”).

Duminică, 09 octombrie 2016, a avut loc un simpozioncu tema Opera si personalitatea lui Aurel Stroe, la care auparticipat Eugen Wendel din Germania (care a vorbit despreprietenia sa cu compozitorul), Laura Manolache (compozitorşi muzicolog, care a făcut o meticuloasă analiză a lucrării„Arcade“ scrisă de Stroe în 1962, în realizarea căreia autorula recurs la un program de compoziţie pe calculator),compozitorul Ioan Ionică Pop (care a lecturat o lucrare amuzicologului Diana Barb despre „Concertul pentru pian,alămuri şi percuţie“ al lui Aurel Stroe, vorbind ulteriordespre lucrarea sa, „Zbor în rostul clipei“, interpretată cu o

seară înainte). În ceea ce ne priveşte, amţinut să analizăm câteva din „Imaginileiconice ale creaţiei concertante amaestrului Aurel Stroe”. La simpozionau mai participat prof. Marin Guşter-directorul Centrului Cultural „AurelStroe, Constantin Spurcaciu şi referentcultural prof. Grigore Golubeanu (peale cărui versuri au fost compuseliedurile „Zbor în rostul clipei”). Lafestival au fost prezenţi şi RalucaBrumaru (fiica lui Aurel Stroe), precumşi nepoţi ai săi.

Impresionantă rămâne nu doaramintirea maestrului pe străduţelemicuţei localităţi de munte, dar şi

moştenirea pe care o duc mai departe pasionaţii organizatoriai centrului cultural care îi poartă numele. Ne lipseşte din ceîn ce mai mult liniştea cu care era capabil să vorbească oreîntregi despre ontologia operei de artă, starea în care obişnuiasă asculte muzică – pur şi simplu confundându-se cu ea,privirea limpede asupra fenomenelor celor mai acute alesocietăţii şi diagnosticele pline de înţelepciune şi blândeţeasupra universului artistic.

La aproape un deceniu de la trecerea sa în veşnicie, îmipăstrez privilegiul de a scrie subiectiv despre amintireamaestrului care mi-a ocrotit tinereţea şi formarea muzicală,făcând referire la versurile unui mare poet român, MarinSorescu. Versurile sale par a oglindi foarte fidelpersonalitatea maestrului, aflat mereu sub presiunea arteisale şi libertăţii de a şi-o exercita, libertate la care ţinea de faptatât de mult: “Gânditor şi cu mâinile la spate/merg pe caleaferată,/drumul cel mai drept/cu putinţă./Din spatele meu,cu viteză,/vine un tren/care n-a auzit nimic despremine./Acest tren – martor mi-e Zenon bătrânul –/nu mă vaajunge niciodată,/pentru că eu mereu voi avea un avans/faţăde lucrurile care nu gândesc./Sau chiar dacă brutal/va trecepeste mine,/întotdeauna se va găsi un om/care să meargă înfaţa lui/plin de gânduri/şi cu mâinile la spate./Ca mineacum/în faţa monstrului negru/care se apropie cu o vitezăînspăimântătoare/şi care nu mă va ajunge/niciodată”.

Petruţa MĂNIUŢ-COROIU

emoţionantă expoziţie a cărei tematicăs-a axat pe culorile electro-cardiogramelor, percepute plastic înforme şi culori insolite. Arta plastică s-abucurat de comentariile lui PavelŞuşară, realizatorul unor asociaţiiinedite privitoare la legăturile organicedintre pictură, poezie şi muzică.

Dacă titlul de „artist” dat unorinterpreţi deosebit de talentaţi vă poategaranta realizarea unei interpretări

superlative, atunci membrii formaţiei“Archaeus” sunt nişte artişti autentici.Astfel, Anca Vartolomei (violoncel),Rodica Dănceanu (pian), Dorin Gliga(oboi), Ion Nedenciu (clarinet), ŞerbanNovac (fagot), Marius Lăcraru (vioară)şi Sorin Rotaru (percuţie) au conferit oclaritate de cristal în tot ce cântă, fiindînzestraţi cu alese calităţi interpretative.Ei au restituit piesa “Cloks” a DoineiRotaru încărcată de aceeaşi nobleţe,

graţie şi vigoare. Copleşitor deprofunzi, gata să-şi asume până lacontopirea persoanei cu muzicarestituită, cei şapte virtuozi ai“Archaeusului” au uimit princapacităţile lor restitutive, conferind osublimă şi tulburător de adâncă pieseilui Horia Surianu - “Diffractions brises”– deosebit de inventivă melodic, dificilă,dar şi plină de substanţă cromatică.

Vasile PRUTEANU

21ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016

În ţară

„Parsifal”Un eveniment cultural, un

punct de pornire.Ultima operă compusă de Richard Wagner a căpătat

de-a lungul timpului o adevărată legendă. Un „Festival desfinţire a scenei” (Bühnenweihfestspiel) destinat să fieprezentat la Bayreuth şi exclusiv acolo pentru o perioadăde treizeci de ani, în Săptămâna Mare, şi după al căruiprim act nu se aplaudă, hieraticul Parsifal nu şi-a prea găsitlocul pe care îl merită în România. În toată istoria sa, din1882 şi până astăzi, a existat o singură producţie completăa acestei opere, în stagiunile 1932-33 şi 1933-34 la Teatrul

Naţional (care găzduia şi Opera Română înainte derăzboi), dirijată de George Georgescu. Dar, conformuzanţelor vremii, opera s-a cântat în limba română, peun libret tradus de Alfred Alessandrescu. În rest, doarconcerte: 1915 – Actul III, sub conducerea lui GeorgeEnescu, 1974 – Actul II, la Sala Radio, dirijat deLudovic Bács şi, în fine, în 1998, integral, la FestivalulEnescu, Günter Neuhold oficiind Farmecul VineriiMari. E foarte puţin şi, ce e mai rău, de aproape douădecenii nici măcar nu şi-a mai propus nimeni săprezinte Parsifal la noi. Sigur, există mereu scuza că nuavem voci wagneriene; dar nici alte ţări latine n-au:nici Italia, nici Franţa, nici Spania sau Argentina, ţăricu tradiţie operatică foarte solidă.

Am regretat de-a lungul timpului că dirijorulChristian Badea se rezuma la concerte simfonice laAteneu sau la Sala Radio, desigur, excelente, dar credcă toţi cei care îi urmăriseră cariera internaţională îşidoreau să-l vadă conducând operă. Situaţia mi-laducea în memorie pe Arturo Toscanini din a doua saperioadă americană, când dirija aproape exclusiv muzicăsimfonică la NBC. În 2015 însă, Christian Badea a propuspublicului Filarmonicii „George Enescu” actul III dinParsifal. Deşi puţin mediatizate la acea vreme, cele douăconcerte au fost un mare succes. Distribuţia era excelentă:Stefan Vinke (Parsifal), Eric Halfvarson (Gurnemanz), BélaPerencz (Amfortas), în timp ce rolul lui Kundry (care nuare de cântat decât două cuvinte în acest act –Dienen…dienen…) a fost încredinţat unei mari actriţe de teatru şicinema, Maia Morgenstern. Concertul folosea mai multeelemente de regie, soliştii cântând pe platformele instalate

peste avanscene, corul bărbătesc cânta de pe culoarulcircular dintre loje, iar cel feminin din foaier. O regie delumini simplă adăuga efectul dramatic necesar. Privindînapoi spre acele seri de Mai, acel Act III pare acum un felde repetiţie pentru spectacolul la care am asistat recent, pe7 şi 8 Octombrie 2016.

Prezentarea Actului I din Parsifal de anul acestapoate fi considerată o producţie autentică de operă.Proiectul a început cu multe luni înainte. Christian Badeaşi-a asumat responsabilităţi care însumau munca unordepartamente întregi în cazul unei companii de operă. Afost, pe rând, managerul proiectului, în sensul cel maiamerican al cuvântului, pornind de la finanţarea lui (şi areuşit să atragă o listă impresionantă de sponsori privaţi,

dar şi fonduri de la instituţii de stat), a fost director decasting, reuşind să aducă la Ateneu artişti care se simtacasă în muzica lui Wagner, validaţi în multe rânduride Festivalul de la Bayreuth, a condus o excelentăcampanie de marketing, dar a fost şi regizor şi,bineînţeles, dirijor. Şi nu în ultimul rând, a existat şio latură educaţională a proiectului, soliştii aduşi laBucureşti ţinând sesiuni de master-class tinerilormuzicieni români, iar repetiţia generală a fostdeschisă elevilor şi studenţilor, o componentă aresponsabilităţii sociale care merită amintită.

De data aceasta, interesul publicului a fostfoarte mare, astfel încât, într-un act fără precedent,preşedintele Klaus Iohannis şi-a modificat agenda casă poată participa la repetiţia generală, crescândaşteptările pentru premieră la cote şi mai înalte. Nu edeloc un fapt obişnuit, nicăieri în lume, ca un şef de

stat să asiste la o repetiţie, cu atât mai puţin la una cuWagner.

În contextul mai larg al celor mai importantemomente de anul acesta, Parsifal a căpătat rapid statutulde eveniment muzical al anului. Reamintesc că premieraoperei Fidelio la ONB în regia lui Graham Vick a fostumbrită parţial de o prestaţie slabă a orchestrei, apoideschiderea de stagiune cu Văduva veselă în regia luiAndrei Şerban a fost un eşec de critică şi în mare măsurăşi de public, iar Concursul Enescu de anul acesta, în ciudaunei campanii de promovare impresionante, a dezolatprin sălile goale.

Conceptul regizoral a depăşit cu mult limitele uneiopere în concert semi-staged, în condiţiile în care tendinţele

Pe scena Ateneului

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016AM

actuale din teatru accentuează folosirea luminilor caelement de regie. Pornind de la asemănarea dintre foaierulAteneului Român şi scenografia templului Graaluluiimaginată de Paul von Joukowsky la premiera absolutădin 1882 de la Bayreuth, punerea în scenă a lui ChristianBadea a pus în centrul său frumuseţea acestei clădiriiconice a Bucureştiului, pe care melomanii o asociazăfrecvent cu ideea de templu al muzicii. Ateneul a devenitastfel echivalentul castelului Monsalvat, iar spectatorii auparticipat în aceeaşi măsură în care au audiat şi vizionatun spectacol de operă. Ideea era reluată de la spectacoleledin 2015, dar propunând câteva episoade memorabile.Soliştii intrau pe aceleaşi platforme din marginilepodiumului orchestral, Gurnemanz în dreapta,Amfortas, Kundry şi Parsifal în stânga, disputaultimilor doi din scena chestionării lui Parsifal fiindiluminată în stil expresionist à la Murnau. Lebădaucisă de Parsifal a fost întruchipată de o balerină,făcând o trimitere emoţionantă către Lacul lebedelor.Muzica transformării, din scena drumului dinPădurea Monsalvat către castel, prefigurată de replicalui Gurnemanz: Vezi, fiule, aici timpul devine spaţiu, dăocazia iluminării frescei istorice a lui Costin Petrescuîntr-o secvenţă nu doar spectaculoasă, ci şi foartepotrivită: cronologia istorică chiar devine spaţiu, iarpersonajele ei îşi pierd identitatea naţională, devenindo galerie eroică universală. Un grup de doisprezececopii împrumută inocenţa lor scenei în care cavaleriifără de păcate dezvăluie Graalul, un moment în care boltaAteneului este luminată în tonuri albastre şi roşii, care ofac să strălucească ireal. Omagiul adus clădirii proiectatede Albert Galleron, prin muzica lui Richard Wagner, estefără echivalent. În fine, adăugaţi la toate acestea un cor

îmbrăcat în negru care cântă la lumina lumânărilor, întimp ce orchestra de pe scenă stă în semiobscuritatea tipicăa unei fose de teatru de operă, folosind doar lămpile de pepupitre, un alt cor în foaier şi efectele de clopot (care nu auputut fi create niciodată pe clopote reale la tonalitateaimaginată de Wagner) şi tabloul vizual este descris destulde complet, fără a putea reproduce însă senzaţiileîncercate de audienţă.

Opera Parsifal se reazemă pe rolul lui Gurnemanz,iar dacă avem în vedere Actul I (dar şi Actul III de anultrecut), atunci el devine esenţial. Cu o carieră de pestepatru decenii, în care Wagner a fost pivotal în repertoriul

său, Eric Halfvarson a fost ideal. O voce profundă şi virilă,de o flexibilitate impresionantă, basul american a arestataudienţa cu un personaj de o complexitate uimitoare. Unveteran în lumea artistică, dar şi un veteran al cavalerilor,accentele sale eroice provocau frisoane, pentru ca în clipaurmătoare acelaşi personaj să devină Povestitorullegendei, ca într-un oratoriu, deplângând soarta luiAmfortas, pierderea lăncii sfinte, implicând emoţionalpublicul într-un alt fel de Amurg al zeilor, o escatologiemedieval creştină, contemplată cu înţelepciune şidemnitate. Monologurile sale (inclusiv cel de anul trecut,

din ultima parte) rămân antologice tocmai prin aceastăversatilitate prin care tunetul şi şoapta pot sta alături,printr-o tehnică adusă la perfecţiune, de bas profund ce setransforma la comandă într-unul cantant. Amfortas esteurmătorul personaj ca importanţă în Actul I. Béla Perencz,

un Wotan în ascensiune pe scenele anglo-saxone, i-arestituit tragismul şi nobleţea, împrumutându-i ovoce de bariton plină, cu o forţă de penetrarenebănuită, atunci când, în ultima intervenţie a sa,lamento-ul Erbarme!, a înfrigurat, revelând publiculuiîntreaga dramă a personajului, cu o nobleţe ceexcludea orice italienizare, perfect integrat stilistic înfach-ul wagnerian.

Parsifal şi Kundry au marele lor moment abiaîn Actul II, când tenorul şi soprana dramatică (saumezzosoprana) cântă până la epuizare. În contextulîn care am asistat doar la prima parte a operei, celedouă roluri au o pondere mai mică, dar distribuţia afost luxuriantă: Stefan Vinke, ultimul Siegfried de laBayreuth, şi Petra Lang, cea mai recentă Isolde, de laacelaşi Festival Wagner. Actori foarte buni,momentele lor de interacţiune au fost intense. Vinke

a arătat ce înseamnă un heldentenor, în cele câteva frazepe care le-a avut la dispoziţie, în timp ce Petra Lang a fostmai puţin temperamentală vocal decât teatral, dar cei doiau reuşit fără probleme să încarce de tensiune atmosfera.

Rolurile secundare au fost asigurate de artiştiromâni de la Filarmonică şi de la Operă. Marius Boloş afost Titurel şi apariţia lui a fost de efect, suspendat lângăorgă, în spatele unui văl care lăsa să i se întrevadă doarcapul, dar cele câteva fraze ale rolului au arătat potenţialulacestui bas cu voce impozantă de a evolua în timp şi spreroluri wagneriene mai importante. Liviu Indricău a fostunul dintre cavaleri, dar cel care a reuşit cel mai bine să

Pe scena Ateneului

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016 23

iasă în evidenţă, prin tonuri scânteietoare şi pătrunzătoare,ce lasă să se întrevadă poate un Mime, din Tetralogie.Ceilalţi scutieri şi cavaleri au fost Sidonia Nica şi IustinianZetea (de la ONB), Iulia Artamanov, Ionuţ Popescu şiAdrian Dumitru (de la Filarmonică).

Corul Filarmonicii, condus de Iosif Ion Prunner(întărit de o serie de corişti de la ONB), şi Corul de copiiRadio, condus de Voicu Popescu, au fostcoordonate de Christian Badea, care a repetatintens toate subtilităţile din intervenţiile lor,rezultatul fiind o dicţie mult îmbunătăţită faţă dece arată ele în mod obişnuit, iar maniera de acânta a fost extinsă dincolo de ceea ce ne-amobişnuit să ascultăm într-o operă, sugerând nudoar epicul, ci şi declamaţia tipică de oratoriu şichiar, surprinzător, lăsând să se ivească uneoricâteva accente hieratic bizantine de un mare efect.

Orchestra Filarmonicii „George Enescu” afost condusă de Christian Badea cu siguranţă şiviziune, care nu au permis nici un compromis.Deja, la al doilea concert, totul a mers aproapeperfect. O interpretare profundă, mergând pânăla nivelul sunetului care trebuia să iasă dininstrumente (partida de clarinet, de exemplu, aavut exact culoarea întunecată necesară într-ooperă de Wagner, alămurile intrând mereu la unison,corzile accentuând vibrato-ul), dar şi la o calitate dinamicădeloc uşor de obţinut de la o orchestră simfonică. Într-

adevăr, fiind pe scenă şi obişnuită să cânte singură,falanga bucureşteană a fost strunită astfel încât nici unsolist n-a fost acoperit nici măcar accidental, reuşind însăsă livreze culori instrumentale intense, specifice unuiansamblu simfonic. Şi cred că echilibrul se datorează şiacestei alăturări a unei distribuţii vocale impresionante,ale cărei momente vocale reuşeau să seducă nu doarpublicul, ci chiar şi pe muzicienii instrumentişti, ceajungeau în mod natural să-şi dozeze acompaniamentulinclusiv pentru a admira şi ei o performanţă neobişnuită.

