Acta Musei Tutovensis - cimec.ro raporturile cu „celălalt”, ca şi faţă de propria imagine şi evaluare interioară. Dar la amândoi Dar la amândoi treapta cea mai profundă

20162016

II

II

Memorialistică

Mem

orialistică

ISSN: 1457-1717 ISSN-L: 1457-1717

MUZEUL „VASILE PÂRVAN” BÂRLAD

ACTA MUSEI TUTOVENSIS

MEMORIALISTIC Ă

II

2016

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

ACTA MUSEI TUTOVENSIS ACTA MUSEI TUTOVENSIS Publicaţie a Muzeului „Vasile Pârvan” Bârlad Publication of „Vasile Parvan” Museum,

Bârlad Str. Vasile Pârvan nr. 1 731003 Bârlad

1 Vasile Parvan Street 731003 Barlad

Tel.: 0235 42 16 91; 0335 404 746 Phone: 0235 42 16 91; 0335 404 746 Fax: 0235 42 22 11 Fax: 0235 42 22 11 E-mail: [email protected] E-mail: [email protected] www.muzeuparvan.ro www.muzeuparvan.ro Colegiul de redacţie: Prof. univ. dr. Nicolae CREŢU Dr. Lauren ţiu CHIRIAC Muzeograf Alina BUTNARU Redactor şef: Prof. univ. dr. Nicolae CREŢU Traducerile şi corectura în limbile străine: Prof. univ. dr. Nicolae CREŢU Prof. Ana ILIE ş i Alexandra ILIE

REVISTA APARE CU SPRIJINUL FINANCIAR AL CONSILIULUI JUDEŢEAN VASLUI

Revistă fondată de prof. Mircea MAMALAUC Ă. Coperta I: Cabinetul de lucru al scriitorului George Ivaşcu.


MUZEUL “VASILE PÂRVAN” BÂRLAD

ACTA

MUSEI

TUTOVENSIS

MEMORIALISTIC Ă II

2016

Bârlad ∗ 2016


Revistă editată și tipărit ă de CASA EDITORIAL Ă DEMIURG (acreditată de CNCSIS în 2003, reacreditată în 2006 şi în 2010). Director: dr. Irina CROITORU Şoseaua Păcurari nr. 68, Bl. 550, Sc. B, Et. 4, Ap. 16 700547 Iaşi, România 0232/25 70 33; 0745 378 150; 0727 840 275 E-mail: [email protected] Consilier editorial: dr. Alexandrina Ioni ţă Editura r ăspunde la comenzi în limita tirajului disponibil. © Muzeului „Vasile Pârvan”

ISSN: 1457-1717 ISSN-L: 1457-1717

Publicație rezultată din scindarea, în anul 2015, a publicației „ACTA MUSEI TUTOVENSIS” = ISSN: 1842-2373.


5

MEMORIALISTIC Ă/MEMOIRS

CUPRINS/CONTENT

Nicolae CREŢU, „ Război şi pace”, dinspre Tolstoi către noi „Guerre et paix”, de Tolstoï vers nous .....................................................................

7

Elena ILIE, Basil MUNTEANU, Vasile BĂNCIL Ă, Corespondenţă de pe frontul

Primului Război Mondial sau „ … tabloul tragic al unui tânăr ajuns la treptele superioare ale înţelegerii şi ale deprinderilor intelectuale aruncat într’o societate dintrodată tulburată care lui nu-i mai îngăduie să trăiască în sensul său şi care l-a ucis”

Basil Munteanu and Vasile Băncilă. Letters during The First World War or „... the dramatic picture of a young man reached at the high steps of the intelectual understanding and skills throwed in a agitated society that no longer allowed to live in his way and that killed him” ..………………………………………………

12

Camelia CRISTOFOR, Şcoala de zbor fără motor de la Cucuteni (Iaşi)……………… Pages from the history of the aviation of Iaşi – the motorless flight school of Cucuteni

(Iaşi) ……………..…………………………………………………………………

27 Corneliu LUPEŞ, Primul Război Mondial în literatura autohtonă a epocii The First World War in the period's local literature ………………………………….…

37

Oltea RĂŞCANU GRAMATICU, N icolae Iorga și Marea Unire Nicolae Iorga and the Great Union ....................................................................................

48

Laurenţiu CHIRIAC , Sculptorul Ioan C. Dimitriu-Bârlad (1890-1964) – martor şi participant la Primul Război Mondial ………………………………………….. The sculptor Ioan C. Dimitriu-Bârlad – witness and participant at The First World War

57 Mihai ŞELARU , Constantin Ţurcanu sub pana lui Peneş Curcanul Constantin Ţurcanu under the feather of Peneş Curcanul ......…………….……………..

65

Ioana COŞEREANU, Castelul Miclăuşeni şi patrimoniul său, martore şi victime ale celor Două Războaie Mondiale Miclăuşeni Castle and his heritage, witnesses and victims of The Two World Wars ……

73 Alina BUTNARU , George Topîrceanu, erou al Primului Război Mondial George Topîrceanu, a hero of The First World War ..........................................................

77

Nicoleta ARNĂUTU, Centrul Mihai Eminescu, povestea unei moşteniri culturale Mihai Eminescu Center, the story of a piece of cultural heritage ......................................

82



7

„RĂZBOI ŞI PACE”, DINSPRE TOLSTOI C ĂTRE NOI

Nicolae CREŢU∗

Key words: war, peace, life, death, human values, ontological consciousness, authenticity Nu am de gând să leg ceea ce urmează, strict , de faimosul roman tolstoian. Dar nici

să-l reduc la un soi de simplu pretext pentru un ecou intertextual înnobilator, gen de referinţă – „blazon” încă de la titlul –„prag”. Realmente, capodopera marelui scriitor rus este un reper inconturnabil, cardinal, pentru toată beletristica narativă „de război”, a lumii întregi: pentru că numai jocul complex al raporturilor experienţei existenţiale aparte care este războiul (ca ieşire din tiparele unei durate a normalităţii, din cotidianul acesteia) cu, de cealaltă parte, ceea ce îl precede, ca şi cu ce anume îi urmează (pacea, deloc „aceeaşi” înainte versus după), încă o dată, numai acest „joc” angajează în structuri de lumi ficţionale o problematică esenţială a valorilor omului confruntate cu tensiunile lumii, istorice şi politice, de cultură şi de mentalitate. Indirect, ceea ce nu înseamnă deloc „neglijabil”, o atare amprentă a istoriei-test nu e, desigur, absentă nici din vieţile necombatanţilor, ale celor „din spatele frontului”, totuşi, fără să se „estompeze” cvasi-abstract, nici difuz (privaţiuni, sacrificii, asumarea, ca „suplinire”, a rolurilor celor mobilizaţi, în familie, în comunitate şi mai cu seamă starea de încordare legată de situaţia de pe front, victorii sau înfrângeri, ştirile privind pierderi umane, despre cei căzuţi în lupte). Neîndoielnic, însă, „linia întâi” nu trimite numai la poziţia ocupată in spaţiul de operaţiuni militare, ci (în evidentă corelaţie cu ea) înainte de toate şi mai presus de orice, la întrebări de maximă gravitate şi profunzime ale celor împinşi, practic, de starea de război într-un timp precar, nesigur, expus potenţialei proximităţi a morţii. Imago a unei lumi traversând un interval de criză, „teren” al autoscrutării şi al ciocnirii cu limite ce catalizează o cunoaştere mai directă şi mai autentică a „celuilalt”/„celorlalţi”, în fine, încă şi mai mult, pe cea a propriei fiinţe, războiul narat implică dimensiuni ale mentalităţilor istorice, de epocă, şi, nu mai puţin, şi pe acelea ale viziunii autorului, în relaţia sa cu tot ce intră în sfera funcţiei „naratoriale”/naratoriale. Un foarte concentrat survey diacronic, restrâns la reperele esenţiale, va lumina mai bine, fie şi „telegrafic”, natura şi un minimum de variaţii, de categorii, de nuanţe, deopotrivă proprii câmpului tematic al „războiului”.

I liada lui Homer nara campania aheilor împotriva Troiei, urzeala – matrice a epopeei racordând orgolii şi vanităţi omeneşti (Elena şi Paris, Menelaos) la capriciile şi voinţa zeilor. Articulaţiile/„verigile” r ăzboiului Troiei sunt încă, în fond, mai aproape de basm şi de mit, cu înfruntările directe Hector versus Patrocle şi, consecinţă a acesteia, Ahile versus Hector, cu viclenia strategică a lui Odiseu („calul troian”) şi ceea ce îi urmează: căderea cetăţii lui Priam, distrugerea şi pustiirea ei, luarea în robie a troienelor, femeile învinşilor, şi a copiilor lor. Luminate intens sunt conştientizarea vinei/hybris (Paris, mai puţin Elena), durerea şi suferinţa generate de moartea unui războinic – prinţ ca Hector, soţ şi tată, ca toate să fie apoi absorbite în lamentaţia corală a Troiei învinse, lovită şi de urmările acestei înfrângeri. Mitul Argonauţilor lui Iason, porniţi în expediţia de căutare a „lânei de aur”, rămâne o exemplară paradigmă a ficţionalizării anabasei şi a războiului (la care ea conduce) ca ridicare la statutul de imaginară ţintă a obiectului – pradă, dorinţă-„motor” al mişcării epice. Iason e liderul – „ghid” al expediţiei şi cel ce devine stăpânitorul legendarei „lâni de aur”. Sigur, nu de un adevărat război, ca în I liada, era de data aceasta vorba, ci doar de o anabase – „incursiune”,

∗ Critic şi istoric literar, Iaşi.


8

victorioasă. Este hidalgo-ul lui Cervantes un războinic, în bătăliile lui cu „uriaşii” (morile de vânt), năluciri ale lecturilor sale, fie şi secondat de scutierul Sancho Panza, îngemănare de parodică versiune „eroică” şi de „adnotare” corectiv-ironică din perspectiva bunului simţ popular? Nu, fireşte, pentru că isprăvile/exploits cavalereşti, chiar şi nesubminate persiflant de ar fi, rămân încă departe de războiul instituţionalizat şi decis de factori de putere, combativitatea cavalerului rătăcitor fiind cea voluntară, de nimeni impusă, a unui justiţiar, pe un „tipar” – model ce ascultă/se lasă modelat de un cod moral şi îşi mai asociază şi o notă de mondenitate galantă (faptele lui – dedicate castelanei inimii sale). Va trebui să aşteptăm timpul istoric al campaniilor napoleoniene, ca La Chartreuse de Parme/Mânăstirea din Parma al lui Stendhal, în Franţa, şi Voina i mir /Război şi pace al lui Tolstoi, în Rusia, să descopere înfăţişarea haotică a războiului văzut din interior de către Fabrice del Dongo sau prinţul Andrei Bolkonski: nu perspectiva „de sus” (şi de mai departe) a generalilor, a strategilor, ci aceea a imediatului concret, care li se oferă soldaţilor de rând şi ofi ţerilor lor, cu siguranţă altceva decât „pionii” de pe vreo „tablă de şah” a planurilor de campanie şi a ordinelor superioare menite să ducă la suprapunerea lor de cvasi–abstracţii, de scheme „geometrizante”, peste realităţile individualizate ale războiului trăit. Ipso facto, romanul de război este şi unul politic, dar numai exact în măsura în care el opune tezelor unor confecţii literare patriotarde sau „inspirate” de o propagandă şi o ideologie, belicoase, ale apetitului anexionist (politica partidelor, a forurilor de putere , transpusă în le roman à thèse), o viziune nu neapărat „defetistă”, nici măcar una doar pacifistă, ci declişeizată şi polemică faţă de astfel de fabricaţii verbale, sustrasă aşadar radical oricărui „eroism” de paradă.

Literatura română numără câteva romane de război de nivel european, chiar mondial – fără exagerare (capodoperele: Pădurea spânzuraţilor şi Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război), dense modulate ca structuri narativ – semantice (şi stilistic) de poetici implicite, complementare una alteia, ale unor autori pe care înclinările şi înzestrarea specifice, proprii fiecăruia, ideea de artă a romanului şi opţiunile pentru anumite orizonturi şi paliere de problematizare a omenescului într-un atare context constrângător îi disting nu fără a-şi dezvălui însă şi convergenţe mai de profunzime. Rebreanu a făcut din Apostol Bologa al său un „căutător de adevăr”, care se eliberează de crusta unei inautenticităţi „existenţiale” – rezultat al îndoctrinării („datoria”, „jurământul”, „onoarea militară”), plonjând în labirintul unor întrebări grave, capitale, rămase fără răspuns, în vreme ce, pentru Ştefan Gheorghidiu al lui Camil Petrescu, confruntarea cu posibila iminenţă, de fiecare clipă, a morţii este un test al autoverificării morale, înainte de toate, experienţă a deschiderii spre „ceilalţi”, extravertită (tema camaraderiei virile), versant complementar erosului şi incertitudinilor lui (într-un raport de biunivocă aprofundare a propriei identităţi şi fiin ţe/ontos), obiect al monologului interior acaparat de bănuieli şi temeri privind fidelitatea Elei, femeia iubită. Implicaţiile morale, dense în ambele romane, intră într-o comunicare specială (ce le dă un soi de refracţie diferenţiatoare) cu politicul şi istoria la Rebreanu, cu aspiraţiile către un nivel al omenescului superior, de un aristocratism sufletesc ce are oroare de „trişerie”, de fals şi inautentic în raporturile cu „celălalt”, ca şi faţă de propria imagine şi evaluare interioară. Dar la amândoi treapta cea mai profundă este a ontos-ului adâncit şi substanţializat de războiul-test nu numai în ordine morală, ci şi de esenţă ontologică, punere la încercare a propriului a fi , omeneşte, în lume: interogativ – Bologa, (auto-)exigent – Gheorghidiu. Despre binomul, mutual modelator şi resemantizant război-pace mai curând se poate vorbi, într-o oarecare măsură, de oarecare ecouri, palide totuşi, ale conflagraţiei în Donna Alba, al lui Gib I. Mihăescu, prin protagonistul Mihai Aspru, sau ceva mai cuprinzător în plan social şi psihosocial, la Cezar Petrescu, în Întunecare, din păcate deficitar şi structural, şi stilistic, de o superficialitate şi inconsistenţă jurnalistică, când intenţia centrală, gravă, ar fi cerut şi autoexigenţa unei altfel de abordări.

O situaţie aparte din unele puncte de vedere este cea a romanelor unor războaie civile,


9

a căror serie, aici, este deschisă de Gone With The Wind/ Pe aripile vântului, al americancei Margaret Mitchell, creatoarea puternicului personaj (feminin) central Scarlett O`Hara, şi a altor câteva în jurul acesteia(mai cu seamă cei doi bărbaţi din viaţa protagonistei), imaginea de ansamblu, pe fondul războiului de secesiune Nord contra Sud, cu implicaţiile lui social-economice şi politice, fiind dominată de sugestia unui ethos viguros şi vitalizant al spiritului american. For Whom The Bell Tolls/Pentru cine bat clopotele al lui Hemingway e povestea iubirii americanului Jordan B. Jordan (combatant de partea republicanilor în brigăzile internaţionale împotriva franchiştilor) pentru spaniola Maria. Doctor Jivago al lui Boris Pasternak face din Larisa/Lara, iubita medicului-poet care e protagonistul, când pierdută, când regăsită în răsturnările de situaţie ale încleştării de forţe fidele ţarului (albii) şi „roş ii” lui Lenin şi Troţki, o alegorie vie, inepuizabilă ca iradieri şi sugestii asociate eroinei, a Rusiei înseşi. În fine, cu valenţe de barocă expresie a fantasmaticului social, Războiul sfârşitului lumii al lui Mario Vargas Llosa e o imensă, monumentală parabolă în care spiritul (nu „litera”) istoriei şi al convulsiilor ei, în varianta Americii Latine, ca şi culoarea şi efectele de realism magic se (con)topesc într-o uimitoare caleidoscopie de „cronică” în stare să alterneze un anume „strat” de narratum popular/„plebeian” cu altele, de implicaţii reflexive/eseistice (mai mult sugerate), nici ele fără legătură social-politice de temelie, ca şi de ethos şi infuzie de fantastic, toate absorbite în polimorfa, chiar versatila, structură de ansamblu, unificată din adânc.

Particularitatea explicabil reliefată ce le distinge este, fireşte, mult mai frapanta trecere în prim-plan a splitting-ului social-politic, dar şi de ordinul ideologiilor, cu amprenta lor maniheistă, prăpastie/falie a unei polarizări în interiorul aceleiaşi naţiuni, dimensiune de sens care eclipsează (nu-l înlătură) versantul implicaţiilor existenţiale. În schimb, în romanele „de război” tout court primează la palierele supreme ale sensului, interogaţia lăuntrică a individului care are sub ochi, nemijlocit, o anume demonetizare a vieţilor omeneşti, indiferent de care parte a poziţiilor frontului, aşadar ipso facto premisele unei eliberări de clişeele ideologiilor şi ale propagandei de război, pentru a accede astfel la o înţelegere umanist-universală, una deloc abstractă însă. Orizontul ultim nu este „defetismul”, totul depinzând, desigur, şi de diferenţa pe care o imprimă unei astfel de experienţe trăite pe viaţă şi pe moarte delimitarea unui război de apărare (ca la Tolstoi) sau de eliberare (Camil Petrescu) faţă de unul de agresiune sau apelând la un „ataşament” artificial (Rebreanu). Însă deschiderile dominante către social şi politic mai curând (război civil), de regândire aprofundată a valorilor omului rămân repere utile, revelatoare în abordarea întregului câmp tematic în discuţie.

Dar în ce constă de fapt potenţialul distinct al relaţiei, „dialogului” şi complementarităţii dintre cele două „timpuri”, al păcii şi al războiului? Ce fel de impact are experienţa războiului trăit ca interval de criză, reevaluator, asupra reintrării în cel de normalitate, al păcii? În capodopera lui Tolstoi succesiunea de alternanţe pace/război/pace/război/pace îşi conduce cititorul dinspre climatul mondenităţii – „ şcoală” a ipocriziei şi reţelei de interese (salonul Scherer, Kuraghin, Trubeţkaia), o lume văzută cu ochii naivului Bezuhov, dar şi cu cei ai lucidului Andrei Bolkonski, sau dinspre seducători – „capcană” (Hélène şi Anatol), ba şi câte un demonic demolator de destine (al Nataşei Rostova) ca Dolohov către, mai întâi, campania din Austria, culminând cu bătălia de la Austerlitz, ca secvenţa de pace ce urmează să reia „traseele” existenţiale de prim-plan, făcându-le să traverseze experienţe de progresivă maturizare lăuntrică (duelul Bezuhov – Dolohov, ruperea logodnei Nataşei cu prinţul Andrei...). Ispite, provocări şi puneri la încercare, decantări şi parţiale înţelegeri, limpeziri. „Cerul înalt” al rănitului de la Austerlitz (Bolkonski) e metafora unei treziri a conştiinţei personajului, de pragul interogării trăitului (le vécu) său şi al lumii. Târzia regăsire, din ajunul morţii sale, dintre acesta şi Nataşa Rostova e semnul, abia ea, al eliberării definitive a personajului de limitele şi rigidităţile propriului orgoliu. O similară, în adânc, tatonare meandrică pe drumul către calmul şi


10

echilibrul autenticei sale identităţi de fond sufletesc inconfundabil parcurge şi contele Pierre Bezuhov (averea şi mondenitatea, mariajul ratat cu Hélène, iluziile masonice şi planul de asasinare a lui Napoleon) sunt „verigile” unei dure şi proteice şcoli a lumii, de accedere la o realitate a sinelui său, îmbogăţită, maturizată, demnă de acea târzie, nu tardivă, confluenţă de destine, între al său, marcat de „palimpsestul” vârstelor lui tranzitorii, şi cel al unei Nataşa Rostova, ea însăşi înţelepţită în cele din urmă de toate prin câte a trecut. Nu e deloc o „ întâmplare” dacă marele arc al timpului care e deschiderea de ansamblu a duratei istorice narativizate în monumentalul Război şi pace sfârşeşte propulsând, emblematic, în prim-plan tocmai aceste două neaşteptate regrupări în cupluri maritale: Bezuhov – Nataşa şi, nu mai puţin, Nikolai Rostov – Maria Bolkonskaia, după moartea fratelui şi a tatălui său. Romancierul rus a făcut din aceste personaje ale sale ipostaze ale unui omenesc bogat în acumulări de tâlcuri trăite, dificile şi cu atât mai preţios câştigate pe „trasee” existenţiale atât de diferenţiat configurate şi în succesiunea unor (paradoxale nu, surprinzătoare da) rupturi (de sine, de „ceilalţi”) în stare însă să ducă/ să conducă, tocmai ele, către cea mai profundă, nu şi cea mai spectaculoasă, ipostază a propriei identităţi, cea al cărei neîndoielnic şi suprem „semnalment” rămâne chiar un anume calm al dăinuirii, o inconfundabilă sugestie de forţă, de matură vigoare, dobândite, şi nu date dintru început.

Ce se întâmplă dacă ne întoarcem dinspre o astfel de lectură a dialecticii „vârstelor” existenţiale, cea a războiului şi, complementară ei, cea a păcii, prilejuită de epopeicul roman tolstoian, către romane româneşti, exemplare în acelaşi mare câmp tematic, cum sunt Pădurea spânzuraţilor sau Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război? Rebreanu a făcut din „căutătorul de adevăr” care e Apostol Bologa imaginea dramatică a unui omenesc pe care închiderea într-o situaţie(în înţelesul de sartriană situation ) fără ieşire nu-l face nici confuz, cum îl vedea Călinescu, nici doar pilduitor, emblematic pentru condiţia „românului obligat să lupte sub drapel străin”, după formula reductivă a lui Nicolae Iorga, ci inclasabil pe vreun versant (tezist) sau altul, ci revelator (şi tocmai aşa, asociat sugestiei ultime, şi ea înşelătoare, de „mistică”, thanatică, „eliberare”), mai credibil şi mai convingător decât în vreo oricare altă versiune de final imaginabilă, ipotetică. Altfel spus, o condamnare ipso facto, deplină, fără ezitări şi fără drept de apel, a monstruozităţii războiului, responsabil de cea mai absurdă denaturare a esenţei omului: dimensiunea culturală a ontos-ului său, cea pe care i-o imprimă o conştiinţă a valorilor sale autentice, indelebile. În ce-l priveşte pe Ştefan Gheorghidiu, protagonist şi narator în romanul lui Camil Petrescu, în cazul acestuia, romancierul a făcut din experienţa de război a personajului său nu atât (şi nu în primul rând) un neeroizat „test” al staturii lui morale, supusă unei continui şi orgolioase conştiinţe întrebătoare, exigent autoreflexivă, cât mai ales un soi de „condiţie necesară şi suficientă” a unui întreg şi complex proces de autoevaluare (într-un orizont ireversibil grav, de „verdict” dat sieşi), pe viaţă şi pe moarte, în planul eşecului său în iubirea, văzută ea însăşi, ca o crucială experienţă de cunoaştere, încât până pe drept elogiatele (de către Al. Paleologu) pagini de densă poezie a camaraderiei virile, de front, sunt tot o subliniere a situării îndoielilor soţului Elei în prim-plan, în vreme ce demersul-replică, extravertit, al deschiderii către ceilalţi îl va elibera din monologica iterativitate a interminabilului lanţ de îndoieli, ca şi de îndoieli asupra îndoielilor, conducând în cele din urmă la finala rupere de nod gordian din epilog. Nu riscul morţii pe câmpul de luptă, nu el antrenează şi defineşte miza semantică esenţială, ci paralizanta perspectivă ca un astfel de sfârşit, văzut ca mai curând accidental, să ţintuiască in aeternum o deplină, ireversibilă ratare existenţială, a celui care a făcut din iubirea sa pentru o femeie ca Ela, pe care o descoperă prea târziu ca nedemnă de el, însuşi „axul” întregii sale vieţi mature, devreme ce oricând clipa următoare ar putea fi şi cea din urmă. Vizibil, în ambele capodopere româneşti sensul suprem, degajat de structura fiecărui roman în parte, atinge un nivel al universalităţii definibil prin deschiderea experienţei trăite în profunzime, a războiului către esenţe ale omenescului dintotdeauna şi de oriunde, rămase enigmatice,


11

„tulburi”, ca în „lumina” sfârşitului lui Apostol Bologa, ca şi în neresemnarea orgolios lucidă a lui Ştefan Gheorghidiu, confruntat cu jumătăţile de „adevăr” sau înşelătoarele lui simulacre. Şcoală revelatoare de adâncuri ale omenescului, deopotrivă când îi este respinsă esenţa absurdă (Rebreanu), ca şi atunci când, dimpotrivă, potenţează la treapta unui dramatism absolut neliniştea unei interogaţii tranşante, evaluatoare între trărea autentică şi/sau total eşec existenţial (Camil Petrescu), „războiul”, inseparabil de umbra lui thanatică prin definiţie, este catalizatorul unei mai pătrunzătoare şi autoexigente conştiinţe de sine, revelatoare de necesare, oricât de crude şi dureroase, adevăruri ale fiinţei, faţă de mai „relaxata” şi mult mai superficiala trăire în durata „păcii”. Un efect nu numai reliefant, ci şi îmbogăţitor şi de aprofundare, pe deplin comparabil – şi nu doar la nivelul unui simplu demers analogic – cu ceea ce antrenează/aglutinează în jurul lui câmpul unui alt faimos topos – axă semantică/existenţială radical disjunctivă, aceea a polarităţii boală (moarte) versus „sănătate” (taken for granted) în celebre romane ca Der Zauberberg/Muntele vrăjit , capodopera lui Thomas Mann sau, mai aproape de noi, Pavilionul canceroşilor al rusului Soljeniţin.

Aş fi vrut, intenţia mea primă aceasta a fost, să iau ca obiect al aceleiaşi examinări, ca şi în cele de până aici, şi măcar un singur roman românesc consacrat experienţei istorice, atât de complexă şi de dramatică, a României în cel de-al doilea război mondial, eventual unul care ar fi captat un „trăit” (vécu) al ambelor fronturi, „de est”, ca şi „de vest”, dar lecturile au fost, toate, dezamăgitoare, texte fabricate vădit tezist şi ideologizant după „reţeta” versiunii „ istorice” oficiale a timpului, a situării „pe linie”, obedient şi schematic mai cu seamă în „ imaginea” dată războiului românesc din Est. De departe cea mai lamentabilă colecţie de clişee şi scheme „demascatoare”, scrâşnit „realist-critice” rămâne, cu siguranţă, Negura lui Eusebiu Camilar. Vor veni poate şi timpuri şi scriitori graţie cărora adevărurile în niciun fel părtinitoare, de niciuna din părţi, să fie captate credibil, cu forţă epică şi verosimilitate psiho-morală a autenticei imagini a omenescului, în romane ale războiului de eliberare a Basarabiei, ale tragediei de la Stalingrad, ale prizonieratului rusesc şi a tot ce se mai leagă de ele, ori leagă între ele asemenea „verigi” ale unui timp istoric privat deocamdată de o imagine ficţională, epică, pe măsura a ceea ce a fost. Până atunci, România nu va fi pierdut numai războiul din Est, ci şi pacea ce i-a urmat.

«GUERRE ET PAIX», DE TOLSTOÏ VERS NOUS Comparée à la vie quotidienne des temps paisibles (la Paix), l’expérience vécue de la Guerre

aboutit à une conscience existentielle et morale approfondie, dont les critères d’évaluation s’avèrent radicaux. L’imminence potentielle d’un risque de mort, ressenti d’un instant à l’autre, crée un climat d’incessante tension intérieure, essentiellement étrangère à toute forme de superficialité ou de frivolité dans le comportement, aussi bien que dans la réflexion qui accompagne et interroge le vécu : une interrogation rendue tellement grave par la proximité de la mort, sorte de reexamination (d’une exigence sans faille) portant sur les fondements de toute la vie d’auparavant. Voilà ce que les destins des personnages proéminents tel le prince Andreï Bolkonsky ou Pierre Besoukov nous « disent » à la lecture du fameux chef-d’œuvre de Léon Tolstoï. Quant à la littérature roumaine, surtout deux des romans inspirés de la Première guerre mondiale, La Forêt des pendus de Liviu Rebreanu et Dernière nuit d’amour, première nuit de guerre de Camil Petrescu, même sans miser sur des alternances successives des deux qualités de temps en discussion ici (Guerre vs. Paix), à la manière du romancier russe, arrivent à mettre en question les rapports de l’être humain aux valeurs cardinales d’une existence authentique (vérité, amour, liberté), envisagées en tant que plus importantes que la vie même (Apostol Bologa) ou à enrichir d’implications dramatiques et de fines nuances le « dialogue » des deux expériences-teste (amour et guerre) qui marquent la conscience ontologique du héros-narrateur (Ştefan Gheorghidiu) au long de son ample et complexe monologue intérieur, toujours repris, débat avec soi-même, orgueilleux et auto-exigeant, d’une noble et incorruptible intransigeance.


12

BASIL MUNTEANU ŞI VASILE BĂ NCILĂ .

COREPONDENŢĂ DE PE FRONTUL PRIMULUI R ĂZBOI MONDIAL

sau ”… tabloul tragic al unui tânăr ajuns la treptele superioare ale înţelegerii şi ale deprinderilor intelectuale aruncat într’o societate dintrodată tulburată

care lui nu-i mai îngăduie să trăiască în sensul său şi care l-a ucis” 1

Elena ILIE ∗

Key words: correspondence, First World War, Basil Munteanu, Vasile Băncilă.

În seria scrierilor, genul epistolar a dovedit valenţe multiple: de la cele strict

informative, documentare, istorice, la cele ce incumbă sondări psihologice, trăiri, sentimente or revelări ale acestora în însăşi momentul în care autorii lor îşi materializeză gândurile prin aşternerea lor pe hârtia de scris. Iniţial, dorinţa de exprimare a expeditorului satisface astfel dorinţa de informare a destinatarului; ulterior, pentru cel ce se apleacă asupra epistolelor - cercetătorul, care în principiu este obiectiv, informaţia, ştirea are o semnificativă latură documentară.

În cazul corespondenţei de război, genul acesta de documentare dezvăluie o pregnantă impregnare a istoriei pe retină, în conştiinţa şi sufletul autorilor, autori care, în cazul acesta sunt, întâi de toate, participanţi curajoşi la un război. Este şi cazul celor doi “eroi” ai discuţiei de aici: Vasile Băncilă (1897-1979) şi Basil (Vasile) Munteanu (1897-1972).

Vasile Băncilă Anul în care dă bacalaureatul este şi anul în care România intră în Primul Război Mondial. Foarte aproape de acest moment, în septembrie, Vasile Băncilă se înrolează voluntar în armată “cu dorinţa de a ajunge cât mai curând pe front.” 2 Absolvă Şcoala Militară de Infanterie, Şcoala pregătitoare de ofiţeri în rezervă3, în martie 1917. Va cere insistent, de patru ori, plecarea pe front, ultima dată pe 5 august 1917. Aproape similar cu destinul altui brăilean, D. P. Perpessicius, Vasile Băncilă este grav rănit pe frontul de la Comăneşti, un glonte dum-dum sfârtecându-i braţul. În cazul lui, braţul stâng. Urmează o lungă şi istovitoare convalescenţă în spitale moldovene. O epistolă4 din această perioadă dezvăluie suferinţele atroce, fizice şi sufleteşti, ale lui Vasile Băncilă, în perioada recuperării: “Bacău, 3 Decembrie 1917/ Dragă Muntene, De mult te urmăream: te piedusem. Iar acum că te-am găsit sunt absolut incapabil să-ţi spun frumos ceea ce credeam; sunt aşa de surescitat de infinite cauze ucigătoare pe cari nu sunt în stare să le recapitulez încât ajung până la desperare. După luni

1 Din scrisoarea lui Vasile Băncilă adresată lui Basil Munteanu, datată 28 Martie 1917, Botoşani. ∗ Muzeograf, Secția”Memoriale”, Muzeul Brăilei”Carol I”.

2Cerere (în copie) a lui Vasile Băncilă, plutonier cu termen redus, din 5 August 1917, numerotată No. 4, adresată Comandantului regimentului 73/78; textul integral în anexe. 3 În fostul local al Reg. 37 Infanterie, Comp. 2, Pluton 5, Botoşani. 4 Carte poştală, Societatea Naţională de Cruce Roşie a României / Filiala Bacău / Spitalul”Regina Maria” No. 217 bis.


13

de spital, cel mai mic zgomot, mişcarea cea mai nevinovată mă nenoroceşte. Sunt capabil de crimă. Scrisoarea ta răscolindu-mi amintiri şi îndemnuri vechi m’a făcut să nu renunţ la mine şi să încerc iar. Şi încercând acum am căzut din nou, iar aceste rânduri sunt mizerabila expresie a acestei căderi. Fac eforturi stridente ca să ţin tocul în mână, muşchii însă se împotrivesc. Amân din nou răspunsul - din ce în ce mai greu şi mai încărcat, supraîncărcat răspunsul la o stare care de atât timp aşteaptă rezolvare. Dar îţi jur că dacă nu voiu muri înnainte de vreme, nu-ţi mai las neclarificată taina şi suferinţa zilele acestea. Iartă-mi această idioată compoziţie, - o exchibiţie inconştientă a încâlcitei şi otrăvitei diagrame sufleteşti care mi’a cuprins sufletul, în definitiv repetatul atâtor mii de frecări şi neizbutiri, batjocura impertinentă adusă atâtor tendinţe sufleteşti ale aceluia care nu îndrăzneşte să se iscălească. Băncilă N. Vasile “5

În scrisoarea din 28 noiembrie 1917 trimisă din Iaşi, Basil Munteanu creionează magistral crezul lui Vasile Băncilă şi al întregii generaţii de intelectuali înrolaţi voluntar în numele devotamentului absolut şi al sacrificiului suprem pentru apărarea patriei:

“…să-ţi arăt că înţeleg adânc să venerez pe baiatul care conştient de desavantagiul

isbitor al schimbului pe care-l face, conştient de toată fatalitatea situaţiei în care ne găseam şi a împrejurărilor în care ne găsim, prea pătrunzător şi exercitat pentru a avea iluzii dulci şi rătăcitoare, băiatul dur, supt aparenta liniştită şi lini ştitoare a naivităţii şi inocenţii, a plecat amărât şi înfrângând legea din sânul unei cete în care-l svârlise regula generală, a plecat să ajute, conştient de slabele lui puteri, cu resemnare şi modestie, să ajute cu cât e negru supt unghie la înfăptuirea unui ideal. Şi nu l-a ştiut, nici nu-l ştie nimeni, nici ziarele, nici decoraţia nu pecetluieşte actul cel mai brav, isvorât din mobilul cel mai pur.”

Basil Munteanu, are până la un moment, acelaşi traseu cu prietenul Băncilă: de aceeaşi

vârstă, urmează şcoala de pregătire militară – „Noua Şcoală de Artilerie”, bateria 6, Iaşi şi apoi intră în vâltoarea războiului. Va avea însă şansa de a nu fi rănit. După război, drumurile lor se despart: Basil Munteanu pleacă la Paris, la Şcoala de la Fontenay-aux-Roses a lui Iorga; se întoarce în ţară în 1941, chemat la catedra de literatură franceză a Universităţii Bucureşti. Va pleca definitiv, sau mai corect spus, se va reîntoarce în Franţa, în 1946, folosindu-se de oportunitatea oferită de noul regimul instaurat în România ocupată de armata sovietică de a fi membru al delegaţiei ţării noastre la Conferinţa de pace de la Paris. O parte a corespondenţei dintre Vasile Băncilă şi Basil Munteanu a fost publicată în volumul Corespondenţe, apărut la Paris la Editura Ethos (Ioan Cuşa) în 1979 – corespondenţa lui Basil Munteanu cu alţi 29 de corespondenţi, cele mai multe din scrisori în număr de 116 venind de la Vasile Băncilă -, şi în volumul Corespondenţă Vasile Băncilă - Basil Munteanu, Editura Istros Muzeul Brăilei, Brăila, 1997, ediţie îngrijită de Zamfir Bălan, care va relua din volumul parizian doar partea de corespondenţă dintre cei doi Vasile, prilejuind astfel o mai lesnicioasă înţelegere a relaţiei dintre aceştia. De aceeaşi vârstă, brăileni amândoi, cu locuinţele pe străzi apropiate, colegi de liceu şi de universitate, corespondenţa dintre ei demonstrează că se completează fructuos şi pe secvenţa de timp pe care se întind scrisorile din volumele amintite. Faptul că sunt perfect complementari se poate remarca şi în scrisorile de care ne ocupăm aici. Dacă în volumele amintite schimbul de scrisori începe în 1922, anul plecării lui Basil Munteanu la Paris, cea

5 Pentru participarea la război va fi decorat cu medalia “Victoria” a marelui război pentru civilizaţie, 1916-1921 şi cu “Furajera” ordinului Mihai Viteazul”.


14

asupra căreia ne-am oprit atenţia se întinde pe perioada octombrie 1916 - iulie 1918. Sunt scrisori aflate în fondurile memoriale Basil Munteanu şi Vasile Băncilă, nepublicate după ştiinţa noastră până acum. Conţinutul scrisorilor dintre Băncilă şi Munteanu se înscrie în principal în configurarea sumară a caracteristicilor corespondenţei scrisă în împrejurările dictate de război. În acelaşi timp, aplecarea asupra rândurilor scrise cu febrilitate or cu detaşare intelectuală, dezvăluie latura lor de inedit, născută din însăşi structura spirituală a celor doi. Conştiinţe zdruncinate, suflete rătăcite şi care îşi caută drumul - mai bine zis sensul acestuia, schimb de opinii pe teme nu neapărat legate de evenimentul la care participă, dar născute din această experienţă, atitudini vizavi de eveniment şi faptele subsumate acestuia. Mai puţin epică, corespondenţa dintre cei doi prieteni conţine doar un scurt metraj al filmului anilor 1917-1918, materialul jurnalului de front or al “poveştii” eroului de război fiind cu parcimonie împărtăşit hârtiei. Dialogul epistolar oferă mai degrabă o impresie generală asupra evenimentului în totalitate, explicite fiind doar experienţele personale, trăirile şi reflexia lor rezultat firesc al educaţiei, al vastelor şi profundelor lecturi, al solidei instrucţii de liceu abia absolvit. Iată, în rândurile de pe carte poştală datată 26 decembrie 1916, Vasile Băncilă, referindu-se la conţinutul ideatic al scrisorilor fiecăruia dintre ei, remarcă încărcătura culturală specifică intelectualului: ”Constat că între noi aproape întotdeauna am vorbit mai mult ca nişte eroi din cărţi sau cum ar fi vorbit cutare personalitate literară, datându-ne metafizic durerile şi trimi ţându-ne filozofic la moarte.” Bogăţia numerică a corespondenţei celor doi este anunţată din start: “Cartea de faţă e un mic avertisment faţă de ceea ce va urma.” (Carte poştală datată 6 noiembrie 1916, trimisă din Brăila de Vasile Munteanu lui Băncilă, la Şcoala pregătitoare de ofiţeri în rezervă din Botoşani). Într-adevăr, în răstimpul enunţat mai sus, numărul scrisorilor trimise unul altuia este important, gândindu-ne că nu sunt singurele. Vasile Băncilă de pildă are o corespondenţă impresionantă cu membrii numeroasei sale familii. Bănuim acelaşi lucru şi despre Basil Munteanu. Dintre cei doi, cel mai prolific se dovedeşte şi aici Vasile Băncilă, cu 29 de epistole, de la Basil Munteanu regăsindu-se doar 10. Intervenţiile sunt mult dimensionate, reprezintînd uneori veritabile disertaţii pe o anumită temă, continuându-se în scrisoarea ce urmează încât unele scrisori se desfăşoară pe câteva pagini. Scrisorile celor doi reprezintă un veritabil dialog, cu întrebări-problemă la care se aşteaptă şi se primeşte răspuns. Tema prieteniei, a metamorfozării ei în noile condiţii este atinsă în egală măsură de cei doi iar discuţia se ridică la nivelul uneia reflexive, cu aplecare spre modul perceperii acestui sentiment, al comportamentului, al implicaţiilor morale or sociale. “Dragul meu prietenia noastră mi se pare, în lumea de aici, ceva aşa de straniu, de imposibil, ceva aşa de greu de întruchipat măcar în închipuire, poate şi pentru că face parte dintr-o lume cu totul străină celei în care mă învârt, o lume la care am fost silit să renunţ.”

(Vasile Băncilă, 26 decembrie 1916)

În oglindă, Munteanu reia discuţia despre prietenie mărturisind că a trebuit să se aplece asupra lui însuşi, să-şi sondeze sentimentele, reacţiile, în momentul când, în locul scrisorii aşteptate - „de la drăguţă”, cum îl tachinau colegii de cazarmă - a primit scrisoarea lui Băncilă: dacă a fost deziluzie sau nu? Şi răspunsul care nu lasă loc niciunui echivoc asupra profunzimii, sincerităţii ş i purităţii legăturilor dintre cei doi: „Ba nu, e de la un prieten cum n-ai avut tu şi nici n-o să ai..”


15

Continuă, explicând cu argumente din literatură, modul propriu de exprimare a acestui sentiment: „Dragă Băncilă, fiindcă vorbesc iar de sentimentul de prietenie ce-l avem comun e că o fac din frustare. Mi-e peste mână să fac altfel. Şi asta mai cu seamă când ne găsim împreună, căci dreptatea şi prietenia se simt din lucruri imperceptibile pentru simţuri, se simt cu un aparat de înregistrare obscur, ascuns şi intern dar fin, subtil. Aşa sunt eu... de altfel observai în romane că amorejii mai puţin amorezaţi sunt cei cari-şi spun mai ales cuvintele de „te iubesc”. Eu nu numai că ţi-am binecuvântat existenţa şi întâlnirea celor două şiruri de fenomene din care facem parte noi, ci am pus în paralelă sentimentele cari se ciocniră în momentul când îţi primii scrisoarea.... Cât despre prietenie - eu am citit mai puţine tratate filozofice şi am găsit-o mai rar analizată în România. Prima carte citită la capitolul asta (al prieteniei), pe care regret că n-o mai am aci fiindcă e o analiză şi un tratat, în acelaşi timp nespus de complect e „De amicitia” (Cicero). La ea mă gândesc şi mă gândesc şi la antecedentele prieteniei noastre şi la natura raporturilor noastre (dezinteres reciproc, potrivire în concepţia de căpetenei asupra vieţii, asupra direcţiei pe care să i-o dai, apoi privirea din acelaşi punct de vedere a lucrurilor şi oamenilor, entuziasm pentru acelaş lucru dar în primul loc sensibilitate, dezinteres, naturaleţe). Şi mă’ntreb ce-ar putea-o sfărâma legătura asta? Diferenţa în vederile politice? Un proces pentru o moştenire de milioane? Radicala schimbare în caractere? Nu cred... A! Un singur lucru, care se poate întâmpla oricui în răsboiu... Un mic accident neînsemnat dar ireparabil.”

(Iaşi, 1 faur 1917)

Pentru Basil Munteanu, relatarea plecării din Brăila, ce “căzuse din 23 Dec.” - fapt istoric consemnat doar ca punct de reper -, şi într-o stare sufletească precară, aşteptând o scrisoare, de dragoste desigur, care nu sosise însă, îi prilejuieşte o minidisertaţie filosofică despre dimensiunea psihologică a scurgerii timpului:

„ Îmi impun ca în aste 35 minute ce-mi rămân până la plecarea la şcoală să imobilizez

multe lucruri care vin şi fug dacă nu le fixez, vin şi fug ca multe lucruri la mine, aşa cum vine şi fuge timpul, depinde de dispoziţie, care tare mă tem, nu-i dintre cele mai strălucite... Să nu mă crezi devenind înşelatul caraghios al duratei, sentimentului meu, orbit de romantism şi de ditirambi.”


Spirit liber prin excelenţă, o „plantă liberă” cum îl definea Băncilă, Munteanu exprimă în stil propriu efectele asupra propriei personalităţi a rigorilor regimului cazon, a rigidităţii programului de pregătire, restricţionarea intereselor cognitive: ”Dragă Băncilă, multe fac eu aici şi mai cu seamă aşi vrea să fac multe: ce-aşi mai citi! Ce-aşi mai scrie! Îmi pun multe întrebări şi îmi place aşa de mult să fiu complect şi sistematic...!”

(Iaşi, 1 faur 1917) Sau, după ce detaliază preocupările sale în ale cititului („Chartreuse de Parme, L’abesse de Castro - o colecţie de nuvele cu subiect din cronica vieţii italieneşti, sec. XVI-”), împărtăşeşete prietenului său reţeta urmată în depăşirea stării de mediocritate intelectuală pe care o experimentează fără voie:


16

„ Încolo, ceea ce caut e să’mpac capra cu varza: milităria cu gândurile… şi ca atare profit de plimbarea de dimineaţă spre şcoală, şi cea de seară, acasa...... Ma adresez la o sumă de lucruri, de natură pitorească-sentimentală care îmbracă o haină altfel luminată şi umbrită văzute prin prisma milităriei dacă n’ai dispoziţie spre rău, am să-ţi zic că eu fac şi planuri: adică, să învăţ nemţeşte cât oi sta aici ....., dacă s-o putea şi italieneşte... Dumnezeu ştie ce s-o putea şi ce nu!”


Pentru Vasile Băncilă remediul păstrării eului intelectual este scrisul la masa de lucru, iar în condiţiile date, compunerea scrisorilor: “Dar trebuie să te gândeşti puţin şi la condiţiunile în cari iau fiinţă aceste scrisori, ce sunt lucrul cel mai bun pe cari îl port până aici. Ele sunt aspre încercări prin care mă sustrag inferiorizării. Altfel m’ar cuprinde oboseala şi deprimarea. Ele înseamnă rezisţenta contra morţii sufleteşti şi adesea mă fac să trăiesc cald deasupra realităţii reci. Iată şi clipele în care scriu acum: chinuit de boli fizice, îmi suflu în mâini să se încălzească, în odaie e un frig sub 00 pe când patul încăpător rămâne în seninătatea marţială a dimineţii de iarnă, dispreţuit alături. După marşuri sdrobitoare, după paralizatoare chinuri zilnice când corpul tinde să cadă ca o făptură năucită sau dimineaţa întrerupând cu energie această odihnă torturată, eu îmi regăsesc masa de lucru, masa sfinţirii mele.”

(Scrisoarea Nr. 9, marţi, 24 ianuarie, 1917)

Scrisul era o necesitate fizicească şi spirituală pentru Băncilă. Venea din tumultuoasa sa încărcătură intelectuală care-şi găsea prin forma materială împlinirea. “Dragă Muntene, Oricât mi-ar fi de greu să scriu şi oricât săptămânile şi mai ales zilele acestea din urmă sunt legate de absoluta mea neputinţă de a compune ceva - vine un moment pe care nu-l bănuiai cu un minut înainte când simţi neînvinsul îndemn, germene de mişcare sufletească gata să se desfăşoare, de a încredinţa imaculatei hârtii diagrama sufletului tău dintr’o anume clipă.”

(Botoşani, 28 martie 1917) Şi nu acordă atenţie acestui gen de activitate intelectuală doar de dragul “sporovăielii ” ; este conştient că ideile născute din această experienţă sunt importante şi că vor folosi ulterior: “Niciodată n’am simţit însă mai tare că scrisorile noastre prin cari cântă vremea de azi, sunt istorice.” (Scrisoarea No. 10, din 24 ianuarie 1917) În legătură cu lectura, are un alt punct de vedere faţă de Munteanu care îi “raporta” destul de des lecturile abordate şi diverse: “Dacă citesc, mai puţin! - regulat „Neamul Românesc”, pentru că m-a înălţat şi citesc pe apucate, şi e un întreg sistem de cultivare şi apoi pentru că am puţine cărţi dintr’acelea ale căror gânduri să-mi pară mult mai însemnate decât ceea ce gândesc eu.” (Scrisoarea Nr. 9, marţi, 24 ianuarie, 1917) Referindu-se la capacitatea lui Basil Munteanu de a se detaşa de ororile lumii din afară în momentul reîntoarcerii la sine şi în sine, a regăsirii pe sine, Vasile Băncilă reuşeşte un veritabil proces de autocunoaştere: ”Asta m’a facut să cred că ai alte şi mai sigure resurse de a te mângâia de asperităţile epocii noastre, decât mine. Tu poţi uita realitatea şi’o faci; eu nu pot şi mă cufund şi mai mult în studierea ei. Văd că regimul nou nu te sbuciumă aşa de mult şi nu te face să-ţi simţi fiinţa primejduită. În orice caz tu manevrezi imagini mai libere şi ale(a) ce implică mai puţine şi mai libere consecinţe. Nu eşti cuprins ca mine într’un anumit cerc de idei, într’un sistem cu


17

consecinţe dure. Tu de îndată ce ai ajuns la tine ai scăpat de înfăţişarea lumii din afară cu mizeriile ei; pe mine mă urmăresc însă fantomele ei şi tocmai acolo mă sdruncină mai din adâncuri şi mă silesc la lucrare asupra naturii lor.”

(Scrisoarea No. 10 din 24 ianuarie 1917) Talent scriitoricesc, spirit de observaţie, ironie fină, le descoperim în tabloul vivant al personajelor ce-l înconjur pe Basil Munteanu: “Dragă Băncilă, cum era fatal încerc şi eu toate inepţiile inspirate unor creiere mediocre ori exaltate de nişte principii neînţelese. Şi eu mi-am blestemat existenţa odată cu’a adunărilor fără număr şi a formaţiilor fără sfârşit. Ce-i curios că eu am să ies din rândul instituţiei în care mă găsesc, fără ca odată măcar să fi gândit serios asupra ei - găsesc lucruri, pe cari în definitiv le-am bănuit dinainte, lucruri caracterizate printr-o mediocritate plată şi patentă, fără a reuşi - poate nici a căuta - să se apropie de unul din cele două extreme posibile. Aici se fac lucruri pe jumătate şi mai cu seamă se fac lucruri de aşa natură că te silesc să te întrebi: de ce se fac? Printre conducători se găsesc unii, cari cu adevărat se disting prin ceva excepţional (cultură, voinţă, inteligenţă) şi sunt puţini de acei care să n’aibă nici măcar ceva bun în doză apreciabilă. Printre egali sunt multe capete solide (capete nu inimi) în multe direcţii (muzică, literatură, drept, filosofie, matematici), de cari sunt însă foarte puţin legat fiindcă sunt în general persoane gălăgioase şi năzuroase, foarte asemenea unor frigorifere aşa încât, fie sănătoase cu capul lor cu tot...! E drept, că şi eu am devenit o specie de surdo-mut. Am înţeles de la început cum stau lucrurile şi am preferat unei reacţiuni dureroase, dar fecunde în reflexie - fie şi melancolice - i-am preferat o stare perfect pasivă; fac tot ce mi se cere, având grije să reduc la minimum sforţarea şi din când în când mai ridic vălul unui viitor prezumtiv! Ce e mai trist e că mă simt eu însumi o persoană foarte caraghioasă. Niciodată n’am fost mai puţin predispus la melancolie fiindcă niciodată n’am gândit mai puţin. Închipuie-ţi că toată ziua ţi-e încordată atenţia, urmărind calcule şi formule ori mişcări. Din ce în ce mai rare momentele de introspecţiune şi lucru devine obiceiu. Mi-e penibil să pun mâna pe vioară! E o casnă până să scriu o scrioare şi totuşi nu mă revolt, fiindcă simt ca aşi face-o în zadar şi apoi mi-e silă să mă revolt!... Din când în când zăbranicul negru întins de-asupra fiinţei mele interioare lasă să se întrevadă o oază verde de amintire amăgitoare cu vigoarea unor lucruri actuale ori miragii de viitor; de obiceiu sihastru mă visez pentru viitor; ce-i drept, o sumă de indicii îmi arată că ceea ce constat e o adormire acceptată de mine, deci temporară şi nu o moarte.”


Accente mai puternice ale schilodirii sufleteşti şi intelectuale conţin rândurile lui Vasile Băncilă unde remarcăm şi o înclinaţie deosebită spre analiză psihologică, descifrarea sensului moral al faptelor, o filosofare aplicată: “Muntene, Fac sforţări de schivnic care se torturează pe sine pentru a îndeplini voia cea bună. Ori de cate ori m’apuc de lucru strivesc cu hotărâre îndestulătoare rugăminţile plecate ale trupului meu, care cere să nu fie mai mult chinuit decât cu metode precise şi sordide... Ai observat desigur că aici e, şi cred că şi la tine, e un aici dureros, ocupaţiile intelectuale, scrisul literar, nu mai e o plăcere spirituală sau şi o plăcere spirituală ca altădată, ci în cazul cel mai bun, o mângâiere pe care nu o simt decât acei ce în scrieri bune au cunoscut binecuvântata şi umana ocupaţie a literelor. Dar în alte cazuri nu e nici măcar o mângâiere, ci e o tortură, o nevroză, un conglomerat în care un observator poate vedea


18

afectări de nervi, deraeri serioase de la bun simţ, logică, claritate şi aproape întotdeauna o hipertrofiată tendinţă de subiectivism. Privindu-mi unele rezultate ale muncii mele de asta toamnă în care tare mi-e frică să nu semene cu acei sfinţi neurastenici, icoana fidelă exteriorizată a sufletelor materiale. Înţelegi dar în ce condiţiuni de bunăstare generală încep această pagină şi cu singura satisfacţie aşa de mult creştină a robirii corpului meu asprelor porunci morale.”

