A_4.05_Fitotehnie mod III _2015_Zaharia.pdf

7/23/2019 A_4.05_Fitotehnie mod III _2015_Zaharia.pdf

http://slidepdf.com/reader/full/a405fitotehnie-mod-iii-2015zahariapdf 1/125

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞIMEDICINĂ VETERINARĂ „ION IONESCU DE LA

BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ

Conf. dr. Marius Sorin ZAHARIA

FITOTEHNIE III(SUPORT DE STUDIU I.D.)

Iaşi, 2015



2

CUPRINSPag.

Introducere.........................................................................................................U.I.1. Plante textile........................................................................................1.1. Plante textile - Importanţă, răspândire, clasificare.....................................1.2. Inul pentru fibre.........................................................................................

1.2.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă de factoriiecologici.............................................................................................................1.2.2. Tehnologia de cultivare: rotaţia, fertilizarea, lucrările solului,

parametrii semănatului, lucrările de îngrijire, recoltarea...................................U.I.2. - Cânepa pentru fibre. Prelucrarea inului şi cânepii în topitorii.............2.1. Cânepa pentru fibre....................................................................................2.1.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă de factoriiecologici..............................................................................................................2.1.2. Tehnologia de cultivare: rotaţia, fertilizarea, lucrările solului,

parametrii semănatului, lucrările de îngrijire, recoltarea....................................2.2. Prelucrarea inului şi cânepii în topitorii......................................................

U.I. 3 – Bumbacul...............................................................................................3.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă de factoriiecologici..............................................................................................................3.2. Tehnologia de cultivare: rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, parametriisemănatului, lucrările de îngrijire, recoltarea.....................................................U.I. 4. Plante producătoare de tuberculi şi rădăcini...........................................4.1. Cartoful........................................................................................................4.1.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă de factoriiecologici..............................................................................................................4.1.2. Tehnologia de cultivare: rotaţia, fertilizarea, lucrările solului,

parametrii semănatului, lucrările de îngrijire, recoltarea....................................U.I. 5. Sfecla pentru zahăr. Cicoarea..................................................................5.1. Sfecla pentru zahăr......................................................................................5.1.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă de factoriiecologici..............................................................................................................5.1.2. Tehnologia de cultivare: rotaţia, fertilizarea, lucrările solului,

parametrii semănatului, lucrările de îngrijire, recoltarea....................................5.2. Cicoarea.......................................................................................................5.2.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă de factoriiecologici..............................................................................................................5.2.2. Tehnologia de cultivare: rotaţia, fertilizarea, lucrările solului,

parametrii semănatului, lucrările de îngrijire, recoltarea....................................U.I. 6. Tutunul....................................................................................................6.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă de factoriiecologici..............................................................................................................6.2. Tehnologia de cultivare: producerea răsadului, rotaţia, fertilizarea,lucrările solului, parametrii plantatului, lucrările de îngrijire, recoltarea...........UI. 7 - Hameiul ..................................................................................................7.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă de factoriiecologici..............................................................................................................7.2. Tehnologia de cultivare: înființarea plantației, fertilizarea, lucrărilesolului, parametrii plantatului, lucrările de îngrijire, recoltarea.........................

Bibliografie.........................................................................................................Răspunsurile la testele de autoevaluare..............................................................

3456

6

71617

17

1823

30

31

354344

44

486768

68

6979

79

8288

89

91110

111

113

123125



3

Disciplina de Fitotehnie, în conformitate cu programa analitică, îşi propune:- să înzestreze viitorii specialişti cu un bagaj de cunoştinţe privind

particularităţile biologice ale plantelor de câmp (anatomie, morfologie),încadrarea sistematică a acestora (familie, gen, specie, convarietăţi), cerinţele faţăde factorii de vegetaţie (temperatură, umiditate, hrană, sol, lumină), zonarea lorecologică;

- dobândirea de către viitorii specialişti a uni bagaj de cunoştinţe privindrotaţia, ingrasamintele si amendamentele folosite in agricultură, despre buruienile,

bolile şi dăunătorii din culturi;- dobândirea si înţelegerea bazei teoretice specifice Fitotehniei, a abilităţilor

de aplicare în practică a cunoştinţelor teoretice, precum şi formarea deprinderii dea acţiona autonom pentru a observa, analiza, interpreta şi oferi soluţii problemelorconcrete din domeniul fitotehniei.

- să formeze studenţilor deprinderi practice privind principalele verigitehnologice la culturile de câmp (rotaţie, fertilizare, lucrările solului, sămânţa şisemănatul, lucrări de îngrijire, recoltare) și modul de realizare a traseelortehnologice specifice fiecarei culturi de câmp.