Serile de 7 şi 8 Octombrie 2016 au avut un succesieşit din comun, având valoarea unor epifanii colective, încare mulţi spectactori s-au trezit convertiţi peste noapte lamuzica lui Wagner. În mod obişnuit, am putea fi tentaţisă emitem veşnicul „deci, se poate!”, dar timpul a

demonstrat cât de superficială şi chiar dăunătoare ar fi oastfel de concluzie. Dacă în 1915, după concertul cu ActulIII din Parsifal dirijat de George Enescu, critica muzicalăscria că „s’a realizat un început. Şi, încă un început maimult decât apreciabil, întrucât s’a putut constatà, chiar deduşmanii cu orice preţ ai muzicei şi muzicanţilor noştri,că se poate realizà, chiar şi în idioma românească, cele mai

grele capodopere ale literaturei muzicale universale”(cronică anonimă, în Calendarul Minerva, 1916), iată cădupă un secol facem aceleaşi aprecieri. Ar fi trebuit să fim

mai departe. Mai degrabă, am putea remarcafaptul că potenţialul muzical românesc a fostîncă o dată expus, dar mai pregnantă a fostdiscrepanţa dintre această reuşită şi rutinasăptămânală a stagiunilor din România.Răspunsul la întrebarea: „Când vom puteaasista la toată opera Parsifal?” e mai complexdecât pare la prima vedere. El implică un drumdificil de la un efort colectiv uneori dureros, dedepăşire a limitelor, către un standard care artrebui să fie atins. Acel standard înseamnăinclusiv însuşirea organică a unei tradiţiioperatice din Vestul Europei, în care ultimaoperă a lui Wagner este interpretată în preajmasărbătorilor de Paşte, o realizare mai importantădecât prezentarea rutinieră a unei lucrări demuzică sacră standard. Pentru a ajunge acolo enevoie de o schimbare a sistemului ceguvernează instituţiile muzicale româneşti, o

schimbare ale cărei profunzimi nu le cunoaştem încă, darpe care le-am putut întrezări în mod negativ anul acesta,în criza de la ONB, în limitele Concursului Enescu, înrepertoriul sărăcăcios şi limitat al stagiunilor de toamnă,dar şi în continuarea programelor anunţate de Filarmonici,într-un contrast evident cu acest eveniment de la Ateneu.Cultura a suferit anul acesta şi a arătat cât de mult arenevoie de o repoziţionare pe agenda guvernamentală.Următorul guvern, indiferent de provenienţa lui politică,trebuie să renunţe să mai declare o prioritate în cultură, cisă facă efectiv o prioritate din cultură. Din fericire, sectorulmuzical este foarte vizibil şi efectele unei reforme pot firelativ repede obţinute. Acum e momentul. (Foto: DragoşCristescu)

Alexandru PĂTRAŞCU

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016

Pe scena Ateneului

AM

Eveniment aniversar laAteneul Român

Sub bagheta dirijorului Horia Andreescu,Filarmonica bucureşteană a programat în 20 şi 21octombrie 2016 două concerte extraordinare cu lucrări dereferinţă din repertoriul românesc şi universal: Suita a II-a, în Do major, opus 20 de George Enescu şi Simfonia aIX-a, în re minor, opus 125 de Ludwig van Beethoven.Evenimentele s-au desfăşurat în săptămâna în care ilustruldirijor, pedagog şi om de cultură a împlinit vârsta de 70de ani; cei care îi cunosc parcursul de excepţie au perceputîn alegerea repertoriului afinităţile artistului cu muzicatitanului de la Bonn şi cu creaţia enesciană, pe care apromovat-o consecvent în cariera sa şi a înregistrat-ointegral. Alăturarea a două lucrări de anvergură în cadrulaceluiaşi program ni s-apărut nu doar inspirată ci şinecesară în perioadaactuală, marcată decontradicţii şi insatisfacţii.Valoarea incontestabilă acreaţiilor muzicale, ca şisentimentele general umanepe care acestea le evocă şi-au găsit expresia adecvatăîn versiunea plină derafinament şi măiestrierealizată de muzicienii depe scenă. Dacă ar fi săcaracterizăm demersulartistic îndreptat sprefrumos, bine şi adevăr, amspune că dirijorul, orchestra,soliştii şi corul au conferit trecutului un viitor, trasândlegături între tradiţie şi contemporaneitate.

Concertul a debutat cu Suita a II-a, în Do major,opus 20 de George Enescu, lucrare elaborată în stilneoclasic în anul 1915. Alcătuită din 6 mişcări contrastante:Ouverture, Sarabande, Gigue, Menuet, Air şi Bourrée (dupămodelul suitei baroce franceze), lucrarea respectă logicaformelor tradiţionale, beneficiind de tehnicile moderne.Muzica transmite vibraţia specifică şi originalitateaprocedeelor componistice enesciene. Aflaţi în deplinăarmonie cu sentimentele şi mesajul muzicii, interpreţii auîntruchipat o lume sonoră plină de farmec şi fantezie,caracterizată prin impetuozitate, acurateţe, eleganţă, firesc,disciplină şi echilibru. Maestrul Horia Andreescu a reliefatcu deosebită subtilitate bogăţia inspiraţiei enesciene,materializată în inedita îngemănare a melodiei cu armoniaşi polifonia, în pregnanţa ritmică, în domeniulorchestraţiei şi al arhitecturii muzicale.

Simfonia a IX-a, în re minor, opus 125, carereprezintă sinteza gândirii beethoveniene, a adus pe scenă,alături de orchestră, corul Filarmonicii, pregătit de IosifIon Prunner şi cvartetul vocal alcătuit din AnnaGillingham, Liliana Ciucă, Marius Vlad Budoiu şi GeluDobrea. Capodopera impresionează şi astăzi prindesfăşurarea organică, prin coerenţă, prin construcţiamonumentală, prin proporţiile armonioase şi profunzimeasemantică. Prestaţia artistică remarcabilă a răspuns în

egală măsură cerinţelor partiturii, concepţiei dirijoraleoriginale şi exigenţelor publicului actual. Animaţi dedorinţa de a evoca plenitudinea sentimentelor şiaspiraţiilor pe care le transmite lucrarea, muzicienii auoferit imaginea acelei frumuseţi pe care doar cei aleşi potsă o înţeleagă. Ascultând cu emoţie simfonia, am admiratharul, maturitatea şi experienţa dirijorului, dar şi calitateaansamblurilor alcătuite din muzicieni valoroşi, animaţi dedorinţa de autodepăşire. Versiunea monumentalărealizată prin colaborarea fericită a dirijorului cuansamblurile amintite demonstrează că emoţia esteticăprovenită de la o capodoperă se purifică şi se intensificăodată cu trecerea timpului. Capodopera rămâne veşnicnouă, prin infinitatea de nuanţe ce urmează să fiedezvăluite în viitor. Dacă în prima mişcare, Allegro ma nontroppo, artiştii au evocat cu rafinament contrastele dintreteme şi diversitatea imaginilor muzicale, în Scherzo - Molto

vivace. Presto. Molto vivace eiau conferit un dinamismfără egal şi nobleţediscursului muzical.Mişcarea lentă Adagio moltoe cantabile a evidenţiatfrumuseţea imaginilorsonore cu conţinut lirico-meditativ, precum şimăiestria compozitorului înutilizarea procedeuluivariaţional. Publicul a fostfascinat de rafinamentulsonor şi puritatea temei înstil de coral, dar şi de temaplină de graţie şi eleganţăintonată de instrumentelede coarde. Finalul de ampledimensiuni – Presto. Allegro

molto assai. Andante maestoso. Allegro energico -, elaborat îndouă secţiuni, (orchestrală şi vocal-simfonică) areprezentat încununarea prestaţiei de cel mai înalt nivelartistic, realizată prin colaborarea tuturor muzicienilor depe scenă. Sub bagheta inspirată a maestrului HoriaAndreescu, orchestra, soliştii şi corul au însufleţit materiamuzicală, au modelat-o cu pasiune şi dăruire şi autransmis mesajul lor de solidaritate, de pace şigenerozitate. Dirijorul s-a aflat într-o perfectă comuniunecu muzicienii şi cu publicul, a trăit la intensitate maximădramaticul univers de viaţă şi muzică al simfoniei. Subbagheta sa inspirată, cei aproape 300 de muzicieni auîntruchipat o originală forma dicendi; sub diversitateaeurilor se afla un singur eu şi sub diversitatea clipelor, untimp universal.

Ascultând capodopera beethoveniană, ne-amamintit cuvintele lui Berlioz: „muzica este în acelaşi timpsentiment şi ştiinţă”, iar performanţa presupune „talent,studii îndelungate şi meditaţie”. Este şi cazul dirijoruluiHoria Andreescu, pentru care muzica nu constituie doar ovocaţie şi o profesiune nobilă, ci şi un mod de existenţă şio atitudine în faţa vieţii. Alături de publicul care l-aovaţionat îndelung la sfârşitul concertului, îi dorimmaestrului mulţi ani fericiţi, putere de muncă şimanifestări artistice de excepţie.

Carmen MANEA

25ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016

Pe scene

Horia Andreescu

Prolog pe poanteAm fost duminică 16 Octombrie la Operă. Acolo,

pentru mai bine de 3 ore şi jumătate, am urmăritspectacolul de deschidere a stagiunii de balet, desfăşuratsub forma unei Gale. Aşa că, după cum era de aşteptat,am găsit o sală arhiplină, cu lume veche, obişnuitălocului, baletomani fideli ai genului, dar şi tineret, caredacă nu de profesii adiacente acestei arte, cu siguranţăreprezenta un public în formare – cel puţin aşa sper –ceea ce e îmbucurător. Mă aşteptam la o reprezentaţiememorabilă. Nu ştiu de ce - considerând experienţele nutocmai plăcute ale câtorva dintre precedentele-i surate.Dar asta aşteptam. Mă gândesc că poate pentru soliştiiinvitaţi, reprezentanţi ai Operelor cu ştaif din lume:Paris, Londra, Milano, Viena,Madrid, New York şibineînţeles Bucureşti; poate dincuriozitatea de a vedea unconcept artistic nou – dat fiindrecenta achiziţie a instituţiei îndomeniu; poate motivată deplăcerea de a reascultaOrchestra Operei, care în ultimaperioadă făcuse remarcabileprogrese, câştigând mult încalitate (sunet, omogenitate,sensibilitate, nuanţe); poatepentru sobrietatea şirafinamentul afişului, cesugerează de obicei şi unconţinut pe măsură sau, pentrutoate astea la un loc.

Dar nu a fost tocmai aşa,cel puţin din punctul meu devedere. Totuşi, trebuie să spuncă s-a aplaudat frenetic. Uniipoate din convingere, alţii dingenerozitate, destui dinprietenie pentru protagonişti şimajoritatea pentru a onoraefortul şi imaginaţia – acolo unde a fost cazul – a celorcare au contribuit la seara respectivă. În fine, spectacolultitrat ”GALA EXTRAORDINARĂ DE BALET”, a avut şirele şi bune. Pe lângă faptul că a fost prea lung, preaîncărcat, prea eterogen, prea inegal, lipsit de echilibru,prea obositor, trenant pe alocuri şi cu o regie atât desubtilă încât nici nu s-a observat. A dezvăluit şi câtevaspectaculoase surprize, singurele aş spune, care justifică„extraordinarul” din titlu, devenind aproape sinonimecu el.

Concret, ce am văzut eu în atâtea ore la Operă?Balet clasic, contemporan, modern şi dans de caracter –ceea ce era de aşteptat şi foarte normal – dar şi destul demult divertisment, pantomimă şi operetă cu iz deestradă – ceea ce depersonalizează instituţia şi asta numai e aşa normal; piese de recital: solo-uri, pas de deux-uri, pas de quatre, ansambluri, în coregrafii consacrateşi noi, dar şi în destule puerile, transparente şi goale de

subiect. Am văzut interpretări curate, tehnice, robotice,total inexpresive, dar şi câteva ce s-au aflat exact la polulopus; am ascultat o orchestră ce a sunat ca o fanfarăneacordată, cu multe falsuri şi intrări anapoda, ca şiînregistrări audio ce au excelat prin volum şi decibelimult mai compatibile cu un spaţiu de discotecă decât cuun templu al artei. Şi … exemplele pot continua.

NOROC, MARE NOROC, cu splendidele partituricoregrafice semnate de Patrick de Bana pe muzica luiVivaldi şi Manuel Legris pe Donizetti, tălmăcite cudeosebit har de prim balerinul Davide Dato (Doamne,ce tehnică, ce expresivitate, câtă lejeritate, câtămuzicalitate, ce ţinută artistică) şi respectiv, în pas dedeux-ul dansat cu talentata-i parteneră, Natascha Maiar,şi ea posesoarea unui cumul de calităţi deosebite, ambiide la Opera din Viena; ca şi cu cele ale coregrafilor

spanioli Esther Jurado – RicardoCue, Antonio Ruiz Soler şiCarlos Vilan, pe muzică deManuel De Falla şi Albeniz,tălmăcite de Esther Jurado cunervul, caracterul, emoţia,feminitatea şi pasiunea propriidansului tradiţional spaniol, şide Sergio Bernal – un excelentbalerin clasic, cu fine accentelatine. Dacă îl adaug şi peJoaquin de Luz de la New YorkCity Ballet, cu pas de deux-ulinspirat, plin de umor, înpropria coregrafie, luminoasă,cu poveste şi mult orizont, pecare l-a interpretat împreună cuacelaşi Sergio Bernal de la OperaNaţională din Madrid,EXTRAORDINARUL din titlulgalei s-a împlinit. De altfel, ceicinci balerini, cu puternica lorpersonalitate şi de ce nu,exostism, mi-au rămas lipiţi desuflet, reuşind prin şi în timpulevoluţiei lor, ca pe lângă

încântarea pe care mi-au produs-o, să atingăperformanţa de a îi face invizibili şi inauzibili pe veciniimei din sală care ba dirijau, ba îngânau ca pepromenadă, ba băteau continuu un tact aritmic cuevantaiul improvizat din programul de sală, accentuândastfel inconfortul, iritarea şi jena pe care oricum înanumite momente ale spectacolului le-am trăit.

… Dacă totuşi acest Prolog ar anunţa şi ocolaborare cu măcar o parte dintre artiştii menţionaţi maisus, atunci aş fi încurajată să sper că stagiunea ce tocmais-a deschis va fi una interesantă, originală, bogată şi deefect.

Concluzia se găseşte în finalul unui poem deVictor Dună: Dacă aş fi surdo-mut / Dacă aş avea / Un punctde vedere / Aş aprecia doar / Mişcarea de dans / Prin balet /Care mă face / Să aud / Care mă face / Să vorbesc, / Care măface / Să fiu / Spectator.

Doina MOGA

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016

Gala de Balet

AM

Davide Dato

27ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016

Gala de OperăUn protocol inaugural al

stagiunii 2016 – 2017Conferinţa de presă ce preceda deschiderea

stagiuni a prilejuit prezentarea colaboratorilor invitaţi deBeatrice Rancea, director general interimar al OpereiNaţionale pentru a crea o ambianţă profesional-artisticăcapabilă să impună statutul abordărilor în cadrul celordouă Gale Extraordinare, dedicate Operei şi Baletului.În primul rând i-am cunoscut astfel pe reprezentaţiiscenelor lirice europene, mesageri ai artei spectacoluluimuzical, liric şi coregrafic, provenind din Italia: dirijorulMarcello Mottadelli şi coregraful Renato Zanella,regizorul Matteo Mazzoni şi coregraful Carlos Vilán,realizatori ai apropiatelor premiere cu opera Bărbieruldin Sevilla de Rossini, respectiv baletele Tricornul şiAmorul vrăjitor de Manuel de Falla, ca şi majoritateasoliştilor invitaţi ai galelor inaugurale. Participărileinterpretative ale invitaţilor au fost programate scenic înalternanţă cu interpreţii din ansamblul Teatruluibucureştean.Deschiderea stagiuniiOperei NaţionaleRomâne, sub simbolul“Galelor Extraordinare”,este semnul unei multaşteptate schimbări,după întunecateleevenimente care autulburat viaţa Teatruluiîn ultimul timp,umbrindu-i prestigiul.Am asistat cu mulţumirela momentul inaugural,urmărind cum serăspândeşte lumina unuieveniment capabil să aducă artiştilor şi publiculuisatisfacţii maxime. Lăsând în urmă trecutul, pe care ne şidorim să-l ştergem din memorie, teatrul, luminat feeric,i-a primit cu generozitate pe iubitorii artei lirice şicoregrafice, interpreţi şi melomani. Ideea “GalelorExtraordinare”, pentru deschiderea de stagiune, aparţinemanagerului Beatrice Rancea, ţinta fiind altitudinea şicalitatea producţiei muzical-artistice de viitor.