(Scrisoarea Nr. 4, Botoşani, vineri, 13 ianuarie 1917)

Dacă remarcăm la Basil Munteanu reale înclinaţii literare, putem afirma acelaşi lucru şi la Vasile Băncilă care la rându-i creează imagini de o plasticitate inedită ce îmbină realul, materialul cu sensibilul, esteticul. Şi peste toate, încărcătura morală întrucât la Băncilă este o raritate să găseşte un text fără a raporta chestiunea în discuţie la dimensiunile ei etice: “Muntene, Mă simt ca un iepure fugărit de câini, care după goana lungă şi-a regăsit culcuşul; e timp rău afară, e zăpadă, vizuina e spartă şi friguroasă, dar e apărătoare căci pune pe duşmani în neputinţă. Acum e dimineaţă la câteva ore din noapte şi-am impresia că de ieri şi până acum am tot fugit într’un domeniu necunoscut chinuindu-mă cu imaginile urmăritorilor până am găsit acest loc ca să pot răsufla, depărtat pentru ca să pun cât mai mult spaţiu, cât mai mult timp între mine şi ei. Am şi eu doar mângâierea că am ştiut fugi şi că m’am oprit acolo unde trebuie pentru ca să îngrijesc de ale mele - dar cari pot fi în viitor şi-ale altor oameni cu suflet delicat - extrăgându-mă prin aceasta de la influenţele la cari mă supunea munca zilnică impusă de ei, rămânând neînvins.“

(Scrisoarea Nr. 6, Botoşani, duminică, 15 ianuarie 1917)

Deşi Vasile Băncilă s-a înrolat voluntar, mânat de sentimentul sincer al sacrificiului pentru apărarea ţării, la doar câteva luni, în mijlocul lunii ianuarie 1917, îşi pune întrebarea: “ce-am căutat aici unde nu mă cheamă nimic vizibil?” Un prim răspuns: “Era spiritul filozofic care mă îndeamnă cu fatalitatea unei naturi revelate.” Urmează o întreagă discuţie de natură filosofică asupra resorturilor unui astfel de gest, asupra naturii psihologice, sociale şi morale a sacrificiului.6 În paginile scrisorii nu de puţine ori găsim exprimat gândul în forma sa cea mai sintetică, aforismul: “Sacrificiul e urmarea liberei iniţiative.”; “ Altruismul impune un corolar – libertatea.”; “Aşadar formula lucrării pentru alţii e aceasta: Să lucrezi pentru colectivitate dar nu în colectivitate.”; “… a înţelege viata e cu mult mai mult decât a avea ştiinţa ei, vasta ştiinţă de catedră.” Deşi nu intraseră efectiv în luptă, perspectiva trecerii oricând a Styxului apare, mai des sau mai rar, în corespondenţa celor doi: “Am dreptul şi spun faţă de mine în cea mai serioasă lucrare de autoeducaţie aici am savârşit şi ea se va continua încheindu-se cu o pregătire absolută, ceteşte bine: absolută, de sacrificiu în faţa Morţii .”

(Vasile Băncilă; duminica, 22 ianuarie, 1917; scrisoarea Nr. 8) sau “Acum văd clar cu toate suferinţele că treci printr’un examen de maturitate intelectuală care nu e decât un început, un examen sufletesc a cărui culme epică se va petrece între tranşee, în mijlocul câmpiilor însângerate, în vecinătatea aproapelui sacrificat, sub tirania zeului Marte. Că în toate acestea este şi un Fine probabil asta cade dincolo de socoteli şi, ca filozofie nici nu interesează” 6 Redăm în anexă, în parte, scrisoarea, importantă pentru relevarea unora dintre ideile filosofice ce vor fi dezvoltate ulterior de Băncilă.


19

(Vasile Băncilă, Botoşani, duminică, 15 ianuarie 1917; scrisoarea Nr. 6); sau: “Din când în când zăbranicul negru întins de-asupra fiinţei mele interioare lasă să se întrevadă o oază verde de amintire amăgitoare cu vigoarea unor lucruri actuale ori miragii de viitor; de obiceiu sihastru mă visez pentru viitor; ce-i drept, o sumă de indicii îmi arată că ceea ce constat e o adormire acceptată de mine, deci temporară şi nu o moarte.”

(Basil Munteanu, Iaşi, 28 faur 1917)

Revenind la cele afirmate mai sus în legătură cu ineditul conţinutului acestor scrisori şi anume doar fulgurante informaţii de natură istorică, documentară despre front, mişcări de trupe, lupte, urmări etc., mai remarcăm că şi dacă ele apar, sunt dublate de descrieri de peisaj, de impresii despre localnici, de propriile manifestări legate de spaţiul în care se palsează şi/sau se deplasează autorii rândurilor.

“Dragă Muntene, Sunt de câteva zile la frate meu pe front; el s’a mutat din bordeiul lui de lângă linia I în sat la 1 ½ km. Grozeştii e un sat mare, întins, în mai multe mahalale cu locuitori români ceva mai mulţi şi cu o colonie de ceangăi la apus înspre trecătoare. Oituzul te duce până la graniţă şi-mi închipuiu că Ceangăii, mai ales ungurii treceau des dincolo. Amândouă nationalităţi aveau biserica lor. A noastră nouă - pentru prima oară când au sunat clopotele şi a fost pentru mobilizarea de la 1 şi 3, cu aer modern (semeţie, luminoasă, socializată parcă, cât mai puţin bogată). Are însă o cămăruţă pentru mărturisire închisă care seamănă a iezuism de fapt însă e un împrumutat de la biserica catolică - din apropiere. Picturi nepreţioase însă corect umplute, ale unui meşter oarecare; au însă meritul că sunt mai organizate cu lumea, cu aerul, mai decolorate, mai departate de la tipicul bigot, mai mondenizate deşi totuşi sunt nişte copii. Cei ce au lucrat cu această biserică sunt niste oameni fără talente deosebite însă prin sufletul lor comun a răzbătut totuşi spiritul religios nou. Pictorul care a copiat după o carte trăsătura şi culoarea a făcut-o totuşi mai dulce, mai ştearsă, mai înrudită cu pământul, deşi nu se vede conştiinţa acestor şi totul e şchiop, fără pic de avânt în concepţii şi cu unele elemente de aserţiune, de duritate bogată tradiţională, stridentă, pe cari nu le-a putut îndepărta.”

Şi după o incursiune în istoria satului urmează o descriere, cu imagini tragice, secvenţe cinematografice a ceea ce a rămas din aşezarea reconstituită anterior de Băncilă:

“Lângă casa popii totuşi aproape întreagă, goală, nouă, masivă, acum însă distrusă, numai cu pereţii laterali în picioare. M7. Înainte înspre zona pustie de casele cari o mărgineau, între dărămături, cărămizi, fierării, beciuri deschise, temelii de pe cari casele ţărăneşti mai uşoare au zburat ca şi când n’ar fi fost, brăzdată de câteva rânduri de tranşee, de baricade de piatră ca să împiedice venirea automobilelor nemţeşti şi de reţele de sârmă. Cotloane subpământene, bordeie cari adaposteau rezervele regimentelor de apărare, matca Trotuşului cu podul, cu săpături în malul din faţă tot pentru soldaţi. Mai departe o casă boierească, cu multe cămări, cu ograda bogată, găsind şi pivniţe. N’are casa aparenţa că e un castel, ci că e derivată dint’o casă ţărănească. În stânga şoselii biserica ungurească mult mai mare, poate odată bine împărţită şi înzestrată, acum numai cu pereţii de pe margini, rămasă simplă, atât. Împrejurul ei s’a construit un sediu în stare să aducă mult în balanţă forţele ce şi-ar disputa întreg defileul

7 mai


20

acesta al Carpaţilor, foarte bine păzit până la armistiţiu şi de întărituri şi de densitate de luptători. Pe aici au încercat Austro Germanii de nenumărate ori cu ţinta de a pune în primejdie singurile noastre saline de apă, minele sărace de petrol şi cărbuni din apropiere. În dreapta şoselii rămânând la duşman, prins în primele lor lucrări castelul lui Negroponte prea mult încercat, a cărui patină mult timp nu se va mai putea reconstitui. Movila din spate, dinspre Munţi, e acum şeruită de tranşee. Odinioară o soră a lui Negroponte de la Mărăseşti îşi chivernisea singură aici averea cu mână sigură, fermă, cu voinţă.”

* **

“Toate câmpurile, toate lanurile, găurite de obuze sau de lopata apărătorului, masive petroaie găurite în atâtea nopţi teribile, de la pata de câmp, sfărămătură cu sfărămătură, o imensă povară, care te uimeşte; tot terenul plin cu bucăţi de metal explodat şi cu pavaze sau frânturi de proiectil de diferite marimi. Toate resturi ale războiului căci în mintea poporului vom avea o noua lume cu metafizica şi folclorul ei. Satul e demult pustiu; acum s’au instalat câţiva militari părăsind blindajurile şi s’au întors 2-3 gospodari îndrăsnind să creadă într’o siguranţă viitoare.”

(Grozeşti, 7 ianuarie 1917)

La rându-i, Basil Munteanu, fire înclinată mai mult spre lirism, va crea, în peisajul rănit de război, imagini poetice, feerice alături de neliniştite răspunsuri la propriile interogări asupra sensului vieţii celui înzestrat spre creaţie artistică. “Eu, dragă Băncilă, vin de pe front: de la Furceni pe Siret, în stânga Mărăşeştilor, cum e, tu ştii mai bine decât mine; cum mă comport, nu de la mine o s-o afli. Am văzut pentru prima oară luncile Siretului, am văzut pânze de apă tăinuită pierzându-se în umbrare de sălcii, pierdut, mai pierdut, am văzut Siretul la lumina de lună, argintiu şi blând cum nu se mai poate. În faţa mea satul Doaga, vestitul Doaga, în dreapta podul frânt de la Cosmeşti... Stam ore întregi la observatorul Artileriei din liniile Inf. şi priveam convoaiele nemţeşti de pe şoseaua Bizigheşti-Mărăşeşti. Priveam lung crucea strâmbă a bisericii din Doaga, în care regulam zilnic tragerea, plopul nalt şi desfrunzit, casa boierească dărăpănată...şi m’am îndrăgostit de viaţă şi de risc ca de un sport, dar şi educativ... Cred că vei fi ştiind şi tu groasnica infirmitate (morală) ce mă bântuie; eu îi simt nelegiuirea şi anarhismul, şi mă întreb ades cum de nu sunt un laş netrebnic, odată ce-mi lipseşte convingerea adâncă, care să-mi curgă în vine şi să-mi stăpânească cugetul. Mă simt gata la sacrificiu nu al vieţii, care-i derizorie şi neînsemnatoare, dar la sacrificii, cari poate nu’s inventate... şi mă intreb ce mă susţine? Simţii adesea un resort nemaiînchipuit de puternic care mă împinge la lucruri desechilibrate, am avânturi nebune, fără să ştiu de ce şi pentru ce, în urma cărora lacrimi se ivesc în ochi, putere în braţe şi forţă în suflet; e-o bogăţie de temperament (iartă-mi expresia) care trebuie cheltuită, cere un scop, un ideal; şi mă tem că l-am sfârşit; frumosul supt forme diverse: un peisagiu, muzică, o acţiune morală, în momentele mele cele bune, mă transfigurează... În anumite condiţii de loc şi timp am convingerea fermă că aşi fi fost un artist mare; vezi ca întrebuinţez condiţionalul, ca atare nu pot fi acuzat de megalomanie sau ştiu eu ce alta....”

(Iaşi, 28 noiembrie 1917). Semnează: Al tău, V. I. Munteanu, Bateria VII din Regt. 2 Art., Divizia IV, Armata de operaţiuni Imaginea marilor oraşe moldovene, Iaşi şi Botoşani, realizată de Munteanu şi respectiv de Băncilă este una obiectivă, cu elemente ce ţin de specificitatea urbanistică şi culturală


21

căreia i se adaugă amprenta trărilor emoţionale, accentuată de duritatea războiului. Acest „ trecut” dureros este asumat, face parte din viaţa şi experienţa celor ce l-au trăit, „eroii ” rândurilor de faţă şi are acea notă de certitudine asupra derulării existenţei ce nu poate fi încă desluşită în prezent şi în viitorul lor apropiat. Redăm mai jos, fragmentar, „portretele” celor două oraşe schiţate de un literat şi de un filosof.

“ Iaşul, dragă Băncilă, are un pitoresc cu totul specific... La Brăila drept frumuseţe unică e Dunărea cu Filipoiul, Şerbanul cu canalele din baltă sub bolţi vii de sălcii, prin cari barca alunecă ca’n lagunele Veneţiei; însă nu scrie nicăieri că-s româneşti; sunt din domeniul universal; Iaşul însă are frânturi de case vechi, are mahalale pitoreşti prin coloritul fiinţelor ce le populeaza, are străzi ce suie şi coboara la nesfârşit, are uliţi modeste care te simţi obligat să respecţi lini ştea şi smerenia şi închipuieţi că uliţele - astea se mai cheamă şi Eminescu şi Asachi şi Vovidenia etc ...”

(Vasile Munteanu, Iaşi, 8 martie 1917) “Dragă Muntene, Mărturisesc că în ajunul plecării mele de la Botoşani îmi făceam încă unele gânduri frumoase de ceea ce credeam că o să îndeplinesc aici. A sosit clipa plecării, părăsirea atmosferei cu unele drăguţe elemente patriarhale, care e în Botoşani, momentul intrării în zarva lumii, cufundarea în mijlocul acelora care nu sunt ca mine şi pe care de obiceiu nu-i înţeleg la prima vedere şi faţa de cari simt îndemn nu desperat şi nici resemnat ci parcă străbătut de lumina unei revelări de a mă izola. Nu-mi pare rău că am plecat din Botoşani, căci înainte de toate vreau ca lucrurile să-şi urmeze cursul în transformarea lor firească şi oricât de rău ar fi prezentul nu regret trecutul pe care n’aş vrea să se întoarcă pentru că viaţa trebuie să se schimbe. Am încheiat chiar cu veselie - deşi conştiinţa că ceea ce a fost trebuia să treacă odată şi asta, îmi moderă veselia, până la o mulţumire liniştită - dureroasă epocă pe care o trăisem în cel mai bogat oraş de Miază Noapte al Moldovei.“

(Botoşani, 1 aprilie, 1917) După această incursiune în setul de scrisori ce constituie corespondenţa de pe frontul Primului Război Mondial, între Vasile Băncilă şi Basil (Vasile) Munteanu, rămâne de găsit răspunsul la întrebarea lui Vasile Băncilă, lansată în una dintre epistole: “Când se va sfârşi acest calvar al inteligenţei?” Întrebare de un tragism copleşitor, caracteristic generaţiei ai căror reprezentanţi au fost şi cei doi.

BASIL MUNTEANU AND VASILE B ĂNCIL Ă.

LETTERS DURING THE FIRST WORLD WAR or

”… the dramatic picture of a young man reached at the high steps of the intelectual understanding and skills throwed in a agitated society that no longer allowed to live in his

way and that killed him” This work is intended as a view of the Romanian society, of the intellectual's position during the war and of the suffering and resistance through culture. The basis of the research was the exchange between Vasile Munteanu and Vasile Băncilă during the time they served on the Eastern front during the First World War. This correspondence is part of the patrimony of the Memorials section of the "Carol I" Museum of Brăila.


22

Anexe: A.)

No. 4 / 1917 august 5 Plutonier cu termen redus Băncilă N. Vasile

către domnul comandant al regimentului 73/78

În septembrie m-am înscris voluntar în armată cu dorinţa de a ajunge cât mai curând pe front.

Am absolvit şcoala militară în Martie şi de atuncea mi-am făcut stagiul la regiment. În acest timp am cerut de patru ori să fiu trimes pe front, dar deşi întotdeauna rezoluţiile şi recomandările comandanţilor mei încadraţi au fost favorabile, n'am isbutit să ajung acolo unde tindeam cu fiinţa mea. Speram că cel puţin la plecarea regimentului îl voiu însoţi pe front satisfăcându-se astfel această crescândă dorinţă sufletească. M'am văzut însă trimes la Huşi fără să mi să dea vro speranţă. Atunci m'am hotărât domnule comandant să vin după regiment şi să fiu însumat ca voluntar la o companie şi să lupt cu toată hotărârea de ...8 în această calitate. Foarte convins, domnule comandant că în fine nu port nicio vină, cer înţelegere şi autorităţii Dumneavoastră să daţi acestui caz singura rezolvare pe care o merită şi care i s'a refuzat statornic până acum, singura compatibilă cu nobleţea idealului de care am dat dovadă. Ca să mi se dea prilejul să lupt şi dacă pe urmă mi se va cere socoteală de faptele pe care le’am săvâşit până acum, mângâierea că am luptat va fi cel mai sigur element de susţinere. Răzbunarea de atâtea umiliri al căror obiect am fost până am ajuns aici, nu mai poate da decât jertfa atotpurificatoare a sângelui – căci aveţi acum cea mai neîndoielnică dovadă de ce necesitate superioară e pentru mine frontul, către care am fost atras nefăcând cheltuire de oportunism din oboselile, lipsurile, umilinţele şi riscurile cu care aveam să mă întâlnesc.

Am intuiţia sugestivă şi pătrunsă a luptelor de pe front: aud bubuituri şi mintea mea îşi închipuie restul. Îngăduiţi-mi ca în această clipă istorică a ţării sângerânde în primejdie să fiu acolo unde sunt cei mai vajnici apărători ai ei.

Plutonier t.r. Băncilă N. Vasile

Urmare Având în vedere că natura însăşi a voluntariatului meu impune consecvenţa de a lupta,

recunoscută şi atunci când mi s'a primit cererea şi că nu pot repara ceea ce am săvârşit decât găsind aici primirea pe care am căutat, vă rog Dle comandant, să daţi urmare cererii mele socotind că în niciun caz nu mă pot întoarce de unde am plecat.

La motivele de mai sus se adaogă şi rezoluţia cu nr... a diviziei... prin care s'a admis să fiu trimis în ordinea de bătaie a regimentului.

B)

No. 6, Botoşani, duminică 15 ianuarie 1917 ...Mă pot întreba atunci f. firesc: ce-am căutat aici unde nu mă cheamă nimic vizibil? Înşir

argumentele lăsând la urmă pe cele mai însemnate. Întâiu, am facut constatările de mai sus dupa ce am venit aici. Al doilea, socoteam - şi văd acum cât de multă dreptate am avut - că voiu da aici şi pe urmă în altă parte, peste cel mai interesant domeniu de observare şi poate experienţa psihologică cea mai adâncă. Era spiritul filozofic care mă îndeamnă cu fatalitatea unei naturi revelate. Acum văd clar cu toate suferinţele că treci printr’un examen de maturitate intelectuală care nu e decât un început, un examen sufletesc a cărui culme epică se va petrece între tranşee, în mijlocul câmpiilor însângerate, în vecinatatea aproapelui sacrificat, sub tirania zeului Marte. Că în toate acestea este şi un Fine probabil asta cade dincolo de socoteli şi, ca filozofie nici nu interesează. Al treilea motiv mi-e mai greu să-l spun pentru că… cuvintele: n’am dorit poate sacrificiul de loc ca formă - pentru că în multe părţi ale lui, aproape în totalitatea spiritului lui nu serveşte scopul propus - dar l-am dorit cu o fatalitate care venea tainic din trecutul şi dimprejurul meu, pe acela mare, acolo unde îşi valorifica voinţa două forţe istorice opuse mai presus de noi. L’am dorit şi aceasta e în armonie şi cu ideile acestei scrisori, adică ascultam un instinct al colectivităţii, mai ales că e vorba de o colectivitate etnică (introducând în

8 Ilizibil.


23

discuţiile de mai sus aceste diferite valori, tot atâtea colectivităţi: familia, societatea, neamul, omenirea vezi că poţi înmulţi şi varia consideraţiile - ceea ce nu pot face eu acum). Dacă astă toamnă arătam oarecari sfieli iniţiale în aplicarea practică a acestei dorinţe intime - astăzi societatea nu-ţi primeşte faptele bune decât cu formalităţi ucigătoare, cari decepţionează - aceasta se datora timidităţii, piedicilor puse de iubirea altora, cari nu bănuiau câtă forţă de abnegaţie triumfătoare este în ei înşişi pe care au dovedit-o imediat înlocuind teama cu îndemnul divin şi în sfârşit se datora caracterului meditativ deprins să treacă prealabil orice hotărâre, toate motivele, toate nuanţele prin întreaga sa distilerie psihică, lentă şi senină. Nu bănuia niciunul din prietenii mei câtă intimă forţă de sacrificiu pentru alţii era în sufletul meu, care dacă ar fi fost zăgăzuită de formalităţi în cele din urma ar fi trecut peste ele cu puterea unei mişcări elementare. Şi timiditatea şi caracterul meditative ar fi trecut pe al doilea plan. De factorul negativ al familiei mele nu mai amintesc pentru că pe aceasta trebuie să o câştig pentru mine fără s’o chem, căci doar ea mi-a dat instinctele de mai sus. Totuşi dacă familia s’ar fi împotrivit serios neînlocuind piedicile de la început cu îndemnarea venită din propria ei iniţiativă, nu ştiu ce s’ar fi întâmplat. Dar dacă ar fi făcut-o, probând astfel de instincte şi eu aş fi fost altul şi acum n’aş mai primi mângâierile şi încurajările ei duioase şi n’aş fi făcut faţă la mândria ei legitimă. Aici e locul să-ţi explic câteva fenomene psihologice negative ce prevalează hotărârea altruistă. Înaintea unui sacrificiu (sau chiar fapte) suprem şi neprevăzut, individul – să vorbesc de cel nobil - sau grupe de indivizi cum e familia, se simt intimidaţi, înduioşaţi de ei inşişi, îşi văd sfârşitul f. sugestiv deşi în situaţii vagi, îşi închipuie, fără să poată însă preciza nimic, viitorul în culori tragice, cari le umplu fiinţa de o căldură ce le dă un aspect de angelică renunţare plină de regrete neînlocuite. Îţi închipui că n-am încercat eu aceste sentimente de vreme ce am fost în altă situaţie. Cunosc intelectuali, cu caracter dulce, cari a doua zi după mobilizare aveau o înfăţişare îngerească de fiinţe nepământene, plecând senin întrucât îi priveai dar înfiorându-se la gândul că aveau să omoare şi ca principiu şi p. că se ştiau că nu vor avea îndemânarea aceasta. Aceşti oameni dacă ar fi avut un prieten sau o rudă pe care ar fi putut-o sfătui delicat de a nu merge cu ei, fără însă ca prin aceasta să lovească în anumite principii, ar fi f ăcut-o cu toată revărsarea sufletului lor cald de închipuire. I-am văzut pe aceşti buni intelectuali şi după o lună de luptă, în care realitatea le transformaseră sau mai bine le treziseră adevăratele convingeri ale sufletului - aveau o fire independentă, conturată, cu totul lipsită de vag, cu deprinderea luptei, cu conştiinţa de luptător şi cu energica hotărâre că orice sacrificii s’ar face din partea oricui sunt bine venite fără a fi totuşi îndestulătoare. Rezultatul acesta l-a dat experienţa şi el n’ar fi avut precedente ca cele menţionate dacă sacrificiul ar fi fost pervăzut. Aşa e omenesc ca altruismul neprevăzut să treacă printr’o fază de intimidare, apoi printr’una de acomodare. Altfel e când fapta e rezultatul iniţiativei tale sau situaţiile-s prevăzute. Pentru uşurinţa discuţiei următoare să luam fenomenul de la început: în cazul când avem de-a face cu caractere mai aspre sau mai egoiste sau cu ori ce fel de caracter, dar care văd posibilitatea de a se împotrivi o fac şi din aceleaşi motive, adică sperioase, exagerare a notelor tragice. Dar să vezi ce se întâmplă: după prima fază urmează, am spus acomodarea - bagă de seamă că în toată această discuţie nu contez pe caracterele inferioare şi ea se face astfel după cât pot deduce: mai întâiu exagerările dramatice de închipuire se topesc şi în locul lor apare clar viitorul aşa cum îl prevede un spirit realist; al doilea, în locul trecătoarelor tendinţe speriate de la început îşi proiectează frumuseţea principiile de abnegaţie împreunate la sufletele mai simple cu posibila bucurare sufletească de după săvârşirea faptei. Vezi dar dece s’a împotrivit la început familia mea şi dece, neapărat singură, trebuia să vină la o altă atitudine, aceasta cea adevarată faţă de ea însăşi şi cea statornică. Având dar în vedere această sigură succesiune de atitudini morale din partea altora - singurul punct critic era fatal ca la cea dintâi oră a sacrificiului să mă găsesc acolo unde mă cereau toate sufletele istorice şi toată cultura sintetizată în mine...

Al tău Băncilă N. Vasile“ (Botoşani, duminică 15 ianuarie 1917; No. 6)


24


25


26

Lista ilustraț iei

1. Vasile Băncilă. Foto sepia; pass-partout cu eticheta în partea dreaptă jos, cu inscripţia: Victor Grossu/ Galatzi; pe verso, inscripţia de mână cu creion negru: Kogalniceanu nr. 26 Vaslui / şosea.

2. Vasile Munteanu; carte poştală; pe verso inscripţia: Prietenului Băncilă/VMunteanu/18 sept.1916. 3. Brevet, Medalia "Victoria", acordată lui Vasile Băncilă, sublocotenent în Reg. 24 Infanterie. 4. Scrisoare din 15 ianuarie 1917, Botoşani; Vasile Băncilă către Vasile Munteanu 5. Scrisoare din 1 faur 1917, Iaşi; Vasile Munteanu către Vasile Băncilă. 6. Brevet, Furajera „Mihai Viteazu”, acordată lui Băncilă N. Vasile, sublocotenent în rezervă în Reg.

IV Tecuci.


27

ŞCOALA DE ZBOR FĂRĂ MOTOR DE LA CUCUTENI (IA ŞI)

Teodora-Camelia CRISTOFOR∗

Key words: the motorless flight school, Cucuteni, Iaşi, aviation, Romania.

Începutul cuceririi aerului cu ajutorul aparatelor de zbor f ără motor Dorinţa desprinderii de pământ spre înaltul cerului a fost una dintre cele mai vechi

tentaţii ale omului, a cărui debut se pierde în istorie. De la mituri şi încercări nereuşite până la o realizare ştiinţifică şi tehnică concretă, drumul de-a lungul mileniilor a fost presărat cu numeroase contribuţii în conceperea aparatului de zbor, dar şi cu jertfe umane, sacrificii incontestabile. Dintre precursorii zborului fără motor, Leonardo da Vinci este cel care în sec al. XV-lea proiectează unele aparate, mărturie stând studiile şi schiţele sale care atestă primele încercări, realizare practică a unor astfel de dispozitive. În sec. al XIX-lea, o serie de experimentatori şi pionieri ai zborului fără motor, precum Jean-Marie Le Bris1, Louis Pierre-Marie Mouillard2, Alexandr Feodorovici Mojaiski3, Otto Lilienthal4, John Montogmery5 şi fraţii Wright6 prin încercările şi munca lor au îndrăznit a se ridica în aer, punând bazele ştiinţifice ale aviaţiei. La începutul sec. al XX-lea, condiţiile tehnice a zborului fără motor, cu ajutorul aparatului denumit planor, ce foloseşte curenţii de aer ascensionali pentru menţinerea în aer a acestuia este rezolvată, iar perfecţionările aduse ulterior au mărit performanţele, siguranţa la zbor, diversificarea aparaturii de bord, viteza şi înălţimea atinsă în zbor. În spaţiul românesc putem vorbi de un adevărat curent aeronautic, unde primele atestări documentare privind zborul cu aparate mai grele decât aerul provin din 1701, când un comandant de panduri pe nume Gligor Pintea7 din zona Maramureşului, primul pionier al aerului, realizează mai multe aparate”ciudate” pentru acea vreme, de fapt nişte planoare construite din lemn de paltin, plop, brad şi stejar la care roţile sunt învelite în piele de cerb şi pe care chiar el însuşi le testează. În 1765, tânărul Constantin Nestor8 din zona oraşului Deva construieşte un planor dintr-un trunchi de copac scobit pe dinăuntru, cu care zboară de mai

∗ Muzeograf, expert, Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu” Iaşi.

1 Căpitanul de marină Jean-Marie Le Bris (1817-1872) a fost unul dintre primii aviatori care la o dată necunoscută între anii 1858-1861 a realizat un zbor planat de pe muntele Sainte-Anne-la-Palud din apropierea localităţii Plonévez-Porzay. 2 Autor a numeroase cărţi, Louis Moillard publică în 1881 un faimos studiu denumit Imperiul aerului în care dezvoltă ideea construcţiei unui avion fără motor, aeroplan. Moillard este la originea concepţiei a numeroase tipuri de planoare. 3 Ofiţer în Marina Imperială Rusă, Alexandr Feodorovici Mojaiski (1825-1890) a inventat și proiectat aparate de zbor mai grele decât aerul. În 1872 construieşte un zmeu uriaş care prin intermediul unei sănii trasă de trei cai este ridicat de la sol. În 1884 construieşte primul monoplan. 4 Pionier al aviaţiei germane, Otto Lilienthal (1848-1896), considerat a fi părintele zborului fără motor execută între 1891 şi 1896 o serie de zboruri planate cu aparate de concepţie proprie. În 1889 publică cartea Zborul păsării ca baza artei zborului. 5 John Joseph Montogmery (1858-1911) a fost un inginer şi inventator american care a conceput mai multe modele de planoare cu care a făcut încercări de zbor. În 1884 Montogmery a realizat experimente de zbor până la o înălţime de 180 m în jurul localităţii Otay Mesa. Experimentele sale sunt considerate a fi primele în America. 6 Orville şi Wilbur Wright construiesc în 1889 primul avion fără motor, un planor cu aripi duble. În 1901 realizează un zbor experimental a unui planor cu pilot pe o distanţă de 100 m şi cu o viteză de 35 km/h. 7 http://www.gazetademaramures.ro/planorul-lui-pintea-13274 8 Gheorghe M. Cucu, Istoricul zborului fără motor în România, Editura Stadion, Bucureşti, 1972, p.17.


28

multe ori. Peste un secol, la Iaşi, în 1875 prinţul Grigore Sturza9 (1821-1901) (fig.1) construieşte în curtea din spatele Palatului Domnesc, pe strada Lozonschi, un aparat de zbor, de fapt un planor cu care prietenul său, profesorul de gimnastică pe nume Spinzi, realizează o lansare de pe un turn din satul Cristeşti. Zborul a fost un eşec.

Ion Stoica (1861-1921), un tânăr pasionat de fotografie şi pictură din satul hunedorean Ormindea, construieşte în 1884 cu mijloacele proprii din gospodărie un planor ce imita forma şi zborul păsărilor. De altfel, literatura de specialitate menţionează despre încercarea lui Ion Stoica din 1901 de face o demonstraţie cu un aparat ce semăna cu un”elicopter”.

Un alt inventator uitat este inginerul Petre Andrianov10 care construieşte un planor de concepţie proprie în 1908 şi cu care efectuează un prim zbor în apropierea oraşului Galaţi. Timp de 25 de ani, Andrianov încearcă să perfecţioneze construcţia şi experimentele cu planoare, dar din cauza greutăţilor materiale întâmpinate abandonează munca. Activitatea din acest domeniu este continuată de Aurel Vlaicu, care în timpul studenţiei de la Politehnica din München11 (perioada 1903-1908) realizează un model12 de aparat de zburat, cu aripi batante, puse în mişcare cu ajutorul unor arcuri. Modelul a fost lansat în aula universitară în prezenţa profesorului şi colegilor, profund impresionaţi de inovaţia lui Vlaicu.

La Craiova, Ion Romanescu13 (1895-1918) (fig.2) în 1908, la vârsta de doar 13 ani, construieşte un zmeu cu care se înalţă câţiva metri, iar în 1911 pe baza unor solide cunoştinţe tehnice şi preocupări de aeronautică construieşte un monoplan simplu şi uşor cu care efectuează mai multe zboruri la Eforie-Sud. Tot în 1911 devine elev la Liceul Internat”C. Negruzzi”14 din Iaşi şi înfiinţează prima şcoală de planorişti amatori, ce avea sediul în incinta liceului. Aici concepe şi realizează un nou planor, cu ajutorul unor colegi de liceu, printre care se număra şi Horia Hulubei, iar în aprilie 191215 zboară cu acesta câţiva metri în curtea liceului. Zboruri mai lungi au loc pe dealul Copoului. Construieşte mai multe modele de planoare, iar publicaţia pariziană”La Revue Aérienne” îi atribuie în 1912 calitatea de”cel mai tânăr constructor de planoare din lume” . În 1914 se înrolează voluntar în aviaţie pentru specializare în pilotaj, este trimis în Franţa, iar proiectele şi iscusinţa sa de constructor de aparate de zbor fără motor continuă. După numeroase misiuni din timpul Primului Război Mondial şi un scurt prizonierat de la Odessa (ianuarie-februarie 1918), se înrolează în Legiunea Străină unde în cadrul unei escadrile de vânătoare de elită participă la lupte pe frontul din Franţa. La 1 noiembrie 1918, în timpul unei lupte din Munţii Ardeni, avionul eroului caporal Ion Romanescu este doborât, iar odiseea acestui tânăr şi strălucit inventator se sfârşeşte.

Henri August16, un alt creator de aparate de zbor fără motor şi pionier al aerului construieşte mai multe planoare pe care le încearcă în zbor. Primul model încercat în primăvara anului 1909, avea un cadru metalic din tuburi de oţel sudate, era acoperit parţial cu material textil, anvergura aripilor era de 7 m şi o lungime de circa 9 m. Acest model este distrus de o furtună, dar a construit şi alte aparate cu care a făcut experimente. Toţi precursorii zborului fără motor menţionaţi, precum şi Gheorghe S. Popoiu, Costel Sidery, Valentin Popescu, Radu Manicatide, Egor Patior, Hubert Clompe, prin contribuţiile tehnice aduse au reuşit cu succes să cucerească aerul, să depăşească bariera impusă de văzduh şi să contribuie la dezvoltarea industriei aeronautice.

9 Ibidem, p. 18. 10 Ibidem, p. 19. 11 http://www.virtualarad.net/orizont_aviatic/noiembrie_2004/articol2/articol_2.htm 12 Acest model se păstrează în laboratorul Universităţii din München. 13 A fost fiul renumitului primar al Craiovei, Nicolae Romanescu. 14 Gheorghe M. Cucu, op.cit., p. 29. 15http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Romani%20in%20legiunea%20straina%20de%20 Luchian%20Deaconu.htm 16 Gheorghe M. Cucu, op. cit., pp.34-36


29

Mişcarea planoristă din ţara noastră devine populară şi cucereşte după Primul Război Mondial din ce în ce mai mulţi adepţi, afirmându-se la sport tehnico-aplicativ. În 1920, la Bucureşti, se pun bazele „Aeroclubului Regal Român”, la Lugoj se înfiinţează o asociaţie de zbor în 1929, la 27 iulie 1931 filiala de la Cernăuţi a „Aeroclubului Albastru” devine prima şcoală oficială de planorism din România, iar la Sibiu se înfiinţează în 1932 o filială a „Aeroclubului Albastru” din Bucureşti. „Aeroclubul” din Braşov este recunoscut oficial în 1932, iar la 14 august are loc un miting aerian în care este inclus în premieră un program de zbor cu două planoare. Inginerul Hubert Clompe17, proaspăt absolvent a Şcolii de zbor fără motor „Wasser Cupe” din Germania, a fost unul dintre piloţii instructorii iniţiatori ai acestei premiere la nivel naţional. Şcolile de zbor fără motor constituiau o primă etapă în formarea şi instruirea aviatorilor.

Din punct de vedere funcţional, planoarele se împart în trei categorii: de şcoală, de antrenament şi performanţă, iar lansarea acestora se realiza prin remorcarea de un avion, automobil sau un mosor (un cablu de oţel, înfăşurat pe un tambur, ataşat planorului, care este bobinat foarte repede de către maşină, oferind astfel planorului puterea de ridicare de la sol) până la înălţimea dorită şi prin lansarea cu sandoul (un cablu elastic confecţionat din fire de cauciuc paralele, îmbrăcat într-o ţesătură din fire de in sau de bumbac), cu care se lansa planorul de pe un deal, metodă care nu se foloseşte în prezent.

Şcoala de zbor de la Cucuteni (Iaşi) Organizarea oficială şi dezvoltarea Şcolii de zbor fără motor de la Iaşi debutează în

1937, când un grup de ingineri de la Atelierele „Nicolina”18 solicită acest lucru „Asociaţiei Aviatice C.F.R19” din Bucureşti, pentru studenţii centrului universitar ieşean. Pentru constituirea acestei şcoli de sport tehnico-aplicativ, o comisie de la Bucureşti se deplasează la Iaşi pentru a cerceta terenul favorabil şi curenţii de aer ascendenţi necesari desfăşurării unei astfel de activităţi. Zona potrivită recomandată pentru această şcoală se află la 15 km de Iaşi, pe dealul Holmului din apropierea satului Cucuteni, care avea acces la linia de cale ferată şi şoseaua Iaşi-Paşcani, prin comuna Leţcani. Această zonă aleasă pentru o şcoala de zbor era singura din ţară situată într-o zonă deluroasă. Documentele existente în patrimoniul Muzeului Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu”, urmare a donaţiei făcute în anul 1981 de către inginerul Ion Dumbravă (fig.3) în vederea înfiinţării unei expoziţii permanente dedicată aviaţiei ieşene, constituie mărturii unice şi concludente privind istoria acestei şcoli. Într-o primă etapă, debutul planorismului la Iaşi este susţinut de”Asociaţia Română pentru Propaganda Aviaţiei” 20 (A.R.P.A.) care era implicată în formarea piloţilor şi a instructorilor de zbor21. Inginerul Alexandru Matei22, absolvent al cursurilor de instructori de zbor fără motor de la Sânpetru-Braşov, iniţiază în anul 1934 un cerc de aeromodelism denumit „Pescăruş” la Liceul de băieţi din Iaşi şi în perioada 1935-1936 construieşte un planor de şcoală. Al. Matei este solicitat de către ARPA pentru înfiinţarea la Iaşi a acestei şcoli de zbor. La 15 septembrie 193823 este înfiinţată oficial şcoala de planorism de la Iaşi ce număra 16 elevi, iar primele zboruri au avut loc pe dealurile comunelor Vlădiceni şi Tomeşti. Şcoala a avut succes în

17 http://www.aviatori.ro/carti_details.php?id=99 18 Vezi recenta monografie a Serinelei Pintilie, Povestirile uitate ale Nicolinei: o istorie a oamenilor și a fabricii, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2013. 19 Asociaţie înfiinţătă la 14 iulie 1935 la Bucureşti, care a deschis şcoli de zbor fără motor şi la Galaţi, Arad, Iaşi. 20 Asociaţie civilă fondată în 1926, ce avea drept obiectiv sprijinirea dezvoltării aviaţiei şi care a patronat şcoli de zbor pentru formarea de piloţi. 21 În anul 1939, doi subofiţeri de la flota de aviaţie Iaşi sunt trimiţi la şcoala de pilotaj de la Sânpetru, Braşov, pentru formarea acestora ca instructori de zbor fără motor. 22 Alexandru Matei (1909-?) a fost după război conferenţiar la Institutul Politehnic Iaşi, disciplina geometrie descriptivă şi desen industrial. 23 Gheorghe M. Cucu, op.cit., p.92.


30

rândul elevilor, studenţilor, funcţionarilor şi muncitorilor de la „Atelierele Nicolina”, încât nu toţi cei care solicitau să urmeze cursurile şcolii erau primiţi.

De asemenea, Asociaţia ARPA-Filiala Iaşi, condusă de general C. Ionescu, este susţinută şi de generalul Emil Gheorghiu - comandantul flotei militare de aviaţie din Iaşi – în vederea înfiinţării şcolii de planorism. La Iaşi, tot pe lângă „Atelierele C.F.R. Nicolina” se înfiinţează în 1939 Centrul de Aeromodele, la iniţiativa ing. Aurel Neamţu şi sub conducerea ing. Ion Dumbravă. Un aspect meritoriu este faptul că la toate şcolile de ucenici ce activau pe lângă atelierele C.F.R. din toată zona Moldovei s-au înfiinţat şi dezvoltat cercuri de aeromodelism.

Închiderea frontierei pe Prut la 3 iulie 1940, ca urmare a ocupării Basarabiei de către Uniunea Sovietică, a dus la suspendarea activităţii şcolii de planorism. Peste doi ani, la 1 Mai 1942 activitatea filialei din Iaşi a „Asociaţiei Aviatice C.F.R.” este reluată, cu ing. Ion Dumbravă ca director. Şcoala este mai bine dotată şi sunt construite la Cucuteni două noi hangare şi bărăci pentru cazare (fig. 4,5,6,7 şi 8). Legătura dintre „Atelierele CFR Nicolina” şi şcoala de la Cucuteni (Leţcani) era asigurată de o linie dublă de cale ferată, care facilita transportul între cele două obiective. Reparaţia şi întreţinerea planoarelor se realiza cu profesionalism în cadrul „Atelierelor CFR Nicolina” (fig.9 şi 10). Primele cursurile teoretice destinate instruirii piloţilor planorişti, la care participă 45 de elevi, se desfăşoară în perioada 1 mai-15 iunie, între orele 18.00-20.00, în sălile localului C.F.R. de la Râpa Galbenă.

Şcoala a funcţionat cu succes, aşa încât”Atelierele CFR Nicolina” analizează posibilitatea înfiinţării unei noi şcoli de zbor fără motor, care să funcţioneze pe aeroportul civil din Iaşi, care era în exploatare pentru un număr redus de transporturi aeriene publice. Aşadar, filiala Iaşi a Asociaţiei „Aviatice C.F.R.” ce funcţiona pe lângă „Atelierele CFR Nicolina” s-a interesat să dezvolte aviaţia pe plan local în trei direcţii: planorism, aeromodelism şi şcoala de zbor cu motor. Zona de la Cucuteni a fost, în aceeaşi măsură, folosită şi pentru şcoala de zbor cu motor, în acest sens fiind amenajată o pistă.

Tot în anul 1942, are loc un moment important, când”Asociaţia Aviatică C.F.R.” Bucureşti decide să verifice posibilităţile tehnice concrete, a şcolilor de zbor fără motor din ţară în vederea evaluării acestora. Pentru aceasta este invitat Wolfram Kurt Erhard Hirth24 (1900-1959), cel mai experimentat pilot de zbor fără motor din Germania. Wolf Hirth ajunge şi la şcoala de la Cucuteni (Iaşi), unde execută mai multe zboruri cu un planor tip”Salamandra”. Renumitul pilot a fost foarte mulţumit de şcoala şi zona Cucuteni. Acest fapt este menţionat în dedicaţia pentru ing. Ion Dumbravă, scrisă de către W. Hirth pe prima pagină a cărţii de specialitate Sborul fără motor25 (fig. 11 şi 12), tradusă în limba română: ”Lângă un râu la Iaşi am văzut aproape cea mai frumoasă regiune de zbor fără motor din România”. Scrisă pentru cei care alegeau planorismul, lucrarea este concentrată pe toate problemele ce vizau instrucţia şi cunoştinţele teoretice pentru a deveni pilot de performanţă. Cartea cu dedicaţia olografă din 4 iunie 1942, în limba germană, se află în patrimoniul Muzeului Tehnic. Pe aceeaşi pagină, în colţul din stânga, sus, Ion Dumbravă scrie la 4 iunie

24 Pionier al zborului cu planorul, proiectant de planoare şi cofondator al companiei producătoare de planoare, Schempp-Hirth, Wolf Hirth debutează ca pilot în 1921 pe un model Harth-Messerschmitt. Din 1924, când în urma unui accident de motocicletă pierde un picior, va zbura cu proteză. În 1928 obţine diplomă de inginer a Universităţii Tehnice din Stuttgart şi se concentrează pe aeronautică. Timp de peste un deceniu promovează planorismul în Europa, SUA, Japonia, America de Sud şi Africa de Sud. A fost instructor de zbor, şeful şcolii de planorism de la Hornberg, Germania, iar în 1933 participă cu planorul său”Moatzagotl” la o expediţie organizată în America de Sud pentru studierea condiţiilor climaterice. În Argentina stabileşte un record acrobatic de şaptezeci şi şase de lupinguri. Cariera sa cuprinde obţinerea mai multor recorduri aviatice şi participări la competiţii internaţionale. Moare în 1959, în urma unui atac de cord, în timp ce pilota un planor acrobatic tip Vogh Lo-100. 25 Text prelucrat de cpt. av. Petru Mircea şi instructor de zbor Cernescu Eugen. Prefaţă de general av. Jienescu, subsecretar de Stat al Aerului.


31

1942: „Wolfh Hirth mi-a dat această dedicaţie după cea a zburat cu un planor Salamandră (peste-n.r.) toate pantele şcoalei de zbor fără motor de la Cucuteni-Iaşi” (fig. 13 şi 14).

Din nefericire, în anul 1943 activitatea şcolii de la Cucuteni este întreruptă şi evacuată datorită apropierii frontului.

Toată activitatea privind funcţionarea, întreţinerea tehnică a planoarelor şi indicaţiile privind desfăşurarea în bune condiţii şi legală a şcolilor de zbor din ţară era reglementată de „Direcţiunea Aeronautică Comercială” (DAC), care emitea în mor regulat instrucţiunile tehnice de zbor fără motor şi caietele de sarcină pentru materialele folosite la construcţia şi reparaţia planoarelor26. Asociaţiile aviatice care patronau şcolile fără zbor primeau în folosinţă de la Direcţiunea Aeronautică Comercială planoare şi materiale auxiliare în limita disponibilităţilor bugetare anuale. Contribuţia asociaţiilor care patronează aceste şcoli se limita la întreţinerea permanentă a planoarelor şi materialelor primite în folosinţă de la DAC, achiziţionarea materialelor necesare reparaţiilor şi salarizarea personalului tehnic necesar. Planoarele care sufereau accidente şi aveau avarii mai mult de 30% nu mai erau lăsate la zbor până când un reprezentant al DAC verifica reparaţia sau revizia generală a aparatului.

Aşa cum s-a menţionat, pe lângă „Atelierele CFR Nicolina” funcţiona şi Centrul de Aeromodele de la Iaşi care a acordat o atenţie serioasă activităţii construcţiei de aeromodele, în pofida lipsei materialelor şi pieselor necesare desfăşurării în bune condiţii a acestei activităţi. Iar roadele muncii de calitate sunt culese în anul 1943 (fig.15,16,17) la un concurs naţional de aeromodele organizat pe aerodromul „Romeo Popescu27” din Giuleşti, unde au participat elevi de la centrele de aeromodelism din Bucureşti, Craiova, Arad, Braşov, Galaţi, Constanţa, Turnu Severin şi Paşcani. Concursul28 era destinat pentru trei categorii de elevi aeromodelişti: începători, înaintaţi şi specializaţi. La primele două etape, care s-au desfăşurat la 21 octombrie 1943, elevii cercului ieşean nu au participat, dar pentru faza a III-a destinată celor specializaţi, ce a avut loc pe 25 octombrie, ieşenii au prezentat 28 de aeromodele. Elevii Şcolii C.F.R. Iaşi, sub îndrumarea instructorului Nicolae Enache, cuceresc o frumoasă performanţă prin clasarea pe primele 3 locuri. Elevii sunt felicitaţi de către generalul aviator Gheorghe Jienescu, ministrul de Stat al Aerului, pentru realizările obţinute în scurt timp de la înfiinţarea cercului de la Iaşi şi continuarea acestui sport prin promovarea şi atragerea de noi elevi.

Şcoala sub denumirea de „Şcoala de pilotaj Iaşi” este redeschisă oficial sub coordonarea inginerului Alexandru Matei, pentru a treia oară, la 18 mai 1948, fiinţând pe lângă Politehnica”Gh. Asachi”. În anul 1964 denumirea şcolii devine „Aeroclubul Moldova Iaşi”, iar din 2006 se numeşte „Aeroclubul Alexandru Matei Iaşi” ce cuprinde secţiile de planorism, paraşutism şi modelism.

Astăzi planorismul este un sport de agrement minunat, destinat celor curajoşi şi îndrăzneţi în experimentarea de senzaţii unice la înălţime, practicat autorizat în cadrul cercurilor şi asociaţilor de profil.

26 Conform caietului nr. inv. 5858, ce conţine Instrucţiunile tehnice de zbor fără motor, existent în patrimoniul Muzeului. 27 Aviatorul Romeo Popescu (1898-1931) a deţinut trei recorduri naţionale de zbor. Participă, alături de av. Gh. Bănciulescu, la „Cupa Bibescu” din august 1926, desfăşurată pe ruta Bucureşti-Paris-Bucureşti. Îşi pierde viaţa la 9 decembrie 1931, în urma unui accident de avion. 28 Document nr. inv. 5856/patrimoniul Muzeului Ştiinţei şi Tehnicii”Ştefan Procopiu”.


32

Fig. 1. Nr. inv. 7017-Prinţul Grigore Sturza. Pe verso sunt însemnările ing. Ion Dumbravă din anul 1986.

Fig. 2. Pilotul aviator Ion Romanescu Fig. 3. Ing. Ion Dumbravă


33

Fig. 4 şi 5. Hangarele de la Cucuteni pentru depozitarea planoarelor

(fotografii din Arhiva Muzeului Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu”)

Fig. 6. Planoare după un zbor efectuat la Cucuteni. Fig. 7. Camioneta pentru aprovizionarea şcolii.

Fig. 8. Bărăcile de cazare de la Şcoala Cucuteni şi conducerea Aviaţiei C.F.R. Iaşi:

- inspector Aurel Neamţu, - ing. Ion Dumbravă, - ing. Emil Saulea.


34

Fig. 9 şi 10. Atelierele pentru depanarea planoarelor de la C.F.R. Nicolina (fotografii din Arhiva Muzeului Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu”).

Fig. 11. Wolf Hirth, Sborul fără motor,

Bucureşti, 1938. Fig. 12. Prima pagină cu dedicaţia lui W. Hirth

şi însemnarea ing. Ion Dumbravă.


35

Fig. 13. Dedicaţia lui Wolf Hirth pentru I. Dumbravă. Fig. 14. Însemnarea ing. Ion Dumbravă.

Fig. 15, 16, 17. Membrii Cercului de Aeromodele

de la Atelierele Nicolina, felicitaţi pentru rezultatele obţinute la concursul de aeromodelism de la Giuleşti, 1943

(fotografii din Arhiva Muzeului Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu”).


36

Imagini cu un planor căzut în zona dealurilor Cucuteni

(fotografii din Arhiva Muzeului Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu”).

BIBLIOGRAFIE

1. Aero-Almanah, Bucureşti, 1932; 2. Argeşanu, Constantin, Zborul nostru, Bucureşti, 1931; 3. Atanasiu, Volcinel Constantin, Un secol de planorism, Ed. Vasile Cârlova, Bucureşti, 2002; 4. Cucu, M.Gheorghe, Istoricul zborului fără motor în România, Editura Stadion, Bucureşti, 1972; 5. Tudor, Vasile, Alături de vulturi: Planorismul în România, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,1997.

PAGES FROM THE HISTORY OF THE AVIATION OF IA ŞI – THE MOTORLESS FLIGHT SCHOOL OF CUCUTENI (IA ŞI)

Flying was one of man’s oldest desires, whose beginning is lost in history. The predecessors of the motorless flight made the first motorless flying machines and through their attempts and work, they tried to take to the sky, thus setting the scientific basis of aviation. In Romania, we can talk about a true aeronautic school. The first documentary certifications concerning the flight with machines heavier than the air go back to 1701. During the 19th century and the beginning of the 20th century, through the technical contributions and the flight performance, the Romanians succeeded in conquering the air. The gliding movement became popular in our country after the 1st World War, together with the creation of more motorless flight school. This is the case of the school of Iasi, set up for the first time in 1937 and reopened in 1942, based in Cucuteni (Leţcani). The hills surrounding the village of Cucuteni were suited for this school, new sheds and huts were built in the area. Because of the war, the flight school of Cucuteni was interrupted and reopened in 1948, this time in a new location. The documents belonging to the museum’s heritage and donated by Eng. Ion Dumbravă represent important testimonies concerning the history of the flight school in Iaşi.