4

Unitatea de învăţare 1- PLANTE TEXTILE

Cuprins (U.I. 1) Pag.1.1. Plante textile - Importanţă, răspândire, clasificare..................................1.2. Inul pentru fibre......................................................................................1.2.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă defactorii ecologici............................................................................................1.2.2. Tehnologia de cultivare: rotaţia, fertilizarea, lucrările solului,

parametrii semănatului, lucrările de îngrijire, recoltarea...............................Rezumat (U.I. 1) ……………………………………………..….…………Bibliografie (U.I. 1) ......................................................................................

56

6

71414

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 1)

Obiectivul acestei unităţi de învăţare este însuşirea principalelor noţiunireferitoare la importanţa, răspândirea și clasificarea plantelor textile;

Să formeze studenţilor deprinderi practice privind principalele verigitehnologice la cultura inului pentru fibre (rotaţie, fertilizare, lucrările solului,sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire, recoltare) și modul de realizare atraseelor tehnologice specifice.

După finalizarea studiului din această unitate de învăţare, studentul vadispune de competenţe pentru elaborarea unei tehnologii de cultivare a inului

pentru fibre.

Instrucţiuni (U.I. 1)Această unitate de învăţare cuprinde noţiuni privind biologia, ecologia și

tehnologia de cultivare a inului pentru fibre, pe baza cărora pot fi înţeleseconceptele referitoare la elaborarea tehnologiei de cultivare a acestei specii.Timpul mediu alocat pentru studiul individual este de cca. 4 ore. Această unitate

de învăţare cuprinde un test de autoevaluare, a căui rezolvare asigură o mai bunăfixare a cunoştinţelor dobândite în timpul studiului. O lucrare de verificare care săcuprindă aspecte din cadrul acestei unităţi de învăţare va fi prezentată la finalulU.I. 3.



5

1.1. PLANTE TEXTILE - IMPORTANŢĂ,RĂSPÂNDIRE, CLASIFICARE

Există numeroase specii vegetale ce au însuşirea de a forma fibrecelulozice în diferite organe ale plantelor, dar din acestea (peste 700), numai unnumăr restrâns (12 - 14) se cultivă.

După organul în care se formează fibrele, plantele textile se clasificăastfel:

- specii cu fibre textile în frunze, formate prin modificarea unor celule alenervurilor, din care mai importante sunt: Sisalul ( Agave sisalana Perk .) fam.

Agavaceae, cânepa de Manila (Musa textilis Née) fam. Musaceae, inul de NouaZeelandă ( Phormium tenax L.) , fam. Liliaceae, iuca ( Jucca filamentosa L.) fam.

Liliaceae;- specii cu fibrele localizate în ţesuturile tulpinii şi anume în periciclu

(fiind denumite şi fibre periciclice), din care mai răspândite: inul pentru fibre( Linum usitatissimum L.) fam. Linaceae, cânepa pentru fibre (Cannabis sativa L.) fam. Cannabaceae, iuta (Chorchorus sp., fam. Tiliaceae), chenaful ( Hibiscuscannabinus L.) fam. Malvaceae, teişorul (Abutilon avicennae Gärtn) fam.

Malvaceae, ramia (Böehmeria nivea (L.) Gaud. fam. Urticaceae;- specii ce formează fibrele pe tegumentul seminţei, prin modificarea unor

celule, din care face parte numai bumbacul (Gossypium spp., fam. Malvaceae).După repartiţia lor geografică datorată cerinţelor foarte diferite faţă de climă

(mai ales faţă de căldură), plantele textile se grupează astfel:- plante cultivate în zone nordice, din care mai importantă este inul pentru

fibre;- plante cu răspândire în climat temperat : cânepa, teişorul;- plante pentru zonele sudice: bumbacul, iuta, sisalul, ramia, etc.

Cu toată concurenţa fibrelor sintetice şi a celor de origine animală, fibreletextile vegetale îşi menţin importanţa, datorită însuşirilor acestora, fiind deneînlocuit în diverse domenii industriale, îndeosebi în industria textilă. Suntfolosite cu precădere pentru fabricarea ţesăturilor destinate confecţionării lenjeriei

de corp şi de pat, articolelor de îmbrăcăminte pentru vară etc. Fibrele de bumbacşi in se amestecă în proporţie de 30 - 66% cu cele sintetice, pentru îmbunătăţireacalităţii acestora.

Unele specii de plante textile (in, cânepă, bumbac) sunt considerate şi plante oleaginoase datorită conţinutului ridicat de grăsimi în seminţe. Lemnulrămas după extragerea fibrelor din tulpini (puzderia) este utilizat ca materie primă

pentru obţinerea de plăci aglomerate, celuloză sau drept combustibil.Turtele şi şroturile rezultate de la extragerea uleiului din seminţe constituie

un valoros furaj concentrat datorită conţinutului acestora în proteine, hidraţi de

carbon, grăsimi, săruri minerale. În general, toate subprodusele sunt întrebuinţateîn diferite scopuri.