Programul a ţinut seama de celebritateamomentelor solistice, de preferinţă romantice, cu muzicabelcantiştilor şi veriştilor, la care s-au adăugat câtevapagini din repertoriul rus, francez şi verdian, planul dedesfăşurare fiind oferit de conceptul artistic al lui RenatoZanella, completat de scenografia Doinei Levintza, lapupitrul spectacolului , în calitate de coordonator,dirijorul Marcello Mottadelli (maeştri de cor StelianOlariu şi Daniel Jinga).

Alternanţa interpreţilor români cu oaspeţii a fostinteresantă, mai ales prin motivaţiile repertoriale carerăspundeau dialogurilor cu publicul, cu mijloacele decare dispuneau fiecare interpret. Mezzo-sopranele aufost reprezentate de Oana Andra – adaptarea arieiMusettei din La Boheme, interpretată cu o registraţie

completată potrivit manierei rolului; asemenea căutăriexistă şi la Liliana Matei Ciucă, dornică să se impunădramatic cu Azucena din Trubadurul şi Ulrica din Balmascat, roluri de forţă, însă nu suficient de întunecate,bazându-se mai ales pe registrul înalt. Soprana IuliaIsaev, nu de mult interpretă a rolului Tosca, a abordatacum celebra arie a lui Buttherfly ,“Un bel di vedremo”,în care calmul expresiei venea din acelaşi reper alacutului, o formulă ce ocoleşte tragismul expresivităţii;soprana Irina Iordăchescu – aria lui Liu din Turandot dePuccini - mi s-a părut mai aproape de adevărul partiturii,poate din cauza relaţiei fireşti între expresia tragică şinuanţa poetică. Tenorul Liviu Indricău, pornind de lacompoziţia rolului Lenski din Evgheni Oneghin, s-asituat în domeniul comparaţiilor – pro sau contra –interpretative. Am constatat o mare deosebire cateatralitate între el şi tenorul Iordache Basalic,experimentat scenic şi cu vervă în “Largo al factotum”din Bărbierul din Sevilla de Rossini; mai mult exces detemperament, stil belcantist însă mai puţin.

La mijloc de drum între Viena şi Bucureşti, tenorulAlexandru Badea a oferito compoziţie în manierăsiciliană în CavalleriaRusticana, „Viva il vinospumeggiante” creaţiede vioiciune scenică,diferenţiată expresiv înduetul final din Traviataverdiană, „Parigi, ocara”, alături, dar puţinpotrivit, de sopranaNino Machaidze.Vorbim tot de un duetvardian din Aida, undemezzo-sopranamaghiară Ildikó Kolmósi

– Amneris – a dominat prin forţă glasul sensibil,violonistic, al sopranei Silvia Sorina Munteanu – Aida –, creându-se astfel diferenţieri stilistic-expresive nutocmai potrivite.

Ildikó Komlósi a fost mai spectaculoasă în ariaDalilei, vrăjindu-l nuanţat, cu bune rezultate, pe Samson,fără o dovadă convingătoare, însă, în ce priveşte manieraromantică a stilului francez romantic. De preferatcontrastul din decorativul senzual al “Habanerei” cucare debutează rolul titular din capodopera lui Bizet,unde vocea i-a oferit mai multă putere şi culoare deexpresivitate spaniolă.

La Conferinţa de presă s-a vorbit foarte binedespre renumele sopranei Nino Machaidze, invitatămereu pe scene ale marilor teatre lirice. Probabil au fostmarcate deja performanţe deosebite, deşi demonstraţiileîn contextul acestei Gale nu au justificat nici subtilitatearegistraţiei nici pregnanţa coloraturilor. Am observatmomente de lentoare expresivă, ezitări de velocitate caredepăşesc recomandările şi în duetul Violetta-Germond,aria Julietei...

O adevărată imagine de carieră, de la ascensiunela etalare, ariile cântate de tenorul rus Vladimir

Silvia Sorina Munteanu , Ildikó Kolmósi

foto

: h�

p://

ww

w.c

lasi

crad

io.ro

/

Galouzine au demonstrat diferenţa între “cine a fost” şi“unde a ajuns” adică cum a cântat ariile „Vesti lagiubba” din Paiaţe şi „Nessun dorma” din Turandot, ceade-a doua atingând orizontul amintirilor victorioase,între ele o lipsă de stăpânire depăşindu-l pe Otello.

Laude pentru baritonul Ambrogio Maestri.Renumele vine de la talentul scenic şi un glas expresiv,cu impact la public, mai greu susţinut în Dulcamara,impresionant în Scarpia – Te Deum. Faima sainternaţională în Falstaff de Verdi s-a confirmat întrutotul la Gală, în detalii şi linie continuă.

Ca o canava pe care erau aşezate tablourile fiecăreiarii într-o montare fără motiv de critică, ţesăturileansamblurilor corale au constituit o superbă ramă,însoţind solourile sau evoluând autonom. DirijorulMottadelli a mânuit admirabil toate asamblărilereplicilor corale de fundal, lăsând să se admireposibilităţile corului Operei Naţionale Bucureşti, ca şi aleformaţiei Corului de copii. Concluzia este încurajatoare,comparativ cu trecutul apropiat al colectivului primuluiTeatru liric al ţării, unde asemenea Gale nu au cunoscutîntotdeauna o strălucire atât de complexă. Este speranţanoastră în viitorul apropiat al artei spectacolului muzicalnaţional, care atrage şi satisface starea de bine aaşteptărilor noastre de excelenţă.

Grigore CONSTANTINESCU

Nici un titlu românesc înGalele Operei bucureştene!

Spectacole ample, invitaţi ce evolueazăactualmente pe marile scene de operă ale lumii, artiştiromâni pe care-i poţi întâlni în ţară dar şi pe importantescene europene, arii şi scene de operă din repertoriulstandard, numere ale baletului academic, ale dansuluicontemporan…; au făcut împreună deliciile unuientuziast public ce a participat la spectacolele de gală aleOperei bucureştene, în deschiderea actualei stagiuni. Inmod cert, observatorul atent a putut observa că, dintrecele cincizeci de numere ale galelor de operă şi de balet,nici unul nu aparţinea repertoriului românesc; …încondiţiile în care există, totuşi, un repertoriu autohtonvaloros, de mare succes la public. Atât în domeniulgenului de operă cât şi în ce priveşte creaţia coregrafică.

Şi totuşi, în mijloc de octombrie, Galeleextraordinare ale primei scene lirice a ţării au fost unveritabil triumf al vocalităţii cultivate, al gestului artisticelevat în planul expresiei coregrafice. Iar evenimenteleîn sine, se doresc a fi mai mult decât promiţătoare; …datfiind acest început de sezon artistic al Opereibucureştene.

De departe, apariţia cea mai captivantă din punctde vedere artistic, cea mai simpatizată de marele public,inclusiv de publicul de specialitate, a fost aceea abaritonului italian Ambrogio Maestri; …uimitoareevoluţie în ce priveşte relaţia dintre vocalitate, talentulmuzical-dramatic şi prezenţa scenică. Este, actualmente,pe toate marile scene ale lumii, întruchiparea ideală a

celebrului personaj imaginat de Shakespeare, ulterior,muzicalmente întruchipat de Giuseppe Verdi! Da,pentru marile case, Maestri este, în zilele noastre, unuldintre cei mai solicitaţi baritoni pentru rolul Falstaff. Ince priveşte realizarea scenică, Maeştri… este un maestruabsolut carismatic! Conferă personajului său o măreţiecare aparţine construcţiei dramatice a rolului. Dezvoltădisponibilităţi excepţionale atât în zona comicului dar şiîn cea a implicării profunde, ample în meandreleuniversului interior al personajului. Mă refer la rolulScarpia din capodopera lui Puccini, „Tosca”. De laimaginea puterii, a forţei brute, a dorinţei nestăvilite, lamaleficul, insidiosul personaj Jago, din Otello, cântul săudobândeşte accente declamatorii ce vizează nuanţări

caracterologice dintre cele mai subtile, susţinute de odicţiune impecabilă; iar aceasta fără a parazita zonacântului expresiv ce are la origini belcanto-ul deceniilorde început ale secolului XIX; aria lui Dulcamara din„Elixirul…” lui Donizetti, a constituit o probă uimitoarea virtuozităţii vocale şi actoriceşti.

Nu a fost singurul. Încântătoare apariţie scenică şivocală, aclamată pe marile scene ale lumii, tânărasoprană georgiană Nino Machaidze etalează mult preadevreme anume deficienţe privind emisia sonoră; oincipientă bătaie a glasului poate scurta o carierăstrălucită; pare a fi suverană atât în repertoriul francez –„Romeo şi Julietta”, opera lui Gounod, cât şi în celitalian, „Boema” sau „Gianni Schicchi” de Puccini.

Experienţă scenică extinsă probată pe final decarieră, a putut fi observată în cazul tenorul rus VladimirGalouzine, de asemenea la mezzo-soprana IldicoColmosi; deficienţe de pronunţie în limba franceză, auapărut atât în aria Dalilei din opera lui Camille Saint-Saens cât şi în Habanera imaginată de Georges Bizet.

Pe bună dreptate, reaudierea soliştilor Opereibucureştene, inclusiv a soliştilor români sosiţi din afaragraniţelor ţării, a fost salutată cu vădit entuziasm. Mărefer la mezzo-sopranele Oana Andra şi Liliana MatteiCiucă, la sopranele Iulia Isaev, Sorina Munteanu şi IrinaIordăchescu, la tenorul Alexandru Badea. Alţi colegi de-ai lor? Vor fi invitaţi, poate, altădată. Un plus de simpatiegenerală a adus-o strălucirea pregnantă a glasului

Gala de Operă

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016AM

Ambrogio Maestri

foto

: Dar

io A

cost

a

bartonului Iordache Basalic în celebra arie „Largo alfactotum” din „Barbierul…” lui Rossini.

Cu siguranţă, Gala de Operă ar fi dobândit unplus de atracţiozitate de ar fi fost invitaţi să participe şicâţiva dintre tinerii laureaţi ai ediţiilor concursuluiGrand Prix de l’Opera; …situaţie de care vor beneficia,însă, alte case de operă; …evident în baza cheltuielilorde selecţie, de organizare a competiţiei, cheltuieli facute,însă, chiar şi în acest an, de Opera bucureşteană. Aşa seîntâmplă pe la noi! O nouă conducere dă de-o parte ceeace a construit precedenta.

Şi Gala de balet…; a fost gândită a aduce la rampăsolişti din ţară, nume importante de peste hotare…; de aetala o mare diversitate stilistică privind concepţiacoregrafică. Personalităţi puternice ale dansului sedovedesc a fi, spre exemplu, Esther Jurado în calitate dedansator, de coregraf cedispune de imaginaţie, depregnant temperament artistic;iar aceasta în domeniuldansului tradiţional spaniol,flamenco, preluat, stilizat cuimpecabil bun gust; …dar şibalerinul Davide Dato, artist desensibilă concentrare aexpresiei; în „Labirintulsingurătăţii” s-a întâlnit cucoregraful său Patrick de Bana,sondând împreună, cumijloacele dansului deorientare neoclasică, unconsistent univers interioralimentat de muzica celebrei„Ciaccona” de Antonio Vitali.

Că dansul academic rămâne în actualitate odemonstrază perechea celor doi balerini LaurenCuthbertson şi Federico Bonelli de la Royal Ballet, înmarele Pas de Deux din actul al III-la din „Lacul…” deCeaikovski. In interpretarea coregrafică a eternuluiMarius Petipa, direcţionări de o eleganţă impecabilă alemişcării sunt susţinute de o consistenţă expresivă ampluetalată; atât în cuplu cât şi individual de cei doi balerini.Pe o altă direcţionare stilistică dar urmărind şi aicisusţinerea neofilită a interesului artistic, se înscrie şicreaţia celebrului coregraf actual, Angelin Preljocaj, pemuzica Adagio-ului din Concertul nr. 23 de Mozart;prospeţimea gestului, eleganţa simplu etalată de cei doidansatori ai Operei pariziene, de Aurelie Dupont şiAlessio Carbone, devin emoţionante; …prin gest, culori,nuanţe de lumină, a fost construită imaginea coregraficăa inocenţei. Remarcabil lucru, fără a avea o staturăimpunătoare, balerinul Joaquin de Luz de la New YorkCity Ballet, umple spaţiul mişcării coregrafice cu datelepersonalităţii sale realmente expansive. Evitareapreţiozităţilor inutile, emoţia nostalgic exprimată în„Caravaggio” de Mauro Bogonzetti, îi apropie peNicoletta Manni, pe Timofej Andrijashenko de la Teatroalla Scala din Milano, de frumuseţea grea de sens amuzicii lui Claudio Monteverdi.

Evident, rolul esenţial revine celor care dau viaţă

scenică ideii coregrafice. Căci marii autori ai trecutului,compozitori şi coregrafi, trăiesc în continuare prinperformanţa scenică a dansatorilor actuali. „Corsarul”,„Baiadera”, „Don Quixote”, pe muzica prolificuluiLudwig Minkus, compozitor al curţii imperiale ruse,oferă în continuare bucurii publicului actual în producţiiale Companiei de Balet a Operei bucureştene. Şi totuşiîn interpretarea devenită tradiţională a lui GeorgeBalanchine, Tema cu Variaţiuni pe muzică deCeaikovski, o desfăşurare amplă a ansamblului de baletal casei, aduce o evoluţie trenantă, inutil preţioasă,tradiţională, ce nu a putut fi salvată de dezinvolturascenică probată de cei doi balerini solişti, Ada Gonzalezşi Ovidiu Matei Iancu. Indiscutabil, un autor actual cumeste William Forsythe, el însuşi remarcabil dansator,oferă soliştilor noştri, Cristina Dijmaru şi Bogdan Cănilă,

un generos teren de desfăşurareîntr-o producţie cunoscută acasei bucureştene cum este „Inthe Middle, SomewhatElevated”.

Spectacolele au fostconduse de şefi de orchestră, dedirijori cu vădită experienţă înrepertoriul tradiţional algenului, de maeştrii MarcelloMottadeli şi Pietro Salvaggio; iarambientul scenografic a fostimaginat de marele artist, deplasticianul Doina Levintza.

Nu poţi să nu observi,Galele debutului de stagiune aleOperei Naţionale bucureştene,au evitat cu consecvenţă

repertoriul românesc, în mod evident puţin cunoscutmuzicienilor italieni; dintre cele cincizeci de numere deoperă şi de balet. prezente în cele două spectacole, nicimăcar unul nu a aparţinut creaţiei muzicale saucoregrafice autohtone; întâmplător un singur numeprivind creaţia coregrafică s-a strecurat cu sens deinterpretare a unei coregrafii anterioare, academice. Epuţin? E mult? E potrivit? A fost prezentat publicnumele conducătorului artistic al instituţiei, regizorul,coregraful Renato Zanella. Cunosc domniile lorrepertoriul românesc de operă? Cunosc valorile creaţieinoastre coregrafice? Ar fi firesc să le afle. De vreme ceconduc actualmente evenimentele primei scene lirice aţării.

P. S. Am aflat cu vădită satisfacţie că primulmoment al Operei bucureştene în actuala stagiune, a fostreprezentat de reluarea spectacolului O scrisoare pierdutăde Dan Dediu. Sunt de aşteptate capodoperele lui PaulConstantinescu, Anatol Vieru, Aurel Stroe, PascalBentoiu, baletele datorate lui Mihail Jora şi nu numai;…şi, desigur, o versiune scenică nouă a Oedipe-uluienescian. Eventual, este de luat în consideraţie preluareaproducţiei italiene realizate cu ani în urmă de regizorulGraham Vick, de dirijorul Cristian Mandeal.

Dumitru AVAKIAN

Gala de Operă

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016 29

Esther Jurado

“O scrisoare pierdută” - oglinda muzicală a unei

capodopere dramaturgice

„Nu sunt turmentat, dar eu... Eu pentru cine votez?”