37

PRIMUL R ĂZBOI MONDIAL ÎN LITERATURA AUTOHTON Ă A EPOCII

Corneliu LUPEŞ∗ Key words: literature, the First World War, writers, Romanian. Provocați de formularea tematicii respective, primul gând și gest ne conduc spre biblioteca personală, pe unul dintre rafturi odihnindu-se cele trei volume intitulate Literatura română între cele două războaie mondiale scrise și promovate pe când ambii frecventam Facultatea bucureșteană de Filologie, autorul de atunci fiind profesorul Ov. S. Crohmălniceanu (pseudonimul lui Moise Cohn), iar autorul de astăzi al acestor rânduri, fostul student. Cele trei volume salvatoare intereselor noastre cuprind ambele conflagrații mondiale. Asemenea repere îl conduc pe amintitul dascăl spre climatul epocii, potrivit căruia, „revistele și-au încetat apariția”: „Sburătorul” decedase, clădirea „Vieții românești”, idem: „fusese incendiată cu prilejul manifestărilor din 1916”, iar „cenaclurile se risipiseră.” Părăsim analizele mai sus numitului autor, în favoarea operelor, limitându-ne la Primul Război Mondial (1914-1916), ținta preocupărilor sale în general, și ale noastre în special. Ratează întâlnirea cu cititorii de astăzi, Calistrat Hogaș (1848-1924) care, prin datele sale de stare civilă, se situa cronologic în fruntea confraților, deoarece „Scrierile sale urmau să fie adunate în volum, 1912, dar târgul era distrus din cauza unor greșeli de tipar. Noua ediţie (1914) este aproape în întregime distrusă de un incendiu. (...) nu mai apucă, din cauza războiului, să-și vadă cartea tipărită.” (Al. Călinescu, D.S.R. (D-L), p. 515.) După șase ani, îi urmează, în astfel de ecouri editoriale postbelice, Alexandru Macedonski (1854-1920): „Fiu de general, intrat prin căsătorie, într-o casă de boieri români, aparținînd oligarhiei atotputernice, Macedonski, știind sau neștiind, a făcut tot ce i-a stat în putință să se strice cu clasa lui și să dea buzna printre noi, la maidanul vast al boemei și al proletariatului intelectual”, este un portret al confratelui său, Gala Galaction, în Alexandru Macedonski, Cuvânt liber, reprodus în Oameni și gânduri, din volumul meu, ESPLA 1955, (p. 95-99) apud Adrian Marino, Viața lui Alexandru Macedonski, 1966, p. 498. În asemenea împrejurări, doar Poema rondelelor (1916) reușește să-i întredeschidă lui Alexandru Macedonski posibilitatea de a bate la poarta acestui mănunchi discret - poezie, proză, teatru - a cărui promovare ne-o însușim, fără rest. Opera acestuia, mai curând neglijată, decât promovată la meritata ei valoare, se situează în primele rânduri ale confraților din aceeași generație, și nu numai. Rezervele acestora, cât și ale urmașilor, l-au pus, nu rareori, la zid. Ne referim la blestemata epigramă ce-l viza pe Mihai Eminescu, zice-se chiar de acesta contestată, nelipsind ipotezele potrivit cărora nu i-ar aparține... Revenind la zilele noastre, aflăm că pe locul fostei sale case bucureștene, unde se află astăzi o aripă a ASE-ului, atrage atenția următoarea placă memorială: În acest loc s-a aflat casa unde a trăit și a creat în ultimii ani din viaţă poetul Alexandru Macedonski (1854-1920). Faptul că Alexandru Vlahuță (1858-1919) e mai aproape de sentimentele noaste se datorează, în mare parte, și prezenței celor două muzee, de la Mănăstirea Agapia (pictată de Nicolae Grigorescu) și Dragoslovenii Vrancei, care-i poartă numele și-i promovează renumele. Asemenea repere muzeistice sunt născute atât din opera, cât și din harul său de a se apropia de prieteni, tot unul și unul. Atât vizitatorii, cât și cititorii sunt invitați să se bucure de

∗ Muzeograf, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti.


38

cele trei volume de poezie și proză, din bibliografia căruia desprindem Poezii vechi și nouă (1894), Clipe de liniște (1899), mai cunoscuta România pitorească, (1901), cărora li se alătură Din trecutul nostru (1908), precum și colecțiile izvorâte în timpul Primului Război Mondial: Dreptate (1914), și Poezii (1915), care răspund intențiilor noastre, întru promovarea editorială a creațiilor autohtone. Răsfoind opiniile despre opera sa, aflăm că”Încercându-și condeiul încă de pe băncile școlii, Alexandru Vlahuță a desfășurat timp de patru decenii o activitate literară susținută, abordând cu stăruință versul sau proza – de la pamflet la schiță, nuvelă și roman.” (Virgiliu Ene, prefață la România pitorească, Ed. Tineretului, p. 13, 1963) Cu riscul afectării tonusului acelora care parcurg aceste rânduri, nu putem și nici nu vrem să eludăm un barbarism bucureștean contemporan, potrivit căruia, pe clădirea din strada Visarion, la doi pași de biserică, se afla o placă memorială, ce amintea că în acea casă a locuit Alexandru Vlahuță, montată de avocatul Ion Dumitrescu, deci un particular. Unul dintre locatarii care s-a mutat în zonă sau, cine știe, a operat vreo îmbunătățire a imobilului personal, incomodat de o asemenea blasfemie, a binevoit să o arunce, spargă etc. Se naște după șapte ani de la înaintașul său vrâncean, un alt scriitor ce s-a vrut român, Constantin Stere (1865-1936) care, cu toate că decolează din Soroca, și aterizează în Bucovul ploieștean, unde s-a retras și izolat spre sfârșitul vieții, resemnat de mediul politic care-l decepționase, nu a încetat să se lupte pe toate căile, pentru cauza Bucovinei. Nimeni nu i-a putut scoate din cap că țărănimea este factorul progresului social – părintele ideologiei poporaniste, lansată de acesta la sfârșitul secolului al XIX-lea. După absolvirea Facultății de Drept din Iași (1897), își va începe cariera de pedagog (1901), ajungând, numai peste doi ani, rector. În plin război mondial, acesta avea să zăbovească Patru zile în Ardeal, lucrare apărută în anul 1914, și să imortalizeze conflagrația pe care o trăia în România și războiul european (1915) ceea ce ne-a determinat să nu o trecem cu vederea, rămânând suficiente acelea care îmbrățișează cu totul în alte repere, ce nu fac parte din preocupările noastre din acest parcurs belicos. În anul 1916, altfel spus, la mijlocul războiului, pleacă la București, unde devine președintele Sfatului Țării (1918), poziție ce-i facilitează susținerea Unirii Basarabiei cu România, nestricându-ne și astăzi un Stere... măcar la fel de hotărât. Într-o confesiune făcută lui Francais Rainer, nu ezită să-și mărturisească preocupările/pasiunile sale, potrivit cărora „Eu sunt un om politic. Eu sunt un publicist, un om care gândesc asupra lucrurilor importante, de interes obștesc și care simt chemarea să îndrum lumea.” Ne mutăm în comitul Bistrița-Năsăud, unde s-a născut George Coșbuc (1866-1918) și unde își va petrece primii ani de școlar, așa cum o va face mai târziu și Liviu Rebreanu în Maieru. Spre onoarea localnicilor, nu departe de fosta sa casă, devenită muzeu memorial, încă mai hrănește curiozitatea vizitatorilor o moară de apă, de unde, va rima și ritma poetul: „Ea vine de la moară;/ Și jos în ulicioară/ Punându-și sacul, încă/ nu-l poate ridica./ -- „Ți-l duc eu”- „Cum?”-„Pe plată!”/ Iar ea, cuminte fată,/ Se și-nvoiește-ndată – De ce-ar zice ba?”. Ardeleanul, devenit bucureștean, s-a produs poetic înaintea izbucnirii conflagrației, cu Balade și idile (1893), Povestea unei coroane de oțel (1899), Ziarul unui pierde vară (1902), Cântece de vitejie (1904), Balade (1913). Părăsim Baladele, apărute cu un an înaintea izbucnirii conflagrației, oprindu-ne la ședința din 13/26 mai 1916, spre sfârșitul războiului, pe când Secțiunea literară a Academiei Române hotărăște cu 4 voturi din 6 să-l primească pe G. Coșbuc ca membru titular al Academiei Române. Nefericitul părinte, îndurerat de accidentul fiului său (9 mai 1918), a locuit în București, la mai multe adrese, oprindu-ne la Calea Plevnei, adresă ce amintește și astăzi că „În această casă a locuit în ultimii ani ai vieții sale poetul George Coșbuc (1866-1918), cântărețul de seamă a vieții și aspirațiilor poporului român, eminentul traducător din literatura universală”, decedat la 9 mai 1918, înhumat la Cimitirul Belu, pe când Bogdan Duică avea să-l evoce amintind că „Țara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspirațiile poporului nostru.” Pe lângă amintirea poetului și a lucrărilor sale antume, meritul lui George Coșbuc este același în legătură cu lucrările sale


39

postume, privindu-i pe Dante Aligheri cu Divina Comedie (1925-1932), Homer cu Odiseea (1966), Virgilius cu Eneida (1980). Într-o prefață din 1960, Al. Săndulescu avea să remarce că „Profund umanizată, poezia lui Coșbuc poartă în același timp în firea sa puternica pecete a influenței populare. Poetul e atras de tradiții și obiceiuri, de frumusețile vorbirii curente, selectează expresia tipică, termenul propriu, încărcat cu nuanțe inedite. Viața satului și tezaurul folcloric îi pun la îndemână elementele unor compuneri devenite de mult antologice”. (Al. Săndulescu. Prefață la Coșbuc, Fire de tort, Biblioteca pentru toți, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1960). Parcursul nostru literar continuă cu Ion Alexandru Brătescu Voinești (1868 – 1946), născut în Târgoviște, fostă capitală în mai multe rânduri, promovat și astăzi împreună cu urmașii săi întru memorialistică literară, mai cu seamă că muzeul scriitorilor din această veche urbe funcționează în fosta sa casă, ceea ce înseamnă că și patrimoniul se prezintă ca atare. După cursurile primare din localitate, urmează gimnaziul în București, apoi Liceul „Sf. Sava”. Aflăm dintr-un tabel cronologic semnat de Mihai Gafița că, „Prin decembrie 1880 sau 1881, compune prima poezie, despre un copil sărac căruia nu-i aduce nimeni daruri...” Ordinea apariției nuvelelor Dolores și Sâmbătă a rămas încă în discuție...! În anul 1888 pendulează între facultățile de Medicină și Drept, audiind și cursurile lui Titu Maiorescu. În perioada susţinerii licenței în Drept, intră în magistratură. Va debuta editorial cu Nuvele și Schițe (1903), volum amplificat și reeditat sub titlul În lumea dreptății (1906), urmat de Întuneric și lumină (1912), ediție definitivă în 1943. Așa cum ne-am angajat încă din titlu, aflăm că în timpul războiului va publica volumele Politică. Scrisoarea I-a, 1914, Scrisoarea a II-a 1914, Sorana, piesă în trei acte, în colaborare cu A. de Hertz, an în care este numit director al Teatrului Național din București. În anul 1916, va colabora la revista „Flacăra” și la ziarele „Universul”, „Adevărul”, „Naționalul”, „Epoca”, susținând intrarea României în război de partea Franței, Angliei și Rusiei. Nu numai prin operă, dar și prin datele nașterii sale, Nicolae Iorga (1871-1940) s-a grăbit să se alăture înaintașilor săi, la 17 ianuarie, pentru a-și sluji neamul mai devreme, cum singur și sigur o va face. Evităm capcana invocării/ stilizării unei biobibliografii, riscând să ocupăm spațiul și timpul unei întregi generații. Amintim doar că în Botoșanii locali mai supraviețuiește un simulacru de muzeu, căruia nu-i lipsesc decât mărturiile iorghiste, vina nefiind nici pe departe a oficialităților, și cu atât mai puțin a slujitorilor așezământului... Savantul și-a asigurat încă din timpul vieții și la acest capitol nemurirea: vezi fie și numai maiestoasele case de la Câmpina, Sinaia, apoi Muzeul de la Vălenii de Munte, unde s-a stabilit în 1907, pentru ca numai peste un an să înființeze și universitatea populară. Devenite muzeu, cu excepția casei de la Sinaia, așezămintele sunt vizitate de numeroși curioși, admiratori ai savantului, negreșind dacă-l încoronăm cu gradul de părinte spiritual... Ambele așezăminte sunt instalate pe arterele de largă circulație (București Ploiești - Brașov), ceea ce determină o fericită promovare, legată, evident, de numele și renumele fostului și actualului istoric, a cărui umbră este și astăzi prezentă în aceste locuri, în grandioasa sa bibliografie și nu numai. În capitală, totul se destramă.... Necazul e că nu ne rezumăm la o arbitrară constatare, ci că suntem, din păcate, acoperiți de argumente:„În această casă în care a fiinţat redacţia sămănătorului, nicolae iorga a locuit între anii 1903-1908, apărând drepturile limbii româneşti Și dreptatea ţăranilor” , strada Buzești, 66, astăzi un restaurant cu pretenții... Şi, încă-i bine... De pildă, casa lui Spiru Haret, din fosta stradă Lt. Lemnea, astăzi Gh. Manu, a rămas părăsită, ocupată de cine a vrut, când și cum a vrut, mai apoi dărâmată, spre a-și ridica un ”amărât” de blocșor... fără ca edilii să se sinchisească în vreun fel... Revenind la savant, constatăm că punctul fierbinte al preocupărilor sale bucureștene rămâne capitala, cu al său Institut de Istorie, fondat în anul 1937, situat în Bulevardul Aviatorilor 1, al cărui director a fost între anii 1937-1940, precedat de Fundația culturală, din anul 1923, pe care o înnobilează cu propriul nume încă din timpul vieții. La 15 aprilie 1939 are loc inaugurarea Institutului de


40

Istorie Universală, a cărui bibliotecă numără 500 000 de volume, pentru ca numai peste un an, la acest tezaur să se mai adauge încă 10 000 de volume, în timp ce savantul va fi „ajutat” să pășească în „lumea drepților”, cea mai odioasă crimă petrecută pe aceste plaiuri, dacă asemenea acte pot fi ierarhizate... În atare situație, Nicolae Manolescu deschide capitolul dedicat savantului cu observația că „Precocitatea lui Nicolae Iorga este, în toate privințele, uimitoare, deși venea după o generație a junimiștilor, care își începuse și ea activitatea publică foarte devreme.” (Nicolae Manolescu,Istoria critică a literaturii române-cinci secole de literatură, Editura Paralela 45, p. 464). Revenind anii Primului Război Mondial, ne întâlnim, din nou cu savantul, plin de neimaginata sa forță și volum de muncă: Constantin Brâncoveanu-dramă în cinci acte (1914), Cinci conferințe despre Vlahuță(1914), O luptă literară, I-II, (1914-1916), Pagini despre Serbia de azi (1914), Sfârșitul public și literatura în epoca Uniri” (1915), Cărți reprezentative în istoria omenirii (I-IV) (1916-1931). Suntem într-un cvartet de mânuitori ai peniței, congeneri, unii decedați înaintea primei conflagrației mondiale: sibianul Ilarie Chendi (1871-1913), brașoveanul Şt. O. Iosif (1875-1913) și perechea D. Anghel (1872-1914), Emil Gârleanu (1878-1914), ambii ieșeni. Se înțelege că cei doi scriitori decedați în anul 1913 n-aveau cum să publice în timpul Primului Război Mondial (1914-1916). Conform uzanțelor, de data aceasta cronologice, ne oprim la D. Angel, absolvent al Liceului Pedagogic condus de Al. Lambrior (1879-1883) și care a participat întâmplător la Institutele Unite și la Gimnaziul „Alexandru cel Bun” (1889), ambele ieșene. Îl reîntâlnim, împreună cu prietenul său, amintitul Şt. O. Iosif și Ilarie Chendi la revista Cumpăna. Aceiași colaboratori vor aduna în volum: Traduceri din Paul Verlaine (1903). Peste alți doi ani intră în scenă poetul - ne referim la același D. Anghel - cu volumele În grădină (1905), Povestea celor necăji ți (1911), Triumful vieții (1912), Steluța (1913), ultimul în pragul războiului, ceea ce înseamnă că-l primim cu dispensă în anturajul poetic. Întâmplarea face ca cei doi scriitori: Şt. O. Iosif și Ilarie Chendi să fie vecini la Cimitirul Belu, iar Emil Gârleanu la câţiva paşi mai încolo, în timp ce D. Anghel se odihnește în cimitirul ieșean Eternitatea. Fostul director al Teatrului din Craiova, blândul Emil Gârleanu, justifică prezența sa în anturajul amintiților congeneri tratați atât cronologic, cât și prin operă. Smulgem din lirica sa, volumele apărute în timpul primului război mondial, așa cum am procedat până acum, și cum ne propunem s-o facem și de aici încolo: Visul lui Pillat (1915), O lacrimă pe o geană (1915), Povești din țară (1916), Fetița mamei (1916); cum lesne se poate observa, poezia e la ea acasă... Cum lesne se poate observa, sub numele său de stare civilă - Grigore Pișculescu - se ascunde Gala Galaction, (1879-1961), născut în comuna Dudești, județul Teleorman, bun prieten cu Tudor Arghezi (1888-1976), fost și el prin naștere Ion Teodorescu - pe care teleormăneanul a încercat insistent să-l împiedice să renunțe la haina monahală - pererche ce va deveni cvartet, prin alăturarea lui Vasile Demetrius (1878-1942) și N. D. Cocea (1880-1947). Încă din timpul școlii, viitorul preot editează revista „Zig-zag” (1896), în care debutează cu schița Pe terasă, în „Adevărul ilustrat”, din 1896. Urmează studiile liceale la „Sf. Sava”, îndreptându-se apoi spre Facultatea de Litere și Filologie, pe care numai după un an o abandonează, în favoarea Facultății de Teologie (1899-1903), absolventul nefiind atât preot cât profesor, evident de religie și, mai cu seamă, scriitor. Rămânând consecvenți anilor din Primul Război Mondial, adăugăm că la finele conflagrației mondiale va debuta editorial cu Clopotele din Mănăstirea Neamțului (1916), care și astăzi își trimit ecourile în împrejurimile împădurite ale mănăstirii. Mai adăugăm că anul 1914 îi este dedicat biografiei lui Mihai Eminescu și că, tot atunci, va aduna între copertele unui volum informații despre Al. Vlahuță, mai vechea noastră cunoștință, pe care am întâlnit-o la momentul cronologic respectiv (1858-1917). Cât despre Gala Galaction, aflăm de la un alt dascăl universitar bucureștean, Al. Piru, cu multă priză la studenți și mai cu seamă la studente, că „a publicat 20 de volume de nuvele, schițe, romane, amintiri, impresii


41

de călătorie, traduceri, prelucrări etc., situându-se în gruparea revistei ”Viața Românească.” (Al. Piru,Istoria literaturii române, Editura Grai și suflet-Cultura națională, București, 1994, p. 155). Biografia lui Mihail Sadoveanu (1880-1961) este un bildungsroman, din care s-a născut opera sa. Este de notorierate faptul că fiul lui Alexandru Sadoveanu și al Profirei (născută Ursache), nu-l va uita pe primul său dascăl, M. Busuioc, evocat în Domnul Trandafir. Primii pași întru descifrarea tainelor cititului și scrisului sunt îndreptați spre Gimnaziul „Alecu Donici” din Fălticeni (1892-1897), un leagăn literar al Bucovinei, din rândul cărora nu lipsesc Lovineștii, Birlic, Nicolae Gane, Ion Irimescu, ș.a. Entuziastul tânăr va face următorii pași spre promovarea fundației literare în acel târg ieșean, fosta capitală a Moldovei, în care cultura literelor a fost, este și pare să rămână cea mai serioasă treabă... După absolvirea Liceului Național din Iași (1897-1900), Mihai Sadoveanu cocheteză cu Facultatea de Drept, mai curând un moft, nu acelaşi lucru putându-se spune despre apariția revistei „Lumea” (1899), pe care o scoate împreună cu Matei Rusu. Peste un an se va căsători cu Ecaterina Bâla, care-l „blagoslovește” cu 11 copii. Capul familiei va ocupa diverse slujbe, asupra cărora nu vom insista. Est modus in rebus... Nu vom neglija, în schimb, preocupările sale literare: gazeta „Răvașul poporului” (1907), „Cumpăna”, în colaborare cu amintiții Şt. O. Iosif, Ilarie Chendi și D. Anghel, „România” (1916-1917), alături de I. Minulescu și P. Locusteanu. Odată amintiţi acești pași ai operei, nu trebuie ratate preocupările sale literare (devenite acum şi ale noastre) din timpul Primului Război Mondial, preţioasa şi pretenţioasa noastră ţintă. În preocupările lui Sadoveanu, bibliografia din timpul Primului Război este cum nu se poate mai generoasă: Privelişti dobrogene (1914), Neamul Şoimăreştilor (1915), 44 de zile în Bulgaria (1916), Foi de toamnă, (1916). Lăsăm următorii paşi literari în seama acelora care se vor preocupa de scriitorii români din timpul celei de a doua conflagraţii mondiale (1937-1945), nu şi câteva repere bucureştene. Povestitorul a locuit în Bucureşti la mai multe adrese, dintre care amintim străzile: Toamnei, Barbu Ştefănescu, Clucerului, Zambaccian, Floreasca, Şt. Delavrancea (astăzi o epavă de nedescris), Pitar Moş 20, unde şi astăzi mai rezistă un medalion cu chipul său, înconjurat de inscripţia: „În această casă a locuit scriitorul Mihail Sadoveanu”, Bragadiru, în afara capitalei. Cu o nevindecată strângere de inimă, amintim că fostul Muzeu Naţional al Literaturii Române s-a bucurat cândva de un patrimoniu sadovenian; pe rând au dispărut atât donaţia, din lipsă de spaţiu, cât şi muzeul, improvizat în câteva încăperi din Casa Scânteii, din lipsă de sediu... Revenim la prozator, în cu totul alte împrejurări decât a făcut-o numitorul comun, care l-a compromis pe scriitor, în general - şi pe om, în special- printr-o proprie mărturisire: „Înainte de a avea bucuria să mă înfăţişez eu însumi suveranului, cunoscusem ceva din forţa lui prin regina Carmen – Sylva, care-mi făcuse onoarea de a mă chema în 1906 (...) În 1909, cu ocazia sărbătorilor semicentenarului Universităţii din Iaşi, am fost invitat la Curte în calitatea mea de director al Teatrului Naţional. Aici, la o serată, am fost prezentat regelui şi m-a mirat că Majestatea Sa, în loc să se intereseze de repertoriu şi de actori, a binevoit să mă întrebe ceva despre ultima mea carte, făcând câteva observaţii plăcute şi asigurând că are simpatie pentru expresiile populare şi cuvintele vechi.” (Mihail Sadoveanu, Între realitate şi mit. O imagine a Regelui Carol I, Revista Fundaţiilor Regale (an VI, nr. Mai 1939), text paralel folosit în Anii de ucenicie (1944). N.B. Textul n-a mai apărut nici în ediţia critică din anul 1997. Îndemnat parcă să ne facă o farsă, criticul literar, profesorul şi prozatorul Eugen Lovinescu (1881-1943) îşi părăseşte congenerii literari la numai 62 de ani. Cum în perioada avută de noi în vedere (1914-1916) nu am întâlnit nici-un volum, ne mulţumim cu informaţia potrivit căreia, în intervalul urmărit este secretar general al Camerei Deputaţilor (1914-1940). Unchiul lui Anton Holban, al lui Vasile Lovinescu şi al lui Horia Lovinescu, părintele Monicăi Lovinescu şi, ajungând aici, socrul lui Virgil Ierunca, pseudonimul vâlceanului Virgil Untaru, ne înzestrează cu o bibliografie cât se poate de bogată, mai cu seamă


42

importantă, şi astăzi demnă de consultat. Amintim câteva mostre filologice care ilustreză aprecierile de ieri, de astăzi şi de mâine: Paşi pe nisip (1906), Grigore Alexandrescu (1909), Critică şi istorie literară (1910), Negruzzi-viaţa şi opera (1913), Epilogiri literare (1919), Critice I-IX (1915-1923) - sigura din timpul Primului Război Mondial, asupra căreia ne îndreptăm, fie şi lapidar atenţia, aşa cum suntem stimulaţi să o facem. „Acţiunea lui a avut ecou, evoluţia literaturii române după 1900 – vastă, sincronică, cu o mare varietate de tipuri şi o conştiinţă estetică superioară – este în bună parte opera lui E. Lovinescu, animatorul modernismului..”- notează Eugen Simion în Critice, Biblioteca pentru toţi, 1979, p.VII. Pentru o vedere de ansamblu, şi Eugen Lovinescu impune aceasta prin opera sa, mai amintim lucrările: Portrete literare (1921), cunoscuta şi adesea invocata Istoria civilizaţiei române moderne (1921-1925), Titu Maiorescu şi contemporanii lui I-III (1943-1944). Criticul şi istoricul literar ţine pasul cu scriitorul, exerciţiu nu tocmai la îndemână, din a cărui operă amintim: Nuvele (1907), dar şi Aripa morţii - roman apărut în pragul izbucnirii Primului Război Mondial (1913), la care se adaugă: Pagini de război (1919), ecou a conflagraţiei, Lulu roman (1920), Viaţa dublă - roman (1927), Bizu – roman (1932), Bălăuca - roman(1935) Mite - roman (1937). Ne despărţim de acest pisc al literaturii autohtone, nu rare ori ignorat, încă din timpul vieţii, cu un bun cuvânt plecat din tastatura aceluiaşi Nicolae Manolescu: „După cum se vede, în stilul liric călinescian de la sfârşitul Vieţii lui Eminescu, pesimistul Lovinescu invocă optimismul înaintaşului amândurora împotriva demonilor întunericului ce ameninţau să se înstăpânească peste cultură. Murind în 1943 (la 31 octombrie, cu trei zile de la o mai modestă naştere), Lovinescu n-a apucat să-l vadă pe Maiorescu interzis. Prevederea lui a rămas însă excepţională.” (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române - 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, p 565) . „- Ascultă, tu, bine, iubito,/ Nu plânge şi nu-ţi fie teamă,/ Ascultă cum greu, din adâncuri,/ Pământul la dânsul ne cheamă... “, iată cum, la 22 de ani, îşi îmbărbăta George Bacovia (1881-1975), iubita. Născut în Bacău, pe numele său Grigore Vasiliu şi al scriitorului împrumutat de la urbea natală, nelipsind alte etimologii (Bacovia, Bacoviensis) găseşte poetul, răsfăţat cu două muzee memoriale, în mare parte la insistenţa poetei Agata Bacovia (n. Grigorescu, soţia sa), unul în târgul natal, celălalt într-o fostă mahala (Giurgiului-Olteniţei) din Bucureştii adoptivi, ambele înfiinţate după decesul poetului, pentru că, nu-i aşa?!, dacă vrea soţia, vrea şi Dumnezeu. La rândul ei, Agatha îşi va încerca norocul în poezie, proză, memorialistică, nu fără succes... De altfel, muzeul băcăuan a rămas singurul de literatură în urbe, iar cel bucureştean a deschis calea unor astfel de aşezăminte, adăugându-i-se, cu timpul, Mărţişorul lui Arghezi, şi, mai încoace, casa lui Călinescu, mult prea discretă, nu atât în privinţa patrimoniului, cât în promovare, iar spre vremurile noastre, Minulescu şi Rebreanu, cu o plombă pillatiană, fără alte speranţe, dat fiind că până şi Muzeul Naţional al Literaturii Române, de pe timpul lui Perpessicius, a fost desfiinţat ca sediu, rămânând suspendat în promisiuni, rar onorate... Revenind la Bacovia, amintim că a debutat, graţie lui Ion Pillat, cu volumul Plumb (1916), căruia i s-au alăturat alte câteva plachete: Scântei galbene (1926), Poezii (1929), Cu voi... (1930), Poezii (1934), Comedii în fond (1936), Opere (1944), Stanţe burgheze (1946), Poezii (1956), pentru a ne limita la antume. Nu putem omite anualele manifestări dedicate POETULUI, întitulate, de decenii Toamnă bacoviană, unde a participat totă spuma culturii naţionale, la una din aceste întâlniri inaugurându-se o statuie ce-l reprezenta pe sărbătorit, opera sculptorului C. Popovici (1938-1995), la care, nemulţumită, Agata Bacovia ar fi explodat: „ăsta nu-i Bacovia!” Autorul i-ar fi răspuns pe loc: „Ăsta e Bacovia! Nu l-ai cunoscut niciodată pe Bacovia!” Poetul, n-a fost ignorat de congenerii săi, dar nici aplaudat, nu atât datorită operei, cât singurătăţii sale. Dat a fost ca să fie pus în drepturi mai curând de generaţiile care i-au urmat, urcând trepte de nesperat. În accepţia unui fidel admirator, Alexandru Buican, contemporan al vremurilor noastre, se desprinde aprecierea potrivit căreia «Descoperind acest fond de mare poezie, avem surpriza să ne


43

depărtăm în aprecieri de categoria simbolismului. Bacovia devine astfel un poet straniu, dincolo de şcoli, unic în literatura europeană, în sensul acestei remarci a lui Vladimir Streinu, din anul 1938: „După cunoştinţa noastră în nici-o altă literatură n-am mai dat peste un poet atât de original şi atât de puternic sugestiv...» (Alexandru Buican, Posteritatea lui Bacovia şi Istoria literaturii române a lui G. Călinescu (Cluj-Napoca, 2010, p. 26, apud Streinu, Vladimir, Pagini de critică literară) Fundaţia Pentru Literatură şi Artă ”Regele Carol II”, Bucureşti, 1938, p. 44). Născut în acelaşi an cu mai sus amintitul Eugen Lovinescu (1881-1943), care a decedat la vârsta de 62 de ani, veşnic bolnavul George Bacovia (1881-1957) îşi va duce singurătate până la vârsta de 73 ani...?! „T ălăngile trist/ Tot sună dogit.../ Şi tare-i târziu/ Şi n-am mai murit...” aşa cum putem citi şi astăzi pe crucea sa din Cimitirul Belu. Leat cu amintiţii Eugen Lovinescu şi George Bacovia este şi dobrogeanul Panait Cerna care a îngroşat numărul scriitorilor născuţi în 1881, decedat la numai 32 de ani, în 1913, care n-a mai apucat nici măcar Primul Război Mondial, în timp ce Ion Minulescu (1881-1944) are „norocul” să prindă ambele războaie, cu regretele congenerilor, ale familiei, al cititorilor săi şi al nostru că s-a oprit aici, de vreme ce era atât de înţelegător/ înţelept: „Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine/ Dar fiindcă azi mi te dai toată/ Am să te iert, e vechi păcatul / Şi nu eşti prima vinovată.” Pe numele său de naştere, Ion Minculescu (n.6/7 ianuarie) - vezi mormântul părintelui său de la Mănăstirea Cernica - viitorul poet, dramaturg, romancier, publicist şi director ministerial pe cultură, va urma studiile la Bucureşti, continuate la Piteşti. În acelaşi oraş al Brătenilor, se născuse cu un an după viitorul poet, viitorul mareşal Ion Antonescu, decorat în anul 1913 cu Virtutea Militară, ceea ce înseamnă că numai cu un an înaintea declanşării Primului Război Mondial. Anul 1897 îi aduce speratul debut, cu poezia Gândul, în revista Povestea vorbei, eveniment sperat şi niciodată ignorat... Nu ezităm să ridicăm la rangul de înaltă ţinută, generoasă şi cultural-obştească, înzestrarea Bucureştilor cu un muzeu memorial de factură literară, ce poartă numele ambilor scriitori: Ion Minulescu - Claudia Millian, graţie amabilităţii şi generozităţii fiicei lor, Mioara Minulescu (1911-2000), autoare a unui volum familial – minulescian. Un asemenea aşezământ se află situat vis-à-vis de Preşedinţia României, în onorantul cartier bucureştean, Cotroceni, ce găzduieşte şi un important muzeu, care împreună cu muzeul lui Rebreanu, de care vom pomeni mai târziu, şi cu Grădina Botanică de aici, formează un interesant şi generos pol cultural-memorial..., insuficient promovat şi exploatat. Într-o generoasă întrecere, la fel va proceda şi Puia, moştenitoarea rebrenilor. Revenim la poet, odată cu dublul său debut liric: Romanţe pentru mai târziu şi Casa cu geamuri portocalii, ambele apărute în anul 1908, continuate cu De vorbă cu mine însumi (1913), revenind editorial abia în anul 1920 cu Măşti de bronz şi lampioane de porţelan. Leat cu Eugen Lovinescu, îl va urma pe cealaltă lume la numai un an (1944), ambii mult prea grăbiţi. Soţia sa, Claudia Millian (1887-1961), poetă, memorialistă, va debuta cu volumul Garoafe roşii, versuri, în anul 1914, la începutul războiului. Se va alătura poetului, la vârsta de 74 de ani, ambii odihnindu-se în Cimitirul Belu, urmaţi de Mioara Minulescu, fiica lor, pe care nu încetăm să o pomenim ori de câte opri trecem prin părculeţul de la Izvorul rece, din capitală, situat la intersecţia bulevardelor Ferdinand I cu Pache Protopopescu, unde nu de mult se afla un mozaic, spălat de apă sub presiune, opera aceleiaşi Mioara Minulescu, înlocuit peste noapte de către şefa culturii din sectorul III din capitală, Ruxandra Garofeanu, cu o lucrare ce-l reprezintă pe Nicolae Bălcescu, nemaiexistând un loc unde se putea odihni revoluţionarul, diplomatul şi scriitorul paşoptist. Nu ratăm nici o reverenţă adresată acesteia, la rându-i plasticiană, a căror opere (mozaic, ulei) pot fi admirate în muzeul respectiv, alături de pensule de o incontestabilă valoare: Iser, Dărăscu, Oscar Han, Steriadi, Lucia Demetriade – Bălăcescu, Pallady, Cecilia Cuţescu - Stork, Camil Ressu, Medrea, Petre Iorgulescu –Yor şi, evident, Claudia Millian. „La noi sunt codri vechi de brad/ Şi câmpuri de mătasă;/ La noi atâţia fluturi sunt/ Şi-atâta jale-n casă”, va plânge în versul său, acel fiu al tristeţei neamului, venit pe lume în des


44

pomenitul an, 1881, în Răşinarii Sibiului, viitorul poet, Octavian Goga (1881-1938), fiul preotului Iosif Iorga. Ajuns la vârsta şcolară, urmează cursurile primare alături de colegii săi în Răşinarii locali, continuate de cele secundare şi liceale în apropiatul Sibiu şi mai îndepărtatul Braşov, unde îşi trece bacalaureatul, după care absolventul Octavian Goga devine studentul Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta (1909-1914), apoi la Berlin, amănunte care trădează pregătirea sa profesională, în general, şi literară, în special. Odată cu decesul părintelui său, revine la Sibiu, pe postul de Secretar al Astrei, unde va muta redacţia Luceafărului. Aprecierea acestor activităţi se va oglindi şi în premiul Năsturel-Herescu, oferit în anul 1906. Primii paşi în biobibliografia poetului ne îndrumă spre volumele: Poezii (1905) - Budapesta, O seamă de cuvinte (1908) - Sibiu, ediţie îngrijită de Ion Pillat, 1933, care, vrând-nevrând, ne trimite la cronicarul moldovean I. Neculce, cu a sa O samă de cuvinte. Peste un an, Ne cheamă pământul (1909), apoi Însemnările unui trecător (1911), Din umbra zidurilor (1913), ultimule apărute în Bucureşti. Dacă în fostele şi următoarele creaţii literare ne-am mai mulţumit cu opere până la începerea războiului şi după război, Octavian Goga nu ne pune la astfel de manevre. Poetul va răspunde cu generozitatea creaţiei sale, dar şi cu morga ministrului prin volumele cu volumele de poezii Strigăte în pustiu (1915), urmate de Cântece de ţară (1916), evident din timpul Primului Război. Peste patru ani va fi onorat cu înaltul titlu de Membru al Academiei (1920), iar de la 28 decembrie 1937, până la 11 februarie 1938 va duce povara prim ministrului României, numai până la 57 de ani, când va părăsi gloria şi va fi părăsit de talentul său poetic, iertat de unii şi contestat (politic) de alţii, c-aş-i în teatrul nostru pământean. Murind în anul 1938, Octavian Goga nu le mai poate răspunde în niciun fel. „Apariţia lui este fortuită şi arbitrară, căci e provocată de un moment precis, de o situaţie istorică specifică, în perspectiva deopotrivă a trecutului, prezentului şi viitorului ” (I. Negoiţescu, Istoria literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1991, p. 142). Ne despărţim, doar în scris, de politician, nu şi de poet: „De vremuri uitate, de demult,/ Gemând de grele patimi, Deşărtăciunea unui vis/ Noi o stropim cu lacrimi...” Evităm încă o nemulţumire, ironie... a confraţilor din interiorul arcului carpatic, îndreptată către răgăţeni, mitici ş.a.m.d., îndreptându-ne gândul către teologul şi literatul Ion Agârbiceanu (1882-1963), născut în satul Cenade, nu departe de Blaj, cum, de altfel, operasem şi până aici. Observăm că din preocupările lirice ale poetului nu lipsesc poeziile de debut în ziarul Unirea de la Blaj - 1899, cărora l i se alătură volumul de debut în proză De la ţară (1905), după care, aşa cum procedase, la rândul său, şi teleormeanul Gala Galaction, va îmbrăca straiele preoţeşti, de aici încolo nemaiavând a se justifica decât în faţa lui Dumnezeu. Scriitorul Ion Agârbiceanu va persevera pe tărâmul literar, la un înalt nivel; vezi volumele Legea trupului (1912), „prima încercare de romancier a tânărului scriitor”, notează Mircea Zaciu, apoi Patria (1919-1927), Transilvania (1928-1929), Tribuna (1938-1940), Amintiri (1940). Smulgem din biobibliografia Sfinţiei sale, cunoscuta lucrare Arhanghelii, Sibiu, 1914. „Romanul lui Agârbiceanu - notează ardeleanul Mircea Zaciu- tinde să fie, alături de Mara şi cu mult înainte de Ion, o icoană a vieţii ardelene.” (Mircea Zaciu, prefaţă la I. Agârbiceanu, Arhanghelii, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1956, p. 17). Arhanghelii, vor fi urmaţi de romanele Luncuşoara în Păresimi, (1920), Ceasuri de seară (1921), Stana (1929), Biruinţa (1930), Răbojul lui Sfântu Petre (1934), Sectarii (1938), Domnişoara Ana (1942), Văltoarea (1944), ş.a. Parcurgem un prim pas în admiraţia scriitorului creştin Vasile Voiculescu (1884-1963), născut în Pârscovul buzoian de unde va lua drumul spre Pleşcoi, spre a descifra misterul ovalelor şi beţelor, numite de învăţător litere şi cifre, continuându-şi aventura la Buzău de unde, după ce va absolvi cursul primar, va face următorii paşi intelectuali la Liceul ”Al. Haşdeu”, continuat şi absolvit în anul 1902, la ”Gh. Lazăr” din capitală. Preocupările sale literare, fie şi intime, îl îndeamnă spre Facultatea de Litere şi Filosofie din capitală, pe care o va abandona după numai un an (1902-1903), la chemarea altor orizonturi, de data asta


45

medicale, ceea ce impune admiterea şi absolvirea Facultăţii de Medicină (1903-1910. Cu exigenţa-i cunoscută, va debuta abia în anul 1912 la Convorbiri literare, cu poezia Dorul, respectiv la 28 de ani, cum rar se întâmplă... Cu aceeaşi discreţie, reuşeşte să debuteze editorial, peste alţi patru ani, cu volumul Poezii (1916),respectiv la vârsta de 32 de ani, pe când un alt confrate, îl avem în vedere pe Bacovia, mai în vârstă cu trei ani, va debuta cu volumul Plumb, aşa cum încercam să descifrăm la momentul cronologic, dedicat băcăuanului, prin naştere şi bucureşteanului, prin o bună parte a operei şi domiciliului, unde odihneşte şi în cel de veci - Cimitirul Belu. La rândul său, Vasile Voiculescu nu ezită să declare că „activitatea mea poetică se datoreşte în mare parte lui Ion Pillat. El m-a îndemnat, m-a obligat să scriu.” Prin consecvenţa sa, din anul 1927 până în 1944, doctoral-scriitor va colabora la revista Gândirea. Înainte de a se muta în ceruri, nefericitul scriitor nu va rata temniţele comuniste, care-i vor distruge sănătatea, aşa cum păţiseră atâţia dintre apropiaţii săi; ne rezumăm amintindu-l pe unul dintre aceştia: Dinu Pillat. Vasile Voiculescu a părăsit această lume, întâmplător odată cu preotul-scriitor Ion Agârbiceanu, în anul 1963. Am salutat la momentul potrivit apariţia celor două volume „V. Voiculesu, Integrala operei poetice”, încercând să nu-l văduvim pe un posibil lector de o lucrae de referinţă în peisajul literar autohton, graţie profisionalismului şi abnegaţiei Roxanei Sorescu, de la care aflăm că „A reduce biografia şi opera lui V. Voiculescu, semnele confundate în mentalitatea română cu sfinţenia – asceză în viaţă; extazul în literatură – ar însemna să simplificăm nepermis traseul unei căutări niciodată oprite, care îşi trage seva vitală din chiar dramatismul alternanţei eşecului cu reuşita.” E firesc să bănuim că algerea următorului distih, din opera poetului, aparţine aceleeaşi: „Când te zbătuşi, O, suflete-ngrădit/ Cu veşnicii de ceruri şi de stele”. Facem un pas în satul Târlişua, judeţul Bistriţa-Năsăud, acolo unde doar o vitrină cu un citat din G. Călinescu aminteşte că ar fi vorba de Liviu Rebreanu (1885-1944) care s-a născut aici, mutându-se cu familia la Maieru, unde şi-a început primele studii, un fel de Creangă al Humuleştilor. Într-un muzeu din localitate sunt câteva semne ale trecerei sale precum şi un bust, opera lui Al. Popovici, donat de urmaşii familiei. Nici până acum, consătenii săi nu-l iartă pe romancier pentru că după desprinderea de localitate, ajungând DOMN, n-a mai pus piciorul pe aici.. Nici în Nasăudul studiilor sale nu lipsesc obişnuitele mărturii, alături de înaintaşul său George Coşbuc, vezi, fie şi numai urarea părintelui său: „Să ajungi cât Coşbuc de mare!” Aceleaşi mărturii înnobilează şi un liceu din Bistriţa. Elev al Academiei militare ”Ludoviceum” - Budapesta (1903-1906), sublocotenentul Regimentului 2 de honvezi regali Ghyula, Liviu Rebreanu a fost nevoit să-şi întrerupă preocupările cazone (12 februarie 1909), revenind, fără bilet de voie, în ţară; ceea ce înseamnă că paşnica literatură a învins belicoasa armată. Fostul autor al unor piese de teatru, de la Budapesta, debutează publicistic în revista Luceafărul, la 14 noiembrie 1908. Cu destulă dificultate va traversa munţii, sabilindu-se în Bucureşti (15 oct.1909), în jurul revistelor Convorbiri literare, Scena, Rampa, Universul literar, Viaţa Românească (1910-1911). La numai un an, va debuta editorial cu volumul de nuvele Frământări (1912). După un galop de neiertat, atât de autor, cât şi de lector, ne întâlnim cu nuvelele Golanii, şi Mărturii , abele apărute în 1916, încadrându-se în ultimii ani ai războiului. De aici încolo, liberă i-a fost calea spre cunoscuta sa proză. Cu toată zgârcenia, nu renunţăm la câteva perle rebreniene: Răfuiala şi Cadril, apărute în 1919, Plicul (1923), Calvarul (1919), Ion (1920), Pădurea spânzuraţilor (1922), Adam şi Eva (1925), Ciuleandra (1927), Crăişorul (1929), când este încoronat cu pentru proză, Răscoala (1932), Jar (1934), Gorila (1938). Decedat în casa sa de la Valea Mare, din apropierea Piteştilor (4-5 Km), este înhumat aici, deshumat şi reînhumat în cimitirul bucureştean Belu, urmat de soţia, fiica şi ginerele său. Nu departe sunt întrunirile anuale organizate de bistriţeni, cu ocazia aniversării romancierului (27 nov.), din care nu lipseau invitaţii din Bucureşti, Iaşi, Tg. Mureş, Cluj, Timişoara, Satu Mare, Baia Mare, ş.a. moderate în cea mai mare parte de Nicolae Gheran, editorul de excepţie a operei sale, cărora li se


46

alăturau: amfitrionul Al. Câşcăuan, directorul Casei de cultură Bistriţa, scriitorii şi jurnaliştii bistriţeni, I. Nuşfelean, Mircea Prahase, Aurel Podaru, Andrei Moldovan, Ion Mărgineanu, Virgil Raţiu, Ion Hădărig, cărora li se alăturau Ion Simuţ, Daniela Buican Sitar, (Oradea), Iorgu Gălăţeanu (Bârlad), bucureştenii Ion Creţu Al. Buican, Ion Dumitrescu, acad. D. R. Popescu, Grigore Ion Pop, C. Stănescu,bănăţeanul Dinu Racheru, ş. a. Muzeul memorial, din Bucureşti, de care am amintit, a fost, până mai încoace, gazda unor întâlniri lunare, ce evocau viaţa şi opera romancierului, amintitul său editor nelipsind, aşa cum nu lipsea nici vecinul Barbu Cioculescu. În ce-i priveşte pe Victor Eftimiu (n. 24 ianuarie 1889 - care va să zică, de ziua Unirii Principatelor – decedat la 27 noiembrie 1972), cât şi a lui Nichifor Crainic (n. 24 decembrie, în ajunul Crăciunului), decedat la 1 august, în acelaşi an cu leatul său, Victor Eftimiu (1972), suntem salvaţi de ordinea sosirii şi, dacă mai era nevoie, şi a plecării. Albanezul Victor Eftimiu s-a născut în comuna Boboştiţa, „al doilea din cei doisprezece copii ai negustorului macedonean, sau albanez de origine Gheorghe (Gheorgo) Eftimiu” (DSR- D-L, Cornel Robu, p. 202). În anul 1879 îşi însoţeşte părinţii în Bucureşti, pentru ca în 1905 să publice prima poezie în revista Speranţa, atitudine literară care-l va însoţi în întrega activitate literară şi socială. O primă dovadă este colaborarea la publicaţiile: „Duminica”, „Viaţa literară şi artistică”, „Ţara noastră”, „Luceafărul” (Sibiu), „Tribuna” (Arad), „Lupta” (Budapesta). După doi ani petrecuţi în Franţa (1909-1910), revine în ţară, publicând Legende româneşti: Înş ir'te mărgărite (1911), Fantezie dramatică în şase acte şi Cocoşul negru (1913) - care îl alătură confraţilor ce au publicat în timpul Primului Război Mondial (1914-1916). Peste un an, va publica Ringala - Dramă istorică în cinci acte. Victor Eftimiu n-a ocolit nici ofertele unor funcţii culturale de invidiat: directorul Teatrului Comedia (1912), directorul Teatrului Naţional (1920-1921), preşedintele Societăţii Scriitorilor Români (1939); (1944-1945), dar şi preşedintele Societăţii Scriitorilor Români (1950). Nichifor Crainic (1889-1972), leat cu Victor Eftimiu, născut în preziua Crăciunului - 24 decembrie, va avea un an de şapte zile - în limbajul său de viitor preot - de Sf. Eugen, în ajunul Crăciunului... Giurgiuveanul Ion Dobre, pe numele său de stare civilă, este fiul agricultorului Nedelea Dobre, ca să nu spunem, ţăranului - ezitând astfel să nu-l îl compromitem pe fiu - şi al Stanei, născută în comuna Bulbucata, judeţul Giurgiu. Se vede că atât aptitudinile, cât şi credinţa îi deschid drumul spre Seminarul Teologic Central (1904-1912), după care, într-un firesc parcurs universitar, va urma Facultatea de Teologie (1912-1916) din Bucureşti. Acelaşi teolog giurgiuvean va participa şi la onorantele studii de specialitate în filosofie şi teologie, la Viena (1920-1922). Nichifor Crainic va debuta cu numele său de stare civilă, Ion Dobre, la revista ieşeană „Spre lumină”. Într-o firească ascendenţă profesională, Nichifor Crainic îşi va pregăti debutul editorial, care se va produce în anul 1916, la care adăugăm noi pentru rigoarea evocării, la Craiova, poemele Şesuri natale. Al. Piru va alătura la amintitele poeme şi Zâmbete în lacrimi, din acelaşi an, care „nu se disting de producţia curentă decât printr-o retorică supravegheată, bine ritmată şi rimată. Lipsesc metaforile, imaginile, fantezia înlocuite toate printr-un discurs mai mult sau mai puţin solemn, didactic, în spiritul lui Vlahuţă.” (Al. Piru, Istoria literaturii române, Editura Grai Si Suflet - Cultura Naţională, Bucureşti, 1994, p. 232). Chiar dacă următoarea bibliografie păşeşte pe treapta ultimului an din timpul războiului, amintirea acestora nu face decât să arunce o rază de lumină mai concludentă asupra operei scriitorului, destul de contestat astăzi, vezi fie şi numai N. Manolescu, în al său pomenit tratat, ceea ce nu ne opreşte să amintim următoarele volume: Icoanele vremii (1919), Drumurile pământului (1920), Privelişti fugare (1921), Cântecele patriei (1925), Ţara de peste veac (1931), Ortodoxie şi etnocraţie (1938), Nostalgia paradisului (1940), Elogiu lui Octavian Goga (1941).


47

THE FIRST WORLD WAR IN THE PERIOD'S LOCAL LITERATURE

The present work presents some Romanian writers and their literary creation during the First World War: Calistrat Hogaş, Alexandru Macedonski, Alexandru Vlahuţă, Constantin Stere, George Coșbuc, Ion Alexandru Brătescu Voinești, Nicolae Iorga, Ilarie Chendi, Şt. O. Iosif, D. Anghel, Emil Gârleanu, Gala Galaction, Mihail Sadoveanu, Eugen Lovinescu, George Bacovia, Panait Cerna, Ion Minulescu, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Vasile Voiculescu, Liviu Rebreanu, Victor Eftimiu şi Nichifor Crainic. This work marks biobibliographicals points from the existence of these writers, according to the author of this work but also of some critics. One of them was Ovid S. Crohmălniceanu (Moise Cohn, his real name), a literary and historian critic with Jewish roots who describes in some words those times: “the magazines have stoped their publication” – “Sburătorul” has died, also the building of “Viaţa românească” (it was set on fire during the demonstrations from 1916) and “the literary circles were dispersed”.


48

NICOLAE IORGA ŞI MAREA UNIRE

Oltea RĂŞCANU GRAMATICU ∗

Key words: Nicolae Iorga, „Neamul românesc”, Liga Culturală, The First World War, The Great Union.

Dintre personalităţile care şi-au adus o contribuţie remarcabilă la realizarea Marii Uniri se numără şi Nicolae Iorga. Reluarea într-o fază superioară a luptei de unificarea a naţiunii române coincide cu debutul politic al marelui cărturar la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Referindu-se la prezentul şi mai ales viitorul naţiunii române renumitul istoric şi om politic sublinia plin de optimism că ne aflăm într-un moment de cotitură: „Trebuie ori să dispărem şi ar fi fost păcat pentru atâta luptă şi suferinţă şi pentru comorile închise în sufletul nostru, ori să devenim cu orice risc, noi înşine” 1… că „suntem o naţie adevărată, că avem trecutul nostru, originalitatea noastră sufletească” 1.

Prestigiul istoricului în ţară şi peste hotare a crescut treptat între anii 1903-1906. Ca director al revistei „Semănătorul”, Nicolae Iorga spera în redeşteptarea „conştiinţei unei literaturi naţionale”2 în introducerea unor reforme „morale şi spirituale cu scopul final: unitatea culturală a întregului popor român, urmată de cea naţională în hotarele ei fireşti” 3. Sub îndrumarea sa au militat pentru aceeaşi cauză şi revistele „Luceafărul” din Budapesta şi „Făt-Frumos” de la Bârlad. În 1905, Nicolae Iorga a publicat la Gotha, renumit centru cultural german, într-o colecţie celebră, o Istorie a românilor4, menită să popularizeze „în mintea cetitorilor acel gând al României unite pe care îl avem fiecare dintre noi în minte astăzi”5

La 13 martie 1906, Nicolae Iorga a pus bazele „Frăţiei bunilor români”6, organizaţie vizând scopuri naţionale, sociale şi morale la care au aderat mulţi români, aflaţi în dominaţia Imperiului Austro-Ungar.

În acest sens, istoricul Ioan Lupaş îi scria din Sibiu, la 7/20 iulie 1906: „Rezultatul frumos al năzuinţelor Dv., se va resfânge, desigur, în mod simţitor şi ca o adevărată binefacere asupra românilor de pretutindeni, dând celor înstrăinaţi şi asupriţi un îndemn puternic de a-şi păstra limba şi viaţa lor naţională”7.

Un eveniment deosebit de important, mai ales prin consecinţele avute, l-a constituit editarea revistei „Neamul Românesc” la 10/23 mai 1906, sub direcţia lui Nicolae Iorga. Noua publicaţie îşi propunea să prezinte „despre lucrurile cele mari ale neamului meu, despre nevoile lui adânci, despre suferinţele lui vechi şi sfinte, despre ţintele lui înalte şi grele de atins”8.

Opinia publică din ţară şi din teritoriile aflate sub ocupaţie străină a primit cu deosebit ∗ profesor, președintă a Societății de Științe Istorice, Filiala Bârlad.

1 N. Iorga, O viaţă de om cum a fost, vol. II, Bucureşti, 1934, p. 105. 2 Ibidem, p. 10. 3 B. Theodorescu, Nicolae Iorga, Bucureşti, 1968, p. 162. 4 N. Iorga, Geschichte des rumanischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen, 2 vol., Gotha, Perthes, 1905. 5 Idem, Discursuri parlamentare, vol. II,Bucureşti, 1939, p.183. 6 Idem, Lupta pentru limba românească, Bucureşti, 1906, p. 89-90. 7 Biblioteca Academiei Române. Corespondenţă N. Iorga, vol. 38, f. 70. 8 „Neamul Românesc”, 10 iunie 1906, p. 2.


49

interes şi căldură noua publicaţie românească care milita pentru unire. În ajunul apariţiei primului număr al revistei, o corespondenţă din Budapesta trimisă istoricului Iorga sublinia că „apariţia Neamului Românesc, care are menirea de a contribui permanent la cultivarea simţului naţional şi de-a unifica aspiraţiile tuturor românilor, va fi primită şi salutată din toate părţile cu însufleţire” 9.

Declanşarea şi înăbuşirea brutală a mişcărilor ţărăneşti din primăvara anului 1907, au oferit marelui istoric posibilitatea de a-şi exprima direct poziţia faţă de cea mai defavorizată şi numeroasă clasă socială din România. După reprimarea răscoalei, Nicolae Iorga a fost ales deputat în Parlamentul României din partea Colegiului II de la Iaşi10, prestigiu obţinut ca apărător al intereselor ţărăneşti şi ca militant pentru unire.

Numeroase telegrame exprimau solidaritatea cu lupta pentru „redeşteptarea neamului românesc” şi pentru „izbânda românismului”, Iorga fiind considerat un „apărător al românismului”11.

O altă treaptă importantă pentru conturarea crezului său unionist l-a constituit cooptarea în conducerea “Ligii culturale pentru unitatea tuturor românilor”, la 11/24 iunie 1907, pentru ca numai după un an să devină secretar general al acestei organizaţii culturale. Spirit ardent şi mare patriot, Nicolae Iorga propune, în această funcţie, un plan de revigorare a „Ligii Culturale”12 pentru a-şi putea îndeplini misiunea pentru care a fost creată în 1890 la Bucureşti. Printre numeroasele idei lansate cu această ocazie se numără: reînfiinţarea de noi secţii, tipărirea unor calendare, a unor broşuri de popularizare a idealurilor unităţii naţionale, deschiderea unei Biblioteci la Bucureşti, ţinerea unor conferinţe în cadrul Universităţii Populare din Vălenii de Munte pe teme de istorie şi civilizaţie naţională. Auditoriul era fascinat de elocinţa şi patriotismul vibrant al conferinţelor lui Nicolae Iorga.

În vara anului 1908 la Vălenii de Munte a fost înfiinţată o bibliotecă populară pentru documentarea cursanţilor, în problemele istoriei şi culturii naţionale. Iorga a donat din fondul personal pentru început 250 de volume de literatură istorică şi beletristică, reviste etc13. Pentru realizarea unităţii culturale a tuturor românilor, el considera, totodată, necesar ca societatea să acorde o atenţie mai mare activităţilor cultural-patriotice în rândurile românilor din Transilvania, Bucovina şi Basarabia, să-şi sporească ajutoarele pentru şcolile, bisericile, ziarele şi revistele româneşti de aici.

Iorga s-a implicat în tipărirea şi difuzarea unor cărţi cu caracter istoric, cât şi a publicaţiilor Ligii: „Neamul Românesc”, „Liga Română”, „Calendarul Ligii” etc. Istoria Românilor, monumentala lucrare a lui Nicolae Iorga a fost expediată în Transilvania şi Bucovina în 10.000 de exemplare, iar Din faptele străbunilor s-au expediat 1000 de exemplare. sub titluri deghizate. „Liga Culturală” va continua tradiţia de organizare a sărbătoririi unor voievozi şi cărturari români cu merite deosebite în istoria neamului, prilej de trezire şi de reafirmare a conştiinţei naţionale, a desfăşurării unor puternice şi vibrante manifestări de solidaritate naţională.

„Liga Culturală” în colaborare cu „Asociaţia studenţilor” din Bucureşti şi cu alte asociaţii cultural - patriotice, a organizat în întreaga ţară, manifestări grandioase consacrate împlinirii a 50 de ani de la Unirea Principatelor sub conducerea domnitorului Al. I. Cuza. Prin aceste măsuri Nicolae Iorga a contribuit la consolidarea unităţii culturale a neamului ca o premisă a desăvârşirii unităţii naţionale. Graţie strădaniilor marelui istoric, opinia publică europeană a fost informată sistematic, pe multiple căi, asupra politicii de deznaţionalizare a elementului românesc din provinciile aflate sub dependenţa Imperiului Austro-Ungar. Această

9 BAR. Corespondenţă N. Iorga, vol. 38, f. 50. 10 N. Iorga, În Era Reformelor, Vălenii de Munte, 1909, p. 6. 11 BAR.Corespondenţă N. Iorga, vol. 86, f. 10-11. 12 Idem, vol. 265, f. 293. 13 Arhivele Statului Bucureşti, fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale, dosar 39/1908, f. 81.


50

politică a fost aspru criticată în broşura Les dernières elections en Hongrie et les Roumains(1910), ceea ce a produs o vie impresie în Franţa, Italia, Anglia14.

În cadrul programului Partidului Naţionalist Democrat, al cărui Congres de constituire a avut loc între 23-24 aprilie 1910, Nicolae Iorga a înscris prevederea ca orientarea politicii externe româneşti să „plece de la conştiinţa unităţii neamului şi a intereselor lui solidare în toate privinţele”15.

Vizitele întreprinse în regiunile româneşti aflate sub dominaţie străină, articolele apărute în numeroase publicaţii de epocă au conturat treptat poziţia lui Nicolae Iorga faţă de necesitatea imperioasă a Marii Uniri .

Din 1914 acţiunile lui Nicolae Iorga se vor împleti cu evenimentele de pe arena mondială. Atentatului de la Sarajevo(15/28 iunie 1914) a servit ca pretext Austro-Ungariei pentru atacarea Serbiei (15/28 iulie 1914). În câteva zile au fost antrenate în acest război marile puteri europene de partea celor două sisteme de alianţă Tripla Alianţă şi Antanta. Regele Carol I şi oamenii politici români aveau motive întemeiate să se teamă de război. Poziţia geografică a României, potenţialul ei economic şi uman făceau inevitabilă implicarea ţării noastre în conflict. Consiliul de Coroană de la Sinaia, din 21 iulie/3 august 1914, a hotărât, după mai multe dezbateri aprinse, neutralitatea României ca fiind soluţie cea mai bună pentru interesele ţării. Această poziţie a manifestat-o şi marele istoric în Declaraţia tipărită în numele Partidului Naţionalist Democrat (20 iulie/2 august 1914) în revista „Neamul Românesc”16 şi repetată într-o altă Declaraţie din 7/20 septembrie 191417.

În anii neutralităţii, consecvent idealului unităţii naţionale, Nicolae Iorga se va situa în tabăra filo-antantistă, alături de alte numeroase personalităţi precum Nicolae Titulescu, Take Ionescu, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Nicolae Filipescu, Octavian Goga, Vasile Lucaciu ş.a.

La Congresul extraordinar din 14/27 decembrie 1914, Liga Culturală şi-a schimbat titulatura în „Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor”18. În ciclul de conferinţe susţinute în diferite oraşe din ţară, Nicolae Iorga susţinea acum necesitatea intrării României în război de partea Antantei care se oferea să sprijine moral şi militar cauza naţională a românilor. Unele fricţiuni cu conducerea Ligii au dus la retragerea lui Nicolae Iorga din funcţia de secretar general în 1915, rămânând doar membru în Comitetul Central al acestei organizaţii 19. În urma unor contacte cu premierul I.I.C.Brătianu, Iorga a fost informat în legătură cu orientările antantiste ale guvernului de la Bucureşti, fapt care a permis o nouă reevaluare a activităţii factorilor politici. Aşa se explică precizarea făcută de istoric într-o şedinţă a Camerei Deputaţilor din 14/27 decembrie 1915, că pentru România alegerea aliaţilor în război, era o „chestiune încheiată”, rămânând în discuţie doar „felul de intervenţie..., momentul de intervenţie..., condiţiile de intervenţie”20. Spre deosebire de opiniile celorlalţi membri din conducerea Ligii, acum Iorga a respins organizarea multiplelor manifestări (conferinţe, întruniri, campanie de presă etc.) menite să urgenteze intervenţia ţării, pronunţându-se pentru ca guvernul liberal condus de I. I. C. Brătianu să adopte decizia la momentul cel mai potrivit.

Atitudinea sa a creat o stare de derută în rândul opiniei publice româneşti. Un refugiat scria lui Nicolae Iorga, la 14/27 martie 1915 că ţinuturile ocupate „plâng … şi se roagă lui Dumnezeu ca să vie România”21. Un corespondent din Bucureşti vedea în istoric „pe cel trimis de providenţă de a continua şi desăvârşi opera începută acum 50 şi ceva de ani de 14 B. Theodorescu, op. cit., p. 84. 15 BAR, Corespondenţă N. Iorga, vol. 271, f. 357. 16 „Neamul Românesc” din 20 iulie 1914, p. 1. 17 N. Iorga, Războiul nostru în note zilnice, I, Craiova, p. 30. 18 Cf. Barbu Teodorescu, op. cit., p. 217. 19 BAR, Corespondenţă N. Iorga, vol. 252, f. 285. 20 N. Iorga, Pentru întregirea Neamului (Cuvântări din războiu, 1915-1917), Bucureşti, 1925, p. 152. 21 BAR, Corespondenţă N. Iorga, vol.253, f. 192.


51

mare şi democratul Alexandru Ioan Cuza şi marele său consilier Mihalache Kogălniceanu”22. Deşi aflat în vara anului 1916 la Vălenii de Munte, Nicolae Iorga a fost la curent cu

evenimentele care au condus la intrarea României în război. El a susţinut cu fermitate poziţia antantistă adoptată în cadrul Consiliului de Coroană de la 14 august 1916 de la Bucureşti care se va finaliza cu intrarea României în război. Plin de entuziasm istoricul nota în „Neamul Românesc”: „A sosit un ceas pe care-l aşteptam de peste două veacuri, pentru care am muncit şi am scris, am luptat şi am gândit . A sosit ceasul în care cerem şi noi lumii, cinstit, cu arma în mână, cu jertfa a tot ce avem, ceea ce alte naţiuni, mai fericite, au de atâta vreme, unele fără să fi vărsat o picătură de sânge pentru aceasta : dreptul de a trăi pentru noi”23

În anii participării României la Primul Război Mondial, Nicolae Iorga a desfăşurat o neobosită activitate în cadrul „Ligii pentru unitatea naţională a tuturor românilor”, în presă, în parlament, găsind, în clipe grele, tăria pentru a îmbărbăta opinia publică românească, armata.

„Neamul Românesc” ajunge, în perioada 1916-1918, „organul de căpetenie” al rezistenţei româneşti, aşteptat „cu nerăbdare şi repede epuizat” în diferitele colţuri din ţară, dar mai ales în zona frontului24. „Neamul Românesc” era apreciat că exprima, mai ales, „atâta sentiment naţional şi mândrie de neam”25. Nicolae Iorga explica pe înţelesul tuturor că „n-am pornit război... din lăcomie pentru ce nu ni se cuvenea”26 şi şi-a exprimat ferma convingere că, în final „ dreptul nostru îl vom avea”27. Trebuie menţionat că publicaţia „Neamul Românesc” a fost subvenţionată de guvernul I. I. C. Brătianu. Tipărirea acestui cotidian a însemnat o muncă epuizantă pentru istoric care nota mai târziu că a dat „şi ultima picătură de vlagă acelei foi în care mi se rezuma acuma toată viaţa”28.

Modificările dezastruoase intervenite la sfârşitul campaniei militare din 1916 (pierderea a două treimi din teritoriu şi jumătate din efectivul militar) a determinat strămutarea guvernului, familiei regale, armatei, a unei părţi a populaţiei în zona rămasă ne ocupată, Moldova. Iaşii va reprezenta capitala României, simbolul rezistenţei naţionale, a încrederii în revanşa şi în reconstrucţia patriei, în unirea tuturor românilor. În acest context, Nicolae Iorga a mutat redacţia ziarului la Iaşi29, continuând tipărirea „Neamului Românesc” din 29 noiembrie /12 decembrie 1916. Guvernul a dispus mărirea tirajului zilnic cu încă 5000 de exemplare (acestea subvenţionate de stat), pentru a fi trimise în zona frontului în vederea ridicării moralului ostaşilor. Iorga găsea cele mai adecvate cuvinte pentru ridicarea moralului armatei şi sădirea sentimentului de speranţă în biruinţa finală: „Luptăm înainte cât se poate, unde se poate; luptăm pentru dreptul nostru, pentru viitorul nostru, pentru fraţii noştri, pentru copii noştri ş i urmaţii noştri, dar înainte de toate pentru onoarea noastră”30.

Un ofiţer din Regimentul 62 Infanterie se adresa istoricului în 1917: „Scrie, scrie mereu… Pentru noi, care luptăm în continuare de mai bine de şapte luni, eşti una din marile mângâieri sufleteşti. Mergi înainte şi cu încredere în sufletul şi vitejia românilor căci ea e mare” 30. Marele istoric şi patriot a reuşit pe deplin să sădească în mintea şi cugetul românilor în vremuri de restrişte speranţa „în biruinţa dreptăţii ” şi că „vor învinge marile greutăţi de acum”31.

În şedinţa Camerei Deputaţilor, reunită la Iaşi, în sala Teatrului Naţional, Nicolae

22 Idem, vol. 256, f. 312. 23 N. Iorga, Ceasul…, în „Neamul Românesc”, 21 august 1916. 24 Idem, O viaţă de om aşa cum a fost, vol. II, p. 264. 25 BAR, Corespondenţă N. Iorga, vol. 267, f. 279, 26 N. Iorga, Războiul nostru în note zilnic, vol. II, p. 239. 27 Ibidem, p. 310. 28 Idem, O viaţă de om cum a fost, vol. II, p. 267. 29 Cf. Gh. Buzatu, N. Iorga şi Marea Unire a Românilor, în vol. Gh. Buzatu, C. Gh. Marinescu, Iorga. Omul şi Opera, Bacău, Editura Plumb, 1994, p. 31. 30 N. Iorga, Războiul nostru în note zilnice, vol. II, p. 253. 31 Idem, vol. 266, p. 120.


52

Iorga a rostit un remarcabil discurs (14/27 decembrie 1916), exprimându-şi încrederea în armata română şi cauza naţională: „Oriunde am fi, oricum am fi, suntem hotărâţi să mergem până la capăt, în credinţa că nu se poate, cu nici un chip, ca şi înaintea celei mai sălbatice forţe organizate, să piară drepturile unui popor de a trăi pe pământul în care nu este fir de ţărână care să nu fie acoperit de cel mai nobil sânge” 32. Armata română fusese numai momentan învinsă, însă ea era gata „să se întoarcă asupra biruitorilor” , pentru a câştiga „dreptul nostru întreg. Pentru atât şi pentru nimic mai mult, nu” , şi încrezător în victoria finală oratorul a încheiat în aclamaţiile mulţimii, amintind de cuvintele lui Petru Rareş: „Vom fi iarăşi ce am fost, şi mai mult decât atât”33.

Şedinţa Camerei Deputaţilor din 14 decembrie era considerată o „şedinţă istorică”, iar despre discursul lui Iorga care devenise în acele clipe purtătorul de cuvânt al întregii ţări se spunea că „a fost mai mult decât un imn, a fost, este şi va rămâne crezul românimei de pretutindeni, rostit poate de unicul român, care, pe lângă calitatea de fruntaş între fruntaşii neamului, o are pe aceea de învăţat între învăţaţii vremii lui”34.

Discursul său a avut un puternic ecou în ţară şi peste hotare, fiind considerat „una din cele mai strălucite pagini de elocinţă din antologia oratorilor români”35. Prin hotărârea Camerei, discursul a fost imprimat şi afişat în toate satele şi oraşele din Moldova şi distribuit trupelor de pe front. Presa franceză îl aprecia ca un „discurs patriotic”, „ un discurs magnific” care răspunde „sentimentelor tuturor românilor”36. Referindu-se mai târziu la acel discurs istoricul nota că „a îmbrăcat în acele cuvinte toată ura contra încălcătorilor pământului, tot dispreţul faţă de forţa brutală ..., toată încrederea sprijinită pe îndelungata cercetare a unui trecut de atâtea secole, că, totuşi, dreptatea elementară a cauzei noastre nu va putea fi zdrobită”37.

Nicolae Iorga a continuat să-şi afirme credinţa în triumful cauzei naţionale, în depăşirea tuturor greutăţilor pentru salvarea Moldovei, acel „colţ de ţară românească” care trebuia să ne dea ţara întreagă însuşi. El a păstrat şi cultivat speranţa în victoria finală. Secţiunile „Ligii Culturale” din principalele oraşe ale Moldovei (Galaţi, Tecuci, Bârlad, Piatra Neamţ ş. a.) s-au implicat în „sprijinirea acţiunii de refacere, organizată de autorităţile statale sau în primirea şi cazarea refugiaţilor, din Dobrogea şi Muntenia, în organizarea unor cantine, spitale, îngrijirea răniţilor în spitale”38.

Proclamând rezistenţa până la capăt marele cărturar se dovedea a fi „omul providenţial” al acelor vremi, hărăzit parcă de istorie să indice sensul înaintării fireşti a neamului său.

România viitoare nu putea fi numai întregită, ci totodată, după concepţia „Ligii Culturale” şi a neobositului său mentor Nicolae Iorga, „o Românie a libertăţii şi a dreptăţii tuturor”.

Istoricul a avut un rol important în contactele cu guvernul şi Curtea Regală, refugiate la Iaşi, în determinarea satisfacerii revendicărilor ţărăneşti. Moralul scăzut al armatei în urma înfrângerilor suferite în toamna anului 1916, teama faţă de posibilele tulburări sociale şi revoluţia rusă din martie 1917 au dat impuls reformelor. Proclamaţia din 23 martie 1917, dată de regele Ferdinand, făgăduia împroprietărirea ţăranilor. Problema figura şi în hotărârea

32 N. Iorga, Pentru întregirea neamului…, p. 230. 33 Ibidem, p. 234-240. 34 O şedinţă istorică în Cameră, în „Mişcarea”, 16 decembrie 1916, p. 2. 35 I.N.Lungulescu, N. Iorga. Omul de muncă, oratorul, patriotul, Râmnicul Vâlcea, 1931, p. 2. 36 BAR., Corespondenţă N. Iorga, vol. 262, f. 368. 37 Cf. M. Iosa, Nicolae Iorga în documentele anilor 1914-1918, în „Studii”, nr. 4, 1971, p. 698. 38 C. Gh. Marinescu, Aportul Ligii Culturale, sub conducerea lui N. Iorga la înfăptuirea Marii Uniri, în vol. Gh. Buzatu, C. Gh. Marinescu, op. cit., p. 82-83.


53

Parlamentului de la Iaşi, din vara anului 1917, de a înscrie în Constituţie clauza exproprierii39. În cadrul acestor dezbateri parlamentare privind problema reformelor, Nicolae Iorga a

rostit un discurs de o mare frumuseţe şi valoare, subliniind necesitatea dezvoltării rapide a societăţii româneşti: „ Nu e bine să lăsăm a se crede că am fost o naţiune, de la un capăt în altul al existenţei sale istorice, plină de nedreptate, de apăsare, de lipsă de frăţie; o naţiune întunecată, fără virtuţi sufleteşti, care, de câte ori fulgeră la răsărit sau la apus, cădem în genunchi şi întindem mâini rugătoare către acele fulgere. Nu: fulgerele furtunilor, dacă le-am avut, le-am avut din elementele înseşi care s-au frământat din viaţa noastră, dacă o furtună s-a lăsat, apele sale rodnice erau adunate din însuşi adâncul pătruns de ploi şi acoperit de zăpezi ale acestui pământ...Cred că nu este unul singur care să aibă curajul de a spune aici, înaintea tuturor, despre dezastrul de pe urmă căruia suferim..., să spună că are intenţia de a păstra, şi cel mai mic element al său, un trecut care adeseori dezonorează dezvoltarea istorică a acestui neam pe acest pământ” 40.

Elaborarea reformelor era privită în strânsă legătură cu rezistenţa de pe front. „Este astăzi în România o singură chestiune, toate celelalte sunt numai ajutătoare pentru dânsa: chestiunea liberării teritoriului naţional, chestiunea revanşei noastre biruitoare... Singura chestiune care trebuie imediat rezolvată, prin braţele unite ale noastre şi ale fraţilor de peste hotare, e a dreptului românimii de a se impune ca stăpâni în orice colţ al pământului pe care l-a locuit” 41. Modificarea Constituţiei „ce facem noi - răsunau cuvintele oratorului patriot - e numai fapta iubitoare de a strânge brâul ostaşului român, de a-l îmbărbăta cu aceste reforme, până ce, biruitor, el va veni însuşi să ne judece pe noi, iar pe dânsul să se înalţe”42.

Starea de spirit din armată, situaţia grea a refugiaţilor, lipsa alimentelor, combustibilului, bolile infecţioase cauzate de mizerie în general, reprezentau aspecte pe care marele istoric le prezenta în „Neamul Românesc” sau în discursurile parlamentare. N. Iorga s-a implica atât prin scris cât şi prin numeroase acţiuni caritabile de colectare de îmbrăcăminte şi fonduri pentru ostaşii de pe front. Adresându-se primului contigent de soldaţi transilvăneni şi bucovineni care depusese jurământul de înrolare în armata română, deputatul Nicolae Iorga conchidea că „România cea nouă, pe care aveţi s-o coborâţi numai pe pământul care vi se cuvine vouă şi nouă ..., este îndeplinită încă de acum, odată ce se găseşte în sufletele voastre, în voinţa voastră nebiruită. Aceasta este totdeauna lucrul cel mai mare în faptele pe care le îndeplineşte un popor: să creadă şi să vrea”43.

Marile succese militare din vara anului 1917, de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz au consolidat convingerea lui Nicolae Iorga în resursele inepuizabile ale poporului român. El afirma că nu pierduse nici „o clipă încrederea în dreptatea cauzei şi în biruinţa ei la ceasul pe care nu calculele noastre de nimic îl pot fixa”44.

La câteva zile după măreţele fapte de arme ale ostaşilor români, istoricul Nicolae Iorga sublinia încă o dată drepturile statelor mici, cu referire directă la România: „A fi stat mic nu înseamnă ... o dependenţă politică de unul singur (stat, n.ns.) fiindcă e mai tare. Tare şi slab sunt lucruri care se schimbă”45. Victoriile obţinute în campania militară din 1917, au putut fi fructificate, şi în contextual evenimentelor din Rusia după lovitura de stat bolşevică, România a fost silită să încheie armistiţiu în decembrie 1917 şi apoi să înceapă negocierile în vederea semnării păcii separate cu Germania de la Buftea –Bucureşti, în primăvara anului 1918.

Nicolae Iorga era încredinţat că armata română îşi făcuse datoria. În ajunul încheierii

39 N. Iorga, O viaţă de om cum a fost, vol. II, p. 276. 40 DAD, şedinţa din 9 iunie 1917, în „Monitorul Oficial” nr. 55 din 5 aprilie 1918, p. 594 şi urm. 41 Ibidem. 42 Ibidem. 43 N. Iorga, Memorii, vol. I, Bucureşti, p. 34. 44 Idem, Un an de război, în „Neamul Românesc”, 15 iulie 1917, p. 1. 45 Idem, Politica de Stat mic, în „Neamul Românesc” din 19 iulie 1917, p. 1.


54

armistiţiului de la Focşani, istoricul nota în „Neamul Românesc” că „românii… n-au mai puţin decât alte neamuri dreptul de a forma, din toate elementele lor risipite, un singur stat, prin care să poată da în sfârşit lumii, după o aşteptare, de atâtea veacuri, tot ce cuprind însuşirile rasei”46. În jurul zilei onomastice a istoricului, un ofiţer i-a transmis de pe front: „Să ne trăiţi… şi să ne purtaţi şi mai departe ecoul dorurilor şi aspiraţiilor noastre, care sunt ale neamului” 47.

Nicolae Iorga s-a pronunţat categoric împotriva negocierilor cu Puterile Centrale pentru încheierea unei păci separate. Într-o scrisoare trimisă regelui Ferdinand la 19 februarie /4 martie 1918, el sublinia că în tradiţiile poporului nostru „nu stă acceptarea unor condiţii de pace ruşinoase. Strămoşii noştri au preferat moartea, acestei umilinţe” 48. A insistat pentru „respingerea, orice s-ar întâmpla, a condiţiilor care ni se pun astăzi şi mai ales a celei care priveşte sfâşierea, fie ea numai provizorie în gândul nostru, a pământului Ţării” 49. Un grup de deputaţi, în frunte cu Nicolae Iorga, a redactat un Apel către rege, în care se preciza, încă o dată, că „părerea tuturor oamenilor care au simţul onoarei naţionale şi cari sunt imensa majoritate a ţării, de acord în această privinţă cu întreaga noastră armată biruitoare, este că nu se poate ceda nimic din pământul pe care ni l-au transmis strămoşii noştri pe care s-a vărsat din nou atâta sânge pentru cel mai legitim ideal” 50.

Şeful Misiunii Militare Franceze, generalul Henry Berthelot aprecia „Neamului Românesc” şi atitudinea „leală” faţă de Antanta51. Referindu-se la umilitorul tratat cu Puterile Centrale, istoricul afirma răspicat: „El nu încheie un conflict provocat de România singură...şi că în el nu se întrupează raporturi de forţe permanente... Istoria, când va fi făcut un pas mai departe în logica ei nebănuită, îl va aprecia. Comentariile noastre se opresc aici...”52

După încheierea Păcii separate de la Buftea –Bucureşti, din 24 aprilie/ 7 mai 1918, istoricul a scăpat de a fi „expulzat” din Moldova numai în urma intervenţiei alegătorilor săi din Prahova pe lângă premierul Alexandru Marghiloman53. În această perioadă s-a înăsprit cenzura asupra presei democratice, printre ziarele vizate aflându-se şi revista „Neamul Românesc”, ameninţată cu desfiinţarea pentru orientarea sa. Situaţia s-a prelungit până în toamna anului 1918, când pe fundalul victoriilor Antantei şi a scoaterii din război a aliatelor Germaniei, România şi-a mobilizat armata reintrând în activităţile militare alături de aliaţii tradiţionali (28 octombrie 1918). Aflându-se din nou pe baricada conştiinţei naţionale, N. Iorga plin de entuziasm a lansat singurul apel adecvat momentului: „La arme!”54

După capitularea Germaniei(11 noiembrie 1918) şi încheierea Războiului Mondial, regele Ferdinand s-a întors la Bucureşti în fruntea trupelor sale. Curând după aceea s-a născut România Mare.

În acest tumultos an 1918 s-au realizat cele trei momente definitorii ale Marii Uniri a românilor: 27 martie, 15 noiembrie, 1 decembrie. Hotărârea Sfatului Naţional de la Chişinău privind Unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918 a fost considerată de marele istoric ca „unul dintre ceasurile cele mai mari din istoria noastră naţională”55. Va reveni asupra semnificaţiei acestui eveniment în numeroase intervenţii parlamentare, conferinţe, cursuri, sinteze. Au urmat emblematicele Hotărâri ale Consiliului Naţional de la Cernăuţi(15/28 noiembrie 1918) privind unirea Bucovinei şi ale Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1

46 Idem, Armistiţiu, în „Neamul Românesc”, 25 noiembrie 1917, p. 1. 47 BAR.Corespondenţă N. Iorga, vol. 268, f.159. 48 N. Iorga, Memorii, vol. I, p. 287-288. 49 Ibidem, p. 291. 50 Ibidem. 51 BAR., Corespondenţă N. Iorga, vol. 276, f. 14. 52 „Neamul Românesc” din 26 aprilie 1918, p. 1. 53 N. Iorga, Memorii, vol. I, p. 315. 54 „Neamul Românesc”, din 30 octombrie 1918, p. 2. 55 Idem, din 26 aprilie 1918, p. 1.


55

Decembrie 1918, legate de unirea Transilvaniei şi Banatului cu patra mamă, România. În timpul desfăşurării lucrărilor Adunării Naţionale de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie

1918, Marele istoric, trimetea de la Iaşi o telegramă plină de mândrie naţională: „Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe s-au întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro - ungară s-a zguduit din temeliile ei şi s-au prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul la liberă hotărâre de sine, cel dintâi gând al meu ca şi al tuturor românilor de pretutindeni se îndreaptă spre Alba Iulia unde se hotărăşte pentru vecie libertatea şi unirea fraţilor peste munţi cu Patria –Mamă România, înfăptuindu-se marele vis al neamului, prin unirea tuturor provinciilor româneşti dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar”56.

Plin de entuziasm, Nicolae Iorga aprecia că a avut loc consumarea „celei mai mari fapte din toată viaţa neamului nostru”. Pentru unii – amintea savantul şi omul politic, Nicolae Iorga - e un vis nebun care se îndeplineşte. Pentru noi e o necesitate istorică ajunsă la recunoaştere şi e o suferinţă mângâiată, o muncă ce-şi găseşte răsplata. Şi astfel, avem dreptul de a crede acest fapt definitiv şi etern”57.

În perioada care a urmat, Nicolae Iorga şi-a concentrat eforturile pentru consolidarea Marii Uniri, realizând o operă de excepţie pe plan istoriografic, publicistic, literar, politic. Cu prilejul alegerii ca preşedinte al Adunării Deputaţilor, Nicolae Iorga declara, în şedinţa din 9 decembrie 1919: „Ţara cere neîntârziat satisfacerea unor nevoi pe care, cu o admirabilă resemnare, care nu dă nimănui dreptul să abuzeze de dânsa, ea le-a suportat în ultimii ani. Ea cere cât mai repede îndeplinirea unei opere largi de reforme care să atingă curajos toate domeniile vieţii naţionale”58.

La 29 decembrie 1919, Adunarea Deputaţilor concomitent cu Senatul, a adoptat în unanimitate legile care sancţionau Unirea tuturor provinciilor istorice cu România. În memorabilul discurs rostit cu această ocazie, Nicolae Iorga sublinia: „România unită o avem, o vom apăra şi o vom întregi. În mijlocul celui mai mare şi greu război pe care neamul nostru l-a purtat pentru dreptul său, Basarabia şi Bucovina, ţările smulse vechii Moldove şi acele mândre părţi ardelene, bănăţene, crişene şi maramureşene care au fost cele dintâi integrate, au proclamat pe rând reintrarea lor în România deplină…”59.

În calitate de profesor, parlamentar, publicist, istoric, preşedinte al Ligii Culturale, premier al României, consilier regal ori ca adversar declarat al hitlerismului şi legionarismului, a politicii revizioniste, Nicolae Iorga a afirmat consecvent drepturile sacre ale poporului român de unitate şi independenţă naţională” 60. A plătit cu viaţa pentru atitudinea sa curajoasă, păstrând convingerea reflectată într-o maximă de-a sa din tinereţe că: „ În cetatea dreptăţii tale poţi fi ucis: Învins însă, nu”61.

56 Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918.Acte şi documente, Bucureşti, 1928, p. 14. 57 „Neamul Românesc”, din 25 noiembrie 1918, p. 1. 58 DAD, şedinţa din 9 decembrie 1919, în „Monitorul Oficial”, nr.19. 59 N. Iorga,Discursuri parlamentare, vol. II., Bucureşti, 1940, p.10-11. 60 Gh. Buzatu, op. cit., p.42. 61 Ibidem, p. 43.


56

NICOLAE IORGA THE GREAT UNION

The historian and politician Nicolae Iorga was one of the personalities that had an important contribution to the Great Union of 1918. He spreaded the ideals of the national unity in Liga Culturală and in Neamul Românesc, the magazine associated with the Nationalist Democrat Party, which he founded in 1910.

Iorga was in favor of Romania entering the First World War on Antanta’s side (1916), that promised moral and military support for the achievement of the national unity of all the Romanian territories which were, at the time, under foreign occupation.

Following the disaster of the military campaign in the fall of 1916 which ended in the occupation of two thirds of the country, the government, the royal family, the army and a part of the population withdrew in Moldavia, the only territory left unoccupied. Through his speeches in the Parliament and his numerous articles published in Neamul Românesc, N. Iorga succeeded in exalting the hearts of the Romanians and in expressing the trust in the Romanian army and the national cause.

The great military victories at Mărăşti, Mărăşeşti and Oituz in the summer of 1917 consolidated Iorga’s conviction in the justice of the Romanian cause. The great historian declared himself against the signing of the separate peace with the Central Powers at Buftea-Bucureşti (the 7th of May 1918).

In the context of Antanta’s victories, Romania once again mobilized its army and the government returned to Bucharest.

Thw year or 1918 brought the historical acts of March 27th, November 15th and December the 1st, meaning the union of Basarabia, Bucovina and Transylvania with the Kingdom of Romania. The Great Romania was born, a dream to which Nicolae Iorga had offered a very important contribution.


57

SCULPTORUL IOAN C. DIMITRIU-BÂRLAD (1890-1964) –

MARTOR ŞI PARTICIPANT LA PRIMUL R ĂZBOI MONDIAL

Laurenţiu CHIRIAC ∗

Key words: Ion C. Dimitriu-Bârlad, the sculptor soldiers, witness, participant, the First World War, 12 Infantry Regiment "Cantemir" Bârlad.

I. Date personale Ioan C. Dimitriu-Bârlad s-a născut la data de 17

mai 1890, în oraşul Bârlad. Între 1901 şi 1907 a frecventat şi a absolvit cursurile Şcolii primare nr. 3 „Costache Robu” şi ale Liceului „Gh. Roşca Codreanu” din oraşul natal. Apoi s-a înscris la Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti, fiind remarcat de profesorii Dimitrie Paciurea (la sculptură), Fritz Storck (la desen şi sculptură) şi Costin Petrescu. A absolvit această şcoală superioară în 1910. Ulterior a efectuat mai multe călătorii pentru specializare superioară în sculptură la Academia ,,Julien" din Paris (între 1913-1914, cu maeştrii Paul Landowski şi Henry Bouchard), în Grecia (1921), Italia (1922) şi Spania (1929).

A încetat din viaţă la 23 septembrie 1964, în Bucureşti, unde se mutase încă de la 1 septembrie 1919. A fost bunicul celebrei cântăreţe Margareta Pâslaru. În prezent, o stradă din municipiul Bârlad îi poartă numele.1 II. Activitatea artistic ă

Ioan C. Dimitriu-Bârlad s-a afirmat, în primul rând, ca autor de monumente şi statui care glorifică eroii români din Primul Război Mondial, fiind numit,,sculptorul ostaşilor ", dar şi prin numeroase busturi dedicate unor personalităţi ale istoriei, culturii şi ştiinţei româneşti (Titu Maiorescu, Vasile Pârvan, Bogdan Duică, Dimitrie Brândză, doctorul neurolog Gheorghe Marinescu, generalul Ion Dragalina - 1920, Ion Bassarabescu, Ion Creangă, Ion Manu, Mihai Eminescu, Mihai Viteazul, Nicolae Bălcescu, Nicolae Leonard, Nicolae Gane, poetul Ion Dragoslav, prof. N. Longinescu, Raul Bulfinski, Samson Bodnărescu). Bun profesionist şi artist prolific, Ioan C. Dimitriu-Bârlad a modelat numeroase portrete şi busturi ale familiei regale - Ferdinand, Maria, Carol al II-lea, Mihai I, dar şi ale unor oameni politici - Tache Ionescu, Titu Maiorescu, Spiru Haret, precum şi

∗ Muzeograf, dr. în istorie, Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare” Vaslui, email: [email protected] 1 Traian Nicola, Valori spirituale tutovene, vol. 3, lit. D-F, Bârlad, Editura Sfera, 2002, p. 106-107. Dicţionarul sculptorilor din România. Secolele XIX–XX, vol. I, lit. A-G, coordonator: Ioana Vlasiu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2011, p. 187. Virgil Caraivan, Un sculptor bârlădean, în „Răzeșul”, nr. I, Bârlad, 2 martie 1926, p. 62-63.


58

portrete în medalie (Petru Poni).2 A lucrat peste 170 de studii compoziţionale care se înscriu în aşa-zisa sculptură

figurativă care ţine cont de atitudinea sau gestul descris de corpul personajului în spaţiu, dar şi de structurile modulatoare ale frumosului mângâiat de o spiritualitate germinativă. Dintre lucrările sale cele mai importante menţionăm:

- statuia Cavaleristul în atac din Iaşi – 1927 (bronz, la Divizia a II-a de Cavalerie din Copou),

- statuia lui Ştefan cel Mare din Iaşi - bronz, din cadrul Grupului Statuar al Voievozilor,

- statuia lui Vasile Lupu din Iaşi - bronz, din cadrul Grupului Statuar al Voievozilor, - statuia lui Dimitrie Cantemir din Iaşi - bronz, din cadrul Grupului Statuar al

Voievozilor, - statuia lui Alexandru Ioan Cuza din Galaţi - bust compoziţional, bronz, 1958, - bustul scriitorului Alexandru Vlahuţă din Bârlad (bronz, 1919-1921), - statuia caporalului Constantin Muşat din Bârlad (bust compoziţional, bronz, 1958),

amplasat în curtea UM 01458 din Bârlad (între 1923-1927, prin Societatea Cultul Eroilor), - monumentul Ultima Grenadă a caporalului Constantin Muşat (1928-1933) - la gara

din Buşteni şi la Brăila, - bustul lui Ioan Popescu din faţa Şcolii Normale din Bârlad, - bustul lui Ion Creangă din Grădina Copou din Iaşi, - statuia,Femeie cu ulcior (Izvorul “Sissi") - Grădina Cişmigiu din Bucureşti - monumentul eroilor din Costeşti – 1937, - Discobolul - din faţa Stadionului Dinamo din Bucureşti, - bustul sublocotenentului Gabriel Pruncu din Mărăşeşti (str. Doina), - bustul lui Costache Negri din Tg. Ocna - bustul lui Nicolae Iorga din Vălenii de Munte (Bd. Nicolae Iorga, în faţa Şcolii

Elementare), - bustul prof. Dimitrie Brândză din Grădina Botanică din Bucureşti, - bustul doctorului Grecescu din Grădina Botanică din Bucureşti, - bustul generalului dr. Vicol din Băile Herculane (în faţa parcului), - bustul lui Haralamb Lecca din Caracal, - bustul col. farmacist C. Merişanu din Bucureşti (Str. Ştefan Furtună, în curtea

Spitalului), - bustul lui Aurel Vlaicu din Orăştie, com. Ştibor, - bustul lui Julius Fučík din Parcul Herăstrău din Bucureşti.3 Totodată, s-au impus în sculptura românească şi cu alte lucrări remarcabile: Stroe

Belloescu (bust gips, 1909 şi bronz, Bârlad); Copii (nud, bronz, 1915); Generalul Ion Dragalina (1920); Nicolae Gane (gips, bronz, 1917); Petru Poni (bust, bronz, 1919, la Ateneul Român); Avram Iancu (statuie ecvestră, bronz, 1926, iniţial la Tg. Mureş, apoi din 1940 la Câmpeni); Mihai Eminescu, Ion Creangă, Titu Maiorescu (bust, în Parcul Cişmigiu–Bucureşti); Mihai Viteazul, Nicolae Bălcescu şi Elena Cuza (bust, Bucureşti, şos. Panduri, nr. 99).

În anii 1956-1957 a donat Muzeului "Vasile Pârvan" Bârlad 28 de lucrări de sculptur ă, dintre care amintim: Vasile Pârvan (bust, gips, bronz, 1930), Emil Gârleanu, Gh. Gheorghiu-Dej, Al. Vlahuţă, A. D. Xenopol, Constantin Nottara (bust, bronz, 1920), George Pallady, Titu Maiorescu, George Enescu (bust, bronz, 1919), Matei Millo, Radu Rosetti, Vasile Lupu, Tudor Vladimirescu, Dimitrie Cantemir, Maxim Gorki etc. Totodată, busturile

2 Athanasiu Diomede G., În lumea trecutului, la sculptorul Ioan Dimitriu-Bârlad, Bucureşti, 1936, p. 26-27. 3 Didiţa Antonescu, Ioan Dimitriu-Bârlad, în vol. „Bârladul de odinioară şi astăzi”, vol. I, Bucureşti, Editura Miscelaneum, 1980, p. 409-410. Traian Nicola, op. cit., vol. 3, p. 108. Dicţionarul sculptorilor din România ..., p. 188.


59

părinţilor săi au fost expuse în holul principal al Şcolii nr. 1 Bârlad.4 A participat la expoziţiile Societăţii „Tinerimea Artistică” (1915, 1920, 1927, 1934,

1938, 1942), iar în Bucureşti a expus lucrări la Salonul Oficial (1910-1914, 1924-1932, 1935 şi 1941-1943), la Sala „Mozart” (1919), la Cercul Militar (1920), la Arenele Romane (1921-1922), la Sala „Minerva” (1925), la Ateneul Român (1927-1932 şi 1935), la Sala „Dalles” (1935) şi la Sala „Universul” (1940). În ţară a mai expus individual sau în grup la Bârlad, Iaşi (Casele Drossu-1918), Galaţi, Chişinău (Liceul de Fete - 1919), Braşov, Craiova, Cluj, Constanţa, Oradea, Drobeta Turnu-Severin, iar în străinătate a expus la Paris (la Salonul Oficial, 1914), Napoli, Veneţia, Madrid şi Atena.5

Ioan C. Dimitriu-Bârlad a obţinut mai multe premii şi distincţii: Premiul Salonului Oficial din Bucureşti (1911), Premiul de compoziţie al Ministerului Artelor (1943), Ordinul “Meritul Cultural” cls. I pentru artă (1943), Premiul de creaţie al Fondului Plastic (1949) şi Premiul UAP pentru lucrarea “Discobolul” (1952).

Lucrăririle sale sunt expuse în diverse oraşe din ţară - Bârlad, Iaşi, Vaslui, Bucureşti, Botoşani, Craiova, Constanţa, Cluj, Braşov, Drobeta Turnu-Severin, Galaţi, Oradea, dar şi din străinătate: Paris, Veneţia, Atena, Napoli, Cernăuţi. Alte lucrări ale sale se păstrează în colecţiile Muzeului Naţional de Artă al României din capitală, ale Muzeului Naţional Militar din Bucureşti - colecţia col. Tiberiu Postelnicu (cu numeroase sculpturi de mici dimensiuni, inspirate de luptele din Primul Război Mondial), dar şi în colecţiile Muzeului Naţional de Artă din Craiova şi ale Muzeului "Vasile Pârvan" din Bârlad.6 III. Activitatea didactic ă

Ioan C. Dimitriu-Bârlad a fost profesor de desen artistic şi liniar la Liceul „Carol” din Craiova (1911-1912), Liceul „I. C. Brătianu” din Piteşti (1912-1913), Liceul Internat „C. Negruzzi” din Iaşi (1915) şi Liceul „Gh. Lazăr” din Bucureşti (1919-1949).

Între 1927-1928, el a devenit inspector şcolar secundar pentru judeţul Tutova. La 2 ianuarie 1928 a luat fiinţă Asociaţiunea Casa Naţională de Citire „Stroe Belloescu” din Bârlad, care-şi propunea conducerea şi coordonarea muzeului, pinacotecii şi a bibliotecii. Conform statutului Asociaţiunii, organele de conducere erau: Adunarea generală care hotăra în plen activităţile şi Consiliul care gestiona toate bunurile muzeului şi ale bibliotecii. Preşedintele de drept era primarul oraşului, dar primii membri de onoare ai Adunării generale au fost sculptorul Ioan Dimitriu-Bârlad şi pictorii N. N. Tonitza şi Petre Bulgăraş.7 Pictorul Sever Burada a fost un bun elev al sculptorului.

IV. Activitatea militar ă

Între anii 1910-1911, Ioan C. Dimitriu-Bârlad a urmat cursurile Şcolii militare de Infanterie din Bucureşti şi, apoi, începând cu anul 1916 a participat la Războiul de întregire a Neamului, ca ofiţer de rezervă în cadrul Regimentului 12 Infanterie „Cantemir” din Bârlad. În

4 Arhivele Muzeului „Vasile Pârvan” din Bârlad, Adresa nr. 24703/27 decembrie 1956. Oltea Răşcanu Gramaticu, Personalităţi bârlădene. Dicţionar, Iaşi, Editura PIM, 2012, vol. I, lit. A-J, p. 121. Traian Nicola, op. cit., vol. 3, p. 109. 5 Ion Bembea, Prof. sculptor I. Dimitriu-Bârlad. Monografie, Bucureşti, Editura Litera, 1980, p. 25-29. Orest Tafrali, Sculptorul I. Dimitriu-Bârlad, în „Arta şi arheologia”, nr. I, București, 1927, p. 62. Didiţa Antonescu, op. cit., p. 411. 6 Didiţa Antonescu, op. cit., p. 412-414. Ion Bembea, op. cit., p. 31-32. Athanasiu Diomede G., op. cit., p. 28. George Oprea (coordonator), Un secol de sculptură, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 82-84. Virgil Caraivan, op. cit., p. 64. Orest Tafrali, op. cit., p. 63. Mihai Matache, Colecţia de artă Tiberiu şi Eugenia Postelnicu, Bucureşti, 2005, p. 2-16. Lucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea, Editura Cugetarea, Bucureşti, 1940, p. 272. 7 Actul de constituire al societăţii şi statutul acesteia se găsesc în Arhivele Muzeului „Vasile Pârvan” din Bârlad, doc. nr. 18402/18403, doc. nr. 15560 şi doc. nr. A/15607. Oltea Răşcanu Gramaticu, op. cit., vol. I, p. 122.


60

anul 1916, Regimentului 12 Infanterie „Cantemir” din Bârlad a participat la ofensiva Armatei a 2-a române în Transilvania. La 21 august 1916, Regimentul a fost concentrat la Sfântul Gheorghe, de unde a primit ordin să participe la ofensiva începută la 1 septembrie, ofensivă care a urmărit ocuparea văilor Oltului, Homorodului şi Făgăraşului. Regimentul a fost dotat cu puşti mitraliere CSRG, batalioanele fiind organizate pe câte trei companii de puşcaşi şi o companie de mitraliere.8

La 14 septembrie 1916, regimentul a fost afiliat Diviziei a 6-a, care la Ciucu-Mare (pe Olt), a dus lupte grele cu inamicul austro-ungar, cu importante pierderi umane. Aici a fost rănit uşor şi sculptorul Ioan C. Dimitriu-Bârlad. Apoi, unităţile româneşti au ocolit arcul Oltului pe la nord, Regimentul 12 ocupând prin luptă localitatea Caţa. La 6 septembrie s-a trecut la apărare în zona Rupea - Homorod, iar la 15 septembrie s-a reluat ofensiva în direcţia Jibert, atacând trupele inamice între Stena şi Viscri (judeţul Braşov); Regimentul 12 Infanterie „Cantemir” Bârlad a capturat mai mulţi ostaşi adverşi şi a ocupat linia Bărcuţ-Moha. În dimineaţa zilei de 16 septembrie s-a continuat marşul spre vest pe două coloane, coloana din dreapta fiind constituită din militari bârlădeni ai Regimentului 12.9

Regimentul bârlădean care a înaintat spre vest sub ploaia de proiectile de artilerie trimise de inamic a fost atacat din direcţia Richiş, comuna Biertan (judeţul Sibiu) de Divizia 89 germană. În ziua de 19 septembrie, după un violent atac de artilerie, germanii au atacat Regimentul 12 (situat în defensivă pe dealurile Cincului). Bârlădenii din Regimentul 12 au sărit „ din adăposturile lor improvizate şi, într-un iureş năprasnic, în sunetele goarnelor şi în strigăte de urale, se aruncară la atacul cu baionetă”. 10 Presaţi de un inamic net superior ca număr şi tehnică de luptă, militarii Regimentului bârlădean s-au retras, cu mari pierderi, la Timişu de Jos.

În cadrul bătăliei de la Braşov (24-25 septembrie 1916), Regimentul 12 „Cantemir”, înaintând dinspre Hărman în direcţia Bod, a atacat şi a respins flancul stâng al Diviziei 187 germane, după care a fost trimis la contraatac în zona gării Braşov. Puternica contraofensivă germano-austro-ungară a determinat replierea armatei române dincolo de munţi, regimentul tutovean continuând să se retragă, ocupând poziţii de apărare în Munţii Buzăului. În ziua de 29 septembrie 1916, Regimentul s-a oprit pe poziţia Broasca - Vama Cheia, executând lucrări de întărire a apărării pe aliniamentul dealul Jariştea - Siriul Mare - Dealul Babei. Regimentul 12 Infanterie s-a retras, apoi, pe linia Carpaţilor unde, timp de câteva săptămâni, a interzis Diviziei 89 germane intrarea în trecătorile Buzăului. La 2 octombrie 1916, Regimentul 12 Infanterie a reuşit să contracareze atacul inamic în regiunea muntelui Monteoru, luând prizonieri unguri şi eliberând mulţi prizonieri români de pe valea Pârâului Mare şi Jariştea. În decembrie 1916, în retragerea sa în Moldova, regimentul bârlădean a mai susţinut lupte la Racoviţeni, Ţâmboieşti, Păţeşti şi Trifeşti, unde a pierdut peste 1000 de oameni, după care a trecut în spatele frontului pentru refacere. Locotenentul în rezervă Ioan C. Dimitriu-Bârlad - participant la cele două campanii militare din Ardeal ale Regimentului tutovean - a surprins în însemnările sale drama războiului în toată vulgaritatea sa, parcă neavând nimic eroic, ci doar

8 Arhivele Militare ale României, Piteşti, fond Registrul Istoric al Regimentului 12 „Cantemir” Bârlad, cap. Structură şi organizare/anul 1916, f. 11-12. Oltea Răşcanu Gramaticu, Bârladul şi gloria militară, Iaşi, Editura PIM, 2013, p. 320-324. Constantin Chiper, Cronica militară a judeţului Vaslui, Bârlad, Editura Sfera, 2012, p. 32-34. 9 Arhivele Militare ale României, Piteşti, fond Brigada 12 Infanterie, Jurnal de Operaţii nr. 1109/1916, f. 15-16. Ioan Cupşa, Armata română în campaniile din anii 1916-1917, Bucureşti, Editura Militară, 1967, p. 55. Oltea Răşcanu Gramaticu, Bârladul şi gloria militară ..., p. 326-328. Constantin Chiper, op. cit., p. 56-57. Constantin Kiri ţescu, Mircea N. Popa, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, ediţia a II-a, vol. I, p. 252-254. 10 „Monitorul Oastei”, Bucureşti, nr. 77 din 21 septembrie 1916, p. 3. Arhivele Militare ale României, Piteşti, fond Brigada 12 Infanterie, Jurnal de Operaţii nr. 1110/1916, f. 8-9. Constantin Chiper, op. cit., p. 58. Oltea Răşcanu Gramaticu, Bârladul şi gloria militară ..., p. 332. Ioan Cupşa, op. cit., p. 57.


61

constituind o continuă luptă acerbă pentru supravieţuire: „ Traiul nostru pe front, era cum nu se poate mai greu. Frig, fără adăpost bun, stăteam tolăniţi pe paturi de cetină, gândindu-ne la vremurile trecute, când nu eram în stare a preţui viaţa liniştită şi spunând poveşti ca să ne mai treacă dorul de mâncare. Pe lângă lipsa de mâncare, care slăbi pe fiecare-n parte, eram veşnic îmbrăcaţi zi şi noapte în aceleaşi haine; noaptea aveam frică de atac din partea inamicului, iar ziua atacam noi tot de frică, deşi era de mirare că în viaţa aristocratică a unora dintre noi nu făcusem niciodată aşa ceva. Tifosul exantematic începu să bântuie cu furie, datorită mizeriei în care se găsea armata noastră, neîmbrăcată, zdrenţuită ca nişte cerşetori. Alt duşman şi cel mai teribil dintre cei pe care i-am avut şi care a secerat atâtea vieţi, fără nici un mijloc de a ne apăra, nici chiar cu tunul, a fost crunta mizerie.”11

După reorganizarea armatei române, Regimentul 12 „Cantemir” Bârlad a participat în vara anului 1917 la marile bătălii din Triunghiul morţii şi al eroismului. În bătălia ofensivă de la Mărăşti, tutovenii au avut misiunea să atace în zona Poiana, pentru a contribui la ruperea frontului inamic înspre satul Răcoasa. Trupele Regimentului Cantemir au cucerit, după asalturi repetate, toată coasta sectorului său. Cu toate că inamicul contraataca, bârlădenii au continuat ofensiva în zona Şuşiţa - Răchitaşul Mic. Pe 18 iulie, ei resping inamicul, fapt relatat în memoriile sale de acelaşi locotenent Ioan C. Dimitriu-Bârlad: „ Cinci ceasuri de luptă disperată fără victorie. Din nou ne încordăm puterile, din nou urale şi duşmanul lovit puternic o ia la fugă; fugeam după el cu neîncredere, nu ne venea a crede că suntem victorioşi, dar ne-am trezit, l-am învins, răsunau văile de nebuna noastră bucurie” .12

La bătălia defensivă de la Oituz, regimentul bârlădean a ocupat un aliniament între Valea Oituzului şi Măgura Caşinului, cu scopul de a interzice inamicului să ocupe poarta Oituzului. În primele zile ale bătăliei, infanteriştii bârlădeni s-au apărat prin viguroase contraatacuri. Condiţiile materiale şi starea de spirit a ostaşilor erau deplorabile: „Grea viaţă să mănânci la trei zile, gloanţele să-ţi vâjâie pe la urechi, să trăieşti în borte şi faţă de superioritatea ce o aveau nemţii, frica ta de necunoscut să te cuprinză, să te cutremure chiar”13 - consemna cu tristeţe ofiţerul Ioan C. Dimitriu-Bârlad. Şi totuşi, în urma unor imense sacrificii, şi Regimentul de bârlădeni a contribuit la oprirea ofensivei inamice de la Oituz, cu preţul pierderii multor vieţi.

Lupte grele s-au dat şi în cadrul bătăliei de la Mărăşeşti (august 1917), cu pierderi enorme pentru Regimentul bârlădean. Atacurile au continuat şi pe parcursul lunilor următoare, cu scurte momente de respiro, până în decembrie 1917. Retragerea de pe front a armatei ruse, în urma debandadei produse de consecinţele revoluţiei bolşevice, a determinat Regimentul 12 „Cantemir”, în februarie 1918, să ocupe poziţiile pe care le avuseseră anterior ruşii.14

La Bârlad, în localul Liceului „Codreanu”, în perioada 1917-1918, s-a instalat Înaltul Comandament al Armatei Române şi s-au organizat cursuri ale „Şcoalelor de tragere ale artileriei”. În incinta Şcolii Normale funcţiona Marele Cartier General al Armatei române, Cartierul General al armatei a IV-a ruse (decembrie 1916 - martie 1917) şi două spitale militare. Localul Şcolii primare de băieţi nr. 4 din casele familiei Ecaterina Dobranici, rechiziţionat de armată, oferea spaţiu pentru Căminul orfanilor de război şi Azilul refugiaţilor.15

După cea de-a doua mobilizare generală, din octombrie 1918, Regimentul bârlădean a

11 Ioan Dimitriu-Bârlad, Amintiri din Războiul 1916-1918. Jurnal, în Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fondul Misiuni Speciale Militare, România în războiul mondial. Documente, vol. II, Bucureşti, 1936, p. 223-224. 12 Florin Tucă, Triunghiul eroic Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz, Iaşi, Editura Junimea, 1977, p. 37-38. Ioan Dimitriu-Bârlad, op. cit., în loc. cit., p. 227. Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz. Documente militare, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 180. 13 Ioan Dimitriu-Bârlad, op. cit., în loc. cit., p. 227. Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz. Documente militare ..., p. 188. Florin Tucă, op. cit., p. 42. Constantin Kiriţescu, Mircea N. Popa, op. cit., ediţia a II-a, vol. I, p. 275-277. 14 Florin Tucă, op. cit., p. 47-48. Constantin Kiriţescu, Mircea N. Popa, op. cit., ediţia a II-a, vol. I, p. 275-277. 15 Constantin Chiper, op. cit., p. 61. Oltea Răşcanu Gramaticu, Bârladul şi gloria militară ..., p. 341.