Ion Luca Caragiale

Nelipsită călăuză în peisajul cotidian al Mitícilor,Caragiale al Rromânului de pretutindeni şi de totdeauna,îşi continuă şi astăzi, nevăzut, dar cu un “simţ enorm şivăz monstruos”, călătoria printr-o ţară de cameleonipolitici. Mai actuală ca oricând în anul de graţie două miişaisprezece, Scrisoarea pierdută a lui Conu’ Iancuesenţializează, absolut genial, tarele unei “soţietăţi” a căreimoralitate este… “sublimă, putem zice, dar lipseşte cudesăvârşire”. Ironia muşcătoare a replicilor caragialienecreionează personaje atât de familiare nouă, care,preocupate exclusiv să-şi “aclame munca” şi rezultatele eitransformate în profit propriu, îşi ambalează şmecherianativă în haina ispititoare a unei proiecţii de inteligenţă,surprinzător de convingătoare. Trahanache, Tipătescu,Caţavencu, Pristanda, Zoe, Farfuridi, Brânzovenescu,Agamiţă Dandanache şi ceilalţi combatanţi ai colegiilorelectorale gravitează în spaţiul unui univers artificial, acărui strălucire iluzorie, gălăgios autoproclamată,maschează malformaţiile unor corsete conceptuale ceating limita grotescului.

După o absenţă de aproape patru ani – care mi separe, din punct de vedere al prizei la public, “curat”nejustificată, vorba lui nenea Iancu – savuroasa

înveşmântare sonoră conferită textului Scrisorii pierdute decătre compozitorul Dan Dediu a revenit pe scena OpereiNaţionale bucureştene, reliefându-şi virtuţile expresive şireconfirmându-şi viabilitatea. Pentru cei care n-au asistatla premieră şi nici la cele câteva reprezentaţii din cursulanului 2013 (ori cel puţin la versiunile de concert cuacompaniament pianistic, prezentate fragmentat laAteneul Român în cadrul ciclului „Clasic e fantastic” şi,recent, în Aula Palatului Cantacuzino, sub titulaturaaluzivă „Noi cu cine votăm?”), spectacolul programat în 23octombrie s-a remarcat printr-un ritm şi o încărcătură

dinamică surprinzătoare pentru o operă încadrabilă, celpuţin teoretic, în categoria literaturii muzicalecontemporane.

Consolidându-şi statutul non-conformist cu care şi-a familiarizat auditoriul, Dan Dediu şi-a asumat creareaunei opere-cabaret care, într-o gustată accepţiunepostmodernă, anagramează multiple elemente stilistice pefondul unor tipologii culturale distincte. Ca ultimdescendent – deocamdată – al numeroasei „familii” decompozitori atraşi de irizările sarcastice ale dramaturgieicaragialiene, Dan Dediu urmează unor personalităţiprecum Sabin Drăgoi (autorul operelor Năpasta şi Kir

Ianulea), Paul Constantinescu (O noapte furtunoasă),Alexandru Zirra (opera inspirată din nuvela O făclie dePaşte), Emil Lerescu (D-ale carnavalului), Matei Socor şi

Adrian Iorgulescu (viziuni particularizate asuprafarsei Conu Leonida faţă cu reacţiunea dar şi asupraschiţei Moşii), construind un edificiu cependulează între absurdul situaţiilor, dedus şidin esenţializatul algoritm al replicilor, şicomicul burlesc.

În atmosfera acuzat provincială din care îşitrage, cu precădere, seva opera lui Caragiale,spiritul ludic al lui Dan Dediu îşi manifestăprezenţa fără nici un fel de prejudecăţi, ocolindstandardele stilistice în favoarea exprimăriiemoţionale directe, ce se delimitează depreţiozitatea intelectuală cu trimiteri elitiste.Clasicitatea discursului fonic, de apartenenţă –nu doar – contemporană, convieţuieşte cumomente impregnate de parfumul inconfundabilal tangourilor lui Piazzola, cu melodicitatea delargă respiraţie a musicalului hollywoodian, cu

melancolia valsurilor ruseşti – amintind de Şostakovici şi,mai nou, de “Gingaşa şi tandra fiară” a lui Eugen Doga, cusenzualitatea reţinută a habanerei, impulsul optimist albossa-novei şi energia dezlănţuită a French can-can-ului,dar şi cu inflexiunile tipic balcanice şi folclorice româneşti,amplificate paroxistic.

Imaginea lui “Il capo dei capi” – Trahanache, îninterpretarea nuanţată a lui Valentin Racoveanu –guvernează dramaturgic cu abilitate discretă, din plansecund, angrenajul multiplu compus din celelaltepersonaje, manipulând elegantul cuplu Tipătescu – Zoe

AM ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016

Eveniment

Valen�n Racoveanu

Ştefan Popov şi Simonida Luţescu

Trahanache (întrupaţi, ca şi la premiera din 2012, de cătreŞtefan Popov şi Simonida Luţescu) în direcţia unor reacţiivoit exagerate (corect susţinute ca gestică actoriceascăimplicată cu o pasionalitate frustă în amplele secvenţesolistice care-i caracterizează din punct de vedere muzical,cu o pondere lirică accentuată, firesc, în cazul personajuluifeminin), dar şi pe pretenţioşii “zevzeci” Caţavencu şiDandanache (în aceeaşi interpretare ca în spectacolul deacum patru ani, excelent conturaţi dramatic şi vocal decătre Andrei Lazăr – menţinând tensiunea pe parcursulunor fluctuaţii de ritm inteligent asumate – şi RăzvanGeorgescu – evidenţiindu-şi calităţile de comedian

înnăscut printr-un contur pitoresc, de un umor irezistibil).Pristanda (schiţat cu dezinvoltură de către Iustinian Zeteaca prelungire – aplicabilă în practică – aautorităţii lui Trahanache) şi Farfuridi &Brânzovenescu (purtători de informaţii alcăror cuplu a fost pus în valoare, cumultiple aluzii la comedia mută, de cătreDaniel Filipescu şi Daniel Pop) apar capersonaje-liant ce sprijină derularea acţiunii,jalonând pertinent traiectoria personajelor-cheie.

Folosită drept “copertă” a întreguluiscenariu, apariţia Cetăţeanului turmentat(interpretat cu aplomb scenic şi vocalitatepenetrantă de către Liviu Indricău – în faptîntâiul exponent al intrigii) este susţinutăcomic prin intermediul traseuluidescendent-ascendent al stâlpului ce susţinefelinarul / lumina indispensabilă oricăruicadru nocturn – relevând, în final,ambiguitatea rezolvării aparente aconflictului în manieră specific românească.

Mixtura dansantă a ritmurilor orientale cu valsul,tangoul, marşul şi hora pe post de şlagăre autohtone,intonate prin tradiţie în ocazii festive de către fanfareleprovinciale, au amplificat sentimentul de spectacol cufinalitate gratuită tip “pupat toţi piaţa endependenţi”, atâtde familiar Rromânului, accelerarea treptată a pulsaţieireprezentând cea mai uzitată reţetă de succes sprerevigorarea bunei dispoziţii; firesc, pofta de joc asezonatăcu mirosul micilor fripţi live ne-a reamintit nouă,

spectatorilor din toate generaţiile, de simbolistica bâlciuluicare ar putea fi identificat, fără a exagera, cu un veritabilbrand naţional!

De subliniat aici faptul că universul sonor al opereisemnate de Dan Dediu – care şi-a dezvăluit fanteziacoloristică şi prin intermediul experimentatei baghete a luiTiberiu Soare – îşi etalează propria semantică,agrementând libretul alcătuit conştiincios de cătreregizorul Ştefan Neagrău, pe osatura piesei lui Caragiale,cu reflecţii metatextuale; în acest context, scenografiaVioricăi Petrovici a materializat, deosebit de inspirat, aceapunte necesară convieţuirii semnificative dintre cuvânt şi

muzică (una din remarcabilele virtuţi aleconcepţiei scenografice reprezentându-lrafinamentul fundalului alcătuit din suprapuneride siluete ascunse în spatele ziarelor deschise, pecare, privindu-le mai atent, le-am putut asemănaunei armate de oameni cu scuturi deluptă…decor perfect asimilabil vulnerabilităţiiconfruntărilor electorale din toate timpurile!),aspect valorizat şi prin intermediul mişcăriiscenice coordonate punctual de către FloricaStănescu.

“Turtă dulce - panorame - tricoloruri - bragă -baloane - soldaţi - mahalagioaice - lampioane -limonadă - fracuri - decoraţiuni - decoraţi (…)provinciali - fluiere - cerşetori (…) copii - miniştri -pungaşi de buzunare (…) muzici - artifiţii - fotografiila minut (…) steaguri (…) fleici (…) Deşteaptă-te,române! (…) zamparagii - guvernamentali - opozanţi(…) guri căscate - praf - noroi - murdărie - infecţie -

lume, lume, lume”…ca o panoramare succintă dar genială,în termenii Moşilor lui Conu’ Iancu, a unui final aşteptat,

similar prefigurat şi în “Scrisoarea pierdută”, sintetizeazăînsăşi esenţa spaţiului căruia, cu onoare, îi aparţinem.

Vizibilă, plăcerea compozitorului Dan Dediu de a fiînconjurat de personajele clocotinde ce umplu lumeapicturală a lui Caragiale şi a noastră, a tuturor, îşi lasăamprenta asupra acestui spectacol incitant dăruit OpereiNaţionale bucureştene, spectacol pe care sperăm să-lrevedem – în numele publicului – nu în anii viitori, ci chiarpe afişul stagiunii 2016-2017! (Foto: Marius Vâjoaica)

Loredana BALTAZAR

31ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016

Eveniment

Dan Dediu primind ovaţiile publicului

Festivalul şi ConcursulNaţional al Liedului Românesc

La 135 de ani de la naşterea lui George Enescu,Mariana Nicolesco şi tinerii interpreţi au oferitpublicului un Recital dedicat liedurilor sale,compozitorii şi muzicologii Carmen Petra-Basacopol,Octavian Lazăr Cosma, Adrian Pop, Dan Dediu şi MihaiCosma au evocat arta enesciană în cadrul unui pasionantSimpozion Naţional, iar zeci şi zeci de tinere voci s-auîntrecut în cadrul Concursului Naţional al LieduluiRomânesc. Competiţie creată de Mariana Nicolesco laBraşov în 2003 şi care a avut loc pentru prima oară laBucureşti, în superba Sală a Bolţilor de la Arcub-Gabroveni.

În cuvântul său, marea soprană spunea:«Scriam în prefaţa la caietul-program al

manifestărilor noastre din acest an că Liedul e toată muzicaîn miniatură, şi adăugam apoi că miracolul pe care îl

constituie e că reuneşte în el, ca un diamant, splendoareauniversului. În geometria lui perfectă el e o infinită sursăde lumină, cum e lumina sufletului, misterul sufletului.

În numele meu şi al tinerilor mei prieteni ţin să lemulţumesc tuturor celor care au făcut posibilădesfăşurarea în condiţii excepţionale a acestei ediţii aFestivalului şi Concursului Naţional al LieduluiRomânesc: Primăria Municipiului Bucureşti, ARCUB,Radio România, Televiziunea Română şi alţi parteneri.

Aş vrea să mai subliniez câteva lucruri. Mai întâinivelul ridicat la care s-au prezentat foarte mulţiconcurenţi. Apoi împrejurarea minunată de-a fi fost aiciîmpreună, într-un adevărat salon de muzică, atât depotrivit liedului, împrejurare care şi de data aceasta, cade fiecare dată, ne-a îmbogăţit universul cunoaşterii, ne-a îmbogăţit sufletele şi a onorat o artă în care muzicaromânească excelează.

Ideea mea dintotdeauna a fost aceea de-a încurajaşi premia cât mai multe tinere talente, iar desemnarealaureaţilor din acest an ai Premiilor ConcursuluiNaţional al Liedului Românesc n-a fost lucru simplu

pentru distinşii membri ai Juriului acestui remarcabilConcurs, iar acum, ca de atâtea alte ori, amintesc aici cătoţi ne străduim să ne ridicăm la altitudinea

posibilităţilor noastre şi că drumul nostru spreperfecţiune e lung, arid şi sublim, şi de aceea îlurmăm cu atâta determinare şi iubire».

În aplauzele entuziaste ale publicului, într-oatmosferă de încântare laureaţii ediţiei 2016 aConcursului Naţional al Liedului Românesc auprimit Diplomele şi Premiile ce urmează:PREMIUL I: Soprana Ramona Păun, BasulIustinian Zetea, Soprana Irina Baianţ, BaritonulAlexandru Constantin; PREMIUL II:Mezzosoprana Cezara Diţă, Baritonul Radu Ion,Mezzosoprana Florentina Soare; PREMIUL III:Soprana Cristina Vasilache, Baritonul BogdanNistor, Soprana Adriana Marcu; PREMIUL DEEXCELENŢĂ: Soprana Ana Morari, SopranaAdriana Gheorghişor, Baritonul Shuang Fang,Soprana Elmas Mehmet; PREMIUL SPECIAL ALJURIULUI: Soprana Rodica Butu, Basul SandorKöpeczi, Soprana Adriana Ţidor, Soprana MihaelaAlexa; PREMIUL CELUI MAI BUN TÂNĂR

INTERPRET: Soprana Valentina Puşcaş, Basul Andrei

Nicoară, Mezzosoprana Alexandra Leşiu, BaritonulAdonis Tanţa; MENŢIUNE SPECIALĂ: SopranaDaniela Goria, Soprana Alice Bacalu (R. V.)

AM

Competiţii

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016

Mihai Cosma, Dan Dediu, Mariana Nicolesco, Carmen Petra-Basacopol, Adrian Pop, Octavian Lazăr Cosma

Mariana Nicolesco alături de laureaţii Premiului I al ConcursuluiNaţional al Liedului Românesc 2016: Irina Baianţ, Ius�nian Zetea,Alexandru Constan�n şi Ramona Păun

Laureaţii intonează melodia Dragu-mi-i mândro de �ne de Tiberiu Brediceanu

Corespondenţă

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016 33

Fabuloasa viaţă muzicală din Rusia -Opera la Sankt Petersburg

Oraş fondat de Petru cel Mare (al cărui prieten şiconsilier a fost Dimitrie Cantemir), Sankt Petersburg,capitala imperială a ţarilor din epoca iluminismului şi aromantismului se remarcă prin spiritul european şi prinaderarea la valorile artei apusene.

Printre acestea muzica figurează la loc de cinste.Încă de la începuturile încurajării prezenţei muzicii înviaţa elitei ruse, fenomenul de internaţionalizare şi grijapentru selectarea valorilor de top au fost în prim plan.Cum arta sonoră a celei de-a doua jumătăţi a secoluluiXVIII şi apoi a secolului XIX a fost, într-un fel,dominată de spectaculozitatea şi atractivitateagenului operei, acesta a avut prioritate şi înoraşul ţarilor, fiind încurajat printr-o varietate demijloace: existenţa unor spaţii dedicate în toatepalatele imperiale, apoi construirea de teatrespeciale, încurajarea creaţiei prin invitarea unorcompozitori de renume, comenzi adresate unorcompozitori străini de maximă celebritate,invitarea unor trupe de operă italiene saufranceze, fondarea unei trupe imperiale.Giovanni Paisiello a fost timp de mai mulţi aniKapelmeister la curtea Ecaterinei II, compunândcâteva dintre operele sale cele mai cunoscute înRusia. La fel şi Domenico Cimarosa, BaldassareGaluppi, Tomasso Traetta, Giuseppe Sarti,Francesco Araja, adică elita compozitoriloritalieni de operă ai timpului, culminând cucomanda lansată către Verdi, pentru compunerea şiprezentarea în premieră mondială a operei Putereadestinului. Alţi compozitori au primit ca sarcinăorganizarea vieţii muzicale (Caterino Cavos sau G. B.Locatelli) sau compunerea de muzică pentru balet(Cesare Pugni sau Riccardo Drigo). Pe lângă italieni aufost invitaţi şi compozitori de alte naţionalităţii, ca deexemplu francezul Francois-Adrien Boieldieu, care acompus mai multe opere în Rusia, sau germanulFriedrich von Flotow. Nu au lipsit arhitecţi, pictori,scenografi, coregrafi străini, care au dat strălucirespectacolului teatral muzical. Pe lângă aceştia, cu timpuls-a afirmat o falangă puternică de compozitori ruşi.

În afara Teatrului Ermitaj din Palatul de iarnă(1764), capitala Rusiei s-a îmbogăţit cu mai multe teatrede operă: Teatrul mare (1783, Bolshoi Kamenny Theatre),Mikhailovsky (1833, cunoscut o vreme sub denumireade Teatrul Mic sau Teatrul Mussorgski) şi Mariinskyi(1860, cunoscut o vreme sub numele Kirovskyi). Deasemenea, şi Teatrul Alexandrinskyi (1832, astăzi dedicatteatrului dramatic şi baletului) era gazdă pentruasemenea spectacole. Totodată, după inaugurarea noiiclădiri a Conservatorului (1896), şi aceasta a devenit unloc dedicat stagiunilor de operă, beneficiind de o sală demari dimensiuni, poate cea mai mare din Europa situatăîn interiorului unei instituţii de învăţământ (1700 delocuri).