62

efectuat marş până la Mărăşeşti, apoi cu trenul prin Ghimeş, Reghin, Târgu Mureş, unde a ajuns la 29 decembrie 1918. Batalionul 3 din care făcea parte şi sculptorul Dimitriu-Bârlad s-a deplasat la Aiud, asigurând liniştea într-o serie de localităţi rurale şi urbane din Transilvania, apoi s-a deplasat şi în Ungaria, participând la forţarea Tisei, ca răspuns a deselor atacuri provocate de trupele maghiare în zona noilor frontiere româneşti.16

Peste ani, confesându-i-se unui prieten, sculptorul Ioan C. Dimitriu-Bârlad declara: „Împrejurările au făcut să cunosc, în anii războiului nostru de întregire, ceva din

psihologia tranşeelor şi a soldatului român. Datele acestei psihologii au pătruns puternic în simţirea şi în optica mea plastică. Nu văd, cel puţin în această etapă de viaţă, în ce altă direcţie, ca în aceasta, aş fi putut să îndrept mai autentic concepţia şi opţiunile mele de artist-cetăţean. E posibil, admit, ca peste lucrările mele, mai curând sau mai târziu, să se aştearnă tăcere. Acestea sunt lucrări ce întrec puterea noastră de a ne împotrivi. Ce-mi trebuie, pentru liniştea intimă, este să ştiu că în clipa când le dădeam la iveală găseau o rezonanţă în în cugetul ţării. Suflul patriotic pe care m-am străduit să-l torn în aceste lucrări nu era numai al meu, era al întregii noastre comunităţi naţionale. Mi-ar fi fost cu neputinţă, la data aceea, să resimt lucrurile într-alt fel decât le-am resimţit atunci. Şi înţelegeam să aduc în ochii ţării nu imaginea unui soldat stilizat, prins în cine ştie ce încifrare ori parabolă sofisticată, ci imaginea unui soldat real, cu chipul lui adevărat, acela cu care s-a înscris în istoria şi poemul ţării.”17

În fine, am putea spune că popoarele trăiesc mituri fondatoare, armatele popoarelor

trăiesc tradiţii de luptă şi fapte de arme, dar - fără ambele - existenţa popoarelor şi a statelor naţionale nu poate fi concepută. E adevărat că bătălii pierdute sau câştigate cu eroism şi sacrificii au fost fără număr. Nimic, însă, nu este mai cunoscut şi mai recunoscut decât sacrificiul total pentru o cauză nobilă şi pentru salvarea naţiunii române. Acest aspect l-a surprins cel mai bine sculptorul Ioan C. Dimitriu-Bârlad în creaţia sa plastică.

THE SCULPTOR IOAN C. DIMITRIU-BÂRLAD – WITNESS AND PARTICIPANT AT THE FIRST WORLD WAR

The sculptor Ion C. Dimitriu-Bârlad a started, first, that the author of monuments and statues glorifying Romanian heroes of the First World War, he was named,,sculptor soldiers", but also through numerous busts dedicated to some of the history, culture and science Romanian.

Ion C. Dimitriu-Bârlad was born on 17 May 1890 in the city of Bârlad. Between 1901 and 1907 he attended and graduated from primary school no. 3 "Costache Robu" and High School "Gh. Roşca Codreanu in hometown. Then he enrolled at the School of Fine Arts in Bucharest, being noticed by teachers Dimitrie Paciurea (sculpture), Fritz Storck (drawing and sculpture) and Costin Petrescu. He graduated high school in 1910. Later it made several trips to the upper specialization in sculpture at the Academy,,Julien" in Paris (1913-1914, with masters Paul Landowski and Henry Bouchard), Greece (1921), Italy (1922) and Spain (1929). He died on 23 September 1964 in Bucharest, where he had moved since 1 September 1919. He was the grandfather of the famous singer Margaret Pâslaru. Currently, a street in the city of Barlad bears his name.

The sculptor Ion C. Dimitriu-Bârlad worked over 170 compositional studies falling under the 16 Oltea Răşcanu Gramaticu, Personalităşi bârlădene..., vol. I, lit. A-J, p. 123. Traian Nicola, op. cit., vol. 3, p. 110. 17 Ion Zamfirescu, Întâlniri cu oameni, întâlniri cu viaţa, Bucureşti, Editura Eminescu, 1990, p. 212-213. Documente ale artiştilor români, Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p. 391. Traian Nicola, op. cit., vol. 3, p. 111-112. Oltea Răşcanu Gramaticu, op. cit., vol. I, lit. A-J, p. 124. Stănescu Deteste D., Sculptorul Dimitriu-Bârlad, în „Almanahul Asociaţiei publiciştilor români”, nr. I, Bucureşti, Asociaţia Publiciştilor Români, 1938, p. 102-103.


63

so-called figurative sculptures, that take into account the attitude or gesture in space described by personage body in space, but also by modulating structures of beauty comforted by a spirituality germination.

Between 1910-1911, Ion C. Dimitriu-Bârlad attended the Military School in Bucharest and then, since 1916, participated the great battles of the Romanian fronts during the First World War as a reserve officer in the Infantry Regiment 12 "Cantemir" Barlad. In 1916, 12 Infantry Regiment "Cantemir" offensive attended the 2nd Romanian Army in Transylvania, but also by the battles of Mărăşeşti (1917), Mărăşti (1917) and Oituz (1917). The sculptor was slightly injured in battles in the town Ciucu Mare (in Transylvania).

ANEXE

Statuia caporalului Constantin Muşat – UM 01458, Bârlad.


64

Statuia Cavaleristul în atac - Divizia a II-a de Cavalerie din Iaşi (Copou).

Statuia Femeie cu ulcior (Izvorul “Sissi") (Grădina Cişmigiu din Bucureşti).


65

CONSTANTIN ŢURCANU SUB PANA LUI PENEŞ CURCANUL

Mihai-Cristian Ş ELARU ∗

Key words: Constantin Ţurcanu, The War of Independence, World War I, VII Racova Regiment No. 25 company, medals.

În paginile acestei lucrări sunt adunate imagini din viaţa celui care a fost, este şi va fi Constantin Ţurcanu, cunoscut şi sub numele de Peneş Curcanul. A fost unul dintre eroii care au jucat un rol important în războiul de Independență (1877) și în Primul Război Mondial (1914-1918), momente care au reprezentat eforturile de luptă pentru libertate şi unitate naţională.

Emblematica personalitate a veteranului Constantin Ţurcanu, născut la Vaslui, la 1 martie 1854, cel care era „un bărbat înalt, drept, om cu o fire aleasă, iubindu-şi familia, slujind cu abnegaţie armata era un adevărat militar ce şi-a înţeles misiunea… pătruns de un devotament desăvârşit pentru ţară şi neamul său” 1 a fost personalitatea identificată mereu cu Peneş Curcanul din poeziile lui Vasile Alecsandri.

Născut într-o familie de condiţie modestă, părinţii săi, Gheorghe şi Mărgărinta Ţurcanu, care nu avuseseră parte de alţi copii, au făcut tot posibilul ca unicul lor fiu să înveţe carte. A fost susţinut în şcoală de o rudă de la Huşi, urmând în „oraşul dintre vii” , cele cinci clase primare obligatorii, între anii 1861- 18662.

După terminarea studiilor, la vârsta de 15 ani, el a început să-şi câştige singur existenţa, numărându-se printre locuitorii care munceau la pietruirea şi întreţinerea drumului care mergea spre Iaşi trecând prin Soleşti.

La 15 mai1875, tânărul Constantin Ţurcanu, care împlinise 21 de ani şi care „era un bărbat cu păr bogat, castaniu, adumbriţi de sprincene groase, un mers mândru”3, s-a prezentat la cazarma de la Vaslui, pentru a-şi începe serviciul militar cu cei de leatul său, „toţi voinici ca brazii”4. A fost repartizat în Compania a 5-a, Batalionul 2, care făcea parte din Regimentul 7 Dorobanţi, cu reşedinţa în Iaşi. A fost însoţit de tatăl său, Gheorghe Ţurcanu, care era mândru „că dă oastei un flăcău aşa de chipeş şi de isteţ” 5. La numai un an de la intrarea în armată, soldatul Constantin Ţurcanu este ridicat la gradul de caporal, la 1 iulie 1876, de către maiorul Dimitrie Lecca, comandantul batalionului, iar comandantul campaniei Grigore Andronescu l-a numit la comanda unei grupe de recruţi6.

Prin Înaltul Decret nr. 2198/26 noiembrie 1876, se trecea la reorganizarea regimentelor de dorobanţi, ce-şi schimbau nu numai denumirea, dar şi componenţa. Cu această ocazie

∗ muzeograf, Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare” Vaslui. 1 Viteji ai neamului 1877-1878, Redactori coordonatori dr. Florian Georgescu, Elena Pălănceanu, Bucureşti, 1977, p. 139; vezi şi Elena Popovici-Coţovu, Amintiri în legătură cu viaţa şi activitatea eroului sergent Ţurcanu Constantin din Vaslui, p. 13-15. 2 Traian Nicola, Valori spirituale vasluiene, Bibliografii, Vol. II, P-Z, Vaslui, Tipar executat la S. C.Odeon S.R.L., Muzeul de istorie „Ştefan cel Mare”, 2001, p. 507. 3 Gavrilă Săcădat, Peneş Curcanul (Sergentul Constantin Ţurcanu), Bucureşti, Editura Militară, 1970, p. 19. 4 Ibidem, p. 22. 5 Ibidem, p. 21. 6 Viteji ai neamului 1877…, p. 140.


66

Regimentul 7 Dorobanţi devenea Regimentul 137, comandat de lt.-col. Petrovanu, care făcea parte din Divizia a IV-a, comandată de general Gheorghe Manu şi de colonel Gheorghe Anghelescu∗, care făcea parte din cadrul Corpului II Armată, comandată de general Alexandru Radovici∗∗.

La 6 aprilie 1877, Regimentul 13 Dorobanţi a ajuns să fie cantonat în preajma capitalei, pentru ca la mijlocul lunii mai să asigure serviciul în zona Bechet. Urmează ca în luna iulie, să treacă Oltul pe la Moldoveni şi să ajungă la Turnu-Măgurele. La insistenţele marelui Duce Nicolae, Divizia a IV-a, inclusiv Regimentul 13 dorobanţi va primi în ziua de 25 august ordin de marş spre Griviţa. Luptele din zilele de 27-31 august 1877 pentru cucerirea redutelor vor acoperi de glorie Regimentul 13 Dorobanţi8.

Odată cu „Proclamaţia dată de Carol I către armata română înainte de începerea

7 Regimentul 13 dorobanţi. Cuprindea judeţele Iaşi şi Vaslui. Primul Batalion Iaşi (cu reşedinţa la Iaşi) condus de maior Ioan Petrovici. Avea o primă companie la Iaşi, (reşedinţa la Iaşi) se compunea din plăsile Copou, Stavnicul şi oraşul Iaşi condus de căpitan George Dimitriu şi locotenent Nicolae Cernat. A doua companie era la Turia, (reşedinţa Bivolari) se compunea din plasa Turia condusă de locotenent Panait Kiriac şi sublocotenent George Lelescu. A treia companie Târgu-Frumos, (reşedinţa Târgu-Frumos) se compunea din plăsile Bahlui şi Cârligătura condus de căpitan Panait Botez şi locotenent Ion Atanasie Olănescu. A patra companie Sculeni, (reşedinţa Sculeni) se compunea din plasa Braniştea şi Codru condus de căpitan Constantin Lipan şi locotent Vasile Ştefănescu. Al doilea batalion se afla la Vaslui cu resedinţa la Vaslui era condus de maior Dimitrie Lecca. A cincea companie era la Vaslui, (cu reşedinţa la Vaslui) se compunea din plăsile Mijlocu, Crasna şi oraşul Vaslui condusă de căpitan Grigore Andronescu şi sublocotenent Ioan Budişteanu. A şasea companie Negreşti (cu reşedinţa la Negreşti) se compunea din plasa Funduri condusă de căpitan Lascăr Sterie. A şaptea companie Stemnicu, (reşedinţa Buhăieşti) se compunea dim plasa Stemnicu condusă de locotenent Constantin Costăchescu. A opta companie Racova (reşedinţa Racova) se compunea din plasa Racova condusă de căpitan Ioan Pretorian şi locotenent Constantin Nicolescu. ∗ A îmbrăcat uniforma militară în anul 1854, la vârsta de 15 ani. La 7 aprilie1856 este înălţat la gradul de sublocotenent. Işi începe serviciul în Regimentul 1 infanterie. Avansat locotenent la doi ani şi încadrat în Statul Major General. În anul 1864 publică studiul „Organizarea sistemului militar al României”. Revine în anul1866, la trupe, şef de stat –major de unitate-militară sau comandant de regiment de linie. În aprilie 1877 i se încredinţează Divizia a 3-a infanterie din Corpul de armată al generalului Radovici. Marşul spre Oltenia, ocuparea aliniamentului de apărare, din nou marş pentru a prelua sectorul Diviziei a 4-a din acelaşi corp- care păşeşte prima pe malul bulgar. La 26 august divizia se află în faţa redutei de la Griviţa. După căderea Plevnei la 12 ianuarie 1878 a bombardat Belogragicul şi a cucerit Tatargicul de la turci, facilitând prin aceasta instituirea blocadei Vidinului. La 22 februarie 1879, prin Înalt Decret 373, se înfiinţează la Constanţa prima mare unitate militară, sub denumirea de „Divizia Activă Dobrogea” (redenumită în anul 1903 Divizia 9 Infanterie) la conducerea căreia a fost numit Generalul Gheorghe Angelescu. Acest moment din istoria militară a Dobrogei se întâmpla la scurt timp după revenirea la patria mamă a străvechiului pământ românesc dintre Dunăre şi Marea Neagră, în urma Războiului de Independenţă. În anii de pace, generalul va milita pentru întărirea capacităţii de apărare a patriei, atât la comanda de divizie, ca şi la cea de corp de armată şi, pentru o perioadă scurtă a fost în funcţia de ministru de război (25 ianuarie - 1 august 1882), cu care prilej va elabora „Legea comandamentelor”. Intre anii 1882 - 1885 este senator, iar între anii 1883 - 1894 - Comandantul Corpului I Armată. ∗∗ A îmbrăcat uniforma militară în anul 1847, la vârsta de 15 ani. În anul 1871 este general de brigadă şi comandant al Diviziei 2 teritoriale iar anul 1875 îl găseşte la comanda Diviziei 3 teritoriale. În primăvara independenţei i s-a dat, divizia, cu efective de război şi se îndreaptă spre Bucureşti. Primeşte comanda Corpului 2 armată care-şi are o divizie a 3-a infanterie, parte pe Sabar, parte spre Giurgiu, iar pe cealaltă, a 4-a infanterie în Bucureşti şi împrejurimi şi prin cantonamente către Olteniţa. La trecerea Dunării de către unităţile ruse, realizează cu acestea o cooperare. Această cooperare este continuă şi diversă, începând cu focul intens executat de Regimentul 7 infanterie, sub protecţia căruia sunt aduse porţile podului de peste Olt şi fixează în ax, şi până la tragerile de artilerie în sprijinul atacului asupra Nicopolului. De la 24 iulie, va conduce atât trupele române cât şi cele ruseşti,la apărarea Cetăţii Nicopole. Răspunde cu destoinicie de corpul încredinţat până la data de 20 iulie. După război va comanda prima divizie de cavalerie, iar la scurtă vreme va fi investi în funcţia de inspector general al acestei arme, apoi, pe rând, în aceea de comandant al Corpului 3 şi Corpului 4 armată. Îşi încheie serviciu sub drapel în anul 1891, cu grad de general de divizie. 8 Ioan Mancaş, Nicolae Ionescu, Vasluieni în războiul de independenţă 1877-1878, Bârlad, Editura Sfera, 2007, p. 90.


67

bătăliei pentru Plevna”, din 27 august din Paradin, şi îndemnul că „după două secole de slăbiciune şi de înjosire, voi astăzi aţi reluat arma în mână. Punându-mă în fruntea apărătorilor drepturilor şi independenţei patriei, simt trebuinţa de a-mi împărtăşi cugetările şi speranţele cu naţiunea, care mi-a încredinţat destinele sale” 9 s-a desfăşurat lupta pentru ocuparea unui redan ce a însemnat un prim pas pentru ocuparea redutei Griviţa I.

Un moment foarte dificil pentru Constantin Ţurcanu a fost şi acela când drapelul Regimentului 13 dorobanţi era ameninţat să cadă în mâna turcilor. În timp ce sergentul încerca să salveze steagul regimentului, aceasta este rănit cu o cange care i-a fost înfiptă în spate. Deşi drapelul este salvat, Constantin Ţurcanu este transportat la spitalul de la Târgu-Măgurele. În urma comunicatului oficial de pe teatrul de operaţii de la Plevna, în legătură cu luptele desfăşurate la 27 august 1877, în buletinul de pe teatrul de război de la Târgu- Măgurele, datat 28 august 1877 se menţionează că: „au luat parte la această luptă Regimentul 13 dorobanţi şi un batalion din a 5-a linie. Sub focul neîntrerupt al unei redute inamice, trupele noastre au înaintat şi au ocupat un retranşament. Pierderile noastre sunt: un soldat mort şi vreo 30 de răniţi, între care căpitanul Morţun şi sub-locotenentul Hartel. Cernavoda va urma astăzi” 10.

Luptele au continuat, primul succes al armatei române la Plevna a însemnat şi mari jertfe de sânge: 132 de ostaşi răniţi. Pentru faptele lor de luptă Ţarul Alexandru al II-lea a acordat românilor 50 de medalii, Vasile Alecsandri a glorificat Regimentul 13 în Peneş Curcanul şi Sergentul, iar Carol I a acordat vasluienilor „Steaua României”11.

Figura lui Constantin Ţurcanu din acest moment va fi bine cunoscută, iar faptele lui de glorie vor purta şi medaliile „Trecerea Dunării”, „Independenţei”, „Comemorativa rusă”.

Constantin Ţurcanu distins şi strălucit pe câmpul de luptă a fost primit cu căldură la întoarcerea sa la Vaslui. La începutul anului 1882 trăieşte un moment fericit, se căsătoreşte cu Rariţa Zaharia, care îi va fi o bună soţie, cu care îşi va cumpăra şi o casă „cu verandă spre stradă”12 pe strada Gheorghe Lazăr, nr.15, intrând astfel în rosturile vieţii civile. La intrarea României în Primul Război Mondial, în anul 1916, Constantin Ţurcanu este „însumat voluntar” prin Înaltul Decret 2784, ordinul 1 din 15 august1916, fiind încadrat în Regimentul VII Racova Nr. 25, având garnizoana la Vaslui13, şi care făcea parte din „Gruparea Oituz”, subordonată Armatei de Nord. Împreună cu întreaga sa unitate, a făcut parte din Divizia 15 a armatei române condusă de generalul Eremia Grigorescu, participând la cele două încleştări de la Oituz din septembrie – octombrie şi noiembrie 1916.

La 28 octombrie generalul Eremia Grigorescu a dat trupelor Diviziei 15 un ordin de luptă prin care arăta: „ Mâine la ora 5,30 artileria din poziţiile hotărâte de subsemnatul va declanşa o tragere simultană în toate cele cinci sectoare asupra artileriei duşmane. Sectorul Oituz se va lansa în atac şi va respinge pe vrăşmaşi în defileu şi va ocupa satul Poiana Săracă” 14. Evocând acele zile, comandantul regimentului avea să noteze mai târziu în foaia calificativă Constantin Ţurcanu: „ Deşi într-o vârstă înaintată, a fost totuşi exemplu de bărbăţie şi vrednicie înfruntând toate greutăţile campaniei. A împărtăşit asprimea timpului, lipsurile şi nevoile şi îndeosebi pericolele, stând pe poziţiile de la muntele Seciu şi Dealul Slatinei, rămânând cu o pildă de virtute, abnegaţie şi devotament contingentelor tinere ce l-au văzut totodată la datorie”15. 9 Dan Berindei, Leonida Loghin, Gheorghe Stroian Documente militare, Războiul pentru independenţă naţională, Bucureşti,Editura militară, 1971, 10 Ibidem, p.351. 11 Ioan Mancaş, Nicolae Ionescu, op. cit., p. 91. 12 Gavrilă Săcădat, op. cit., p. 56. 13 Viteji ai neamului..., p. 143. 14 Gavrilă Săcădat, op. cit., p. 70-71. 15 Ibidem, p. 74.


68

La 1 martie 1917 are loc un eveniment important pentru sergentul Constantin Ţurcanu când comandantul unităţii citi ordinul de zi Nr. 1153, prin care bătrânul oştean a fost avansat la gradul de plutonier. Zilele de 22 şi 23 aprilie 1917 găseşte Regimentul VII Racova Nr. 25 pe culmile Petricelei, Fetişoara şi Plaiul Ursului, înlocuind trupele care rezistaseră acolo. Pentru ca la începutul lunii august 1917 forţele germane şi austro – ungare să se pregătească febril în vederea unei ofensive generale pe întreg frontul românesc. La 2 august sectorul apărat de Regimentul 25 Infanterie este ocupat de o subunitate inamică sprijinită de artilerie care reuşeşte să cucerească prin surprindere muntele Ghimeş, iar o alta să pună stăpânire pe înălţimea cu cota 860 de pe Dealul Slatina. Portdrapelul Regimentului, Constantin Ţurcanu a fost tot timpul în primele linii. Acolo, pe Dealul Slatina, se afla şi el în dimineaţa zilei de 6 august 1917. Ordinul de zi adresat ostaşilor români era: „ Azi vom arăta încă odată ceea ce românul face atunci când răbdarea lui este încercată şi când patria se află în primejdie. Înfingeţi baionetele voastre în inimile duşmanului, faceţi ca oasele lui să îngălbenească pământul ţării”16.

Luna mai a anului 1918 găsi regimentul VII Racova Nr. 25 pe ordin de a se îmbarca şi a se întoarce în ţară pentru ca în data de 8 mai Constantin Ţurcanu să se afle la Vaslui. Sfârşitul lui octombrie 1918 îl îmbracă din nou în uniformă pe Constantin Ţurcanu şi se prezintă ca voluntar la Regiment. Îndeplineşte cu devotament toate misiunile pe care le primeşte astfel încât în aprilie 1919 comandantul Regimentului VII Racova Nr. 25 scria: „Disciplinat şi energic, prin comportarea sa a dat pildă camarazilor mult mai tineri. Foarte conştiincios. Ca o recompensă pentru îndelungate servicii aduse oştirii şi ţării, îl propunem spre a fi înaintat la gradul de sublocotenent de rezervă” 17. Pentru ca la 31 octombrie 1919 acelaşi comandant să scrie: „ Neobosit plin de hotărâre, a trecut peste multe piedici în război, înflăcărând cu sfatul şi cu fapta pe tinerii camarazi în mijlocul cărora a fost întotdeauna neobosit…Merită cu prisosinţă înaintarea la gradul de sublocotenent de rezervă” 18.

Deşi nu i s-a acordat gradul de sublocotenent în aprilie 1920 prin ordinul 1028 Constantin Ţurcanu a fost avansat la gradul de plutonier major. La 31 octombrie 1920 comandantul Regimentului în foaia calificativă spunea: „ este încă sănătos şi rezistent, suportând fără oboseală toate exigenţele serviciului. Voluntar, în mijlocul camarazilor săi tineri, este fără preget un simbol viu de îmbărbătare şi un stimulent pentru afirmarea calităţilor ostăşeşti şi menţinerea la nivel ridicat a stării morale a trupei”19.

Pe la mijlocul anului 1922 comandantul Regimentului menţiona faptul că: „ Prezenţa bătrânului veteran, plutonier major Constantin Ţurcanu în mijlocul nostru este de un folos real. El este o pildă vie a trecutului glorios şi o dovadă grăitoare de felul cum trebuie să fie ostaşul. Merită a-şi trăi ultimele zile ale vieţii în mijlocul camarazilor lui de arme.”20.

Prin ordinul Nr. 10126 din 15 iunie 1923 se făcea cunoscut faptul că plutonierul major Constantin Ţurcanu urma să fie menţinut conform cererii sale în serviciul activ al armatei până la sfârşitul vieţii. Meritele sale ostăşeşti au fost răsplătite mereu şi mereu cu alte şi alte medalii şi distincţii: „ Virtutea Militară – clasa I”, „Medalia Serviciul Credincios - clasa I”, „Crucea Comemorativă a Războiului 1916 - 1918” iar în anul 1931 prin Înaltul Decret Nr. 3876 i s-a conferit medalia „Mihai Viteazul”.

La 15 noiembrie 1932, la vârsta de 72 de ani, inima lui Constantin Ţurcanu a încetat să mai bată. Astfel „ Neamul românesc pentru Popor” aduce un ultim omagiu unuia din cei mai destoinici fii ai Vasluiului: „A murit, la Vasluiu, mai zilele trecute, viteazul între viteji, moşneagul Constantin Ţurcanu-Mătru, numit de către poetul Vasile Alecsandri: Peneş

16 Ibidem, p. 78. 17 Ibidem, p. 83. 18 Ibidem. 19 Ibidem, p. 84. 20 Ibidem, p. 85.


69

Curcanul. Acesta a intrat de mult în legendă purtând cuşma pe-o ureche şi schimbând porecla în renume şi pe al cărui piept strălucea şi «Crucea Sfântului Gheorghe şi a României Stea». Elevii şcolilor primare şi secundare, care au învăţat frumoasele poesii Sergentul şi Peneş Curcanul, vor fi încercat o durere adâncă aflând că viteazul care a smuls bardului de la Mirceşti acele poesii, nu mai trăieşte şi că sufletul i se întâlneşte cu toate umbrele luminoase ale fraţilor lui de luptă. Mulţi din elevi l-au văzut la serbările de 10 Maiu defilând în opinci, având pe cap acea cuşmă clasică şi purtând în fruntea camarazilor săi steagul Regimentului 25 Infanterie. Peneş Curcanul a fost exemplu întrupat acum 56 de ani, când se presimtă de bună voie la oaste, ca apoi să înfigă cel d intâiu la Griviţa, pe vârful redutei, steagul biruinţii Românilor asupra Turcilor. În războiul pentru întregirea neamului a încălţat iarăşi opinca, ducând tricolorul nostru prin cele mai crâncene atacuri, câştigând «Virtutea Militar ă» şi fiind avansat plutonier major în activitate pe viaţă, onoare de acest fel acordată numai mareşalilor” 21.

CONSTANTIN ŢURCANU UNDER THE FEATHER OF PENEŞ CURCANUL

Constantin Ţurcanu was one of the heroes who fought, and played an important role in the Independence War and World War I. On May 15 1875, young Constantin Ţurcanu came to the barracks in Vaslui, being then assigned to the 5th company, 2nd Battalion, which was part of The Seventh Infantry Regiment, residing in Iasi. Starting with year 1876 the reorganization of the infantry regiments began, which meant changing not only the name but also their composition. On this occasion The Seventh Infantry Regiment became The Thirteenth Regiment. For their success battle Emperor Alexander II awarded to the Romanians 50 medals, Vasile Alecsandri glorified The Thirteenth Regiment in the magazine „Peneş Curcanul” and „The Sergeant”and King Carol I gave to the people of Vaslui the distinction “Star of Romania”. The figure of Constantin Ţurcanu from this moment will be well known and his deeds of glory will bear the medals: “Crossing the Danube”, “The Independence”, “The Russian Commemorative”. When Romania entered World War I in 1916, Constantin Ţurcanu is voluntary enrolled on the 15th of August 1916, in VII Racova Regiment No. 25, having the garrison in Vaslui. His soldierly merits were rewarded again and again with more and more medals and awards: “Military Virtue - Class I” , “ Medal for Faithful Service - Class I”, “Commemorative Cross of the 1916 – 1918 War” and in 1931 by the High Decree No. 3876 he was awarded the “Mihai Viteazul” medal . Constantin Ţurcanu must remain for eternity in the memory of the Romanian people, especially the people of Vaslui due to his glorious deeds during the Independence War as well as the First World War and beyond.

21 Moartea lui Peneş Curcanul în „Neamul românesc pentru popor”, Anul al XX-lea, Nr. 20, 1-16 Decembrie 1932, p. 538.


70

Anexe:

Plutonier major Constantin Ţurcanu – port-drapelul Regimentului 7 Racova Nr. 25 General Constantin Prezan, 1923 – Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare” Vaslui.


71

Mausoleul Peneş Curcanul- Vaslui

Mausoleul Peneş Curcanul - Vaslui – Detaliu


72

Peneş Curcanul, ghips/ patinat, autor Iftimie Bârleanu - Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare Vaslui”


73

CASTELUL MICLĂ UŞENI ŞI PATRIMONIUL SĂ U,

MARTORE ŞI VICTIME ALE CELOR DOU Ă RĂZBOAIE MONDIALE

Ioana COŞEREANU-VASILESCU ∗

Key words: Miclăuşeni Castle, Sturdza family, the two World Wars, patrimony. Castelul Miclăușeni, proprietate a familiei Sturdza, familie de străvechi boieri din Moldova, cărturari, bibliofili și politicieni remarcabili, are o istorie zbuciumată, întinsă pe câteva secole, a cărei poveste se îmbogățește de-a lungul veacurilor cu evenimente demne de comentat, îndeosebi cele din perioada secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, de când stăpânii locului au devenit Alexandru (Alecu) Sturza, fiul său Grigore Sturdza și soția sa, fiica cea mare şi cea mai iubită dintre copii scriitorului Ion Ghica, Maria Ghica. Castelul de la Miclăușeni și familia Sturdza au fost martore nu doar a celor Două Războaie Mondiale, ci și martore participante la evenimentele mai importante ale țării, precum: Revoluția de la 1848, Unirea Principatelor, Răscoala de la 1907. La 1848, Alecu Sturdza-Miclăușeanul, de neclintit în ideile sale legate de viziunea iluministă a secolului XIX occidental asupra societății și vieții, este alături de capii revoluției din Moldova, așadar și împotriva domnitorului Mihail Sturdza, vărul său. Iată ce ne spun documentele: la 11 iunie 1848, cînd la Iași venise comisarul Porții, "Omul care se purta cu mai mult curaj, energie inteligență și devotament în aceste zile nefaste și care pentru aceasta era capul opozițiunii, a fost neuitatul Alecu Sturdza-Miclăușanul", îl înfruntă pe comisarul turc, moment după care, moare subit la 23 iulie, de holeră ca și tatăl lui Al. I. Cuza. Există însă voci care vorbeau atunci că au fost de fapt otrăviți de asasinii plătiți ai domnitorului Mihail Sturdza, la curtea căruia deținea unele demnități. (George Sion, Suvenire contemporane, 1915, p. 271-273.) Există o vastă corespondență între Alecu Sturza și personalități pașoptiste, precum Heliade Radulescu, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Costache Negruzzi, etc. Alte mărturii vorbesc despre Vasile Sturdza, care în timpul evenimentelor din preajma Unirii Principatelor, a făcut parte din Comitetul unionist dovedindu-se un combatant tenace şi de neclintit pentru înfăptuirea Unirii. N. A. Bogdan, primul monograf al orașului Iași, ne spune: „boier de baștină, lucră din toate puterile pentru a convinge boierimea de foloasele văzute ale realizărei unirei… De n-ar fi fost Vasile Sturza, negreșit că partizanii lui Ștefan Catargiu ar fi avut mai multe mijloace să triumfe.” Camera selectivă a Moldovei hotărăște pentru a cinsti pe acesta şi pe Anastasie Panu, un alt înfocat unionist, „baterea unei medalii care li se va oferi drept răsplată a muncei, expunerei și capacităței depuse pentru realizarea Unirei române.” De asemenea, Dimitrie A. Sturdza, întemeietorul numismaticii românești, devine secretar al Divanului ad-hoc al Moldovei, iar în 1859, secretar particular al lui Cuza, după care trece în opoziție, devenind membru în conspirația care-l va detrona. Revenind la proprietatea sturzeștilor de la Miclăușeni să amintim momentul 1907 și cele câteva însemnări legate de situația țăranilor de pe moșia acestora. Averea familiei se compunea din moșii întinse, în care intrau mai multe sate. Găsim menționat în registrele de tocmeli agricole pe anii 1900-1907 din Miclăușeni, dar și în volumul Răscoala țăranilor din 1907, p. 97 (ed.ll, 1948) următoarea însemnare: „Copiii sunt prăpădiți fizicește. Părinții

∗ Muzeograf, Complexul Muzeal Naţional „Moldova”, Iaşi.


74

acestora primeau de la boieri 20 bani pentru prăjina de seceră și 65 bani pentru prăjina de arătură”, aceasta îndeosebi pentru faptul că moșiile marilor boieri erau date în arendă, fapt întâlnit și în cazul moșiei de la Miclaușeni după moartea lui Alecu Sturdza, devenit arendașul care făcea legea moșiei. Primii care pornesc aici revolta sunt cei din satul Hândrești care trec pe la Butea, unde țăranii trag clopotele și pornesc către Miclăușeni aducând veste că în satele vecine oamenii au intrat cu plugurile pe moșia boierului. Țăranii pătrund și în parcul din Miclăușeni, înconjură castelul și trupa de jandarmi aflată acolo, "și, vociferînd poftiră să stea de vorbă cu boierul, cerînd pămînt, arătîndu-se agresivi fără să le pese de armată". (Marea rascoală a țăranilor din 1907, ed. 1948, p. 243.) George A. Sturza le iese în întîmpinare, stă de vorbă cu ei… au parlamentat…, au cerut pămînt și au discutat mult despre învoielile agricole."George Sturdza le-a făcut promisiuni, rugîndu-i „să treacă mâine pe rînd pe la administrație”, ca să li se facă acte în regulă pentru ceea ce vor primi după dorința fiecăruia. Unii chiar au vociferat că s-au săturat de promisiunile care nu au fost îndeplinite. Oamenii s-au împrăștiat apoi derutați de avalanșa evenimentelor. Se pare că George Sturza s-a ținut de promisiune, după cum mai târziu, în 1921, Maria și Ecaterina, văduve amândouă, împroprietăresc pe țăranii din Miclăușeni, cu 1683 hectare parcelate în 810 loturi, moșia reducându-se astfel la 350 hectare, ca, în 1945, după așa-zisa împroprietărire, comuniștii să-i oblige să intre în C.A.P. În perioada Primului Război Mondial, Maria și fiica ei Ecaterina, rămase administratoare ale moșiei după moartea lui George Sturza și, în 1918, a lui Şerban Cantacuzino - soțul Ecaterinei (fiul, supranumitului Nababul, primul ministru conservator sub guvernarea căruia au izbucnit răscoalele din 1907), au dus o viață domestică în deplină izolare, trăind dramele nobilimii autentice. Ele au continuat cu modestie și remarcabilă dăruire gesturile de mare generozitate creștinească prin fapte demne de reținut, precum deschiderea în castel a unui spital pentru răniții de pe front sau creșterea unor copii rămași orfani sau prin ridicarea unui liceu de fete la Roman, care azi le poartă numele. Așadar, Maria Sturdza, fiica lui Ion Ghica, îşi pune la dispoziție casa pentru spital militar, în Primul Război, muncind aici, împreună cu fiica ei, ca surori de caritate, ocupându-se de numeroșii soldați răniți. Ele vor primi în acele momente complicate vizite de îmbărbătare, precum cea a lui George Enescu, în 1917, care a concertat printre paturile bolnavilor, după cum, ceva mai târziu, în 1918, primesc vizita lui Nicolae Iorga, „care vine să cunoască pe viu comorile castelului, a vestigiilor adunate la Miclăușeni și Doljești, spune preotul Antioh Vasilescu în Monografia mănăstiri și comunei Doljești” , din 1930. De asemenea, demn de analizat din aceeași perioadă este episodul legat de Dimitrie V. Barnovschi, doctor în drept și scriitor. Acesta se afla, în 1917, internat la spitalul militar ce funcționa în castel. Atmosfera și peisajul locului îl inspiră mai târziu la redactarea romanului Neamul Coțofănesc, unde descoperim date despre viața sobră, ascetică, a celor două doamne și informații importante despre istoria familiei Sturdza sau topografia parcului dendrologic, conceput de Alecu Sturza-Miclăușeanul, mezinul logofătului Dimitrie Surdza, cel mai bun organizator al moșiei, care nu și-a arendat-o niciodată, deși era ocupat la Iași cu numeroase treburi administrativ-politice. El mărește casele și parcul, pe care mai târziu fiul său, George, le va înfrumuseța realizând un adevărat parc în stil englezesc, iar pe temelia vechiului conac, castelul, care dăinuie și azi. Să mai amintim că Maria Sturdza își tipărește, în 1918, la Roman, Cărticica de mîngîiere, apariție editorială care însă nu ne îndeamnă să spunem că ar moșteni talentul literar al tatălui Ion Ghica. La castel, a existat un jurnal de familie ce cuprindea consemnări care se întindeau pe o perioada de o sută de ani, 1840-1944. În 1952, îl găsim semnalat că ar exista în orașul Roman, însă lucrarea nu a mai fost găsită vreodată. Episoadele cele mai dramatice, legate de istoria proprietății de la Miclăușeni, sunt cele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și din perioada postbelică, după instalarea regimului comunist. Distrugerile se țin lanț odată cu refugierea aici a militarilor nemți, aflați


75

în retragere, dar îndeosebi odată cu instalarea soldaților ruși care, în iarna lui 1944, ard în sobele castelului piese de mobilier din lemn de trandafir sculptat și mai ales cărți de o deosebită valoare din biblioteca familiei, care cuprindea 60 000 de volume şi care, la acel moment, se afla închisă pe holul de la etaj, în rafturi de lemn până la tavan. Pentru a înțelege mai bine evenimentele să ne amintim că, în 1944, Ecaterina părăseşte castelul, din cauza frontului mult prea apropiat, plecînd în refugiu. Autorităţile i-au propus evacuarea bibliotecii, cu cele 60.000 de cărţi valoroase, multe din ele fiind ediţii princeps sau rarisime, manuscrise, corespondență ca și o frumoasă colecție de tablouri, figurîndu-i pe toți membri familiei Sturza. Ecaterina a refuzat iniţial, dar apoi a predat Episcopiei Romanului două inventare ale bibliotecii, dispărute ulterior pentru ca de aici să fie confiscate de Securitate, de unde li s-a și pierdut urma, lesne de înțeles de ce. În iarna 1944-1945, după cum am spus, au poposit aici coloane de prizonieri nemţi și apoi de ocupanții eliberatori ruși. În această perioadă, cea mai mare parte din colecţiile castelului, colecția bibliofilă, cea de bijuterii de familie, piese arheologice și numismatice, piesele de mobilier şi alte bunuri au fost furate sau distruse de soldaţi. Castelul a fost devastat. Multe din cărţile valoroase au fost folosite de soldaţii ruși, instalați aici ca la ei acasă, drept combustibil şi arse în sobe, sau efectiv jefuit, între 1947-1953 și folosit pentru diverse alte utilizări, desigur, total nepotrivite. Zbuciumata poveste a castelului intră acum în perioada sa cea mai neagră, atunci când aici a acționat „dezmățul” comunist, desfășurat în toata splendoarea sa oripilantă. Impresionanta biblioteca a fost fie distrusă, după cum am spus deja, fie vândută la Târgu Frumos, pe post de ambalaje pentru cârciumi și prăvălii, fie furată și valorificată pe diverse căi, în țară sau în Occident, de chiar cei doi paznici instalați aici sau cu acordul lor. Pe de altă parte, când încă mai existau exemplare valoroase din vasta colecție bibliofilă, parte dintre volume au fost încărcate fraudulos de doi evrei - Jacob Popper și Jean Ackerman -, unul dintre ei anticar, ceea ce ne determină să spunem că nu au venit întâmplător și în necunoștință de cauză. Aceștia au încărcat într-un camion al Apărării Patriotice numeroase valori ale castelului cu scopul, spuneau ei, de a le proteja. Atât de bine le-au protejat, încât o parte dintre volume au ajuns la sediul ARLUS din Iași, o altă parte, în cazul fericit, a fost vândută de către aceștia Bibliotecii Centrale Universitare din Iași, iar o a treia, bănuim din cele mai valoroase, au fost pur și simplu scoase din țară. O mică parte dintre volume au fost salvate de Ecaterina și lăsate în grija Episcopiei Roman, unde, bine îngrijite și inventariate, se află și în prezent. Rămăsă văduvă din 1918 și fără moștenitori, Ecaterina se călugărește în ultima parte a vieții, căpătând numele monahic de Macrina, iar în aprilie 1947, recurge la actul de donație către Episcopia Roman, dăruind castelul și parcul, cu cele 32 hectare ce mai rămăseseră din moșia care-l înconjura, biserica ctitorită de bunicul ei, Dimitrie, dependințele, cu gândul ca Episcopia să înființeze aici o mănăstire de maici. Mișcarea aceasta a salvat vremelnic castelul și comorile sale, câte mai rămăseseră după dezastrul provocat de ruși, căci, în 1953, comuniștii au desființat așezarea monarhică, iar maicile au fost trimise la un schit din judeţul Botoșani, întreg domeniul devenind proprietatea statului. Ecaterina nu a mai apucat să vadă schimbările în bine ale străvechiului său domeniu, se stinge din viaţă la schitul Cazancea, iar în 1970, osemintele sunt aduse la Miclăușeni, alături de cele ale strămoșilor ei. Din 1953, devastarea locului și a patrimoniului rămas devine și mai gravă, edificiul este folosit total nepotrivit, devenind depozit militar de materiale explozibile, apoi este dat în proprietatea Ministerul Metalurgiei, a Consiliului Popular Iași, mansarda fiind folosită pentru petrecerile-orgii organizate de autoritățile comuniste ieșene, iar în 1960, în castel a funcţionat un orfelinat şi o scoală specială pentru copii oligofreni sau cu alte dizabilități. Este perioada în care au loc două incendii devastatoare, primul localizat în podul castelului, după una dintre petreceri, provocat se pare de o țigară, în 1968 (atunci întâmplarea a fost trecută sub tăcere), iar un al doilea, tot în mansardă, în 1985, evenimente care au pus capăt existenței castelului și patrimoniului său, fiindcă, dacă în primul incendiu au ars ultimele piese de mobilier originale


76

ale familiei, în cel de-al doilea apa folosită la stingerea focului s-a infiltrat în pereți și a deteriorat construcția până la temelie. După 1989, castelul, în ruină totală, cu micul patrimoniu care a putut fi salvat, dispersat în diverse locuri, precum: Arhivele Statului de la Piatra Neamț și Iași, Biblioteca Universitară Iași și Episcopia Roman, a fost revendicat de Mitropolia Moldovei și restaurat parțial după 2001. Locul a revenit la destinația cerută de testamentul Ecaterinei, mănăstire de maici, care desfăşoară programe cu scop cultural sau caritabil (funcționează aici un centru ecumenic de ajutor pentru copii și vîrstnici) și, dacă se va finaliza intenția exprimată de colectivul care slujește locul, castelul va adăposti și un muzeu, care să evoce atmosfera locului și să vorbească despre memoria familiei Sturza și despre evenimentele nefaste care au afectat edificiul. Prin distrugerea comorilor culturale ale acestei proprietăți, după anul 1944, a fost produs un dezastru ireparabil pentru cultura română, rău datorat nu doar ocupației sovietice și misiților din afara țării, veniți cu dorință de îmbogățire, dar și prin nepăsarea, inconștiența, ignoranța, reaua intenție sau lăcomia unor localnici și a unora dintre autoritățile comuniste instalate, care au devastat, sustras sau risipit valori inestimabile pentru națiunea română.

BIBLIOGRAFIE Bogdan N. A., Orașul Iași, Editura Junimea, 2008. Inventarul bisericii, mss 1610, Arhivele Statului Iași, mss 65, Condica Șcheiană, Cap.

Micălușenii. Iorga Nicolae, Un boier învățat, în "Revista istorică", IV, 1918, p. 115. Isac Virginia, Biblioteci personale în Moldova în sec. al XIX-lea, în "Revista arhivelor", 1969,

nr. 1, p. 49 -63. Merișcă Costin, Castelul Miclăușeni în cultura Română, în „Cronica”, Iași, 1996. Sion George, Suvenire contemporane, 1915, p. 271-273. Vasilescu Antioh, Monografia mănăstirii și comunei Doljești, 1930.

MICL ĂUŞENI CASTLE AND HIS HERITAGE, WITNESSES AND VICTIMS OF THE TWO WORLD WARS

The present work, Miclăuşeni Castle and his heritage, witnesses and victims of the two World Wars refers at the history of the castle Miclăuşeni an old setting built in the 15 th century. Proofs in this sense are a few archaeological discoveries, among which 12 coins that represent a place of Latin organization of the emperor Traian and Adrian, as well as fireplaces, graves from the beginning of the migrations. Sturdza family represents a new stage in the evolution of Miclăuşeni town, estate with 15 villages among which Miclăuşeni and the castle that restores in the 1755 the successor boyar Ioan Sturdza. We will talk here about the Sturdza family that dominated for two centuries the castle and about the cultural and diplomatic concerns, insisting upon the connections between them with the personalities of the time. We will also discuss about the library of the castle that at the beginning of the 19 th century counted over 60000 books. This paper deals with both mobile and immobile patrimony viewed as eyewitness of the two World Wars, as well as the way in which the events from Miclăușeni happened, the uprising of the peasants in 1907.


77

GEORGE TOPÎRCEANU, EROU AL PRIMULUI R ĂZBOI MONDIAL

Alina BUTNARU ∗

Key words: Topîrceanu, hero, the First World War, Turtucaia, Bârlad.

Împlinirea celor 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, ne obligă să rememorăm nume ale unor scriitori – George Topîrceanu, Octavian Goga, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu – care au devenit eroi sau care au lăsat mărturii scrise despre faptele de arme ale soldaţilor români. Ne-am oprit la G. Topîrceanu motivaţi fiind de împlinirea celor 130 de ani de la naştere, de legătura sa cu Bârladul, dar mai ales de faptele sale eroice transpuse în scrierile devenite mărturii istorice. Creaţia poetului G. Topîrceanu s-a aflat mereu sub lupa criticilor literari, aprecierile fiind uneori elogioase, alteori violente ca în cazul lui Eugen Lovinescu, care, pe fondul unor animozităţi şi a subiectivismului de care a dat dovadă, a „strivit” pur şi simplu opera lui Topîrceanu, etichetând versurile acestuia drept „o degradare momentană a poeziei” .1 Cititorii, însă, nu au ţinut cont de părerile criticilor, „devorând” decenii la rând cărţile de mare valoare artistică, ce poartă semnătura lui G. Topîrceanu. Confuziile legate de data şi locul naşterii lui G. Topîrceanu s-au datorat într-o oarecare măsură şi discreţiei poetului, care încearca să se sustragă cererii insistente venite din partea publicistului şi omului de teatru Petre Locusteanu (1883-1919), de a trimite câteva date despre viaţa sa, ce trebuiau incluse în antologia „Umorul românesc – Încercare critică şi antologie” (publicată în 1915). A făcut-o într-un mod ironic, scriindu-i acestuia: „Te rog mult să nu dai nici un fel de biografie. Dacă spui că sînt contemporan în viaţă ajunge.” 2 Pus în această situaţie, Locusteanu a fost nevoit să se resemneze că nu va căpăta cele câteva date solicitate, consemnând în scrierea enunţată: „Cred că un scriitor nu are dreptul să-şi dea biografia în vileag decît... după ce a murit. Altminteri e o anticipaţie cam primejdioasă şi comică: de unde să ştiu eu dacă posteritatea (singurul judecător) mă consacră sau nu?”3 Rămâne o certitudine faptul că Topîrceanu s-a născut la Bucureşti, la Azilul „Elena Doamna”, într-o zi de martie a anului 1886, aşa cum atestă „Buletinul de naşcere” nr. 1588 din 21 martie 1886, emis de Oficiul Stării civile al Primăriei Bucureşti.4 Abia ieşit de pe băncile liceului, George Topîrceanu se leagă de oraşul moldav Iaşi prin debutul său literar în revista “Viaţa românească”. Fascinat de acest oraş, se va muta aici în anul 1911, devenind subsecretar al revistei amintite. Un prilej de a veni în contact nu numai cu mediul cultural al acelor timpuri, dar şi cu marii scriitori ai vremii: Garabet Ibrăileanu, Calistrat Hogaş, doctorul Mironescu, Mihail Sadoveanu, Demostene Botez şi mulţi alţii. Toată această atmosferă culturală în care era ancorat Topîrceanu a fost tulburată de mobilizarea pe frontul balcanic în anul 1913. O campanie, în care, aşa cum istorisea Topîrceanu, în Jurnalul său, “armata română s-a împuţinat nu din cauza luptelor (care, de fapt, nu au existat), ci din cauza holerei”. A urmat apoi mobilizarea din anul 1915, când Topîrceanu a participat la luptele de la Turtucaia (Bulgaria, 10 – 24 august 1916). Imaginea apocaliptică a luptelor de la

∗ Muzeograf, Muzeul „Vasile Pârvan”, Bârlad.

1 Virgiliu Ene, G. Topîrceanu, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1969, p. 5, din E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane/Evoluţia poeziei lirice, vol. III, Ed. Ancora, Bucureşti, 1927, p. 253. 2 Virgiliu Ene, G. Topîrceanu, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1969, p. 8. 3 Idem, p. 8-9. 4 Idem, p. 9.


78

Turtucaia - loc unde armata română a fost suferit o înfrângere catastrofală5, iar Topîrceanu a

căzut prizonier încă din primele zile, fiind eliberat abia peste doi ani, în luna ianuarie a anului 1918, a fost evocată în scrierile cu caracter memorialistic Amintiri din luptele de la Turtucaia, (Bucureşti, 1918), În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria şi schiţe uşoare (Iaşi, 1920) şi Pirin-Planina, epizoduri tragice şi comice din captivitate, (Bucureşti, 1936). Foarte multe din însemnările zilnice pe care le-a făcut Topîrceanu, precum şi amintirile legate de acele zile cumplite, fie s-au pierdut, fie timpul le-a estompat, după cum însuşi scriitorul o mărturisea în paginile memoriilor de război Amintiri de la Turtucaia. Frământările interioare răzbat cu vehemenţă şi se aştern pe hârtie exact aşa cum izvorăsc din mintea şi sufletul fostului luptător pe front: “Poate că ar fi fost mai bine să le lăsăm, și eu și ceilalți supraviețuitori, în întunericul uitării grabnice cu care am fost obișnuiți să trecem întotdeauna peste lumina prea brutală a realității. Dar amintirea vie și caustică a unei nenorociri nu trebuie lăsată uitării. Ea arde și oțelește sufletul unui bărbat. Iar eu n-am scris broșură pentru copiii de școală. […] Înfrângerea de la Turtucaia, oricât de dureroasă, nu poate avea nici o semnificaţie în privința însuşirilor neamului nostru, care și-a făcut proba de-a lungul veacurilor. Am avut Turtucaia, dar am avut și Mărășeștii!… Și la Turtucaia au fost destule pilde de eroism, zadarnic, dar înălțător.” Din cercetările întreprinse de omul de litere şi publicistul Al. Săndulescu reiese că primele scrisori pe care G. Topîrceanu le trimitea din lagărul din Bulgaria sunt către G. Ibrăileanu şi Otilia Cazimir (pe numele real, Alexandra Gavrilescu), acesteia adresându-i-se cu Chère soeur: “Scumpă soră, sunt prizonier în Bulgaria şi sunt sănătos. N-avea teamă. Aşteaptă-mă liniştită, fii cuminte şi sănătoasă, mă voi întoarce. Suntem foarte bine trataţi aici.

Al tău, G. T.” 6 Cum era de imaginat, primele luni de prizonierat au fost foarte greu de îndurat, motiv pentru care îi scrie cuprins de durere Raliţei Iliant, sora sa: „Am suferit mult la începutul captivităţii şi în timpul luptei de la Turtucaia, dar am scăpat nerănit. Am fost trei luni în Macedonia de sud, în munţi, la spatele frontului. De-acolo, printr-un vicleşug am venit la Sofia.” Vicleşugul la care a recurs Topîrceanu a constat în declaraţia falsă că era mecanic de locomotivă.7 Însă, vicleşugul l-a costat foarte mult, minciuna sa fiind descoperită la Sofia, iar consecinţa pe care a suportat-o a fost trimiterea lui într-un lagăr din apropierea gării Nadejda, unde prizonierii erau trataţi într-un mod greu de imaginat: „Oamenii nu se spălau niciodată; setea şi-o potoleau din şanţ ori mâncând zăpadă de pe câmp. Nenorociţii noştri ţărani nu mai aveau nimic omenesc în ei. Îmbrăcaţi în nişte 5 Întregul efectiv angajat în luptele din acest perimetru fiind capturate, alături de un imens material de război. Pierderile Armatei Române în această bătălie s-au ridicat la 6.000 soldaţi şi 160 ofiţeri morţi sau răniţi, 28.000 soldaţi şi 480 ofiţeri luaţi prizonieri, 100 tunuri şi 62 mitraliere capturate de inamic, pe lângă multe alte materiale de război pierdute în mâna inamicului (Bătălia de la Turtucaia în Enciclopedia României format online http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Proiect:Contact). 6 Al. Săndulescu, Corespondenţa lui G. Topîrceanu. Câteva repere, în Ex Ponto Text/Imagine/Metatext, Nr. 3 (40), (Anul XI), iulie - septembrie 2013, p. 9. 7 Idem, p. 9.


79

zdrenţe de culoare mohărâtă, fără nume, pe care vântul umed sau crivăţul tăios le hărţuia în toate părţile, purtând în picioare cârpe învălătucite, legate de sfoară, slabi, murdari, cu faţă pământie, cu ochi sticloşi, cu mintea rătăcită de atâta mizerie, păreau nişte cadavre care s-au sculat cu pământul în cap şi-au ieşit la lumina zilei în hainele lor putrede, îmbibate de ţărână”.

(George Topîrceanu) Prizonieratul de un an şi jumătate la vecinii noştri bulgari l-a marcat profund pe sensibilul Topîrceanu, care relatează în cărţile sale - Amintiri din luptele de la Turtucaia şi Pirin Planina - episoade din timpul războiului, din care desprindem un fragment: „Cete de soldaţi bezmetici au început să prăde bagajele ofiţereşti grămădite în căruţe, căutând mai cu seamă sticle de coniac. Alţii, cu privirile abrutizate, unii răniţi şi pătaţi de sânge, forfotesc în toate părţile printre căruţele de corvoadă cu cărăuşi bulgari de prin partea locului, cari se uită în pământ posomorâţi, îngroziţi, aşteptând evenimentele… Câţiva soldaţi au desfundat o lădiţă cu zahăr cubic şi-au golit-o la picioarele lor, pe nisip. Până să facă împărţeală, un artilerist, cu mâna ruptă de la cot, nebun, vine între ei cântând în gura mare bisericeşte. Şi cădelniţând din ciotul de braţ care-i mai atârna la umăr, stropeşte grămadă albă de zahăr cu şiroaie lungi de sânge proaspăt. – Luaţi, mâncaţi, acesta este sângele meu care pentru voi se varsă… Apoi se prăbuşeşte, galben, lângă zahărul părăsit de ceilalţi cu scârbă, şi ochii încep să i se împăienjenească.” Ororile războiului, foamea, frigul, muncile istovitoare îndurate în lagărul bulgăresc l-au îmbolnăvit pe Topîrceanu, aruncându-l într-un spital din Sofia, instalat într-un hotel grandios (după mărturisirile făcute de poet). Calvarul a luat sfârşit la începutul anului 1918, când a fost eliberat din lagăr, se pare, la intervenţia omului politic germanofil, Constantin Stere, prieten cu Topîrceanu. Revenit în ţară, la Bucureşti, colaborează la ziarul „Lumina”, condus de Constantin Stere, şi publică Balada morţii şi Note memorialistice, iar un an mai târziu, în 1919, pleacă la Iaşi, unde, împreună cu Mihail Sadoveanu, tipăreşte revista „ Însemnări literare” . Sensibilul Topîrceanu, martor al unui război care a rămas săpat adânc în conştiinţa şi istoria românilor, a surprins în detaliu tragismul sufletelor prinse în “hora de foc” a intereselor politice şi economice ale naţiunilor implicate în conflitul armat. Trecerea de la poemele umoristice la paginile cu încărcătură dramatică, scoate la lumină imaginea unui Topîrceanu înzestrat cu un real talent narativ, care-l apropie foarte mult de stilul beletristic al lui F. Kafka. Căutările întreprinse în fondul documentar din patrimoniul muzeului nostru, au scos la iveală revista “Răzeşul” (Anul I, nr. 1, Fevruarie 1926)8, al cărei director era Virgil Caraivan9. Cercetând-o, am descoperit un fragment în versuri care ilustrează luptele de Turtucaia, în viziunea unui soldat, fragment ce a fost inserat în articolul Cântarea neamului românesc, semnat de Const. Asiminei:

“Se crapă de ziuă-acum. Razele plângeau pe drum, Şi de frică se strângeau Cum se strâng, s’ascund şi stau Melcii în găoacea lor... Jalea bunului popor,

Înfricând pân’ şi lumina,

8 Revista se află în patrimoniul Muzeului „V. Pârvan”, Bârlad, inventariată la Secţia Istorie Modernă şi Contemporană, la nr. 298. 9 Prozator, născut la Şuletea, jud. Fălciu la data de 7 februarie 1879; decedat în anul 1966, la Bucureşti.


80

Ţine’n pumn de fier ruina. Iar s’a răscolit zenitul, Ferbe’n aer bubuitul Bombelor, de se desprinde Carnea depe morţi; se’ntinde Groaza morţii ş i ne’nghiaţă, Ceară toţi suntem la faţă. Numai câţiva am rămas, N’avem arme, n’avem glas; Valuri peste valuri vin, Morţii doar se mai aţin. ........................................ Sfântă glia-a ţării mele, Ai răbdat tu zile grele Şi călcâi de fier pe tine; Ai strâns sânge şi suspine; Mari furtuni te’au sguduit, Inima ţi-au răscolit, Umerii ţi-au apăsat, Multe hoarde te-au călcat, Te-au bătut şi te-au furat, Dar ca fiarele bulgare, N’a fost val, prăpăd mai mare. ............................................ Şi ţi-am scris, mămucă dragă, Carte grea... ceteşte-o ‘ntreagă, Şi să nu mai spui în sat Toate câte le-ai aflat. Că s’o strâns din nou armata Şi cu toţii suntem gata. Rana mi s’a ‘nchis şi’aş tept Lupta dreaptă piept la piept. Roagă-te pentru cei morţi Şi prescura să le-o porţi, Şi prin lacrimi, prin suspine, Roagă-te şi pentru mine, Să mă ţină Dumnezeu, Cum ţin puşca’n mână eu.”

Singurul document din patrimoniul Muzeului nostru, în care apare tabloul luptelor de la Turtucaia, este pătruns de fiorul tragic al unui sfârşit de lume. Cu siguranţă, ingeniozitatea personificărilor („ razele plângeau pe drum”, „ sfântă glia-ţării mele... inima ţi-au răscolit, umerii ţi-au apăsat” ), „anvergura”comparaţiilor - complicată de o dinamică atent-sugestivă a verbelor(„se strângeau cum se strâng, s`ascund şi stau melcii în găoacea lor” ), artifiiciile - deloc exagerate - pentru păstrarea ritmului („înfricând pânş̀i lumina”), inversiunile abile („sfântă glie-a ţării mele” , „ţine-n pumn de fier ruina”), repetiţia augmentativă „în cascadă”(„ n-avem arme, n-avem glas”), plasticitatea sonoră ori cromatică a metaforelor („ ferbe`n aer bubuitul bombelor”, „ ceară toţi suntem la faţă”), aliteraţia evocativ-eminesciană („valuri peste valuri vin”) trădează un rafinament stilistic ce nu poate aparţine unui diletant în arta cuvântului, în ciuda introducerii unor aspecte prozodice (de baladă) al unor pasaje.


81

Finalul poeziei, de o rară „altitudine” tragică, este pătruns de o teamă exacerbată, dar şi, în mod paradoxal, de un curaj fundamentat pe speranţă, ce ia forma unei retorice - nicidecum forţată - invocaţii a acţiunii/protecţiei (!) materne şi divine, amintind de celebrul poem axial al românilor, cules de Vasile Alecsandri: Mioriţa.

Atmosfera de factură romantică a „culorilor” sufleteşti din această poezie (prezentată în articolul de faţă doar fragmentar), reuşeşte nu doar să evoce cu putere tensiunea dramatică trăită pe front de toţi combatanţii (cu siguranţă, şi de Topârceanu însuşi), ci şi să se constituie într-un sfâşietor document de contrast faţă de dantelura armonic-pastelată a Baladelor și Idilelor ce l-au consacrat pe celebrul autor.

GEORGE TOPÎRCEANU, A HERO OF THE FIRST WORLD WAR

The comemorative events of 100 Years Anniversary of the Romanian entrance in the First World War and 130 Years Anniversary of the Birth of the Renown Romanian writer George Topîrceanu (and also his cultural and biografical links with our city, Barlad), determined us tostart a research and finally write an article dedicated thisdouble unique occasion. Topârceanu famous (although controversed in his time) for his delicate, balladesque, sometimes funnywritings about nature of both animals and human feelings (mainly in his volume Balade si idile), is less known today for his auto-biographical volumes and notes related to The First World War. His nightmarish, Kafka-like, experiences lived in times before the war (1913 Balkans mobilization of the troops, finally decimated by the plague), during the atrocious figths and during his bitter imprisonement, were traumatic and they were narrated in three of his volumes: „Amintiri din luptele de la Turtucaia” (published in Bucharest,1918), „În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria şi schiţe uşoare” (published in Iaşi, 1920) and „Pirin-Planina, epizoduri tragice şi comice din captivitate” (published in Bucharest, 1936). Some of his letters from his one year and a half imprisonement, adressed to his „spiritual” sister, the fellow writer Otilia Cazimir, and his natural sister, Raliţa Iliant, also escaped from the destruction of time and the „darkness of forgetfulness”. Illustrating the atmosphere of war (related to the Turtucaia fights), a small poem was found in the archives of Vasile Parvan Musem,as a part ofan article appeared in the publication „Răzeşul” (nr. 1/ 1926), signed C. Asiminei (probably a pen-name), having a certain litterary and historical-evocative value for our cultural herritage.


82

CENTRUL MIHAI EMINESCU,

POVESTEA UNEI MOŞTENIRI CULTURALE

Nicoleta ARNĂUTU∗ Key words: Mihai Eminescu, Constantin Teodorescu, cultural heritage, Bârlad În ziua de 15 ianuarie 2011, la Bârlad, deloc întâmplător, a fost inaugurată o nouă instituţie culturală – Centrul Mihai Eminescu –, un muzeu cu un patrimoniu cultural donat exclusiv de colecţionarul dr. Constantin Teodorescu (1939-2011), organizat într-o clădire cunoscută sub numele de Casa Roşie, monument de arhitectură oferit de Primărie şi Consiliul local, un parteneriat de lăudat. În reţeaua muzeală naţională, ca de altfel oriunde pe meridianele lumii, înfiinţarea unui muzeu, indiferent de timp, presupune existenţa a trei elemente esenţiale: bunuri culturale, un sediu, personal calificat şi dotări muzeotehnice. La acestea se adaugă voinţa politică, care asigură prin finanţare existenţa acestui tip de instituţie specializată în valorile culturale ale umanităţii, puse la dispoziţia marelui public. Teoretic, valoarea şi profilul unui muzeu sunt date de patrimoniul muzeal constituit, de regulă, prin achiziţii ş i/sau donaţii. Din această perspectivă, Bârladul a avut o situaţie privilegiată, generată de elita intelectualilor de acum un secol şi ceva, care, prin voluntariat, a înfiinţat prima bibliotecă publică (1906), muzeul şi pinacoteca (1914), instituţii specializate, care aveau un sediu comun – Casa Naţională –, ctitorită în anul 1909 de un mare filantrop, profesorul Stroe Belloescu (1838-1912). Muzeul bârlădean centenar, în ciuda vremurilor, tezaurizează o valoroasă moştenire culturală1, care aparţine comunităţii, dând identitatea culturală a acestui colţ din lume. În existenţa şi dinamica acestei moşteniri care conservă memoria unui loc, un rol deosebit l-au avut donaţiile care au contribuit la înfiinţarea unor adevărate muzee, aşa cum este cazul donaţiilor din partea eruditului colecţionar Ion Chiricuţă (1918-1988), a sculptorului Marcel Guguianu (1922-2012), a scriitorului Octavian Stoica (1942-1995), cărora li se adaugă acum Centrul Mihai Eminescu. Dat fiind faptul că aceste gesturi altruiste au fost şi sunt puţine ca număr oriunde în lume, dar mai ales astăzi, şi în calitatea noastră de muzeograf implicat în organizarea Centrului Mihai Eminescu, i-am propus donatarului Constantin Teodorescu să realizăm un volum dedicat instituţiilor culturale bârlădene. Sub aspect structural, am convenit ca volumul să cuprindă două capitole, unul dedicat muzeului şi bibliotecii, instituţii centenare, şi teatrul semicentenar, şi cel de-al doilea dedicat exclusiv tinerei instituţii muzeale. Pentru capitolul dedicat Centrului Eminescu, i-am solicitat donatarului să purtăm un dialog, necesar pentru noi în reuşita reconstruirii etapelor care au condus la formarea colecţiei, donaţia şi organizarea muzeului. Imediat după inaugurarea muzeului, timp de trei luni (ianuarie-martie 2011), pe parcursul întâlnirilor noastre, am reuşit să avem un dialog dominat de disponibilitatea şi plăcerea de a comunica a interlocutorului nostru care, uneori, a depăşit cu mult tematica stabilită iniţial, ajutându-ne să descoperim „file” care ţin de biografia omului Constantin

∗ Muzeograf, expert, directoare a Muzeului „V. Pârvan” în perioada 1987-2004, Bârlad.

1 http://www.cimec.ro/


83

Teodorescu. Trebuie să adăugăm că de fiecare dată convingerile, părerile şi confesiunile au generat un dialog bazat pe ceea ce era remarcabil şi superior din viaţa medicului, a omului de cultură, a colecţionarului şi a politicianului post-decembrist. Menţinerea vitalităţii fizice, chiar şi după momentul nefast al instalării necruţătorei boli a secolului, ne-a deturnat atenţia, împiedicându-ne în a epuiza toate aspectele ce ni le-am propus a le aborda în cadrul dialogului nostru. A plecat dintre noi, urcându-se la Ceruri, credem noi cu credinţa că cei rămaşi vor face posibil ca acest volum să fie finanţat de Fundaţia dr. Constantin Teodorescu, urmând să se alăture titlurilor apărute în Colecţia Biblioteca Bârladul din cadrul fundaţiei. Nefinalizarea acestei dorinţe, cu valoare de ultim proiect înscris pe agenda omului de cultură Constantin Teodorescu, ne-a motivat în încercarea noastră de a realiza portretul unui model, din ce în ce mai puţine din existenţa României aflată pe drumul occidentalizării. Dr. Constantin Teodorescu, pentru care capacitatea de a gândi, de a crea, de a construi, a avut valoare de principii, pe care nu le-a încălcat, aprecia: „Oamenii sunt pragmatici. Există şi oameni care, desprinşi de cotidian, trăiesc nişte iluzii, iluzia este ceva spre care tindem fără ca să o putem ajunge vreodată, e un ideal; există oameni care îşi construiesc existenţa dintr-un vis, fără a fi alături de realitate... Există oameni care doresc o existenţă în care ei să-şi aparţină, în care ei să se regăsească şi care să poată lăsa ceva în urmă.” (2011) Pentru toţi cei care l-au cunoscut cu adevărat pe autorul gândurilor de mai sus, a fost omul ce şi-a dorit şi a avut o existenţă care i-a aparţinut, în care s-a regăsit, care l-a ajutat să lase ceva în urmă, o viaţă a cărui fir duce la „arhitectul” cultural, un om a cărui pasiune pentru bunul cu valoare culturală a atins apogeul unei mari vocaţii. Cum a ajuns vocaţia să atingă nivelul superior, cu adevărat cultural, nu poate fi înţeles decât numai dacă cunoşti omul care a ajuns să aibă o asemenea pasiune. Cine nu va încerca să pătrundă pe acest fir de viaţă, va fi cu siguranţă tentat să pună altruismul şi mecenatul său cultural pe seama slăbiciunii umane, trufia. Copilul botezat cu numele Sfântului Mare Împărat Constantin a venit pe lume în comuna Murgeni, nu departe de Bârlad, fiind cel de-al doilea copil al familiei Teodorescu, oameni de la ţară, a căror sărăcie a contribuit de timpuriu la consolidarea caracterului celui care făcea primii paşi în viaţă. La un moment dat, băiatul, cu o construcţie firavă, dar înzestrat nativ cu un caracter de învingător, a conştientizat, aşa cum ne-a mărturisit, că nu va putea fi adoptat şi, cu atât mai puţin, integrat în realităţile din jurul său fără efortul de a munci şi învăţa, realităţi care, de timpuriu, au însemnat un examen dur de luciditate şi multă voinţă. De regulă, inegalitatea socială generează şi o inegalitate sub aspectul accesului la educaţie şi cultură. După primele clase, în satul natal, tânărul continuă studiile liceale la Bârlad, ca bursier, moment care corespunde calendaristic cu etapa timpurie a sistemului politic de la începutul anilor ’50 când, după eliminarea barbară a elitelor şi personalităţilor româneşti, intervine o relaxare sub aspectul accesului la învăţătură a celor fără posibilităţi financiare, prin acordarea de burse, indiferent de treapta de salarizare a aparținătorilor. La vârsta când mulţi tineri continuau să fie sub tutela părinţilor, liceanul sărac, venit de la ţară, descoperă o lume nouă, în cadrul căreia elevul bursier, cu toate condiţiile existenţei asigurate în internatul şcolii, reuşeşte să-şi concilieze sufletul şi conştiinţa, cărora le dă o expresie organizată. Este momentul, aşa cum a ţinut să sublinieze în cadrul dialogului nostru, când a înţeles că existenţa şi drumul său îi aparţin în exclusivitate. Din acest moment devine propriul său stăpân care şi-a luat libertatea de a hotărî singur cum îşi va croi şi organiza în continuare viaţa. Despre dascălii săi, fostul licean codrenist îşi amintea cu respect de renumitul profesor H. Zupperman şi, mai ales, de profesorul G. Gâlcă, care i-au trezit interesul pentru o viitoare carieră didactică, simţindu-se atras de domeniul chimiei.


84

Ajuns la vârsta maturităţii, se confesa că de-a lungul timpului a avut privilegiul de a beneficia de o provindenţă binevoitoare care i-a oferit şansa să transforme unele dezavantaje în tot atâtea avantaje marcându-i viaţa şi devenirea sa. Conştient de faptul că între realitatea măsurabilă şi cea concretă există un spaţiu suficient de întins, absolventul de liceu, cu aspiraţii către o profesie didactică, a fost nevoit să lucreze ca zilier pentru a-şi asigura existenţa şi clarificarea gândurilor ce-l frământau, legate de viitorul său. După doi ani, tânărul muncitor, înarmat cu o nouă experienţă de viaţă şi cu multă voinţă în lupta migăloasă către autodepăşire, a constatat că viaţa îi punea în faţă trei oportunităţi: să facă stagiul militar obligatoriu, să urmeze o şcoală tehnică sau să-şi continue studiile în centrul universitar ieşean. A optat pentru cea din urmă, şi în anul 1958, aflat în tren spre Iaşi, providenţa, cum ne-a declarat, i-a oferit ocazia să se întâlnească cu câţiva tineri hotărâţi să devină medici, tineri pe care îi cunoştea. Pe durata călătoriei, entuziasmul acestora de a candida la medicină l-a molipsit încât atunci când a coborât din tren era hotărât să abandoneze gândul de a deveni profesor de chimie, în favoarea medicinei. Rămas singur în oraşul universitar, unde păşea pentru prima dată, candidatul obţine cazare la un cămin studenţesc. Cu tenacitatea specifică omului hotărât dar mai cu seamă antrenat în lupta de a se autodepăşi, reuşeşte în mai puţin de zece zile, să înveţe două discipline, nepregătite acasă: anatomia şi fiziologia omului. Aşa cum şi-a dorit, contând pe forţele proprii, candidatul este admis la medicină, în urma unui concurs la care, îşi amintea, în acel an concurau cincisprezece pe un loc. În această nouă postură, integrarea studentului a debutat cu un timp suficient de dificil, de acomodare când, tânărul cu o fire mai retrasă, trebuia în permanenţă să fie atent la toate detaliile din jurul său, total inedite, care l-au ajutat să descopere o altă lume, bine personalizată, specifică unei metropole universitare. În tot acest timp, studentul bursier din campusul universitar, cu toate cele necesare traiului asigurate exclusiv de stat, a optat pentru un fel de izolare, pe care a definit-o ca pe o „binefacere, deoarece nu mi-a călăuzit paşii spre drumul unde mă puteam împrăştia şi nici în postura de a irosi sau pierde timpul fără folos” . Viaţa efectivă de student a debutat cum nu se putea mai rău, deoarece s-a trezit în postura de a nu fi primit la cursuri întrucât nu avea echipamentul obligatoriu, compus din bonetă, halat şi o trusă de oase. Îşi amintea cu respect că oricâtă clemenţă ar fi avut asistentul, fără ajutorul providenţei, venită din partea supraveghetorului din sala de anatomie (tatăl prof. dr. Mungiu), oricât şi-ar fi dorit, nu ar fi reuşit să-şi procure acel minim, dar esenţial echipament, care i-a fost dăruit. Acestor lipsuri li s-au adăugat şi altele dar, fără a se speria sau demobiliza în faţa neajunsurilor, studentul boboc a reuşit să treacă cu bine toate examenele anului întâi, asigurându-şi o bursă de merit, de care, de altfel, a beneficiat pe perioada celor şase ani de studii. După rememorarea acestor evenimente, a conchis că, la finalul anului întâi a înţeles foarte clar „cum poţi construi ceva solid, competitiv şi durabil, sub aspect profesional, doar cu o investiţie mică”, concretizată în cuantumul burselor de merit şi cea de drept. În termenii aceleaşi ecuaţii de viaţă, de a investi puţin, constant şi cu folos au intrat definitiv câteva elemente: sala de curs, căminul, cantina şi salonul de spital, toate la un loc, deveniseră pentru bursierul lipsit de orice sprijin material şi afectiv „casa tânărului student”obişnuit să conteze pe deciziile şi forţele proprii. Vacanţa de la sfârşitul primului an de studiu, îl readuce în postura de muncitor pe şantierele patriei, de data aceasta fără a fi o opţiune, cât mai ales o obligaţie. Conform comandamentelor politice ale acelui timp, organizaţia UTC-iştilor a coordonat munca patriotică a studenţilor medicinişti din Iaşi, repartizaţi pe şantierul de la


85

Costeşti, unde se executau lucrări de regularizare a Prutului. Ajuns pe şantier, unde a muncit mai mult de o lună, a constatat, cu mirare, că era singurul prezent din grupul ieşenilor medicinişti repartizaţi aici. La puţin timp, a descoperit că această lipsă era acoperită de scutirile medicale, obţinute prin grija deosebită a familiilor acelor tineri. Tinereţea şi experienţa anterioară l-au ajutat să se acomodeze uşor cu munca şi viaţa, deloc uşoare, de pe şantier. Cu toate acestea, a ţinut să sublinieze că în minutele de răgaz, lipsa motivată a colegilor săi l-a făcut să mediteze şi mai mult la locul unde se găsea din punct de vedere social şi familial, un exerciţiu care s-a transformat „într-un nou impuls în parcurgerea drumului pe care a dorit să-l străbată singur, cu demnitate, cu multă voinţă şi muncă pe măsură.” După terminarea stagiului de muncă pe şantier, neavând posibilitatea unei vacanţe, hotărăşte să plece la Piatra Neamţ, unde se angajează, până la începerea anului doi, ca brancardier de noapte, cu cazare şi masă asigurate de spital. Experienţa din vara petrecută în acest oraş moldav, se va repeta pe parcursul următoarelor vacanţe, cu deosebirea că a rămas în Iaşi, în aceleaşi condiţii, la spitalul „Sf. Spiridon. Reamintindu-şi de această perioadă, interlocutorul nostru ne-a mărturisit că timpul îndelungat petrecut în spital, fără întrerupere, unde a trăit, muncit şi visat, a fost benefic, deoarece l-a ajutat „să înţeleagă ce înseamnă suferinţa şi disponibilitatea faţă de semenul său aflat în suferinţă, căruia, indiferent de ce stare are medicul, nu îi face un favor pacientului, ci îl ajută să trăiască.” Perioada de formare a viitorului chirurg debutează în anul IV, când după examenul de externat, conform modelului francez adoptat şi de şcoala românească de medicină, cum ne-a precizat, studentul cu statut de extern trebuia să facă un stagiu de câte şase luni, obligatoriu, în secţiile de medicină internă, chirurgie, contagioase, obstretică şi ginecologie. Trecerea de la stadiul preclinic la specializarea ce urma să-i marcheze cariera profesională a fost guvernată de aceeaşi providenţă, un nou semn că cineva acolo, sus, predetermina paşii ce urma să-i facă. Conform regulamentului, fiecare student trebuia să aleagă specialitatea cu care dorea să înceapă stagiul de extern. Studentul Constantin Teodorescu a fost singurul care a optat pentru stagiul din Clinica III chirurgie, condusă atunci de un eminent chirurg şi profesor – Gheorghe Chipail – unde regimul de lucru dificil şi disciplina impusă de profesor, i-au creat faimă dar şi teamă în rândul studenţilor care preferau să amâne cât mai mult posibil stagiul la această clinică. Aici, spunea fostul student, l-a întâlnit pe medicul Gheorghe Chipail, „un om cu adresabilitate directă, hotărâtă şi a cărui pregătire profesională impunea respectul celor din jurul său... un profesor care curăţa cu mâna lui pe cei operaţi, spăla o rană, schimba pansamente... şi instransigent faţă de orice colaborator, indiferent de rang, atunci când nu-şi făcea datoria.” Tânărul extern, obişnuit cu disciplina vieţii personale şi a celei din spital, a avut o primă întâlnire cu profesorul. La întrebarea acestuia dacă doreşte să devină chirurg, răspunsul concis şi sincer al studentului, în sintagma nu ştiu, l-a ajutat să se bucure de o anume atenţie din partea profesorului. Intuind calităţile şi înclinaţiile studentului, profesorul Gheorghe Chipail îl ajută să mai rămână încă şase luni în aceeaşi clinică, perioadă în care a făcut un stagiu de chirurgie infantilă cu un alt eminent profesor, T. Economu, care l-a ajutat pe viitorul chirurg „să-şi însuşească respectul pentru suferinţa copilului şi ce înseamnă dificultatea de diagnostic, în condiţiile obiective ale lipsei de comunicare.” Cunoştinţele, temeinic acumulate în preajma profesorului T. Economu, şi-au dovedit eficienţa câţiva ani mai târziu, atunci când, ajuns la Bârlad, în colaborare cu dr. E. Onete, directorul Spitalului de copii, a înfiinţat un compartiment de chirurgie infantilă, în cadrul secţiei de chirurgie pe care o conducea, cu un număr de patruzeci de paturi.


86

După concursul de externat a urmat cel de internat,care marchează o altă mare cotitură în existenţa tânărului medicinist. Ne-a precizat fără nici un fel de orgoliu, că pe întreaga ţară fuseseră scoase la concurs douăsprezece locuri de interni. Din cele patru, care i-au fost repartizate centrului ieşean, unul i-a revenit, în urma unui examen cu multe exigenţe. Reuşita la acest concurs a reprezentat, aşa cum ne-a precizat, un alt examen de viaţă, dar şi un prilej pentru un bilanţ din partea tânărului cu multă vitalitate fizică şi intelectuală, stăpân de timpuriu pe soarta şi devenirea lui profesională. În postura de intern, cel pentru care sala de curs şi spitalul aveau valoare de casă, a hotărât fără rezerve începerea unui nou stagiu cu disciplina care avea să-l consacre profesional. Revenirea în clinica condusă de prof. G. Chipail a însemnat o integrare într-un spaţiu familiar, atent în a acumula cât mai mult. Ajuns în anul VI, competenţa şi seriozitatea studentului aflat în pragul examenului de stat au fost principalele calităţi care l-au recomandat în momentul când s-a pus problema detaşării unui medic la spitalul din comuna Băceşti, din fostul raion Negreşti, pentru evaluarea unei situaţii speciale apărute în această zonă moldavă. Responsabilii de atunci, din ministerul de resort, îngrijoraţi că în comuna amintită natalitatea şi mortalitatea infantilă erau la cele mai înalte cote, comparativ cu restul ţării, a solicitat celor din Iaşi detaşarea la acest spital a unui medic, pentru o perioadă de trei luni. Cel numit a fost Constantin Teodorescu, detaşare apreciată ca reprezentând prima etapă din existenţa sa profesională, când a fost pus în postura de a manageria singur o situaţie de spital. Dincolo de cazuistica medicală, medicul venit cu misiunea de a înfiinţa şi organiza sala de naşteri, pe care a restructurat-o cu multă competenţă, aplicând cunoştinţele acumulate, a trăit, aşa cum ne-a mărturisit, primul şoc datorat „felului cum funcţionau... administraţia... plafonarea şi rutina medicilor, cu consecinţe în stabilirea diagnosticului corect şi, deci şi a unui tratament adecvat fiecărui caz în parte, observaţii care sunt încă actuale în sistem, aşa cum sunt realatate în mass-media română.” Conform etapelor bine statornicite în ierarhia devenirii unui medic specialist, Constantin Teodorescu, în urma concursului organizat pe ţară, ocupă postul de chirurg de la spitalul bârlădean, obţinând aprobarea de a face stagiul în aceeaşi clinică ieşeană, condusă de prof. Gh. Chipail. Cei trei ani (1966-1969), petrecuţi ca medic secundar, au marcat o etapă nouă, importantă, din perspectiva obligaţiilor profesionale, de altfel, deloc noi, dar care aveau de această dată un alt nivel şi grad de implicare şi responsabilitate. Rememorând această perioadă, ne-a relatat cu umor că atunci când a făcut un bilanţ al timpului, a constatat că acele 24 de ore ale unei zile nu-i erau suficiente pentru a acoperi toate nevoile unui tânăr. Timp de trei ani de zile, programul său începea la ora şapte, iar după operaţiile planificate, urmau obligatoriu contravizitele de la orele 18 şi 20, când profesorul cu toţi medicii secundari evaluau starea pacienţilor, începând cu cei proaspăt operaţi şi continuând cu toţi cei internaţi. La toate acestea se adăugau cele douăsprezece gărzi din clinică şi alte opt, de câte 24 de ore, în triajul spitalului, obligatorii şi neplătite. Acest program sever de muncă nu a reprezentat o noutate pentru tânărul medic, căruia îi fusese pusă la dispoziţie o cameră de locuit chiar în incinta spitalului. Aici a stat pe toată perioada secundariatului, un spaţiu modest unde s-a simţit bine, unde se refugia pentru a învăţa, citi, odihni, relaxa şi visa după o zi petrecută printre colegi şi bolnavi. În această perioadă, în viaţa şi activitatea tânărului care şi-a propus să acumuleze cât mai mult din tainele profesiei pentru care optase, au apărut două oportunităţi pe care le-a catalogat ca făcând parte din „perioada copilăriei medicale a unui specialist.” Pe parcursul celor şase ani de studii, tânărul viitor chirurg şi-a construit o conduită de viaţă bazată pe studiu continuu şi temeinic, care l-a ajutat să capete acea disponibilitate şi


87

abilitate de a fi în orice moment pregătit să se confrunte în cadrul oricărui concurs. Respectarea acestor norme l-a adus, de fiecare dată, în postura de câştigător, aşa cum s-a întâmplat atunci când facultatea a scos la concurs un post de preparator, poziţie care marchează începutul unei cariere universitare. Anul III de secundariat îl pune în faţa unui alt examen de viaţă, din care a învăţat şi în care a fost implicat doar graţie întâmplării. Ministerul Sănătăţii, în anul 1969, a decis dislocarea întregului colectiv de medici de la secţia de chirurgie din Bârlad, mutaţi în alte spitale din ţară, „decizie unică în chirurgia românească”, cum sublinia interlocutorul nostru. Locul celor detaşaţi era luat de alte echipe de chirurgi, numite la nivel central, din centrele universitare Iaşi şi Bucureşti. Fiecare echipă era detaşată pentru trei luni, situaţie ce urma să dureze până la refacerea unui nou colectiv. După prima echipă bucureşteană, condusă de un renumit chirurg al şcolii româneşti, prof. Dan Setlacec, a urmat cea de la Iaşi. În momentul în care medicul secundar Constantin Teodorescu îşi pregătea examenul, profesorul Gh. Chipail l-a înştiinţat că va face parte, alături de doi medici primari, din echipa desemnată pentru a se deplasa la Bârlad. Această numire s-a datorat faptului că al treilea medic primar desemnat, datorită unor neprevăzute, nu putea să facă această deplasare. Numirea medicului secundar alături de cei doi chirurgi, medici primari, o echipă condusă de dr. Tănăsescu, a reprezentat, credem noi, o confirmare a încrederii exigentului prof. Gh. Chipail în pregătirea profesională a tânărului chirurg. Dacă, sub aspectul cazuisticii medicale, timpul petrecut la Bârlad nu i-a adus nici o noutate, ineditul acestui nou episod din drumul devenirii chirurgului a venit, aşa cum îşi amintea, din cu totul altă parte a activităţii de spital. Ceea ce l-a impresionat pentru prima dată, la modul negativ, a fost „atmosfera de suspiciune, de neîncredere şi delaţiune care domnea în secţia bârlădeană a acelui moment, total neproductivă, situaţie alarmantă care a determinat decizia ministerului.” Aprecia că în tot acest timp, pentru tânărul a cărui viaţă era bazată pe disciplină şi cunoaştere, a reprezentat un alt exemplu de viaţă, care l-a ajutat în a evalua rolul nefast pe care îl are „lipsa disciplinei în practica medicală”, ca de altfel în orice alt domeniu. Tânărul medic preparator, aflat pentru prima dată în postura de salariat al statului, pleca pe drumul unei cariere universitare, ca un tânăr care „a pus prima cravată la gât, în anul IV”, participând la banchetul organizat la finele studenţiei cu „haine împrumutate de la colegi”, ca şi în cazul cravatei, de la care a mai primit „cămaşă, ciorapi, pantofi, costum” , aşa cum îşi amintea cu umor şi sinceritate, subliniind că nu regretă nimic din ceea ce a însemnat viaţa lui din acea perioadă. Acelaşi tânăr, care şi-a investit tot timpul în a învăţa şi acumula, ca o garanţie, o temelie esenţială în dezvoltarea de perspectivă, pleca la drum cu credinţa „că are o reşedinţă permanentă, care se numea sala de operaţii, unde este bine ca fiecare chirurg să moară, şi nişte reşedinţe unde ne ducem existenţa cotidiană”, formula interlocutorul nostru. Cu mult înainte de acest ultim dialog cu dr. C. Teodorescu, aprecierea noastră cu privire la maiestria mâinilor unui chirurg şi a unui virtuoz pianist, a condus la o discuţie din care ne-a reţinut atenţia definiţia chirurgiei, în accepţiunea sa. Recent, în cadrul documentării, am regăsit această formulare reiterată în cadrul unui dialog pe care l-a avut cu N. Mitulescu (2010): „Chirurgia nu este un exerciţiu manual, nu este o cursă contracronometru, chirurgia este o profesie, nu o meserie, o profesie care este rezultanta muncii împărţită între bibliotecă, bolnavi, studii anatomice, disecţii în laboratorul de chirurgie experimentală, o serie de lucrări aplicate la morgă şi reîntoarcerea la bolnav, bibliotecă... A mătura bine este o problemă, a face curăţenie într-o cameră este extrem de greu. Nu există meserie uşoară, dar chirurgia este cu totul altceva, pentru că în nici o altă profesie lupta permanentă cu moartea nu este atât de aproape în existenţa unui individ, ca în profesia de chirurg.” Cu aceste convingeri şi cu disponibilitatea permanentă de autodepăşire, traseul


88

medicului pe post de preparator, care timp de doisprezece ani, de luni până vineri, timp de patru ore zilnic, le dedica studiului anatomic, fără de care considera că „nu poţi fi un chirurg profesionist”, s-a întrerupt datorită unei realităţi existente în societatea românească a anilor ’70, dominată de politic. Îşi amintea cu amărăciune că implicarea politicului în activitatea structurii medicale, în mod special în secţia de chirurgie, condusă de prof. Gh. Chipail, l-a adus în faţa altei realităţi dureroase, fiind nevoit să decidă cum avea să evolueze cariera sa. Prof. Gh. Chipail, nefiind membru de partid, la momentul împlinirii vârstei a fost pensionat, şi căruia nu i s-a mai dat posibilitatea de a continua activitatea în clinica a cărui renume i se datora. Ceea ce l-a mâhnit şi durut pe tânărul chirurg, format sub bagheta acestei mari personalităţi din sistemul sanitar românesc, a fost atitudinea unor colegi, cu posturi onorabile în schema instituţiei, „ocupate şi cu acceptul şi bunăvoinţa profesorului” care, îşi amintea, au mers până acolo încât „ stăteau la intrarea în clinică, denigrându-l pe profesor în faţa pacienţilor .” În calitate de martor, la momentul predării şi preluării ştafetei între generaţiile de medici din clinica condusă de Gh. Chipail, a înţeles rolul politicului care intervenea fără a ţine cont de competenţă şi calitate. De asemenea, a conştientizat situaţia existentă în învăţământul superior românesc, în cadrul căruia promovările se făceau greu sau deloc, şi cu concursuri de doctorat cât mai rare, nu ca astăzi,. Mai mult, pentru un specialist aflat în poziţia sa şi fără un impuls politic, avea toate şansele de a ieşi la pensie de pe aceeaşi treaptă din ierarhia universitară. Analizându-şi drumul profesional parcurs, situaţia la zi şi ce-şi dorea pentru viitor, înzestrat cu capacitatea de a lua singur hotărâri, ce s-au divedit benefice de fiecare dată, a decis să părăsescă sistemul învăţământului superior. Soarta i-a fost din nou favorabilă, întrucât la acest moment de cumpănă, Ministerul Sănătăţii scotea la concurs câteva posturi de şefi de secţii, specialitatea chirurgie, între care unul pentru Bârlad. Doctorul decide să participe la concurs. Anul 1977 îl aduce în postura de şef de secţie, funcţie deţinută până în anul pensionării, 1990. Doctorul Constantin Teodorescu rememora cu plăcere că a preluat secţia de la chirurgul Iorgu Arnăutu, un fost colaborator al prof. Gh. Chipail, despre care spunea că „era un bun profesionist, un om bun, medicul care a organizat secţia şi care s-a implicat în realizarea secţiei de terapie intensivă, alături de ceilalţi specialişti.” Acest drum, rememorat de dr. Constantin Teodorescu, este o dovadă greu de contestat, ce demostrează că tânărul provenit dintr-o familie săracă, a devenit propiul său „arhitect” în formarea sa profesională. În tot acest timp a investit în a cunoaşte şi a acumula cât mai mult de la dascălii săi şi din cărţi, reuşind o carieră care i-a deschis drumul spre învăţământul universitar, abandonată din proprie iniţiativă, fără a renunţa la perfecţionarea continuă. În cei aproape douăzeci de ani petrecuţi în Iaşi, studentul şi apoi tânărul medic, care nu se deosebea cu nimic faţă de toţi cei din generaţia sa sub aspectul opţiunilor de a petrece un timp liber, a descoperit spaţiul cultural ieşean, bogat în oferte dintre cele mai variate, muzee, muzică cultă, teatru etc. Adept al gestionării unui timp cu folos, începe să cunoască spaţiul cultural descoperit în cadrul facultăţii, despre care spunea că „era un mediu prielnic unde se cultivau interesul şi dragostea pentru cultură... un profesor îţi vorbea despre tradiţiile locului, un altul despre Blaga... alţii despre muzica simfonică... asistenţi care te invitau să mergi la Filarmonică şi Teatru sau la prelegerile de la Casa Pogor, aici l-am auzit pentru prima dată pe Comarnescu vorbind tinerilor despre Eminescu.” În devenirea sa, încet dar sigur, tânărul începe să fie interesat de ofertele culturale ieşene, investind din timpul său, bine gestionat, în acele activităţi culturale care rezonau cu sensibilitatea sa.


89

Prezenţa la actele de cultură şi întâlnirea cu cei care le promovau, într-o primă etapă, au căpătat repede valoarea unei binefaceri şi a unei satisfacţii în sufletul celui care ieşea în afara spitalului şi a şcolii, unde descoperă spectacolul spiritual, un spaţiu nou, total diferit de cel care îl ajuta să înţeleagă medicina, chirurgia, boli, bolnavi, suferinţă, pasiune... Descoperirea acestor valori i-a creat o dependenţă care l-a determinat să găsească în programul încărcat al medicului, acel timp necesar exclusiv pentru formarea şi devenirea sa culturală, dependenţă pe care a definit-o „ca reprezentând o nouă pasiune pentru un alt domeniu decât cel de formare profesională.” În momentul când s-a simţit atras de cultură, percepând-o ca pe o nevoie de cunoaştere, bazat pe principiile pe care nu le-a abandonat niciodată, a început cu studiul necesar acumulărilor, a cunoaşterii unui domeniu nou, conduită care l-a ajutat să pătrundă în complexitatea şi particularităţile unor genuri, total diferite de ştiinţa medicinei. Intelectualul din prima şi ultima generaţie a familiei, după o perioadă de acumulare, în concordanţă cu structura sa,a fost atras de carte, de lectură şi artă plastică, domenii care i-au deschis o altă perspectivă în a înţelege ce se întâmpla în jurul său. Trecerea de la cartea din domeniul medicinei la cartea de literatură, filozofie, critică, artă etc., s-a făcut firesc, cu lecturi care au ocupat un loc important în grila preocupărilor sale, încă din perioada studenţiei. Marea originalitate a dr. Constantin Teodorescu, pentru cei care l-au cunoscut cu adevărat, a constat în faptul că nicodată nu a abandonat lectura temeinică şi ordonată, lecturi care i-au alimentat acea neliniştitoare agerime spirituală. Lectura ordonată şi continuă i-au cizelat gusturile, căpătând acel rafinament care l-a ajutat atunci când artele plastice au devenit domeniul cu care avea un dialog captivant şi neîntrerupt. În momentul când dependenţa de cultură a avut şi un suport material, medicul C. Teodorescu, contrar unor obiceiuri ancestrale, nu a investit în case, autoturisme sau bijuterii preţioase, ce puteau fi cumpărate de orice român cu bani, indiferent de statutul politic, ci investeşte în bunul cultural. Cu un bagaj profesional bogat, înzestrat nativ cu un anume fler pentru ceea ce are semnificaţie şi cu tenacitatea celor care îşi doresc autodepăşirea, dr. Constantin Teodorescu a dobândit capacitatea de a aprecia şi achiziţiona bunuri culturale, devenind unul dintre cunoscuţii colecţionari români contemporani. Colecţionarul, un călător antrenat pe drumul cunoaşterii, a realizat de timpuriu că falsele valori, aşa cum se vede şi astăzi, sunt cu uşurinţă promovate, uneori atât de agresiv, încât generează un proces care duce la aruncarea marilor creatori şi a operei lor la coşul uitării, o condamnare nemeritată, cu consecinţe asupra celor care vor veni. În momentul când a înţeles acest proces din evoluţia umanităţii, a încercat să găsească răspunsuri la întrebări pe care le-a sintetizat astfel: „Câţi oameni îşi pun probleme legate de cultură şi promovarea valorilor autentice? Şi dintre cei care şi le pun, câţi fac ceva? Şi dintre cei care fac, câţi izbutesc să facă ce trebuie? Câţi au curajul sau luciditatea să vadă lucrurile aşa cum sunt?” Astăzi, când se cunoaşte public numărul donaţiilor f ăcute de Constantin Teodorescu şi proiectele sale culturale, ne îndreptăţesc să credem că a găsit răspun la multe dintre întrebări, ajutându-ne pe mulţi dintre noi să înţelegem că nu a achiziţionat pentru a tezauriza, cum fac colecţionarii din toate timpurile, în marea lor majoritate, indiferent de spaţiul geografic. Pasiunea colecţionarului pentru artă, cunoscută ca mare consumatoare de bani şi timp, pentru acumularea informaţiei, inclusiv cea de piaţă, a devenit, pentru chirurgul aflat veşnic în criză de timp, un exerciţiu care l-a solicitat intelectual şi fizic. Comparativ cu înaintaşii săi colecţionari, între care şi mulţi medici, ale căror colecţii au fost constituite în primele decenii din secolul trecut, în anii ’60, când a început să facă


90

primele achiziţii, piaţa de artă liberă, aşa cum este astăzi, era aproape inexistentă în societatea românească, în cadrul căreia proprietatea privată era controlată de puterea politică. În atenţia colecţionarului începător, muzeul, mai ales cele care promovau valorile de artă, a devenit locul preferat, unde revenea ori de câte ori dorea să găsească răspuns la dilemele sale sau pur şi simplu când simţea nevoia să se afle în compania valorilor autentice, dar şi pentru a dialoga cu muzeografii. Timpul petrecut în muzee l-a ajutat, aşa cum ne-a mărturisit, „să fie mai fericit... şi să înţeleagă că staţia finală a unei lucrări valoroase de artă este numai muzeul... Creatorul şi colecţionarul tezaurizează doar trăirile fundamentale, suferinţele şi bucuriile, care nu pot fi transmise niciodată.” În acelaşi timp, aprecia că întâlnirile cu o serie de muzeografi din generaţii şi domenii diferite, dispuşi să împărtăşească din experienţele lor, l-au ajutat să înţeleagă mult mai mult specificul acestei instituţii decât dacă s-ar fi documentat din tratate. Tot din această perioadă de pionierat a înţeles că majoritatea valorilor de artă modernă românească se aflau în muzee şi colecţii particulare, ceea ce l-a determinat să-şi concentreze toată energia spre arta contemporană, frecventând pe lângă expoziţii, atelierele artiştilor din generaţia din care şi el făcea parte. De asemenea, medicul venit dintr-un spaţiu închis, limitat, dominat de suferinţă şi cu o multitudine de aspecte specifice, necunoscute celor mulţi, unde confruntarea cu moartea este un spectacol nedorit, dar prezent, a început să fie preocupat de ideea „că oricâtă dăruire ar investi, opera chirurgului rămâne consemnată în paginile unei condici de operaţie, care dispare odată cu pacientul.” În momentul când a părăsit Iaşul pentru a se stabili la Bârlad, depăşise, aşa cum ne-a precizat, etapa când „vrei să-ţi faci un interior cu nişte obiecte, în care să te simţi bine... să ai un cabinet, în care după ce ai depus o activitate, să te retragi acolo unde să citeşti sau să elabotezi o lucrare... să ai un anume ambient sau să vrei să fii într-o cameră de zi în care să găseşti flori ş i nişte naturi statice ori într-un dormitor cu alte lucrări .” Ajuns la Bârlad, după ce şi-a luat în primire postul de şef de secţie, dr. Constantin Teodorescu a stabilit câteva reguli cu privire la disciplină, curăţenie şi relaţii de comunicare şi colaborare între membrii comunităţii medicale bârlădene, reguli de la care nu a abdicat niciodată şi, pe care, atunci când nu era înţeles, le impunea, motiv pentru care a devenit incomod pentru mulţi dintre colegi şi personalul mediu. Şeful de secţie, care toată viaţa a făcut medicină de spital, unde timpul este mai greu de măsurat, înainte de a cere colaboratorilor respectarea acestor norme, nu şi-a permis, aşa cum mărturisea „..să nu fie în fiecare zi în spital şi în ziua de Paşte, şi în ziua de Crăciun, şi de Anul Nou. De când sunt medic, nu am fost niciodată într-un concediu de odihnă.” Chirurgul specialist şi cu atribuţii de manager al secţiei bârlădene, venit cu un palmares specific climatului academic ieşean, după o analiză atentă, şi-a început activitatea cu obiectivul prioritar de a face chirurgie modernă cu ajutorul unor dotări specifice, de ultimă generaţie, cu cadre medicale medii şi superioare, competente, cu dorinţa de perfecţionare continuă. Obişnuit cu lecturile de specialitate temeinice şi adept al pregătirii permanente, gata oricând să împărtăşească din cunoştinţele acumulate, a avut iniţiativa introducerii în programul săptămânal a unei întâlniri cu colegii, în cadrul cărora erau prezentate rapoarte şi se purtau diverse discuţii pe marginea activităţilor săptămânale de la toate nivelele secţiei. Această practică, aprecia, a avut un rol benefic sub aspectul pregătirii, a schimbului de informaţii, a confruntării opiniilor în domeniul chirurgiei, specialitate despre care spunea că „deşi nu este nici spectacol şi nici spectaculoasă, are elemente de artă, totul depinzând de cei care o practică, cei care nu se mulţumesc cu cât au învăţat pe băncile şcolii.” Fără prejudecăţi provinciale, chirurgul a conectat secţia bârlădeană la activitatea


91

clinicilor de chirurgie din Iaşi, prin participarea medicilor cu lucrări la întâlnirile periodice organizate la nivel universitar, iniţiative acceptate de colegii săi. Chirurgul care spunea că „are peste 50.000 de intervenţii reuşite, făcute de mâna mea, nu cu echipa şi doar cinci pacienţi pe o alee din cimitir” a fost permanent preocupat de problema diversificării operaţiilor chirurgicale, raportate la cazuistica secţiei bârlădene. Ne-a vorbit cu multă satisfacţie despre înfiinţarea compartimentului de chirurgie pediatrică, organizat în incinta secţiei, cu o capacitate de 40 de paturi, amintindu-şi cu bucurie de colaborare bună avută cu dr. E. Onete, director, la acea dată, a Spitalului de copii. În aceeaşi notă de bucurie, îşi amintea de colaborarea cu două mari unităţi industriale din oraş – IRB şi IEPAM – , colaborare soldată cu organizarea unui serviciu medical în cadrul policlinicii, pe profilul accidentelor de muncă, igiena locului de muncă, recuperarea după accident şi reintegrarea profesională. Mai mult, adept al prevenţiei, a iniţiat o serie de simpozioane pe această tematică, organizate în incinta întreprinderilor bârlădene. Adept necondiţionat al perfecţionării permanente, a reuşit, în calitatea pe care o avea, să obţină acordul Direcţiei Sanitare Judeţene ca toţi specialiştii secţiei pe care o conducea să facă un studiu în clinicile universitare din ţară, pe probleme specifice, de actualitate în chirurgie. Convins de rolul iniţiativei personale în tot ceea ce ţinea de pregătirea profesională, dr. Constantin Teodorescu a efectuat un stagiu de şase luni la Institutul de oncologie din Cluj, făcând parte din prima generaţie de medici pregătiţi de specialiştii conduşi de prof. dr. Ion Chiricuţă (1918 – 1988). Timpul petrecut în clinica clujeană marchează începutul unei colaborări între renumitul profesor, născut la Bârlad, şi tânărul medic, ca doi specialişti legaţi de acest spaţiu moldav. În perioada izolării, dominată de dogmatismul marxist totalitar, când accesul la informaţia cazuisticii internaţionale era mai greu accesibilă, a iniţiat o suită de acţiuni ştiinţifice în cadrul spitalului, unde au fost invitaţi specialişti din întreaga ţară, cu o tematică axată pe probleme de mare actualitate în medicină şi practica medicală mondială. Toate iniţiativele în plan profesional au făcut posibil ca activitatea şi realizările secţiei să fie cunoscute în plan naţional. De asemenea, participarea chirurgilor bârlădeni la toate consfătuirile interjudeţene din Moldova, din ţară şi la congresele naţionale de chirurgie a devenit o constantă în existenţa secţiei. Indiscutabil, medicul care spunea că „o faţetă a personalităţii care îmi întregeşte existenţa şi mă conectează la realitatea cotidiană este cultura” ne îndreptăţeşte să apreciem, fără a greşi, că este printre cei puţini care, conştientizând sărăcia cotidiană, a luat atitudinea de a o îmbogăţi cu ajutorul culturii. Fără a subestima activitatea instituţiilor culturale ale locului şi fără a supraaprecia iniţiativele sale, dr. Constantin Teodorescu introduce acţiunile culturale în cadrul spitalului, un spaţiu neconvenţional. Bun cunoscător al ofertelor din viaţa culturală a oraşului, şi nu numai, medicul în noua sa postură a iniţiat şi susţinut în spaţiul generos din clubul spitalului, simpozioane cu o tematică variată, spectacole de muzică cultă, începând cu audiţiile de sub bagheta profesorului George Pascu de la Academia de Arte din Iaşi, şi a profesorului Gheorghe Ciobanu, un cunoscut muzicolog, până la cele de muzică uşoară, cu artişti în vogă la acea dată, prezentări de carte, întâlniri cu mari personalităţi, pentru a enumera doar o parte din preocupările înscrise pe agenda culturală a chirurgului Constantin Teodorescu, care şi-a finanţat propriile proiecte. Treptat, de la un public compus exclusiv din personalul din spital, organizatorul, printr-o bună popularizare a acţiunilor, reuşeşte să atragă şi alţi amatori, încât clubul spitalului a devenit un loc de referinţă, dovedindu-se, adeseori, neâncăpător comparativ cu interesul şi