Din 2013 funcţionează cea de-a doua clădire aTeatrului Mariinskyi, construită chiar lângă clădireaistorică şi legată de aceasta printr-un Skywalk caretraversează râul. Beneficiind de o arhitecturăspectaculoasă, de o sală foarte mare (2000 de locuri) şide tehnologie de ultimă oră (atât în scenă cât şi în spaţiilepentru public), clădirea funcţionează în paralel cu ceaveche, propunând simultan reprezentaţii de operă şibalet. Se spune că este teatrul muzical cu cele maicomplexe dotări tehnice, care oferă soluţii regizoral-scenografice nemărginite, în consonanţă cu ideile din ceîn ce mai revoluţionare ale creatorilor de spectacole. Fosamulti-nivel are o suprafaţă de 170 m2 şi 120 de scaunepentru instrumentişti. Mai mult, în noul teatru mai existăcâteva săli de spectacole de dimensiuni mai mici: Sala

Prokofiev (pentru recitaluri), pentru care Steinway &Sons a construit un pian special conceput pentru acestspaţiu, Sălile Stravinski şi Şcedrin (pentru concerte şiprograme educative), Sala Mussorgski (pentru recitaluride lied şi pentru recitalurile soliştilor din Programul detineret al Teatrului Mariinskyi).

În 2007 Teatrul Mariinskyi şi-a sporit zestrea cu oclădire destinată concertelor simfonice, una dintre sălilede concerte cu acustică excepţională, de care beneficiazăstagiunea orchestrei simfonice a Teatrului şi mariorchestre ale lumii, invitate în turneu în cadrul unorFestivaluri.

Mariinskyi are o stagiune desfăşurată şi la malulmării, în Extremul Orient, în oraşul Vladivostok, situatpe ţărmul Mării Japoniei. Din 2016 clădireaultramodernă a Operei municipale a fost pusă ladispoziţia Teatrului Mariinskyi, care a conferit calitate şistandarde maxime spectacolelor de aici, într-o stagiunepermanentă.

Sankt Petersburg mai are şi un teatru dedicatoperetei şi musical-ului. Se numeşte Teatr MuzykalnoiKomedii şi este situat pe principalul bulevard din centruloraşului. Stagiunea cuprinde cele mai iubite titluri deoperetă, completată cu noi montări ale unor musicalurimoderne, prezentate nu demult pe principalele scenebritanice, americane sau franceze.

C. MIHAI

Teatrul Alexandrinskyi

Despărţiri

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016

NICOLAE COMAN(NICKY)

Ne-am întâlnit în mileniul trecut în clasa I primarăla Şcolile Arhiepiscopale “Sf. Andrei” din CaleaCălăraşilor din Bucureşti – actualmente teren viran. Eramsortiţi muzicii de către familie, familii ce s-au destrămatcurând după Război. Cum necum, străbătând fiecare înparte toate etapele de muncă şi mizerie ale copilăriei şi aleadolescenţei, ne-am regăsit după liceu bătând la uşaConservatorului “Ciprian Porumbescu” (citeşteUniversitatea Naţională de Muzică din Bucureşti), la unan diferenţă. Fiecare pe drumul său, separaţi de tot atâteacâte, de fapt, ne-au legat într-o prietenie de-oviaţă.

Se spune că odată cu dispariţia unuiprofesor dispare o bibliotecă. Nimic maiadevărat în cazul lui Nicolae Coman. Casa sadin mahalaua Delea Veche din care nu aemigrat niciodată, mai întâi trăind singur într-o cameră friguroasă, apoi în două, cudependinţe permanent în curs dereamenajare, o casă dintr-o curte mai multlungă decât lată, care în sfârşit, dupăRevoluţie, i s-a retrocedat, aceasta s-aconstituit în ani într-un imens depozit de cărţiachiziţionate fără încetare şi – mai ales! – cititecu o pasiune fără egal. De unde şi adevăratasa propensiune pentru cuvânt, literă şi vers.Îmi vin în minte câteva fraze achiziţionate dinlecturi: ”(....) car les poètes mentent trop (...)”sau : ”vorba i-a fost dată omului spre a-şiascunde gândurile (…)”. Trecând şi pesteZarathustra şi peste alţii, stau şi mă gândesc lacâte şi mai câte i-ar fi putut trece prin minte prietenuluimeu, care zeci de ani şi-a petrecut toate nopţile într-unacelaşi fotoliu din Delea Veche, scriind fără încetareversuri albe şi rimate. Nopţi devenite un inepuizabilrezervor de verb. Câştigate prin veghe... (multe îţi trec prinminte când îţi dispar contemporanii, rând pe rând...).

Nicolae Coman a refuzat vehement zeci de ani să-şipublice poeziile. A fost foarte zgârcit cu lumea, deşi înfond era o natură generoasă. A educat cu o dăruire, talentpedagogic şi strălucire intelectuală generaţii pestegeneraţii de studenţi. Cursul său de armonie era de faptun curs de cultură generală, de o aleasă consistenţă. Şi-apublicat, după ani de tăcere, o selecţie de poezii, încă înaşteptare. Era un mare povestitor, un om al conversaţiei.Îşi proiecta permanent propria lume în tot ceea ce făcea şiîi cădea în mână. A fost, şi mai ales pentru toţi cei ce-lfrecventau, un interlocutor excepţional, capabil să-şiafirme interesul asupra orice, oricând; şi nu oricum, ci cuo capacitate culturală (adesea poetică) şi o strălucireaparte. Ştia (aproape) tot; şi dacă nu ştia, improviza la faţalocului ca nimeni altul. Putea dezvolta indefinit orice temăpusă în discuţie; în cuvânt. A ştiut să-şi modeleze viaţa şitimpul exact aşa cum a dorit, fără rabat. Un alt coleg, unfin ironist, spunea mai în glumă, mai în serios că ai nevoiede geniu ca să trăieşti o viaţă întreagă fără ca să faci nimic.Să ţi-o trăieşti după propriile tale reguli şi atât. Pare a fi o

operă de geniu cu destul de puţini chemaţi. Adică, să-ţicreezi integral propria viaţă privind în jur doar dacă simţinevoia; dacă simţi nevoia. Autism? – haida’ de!...

Cazul lui Nicolae Coman este altfel. A fost tottimpul în mijlocul lumii (mari?), aproape o viaţă întreagăîn Conservator, în atenţia tuturor, intersectându-sepermanent cu toţi şi cu fiecare în parte şi afirmându-şifarmecul şi originalitatea fără rezerve. Tributar zodieiPeştilor, era dăruit cu un talent muzical autentic. Nu ascris mult şi aveam de multe ori impresia că mai ales în”timpul liber”(!); de care oricum a dispus berechet... Acules din jur şi a experimentat în propria sa creaţie puţindin ideile estetice în uz la vremea sa (la vremea noastră).Şi-a acordat o libertate absolută în creaţia sa: în fond, o

treabă a fiecăruia şi de care singur autorul dă seamă.Adevărata sa viaţă, i-aş zice, vocaţia i-a fost litera,sintagma, cuvântul, ideea, versul, poezia cu întregulunivers inclus (inclusiv sunetul).

A fost un om bun, un coleg şi un prieten căruia îivom simţi cu toţii lipsa. Dar numai Creatorul stabileşteordinea în care venim şi plecăm din astă lume.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!Nicolae BRÂNDUŞ

Nicolae ComanRenumele internaţional al Universităţii Naţionale

de Muzică Bucureşti s-a clădit prin contribuţia de marevaloare a maeştrilor care, de aproape două veacuri, audăruit culturii muzicale româneşti capodopere şi aucultivat afirmarea unor generaţii preţioase de artişti.Suntem nevoiţi acum, ca la fiecare despărţire, cândsuferim mereu câte o nouă pierdere, să suportăm cu curajo altă lovitură a destinului. Maestrul Nicolae Coman afost unul dintre marile nume aparţinând celei de a douapărţi a secolului XX. Cu generozitate, cu un devotamentplin de afecţiune pentru fiecare generaţie de studenţi, apredat cu calm, ataşament şi pasiune Arta armoniei şiCompoziţiei. Continuând pilda celor care i-au fostmentori, modele de măiestrie artistică, discipol al lui

AM

Mihail Jora, Leon Kleper, Florica Musicescu, PaulConstantinescu asistent, încă din tinereţe, al lui IonDumitrescu, compozitorul şi poetul Nicolae Coman aurcat treptele afirmării, ajungând până la gradul deprofesor universitar, predând fără întrerupere, timp depeste o jumătate de secol, ştiinţa muzicii, oferind tinerilorspre cunoaştere, evoluţie şi afirmare, tainele şi exerciţiulelaborărilor creatoare. Devenit o personalitate remarcabilăîn contextul generaţiei sale, membru de excepţie al UniuniiCompozitorilor şi muzicologilor, Maestrul Nicolae Comans-a impus prin considerabila sa operă creatoare. Cu opersonalitate aparte s-a distins prin atracţia nimbuluipoeziei, transformată în trăirile din lumea cântecului, aliedului, valorificând astfel multiple mijloace decomunicare cu contemporanii săi. Iubirea pentru arta şidiversitatea exprimării ideilor, compozitorul s-a impusdrept unul dintre cei mai însemnaţi creatori actuali demuzică vocală camerală, oferind, în cele şase decenii deactivitate creatoare, colegilor săi de generaţie, discipoli,admiratori, interpreţi, marile bucurii fără de moarte alefrumosului, viaţa trainică aimaginilor în care fiecaredescoperă adevărul,înţelepciunea şi iubirea. Îndomeniul vocal-simfonic,concertistic şi în muzica decameră, cu lucrări pentruvioară, violoncel sau muzicăpentru pian, Nicolae Coman afost un vizionar al lumii şivisului, al devoţiunii şiroadelor muncii fără preget.Versurile sale au stat la bazapropriilor creaţii şi lucrărilorunor confraţi compozitori,valoarea traducerilor poetice reprezentând pentru NicolaeComan un izvor nesecat de inspiraţie muzicală. Parteneride destin, prieteni şi ucenici, melomani, membri aiUniversităţii Naţionale de Muzică, Uniunii compozitorilorşi Muzicologilor trăim cu regret această violentă şineaşteptată despărţire, prin care devenim mai săracipierzând un mare artist.

Grigore CONSTANTINESCU

O evocareNicolae Coman, profesorul, compozitorul şi poetul

ştia puterea sunetului, puterea cuvântului, dar şi putereatăcerii. Când vorbea, parcă sculpta în idee. Cunoscândbornele de energie ale discursului, ştia să le pună învaloare prin gesturi parcă rituale, prin cuvinte alese şi prinzâmbetul său adolescentin şi fermecător. Ştia că oriceelimini din vers, din muzică şi din idee nu face decât să leîntărească, ieşind astfel, prin elementele lipsă, maifortificate şi mai apte de comuniune.

Era dintre cei puţini aleşi. Cu el puteai vorbidespre toate subiectele. Nu o făcea pe atotcunoscătorul,dar se pricepea la toate şi empatiza într-un mod inimitabil.El este profesorul care, având un student orb lacompoziţie, a învăţat să citească în alfabetul Braille, pentrua-l putea ajuta pe student; care le era confident, duhovnic

şi le dădea bani să mănânce sau să se îmbrace mai binestudenţilor aflaţi la ananghie. El este compozitorul care apreferat reţinerea intimă a cântului şi explozia instantaneea emoţiei în lied, după cum el este poetul care a cântat, cuinfinită sensibilitate, meandrele sufletului modern încăutarea Absolutului.

Pasăre de noapte, trăitor marcat în adânc defarmecul Selenei, nativ din zodia Peştilor, senzitiv şivizionar, maestrul Coman a păşit fulgerător într-o lume încare rămâne cu un ochi aţintit spre noi, ochiul minţii şi alamintirii. Cum ar spune Eminescu:

Dacă treci râul Selenei se face pare că sara / Deşi ‘ntr’asoarelui lume, eternă noapte nu ţine. / E-o sară frumoasă -

adormită deşi este ziuă.

Într-o după-amiază de la finele anilor ’80 aveampractică la compoziţie, pe care o făceam cu maestrulNicolae Coman. Îmi dăduse ca temă să citesc poeziile luiSaint-John Perse, Giuseppe Ungaretti, Eugenio Montale şiEstetica lui Pius Servien. Discutam despre ele şi apoi i-am

arătat ceva compus de mine. Mi-aspus imediat: ”Scrii notele preaurât! Bobul nu trebuie scris aşa demic! Uită-te la Bach, sau laMozart! Fac bobul mare, ca să se-nţeleagă şi să aibe spor la scris.Nu ai spor la scris dacă faci bobulmic. Te poticneşti!” Mi-am datseama, încercând să fac după cummă sfătuise, că maestrul Comanavea dreptate. Odată cu maestruldispare o lume de idei mirifică,un mod de viaţă şi o conştiinţăagilă, o ştiinţă aproape ezotericăde a simţi viaţa şi de a o valoriza.

Nouă, celor care l-au cunoscut, cred că ne-a transmis câteceva din ceea ce avea de dat: ne-a făcut să înţelegemimportanţa unei forme de viaţă înaltă, ne-a făcut săînţelegem ce înseamnă duhul poeziei, dar şi forţa ei înmodelarea caracterului şi a minţii.

Tot vorbind atunci, la acea oră de practicăcomponistică, se înserase pe nesimţite. Am dat să aprindlumina. La care maestrul Coman mi-a spus: ”Stai, ştiihaiku-ul lui Nichita?” Nu-l ştiam. Şi atunci, mi l-a recitat,cu superb ton şoptit:

Întunecând întunericul / Iată porţile /Luminii.Dan DEDIU

Iubită familie mică – draga noastră dna profesoară Lavinia Coman,

Iubită familie mare – dragi prieteni,

În slujba de înmormântare a preotului consemnatăde manuscrisele din perioada bizantină, în canonul lui deîntâlnire cu Cerul se spunea astfel: „Noi de mergem dintr-oţară într-altă ţară avem nevoie de călăuzire. Ce să facem când nevom duce în ţara pe care nicidecum n-o cunoaştem? Multecălăuze îţi trebuie ţie suflete atunci, multe rugăciuni trebuie sămeargă împreună cu tine, ca păzească sufletul până să ajungă laHristos şi să zică către Dânsul: Aliluia!”

Despărţiri

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016 35

În definitiv, Maestrul a plecat, după cum ne spunecodicele bizantin şi după cum Domnia sa însuşimărturisea într-un dialog realizat acum ceva ani de MirelaZafiri, într-o ţară de ”dincolo” pe care şi-o asumase, caparte a libertăţii sale creatoare şi a noastre, ca fiinţe create,cu mult înainte de călătorie. O călătorie la capătul căreia aajuns împlinind promisiunea Mântuitorului adresată unuiales dintre pământeni: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai, înÎmpărăţia Cerului!“.

Cred că nu avem cuvinte mai frumoase pentruprofesorul, poetul, compozitorul şi traducătorul excelentdin lirica bască, remarcabilul dascăl al Universităţiinoastre, prietenul pe care l-am admirat şi l-am iubit, pecare îl admirăm şi îl iubim cu toţii; pentru că, în definitiv,oamenii nu se conjugă niciodată la trecut, ci întotdeauna laprezentul continuu! Şi oricât de greu ar fi momentul deastăzi, tot din cuvintele acestea trebuie să ne încurajăm,amintindu-ne de cuvântul Sfântului Apostol Pavel carespune atât de minunat: „Şi de trăim, şi de murim, aiDomnului suntem!”

Maestrul Nicolae Coman nu a fost străin niciunuiadintre noi. Sigur că parte din cei prezenţi l-aţi văzut învremea cununiei lui, v-aţi bucuratcu bucuria lui şi aţi plâns laîntristarea lui. Sigur că parte dinclipele vieţii noastre, mai mult saumai puţin, s-au împletit cusecundele vieţii sale. Rude, prietenişi ucenici ne aflăm alături să puneminimă lângă inimă, ca să mărturisimlui Dumnezeu că l-am iubit, că l-amrespectat, că nu ne-a fost indiferent.

Şi aş mai avea ceva deadăugat: sunt puţine vocaţii pe careDumnezeu ni le îngăduie pepământ! Unele aduc mărire, alteleaduc bani. Profesoratul şi cercetareaca descoperire şi creaţie, aducadevărul, te aşează de la catedră înCatedrală şi din catedrală înÎmpărăţia cerurilor, lucrul cel maibinecuvântat pe care un suflet, careîşi împlineşte vocaţia, îl împlineşteca atare. Maestrul Nicolae Comanştia foarte bine acest lucru! Deaceea, îndrăznesc să spun că s-a mutat din catedrapământească în catedrala cerească.

La vreme de sărbătoare, în chiar ziua prazniculuiSfinţilor doctori fără de arginţi Cosma şi Damian şi cuexact şapte zile înaintea Soborului Sfinţilor ArhangeliMihai şi Gavriil, Maestrul Nicolae Coman porneşte cătrecer cu un dureros ecou. Desigur că ne va fi mai greu laîntoarcerea acasă. Dar vreau să avem împreunăconvingerea şi credinţa că nu îl ducem pe un ultim drum,ci spre puntea săpată în pământ, pentru ca Cerul să îlprimească. Dacă ochii noştri duhovniceşti ar mai fi atenţila cele ce se întâmplă, am vedea că, odată cu fiece groapăsăpată în pământ, o fantă de lumină sfărâmă tristeţeacerului, luminând si tristeţea noastră.

Îi mulţumim Maestrului Nicolae Coman pentrulecţia deplină a vieţii, pentru marea discreţie, demnitateumană şi profesională a Domniei Sale!

Şi îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să aibă grijă de el,să îl odihnească cu drepţii, iar familiei şi nouă să ne deahar spre mântuire şi mulţumire pentru bucuria că am avutşansa să ne petrecem împreună pe acest pământ! Amin şiDumnezeu să îl ierte şi să îl odihnească!

Nicolae GHEORGHIŢĂ

La despărţirea de Nicolae Coman

A plecat dintre noi, sper că într-o lume mai bună(pentru el), Niki Coman. Ne cunoşteam aproape de oviaţă. Făceam parte din aceeaşi generaţie, să-i spunem ceaa anilor 60 din secolul trecut. El a terminat Conservatoruldin Bucureşti (actuala Universitate Naţională de Muzică)în anul 1960, iar eu 3 ani mai târziu. A fost coleg depromoţie cu Mihai Mitrea Celarianu, AlexandruHrisanide, Gheorghe Costinescu, cu Cornel Dumbrăveanuşi Doru Drăgulescu. Dar, în acelaşi timp, am fost împreunăcu Al. Hrisanide, Richard Oschanitzky, Corneliu Cezar,Mihai Moldovan şi Cornelia Tăutu studenţii clasei de

compoziţie a reputatului profesorMihail Jora. Îmi aduc aminte căascultam împreună cu el (la mineacasă) muzică modernă interzisă peatunci în România comunistă (1958-1963).

Nicolae Coman a fost (vai, ospun asta la timpul trecut!) nunumai un apreciat compozitor, darşi un remarcabil poet. Încă dinperioada studenţiei s-a evidenţiatacest dublu talent al său, apreciat şide unii literaţi. Cazul eraasemănător cu cel al lui CorneliuCezar (compozitor, poet şi pictor) şiCorneliu Dan Georgescu(compozitor, pictor şi, mai recent,realizator de videoclipuri muzicale).Nu puţini sunt compozitorii dingeneraţiile mai tinere care au scrismuzică pe versurile lui NicolaeComan. Din punct de vedere al

creaţiei componistice, genul lui preferat era liedul.A avut o carieră universitară prodigioasă şi

îndelungată, ca profesor de armonie şi contrapunct laConservatorul din Bucureşti. Multe promoţii de studenţiau profitat de îndrumarea, cu multă competenţă, aprofesorului universitar Nicolae Coman. Pe lângă toateacestea s-a remarcat şi prin eleganţa, nobleţea şi erudiţia saexemplară. Discuta, cu toată autoritatea, despre cărţile deliteratură, operele de artă plastică, tratatele de filozofie saudespre capodoperele cinematografice. Mi s-a alăturatprieteneşte în marele meu necaz.

A fost sărbătorit, de curând, cu ocazia împlinirii a80 de ani. Dar iată că, pe neaşteptate, timpul şederii lui întrup s-a oprit în loc.

Dragă Niki, dezleagă-te, cât mai repede, de aceastălume şi zboară cât mai departe!

Octavian NEMESCU

Despărţiri

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016AM

RegreteAnul 2016 a fost un an negru pentru muzicienii din

toată lumea: nu a existat o zi fără să aflăm că a mai decedatun artist din zona folk-rock-pop-jazz, dar şi reprezentanţiai muzicii clasice. În măsura spaţiului, am publicat câtevarânduri remember despre unii din cei mai cunoscuţimuzicieni plecaţi dintre noi. Adăugăm acum încă câtevanume pe această sumbră listă.

JAZZ LONGA, VITA BREVIS

Aceste cuvinte aparţin maestrului MARIUS POPP.Semnificaţia dictonului s-a confirmat odată în plus în seara

de 8 noiembrie 2016, când apreciatul muzician a trecut înnefiinţă, la vârsta de 81 de ani.

Îmbinare benefică a simţului constructiv ordonat destudiul matematicilor (a fost absolvent al Institutului deArhitectură „Ioan Mincu”), cu spiritul creativ al artistuluianimat de inspiraţie, fantezie, înzestrare nativă pentru artasunetelor, cel pe care l-am numit „monstru sacru” pentrudăruirea sa de o viaţă, omul de muzică Marius Popp(născut la Sibiu, la 21 septembrie 1935) şi-a împlinit cufervoare menirea de pianist, creator de teme, aranjor,mentor al tinerelor talente, promotor neobosit al jazz-ului.Cele mai multe dintre discurile sub nume propriu (LP-urile „Panoramic Jazz Rock”, „Nodul gordian”, „Acordulfin”, „Marius Popp” în Colecţia „Jazz Restitutio”,„Flaşnetarium”, CD-urile „Essential”, „Seminţe prăjite”,“Marius Popp Live”, „Margine de lume”, reeditarea peCD a albumului „Panoramic Jazz Rock”), precum şicreaţiile sale incluse în antologiile-compilaţii pe CD-uri„Compozitori români de jazz” (volumele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7şi 8), culegerea de 15 teme proprii apărută mai demult sub

sigla Editurii Muzicale a Uniunii Compozitorilor şiMuzicologilor (uniune al cărei membru activ a fost timpde decenii), dar şi mai recent tipărita colecţie „34 de temede jazz”, au cuprins multe din compoziţiile sale ce înfruntătimpul, moda, uitarea, prin valoare şi autenticitate ainspiraţiei. Includerea numelui lui Marius Popp învolumul „Eurojazz Personalities” (1975), premiile decreaţie obţinute pentru compoziţii de jazz, muzică de filmşi de scenă, aplauzele cumulate în ţară şi peste hotare pezeci de scene festivaliere (precum cele de jazz de laLjubljana, Varşovia, Praga, San Sebastian, Debrecen,Nagykanissa, Mannheim, Göttingen, Paris, Russe, TelAviv, Festivalul de Teatru de la Sao Paolo ori „RomaniaJazz Meeting” de la Frankfurt), au venit să consfinţeascărezultatele prolificei sale activităţi interpretative şi decreaţie. Ca dascăl, a impus atuul de întemeietor şi

conducător al primului „Curs deimprovizaţie în jazz şi muzicăuşoară” din ţară, organizat la ŞcoalaPopulară de Artă în Capitală şimeritul de a fi autorul preţiosuluitratat „Armonia aplicativă înimprovizaţia de jazz, pop, rock” nudemult retipărit de Editura Muzicalăa UCMR. Iată argumente legitime peseama cărora i s-a conferit maestruluiMarius Popp, de către juriul „GaleiPremiilor de Jazz pe 2003”, Premiulde excelenţă pentru întreagaactivitate. În toamna anului 2005,muzicianul a fost sărbătorit laFestivalul Internaţional de Jazz de laBraşov. A fost de asemenea invitat alInstitutului Cultural Român dinViena. Cu prilejul împlinirii vârsteide 80 de ani, UniuneaCompozitorilor i-a închinat unConcert aniversar.

Spirit mereu iscoditor,pianistul lider a propus publicului,aproape de fiecare dată, formule

instrumentale insolite, reunind interpreţi din ţară ori dinstrăinătate, din generaţii diferite, colaboratori cu care aconcretizat noi compoziţii şi aranjamente. Neîndoielnic,„arhitectul-pianist devenit pianistul-arhitect apoimuzician pur şi simplu” – cum inspirat îl caracterizailustrul om de artă şi de spirit Richard Oschanitzky peMarius Popp – rămâne peste vremi unul dintre stâlpiicheii de boltă a jazz-ului românesc!

Florian LUNGU

Marin Petrache Pechea

Părinţii săi, deportaţi în Transnistria (după cumdeclară: “am o combinaţie de gene luate de la o mamăevreică şi un tată ţigan ungur”), au revenit în Româniadupă eliberare. Mama era însărcinată şi tatăl său a spus căo să-i dea numele primului sat în care se va opri şatra:s-au oprit în judeţul Galaţi, la Pechea. S-a născut la 25

Despărţiri

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016 37

Despărţiri

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016

noiembrie 1944. Dar în buletin e scris Marin Petrache.Numele complet i-a fost popularizat de OctavianUrsulescu.

A terminat şcoala de muzică, apoiConservatorul, a studiat clarinetul, dar s-a stabilitla saxofon. Şi-a alcătuit o valoroasă orchestră delocal, cu care a cântat peste hotare, iar în 1986 acerut azil politic în Danemarca. A primit 7 anicondamnare. S-a întors în ţară în ’91, la îndemnullui Titus Munteanu şi al Alexandrei Cepraga şi aparticipat la Festivalul “Bucureşti ’91”, cucerindpremii. Şi-a deschis un restaurant “La Pechea” -fiul Roberto, este şef de sală, una din surori estebucătăreasă. Şi-a alcătuit nu mai puţin de patruformaţii: Cromatic Band (şase instrumentişti),Cromatic Big Band (26 de instrumentişti), TrioPetrică Andrei şi Rai Banda Mahala, cunoscuţi şi

în străinătate. A compus şi a înregistrat cu diverşi solişti laRadio şi TVR câteva cântece de muzică uşoară. La unmoment dat declara: “Încă n-am cunoscut apogeul vieţii.Toată viaţa înveţi şi, când eşti în faţa morţii, îţi dai seamacă nu ştii nimic”.

După o lungă suferinţă a pierdut lupta cu cancerulla 9 octombrie 2016, la Bucureşti.

Cornel Panţir

S-a stins din viaţă, la numai 63 de ani, valorosulviolonist Cornel Vasile Panţir. Originar din Roman, în1984 a intrat prin concurs în Orchestra simfonică din

Joensen (Finlanda), unde a fost concertmaestru. A fostprofesor la Conservatorul din Joensen până la pensionare,

rămânând apoi cu o funcţie onorifică. ”Cetăţean deonoare” al acestui oraş, Panţir a cântat cu multe

ansambluri cunoscute, cum ar fi Orchestra Academiei demuzică din Tokyo, Galve Symphony Orchestra (Suedia),orchestra simfonică ”Petroskoi” (Rusia). Violonist virtuoz,s-a făcut apreciat în toate genurile muzicale, în ultimii anifiind invitat de onoare la Festivalul naţional al romanţei”Crizantema de aur” de la Tîrgovişte. La ediţia dinoctombrie a.c. s-a reîntâlnit cu bucurie cu compozitoriiDumitru Lupu, Mircea Drăgan şi Viorel Gavrilă, membriîn juriul de Creaţie. Pentru ultima oară, arcuşul lui vrăjit adat viaţă ”Baladei” compozitorului Eugen Doga, înrecitalul consacrat acestuia în seara de 22 octombrie...

... şi alţii

Bateristul cele-brei formaţii americane Megadeth(pionieră a stilului thrash) - Nick Menza a fost răpus lanumai 51 de ani de un infarct; doi dintre componenţii celeimai valoroase formaţii ungare, Locomotiv GT (prescurtat– LGT), bine cu-noscută publiculuinostru în urmaconcertelor susţi-nute în România,bateristul JózsefLaux (73 de ani) şiTamás Somló(bass, voce, 68 deani) au fost învinşide cancer; FrankSinatra Jr., băiatullui Frank Sinatra(fratele mai mic allui Nancy Sinatra),un bun interpretvocal, a fost doborât de infarct la 72 de ani; cântăreţul-compozitor Alan Vega a decedat la 78 de ani; violonistul formaţiei engleze Fairport Convention (care aimpus stilul folk rock) - Dave Swarbrick a decedat la 75de ani; faimosul muzician argentinian de jazz Gato Bar-bieri (sax, compozitor) a murit la 84 de ani; Merle Hag-gard, legendă a muzicii country, a decedat la 79 de ani dincauza unei duble pneumonii.

Dan CHIRIAC

AM

D. Lupu, M. Drăgan, C. Panţir, V. Gavrilă

Festivalul Internaţional de nai„Gheorghe Zamfir”

Festivalul „NAIULUI FERMECAT” a-nceput într-o atmosferă entuziastă la Clubul Arctic (fostul ConacOlănescu) situat în Parcul Central din Găieşti, iar searas-a încheiat cu un recital al maestrului Gheorghe Zamfiracompaniat de Orchestra Simfonică „Muntenia”, dirijorAlexandru Ilie, prezentatoaresoprana Irina Baianţ

Gheorghe Zamfir, ambasadorcultural al României pe cele cincicontinente ale globului, a făcut camuzica naiului fermecat să fieascultată de milioane de oameni,cântată în biserici, catedrale, în celemai mari săli de concerte, stadioane,etc. Cea de a III-a ediţie a„Festivalului Internaţional de Nai”(care-i poartă numele) se desfăşoarăîn urbea natală, oraşul GĂEŞTI, pecare l-a ridicat la rangul de „ORAŞPLANETAR AL NAIULUI”.

În cea de a doua zi afestivalului, dedicată MUZICIISIMFONICE, concertul a avut loc însala Casei de Cultură „DumitruStanciu”. Spectatorii au trăitmomente înălţătoare, audiind celebrele lucrări interpretatemagistral de Gheorghe Zamfir (1. Memories din „Cats”/Andrew Lloyd Webber; 2. Tango Violet/ GheorgheZamfir; 3. La grand blond Avec UneChaussure Noire/ Vladimir Cosma;4. Dansul pădurii/ GheorgheZamfir; 5. Nessun Dorma/ G.Puccini; 6. Hora Staccato/ GrigoraşDinicu) pe care le-a intrepretatmagistral la nai. Invitaţii săi: AydinYavaş - Turcia „Libertango/ A.Piazolla; Cezar Mihalache „Baladapentru vioară şi orchestră/ CiprianPorumbescu; soprana Irina Baianţ(1. ”My Fair Lady/ FrederickLoewe/ 2. „Muzica”/ GeorgeGrigoriu); Jan Luc Faroux - „AveMaria”/ Franz Schubert; ClaudiaIordache 1. „Aria Reginei Nopţii dinOpera „Flautul Fermecat”/ W. A.Mozart, 2. Aria „Qando m‘en vo”din Opera „La Bohème”/ G.Puccini; Orchestra SimfonicăMuntenia (dirijor Daniel Jinga) 1.Uvertura „Fantoma de la Operă„/Andrew Lloyd Webber, 2. „ValurileDunării” / Iosif Ivanovici), care i-a şi acompaniat peartişti.

Muzică din repertoriul POP-SIMFONIC s-a cântata treia zi în Parcul Central (cu un public minunat care aovaţionat şi aplaudat minute-n şir pe îndăgiţii interpreţicare i-au urmat inegalabilului artist Gheorghe Zamfir):

Costel Enache - nai; prof. Cornel Pană - nai; Vlad Spătaru- nai; soprana Irina Baianţ; soprana Ana Cebotari;Francesco Napoli - Italia, acompaniaţi de OrchestraSimfonică „Muntenia”, sub bagheta dirijorului DanielJinga.

Marea surpriză a constituit-o cea de a patra zi, carea cuprins un regal folcloric alături de Orchestra „Lăutarii”din Chişinău, dirijor Nicolae Botgros.

Cum era de aşteptat, sărbătoritul Gheorghe Zamfir,

care şi-a căpătat celebritatea din primii ani ai tinereţii, aînceput să ne cânte Doina nemuritoare care este zborulspre zări albastre al „Ciocârliei măiastre”, cea care ne-aadus renumele peste toate meridianele globului.