92

prezenţa publicului din afara spitalului. După întâlnirea dintre muzeograf şi medic, în cadrul muzeului, ne-am numărat printre participanţi la acţiunile organizate în spital, unde găseai o gazdă atentă la toate detaliile. De fiecare dată, amfitrionul se prezenta în halatul de medic, impecabil apretat, de un alb imaculat, care, în ciuda faptului că nu era înalt, scotea în evidenţă tenul măsliniu al unui bărbat cu o privire ce lăsa impresia că percepea tot ceea este de văzut şi observat în jurul său. Pe parcursul anilor, în cadrul colaborărilor noastre, în calitate de parteneri culturali, omul dotat cu o neliniştită agerime spirituală ne-a convins că era un intelectual contemplativ, dar şi un militant. Parteneriatul dintre muzeograf şi medicul, organizator cultural, a debutat în anul 1980, cu prilejul sărbătoririi profesorului Ernest Juvara, jubileu UNESCO dedicat acestei personalităţi marcante a medicinei româneşti, bârlădean de origine. Pe lista invitaţilor ce urmau să vină la Bârlad figurau mari specialişti între care şi profesorul universitar Ion Chiricuţă. La această dată, eminentul oncolog, cunoscut ca un mare colecţionar de artă, încă de prin anii ’70, îşi manifesta intenţia de a dona averea sa culturală unui muzeu. În plin regim comunist, când instituţiile de cultură au reuşit să supravieţuiască graţie atitudinii multora dintre muzeografi, care au trecut în plan secund dirijismul politizat al culturii, oferta generoasă a colecţionarului Ion Chiricuţă, o dată devenită publică, a dat posibilitatea specialiştilor, şi nu numai, să-şi asume libertatea de a construi şi ridica nivelul cultural bârlădean. Momentul organizării Simpozionului Ernest Juvara, deloc întâmplător şi la Bârlad, coincide cu etapa când, în cadrul discuţiilor dintre muzeu şi colecţionarul Ion Chiricuţă se aflau în faza în care îşi dăduse acceptul pentru o vizită la Bârlad, pentru a vedea, personal, spaţiul pe care muzeul era dispus să-l ofere, în eventualitatea perfectării donaţiei. La finalul simpozionului, invitatul de onoare – profesorul Ion Chiricuţă – în ciuda faptului că toată clădirea muzeului era un şantier, organizat după ravagiile seismului din 1977, a insistat să vadă spaţiul care i se promisese pentru colecţia sa. Printre „pădurea” de schele, materiale de construcţie, moloz şi mult praf, cu toată denaturarea oferită spaţiului, colecţionarul a reuşit să descifreze potenţialulul acestuia, motiv pentru care, la finalul vizitei a anunţat că donaţia va ajunge la Bârlad, cu condiţia urgentării definitivării clădirii. Acest prim pas, din cei mulţi făcuţi în cadrul complexului proces de definitivare a donaţiei Ion Chiricuţă, intrată în circuitul muzeal naţional în anul 1982, înscriem şi numele dr-ului C. Teodorescu, partenerul nostru cultural, care a fost alături de muzeu până la dispariţia sa din viaţă. Revenind la agenda culturală a dr. Constantin Teodorescu, pentru care cultura şi construcţia culturală au cunoscut o evoluţie ascendendă, regăsim o serie de multe alte manisfestări din cadrul cărora rememorăm doar două mari evenimente. Cu prilejul sărbătoririi unui secol şi jumătate de activitate medicală bârlădeană, un grup de medici, între care şi Constantin Teodorescu, a organizat un amplu jubileu dedicat primului aşezământ spitalicesc „Elena Beldiman”, înscris în viaţa comunităţii. Toţi cei interesaţi au participat la o prestigioasă manifestare ştiinţifică, condusă de preşedintele Academiei Medicale Române, profesorul Marcu Voiculescu. Nu au lipsit din programul jubileului manifestările culturale de înaltă ţinută, constând dintr-un concert simfonic ţinut în sala teatrului, oferit bârlădenilor de orchestra de cameră a medicilor din România. De un real interes s-au bucurat expoziţiile de artă ale medicilor artişti din întreaga ţară, talentaţi şi recunoscuţi în plan naţional, alături de expoziţiile de numismatică şi filatelie ale medicilor colecţionari bârlădeni şi din ţară, un adevărat regal cultural. Jubileul, aşa cum a fost gândit de organizatori, a lăsat posterităţii o serie de medalii,


93

insigne şi multe alte materiale de popularizare, toate constituind o mapă cu valoare de document istoric, greu de contestat. Colectivul de organizare a acestui eveniment important din viaţa comunităţii a hotărât, în semn de omagiu adus înaintaşilor, să organizeze o expoziţie cu caracter permanent care să reflecte momente din existenţa spitalului şi vieţii medicale bârlădene, într-un spaţiu, parte componentă a clubului din spital. Această expoziţie s-a materializat prin contribuţia dr. Beatrice Bâlă, dr. Constantin Teodorescu şi a specialiştilor muzeului, care au realizat un inedit centru documentar, închis, din nefericire, după anul 1990, când a devenit un simplu depozit, un loc anonim, fără valoare culturală, ca şi clubul. Omniprezent, medicul, organizator cultural, s-a implicat cu multă energie în organizarea Simpozionului Nicolae Hortolomei, jubileu UNESCO, manifestare care a avut loc la Huşi, oraşul natal al ilustrului medic sărbătorit. În cadrul acestei aniversări, într-un spaţiu din clădirea unde s-au desfăşurat lucrările simpozionului, a fost organizată o expoziţie de artă, cu lucrări de patrimoniu, clasate astăzi în categoria tezaur, din creaţiile lui Ştefan Dimitrescu, Nicolae Tonitza, Viorel Huşi, Bob Bulgaru şi Rodica Lazăr, originari din această zonă, pictură şi grafică din colecţiile muzeului şi ale colecţionarului Constantin Teodorescu. În momentele grele, când subfinaţarea culturii a încătuşat orice voinţă în direcţia construcţiei culturale, atitudinea de voluntar a dr. Constantin Teodorescu a fost o dominantă în biografia sa intelectuală, care l-a determinat să-şi asume constant acea libertate materială şi spirituală fără de care toate proiectele şi aspiraţiile pe care le-a avut nu s-ar fi concretizat. Cu tact şi fără orgolii prost înţelese, voluntarul cu normă de muzeograf şi-a exprimat de fiecare dată direct şi cu voce tare intenţiile şi judecăţile cu privire la o serie de proiecte ale muzeului bârlădean, şi nu numai, reuşind să se solidarizeze şi să răspundă punctual la o serie de nevoi ale unei instituţii de cultură subfinanţate. La momentul de debut al acestei colaborări, muzeul bârlădeanul, aşa cum am semnalat de fiecare dată, ocupă un loc important în viaţa spirituală a locului, poziţie preluată de la înaintaşi, consolidată şi construită pe o altă treaptă de specialiştii epocii comuniste, care au înţeles, în ciuda tuturor neajunsurilor, că instituţia trebuia să existe, avându-i alături pe acei voluntari şi chiar unii politicieni, care au crezut în rolul şi contrbuţia benefică a culturii. Cu toate că nu ne-am propus să facem un inventar al colaborărilor dintre muzeu şi dr. Constantin Teodorescu, cu rezultate benefice în viaţa culturală a oraşului, amintim doar una dintre acestea. Apropierea centenarului naşterii lui Nicolae Tonitza ne-a mobilzat pe toţi muzeografii, cu mult înainte de anul 1986, atitudine soldată cu un proiect, mergând până la detalii, un jubileu gândit să se ridice la valoarea şi poziţia pe care sărbătoritul născut la Bârlad, în aprilie 1886, o avea în istoria artelor româneşti. Hotărârea şi atitudinea defensivă a muzeografilor, la nivel central, au făcut posibil ca în plin dirijism, proiectul muzeului, bine personalizat şi coerent întocmit, să devină unul naţional. Fără a intra în detalii, uşor de presupus dacă ţinem cont că ne aflăm în anul 1986, de profundă criză a regimului, trebuie să amintim doar două dintre acţiuni, în care a fost implicat şi dr. C. Teodorescu, realităţi care, credem fără a greşi, au căpătat statutul de evenimente importante din istoria culturală a oraşului şi a ţării. La simpozion au fost prezenţi critici şi istorici de artă, muzeografi, artişti plastici, actori din întreaga ţară, a căror intervenţii au contribuit la conturarea personalităţii graficianului, criticului de artă şi a profesorului N. Tonitza. În rândul invitaţilor s-a numărat prof. Ion Chiricuţă, adus la Bârlad prin grija dr. C. Teodorescu, alături de sculptorul Ion Irimescu, pictorul Vasile Grigore şi criticii de artă Barbu


94

Brezianu, Radu Ionescu şi Raul Şorban, pentru ai aminti doar pe câţiva dintre participanţii, oaspeţi ai muzeului şi ai profesorului Ion Chiricuţă, care se considera gazdă a evenimentului. În alocuţiunea de deschidere adresată de edilul oraşului, Panainte Vicol (1977-1987), bine sfătuit (printre care şi dr. C. Teodorescu), după cuvântul scurt şi concis, de omagiu adus sărbătoritului, a urmat o amplă evocare, un elogiu adresat exclusiv prof. dr. Ion Chiricuţă. În momentul când a încheiat prima frază, toţi cei prezenţi în sala de spectacole a teatrului, devenită neîncăpătoare, s-au ridicat în picioare, ovaţionându-l pe colecţionarul Ion Chiricuţă, minute în şir. A fost un moment emoţionant, bine regizat, prin care s-a făcut dreptate, acordându-i donatorului omagiile ce i se cuveneau încă din 1982, de care nu a avut parte din cauza optuzităţii şi egoismului unor români, ale căror intervenţii la cele mai înalte foruri politice ale momentului, au culminat cu hotărârea de nedeschidere a muzeului bârlădean. Nivelul de la care venea această hotărâre, în anul 1982, i-a speriat pe foarte mulţi, mai ales pe oamenii politici, începând cu titularii Ministerului Culturii, până la cei locali şi zonali, încât redeschiderea donaţiilor f ăcute statului român de colecţionarii Ion Chiricuţă, Marcel Vainfeld şi Ştefan Bucevschi a avut loc în prezenţa donatorilor, familiilor şi prietenilor acestora, alături de oaspeţii muzeului, înconjuraţi de toţi cei care nu s-au speriat să intre în muzeu şi mai ales mulţi bârlădeni care au stat mult timp pentru a intra în muzeu, rânduri şi cozi, compuse din bârlădeni de toate categoriile, pe care mulţi dintre noi, i-am simţit ca pe un scut uman. La reuşita jubileului Tonitza, colaborarea dintre muzeu şi dr. C. Teodorescu s-a concretizat în organizarea a două expoziţii, una cu lucrări din creaţia tonitziană din muzeele din ţară şi alta cu lucrări de pictură şi grafică ale artiştilor contemporani. Graţie disponibilităţii partenerului nostru, pe simeza primei expoziţii au figurat, pentru prima dată, şi lucrările de la examenul de licenţă susţinut la Iaşi de Tonitza, descoperite şi achiziţionate de colecţionarul C. Teodorescu. De asemenea, a mai figurat şi lucrarea „Peisaj de la Sinaia” (aceeaşi proprietate), considerată de critici (B. Brezianu) că reprezintă ultimul mesaj al artistului, un peisaj pictat de Tonitza cu puţin timp înainte de a părăsi această lume. Deschiderea colecţionarului C. Teodorescu de a participa la această expoziţie cu lucrările de licenţă, alături de alte câteva peisaje şi portrete ale copiilor artistului, deloc sau mai puţin cunoscute, a dat ineditul şi distincţie acestei expoziţii faţă de toate cele organizate în ţară până la acest moment. Autenticitatea colecţionarului, vitalitatea fizică şi intelectuală a medicului l-au ajutat în tot ceea ce a întreprins şi sprijinit în activitatea culturală a oraşului, în spital şi în ţară, atitudine generată de propriul său program de viaţă, de spital şi cultural. În ciuda faptului că permanent se confrunta cu o criză de timp, a reuşit să-l gestioneze în aşa fel încât a reuşit să ajungă şi în atelierele artiştilor. Vizitele în atelierele unor artişti şi discuţiile cu artiştii din întreaga ţară, l-au ajutat să înţeleagă de timpuriu câte ceva din laboratorul sufletesc al artiştilor, mărturii care i-au deschis drumul spre ceea ce – la prima privire - , pentru mulţi pare inaccesibil. Colecţionarul, care cunoştea mulţi artişti în atelierele cărora revenea cu multă simpatie, aprecia: „artistul cât şi chirurgul sunt oameni dificili, unii se confruntă cu nemurirea şi ceilalţi cu suferinţa şi moartea. Ceea ce-i apropie este acea stare permanentă de nelinişte creatoare, dorinţe sau trăiri dureroase, generate de neîmpliniri artistice şi medicale.” Timpul petrecut în atelierele artiştilor a fost benefic pentru colecţionar, ajutându-l să cunoască mai bine opera fiecărui artist, acumulări ce stau la baza achiziţiilor pe care le-a făcut, demonstrând că a găsit răspuns la dilemele pe care le avea. Dorinţa de a cunoaşte artişti şi achiziţiile făcute i-au dat posibilitatea colecţionarului de a avea acces în atelierele unor artişti greu de abordat, cum era Corneliu Baba, un exemplu,


95

deloc întâmplător, ales de noi acum. Revenind la programul nostru dedicat centenarului naşterii lui N. Tonitza, ne-am gândit să organizăm şi o expoziţie cu creaţii ale artiştilor contemporani, avându-i prioritar în atenţie pe foştii elevi ai lui Tonitza, încă în viaţă la acea dată, Eugenia Iftode, Dan Hatmanu şi Corneliu Baba. Dacă solicitarea noastră a găsit ecou la marea majoritate a artiştilor, acceptând participarea cu una sau două lucrări, cu maestrul Corneliu Baba, oricât ne-am străduit, nu am putut comunica. Artistul, cum bine se ştie, a preferat să fie independent, atitudine care i-a adus un capital excelent de imagine şi un mediu privat unde cu greu putea cineva să ajungă, cu atât mai puţin un muzeograf. Ajutorul ne-a venit din partea colecţionarului C. Teodorescu, numărându-se printre privilegiaţii care a avut acces nu numai în atelier, dar şi în mediul privat al artistului, ocazie care i-a oferit prilejul să-i prezinte în detaliu maestrului întregul program al muzeului bârlădean. Apreciind felul cum era gândit jubileul, Corneliu Baba a acceptat să paticipe cu o alocuţiune în cadrul sesiunii şi cu un portret al fostului dascăl, o abordare în premieră, aşa cum s-a confesat colecţionarului. Promisiunea care nu s-a materializat a fost cea privind prezenţa maestrului la Bârlad, lipsă suplinită de pictorul Vasile Grigore, care a citit textul ce i-a fost încredinţat. Acest text, prin grija colecţionarului, ajunsese în timp util pentru a fi tipărit în catalogul dedicat acestei sărbătoriri. Realizarea noastră de a pune faţă în faţă „o operă de prim rang, ce reprezintă o remarcabilă biruinţă incorporată artei majore din plastica românească a tuturor timpurilor” (Radu Ionescu, Catalog, 1986) şi o creaţie contemporană, semnată de cei aproape o sută de artişti, a fost apreciată ca inedită, particularizându-se în agenda culturală naţională a anului 1986. La cererea mai multor specialişti, expoziţia a fost itinerată la mai multe muzee din ţară, pe parcursul a mai bine de doi ani. Şi tot prin intermediul dr-ului C. Teodorescu am putut ajune la urmaşii lui Nicolae Tonitza, respectiv cele două fiice, care ne-au împrumutat, pentru jubileul Tonitza din 1986, bustul artistului realizat de Oscar Han, în anul 1928, sculptură, conform celor mărturisite de Irina Tonitza, care nu mai fusese expusă de la expoziţia organizată de Grupul celor patru, în anul 1929. Ulterior, această lucrare a fost donată muzeului. Tot prin intermediul partenerului nostru, ne-am întâlnit cu Mihaela Tonitza Iordache, atunci profesor universitar şi regizor, care s-a oferit să gândească şi să regizeze un spectacol dedicat bunicului său, cu prilejul aniversării celor 100 de ani de la naştere. Spectacolul a fost susţinut de actori celebri – Ştefan Iordache, Ovidiu Iuliu Moldovan şi Valeria Seciu – un regal nerepetabil care, în condiţiile anului 1986, a fost posibil graţie înţelegerii şi susţinerii financiare din partea regretatului nostru coleg Ion Mancaş. Sub bagheta regizorală a nepoatei sărbătoritului nostru, cele trei mari valori ale scenei româneşti, în monolog sau dialog, l-au readus pe Tonitza, ajutânde-ne pe toţi cei din sala teatrului, arhiplină, să cunoaştem tainele biografice ale omului de cultură, să înţelegem textul scris de criticul de artă, în timp ce pentru mulţi dintre cei prezenţi a însemnat, parcă, regăsirea acelei desfătări intelectuale de odinioară, când citeam un text ce purta semnătura Nicolae Tonitza. Înmănuncherea de însuşiri a colecţionarului C. Teodorescu, cu frenezia cunoaşterii temeinice a artei timpului său, l-a ajutat să-i descopere pe mulţi dintre artiştii consacraţi, din atelierele cărora şi-a achiziţionat lucrările colecţiilor sale. Păstra în memoria sa, la loc de cinste, prima întâlnire cu Corneliu Baba,care a avut un impact emoţional deosebit, despre care-şi amintea că avut loc într-o zi urâtă şi ploioasă a anotimpului de trecere de la iarnă la primăvară, a anului 1980. Atent în a respecta ora


96

convenită prin telefon, s-a prezentat în faţa atelierului din Pangratti, ajungând cu câteva minute înaintea maestrului. Când a păşit în atelier, colecţionarul, obişnuit cu căutarea intuitivă a inefabilului, dublat de medicul cu percepţia raţională a palpabilului, a descoperit, aşa cum îşi amintea, „un spaţiu luminat, cu o ordine deosebită, o atmosferă aerată, un sanctuar care aştepta revenirea celui care era dedicat unei singure pasiuni: creaţia.” Timpul petrecut în această atmosferă, dominată de binoamele lui preferate, frumos-lumină, ordine-curăţenie, i-au adus un confort, ajutându-l să depăşească emoţiile justificate pentru oricine ar fi fost în compania unui artist, preţuit la superlativ de spiritele elevate ale culturii româneşti, la care puţini aveau acces. După mai multe întâlniri în atelierul artistului, colecţionarul mărturisea că a primit cel mai preţios dar din viaţa sa, pe cât de preţios, pe atât de neaşteptat, oferta maestrului de a-i face un portret, care l-a adus în postura privilegiată de model, dar şi de martor la actul de creaţie. Singura condiţie pusă de artist a fost ca doctorul să-şi facă timp să respecte şedinţele stabilite şi să nu solicite să vadă lucrarea decât când aceasta va purta semnătura şi data. Păstra în memorie timpul petrecut în cele aproape treizeci de şedinţe, în care a pozat ca model, descriind cu amănunte postamentul din atelier, dispus într-o lumină specială, pe care stătea. În tot acest interval, între cei doi s-au consumat dialoguri interesante, care l-au ajutat să înţeleagă şi să descopere cu surpriză „că în ciuda faptului că artistul părea rupt de realitate, avea o cunoaştere în detaliu a realităţii, fiind la curent cu tot ce se întâmpla în societatea românească”, aşa cum ne-a relatat. Aflat în premieră în această postură inedită, modelul, atent la o serie de detalii, îşi amintea de surpriza pe care a avut-o atunci când a observat că artistul, cu regularitate, înainte de a se aşeza la şevalet se spăla pe mâini. Întrebat de obiceiul acestui proces de spălare a mâinilor, artistul i-a mărturisit că l-a învăţat de la maestrul său, Nicolae Tonitza, având dincolo de valoarea concretă de igienă, acea „semnificaţie a desprinderii de lumesc, dictată de acea nevoie de igienizare mentală, spre ritualul creaţiei.” În momentul întâlnirii cu Corneliu Baba, colecţionarul, convins că prin cultură reuşeşti să capeţi acea suveranitate a gândirii, îşi concentra o parte din energia sa în a constitui o colecţie specială, dedicată lui Mihai Eminescu, temă adeseori adusă în discuţie, din dorinţa de a tezauriza cât mai multe păreri. Cu disciplina cunoscută medicului chirurg, dublată de cea a colecţionarului, din momentul când şi-a fixat în agenda sa constituirea unei colecţii dedicate marelui poet, investeşte constant o mare parte a timpului în a căuta, descoperi şi cumpara din atelierele artiştilor lucrări inspirate de creaţia eminesciană sau portrete, cutreieră prin librării, anticariate şi colecţionari, achiziţionând opera publicată şi republicată a poetului, volume de critică şi istoria literaturii, traduceri, ediţii bibliofile, medalistică, numismatică şi cartofilie. Pe de altă parte, tema constituirii unei astfel de colecţie era adusă în discuţie ori de câte ori avea prilejul să se afle în prezenţa unor personalităţi, fiind interesat în a afla cât mai multe păreri. La un moment dat, îşi amintea că, în timpul cât poza în atelierul maestrului Corneliu Baba, discutând despre Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi sau George Enescu, ale căror portrete, semnate de maestru, fac parte din capodoperele din arta plastică naţională, colecţionarul, interesat de Eminescu, l-a întrebat ce loc ocupă în creaţia sa această personalitate consacrată a neamului românesc. Înainte de a primi un răspuns, Corneliu Baba i-a povestit despre prima întâlnire cu George Enescu, petrecută pe vremea când era elev de liceu. După un concert al marelui compozitor, tânărul licean, ajuns acasă, „nu a putut dormi”, ajungând într-o stare de sensibilitate care l-a făcut „să plângă toată noaptea”, moment şi stare care au rămas în sufletul său. Mai târziu, aceste trăiri au constituit baza pe care s-au aşezat


97

celelalte acumulări ce i-au dat posibilitatea de a-l portretiza pe Enescu în multe schiţe, lucrări făcute de la cele mai mici dimensiuni, până la pânza monumentală care se afla în livingul casei sale din Piaţa Aviatorilor, pe care am avut ocazia să o vedem şi noi cu prilejul colaborării muzeului la realizarea, în anul 1997, a primei expoziţii retrospective şi ultima, din timpul vieţii artistului. Răspunsul lui Corneliu Baba cu privire la Eminescu, aşa cum ne-a precizat, a fost o mărturisire care rămăsese bine aşezată în memoria colecționarului. Artistul s-a confesat că „a parcurs cu încântarea estetică a umanistului opera poetului” , cunoaştere care l-a ajutat „să fie doar mental şi sufleteşte ataşat de Eminescu”, declarându-se „în imposibilitatea absolută de a-l reprezenta plastic”, deoarece în ierarhia sa valorică „Eminescu dobândise o semnificaţie greu accesibilă.” Cu toată mâhnirea că nu putea avea o lucrare Eminescu pentru colecţia sa, timpul petrecut în compania maestrului l-a ajutat pe colecţionar să vadă mai multe lucrări, achiziţionând numai piesele care îi aduceau o bucurie sufletului. Deprinderea de a fi prezent în atelierele artiştilor, galerii şi colecţii particulare, a însemnat o experienţă pe care o folosea în calitatea sa de partener cultural al muzeului. Analizând cu atenţie implicarea colecţionarului în cadrul acţiunilor culturale, ne-a ajutat să înţelegem că dr. C. Teodorescu, înainte dar şi după anul 1989, făcea o figură singulară prin contribuţia sa voluntară în viaţa comunităţii. Cu multă tenacitate, pasiune şi cunoaşterea profundă a tuturor corzilor ce ţin de idealul frumosului şi al valorii, C. Teodorescu cu nobila îndeletnicire de colecţionar, înzestrat cu energie şi pasiune culturală, lipsindu-i acel simţ egoist specific proprietăţii, începe să facă primele donaţii muzeului bârlădean. Urmărind cu atenţie eforturile muzeografilor pentru realizarea unui patrimoniu cu dublă identitate locală şi naţională, face în anul jubileului Tonitza, un cadou muzeului, constând din lucrări de pictură şi grafică din creaţia pictorilor Bob Bulgaru (1907-1938) şi Mihai Adamiu (1901-1982), fii ai locului. Cele două fonduri, substanţiale sub aspect valoric şi numeric, au căpătat valoarea unei importante contribuţii, permiţând cunoaşterea mai aprofundată a operi celor doi artişti, contribuţii necesare la scrierea unei fişe pentru o istorie a artelor plastice româneşti. În eventualitatea întocmirii unui inventar al generozităţii colecţionarului, această donaţie ocupă poziţia numărul unu, urmată apoi de toate celelalte făcute Bârladului sau altor instituţii din ţară. În istoricul muzeului, anul 1986, dincolo de semnificaţia manifestării cu caracter naţional dedicată lui N. Tonitza, trebuie să înscriem şi îmbogăţirea patrimoniului cu donaţii, ca daruri la centenarul sărbătoritului nostru. Într-un moment când muzeul era subfinanţat la capitolul îmbogăţirea colecţiilor, la donaţia dr. C. Teodorescu s-au adăugat donaţia făcută de prof. Ion Chiricuţă, un lot semnificativ de artă contemporană şi câte una sau mai multe lucrări din partea artiştilor, care au figurat în expoziţia de artă contemporană. Simplificând relaţiile din binomul artist-colecţie particulară, artistul ocupă locul făuritorului de opere, reprezentând, în fond, acea nevoie proprie de rostire a unor trăiri, mesaje, în timp ce colecţia particulară nu este decât un sumum de soluţii plastice şi mesaje a căror prezenţă se bazează pe sinceritatea lucrării, cunoaşterea şi pasiunea celui dispus să investească timp şi bani. În cazul în care, în cadrul acestui binom, apare donaţia ca act cu sporită pondere culturală, donatorul devine ctitor de instuţii culturale, în timp ce artistul îşi adaugă la menirea de făuritor de opere, aceea de reper în cadrul de ordonare a valorilor culturale într-un sistem organizat şi public. Din această perspectivă, colecţionarul C. Teodorescu, dornic să-şi hrănească


98

permanent spiritul cu frumosul din artă şi însufleţit de atitudinea de a împărtăşi pasiunea sa cu semenii, se înscrie – asemenea colecţionarilor Ion Chiricuţă şi dr. Marcel Vainfeld – în rândul acelor ctitori de instituţii culturale, care s-au derobat de postura de proprietar, trecând în rândul donatorilor, puţini la număr, astăzi pe cale de dispariţie, care pe măsură ce acumulau mai multe bunuri, după o idee care le aparţinea, le donau. La scurt timp după prima donaţie făcută muzeului, colecţionarul, care petrecea mult timp în muzeul bârlădean, şi nu numai, după ce a reuşit să constituie un fond de lucrări din creaţia lui Corneliu Baba – pictură şi grafică - , pe care îl donează, fond în componenţa căruia figurează un portret al pictorului, un bronz semnat Ion Irimescu. Ineditul acestei donaţii constă în acea ordonare a lucrărilor într-o formulă care dă o imagine a creaţiei artistului, începând cu anii ’40-’50 până prin anii ’80, între care şi un portret, inedit, al tatălui artistului. Acest fond a fost dăruit muzeului, în anul 1989, cu prilejul unui alt moment semnificativ: aniversarea a 75 de ani de existenţă. Cu toată preferinţa colecţionarului pentru arta de şevalet, nu a rămas indiferent faţă de sculptura contemporană, care l-a cucerit imediat după ce a ajuns la cunoaşterea profundă a acelor corzi ce ţin de idealul frumosului şi al valorii, transpus de un artist, în marmură, bronz, piatră şi lut. Mergând adeseori în atelierul lui Corneliu Baba a fost plăcut impresionat să descopere în vecinătate un alt mare artist: Ion Irimescu (1903-2005), a cărui creaţie o cunoştea. Frământat de gândul nevoii de a cunoaşte personal pe acest mare sculptor, la un moment dat, aşa cum ne-a mărtusit, „mi-am făcut curaj, l-am contactat telefonic, convenind să-i fac o vizită în atelier.” Dincolo de specificul unui atelier de sculptură, colecţionarul a fost impresionat, mai întâi, de moldoveanul bonom, un meşter cu şorţul impecabil, care a lăsat din mâini lutul pentru a-şi întâmpina musafirul. Invitat să se aşeze pe o canapea acoperită cu o scoarţă moldovenească, din apropierea unei sobe de teracotă, în compania unei ceşti cu cafea şi biscuiţi, între artistul bucuros să-şi întâmpine oaspetele şi colecţionar s-a înfiripat un dialog interesant, întrerupt doar de telefonul venit din partea soţiei sale, care îi „ordonase” să aducă musafirul la masa de prânz. Niciuna dintre scuzele musafirului nu a rezistat în faţa maestrului care de dimineaţă, înainte de a ajunge la atelier, fusese „ameninţat” „că va fi urecheat în cazul în care la ora prânzului nu va veni la masă însoţit.” Ajunşi la domiciliul familiei din Zambaccian, o stradă nu departe de atelierul din Pangratti, a avut revelaţia să o cunoască pe soţia artistului, dascăl ce deţinea toate secretele comunicării şi a dialogului încât, în scurt timp, s-a stabilit o relaţie familială, prietenoasă, care l-a fascinat în momentul când a fost invitat să vadă toată casa şi valorile de colecţie pe care le deţinea. Acest prim moment al întâlnirii cu familia Irimescu, marchează începutul unei relaţii de prietenie, care a durat până la momentul plecării celor trei la Ceruri, oameni deosebiţi pe care i-a simţit aproape de când i-a cunoscut, fiind onorat de prietenia pe care i-au acordat-o cu generozitate. În anul 1989, la momentul deschiderii drumului către libertate şi democraţie, dr. C. Teodorescu era în cadrul comunităţii în care trăia, o figură singulară, cu certitudine greu de asimilat, dacă nu chiar antipatică pentru mulţi, între care şi unii colegi de breaslă. Ieşind din sfera profesiei şi păşind în cea a culturii, omul C. Teodorescu se diferenţiază de restul colegilor, indiferent de treapta de specializare, atitudine şi comportament civic ce nu i-au fost trecute cu vederea, şi cu atât mai mult iertate de către uniii oameni şi colegi de o calitate umană şi profesională discutabilă. Prestigiul chirurgului şi statutul intelectualului C. Teodorescu l-au adus imediat după 1990, în postura de persoană incomodă pentru unii colegi veleitari, care i-au incitat pe cei fără


99

personalitate, mediocrităţi existente în orice colectiv, uşor de manipulat, care au devenit figuranţi în planul gândit de alţii, de detronare şi înlăturare a şefului de secţiei. De altfel, această pseudo clasă revoluţionară, profund mediocră şi acţiunile ei brutale, au reprezentat un adevărat fenomen, întâlnit în întreaga ţară, după anul 1990. Eminentul chirurg plătea, nemeritat, fără a comenta, preţul personalităţii şi corectitudinii în actul medical, primind întreaga antipatie pentru viaţa ştiinţifică şi culturală din cadrul secţiei pe care a condus-o peste două decenii. Noua situaţie i-a generat, aşa cum se confesa, „un amestec de luciditate şi revoltă, perplexitate şi indignare mută.” La scurt timp de la aceste evenimente, pentru chirurgul ajuns la spitalul din Tecuci, invidia, complexele de superioritate-inferioritate, fanatismul, exaltarea, iraţionalismul şi intoleranţa unora dintre confraţi au rămas un spectacol grotesc, dezgustător şi pasager. Omul care nu scăpase de arma calomniei, mărturisea cu emoţie că realizase la Bârlad „un colectiv de oameni competenţi, care pot desfăşura în continuare, în parametri corspunzători, activităţi chirurgicale şi ştiinţifice, oraşul având o secţie de chirurgie competitivă la nivel de clinică universitară.” Pentru omul de cultură care se purta, se exprima personal şi independent, pentru care inerţia şi pasivitatea erau cu totul străine, evenimentele neplăcute prin care a trecut l-au motivat în tot ce avea să întreprindă în plan profesional şi cultural, începând cu anul 1990, o nouă etapă. Întrebat de un ziarist cu ce gânduri venea la Tecuci, medicul cu vocaţia construcţiei spunea că „ în momentul când s-a produs schimbarea între mentalităţi şi modul de colaborare în cadrul instituţiilor sanitare, am ales Tecuciul, prezenţa mea aici ar fi necesară întrucât am o experienţă în conducerea unei secţii .” (N. Mitulescu, 1990) După momentul prăbuşirii comunismului, odată cu „decesul” acestuia, dr. C. Teodorescu, aşa cum ne-a declarat, „era edificat asupra faptului că pentru toate mediile politice, cultura reprezenta acea Cenuşăreasă frumoasă, toţi vorbesc despre cultură şi identitate naţională şi foarte puţini sunt cei care au reuşit să vină în întâmpinarea şi susţinerea actului de cultură dar, şi mai puţini sunt cei care au înţeles că actul de cultură ne face pe noi să devenim consumatori de cultură; nu investim nimic, în timp ce cultura ne dă totul.” Dincolo de beneficiile câştigate după deschiderea de după anul 1990, dr. C. Teodorescu a conştientizat pericolul generat de subdezvoltarea materială care, inevitabil, urma să se răsfrângă şi asupra culturii din cadrul societăţii româneşti. Ajuns la Tecuci, avea o evaluare concretă în ceea ce priveşte soarta de moment şi perspectivă a celor trei instituţii: bibliotecă, muzeu şi teatru, proprietatea statului român care, fără susţinerea financiară nu aveau nici o şansă să supravieţuiască pe o piaţă devenită liberă. Mai mult, apar oferte culturale dintre cele mai inegale valoric, care se multiplicau într-un ritm imposibil de controlat, moment prielnic pentru Kitsch-ul naţional şi cel de import. La această situaţie se adăugau televiziunea şi internetul, care evoluau cu paşi timizi dar siguri, devenind, aşa cum timpul a demonstrat, doi concurenţi redutabili, greu de egalat sub aspectul rapidităţii trasmiterii informaţiei şi manipulării. Adept al libertăţii de gândire şi al unei vieţi culturale fără nici un monopol, respectând ordinea legală administrativă, intolerant faţă de lucrul de mântuială, superficialitatea şi improvizaţia în plan profesional şi cultural, dr. C. Teodorescu, cu viziunea clară asupra drumului pe care era angajată ţara, a continuat să se implice mult mai intens în viaţa culturală a unor comunităţi, căpătând o altă dimensiune şi eficienţă imediată. Prestigiul medicului chirurg a devenit repede cunoscut: specialistul, care zilnic făcea naveta între Bârlad şi Tecuci, a fost urmat de pacienţii veniţi din Bârlad odată cu cei din zona arondată spitalului. Aici, va sta până în anul pensionării (2007), unde petrecea mai mult de 12 ore pe zi, aşa cum făcuse şi în instituţia spitalicească bârlădeană de unde a fost nevoit să plece.


100

Imediat după ce s-a familiarizat cu spitalul şi viaţa comunităţii tecucene, continuă să se poarte şi să se exprime aşa cum era obişnuit, independenţă care l-a ajutat în tot ceea ce urma să întreprindă sub aspect cultural, implicându-se în sprijinirea activităţilor din Tecuci, Galaţi, Brăila, Bârlad, Vaslui, Iaşi şi Bucureşti, omniprezenţă generată de programul său cultural, patronat de fundaţia care îi poartă numele. La scurt timp, clubul spitalului tecucean, aşa cum făcuse şi la Bârlad, a devenit locul destinat întâlnirilor ştiinţifice cu o tematică variată, legată de patologia din zonă şi progresele din medicina contemporană, cu participarea unor specialişti de renume, din centrele universitare Iaşi şi Bucureşti. Consecvenţa în organizarea acestui gen de activitate s-a materializat într-o manifestare periodică, cu genericul „Zilele medicinei tecucene”. După o atentă documentare a istoriei locului, a avut o interesantă iniţiativă, sprijinită de edili, concretizată în organizarea şi deschiderea unui centru muzeal, cu numele de „Casa Medicului”. În această construcţie culturală, s-a inspirat, aşa cum mărturisea, de la un înaintaş, confratele tecucean dr. Anton Ciucu, cel care donase comunităţii două imobile cu destinaţie pentru spital şi cultură, imobile în care astăzi au un trecut, prezent şi, sperăm, viitor, spitalul şi muzeul. Din nefericire, relata cu mâhnire că acest centru muzeal a avut o existenţă scurtă, asemenea celui din clubul spitalului bârlădean. Amble, au intrat, pe nedrept, în conul de umbră al indiferenţei, care a condus la desfiinţarea acestora şi aruncarea în anonimat a puţinelor identităţi spitaliceşti, alături de cele ale unui loc. Toate aceste fapte de istorie, scoase la lumină de partenerii săi culturali, specialişti voluntari, care au investit timp în cercetarea arhivelor pentru realizarea unor expoziţii permanente inedite, convinşi de rolul benefic al acestora şi în permanenţa lor ca instituţii culturale, au fost aruncate la coşul de gunoi al uitării. Primele Sărbători Pascale le-a întâmpinat cu o expoziţie de artă religioasă, organizată în cadrul spitalului, unde a expus icoane din colecţia personală, o premieră în viaţa spitalului, a personalului medical şi a bolnavilor, întâmpinată şi apreciată cu mult interes. Începând din acest moment, în programul cultural al dr. C. Teodorescu, acest gen de expoziţie a căpătat statutul unei manifestări cultural-religioase, organizată constant pentru publicul din Tecuci şi Vaslui şi, în mod special, pentru bârlădeni, cu prilejul sărbătorilor religioase ortodoxe. În perioada post comunistă, acea nevoie de sacru, simţită asemenea multora dintre noi, a reuşit să o ofere semenilor fără a cădea în extrema festivismului sau a excesului, aşa cum am văzut, odată cu noua deschidere a anului 1990. Mai mult, a reuşit să aducă în aceste expoziţii creaţii religioase ale unor artişti ai locului sau din ţară, preocupări şi abordări mai puţin cunoscute la nivelul publicului, dar şi a specialiştilor. Cu mult înainte de a ajunge la noul loc de muncă, C.Teodorescu avea ca partener cultural o cunoscută personalitate a locului, prof. Ştefan Andronache, pe atunci directorul Bibliotecii „Şt. Petică”. Pasiunea pentru fotografie şi pentru diaporamă a cunoscutului bibliotecar tecucean, au contribuit la statornicirea unor relaţii de colaborare trainice între medic şi bibliotecar. În perioada comunistă când, în condiţiile acelui timp, o cameră de luat vederi şi aparatura avansată pentru proiecţii erau o raritate în marea majoritate a instituţiilor de cultură româneşti, bibliotecarul Şt. Andronache, de vocaţie fotograf, a realizat montaje fotografice sonorizate, cu o tematică variată, pe care le-a folosit cu succes în cadrul activităţilor dedicate tecucenilor, preocupări care l-au făcut repede cunoscut dincolo de graniţele oraşului în care trăia şi profesa. Apropierea dintre cei doi parteneri s-a făcut cu uşurinţă, graţie acelui voluntariat cultural întâlnit la unii dintre cei care, în fostul regim, nu s-au mulţumit cu statutul de intelectual contemplativ.


101

Cu mult înainte de 1990, ceea ce i-a unit pe cei doi parteneri a fost pasiunea pentru Eminescu. Diaporamele dedicate poetului şi operei sale de către bibliotecarul Şt. Andronache au marcat debutul unor acţiuni originale, gândite de dr. C. Teodorescu, ce s-au desfăşurat în clubul spitalului bârlădean, continuate cu succes după ce s-au reîntâlnit în Tecuci. La scurt timp, după ce România a păşit pe drumul nou al occidentalizării, în calitate de martor cultural, atent la disfuncţiile şi dificultăţile din plan educaţional şi cultural, medicul adoptat de tecuceni a înţeles rolul nefast al fenomenului de negare a miturilor şi modelelor româneşti, fenomen care o dată dezlănţuit şi cu propagare rapidă era greu de anticipat ce victime va face, având în vedere propagarea rapidă a acestuia. În contextul acestor realităţi, dr. C. Teodorescu se implică într-o serie de manifestări culturale, alături de instituţiile tradiţionale – muzeu, bibliotecă şi primărie - , în calitatea sa de iniţiator, finanţator, organizator şi partener. Anton Ciucu, Gheorghe Petraşcu, Ion Petrovici, Iorgu Iordan şi Dimitrie Hârlescu sunt doar câteva dintre modelele tecucene care l-au motivat, pentru a se implica în a le (re)aduce în atenţia publicului. În galeria ce poartă numele pictorului Gheorghe Petraşcu, situată în centrul oraşului, au expus din creaţiile lor artişti contemporani, membri ai uniunilor de creaţie din ţară, mai ales a celor din Bucureşti, Iaşi şi Galaţi. De fiecare dată, dr. C. Teodorescu, în calitate de organizator sau partener, invita critici şi istorici de artă renumiţi, care au înlesnit publicului accesul la mesajele lucrărilor aflate pe simeze. La puţin timp după ce s-a stabilit în Tecuci, colecţionarul donează oraşului un bust al artistului Gheorghe Petraşcu, realizat de sculptorul D. Pasima, lucrare în bronz, amplasată, cu acordul edililor, în faţa galeriei ce poartă numele ilustrului fiul al locului. Cu ocazia dezvelirii bustului, în prezenţa sculptorului, în galerie a fost organizată o expoziţie de pictură şi grafică a artiştilor gălăţeni. De altfel, colecţionarul a avut cu artiştii din zonă o relaţie specială, pe care i-a cultivat, organizându-le expoziţii la Tecuci, Bârlad şi Vaslui, dar şi achiziţionând din lucrările acestora. Medicul adoptat de tecuceni, inegalabil susţinător al actului de cultură autentică, şi-a înscris în biografia sa post decembristă o frumoasă colaborare cu fostul comandant al Direcţiei de Poliţie din Brăila, Grigore Constantin, de care şi-a amintit fără intenţia de cuantificare a unor fapte, ci din dorinţa de a memora o secvenţă din viaţa unui fost partener cultural, plecat prea devreme din această lume. Afinit ăţile culturale ale celor doi parteneri s-au concretizat în câteva proiecte pe care ni le-a relatat, credem, cu dorinţa de a sublinia că pasiunea pentru cultură este esenţială în a defini o existenţă, indiferent de profesia pe care o ai. Înfiinţarea în Brăila a unui club dedicat poliţiştilor s-a dovedit o iniţiativă a celor doi parteneri bine primită de oamenii în uniformă, spaţiu inaugurat cu o expoziţie de artă contemporană, cu lucrări din colecţia dr. C. Teodorescu. Ulterior, în acest loc a fost organizată o gamă variată de manifestări culturale, alături de cele legate de profesia beneficiarilor. O iniţiativă a dr. C. Teodorescu, sprijinită de partenerul său, Grigore Constantin, şi a edililor brăileni, s-a concretizat în amplasarea unui bust al domnitorului Al. I. Cuza, bronz semnat de sculptorul D. Pasima, donat de colecţionar oraşului Brăila. În momentul plecării comandantului Grigore Constantin la Bucureşti, cu prilejul numirii sale la Direcţia de Cultură din cadrul Ministerului de interne, relaţiile dintre cei doi parteneri au continuat până la dispariţia din viaţă a comandantului. Noul director, cu ajutorul colecţionarului, şi-a inaugurat postul cu o amplă expoziţie personală Corneliu Baba, deschisă în anul 1996, organizată cu lucrări existente în muzeul bârlădean, lucrări donate de C. Teodorescu, în anul 1989. Dr. C. Teodorescu, provocat permanent de problematica raporturilor cu lumea din jur, nu a fost indiferent faţă de tumultoasele şi ineditele momente din viaţa politică şi socială


102

postdecembristă. La Bârlad şi Tecuci, aşa cum s-a întâmplat în întreaga ţară aflată pe drumul occidentalizării, amploarea presei scrise l-a atras pe medicul avid de cunoaştere şi investigări în plan politic, social şi cultural, implicându-se în apariţia primelor ziare tecucene, săptămânalul „Semnal” şi „Tecuciul cultural”, apariţii lunare, în care publica editoriale. În aceeaşi sferă a preocupărilor sale se înscrie săptămânalul „Bârladul cultural”, ziar pe care l-a fondat şi care, din anul 2003, a apărut cu numele de „Bârladul”. Atent la transformările rapide ale oraşului său de domiciliu, medicul navetist, îngrijorat de transformarea unor spaţii, care au căpătat destinaţii dintre cele mai neaşteptate, se adresează edililor, prezentându-le un amplu proiect de transformare a Galeriilor Fondului Plastic. Sediul, o construcţie modernă apărută pe harta oraşului din anul 1976, fiind sub egida Uniunii Artiştilor Plastici, era un obiectiv râvnit de mulţi întreprinzători ai momentului. Iniţiativa dr. C. Teodorescu de preluare a galeriilor, trecerea acestora în proprietatea Primăriei şi transformarea acestui imobil într-un centru cultural, a reprezentat un proiect cultural de suflet, care a fost bine primit de edili. După semnarea documentelor de concesiune a spaţiului, timp de un an de zile, C. Teodorescu investeşte în modernizarea şi amenajarea spaţiilor, fiind sprijinit de Societatea „Bârladul”, condusă de farmacista Ana Sârbu, fiinţă delicată, un om de suflet, care decenii i-a stat alături tumultosului şi neobositului doctor, sprijinindu-l în tot ceea ce a întreprins în plan personal, profesional şi cultural. În toamna anului 1994, Galeriile revin în circuitul reşedinţelor culturale bârlădene sub numele de Galeriile de artă „Nicolae N. Tonitza”, patronate de Fundaţia „dr. Constantin Teodorescu”, un spaţiu modern la nivelul exigenţelor europene, destinat manifestărilor culturale. Întrebat despre această reşedinţă, autorul proiectului, mâhnit de faptul că multe dintre galeriile existente în ţară s-au desfiinţat, între care şi cea din Vaslui, declara că a dorit şi a reuşit să realizeze la Bârlad „un spaţiu al spiritualităţii bârlădene, un loc unde artiştii îşi pot măsura valorile, unde se pot face cunoscuţi... unde unii dintre ei se pot lansa în viaţa artistică românească... un loc unde se săvârşesc acte de cultură autentică. Cred că decizia mea a fost influenţată şi de visul oricărui colecţionar de a avea o galerie... din dorinţa de a fi permanent în contact cu creatorii şi iubitorii de frumos.” (N. Mitulescu, 2004) Începând cu anul 1994, acest spaţiu patronat de intelectualul care şi-a construit viaţa pe percepte eminamente estetice, a găzduit anual, în medie câte două acţiuni de amploare în fiecare lună, frecvenţă de invidiat de orice instituţie de cultură. Calitatea, frecvenţa şi diversitatea tematică a acţiunilor au făcut ca în contextul vieţii culturale bârlădene, cu instituţii centenare - biblioteca şi muzeul, şi semicentenare – teatrul, Galeriile să se integreze, formându-şi un public activ ca urmare a unor oferte dintre cele mai interesante. Evenimentul care a marcat deschiderea Galeriilor a fost o expoziţie de artă plastică cu lucrări ale artiştilor bârlădeni, în marea lor majoritate tineri, pe care, aşa cum declara adeseori, îi aprecia pentru că „vor să facă ceva, să lupte pentru un ideal şi încearcă să iasă din anonimat... imi doresc să-i ajut, să poată ajunge să se bucure de arta lor.” Din acest moment (1994), în centrul oraşului există un spaţiu modern, un templu al artelor, unde bârlădenii şi nu numai descoperă un loc destinat comunicării agreabile în cadrul expoziţiillor de artă, a lansărilor de carte, a unor concerte, întâlniri cu mari personalităţi din ţară şi străinătate. A devenit locul unde toţi cei interesaţi pot să-şi confrunte părerile, impresiile şi convingerile sau pot să citească din presa timpului şi orice altă publicaţie aflată pe rafturile de prezentare ale Galeriilor. În fiecare an, în preajma aniversării sau comemorării lui Eminescu, în viaţa culturală a Bârladului, expoziţiile de artă, lansările de carte, simpozioane, dezveliri de statui, emiterea de


103

medalii până la ctitoria unui muzeu dedicat poetului sunt contribuţii singulare, inedite, greu de eludat, a căror valoare şi constanţă au fost generate de credinţa unui împătimit de creaţia acestui mare fiu al neamului. Începând cu anul 1994, colecţionarul, conştient de importanţa monumentelor de for public din cadrul unei comunităţi, donează Bârladului două statui, reprezentând un portret Eminescu, bust în bronz semnat de Ion Irimescu şi un portret N. Tonitza din creaţia sculptorului ieşean P. Ignat. Ambele lucrări au fost amplasate în parcul central al oraşului, alături de busturile care-i reprezintă pe Delavrancea, Ibrăileanu, Caragiale, Coşbuc, Topîrceanu, Alecsandri, lucrări din creaţia sculptorilor V. Florea, I. Bârleanu, I. Vlad, M. Guguianu şi N. Corcescu, lucrări care, din anii ’50 ai secolului trecut, fac parte din inventarul monumentelor de for public. Un an mai târziu, în luna iunie, cu prilejul manifestărilor dedicate lui Eminescu, colecţionarul C. Teodorescu donează vasluienilor un alt bust al poetului, un bronz semnat de sculptorul D. Pasima, lucrare amplasată în piaţa centrală a oraşului, nu departe de Muzeul Judeţean. Cu prilejul acestei donaţii, colaborarea dintre donator şi C. Popescu, directorul Muzeului Judeţean, în funcţie la acea dată, a readus în atenţia celor doi parteneri o dorinţă mai veche a colecţionarului, de a dona un fond de artă românească contemporană. Finalizarea acestui proiect era condiţionată de identificarea, în topografia clădirii deţinute de muzeu, a unui spaţiu care să se integreze în circuitul expoziţiilor permanente. După găsirea acestui spaţiu şi investiţiile necesare pentru refuncţionalizare şi modernizare, în anul 1997, donaţia dr. C. Teodorescu s-a deschis în cadrul muzeului vasluian, eveniment cu dublă valoare, de îmbogăţire a patrimoniului şi apariţia unei noi secţii, cea de artă, cu caracter permanent, alături de cele existente (istorie-arheologie şi etnografie). Fondul donat, constituit pe parcursul a câtorva decenii – pictură, grafică şi sculptură – demonstrează, dincolo de preferinţele şi pasiunea pentru artă a colecţionarului, cunoaşterea fenomenului artei contemporane româneşti. Astăzi, în componenţa acestui fond, regăsim pe lângă lucările unor artişti de mult consacraţi, o serie de alţi artişti ale căror creaţii, la data achiziţionării, erau speranţe pe care timpul i-a confirmat. Sub aspect structural, fondul donat se remarcă şi prin inedita componentă a artei religioase, care a condus la realizarea unui spaţiu sacru, constituit din sculpturi în bronz, din creaţia maeştrilor I. Jalea şi I. Irimescu, icoane pe sticlă din secolul al XIX-lea, provenind din centre cunoscute din Transilvania, icoane pe lemn semnate de Gh. Răducanu, mai ales cele din ciclul numit de artist „40 de ipostaze ale Maicii Domnului” sau cele semnate de iconari contemporani din zonă până la compoziţiile din creaţiile unor artişti laici, cum ar fi tapiseria semnată de Cela Neamţu şi grafica lui Vasilian Doboş. După decenii bune, când arta religioasă a fost alungată din spaţiile culturale publice, acest spaţiu sacru reprezintă o particularitate dată de ideea colecţionarului care a dorit să accentueze legătura şi compatibilitatea între laic şi religios. Dincolo de valoarea, mărimea numerică şi genurile componente, donaţia contribuie la amplificarea semnificaţiei noii expoziţii permanente, dacă ţinem cont de faptul că la data intrării în reţeaua muzeală naţională (1997), după cunoştinţele noastre, nu exista un muzeu care să prezinte o sinteză a fenomenului plastic românesc din ultimele decenii din secolul trecut. La inaugurarea donaţiei, afându-ne în preajma donatorului, apreciindu-i consecvenţa de care dădea dovadă în a face posibil accesul la întâlnirea cu arta în spaţiiile publice, colecţionarul ne-a făcut câteva mărturisiri, din care am reţinut: „Dacă din cei ce vor intra aici, unul singur va deveni mai bun, înseamnă că s-au relizat gândurile mele deoarece cred că omul dacă vine în contact cu cultura îşi va schimba dominantele native şi cele zilnice.”