Festivalul International de Nai“Gheorghe Zamfir”, ediţia a-III-a -Găieşti 2016, a fost o feerie a muziciiinternaţionale, patru zile de neuitatpetrecute in compania mareluiMaestru Gheorghe Zamfir şi ainvitaţilor săi: soprana RodicaAnghelescu a cântat „Maria Tănasespune, „iubeşte cât eşti pe lume”,prof. Cornel Pană - Elveţia, Jean LucFaraux - Franţa, Aydin Yavas -Turcia, Costel Enache - România,Vlad Spătaru - Austria, Vasile Iovu(artist al poporului) şi Cezar Cazanoi- Republica Moldova, cu participareaextraordinară a Orchestrei Simfonice„Muntenia” condusă de dirijorulDaniel Jinga; evenimentul a fostprezentat de frumoasa Irina Baianţ.Maestrul Gheorghe Zamfir,interpretul şi compozitorul muziciiceleste la NAIUL INIŢIATIC, cel care

a unit pentru prima dată NAIUL cu ORGA (uimindîntregul mapamond), este cel mai titrat artist român, cumilioane de discuri vândute şi 300 de compoziţii carecuprind patru genuri muzicale: cu influenţăFOLCLORICĂ, LUCRĂRI SIMFONICE CAMERALESACRE, RELIGIOASE

Marin VOICAN GHIOROIU

Gală

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016 39

Ghe. Zamfir şi orchestra “Lăutarii”

Rodica Anghelescu

Amurgul zeului...Dan Spătaru a fost un idol, un artist popular, o

vedetă în adevăratul sens al cuvântului, înainte de a seşti ce înseamnă “star sistem”-ul. Nu trebuia decât săapară, pe stradă sau pe scenă, nu contează, şi declanşa,atât cât se putea înainte vreme, isteria. Când încă nu seinventaseră, la noi, bodyguarzii (şi câtă nevoie ar fi avutde ei, adesea!), era nevoie de intervenţia poliţiei călarepentru a stăvili mulţimile, la spectacolele ce aveau loc pestadioane. Un impresar afirma că nu era nevoie decât săpui, într-un oraş, câteva anunţuri pe stâlpi cum că vineDan Spătaru şi sălile erau luate cu asalt. În URSS, undefilmase “Cântecele mării”, pe muzica lui TemistoclePopa (cu care ocazie se născuse idila cu partenera sa,frumoasa actriţă Natalia Fateeva), era venerat,întreprindea turnee de 3-4 luni, neavând, efectiv, ce facecu banii, după cum povestea, drept care seara, generos,făcea cinste tuturor celor din restaurant, cunoscuţi saunu, golind rezervele de şampanie şi de caviar alestabilimentelor! După 1989, însă, cu un ochi râdea, graţieiubirii constante a publicului, cu altul plângea, datoritămarginalizării la care era supus de “noua ordine” radio-TV-presă. Puteţi crede că până la moartea sa n-a fostniciodată invitat să susţină un recital la “Cerbul de aur”(el, care reprezentase ţara noastră în concurs la primaediţie, în 1968!) sau la Mamaia, unde lansase atâteaşlagăre? Într-o discuţie se întreba cu amărăciune, văzândcine erau cei preferaţi de mass-media: “Probabil că

trebuia şi eu să rămân în străinătate, ca să mă ia acum şipe mine în seamă...”. Dar el rămăsese alături de publiculsău fidel, cântând în săli neîncălzite, în faţa unorspectatori cu paltoanele pe ei, dar fericiţi pentru douăore, uitând, şi cei de pe scenă, şi cei din sală de greutăţileşi lipsurile timpurilor. Aşa încât în ultima parte a vieţii afost nevoit să procedeze exact invers, ducându-se înturnee pentru românii din diaspora, acolo declanşându-

se şi boala, fiind operat în Italia şi Germania. Dar eraînceputul sfârşitului, la care cu siguranţă a contribuit şiaceastă durere din suflet. La câţiva ani de la moartea saa fost organizat, din iniţiativa văduvei sale, Sida Spătaru,

la Sala Palatului concertul “In memoriam Dan Spătaru”,o manifestare fabuloasă, cu un omagiu adus de toatemarile vedete ale genului în faţa a 5000 de spectatori,TVR, graţie realizatoarei Carmen Movileanu,transmiţând înregistrările spectacolului câteva

săptămâni la rând. DarSida Spătaru îşi dorea unfestival dedicat lui, omanifestare permanentă,găzduită de Medgidia,oraşul copilăriei artistului.Din păcate, primele 3 ediţiin-au dovedit respect faţăde memoria interpretului şide moştenirea lui muzicală:fiind organizate fărăimplicarea firească afamiliei, ele s-au desfăşuratsub genericul... „DanS”!!De la ediţia a 4-a, însă, noulprimar, Marian Iordache,care-l cunoscuse pe DanSpătaru, a restabilitnormalitatea: festivalul acăpătat numele “DanSpătaru”, a devenitinternaţional şi mai ales a

descoperit un tânăr şi pasionat director de festival,Daniel Gheorghe, care pur şi simplu a schimbat faţamanifestării. Începând cu ediţia a patra a apărut, pentruacompaniament, valoroasa orchestră condusă decompozitorul Ionel Tudor, festivalul a fost transmis îndirect la TV, premiile au căpătat consistenţă, au fostconvocate personalităţi în juriu, iar întreaga organizare adevenit demnă de un Sanremo în miniatură. De altfel în

Festival

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016AM

urmă cu câţiva ani revista “Actualitatea Muzicală” aUniunii Compozitorilor şi Muzicologilor (şi la actualaediţie între partenerii media, alături de “Ultima oră” şide Radio România) a acordat festivalului internaţional“Dan Spătaru” de la Medgidia Premiul pentru cea maibună manifestare de profil din ţară. Dar după 8 ediţii

superbe, tipic pentru România, politicul şi-a băgat şi aicicoada, noul primar are pesemne alte preferinţe muzicale,l-a destituit pe directorul festivalului şi se pare că ediţiaa XI-a a fost ultima înoraşul Medgidia, atât dedrag lui Dan Spătaru...Dar legat de asta vomreveni la final,important este că acestveritabil “cântec delebădă” a fost unveritabil triumf.

Organizatori aifestivalului au fost şi deaceastă dată Primăria şiConsiliul localMedgidia, alături deAsociaţia naţională aCaselor de cultură alesindicatelor dinRomânia. Ca de obicei,scenografia, inspirată, afost semnată de un omcu mare experienţă înTVR, Virgil Popa, scenacasei de cultură “LucianGrigorescu” beneficiind de luminile şi dotările de sunetpuse la dispoziţie de “Media Rent” (Sorin Gheorghe). Caşi la celelalte festivaluri majore din ţara noastră (“George

Grigoriu” - Brăila, “Trofeul tinereţii” - Amara), greutateao dă orchestra, indiscutabil cea mai bună din ţară, cumulţi instrumentişti din big-band-ul Radio, trei dintre eimembri ai Uniunii Compozitorilor. Formaţia i-aacompaniat impecabil pe toţi finaliştii, orchestrând şirepetând săptămâni în şir, dar şi pe câteva dintrevedetele invitate, în componenţa: Ionel Tudor, AndreiTudor – claviaturi, Eugen Tegu – chitară bas, MarianGeorgescu, Daniel Bouroşu – chitare, Marin Dan Ioniţă,saxofon, percuţie, Vlad Tohăneanu – baterie, GilbertoOrtega Torres Asen (Cuba) – percuţie, o contribuţieimportantă având colaboratorii Liviu Elekeş şi MariusVăduva. Juriul a fost şi de această dată prea numeros, cunu mai puţin de trei textiere în componenţă, de unde şiunele notări care i-au nemulţumit pe componenţi(Cristian Faur s-a şi exprimat în acest sens, cu obidă: “Peviitor vreau numai profesionişti în juriu!”), dovadă cădoi solişti buni, cu palmares bogat, Teodor Manciulea şiSebastian Tudor, n-au figurat în ierarhia finală... Dar iatăcomponenţa juriului: Voicu Enăchescu (preşedinte),Titus Andrei, Sida Spătaru, Pompilia Stoian, AndreeaAndrei, Cristian Faur, Mirela Fugaru, Andrei Kerestely,Carmen Aldea Vlad, Enikö Georgescu (văduva luiŞerban Georgescu), Ionuţ Dulgheriu (Radio “Doina”Constanţa). Cum câştigătorul de anul trecut, AntonioMarino, n-a onorat invitaţia (aşa cum de altfel fac toţisoliştii italieni care triumfă la Brăila şi Medgidia,dovedind o totală lipsă de respect faţă de public,organizatori, colegi, mai ales că pleacă de la noi cupremii consistente!), racordul cu ediţia 2015 l-a făcuttalentata, sensibila câştigătoare a premiului I anul trecut,constanţeanca Eliza Nirlu, care ne-a reamintit versiunearafinată a piesei lui Titel Popovici, “Iubirea noastră nuare apus”, cu care a impresionat juriul la ediţia

precedentă, adăugând o variantă jazz-istică (este elevaOzanei Barabancea) a cunoscutei “Cine iubeşte şi lasă”.Procedând la o normală comparaţie cu ediţia 2015, mulţi

Festival

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016 41

Sida Spătaru, Daniel Gheorghe

Marco Sen�eri

dintre cei prezenţi au opinat căpremiul I ar fi trebuit să meargă cătretânăra de numai 17 ani din RepublicaMoldova, Mădălina Gaivas; solistadin oraşul Bălţi a cântat strălucit“Linu-i lin” de Liviu Ştirbu,confirmând numeroasele distincţiiinternaţionale. Juriul i-a acordat doarpremiul II, dar, ca în multe alteocazii, spectatorii “simt” mai binecalitatea: prin buletinele de votintroduse în căsuţele speciale (ideeremarcabilă), solista a cucerit şiPremiul Publicului! Dar să derulămpalmaresul în ordine inversă.Premiul Cetăţeanului de onoare“Elena Frâncu” (să nu uităm că şiDan Spătaru a fost Cetăţean deonoare la Medgidia) a fost înmânat

de fosta mare sportivă MihaeleiMihăilescu din Călăraşi, 21 de ani,studentă; cum fiecare finalist a datviaţă obligatoriu unei piese lansatede artistul omagiat, ea a cântat (foartebine) “Se întâmplă câteodată” deTemistocle Popa. Mirela Fugaru aacordat premiul “Cornel Fugaru”solistei Veronika Doroş, 22, dinUcraina, care a impresionat prininterpretarea unei piese folclorice,“Vorota” (Poarta). Cu zeci de premiila activ şi apariţii la televiziuneaitaliană, Ion Moise “Johnny”Bădulescu din Piteşti, copil-minunecândva, acum în vârstă de 19 ani, afost recompensat cu distincţia oferităde Fundaţia “Henry Mălineanu”,care, iată, se ţine de promisiune şi

acordă distincţii la toateconcursurile importante. Venităspecial din Germania, PompiliaStoian a fost impresionată, larevenirea la Medgidia (a susţinutun recital cu câţiva ani în urmă),de calitatea festivalului dedicatbunului său prieten de altădată şia acordat un premiu în numepersonal ucraineanului deorigine română AlexandruTărâţeanu, student la Iaşi, unobişnuit al podiumurilor depremiere de la noi; solistul de 23de ani a cucerit îndeosebi cupiesa “Siniaia vecinăst” (Albastruveşnic), compusă de mareleinterpret Muslim Magomaev,care pe vremuri relua cu imenssucces în URSS “Să cântămchitara mea” de Temistocle Popa,

Festival

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016AM

Ana Maria Roşu

Ionel Tudor, Ion Moise Bădulescu

Sabrina Diacov

şlagărul lui Spătaru. De ofrumoasă primire s-a bucuratdistincţia acordată în premieră dePaul Surugiu-Fuego, în cadrulproiectului său de maregenerozitate “Art by Fuego-Artăpentru suflet”, în cadrul căruia aajutat, prin vânzarea tablourilorpictate de el, peste 80 de artişti,fie în vârstă, aflaţi în dificultate,fie tineri de perspectivă. Să nuuităm că Fuego este singurulartist român care a cinstitmemoria interpretului printr-unturneu naţional, “Serenadăpentru Dan Spătaru”, şi unalbum discografic omonim!Superba diplomă şi suma de banicorespunzătoare au fostînmânate frumoasei şi înzestrateisoliste de 18 ani Sabrina Diacov,

din Bucureşti, care şi-a completatastfel un palmares remarcabil.Cântând convingător piesa “A chi midice” (Blue/ Tiziano Ferro),napolitanul Luis Navarro a fostrecompensat cu Premiulorganizatorilor. Reprezentantasponsorului principal, CRH CimentRomânia, a înmânat premiul IIItemperamentalei Ana Maria Roşu,20, din Roman, aceasta fiind la unpas de a egala performanţa de la“George Grigoriu”, unde a cuceritpremiul II. Dar n-a fost singura eidistincţie: impresionat de calităţile eivocale, Andrei Kerestely i-a oferit unpremiu personal, constând înînregistrări la studioul profesionistMidi Sound! Studentă la Bucureşti,

Ioana Gherghina, 22, a revenit cusucces la Medgidia (după“Popularitatea” de acum 3 ani), fiinddistinsă cu premiul I. După premiul Ila Brăila, tot anul acesta, napolitanulMarco Sentieri, muzicianprofesionist, 31 de ani, şi-a văzutvisul cu ochii, primind din mâinileSidei Spătaru mult-râvnitul Trofeu.Este al treilea italian la rând carecucereşte aici distincţia supremă, darindiscutabil a meritat-o, cuinterpretări vibrante ale melodiilor“Nici o lacrimă” de Ion Cristinoiu şi“Yes, I Know My Way” de PinoDaniele. O bună impresie, dintre ceinepremiaţi, au lăsat Ionuţ Danil(Buzău), Darina Rudneva (Rusia) şisimpaticul vietnamez Nguyen Van

Festival

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016 43

Lora

Adrian Daminescu

Sanda Ladoşi

Hung, un favorit al publicului local înurma evoluţiei de acum 3 ani.Laureaţilor le-a fost oferită şi originalacarte “Enigme pe portativ” de AlexandraVeronica Stroe, cu 121 de rebusuri peversurile artiştilor români.

Premiaţi sau nu, cei 20 de finalişti(de fapt 21, pentru că am avut şi un duetfeminin) ne-au reamintit, pe de o parte,cântece lansate de Dan Spătaru (cei maimulţi străini le-au cântat în limbaromână!), iar pe de alta melodiiremarcabile ale compozitorilor noştri, înunele cazuri fiind emoţionantă întâlnireadintre solişti foarte tineri cu bijuteriimuzicale datând de multe decenii.Astfel, s-au cântat compoziţii deAlexandru Mandy (“Tudore”), CornelFugaru (“De vrei să ştii ce înseamnă

român”, “Mamă, nu pleca!”), GeorgeGrigoriu (“Te ştiu de mult”), VasileVeselovschi (“Dar ce nu ai?”, “Şidacă...”), Camelia Dăscălescu(“Amintiri, amintiri”, “Cine sunt eu?”),Ion Cristinoiu (“Te-aşteaptă un om”),Alexandru Imre (“Îţi pare rău”),Temistocle Popa (“Se întâmplăcâteodată”, “Trecea fanfara militară”,“Ce e cu tine?”, “Spune-mi unde, spune-mi cine”, “Să cântăm chitara mea”),Horia Moculescu (“Mai gândeşte-te”),Ionel Tudor (“Aproape de cer”,“Oare?”), “Nunta” (Nicolae Covaci),Nicu Alifantis (“Ploaie în luna luiMarte”), Adrian Romcescu (“Mi-e dorde tine”), dar şi de compozitori maitineri, cum ar fi Andrei Tudor (“A

million stars”, “Te-ntreb de ce”). La urmaurmei, acesta este marele câştig al unuifestival internaţional, sperând că poateunii dintre concurenţii străini vor păstracântecele româneşti în repertoriul lor.

Un segment aşteptat cu nerăbdarea fost acela al recitalurilor, în care an dean ne dorim să reascultăm colegi degeneraţie cu Dan Spătaru sau măcarsolişti care l-au cunoscut, i-au fostaproape în turnee şi pot depăna lamicrofon amintiri emoţionante. Din acestpunct de vedere, la Medgidia, spredeosebire de alte festivaluri, au fost celemai multe vedete ale muzicii uşoaretradiţionale, actuala ediţie nefăcândexcepţie, chiar dacă toţi invitaţii maifuseseră aici. Pompilia Stoian a oferit opiesă în primă audiţie de Jolt Kerestely,“Dedicaţie pe un disc”, dar nu putea săocolească neuitatul “Prieten drag” de

Festival

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016AM

Nguyen Van Hung

Pasha Parfeni

Veronica Doroş

Radu Şerban. Sanda Ladoşi s-a axat pe piesele lui DanIagnov şi am regretat că Daniel Gheorghe a renunţat, lapresiuni venite din partea superiorilor, la tradiţionalulsău duet cu o vedetă, moment aşteptat, de culoare lafiecare ediţie, căci pregătise o versiune savuroasă a piesei“Între noi mai e un pas”, aţa cum a făcut şi cu discursulsău de adio. Adrian Daminescu ne-a făcut surprizainterpretării câtorva titluri lansate de Spătaru, alături de

compoziţii proprii şi hit-uri internaţionale, aşa cumCostel Lăzăroiu, din Râşnov, a oferit un recital compactDan Spătaru, pe negativele originale încredinţate lui deSida Spătaru, datorită asemănării de timbru. Dinamicul,temperamentalul compozitor şiinterpret basarabean Pasha Parfeni,cu prezenţe apreciate în finaleleEurovision, la Mamaia (premiul I laCreaţie, cu “Tu nu vezi cerul” deAndrei Tudor), “Cerbul de aur” şialte evenimente muzicale majore, afost primit cu entuziasm de unpublic ce-l cunoştea foarte bine,acesta fiind şi cazul Lorei (alăturide propria formaţie), zeci de copiirevărsându-se în primele rânduri,pentru a fi cât mai aproape deidolul lor.

Ne-ar fi greu să trecem înrevistă zecile de plăcute surprizeoferite de ediţia 2016 a festivaluluiinternaţional “Dan Spătaru” de laMedgidia, cele mai multe datorateinimosului director DanielGheorghe: program de sală cum n-am mai văzut în alte părţi, mape, afişe, panouri imense,defilarea de la Gala laureaţilor (fiecare ţară cu drapelulei, adus de copii frumoşi), ecusoane, taloanele pentruPremiul publicului. În foyer era amenajat un spaţiuspecial, cu însemnele festivalului, unde se făceaufotografii care apoi se gravau pe magneţi de frigider.Piaţa din faţa sălii, unde intrai pe covorul roşu, ca laCannes, răsuna în fiece seară de cântecele lui Dan

Spătaru, iar în parcul de peste drum s-a ţinut ocomemorare emoţionantă la bustul artistului (chiar aşa,ce artist de muzică uşoară mai are statuie?). Tocmai deaceea este de dorit ca pe viitor (dacă va mai exista unviitor...) chipul lui Dan Spătaru să fie mai folosit pematerialele publicitare şi pe micul ecran (mai ales căfestivalul a fost transmis în întregime de Neptun TV, deunde a venit şi prezentatoarea Gabriela Bădilă). La

hotelurile “Dobrogea” familiaOprea a dat dovadă de oospitalitate rară, ca de obicei, lafel ca reprezentanţii PoliţieiLocale, plini de solicitudine. Înalte localităţi, cum ar fi Amara,Târgovişte, Focşani, Moineşti,Zlatna sau Brăila, ca să dăm doarcâteva exemple, unde au locmanifestări muzicale naţionale,primăriile şi consiliile locale auînţeles un aspect esenţial: unfestival de anvergură facereclamă oraşului, imagineacâştigă, vin turişti, sponsori, massmedia sunt prezente,nemaivorbind de artiştii de pestehotare, altfel spus localitatea îşimarchează ferm locul pe hartă. Se

pare că nu e cazul noului primar din Medgidia, orăşelcare datora imens festivalului “Dan Spătaru”. Ar fidureros, dar cu siguranţă aşa se întrevede (fără SidaSpătaru, Daniel Gheorghe şi orchestra Ionel Tudor

festivalul e de neconceput), după 8 ediţii superlative aleechipei nominalizate mai sus, manifestarea va alegepribegia. Cine o va primi? Normal ar fi Constanţa, înacelaşi judeţ, oraş unde Spătaru a cântat ani buni laTeatrul “Fantasio”, dar nici la Bucureşti n-ar fi rău.“Amurgul zeului Spătaru”? Ar fi mare păcat ca el să maimoară o dată... (Foto: Adi Dedu)

Octavian URSULESCU

Festival

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016 45

Pompilia Stoian

D. Gheorghe, Mădălina Gaivas

“Olé, Tănase!” în Spania La sfârşit de octombrie, colectivul Teatrului de

Revistă “Constantin Tănase” din Bucureşti, în frunte cuStela Popescu, Vasile Muraru(directorul artistic al teatrului),Valentina Fătu, Alexandru Lulescua efectuat un turneu în Spania(organizat de Valentin Potrivitu,actor de profesie), în cadrulproiectului “Români pentruRomâni”, demarat în 2007 împreunăcu Primăria Municipiului Bucureşti.Acesta a cuprins 5 reprezentaţii laZaragoza şi în regiunea Madrid cuspectacolul “Olé, Tănase” şi a fostsusţinut şi de Institutul CulturalRomân (preşedinte Radu Boroianu).

Astfel, sala Auditorio NuestraSeñora del Pilar din Zaragoza adevenit neîncăpătoare pentru sutelede români sosiţi din toate colţurile

frumosului oraş şi dinîmprejurimi la primareprezentaţie a spectacolul “Olé,Tănase!”. Au fost prezenţiAlexandru Ion Steriu, ConsululRomâniei la Zaragoza şi PreotulParoh Aurel Nae, de la BisericaOrtodoxă Adormirea MaiciiDomnului din localitate. Toţiactorii - Stela Popescu, VasileMuraru şi Valentina Fătu,Alexandru Lulescu, Ana MariaDonosa, Liliana Mocanu, NaeAlexandru, Cristian Simion şiTatiana Fecioru au fost răsplătiţicu ropote de aplauze. La fel şiinterpretele Daniela Tănase şi Irina Ionescu, alături deBaletul Teatrului, cu momente artistice care au mers lasufletul publicului! Alexandru Ion Steriu, ConsululRomâniei la Zaragoza, a oferit superbe distincţii de înaltăapreciere actorilor Stela Popescu, Alexandru Arşinel(absent din motive de sănătate, dar “suflet” al proiectului),Vasile Muraru (Director Artistic) şi Alexandru Lulescu.

Au urmat cu cel puţin acelaşi mare succesreprezentaţiile susţinute pentru Diaspora din regiuneaMadrid, la Alcalá de Henares (Auditorio Paco de Lucia) -unde a participat şi E.S. Gabriela Dancău, AmbasadorExtraordinar şi Plenipotenţiar al României în Regatul

Spaniei, împreună cu membri aiAmbasadei şi Consulatului Român laMadrid - Aranjuez (Centrul CulturalIsabel de Farnesio), Getafe(Conservatorio Profesional de Musica)şi Lominchar - Toledo (PolideportivoMunicipal de Lominchar). Succesul dela Madrid al artiştilor Teatrului deRevistă “Constantin Tănase” dinBucureşti a fost cel scontat, după“precedentul” de la Zaragoza. Cusiguranţă că doar imaginile surprinseînainte de fiecare dintre reprezentaţii,cozile de la intrare, aglomeraţia din

foyerele sălilor ce deveniserăarhipline, entuziasmul,aplauzele şi bucuriaspectatorilor români de a-şirevedea idolii şi artiştii preferaţireflectă atmosfera şi succesul decare s-au bucurat oaspeţiiromâni.

Organizatori şicolaboratori ai turneuluisusţinut de PrimăriaBucureştilor, ICR, ICR Madrid,Tarom şi Atlassib, au fostCompania de Teatru “ValentinPotrivitu”, “Casa de Rumania”en España, Asociación Cultural“¿Por Que No?”, Asociaţia

ACASĂ (Zaragoza), Uniunea Muncitorilor Români dinSpania, Radio Românul, cotidianul “El Rumano“,Asociación hispano - rumana “San Apostol Jacobo”,Ayuntamiento Alcalá de Henares, AyunamientoAranjuez, Ayunamiento de Getafe, Ayuntamiento deLominchar.

Text şi foto: Oana GEORGESCU

Peste hotare

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016

Ana Maria Donosa

Stela Popescu

AM

„AurelianAndreescu” la

majoratPrin strădania directorului

general, îndrăgitul actor AlexandruArşinel, pe scena Teatrului de revistă”Constantin Tănase” s-a reluat, dupăo lungă întrerupere, festivalulcinstind memoria marelui interpret.Au fost 15 finalişti valoroşi, laureaţila cele mai importante manifestări degen din ţară, transmise în direct pemicul ecran (”George Grigoriu”-Brăila, ”Dan Spătaru”-Medgidia –

directorul acesteia, DanielGheorghe, s-a aflat în sală, ”Trofeultinereţii”-Amara). Palmaresul:Adriana Gavrilă, Călăraşi (Trofeu),Ioana Gherghina, Sebastian Tudor-ex aequo (pr. I), Cristina Vasiu, IonMoise Bădulescu-ex aequo (pr. II),Sabrina Diacov, Ioana Savu-exaequo (pr. III). Preşedinte al juriuluia fost reputatul compozitor JoltKerestely, autorul marelui şlagăr„Copacul”, iar regizor – CezarGhioca. Intrarea publicului a fostliberă, iar recitaluri au susţinutSanda Ladoşi şi prezentatorulfestivalului, Alin Gheorghişan.(Carmen ALDEA VLAD)

Corul „Alexandrov”Corul Armatei Roşii „Alexandrov” a concertat la

Bucureşti la Sala Palatului, oferind publicului unprogram muzical cel puţin ciudat: prelucrări ale celormai îndrăgite hituri lansate de-alungul vremii de The Beatles şiQueen, în interpretarea soliştilor şia celor aproape 60 de muzicienidin componenţa corului, consi-derat cel mai mare ansambluartistic din Rusia.

Deşi publicul cerea cuinsistenţă piese ruseşti, corul dirijatde Matthew Freeman (MareaBritanie) a interpretat doar“Kalinka” şi „Oci ciornâie” (tradusîn programul de sală ”Les Yeuxnoirs”...). A acompaniat OrchestraSimfonică „Valahia” dirijată deVirgil Petanca, iar invitată a fostmezzosoprana Andreea NinaAchilov. Din programul serii nu aulipsit prelucrările corale alepieselor celor două celebre formaţii „Yesterday”, „TwistAnd Shout”, „We Will Rock You”, „Show Must Go On”,

„Hey Jude”, „Yellow Submarine”, „Sgt. Pepper”,„Yesterday”, „Love of My Life”, „Don’t stop me now”,„We are the Champions” s.a.

Aranjamentele muzicale au combinat uneori cusucces instrumentele populare ruseşti – donara, balalaicaşi acordeonul cu butoane – cu instrumentele de suflat dinmetal şi lemn.

Corul „Alexandrov” s-a înfiinţat pe 12 octombrie1928, atunci când a avut loc şi primul concert pe scena

Casei Centrale a Armatei Roşii. Peatunci ansamblul număra doar 12persoane, pentru ca în anii ’30,când notorietatea depăşise demultgraniţele URSS, corul să numereaproape 300 de membri. Numelesău se datorează fondatoruluiAlexander Alexandrov.compozitor şi profesor laConservatorul din Moscova, celcare şi-a legat destinul de cel algrupului timp de 18 ani. “Frâiele”au fost apoi preluate de fiulacestuia, Boris Alexandrov, care acondus corul vreme de 41 de ani!

Din palmaresul impre-sionant al Corului Armatei Roşii„Alexandrov” putem enumeracâteva realizări de excepţie: a fost

invitat în legendarul concert “The Wall” al lui RogerWaters pentru a celebra căderea zidului Berlinului(1990, când a interpreatat piesa “Bring The Boys BackHome”), în anul 2004 a susţinut un concert la Vatican,primind binecuvântarea Papei Ioan Paul al II-lea, iar în2007, a susţinut un recital de excepţie la sediul AlianţeiNord Atlantice de la Bruxelles. Un an mai târziu au fostaniversaţi 80 de ani de existenţă a Ansamblului printr-unturneu pe întreg teritoriul fostei Uniuni Sovietice şi înaproape 60 de ţări din Europa, Asia, Africa şi America. În2009 a susţinut un recital de o virtuozitate deosebită pescena concursului Eurovision, organizat la Moscova, iarîn 2015 a susţinut cel mai special moment artistic al GaleiGrand Prix-ului din Monaco, la invitaţia Prinţului Albertde Monaco.

Oana GEORGESCU

Pe scene

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2016 47

cheiaţi, celpuţin 3 video-clipuri care de-păşesc 3milioane de vi-zualizări peYoutube şi celpuţin un video-clip realizat înultimii 2 ani în-cheiaţi (cu difu-zare pe TV)”.Nici măcar nu-mele grele dinmuzica interna-ţională nu înde-plinesc toatecondiţiile im-puse de şireţiigălăţeni, dreptcare Rolling Stones să nu viseze cumva că va concertavreodată la malul Dunării, căci n-are nici o şansă în faţalui Nicolae Guţă! Despre vedetele noastre de muzicăuşoară sau folclor nu mai vorbim, gata, pentru ele ora-şul-port şi-a închis barierele. Ridicol e faptul că nici le-genda vie a Galaţilor, Cetăţean de onoare al urbei,Alexandru Jula, nu se încadrează în tiparele incredibilefixate de primăria din oraşul său! Nu-i vorbă, nu s-auomorât ei nici până acum să-l invite, căci nimeni nu-iprofet acasă la el...

Octavian URSULESCU

AtitudiniInterzişi la Galaţi!

Până de curând, la Galaţi se organizau spectacolefrumoase, cu artişti de vază din toate genurile, toate subegida Teatrului muzical ”Nae Leonard” din Galaţi, ceamai mare parte din ele iniţiate de Alexandru Jula. Salaeste însă mică, doar grădina de vară primind în câtevaocazii mai mulţi spectatori (circa o mie atunci când Julaa lansat cartea Oanei Georgescu consacrată lui, ”Ultimulromantic”). Pe drept cuvânt, gălăţenii se întrebau de cevedetele muzicii uşoare nu erau niciodată invitate la ma-rile manifestări organizate de Primărie, cu gratuitate

pentru public: ”Zilele municipiului”, Revelion, ”Sărbă-toarea scrumbiei”, ş. a. Iată că explicaţia o căpătăm acum,dintr-un ”regulament” elaborat (tare suntem curioşi dinmintea cui a emanat, sigur cineva cu prieteni impresaripe la Bucureşti!) de Primăria din Galaţi. Ei bine, potrivitacestuia, orice artist care ar dori să cânte (”cu onorariu”,se precizează, de parcă dânşii lucrează benevol la pri-mărie!) la manifestările organizate de municipalitate tre-buie să aibă obligatoriu un videoclip făcut în ultimii 2ani şi să fi pus pe Youtube cel puţin 3 videoclipuri caresă fi făcut minimum 3 milioane de vizualizări fiecare!!Evident, cei mai mulţi artişti de valoare, cu câteva miciexcepţii (Inna, de pildă, semn că primăria din Galaţi are

pregătite zeci de mii de euro!), nu potîndeplini aceste criterii absolut discri-minatorii şi abuzive, cei favorizaţi fiindprobabil... maneliştii. Dintre aceştia, celpuţin 20, în frunte cu Florin Salam, în-deplinesc lejer condiţiile aberante im-puse de municipalitatea gălăţeană,care are din iunie 2016 un nou primar.Criteriile au fost aplicate în premieră laconcertele ocazionate de Ziua marinei2016. Mai precis, potrivit documenta-ţiei publicate pe SEAP (sistemul elec-tronic de achiziţii publice),”prestatorul va selecta artiştii pe bazaurmătoarelor criterii: prezenţă cu celpuţin o melodie în Top 20 (radio, pos-turi muzicale TV) în ultimii 2 ani în-

A C T U A L I T A T E AMU Z I C A L Ă

Redactor şef:George BALINT

Redactori: Mihai COSMA, Octavian URSULESCU Editorialist: Liviu DĂNCEANU

Secretar de redacţie: Costin ASLAM

Colegiu redacţional: Petruţa MĂNIUŢ-COROIU, Mariana POPESCU,

Mihaela Silvia ROŞCA, Vasilica STOICIU�FRUNZĂ, Cristina ŞUTEU

Semnează în acest număr:Dumitru AVAKIAN, Loredana BALTAZAR, Nicolae BRÂNDUŞ,Grigore CONSTANTINESCU, Dan DEDIU, Oana GEORGESCU,

Nicolae GHEORGHIŢĂ, Linda IANCHIŞ, Florian LUNGU, Petruţa MĂNIUŢ-COROIU, Carmen MANEA, Doina MOGA,

Octavian NEMESCU, Alexandru PĂTRAŞCU, Despina PETECEL-THEODORU, Vasile PRUTEANU, Cristina ŞUTEU,

Florin-Silviu URSULESCU, Marin VOICAN-GHIOROIU

www.ucmr.org.ro

Adresa redacţiei: Bucureşti, Calea Victoriei 141, sect. 1, 010071,România. Tel./Fax: +40-21-312.98.67

E-mail: em@edituramuzicala.ro, editura@unmb.ro

TIPOGRAFIA - INTERSIGMA-ERICOM SRLTEL: 021-242.30.32 ISSN: 1220-742x

Revistă lunară de informare, opinie şi dezbatere editată de UNIUNEA COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA

şi finanţată cu sprijinul MINISTERULUI CULTURII

Al. Jula

Marina Florea, Gabriel Dorobanţu, Ileana Şipoteanu, Stela Enache