104

Această donaţie, care a condus la înfiinţarea unei noi secţii, se adaugă celor pe care colecţionarul le-a făcut începând cu anii ’80, cu prilejul unor evenimente importante din existenţa muzeului bârlădean. Reinterăm, astfel, că la sărbătorirea centenarului naşterii artistului complex N. N. Tonitza, în anul 1986, colecţionarul a donat un număr semnificativ de lucrări - pictură şi grafică din opera lui Bob Bulgaru. La scurt timp, în 1989, la jubileul de 75 de ani din existenţa muzeului, cadoul preţios din partea colecţionarului a constat în fondul de lucrări (pictură şi grafică) semnate Corneliu Baba. Spre deosebire de donaţia făcută muzeului vasluian, cele făcute Bârladului sunt structurate pe creaţii de autor, reprezentând, în cazul lui Bob Bulgaru, o recuperare a creaţiei acestui artist, un fiu al locului, o selecţie reuşită de lucrări ce demonstrază talentul pictorului, un mare desenator a cărui dispariţie prematură i-a curmat evoluţia artistică şi, în egală măsură, alungându-l pe nedrept în marele sertar al uitării. În structura fondului Corneliu Baba, colecţionarul a reuşit să constituie un grupaj de lucrări, prioritar din desene, ce se înscriu în perioada de debut a creaţiei, între care se numără şi un portret al tatălui artistului – Gh. Baba – , alături de lucrări în ulei şi tehnică mixtă, databile între 1980 - 1986. Existenţa acestui fond, dincolo de valoarea intrinsecă, are o semnificaţiei aparte sub aspect patrimonial, dacă ţinem cont că până la această dată (1989), dar şi de atunci până astăzi, nici o lucrare a artistului nu a putut fi adusă în muzeul bârlădean, o situaţie comună mai multor muzee. Refuzul constant al artistului, din perioada antedecembristă, de a participa la viaţa expoziţională românească, la care se adaugă lipsa tot atât de constantă a fondurilor pentru achiziţii, au reprezentat motivele pentru care doar foarte puţine muzee au reuşit să achiziţioneze şi să aducă în patrimoniu creaţia acestui reprezentativ artist contemporan. Cele două fonduri – Bob Bulgaru şi Corneliu Baba – donate muzeului au fost expuse în cadrul secţiei de artă, alături de alte două importante colecţii donate de dr. Ion Chiricuţă şi dr. Marcel Vainfeld. Indiscutabil, colecţionarul, ataşat de instituţiile de cultură româneşti, continuă să-şi manifeste generozitatea în mod special faţă de muzeul bârlădean. Ultima donaţie din seria celor făcute muzeului bârlădean este compusă din peste o sută de lucrări, în componenţa cărora se regăsesc câteva tendinţe din plastica contemporană românească a ultimilor cinci decenii din secolul trecut. Îmbogăţirea patrimoniului prin donaţii a făcut posibil să realizăm expoziţia permanentă a secţiei, redeschisă în anul 2013, cu prilejul centenarului muzeului din 2014, cu o tematică nouă, axată pe dialogul între arta modernă şi câteva dintre formulările plastice contemporane, sinteze care pleacă de la motivul real până la pictura abstractă pură, acea plăsmuire imagistică liberă, ca valoare absolută a gestului. Existenţa în cadrul fondului de artă contemporană a muzeului a unor impresionante donaţii, ne-a ajutat să realizăm expuneri de colecţionar sau de autor, artişti ce fac parte din generaţia de elită a seniorilor. În cadrul acestei construcţii tematice, fiecare lucrare, indiferent de provenineţă, contribuie la conturarea ideii că în perioada izolării şi dogmatismului marxist, totalitar, artiştii români şi-au asumat respomsabilitatea unui stil, a unui mod a fi românesc, începând cu momentul când postmodernismul a înlocuit modernismul. Donaţiile făcute de colecţionarul C. Teodorescu ne ajută să înţelegem că făcea parte din categoria acelor puţini intelectuali, cei care au înţeles că după o perioadă de cinci decenii era necesar nu numai să te revendici european, cât mai ales era necesar să construieşti într-un mediu şi cu artefacte româneşti un patrimoniu naţional de nivel european. Între acţiunile muzeului, organizate în parteneriat cu colecţionarul, înscriem ampla


105

expoziţie dedicată poetului-nepereche, deschisă în anul 2000, cuprinzând colecţia sa constituită în decursul anilor. Despre colecţia ce urma să fie prezentată pentru prima dată publicului, deţineam ceva informaţii desprinse din dialogurile noastre anterioare. Dar, cu câteva luni înainte, atunci când piesele au început să fie preluate de muzeu, am avut surpriza plăcută să descoperim un patrimoniu impresionant, valoric şi numeric, dar mai ales bine structurat. Conceperea tematică şi organizarea expoziţiei au reprezentat pentru noi o experienţă unică în activitatea de muzeograf, experienţă culturală survenită la finalul carierei noastre profesionale. Aflaţi în faţa unui patrimoniu bogat, structurat pe domenii şi dispunând de un spaţiu muzeal generos, am fost determinaţi să renunţăm la principiul selecţiei în favoarea unei prezentări în integralitate a colecţiei. În cadrul acestei opţiuni, tematica s-a bazat pe compunerea domeniilor cu componentele de gen, material şi tehnică, o diversitate care ne-a ajutat să scoatem în evidenţă, prin comparaţie, valoarea fiecărui bun. Fără a intrta în detalii, un domeniu important din componenţa colecţiei era dat de cartea de secolele al XIX-lea şi al XX-lea, cu multe ediţii bibliofile, cu opera poetului în ediţii antume şi postume, alături de multe studii, istorie şi critică literară, publicate şi republicate până în anul 2000. În componenţa acestui domeniu, o importanţă deosebită are cartea cu opera personalităţilor culturale contemporane cu Eminescu, alături de opera generaţiei ce i-a urmat ilustrului poet, în frunte cu Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, Eugen Ionescu, Vasile Voiculescu, Petre Ţuţea, pentru a cita doar o parte dintre numele recunoscute unanim că reprezintă elita perioadei interbelice. Un domeniu tot atât de fascinant şi complex este definit de arta românească – pictură, grafică, sculptură – cu o tematică pornind de la portretele poetului în viziunea unor artişti ca Sabin Bălaşa, Elena Uţă Chelaru, Dan Hatmanu, Dragoş Pătraşcu până la compoziţii inspirate de opera poetului semnate de Georgel Pascu, Costin Neamţu, Traian Brădean sau de locurile natale ale poetului, regăsibile în peisajele semnate de Petre Bicer. Domeniile medalistică şi cartofilie, cu piese bătute sau emise în decursul timpului în România şi Chişinău, cu prilejul unor evenimente eminesciene, erau ultimele din componenţa colecţiei. În perioada postdecembristă, în confuzia generală creată cu bună ştiinţă de cei interesaţi, apariţia atitudinii de negare a unor valori culturale româneşti a deschis drumul falselor valori şi modele, a condus la emiterea în spaţiul public a celor mai aberante opinii cu consecinţe greu de cuantificat. Întrucât pe lista de negare a modelelor adevărate figura şi Eminescu, muzeul a valorificat, prin intermediul celor mai diverse acţiuni, patrimoniul colecţiei Eminescu, găzduită mai bine de trei luni, adresate prioritar tinerei generaţii. Expunerea şi valorificarea pentru public a colecţiei Eminescu au reprezentat un omagiu binemeritat adus colecţionarului, cel care a investit bani mulţi, timp şi nu în ultimul rând pasiune în fiecare bun achiziţionat. Pe de altă parte, prezenţa acestei colecţii în spaţiul public definea personalitatea unui confrate, un pasionat şi iubitor împătimit de românesc, un contemporan cu vocaţia construcţiei culturale care, iată, într-un moment de degringoladă istorică, devine prin artefactele componente adunate în mulţi ani, o dovadă irefutabilă în definirea valorilor şi modelelor româneşti. După o perioadă de trei luni, expoziţia Eminescu, bine primită de publicul bârlădean, a fost itinerată la mai multe muzee, pe tot parcursul anului 2000. Oraşul în care s-a încheiat itinerariul acestei expoziţii a fost Chişinău, în ianuarie 2001.


106

Fiecare bun din colecţiile dr. C. Teodorescu, indiferent de domeniu, are o poveste, reprezentând tot atâtea fapte şi evenimente din viaţa colecţionarului. Pasiunea pentru bunul cultural i-a purtat paşii prin multe ateliere ale artiştilor, librării, consignaţii, anticariate; prezenţa la multe dintre reuniunile culturale naţionale i-a oferit prilejul unor întâlniri şi dialoguri cu specialiştii care îl ajutau în a găsi răspuns la unele dileme. Interesaţi de povestea legată de ideea constituirii colecţiei Eminescu şi, în mod special, a domeniului artă plastică, interlocutorul nostru ne-a mărturisit că ideea a plecat de la carte, lucru pe care îl bănuiam, cunoscându-i pasiunea pentru lectură. În ceea ce priveşte domeniul artă plastică ne-a precizat că de timpuriu pasiunea pentru artă l-a învăţat că trebuia să investească cât mai mult din timpul său, în ciuda crizei zilnice sub acest aspect, pentru a fi în compania artiştilor, în ateliere sau expoziţii ale acestora, timp care, multiplicându-se de la o etapă la alta, a contribuit la cunoaşterea operei artistului, dar şi a omului. În acest context, având în educaţia sa plastică foarte bine definit portretul, cunoscând lucrările de gen din arta românească, iniţial s-a gândit la un singur portret al poetului, preferând unul semnat de Sabin Bălaşa. Cu timpul, orele petrecute în comapania artiştilor, i-au dat ocazia să antameze discuţii pe tema pasiunii sale – Eminescu - , adeseori mărturisindu-ne că pierdea noţiunea timpului, graţie dialogurilor interesante pe această temă. De la aceste discuţii până la conturarea ideii că opera şi chipul poetului pot constitui un domeniu plastic important al colecţiei sale, s-a realizat firesc. Aşa cum ne-a mărturisit, adeseori pleca din ateliere cu satisfacţia unei promisiuni, unele materializându-se cu una sau mai multe lucrări pe care le achiziţiona, dar şi cu insatisfacţii, aşa cum ne-a relatat că s-a întâmplat atunci când a încercat să-i propună un portret sau orice altă compoziţie inspirată de opera eminesciană artistului Corneliu Baba. Din perspectiva constituirii domeniului pictură a colecţiei Eminescu, şi-a amintit de relaţia cu Sabin Bălaşa, în atelierul căruia poposea adeseori nu numai pentru a achiziţiona, dar şi pentru a petrece un timp agreabil. A rememorat cu plăcere întâlnirea cu Sabin Bălaşa, care s-a petrecut prin anii ’80, atunci când muzeul a organizat o amplă expoziţie de artă contemporană cu lucrări din patrimoniul muzeului şi ale colecţionarilor bârlădeni, având ca invitaţi pe unii dintre autorii lucrărilor expuse. Printre oaspeţi s-a numărat şi Sabin Bălaşa, bine reprezentat pe simeză cu lucrările din colecţia ing. Radu Lazăr. Astăzi, păstrăm încă în memorie amintirea plăcută prilejuită de prezenţa lui Sabin Bălaşa la Bârlad când, retraşi la un protocol, pictorul şi sculptorul Marcel Guguianu, au depănat amintiri legate de peripeţiile care îi legau de mulţi ani pe cei doi buni prieteni. Proaspăt reîntors dintr-o călătorie în China, Sabin Bălaşa ne-a povestit despre frumuseţea acestui spaţiu exotic, care l-a marcat şi pe care l-a părăsit cu nelămurirea legată de felul cum puteau convieţui comunismul alături de sistemul economic capitalist, o dilemă care a condus la opinii dintre cele mai interesante. Cunoscând foarte bine creaţia lui Sabin Bălaşa dedicată poetului, colecţionarul, la un moment dat, şi-a amintit că, înainte de 1989, i-a solicitat o lucrare, având surpriza să constate pentru prima dată o ezitare care l-a nedumerit. După un timp a fost sunat de pictor, care i-a făcut invitaţia de a veni la Bucureşti, ocazie cu care a plecat din atelier cu un portret Eminescu, dar şi cu povestea acestei lucrări. Amuzându-se, ne-a povestit că portretul iniţial a avut un comanditar din partea unei instituţii de stat, care nu a respectat termenele şi condiţiile stabilite, motiv pentru care artistul, foarte strict în respectarea unor convenţii, s-a derobat de obligaţiile contractului, vânzând lucrarea colecţionarului. Cu certitudine, cele peste o mie de bunuri componente ale colecţiei Eminescu, prezentată pentru prima dată publicului în anul 2000, au fiecare o poveste, poveşti pe care, din


107

nefericire, colecţionarul nu a mai avut timp să le aducă în actualitate. Organizarea colecţiei Eminescu în muzeu, în anul 2000, ne-a jutat să înţelegem mult mai bine pasiunea unui colecţionar român, pentru care existenţa unui neam este aureolată de vârfurile culturale, ale căror creaţii, după o atentă şi îndelungată cunoaştere, le-a achiziţionat. Cu mult înainte de a cunoaşte în detaliu această colecţie, dr. C. Teodorescu, partenerul fidel al muzeului bârlădean, a făcut prima ofertă de donaţie muzeului cu condiţia de găsi un spaţiu integrat în circuitul expoziţiilor permanente. Această ofertă generoasă venea într-un moment când muzeul, aflat într-o criză profundă, cu sediul central cel mai spaţios ieşit din circuit din cauza cutremurului din 1990, a primit noi spaţii în clădirea fostei Bănci Agricole, spaţii ce păreau a fi bune pentru colecţia oferită de dr. C. Teodorescu. Pe măsură ce noul spaţiu a fost adaptat la necesităţile muzeale şi în funcţie de cererile venite din partea muzeografilor, am constat cu regret că pentru acea etapă, donaţia impresionantă ca număr de piese, valoare şi structură, avea nevoie de un cu totul alt spaţiu şi mai mare. În perioada postdecembristă, când statul român nu este interesat în a investi în achiziţii de bunuri culturale, când dimensiunea creşterii patrimoniului cultural naţional cunoaşte o stagnare alarmantă şi în condiţiile când s-a format o piaţă liberă la care muzeele nu au acces datorită lipsei finanţării, oferta de donaţie a colecţiei eminesciene a intrat în atenţia multor muzeografi din ţară, care i-au făcut colecţionarului, aşa cum ne-a relatat, oferte foarte tentante. Părerea nostră de rău legată de această colecţie nu ne-a împiedicat să fim alături de colecţionar în demersul său hotărât în a găsi un spaţiu, deoarece îşi dorea foarte mult ca de donaţie să se bucure în primul rând bârlădenii. Toate ideile aşternute pe hârtie până la acest moment sunt rodul parteneriatului nostru şi a ultimului dialog cu colecţionarul, întrerupt din cauza nemiloasei maladii a cancerului. Parafrazând din înţelepciunea chineză, conform căreia „un gram de timp este cât un gram de aur”, soarta nu ne-a acordat acel pic de timp preţios, pentru a încheia dialogul nostru, început în ianuarie 2011, imediat după deschiderea Centrului Eminescu. Atunci, când am început acest studiu, nu ne-am imaginat că va trebui să prezentăm Centrul Eminescu într-un moment când colecţionarul nu mai este, când nu mai putem să ne confruntăm ideile şi când, deodată, prezentul echivalează cu un noian de amintiri. Cu regretul că timpul nu a mai avut răbdare şi avantajaţi de faptul că ne-am implicat, mai întâi, în cunoaşterea colecţiei expuse în muzeu şi apoi în inventarierea, clasarea bunurilor, realizarea tematică şi organizarea în cadrul noului muzeu, însumează un timp substanţial petrecut cu colecţionarul, toate ne vor ajuta să apelăm, în continuare, la tot ce ne-a rămas în memorie. Colecţionarul, bine antrenat, angajat la drumuri lungi, de rezistenţă, a ales calea cea mai dificilă în rezolvarea spaţiului pentru colecţia sa, o variantă pe care, cu toate greutăţile întâmpinate, şi nu puţine, odată acceptată, nu a părăsit-o până la finalizarea proiectului său. Colecţionarul a optat pentru un imobil, numit Casa Roşie, integrat în fizionomia oraşului încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ridicat în preajma Şcolii Normale „Principele Ferdinand I”, o casă în care locuia, de regulă, conform uzanţelor acelui timp, directorul şcolii. Bârlădenii, obişnuiţi cu prezenţa celor două monumente în peisajul zonei, au fost mai întâi martorii dispariţiei şcolii, pierdere arhitecturală clasată în pierderi colaterale specifice celei de-a doua conflagraţii mondiale, ca mai apoi să se obişnuiască cu modernizarea din timpul perioadei comuniste. Din faţa lamelor buldozerelor a scăpat doar locuinţa şcolii, devenind un martor al unui timp şi stil, cu care noua generaţie s-a obişnuit în trecerea ei zilnică, fără a cunoaşte rolul şi importanţa acestui imobil a cărui existenţă merită să fie cunoscută.


108

Prin anii ’70-’80, conform legislaţiei, imobilul a fost înscris pe lista monumentelor, fiind folosit de mai multe instituţii (învăţământ, sănătate, muzeu), fiecare beneficiar investind în menţinerea monumentului după ravagiile cutremurelor (1977, 1986, 1990), refaceri condiţionate de veniturile insuficiente. După ultimul seism, imobilul a fost abandonat, figurând ca o ruină în inventarul proprietăţilor aparţinând primăriei. În perioada postdecembristă, când libertatea de gândire şi acţiune au generat una dintre cele mai bizare hotărâri din partea celor aflaţi vremelnic la conducerea oraşului, am asistat sideraţi la iniţiativa unor edili creştini şi democraţi, care au sărbătorit cu fast, amplasarea pietrei de temelie a unei biserici ce urma să fie construită în spaţiul acestui imobil. Dacă, dorinţa ridicării unui lăcaş de cult este de lăudat, iniţiativa amplasării acestuia la nici 4-5 metri de clădirea declarată monument, ne determină să presupunem că iniţiatorii nu cunoşteau sau cu bună ştiinţă nu respectau legislaţia foarte clară cu privire la spaţiul de protecţie. Din fericire această iniţiativă nu s-a materializat, graţie eforturilor celor care i-au convins că spaţiul din curtea spitalului, aşa cum se vede astăzi, era nu numai indicat dar se făcea o reparaţie istorică, întrucât în fostul complex spitalicesc din 1886, dispărut după anul 1977, exista şi o biserică. Martorul arhitectural Casa Roşie se numără printre puţinele rămase în peisajul oraşului, care a dăinuit, protejat parcă de o forţă nevăzută, rezistând în faţa stihiilor naturii şi a neprevăzutelor generate de oameni. Readucerea la forma iniţială a monumentului se datorează în mare parte opţiunii dr. C. Teodorescu, care a luptat pentru consolidare şi refucţionalizare, pentru a căpăta funcţionalitatea unui muzeu. După acordul edililor, dr. C. Teodorescu, cu prioritate a înscris în agenda sa acest obiectiv, pentru realizarea căruia a investit mai bine de un deceniu, multă perseverenţă, bani şi timp. Pentru înnceput a lansat o campanie de popularizare a proiectului aflat sub egida Fundaţiei, iniţiid o listă de subscripţie, mizând pe ataşamentul concitadinilor săi faţă de moştenirea lăsată de înaintaşi. Conştient de costurile mari ale proiectului a reuşit să facă din proprietarul imobilului – Primăria şi Consiliul local – un partener fidel, care a investit în consolidarea, refuncţionalizarea monumentului, dotarea cu mobilier muzeistic şi ambientarea parcului. Pe parcursul anului 2010, pe măsura apropierii de finalizarea imobilului, colecţionarul a iniţiat activitatea de inventariere a tuturor bunurilor din colecţia Eminescu, evidenţă primară realizată conform normelor biblioteconomice şi muzeografice. De carte s-a ocupat colega noastră Toni Iosipescu, nouă revenindu-ne celelalte domenii, amândouă în calitate de parteneri voluntari în realizarea Centrului Eminescu. Implicarea noastră în realizarea evidenţei domeniilor artă plastică, medalistică, cartofilie şi document a început în luna august, alăturându-ne doamnei Toni Iosipescu, care începuse inventarierea cărţii de la începutul anului 2010. Din acest moment, mai bine de şase luni am activat în interiorul muzeului, timp care ne-a ajutat să cunoaştem şi să înţelegem în detaliu spaţiul şi colecţia, condiţii esenţiale în stabilirea tematică a viitoarei expoziţii permanente, îndelung dezbătute cu autorul colecţiei. În ceea ce priveşte mobilierul expoziţional, colecţionarul s-a consultat cu muzeograful Vasilian Doboş care, după părerea noastră, a recomandat un tip principal de vitrină mai puţin inspirat sub aspectul respectării principiului tridimensional al spaţiului şi, cu atât mai puţin, a capacităţii de expunere. Aceste neajunsuri au fost suplinite cu un alt tip de mobilier, astfel gândit încât să întregească estetica expoziţională, având şi o capacitate mult mai mare de depozitare a cărţii. La finele anului 2010, din proiectul Centrului Eminescu se realizase finalizarea evidenţei primare la artă, numismatică, medalistică, cartofilie şi document, evidenţa unui


109

important fond de carte, execuţia parţială a tipului principal de vitrină, obţinerea acceptului Primăriei de a finanţa noul tip de mobilier şi structura tematică a expoziţiei. Trebuie să adăugăm că majoritatea dintre cei care din curiozitate sau cu treburi, păşeau în acest spaţiu, emiteau părerea că în 15 ianuarie 2011, muzeul trebuia deschis pentru marele public, opinie pe care nu am împărtăşit-o, având în vedere tot ceea ce se realizase până la acel moment şi complexitatea activităţilor ce urmau. Singurul care nu a forţat nota a fost colecţionarul, în ochii căruia am reuşit să descifrăm bucuria omului de cultură care asista la finalizarea celui mai preţuit proiect al său, fără a pretinde sau a impune ceva. Imediat după sărbători, aşa cum ni s-a întâmplat de-a lungul carierei noastre, a trebuit să organizăm muzeul în doar două săptămâni, în condiţiile în care stăpâneam foarte bine doar patrimoniul şi tematica fiecărei încăperi. Organizarea tematică a celor douăsprezece spaţii s-a făcut sub presiunea timpului, în acelaşi timp cu montarea mobilierului şi definitivarea curăţeniei, ceea ce a însemnat prezenţa unui mare număr de specialişti de toate felurile, care se mişcau într-un spaţiu nu prea generos, alături de cele peste zece-douăsprezece mii de bunuri culturale bi şi tridimensionale. Pe măsură ce acest „furnicar” scădea numeric şi în intensitate, se puteau vedea, de la o zi la alta, progresele în organizarea expoziţională, finalizată cu o zi înainte de momentul deschiderii muzeului pentru marele public. La festivitatea de inaugurare la care au participat, pe lângă oficialităţile şi oaspeţii invitaţi, un număr impresionant de bârlădeni, am remarcat prezenţa discretă a colecţionarului care, parcă, „fotografia” realitatea cu belşugul ei de forme şi culori, într-o zi senină de iarnă, o atmosferă aureolată de razele soarelui care, la un moment dat, a colorat pe cer, în partea de răsărit, conturul unui curcubeu despre care, într-una din întâlnirile noastre, colecţionarul spunea „Pe cerul care era un haos de lumină, conturul curcubeului, pe care cu toţii l-am văzut, nu a fost rodul impactului dintre raza de lumină şi picăturile de umiditate, ci doar sufletul lui Eminescu care ne-a trimis un semn al prezenţei sale dintr-un univers de unde îi veghează pe români.” Gânduri care ne-au impresionat, pe care ne-am grăbit, aşa cum am făcut la fiecare întâlnire de după 15 ianuarie 2011, ziua deschiderii muzeului, să le notăm şi să le reproducem cu exactitate în textul nostru, deoarece fiecare în parte reprezintă câte o fărâmă din ceea ce înseamnă sufletul omului de cultură şi a medicului care îşi monitoriza ultimele momente ale vieţii. Cu tot ineditul dat de creşterea numerică a bunurilor din colecţie pe parcursul ultimilor zece ani, principiile tematice ale noii expoziţii permanente au rămas identice cu cele din anul 2000, deja prezentate. În consecinţă, în paginile care urmează vom scoate în evidenţă ceea ce este acest muzeu, o construcţie culturală privată, însrisă în cadrul reţelei muzeale naţionale, prin donaţie. De regulă, o expoziţie permanentă deschisă pentru public, echivalează cu instituţionalizarea unor valori, dată de existenţa unui patrimoniu cultural a cărui dinamism, în cazul statului, este condiţionat de politica de achiziţii, transferuri şi donaţii, în timp ce în cazul unui colecţionar este condiţionat de pasiune, bani şi timp. Din această perspectivă, Centrul Eminescu instituţionalizează valorile unei colecţii particulare, un patrimoniu care dă posibilitatea, în egală măsură, de a înţelege ce a însemnat cunoaşterea şi răspunderea pe care şi le-a asumat colecţionarul în fiecare bun achiziţionat alături de marea sa pasiune pentru valoare şi frumos. Structura, bogăţia valorică şi numerică a bunurilor, adunate mai bine de trei decenii, demonstrează felul cum colecţionarul a gândit şi realizat un patrimoniu, de forma unei constelaţii, avându-l în centru pe Eminescu, în jurul căruia gravitează alte valori ale culturii româneşti, începând cu nume celebre din timpul vieţii poetului, urmate de elita din perioada


110

interbelică, până la personalităţi contemporane din zbuciumatul început de mileniu trei. Indeitul expoziţiei este dat de dialogul dintre literatura românească din secolele al XIX-lea şi al XX-lea şi limbajul plastic ce defineşte stilul unui pictor, a unei medalii sau a unor vederi şi cărţi poştale, toate definind pe lângă identitatea şi personalitatea poetului, gândirea şi valorile literare, estetice şi filosofice ale unei epoci româneşti. O altă particularitate distinctă a colecţiei şi implicit a expoziţiei permanente este dată de fondul care reprezintă valorile culturale ale Bârladului. În cadrul dialogului nostru, l-am rugat să ne spună cum a ajuns la ideea constituirii acestui fond dedicat culturii bârlădene, căruia a dorit în mod expres să-i găsim un loc distinct în expunere, chiar şi în condiţiile în care spaţiul existent s-a dovedit a fi insuficient. Colecţionarul ne-a convins de încrederea pe care o avea în acel eşalon de mijloc, existent în cadrul oricărei culturi, constituit din reprezentanţi din plan local şi zonal, care în cazul unei ierarhizări, nu putea lipsi deoarece aceştia formează acel postament pe care stau vârfurile cu renume mondial şi cu statutul de parte componentă din tezaurul valorilor universale. Cu această convingere şi în calitate de martor implicat în mişcarea culturală a locului, colecţionarul a achiziţionat din creaţia câtorva generaţii de intelectuali, pe mulţi cunoscându-i şi cărora le-a fost alături atunci când unii dintre ei aveau nevoie de un sprijin material sau legat de sănătate. Atent la evenimentele literare naţionale, la multe dintre acestea fiind prezent, a avut o idee interesantă pe care a materializat-o, constituind un inedit fond în cadrul colecţiei, dedicat poeţilor români contemporani, cărora li s-au decernat Premiul Eminescu. Toţi laureaţii, conform ideii colecţionarului, au fost portretizaţi în viziunea lui Florin Buciuleac, artistul relizând în tehnica graficii o impresionantă galerie de portrete, căreia i-am rezervat un spaţiu generos în cadrul expoziţiei. Suita portretelor este susţinută de creaţiile poeţilor, volume publicate înainte de 1990, până la cele mai recente, din anul 2010. În circuitul expoziţional, inedit este şi Departamentul de documentare a Centrului, compus din alte publicaţii culturale, ştiinţifice etc., existente în biblioteca colecţionarului, fond a cărui dinamică de creştere a debutat cu o donaţie din partea familiei dr. Maria şi ing. Dănuţ Pecheanu, urmate de multe altele. În cadrul acestui departament are acces oricine doreşte să facă studiu pe o anumită temă. Concluzionând, panotarea expoziţiei, bazată pe o tematică convenită cu colecţionarul, reprezintă un punct de vedere, o viziune selectivă, în centrul căreia se află opera eminesciană, desfăşurată într-un spaţiu deloc spectaculos, compus din demisol, parter, etaj şi mansardă, unde fiecare bun etalat stimulează atenţia mai curând a unor grupuri restrânse de vizitatori, spaţii care invită la dialog şi intimitate cu marile valori ale neamului. Credinţa în rolul şi valoarea culturii, pasiunea pentru bunul cu valoare patrimonială l-au motivat şi dinamizat în atitudine şi tot ceea ce a întreprins până la treapta superioară a unei construcţii culturale, finalizată în donaţii, cum este colecţia Eminescu, care a devenit un important muzeu. Fiecare donaţie în parte ne dezvăluie dimensiunea generozităţii colecţionarului, una dintre calităţile omului care şi-a dorit să se bucure împreună cu semenii de valorile culturale pe care le-a iubit şi de care s-a despărţit fără a cere nimic în loc. Este ştiut faptul că simţul ancestral al proprietăţii duce la un egoism specific omului, în general, de care colecţionarul a fost străin. Dacă avem în vedere donaţiile făcute de dr. C. Teodorescu, începând cu anii ’80, ne îndreptăţesc să-l încadrăm în rândul excepţiilor, deoarece fiecare donaţie demonstrează că toate faptele sale sunt subsumate căldurii unui suflet generos, al cărui univers transpus în mecenat cultural se bazează pe raportul afectiv dintre oameni.


111

Asemenea mecenatului din partea prof. Stroe Belloescu, de acum un secol şi ceva, Centrul Eminescu s-a integrat în spaţiul cultural ca o contribuţie din partea unui român de la începutul mileniului trei, un intelectual care considera că „bogăţia dată de lucruri şi bani nu valorează cât reacţia omului care a ieşit fericit din acest muzeu” (n.n. Centrul Eminescu) Donaţiile şi declaraţiile făcute de-a lungul timpului ne dezvăluie legătura trainică a inimii sale cu oamenii, un mod emoţionant şi convingător de a declara iubirea faţă de un loc, despre care spunea”Avem în Bârlad un public iubitor de cultură. Sunt concitadini care vin şi participă constat la acţiunile organizate de Fundaţia noastră. Avem prieteni care ştiu să discute pe teme estetice, filosofice, literare şi politice, tuturor le mulţumesc pentru că ne fac onoarea să fim împreună.” (2011) Întâmplarea nefericită a morţii, care a pus capăt întâlnirilor şi dialogurilor noastre, a lăsat în penumbră o serie de aspecte şi detalii, între care şi cele cu privire la viitorul Centrului Eminescu, o instituţie de cultură apărută în viaţa comunităţii şi a ţării într-un moment când constatăm uimiţi cum globalizarea îl îndepăretează pe om de cultură, în timp ce mecenatul cultural a devenit o raritate, ca să nu spunem că nu mai există. În rândurile ce urmează, ne-am fi dorit ca la concluzii să înscriem cât mai multe dintre ideile şi gândurile ctitorului cu privire la existenţa Centrului Eminescu, mai ales la felul cum ar fi văzut evoluţia şi rolul acestei tinere instituţii muzeale din perspectiva trecerii implacabile a timpului, proiecte etc. Dar, cum timpul nu i-a mai acordat şansa de a fi printre noi, am fost puşi în situaţia de a apela la un timp trecut, un exerciţiu care ne va ajuta să reformulăm câteva dintre ideile pe marginea cărora am dialogat în timp şi în ultimele noastre întâlniri (ianuarie – martie 2011). Ne grăbim să întărim faptul că în cadrul acestui material am evocat succesiv realităţile din viaţa unui român format într-o epocă, când valorile democraţiei au fost înlocuite şi, în ciuda faptului că era un tânăr sărac, a reuşit să se angajeze pe drumul formării unei profesii, dar mai ales pe cel care l-a ajutat să-şi însuşească cât mai bine lecţia ce i-a adus statutul de om de cultură, particularităţi care îi înscriu numele în rândul modelelor româneşti specifice unui timp istoric. Adeseori, după 1990, spunea „a merge în Europa, şi nu numai, continuă să fie o acţiune relativ simplă şi uşor de realizat. În schimb a aduce Europa acasă şi a o transforma într-o realitate locală, constituie o operaţie constructivă mult mai complicată.” Indubitabil, donaţiile, Centrul Eminescu, Galeriile „N. N. Tonitza”, Fundaţia dr. C. Teodorescu, publicaţiile şi implicarea în tot felul de proiecte sunt mărturii ce ne îndreptăţesc să-i inserăm numele în rândul acelor puţini români care au înţeles că, după o perioadă de cinci decenii, era nevoie de clădit în România, într-un mediu nou şi cu material românesc. Conştient că regimul dirijist, izolaţionist şi antioccidental, a lăsat în planul identităţii culturale locul unei politici bazate pe conştiinţa egalităţii de şanse, de competiţie şi selecţie liberă, dr. C. Teodorescu dorea ca, la Centrul Eminescu şi Galeriile „N. N. Tonitza”, să organizeze acţiuni originale, gândite şi realizate în perspectiva unei tradiţii, acţiuni în care să se regăsească valori indigene specifice, cât şi universale fără superstiţia ierarhizărilor, modelelor şi canoanelor internaţionale. Pentru Centrul Eminescu, bine personalizat în existenţa culturii urbane, îşi dorea să aibă o evoluţie de integrare în rândul instituţiilor speciale, dedicate unor personalităţi culturale existente în reţeaua muzeală, un muzeu cu o atitudine defensivă, de antrenare în schimburi româneşti, europene şi universale, în cadrul unor proiecte supranaţionale, unde există reglementări internaţionale specifice. Altfel spus, într-o lume în plină globalizare, colecţionarul considera că toţi cei care vor conduce destinele acestui muzeu ar trebui să-şi pună în permanenţă problema integrării naţionale, europene şi universale. Această integrare, considera dr. C. Teodorescu trebuia să aibă la bază o politică


112

inteligentă de relaţii interne şi externe, în cadrul căreia nu avea ce căuta complexul de inferioritate a provincialului aflat într-o zonă a lumii dominată de subdezvoltare economică. Desigur, îşi dorea acţiuni originale, cât mai bine puse în valoare printr-o popularizare modernă, integrate circuitelor culturale de referinţă, un demers deloc simplu, care presupune un colectiv de profesionişti fără mentalităţi şi complexe. În accepţiunea colecţionarului, orice abatere de la aceste principii echivalau cu o reducere la o simplă formulă, care va rămâne la nivelul unei încercări fără consecinţe notabile. Deşi avea o nelinişte legată de lipsa specialiştilor în domeniul culturii, lipsă despre care afirma „că este partea cea mai tristă a zilelor noastre” , credea că se vor găsi personaje credibile, cu o activitate bine definită în CV-ul lor, oameni liberi, derobaţi de politic şi nevoile citadine, pentru a conduce destinele acestui muzeu. A părăsit această lume cu convingerea că Centrul Eminescu, alături de celelalte instituţii de cultură tradiţionale ale locului şi ţării, trebuia să devină un muzeu cu dreptul de a fi liber şi independent, cu libertate de iniţiativă şi de mişcare în spaţiul cultural. În ciuda bolii, aflat într-o etapă a vieţii care nu definea un om în vârstă, avea aviditatea intelectuală şi fizică care i-au permis să afirme „că pentru mine a fi un om al cetăţii înseamnă să împărtăşesc cu concitadinii mei bucuria de a ne hrăni din cultură. Am pornit la realizarea unor colecţii pe care le-am donat cu convingerea că o dată ajunse în spaţiul public, acestea pot contribui la realizarea acelor mecanisme care funcţionează în asimilarea unor creaţii, ce pot participa la structura sufletească a unui public din cadrul mai multor generaţii, ajutându-i să descopere că din tot ceea ce este omenesc, doar cultura rămâne.” (2011) Colaborarea noastră cu dr-ul C. Teodorescu în cadrul unor proiecte culturale de-a lungul timpului, dar şi ultimele confesiuni, ne ajută în încercarea noastră de a creiona destinul partenerului nostru cultural, aşa cum am reuşit noi să-l descoperim. În spatele omului Constantin Teodorescu a stat omul lipsit de copilăria ca formă de cunoaştere a lumii. În compensaţie, copilul Constantin a venit pe lume înzestrat cu acel dat în cadrul căruia ambiţia şi nevoia de a demonstra că poate, au fost provocări ce l-au ajutat să nu ajungă în postura de victimă a copilăriei pe care nu a avut-o şi a nedreptăţii de a se naşte într-o familie care nu i-a putut oferi nimic din ceea ce înseamnă pregătirea pentru viaţă şi, cu atât mai puţin, confortul unei deveniri. Cel care în afară de viaţă nu a primit de la familie nici o moştenire materială şi nici dragostea pentru valorile culturale a înţeles de timpuriu că viaţa e o luptă continuă în cadrul căreia există şansa de a-ţi depăşi condiţia numai atunci când reuşeşti să-ţi asumi o relaţie de viaţă. Tânărul înarmat cu libertatea de a avea gânduri şi opţiuni a urcat pe scena vieţii devenind adult fără a fi iertat de momente dureroase. Atunci când era în faţa unui bilanţ şi nu era mulţumit, nu a încercat niciodată să se refugieze în comoditatea de a găsi circumstanţe atenuante din spatele unor justificări. Aflat în faţa poverii unei neîmpliniri a găsit de fiecare dată o soluţie care l-a ajutat să nu lase o situaţie, un moment de viaţă, o relaţie, în fond, evoluţia propriei vieţi, să se scufunde. Adultul cu atitudine de învingător în periplul devenirii medicului chirurg a descoperit valorile culturale pe care mai întâi şi le-a însuşit temeinic, după care le-a iubit, valori care l-au ajutat să găsească răspunsuri la o serie de alte dileme apărute în existenţa sa. În destinul şi viaţa unui astfel de caracter, nevoia de a dărui a căpătat contur, credem noi, atunci când tânărul student a învăţat de la dascălii săi că nimic nu se poate construi în viaţă decât numai atunci când deţii „ arta iubirii pentru omul sănătos şi cel suferind”, aşa cum ne-a mărturisit în anul 2011, lecţie temeinic însuşită, cuantificată astăzi în realizările profesionale şi cele culturale. Lecţia învăţată de timpuriu în a cântări singur orice situaţie apărută în calea destinului


113

său, l-a ajutat în asumarea deciziilor, în atitudinea, conduita, alegerea partenerului de viaţă, a prietenilor, alegeri ce pot părea pentru unii ireconciliabile. În căutarea partenerului pentru un drum comun în viaţă, a avut, probabil, surprize care l-au determinat să găsească rezolvări neaşteptate în accepţiunea unora. Atunci când s-a întâlnit cu sufletul pereche, şi-au dat mâinile devenind două universuri unite, care se contopeau în fiecare zi în aceeaşi dorinţă de a împărtăşi cu semenii bucuria de a dărui. În viaţa personală au fost ca doi refugiaţi sub o cupolă care le-a adus acea trăire sufletească pe care a stat neclintită relaţia lor, pentru că şi-au pus sufletele pe altarul prieteniei adevărate, evitând tot ceea ce considerau a fi trecător. Credem că în faţa cercurilor concentrice de prejudecăţi care sufocă omenirea, partenera sa de viaţă, farmacista Ana Sârbu, o femeie sensibilă, care simte anotimpul, manifestându-şi bucuria şi fericirea în mijlocul naturii, indiferent dacă plouă, ninge sau este soare, a avut forţa şi curajul de a fi alături de om, de doctor, de colecţionar, reuşind să se ridice amândoi într-un gest bazat pe o reacţie de durată ce le-a dat demnitate. Iubind libertatea, partenera omului total neancorat în nevoile cotidiene ale vieţii a construit zile, luni, apoi ani o punte pe care timpul nu a erodat-o, deoarece nu şi-au dorit să se prăbuşească. Şi totuşi, puntea s-a prăbuşit dar fără a fisura relaţia care i-a legat până în momentul când medicul măcinat, şi mai ales conştient de ravagiile bolii care nu iartă, s-a desprins din braţele ei la înălţimea zborului îndreptat către stele, în timp ce perechea lui a rămas luminându-se în interior, nu în sensul de eliberare, ci în acela de iluminare a întunericului cu amintiri şi imagini. Ana Sârbu a fost şi este demnă şi decentă, dar mai ales generoasă, caracter pe care nu l-a împrumutat de la partenerul său, îmbrăcându-l cu ipocrizia specific umană, ca pe o haină nouă, ci este o dominantă nativă. În ciclul specific omenirii există o ordine a unei periodicităţi, care trece de la vremea bucuriei la o vreme a doliului, moment de tristeţe ce doare pe care farmacista Ana Sârbu l-a transformat în sărbătoare, adoptând atitudinea de a omagia viaţa celui care i-a stat alături şi în spatele căruia a rămas neclintită prietenia lor. Cu încredere şi curaj a preluat proiectele culturale de la Galeriile „N. N. Tonitza” şi Centrul Eminescu, asumându-şi şi responsabilitatea pentru ceea ce face şi va face pe mai departe. În 30 septembrie 2011, la scurt timp după comemorarea celor patruzeci de zile, în data când dacă ar fi trăit ar fi împlinit 73 de ani, la Galerii, partenera sa a organizat Salonul de artă omagial, care, aşa cum ne-a comunicat, avea să aibă o frecvenţă anuală. Artiştii prezenţi cu lucrări l-au readus în mijlocul nostru, prin intermediul portretelor, fiecare artist reuşind să surpindă câte o trăsătură distinctă a celui care a fost omul complex, Constantin Teodorescu. Chirurg eminent, om de cultură, colecţionar cu un comportament generos sunt calităţi care ne îndreptăţesc, în finalul demersului nostru, să-i definim personalitatea în contextul zonal şi naţional. Ştim cu toţii că indiferent de spaţiul geografic şi timp, în spatele iniţiativei şi a interesului pentru acte filantropice, în general, şi cel cultural în special, stă prosperitatea economică a unei societăţi care generează pentru unii dintre membrii acesteia posibilitatea de a aduna averi, situându-i în categoria oamenilor bogaţi, unii multimilionari. Dintre aceştia, puţini sunt cei care investesc în artă şi mult mai puţini cei care au un comportament generos. Dacă ne raportăm la ţara noastră, constatăm că, începând cu secolul al XIX-lea, putem vorbi de existenţa unor colecţii aparținând celor proveniţi din rândul aristocraţiei româneşti, care participau şi achiziţionau bunuri culturale în carul licitaţiilor publice, organizate în centre europene tradiţionale, dar şi din creaţia artiştilor români. În numărul colecţionarilor români existenţi la un moment dat şi numărul celor ale căror gesturi altruiste conduc la îmbogăţirea moştenirii culturale şi, în mod implicit, a vieţii


114

spirituale a unei comunităţi, a existat întotdeauna o mare disproporţie. În panteonul naţional, nume precum Virgil Cioflec şi Constantin Esarcu sunt două cunoscute personalităţi de donatori a căror generozitate îi plasează în rândul acelor filantropi care prin gesturile lor au contribuit la formarea şi îmbogăţirea patrimoniului cultural naţional, gestionat de muzee, unele dintre acestea înfiinţate exclusiv prin intermediul unor donaţii. În rândul acestor pionieri se numără profesorul Stroe Belloescu, care în ciuda faptului că nu era un om bogat, a ctitorit Centrul Cultural „Casa Naţională” (1906), cu o bibliotecă, un muzeu şi o pinacotecă. Alături de numele profesorului educat, Stroe Belloescu, generos, fără orgolii şi conştient de nevoile culturale ale unei comunităţi, înscriem numele altor mari personalităţi eminentul chirurg universitar Ion Chiricuţă şi medicul Marcel Vainfeld, sculptorul Marcel Guguianu şi, nu în ultimul rând, dr. Constantin Teodorescu, cunoscuţi ca pasionaţi colecţionari, creatori şi donatori ai muzeului. În plan naţional, Constantin Teodorescu este, după opinia noastră, un colecţionar atipic, deoarece colecţionarii români, în marea lor majoritate, provin din familii înstărite care, alături de atenţia şi sprijinul de care au beneficiat pe drumul devenirii în viaţă, primeau şi câte o moştenire în componenţa căreia se găseau şi bunuri culturale. Ori, aşa cum am subliniat pe parcursul studiului nostru, Constantin Teodorescu, deşi nu a beneficiat de asemenea privilegii, a reuşit să devină un cunoscut colecţionar după ce a descoperit profesia, frumosul, valoarea şi cultura, în care a investit tot ceea ce a câştigat în viaţă pentru a le dona celor din jurul său. O altă particularitate a colecţionarului C. Teodorescu, pentru care nu avem analogii, constă în aceea că achiziţiona un număr de lucrări, constituind câte un fond cu o structură ce definea o anume orientare din arta românească postmodernă, fond pe care îl dona unui muzeu. Privit dintr-o altă perspectivă, comportamentul generos al colecţionarului căpătă o altă dimensiune şi, în acelaşi timp, o nouă particularitate, deoarece fiecare bun donat venea într-un moment când muzeele beneficiare nu erau suficient finanţate, motiv pentru care multe din creaţiile unor artişti contemporani de referinţă lipseau din patrimoniul acestora. Faptul că altruismul său nu a fost de conjunctură sau orgoliu, cum ar putea crede cineva, ci o dominantă în comportamentul său de viaţă, o demonstrează donaţiile făcute după 1990, când nimeni nu mai poate suspiciona că în contextul regimului politic apus, comportamentul donatorului putea fi mimat. Astăzi, când nu mai există bariere în a te informa, constatăm cu uşurinţă că România a străbătut în ultimele decenii un drum care a condus la apariţia unor oameni bogaţi, cu nimic deosebiţi de restul celor existenţi în lume sub aspectul valorilor acumulate. În marea lor majoritate, ceea ce-i apropie pe aceşti oameni bogaţi ai zilelor noastre, indiferent de locul de origine, este comportamentul ancestral de a investi în afaceri, locuinţe de lux, reşedinţe în cele mai exotice şi exclusiviste locuri din lume, bijuterii, opere de artă... de unde, după ştiinţa noastră, lipseşte acea generozitate, motiv pentru care numele acestora nu vor fi figura în panteonul umanităţii, unde îi întâlnim pe Henz Tate, J. D. Rockefeller, S. Guggenheim, pentru a cita pe cei mai cunoscuţi şi cărora îi alăturăm pe Von S. Brukenthal, C. Dona, H. Zambaccian, Ion Chiricuţă şi C. Teodorescu. Cu gândul la câteva din înţeleptele cugetări ce poartă semnătura filosofului Lucian Blaga, încheiem cu credinţa că pentru omul Constantin Teodorescu „fiecare idee a avut o inimă care a bătut pentru ceva şi fiecare sentiment un corp care a cugetat” ; în tot ceeea ce şi-a propus a reuşit pentru că „ lupta reşeşte mai ales acelora care iubesc mai mult lupta decât succesul”; desigur a fost supus greşelii, dar „greşelile unui om mare se deosebesc de greşelile unui om de rând prin aceea că, de obicei, ele se pot explica prin însuşirile lui bune.”


115

MIHAI EMINESCU CENTER, THE STORY OF A PIECE OF CULTURAL HERITAGE

A new cultural institution – Mihai Eminescu Center - opened in Bârlad on January 15, 2011, thanks to the cultural heritage collections donatedbut by Constantin Teodorescu (1939-2011). The museum ishoused by the building known as “The Red House” (Casa Roşie), a monument of architecture that the City Hall and the Local Council, our commendable partners, graciously assigned the center.

Selflessness, a trait that best defines a life of multiple donations, makes the peculiarity of the donor figure in the world of collectors. It speaks of an attitude defining a person that wanted and could shape his life in the way he wanted, a life where he found himself, where he made a decision to leave something behind, a life whose course takes us to the cultural architect, a man whose passion for cultural values rose to the peaks of a great calling.

How a calling can reach the highest of levels, where true culture lies, is something to grasp only if we get to know the person who came to nourish such ardor. If we fail to follow such a life quest, we will fall into a trap of taking his selflessness and cultural patronage for human weakness or vanity.

Unlike the rest of art collectors, Constantin Teodorescu inherited, if anything, life in a poor peasant family. Despite of that, the fates bestowed the character of a winner upon him, which helped him understand the importance of school and work early in life.

Clarity of vision in adversity and a strong will urged him to leave his native places and attend the renowned “Gheorghe Roşca Codreanu” College in Bârlad and the Medical School in Iasi. His only financial support through education came from scholarships for his social condition and his excellent results, sometimes complemented by small amounts he could earn from working the summers. After a start as a university fellow, the surgeon in him gave up teaching and took the option of a management position (open then for competition) in the surgery department of the hospital in Bârlad.

The almost two decades he spent in Iasi made the young man discover the cultural space, completely different from the educational environment teaching him about medical science, disease, sick people and suffering.

After a period of accumulation rather reflecting his structure and his choices, the educated man in him, a representative of the first generation of educated people in his family as well as the last, submitted to reading and museums. Methodically reading from literature, aesthetics, criticism and history, and seeing museums, he ended up polishing his taste, which helped him, slowly but surely, develop a great passion for valuable cultural objects, a passion that apart from knowledge, needs money, more often than not, a lot, and time.

The moment he came into the means to quench his thirst for culture, the eminent surgeon Constantin Teodorescu broke away from the ancestral drive for possessions and did not invest in real estate, luxury cars or jewelry, but in art.

Armed with an impressive professional history, gifted by nature with an instinct for value and the perseverance of those who want to improve, Constantin Teodorescu became one of the best-known collectors of Romanian fine arts of our times.

As we now look back at the number of donations the collector made to the museums in Bârlad and Tecuci, hundreds of works of art each, and add to that the monumental exhibits in Bârlad, Tecuci and Galaţi, we can clearly see that he did not acquire all of those for the sake of investment. Most collectors have done so, in all ages and places across the world. Just to single out one of the contributions, the donation he made to the museum in Vaslui led to the creation of a new art section, with a permanent exhibition open to visitors. At the height of the communist regime, he took it on him to engage with the cultural life of the town, from the projects he initiated and funded only by himself to partnerships with the museum, the library and the theater in Bârlad. After 1990, his activity grew beyond the county, too.

Not only a passionate art collector, Teodorescu was passionate about Eminescu’s works, too, which made himgather and impressive collection that he donated in 2011.

Mihai Eminescu Center sets the institutional framework to display the objects in a private collection, a heritage that makes us understand what knowledge and responsibility meant to the


116

collector in every object he ever boughtas well as how deeply passionate he was about things of beauty and value.

The structure, the worth and the number of the objects he collected for more than three decades define a cultural construction shaped as a constellation, with Eminescu in the middle and around him other creators in Romanian culture, starting with famous names from the times of the poet, the Interbellum elite and down to contemporary personalities.

The uniqueness of the collection and the exhibition, implicitly, lies in the dialogue between literature and the visual language defining the style of a portraitist and painter drawing inspiration from Eminescu’s works, next to medals, post cards, etc. All of them define not only the identity and the personality of the poet, but also the national vision, the literary, aesthetic and philosophical values of an age in Romanian history. Paying close attention to national literary events, many of which he personally attended, Teodorescu got the idea to set up a collection devoted to contemporary poets awarded Eminescu prize. Following his idea, all the awarded authors had their portrait made by Florin Buciuleac, who painted a whole gallery of portraits exhibited next to their works, from volumes published before 1990 to the most recent, from 2010.

The research department of Mihai Eminescu Center consists of many cultural, scientific and other publications from Teodorescu’s collections. It grants free access to everyone and it is meant as a growing stock. This museum and all the other donations he made to Bârlad, the community he held closest to his heart, as well as to other communities reveal the size of the collector’s generosity, who wanted to share with his fellow people the joy the cultural values he loved brought him. Near them he could find his true self, they made him dream and create and boosted in him the energy he invested in keeping people healthy.


PUBLICA ŢII ALE MUZEULUI „VASILE PÂRVAN” BÂRLAD ACTA MUSEI TUTOVENSIS PERSEUS. Revistă de astronomie VOL. I: 2006 nr. 1: 2012 VOL. II: 2007 nr. 2: 2013 VOL. III: 2008 nr. 3: 2014 VOL. IV: 2009 nr. 4: 2015 VOL. V: 2010 VOL. VI: 2011 VOL. VII: 2012 VOL. VIII: 2013 VOL. IX-X: 2014 VOL. XI: 2015 Alte publicaţii:

A. Seria Monografii:

1. Vasile Palade, Aşezarea şi necropola de la Bârlad-Valea Seacă sec. III-IV p. Chr., 2004, Editura ARC 2000, Bucureşti;

2. Eugenia Popuşoi, Trestiana, monografie arheologică, 2005, Editura Sfera, Bârlad.

B. Seria Cataloage: 1. Rădăcini ale civilizaţiei străromâneşti în Muntenia de Răsărit, Moldova de Sud şi

centrală în sec. III-XI p. Chr., 1995-1996 (Eugenia Popuşoi, redactare-coordonare); 2. Eugenia Popuşoi, Nicoleta Arnăutu, Tezaurul de la Bârlad, Dumbrava Roşie, sec.

XVI-XVII, 1999, S.C.D.I. Bârlad; 3. Mircea Mamalaucă, 2000 de ani de creştinism, Editura ASA MEDIA GRAFIC, 2000; 4. Expoziţia permanentă de artă românească contemporană din patrimoniul muzeului,

2001, Editura Serigraf Design SRL, Bârlad; 5. Catalog Jubileu expoziţional simpozion, 2000, Editura Tiparul SC. Irimpex SRL,

Bârlad; 6. Nicolae Mitulescu, Monumente laice şi religioase ale Bârladului, 2003, Editura Sfera,

Bârlad; 7. Mircea Mamalaucă, Obiceiuri de port în aria culturii Sântana de Mureş, 2005, Editura

ASA; 8. Mircea Mamalaucă, Antichitatea târzie în Bazinul Prutului, 2009, Editura Sfera,

Bârlad.

C. Seria Albume: Valentin Ciucă, Album Mitologii subiective Marcel Guguianu, 2008, Editura Art XXI SRL, Iaşi.

D. Seria Memoriale: René Duda, Gânduri răzleţe, 2010, Editura Opera Magna (Alina Butnaru, îngrijitor de ediţie).

E. Ghid turistic Mircea Mamalaucă, Alina Butnaru, Diversificarea ofertei turistice în zona transfrontalieră Vaslui-Soroca, 2009, Editura SC. Irimpex SRL, Bârlad.


Recomandări pentru viitorii autori ai articolelor Pentru a asigura tipărirea volumului într-o grafică unitară, toate lucrările ce urmează a fi publicate în numerele viitoare ale revistei „ACTA MUSEI TUTOVENSIS” trebuie să respecte anumite reguli de tehnoredactare:

- lucrările vor fi tehnoredactate folosind programul Microsoft Word, aliniat bloc Justify, font Times New Roman, caractere de 12, spaţiere Single;

- titlul comunicării cu majuscule, caracter de 14, bold, centrat;

- autorul articolului: la un rând distanţă de titlu, prenumele cu litera de început

cu majusculă, restul cu litere mici; numele cu majuscule, urmat de footnote „*” ce va conține adresa autorului. Dacă sunt mai mulţi autori, se multiplică nota de subsol „*”;

- Key words: se ataşează după un rând liber, urmat de cinci termeni

reprezentativi pentru conţinutul articolului;

- notele se vor plasa la subsolul paginii şi vor conţine: numele autorului, titlul articolului sau a cărţii, cu italice, numele revistei sau volumul colectiv de studii; între paranteze editorul, anul apariţiei, paginile şi figura sau planşa, dacă este cazul (vă rugăm consulați aparatul critic al numerelor anterioare);

- bibliografia se va scrie în ordinea alfabetică: autor, anul publicării lucrării,

titlul lucrării cu Italice, publicaţia, editura, paginile; - textele figurilor, tabelelor și bibliografia vor fi scrise cu mărime font 10; - rezumatele traduse în limba engleză, pe maxim o jumătate de pagină, cu

mărime font 10.


Documents

Acta Musei Tutovensis - cimec.ro raporturile cu „celălalt”, ca şi faţă de propria imagine şi evaluare interioară. Dar la amândoi Dar la amândoi treapta cea mai profundă