6

1.2. INUL PENTRU FIBRE (Linum usitatissimum L. )

1.2.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică,sistematică, particularități biologice, cerinţele faţă de factoriiecologici

ImportanţăFibrele de in (fuiorul) reprezintă circa 20-26%, sunt foarte valoroase, au o

mare rezistenţă la rupere şi putrezire, luciu mătăsos, fiind utilizate la fabricarealenjeriei, haine, feţe de masă, pânze pentru pictură, paraşute, vele, aţă, dantele etc.

Fibra scurtă (câlţii) se utilizează la fabricarea hârtiei pentru ţigarete, asacilor, prelate.

Pleava se foloseşte la furajarea ovinelor şi ca materie primă în fabricareafurfurolului.

Seminţele se folosesc pentru extragerea uleiurilor iar şroturile în furajareaanimalelor.

Inul pentru fibre este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor şiîn special pentru cerealele de toamnă.

Compoziţia chimică a fibreiFibra de in conţine celuloză 84-90%, substanţe pectice 1-2%, lignină 2-4%,

substanţe ceroase 1,5-2,5% şi cenuşă 1-3%.

Răspândire Inul pentru fibre se cultivă pe plan mondial pe circa 322 mii ha (2009) cu o

producţie medie de 1420 kg/ha.Ţări mari cultivatoare sunt: China, Belarus, Federaţia Rusă, Franţa.În ţara noastră se cultivă pe circa 35 ha (2009) cu o producţie medie de 2860

kg/ha.Sistematică Inul pentru fibre aparţine speciei Linum usitatissimum L. , ssp. eurasiaticum

proles elongata.

Particularităţi biologice Sistemul radicular al inului pentru fibre este mai slab dezvoltat decât la inul pentru ulei.

Tulpina, înaltă de 70-150 cm, este cilindrică, fistuloasă, neramificată pe o porţiune mare. Fasciculele de fibre lungi , paralele, constitue “fuiorul” cu luciumătăsos, iar fibrele scurte constitue câlţii. Fuiorul reperezintă cam 20-26% iarcâlţii 50% din masa totală a fibrei.

Frunzele, în număr de pâna la 100, sunt îngust lanceolate, sesile şi cad lamaturitate.

Florile sunt pe tipul 5, hermafrodite, au culoare albă sau albastră.

Fructul este o capsulă cu 5-10 seminţe.Perioada de vegetaţie este de 84-115 zile.



7

Cerinţe faţă de climă şi solInul pentru fibre este o plantă de climat umed şi răcoros.Temperatura minimă de germinare este de 2-30C. Creşterea intensă a

tulpinii se realizează la 16-170C iar formarea capsulelor şi maturarea se realizeazăla 18-200C.

Umiditatea. Inul pentru fibre este pretenţios faţă de apă din cauza număruluimare de stomate, desimii mari a plantelor şi sistemului radicular slab dezvoltat.Pentru germinare seminţele necesită 120-180% apă faţă de masa lor uscată.Consumul maxim de apă se înregistrează în faza de îmbobocire-înflorire.Umiditatea relativă a aerului trebuie să fie de 70-80%.

Lumina. Zilele noroase şi semănatul timpuriu determină o lungime tehnicămai mare a plantelor de in.

Solul . Inul pentru fibre necesită soluri plane, cu textură luto-nisipoasă,nisipo-lutoasă sau lutoasă, profunde, permeabile, structurate, fertile, cu capacitatemare de reţinere a apei, curate de buruieni şi cu pH-ul 6-6,8.

Zone ecologiceCele mai favorabile zone de cultură sunt situate în depresiunile montane

(Suceava, Rădăuţi, Gheorgheni, Topliţa, Maramureş, Sălaj).

1.2.2. Tehnologia de cultivare: rotaţia, fertilizarea, lucrărilesolului, parametrii semănatului, lucrările de îngrijire, recoltarea

RotaţiaInul pentru fibre este pretenţios la planta premergătoare. Cele mai bune

premergătoare sunt: grâul de toamnă, leguminoasele anuale (mazărea), borceagul, precum şi cartoful sau sfecla pentru zahăr, dacă au fost fertilizate corespunzător şinu au fost atacate de Rhizoctonia sp. şi Botrytis cinerea. Plantele bune

premergătoare sunt orzoaica şi porumbul. Nu se vor folosi ca plante premergătoare şi nici postmergătoare cânepa şi rapiţa.

Inul pentru fibre se poate folosi ca plantă protectoare pentru morcov,ierburi perene etc. În zonele unde se practică “topitul la rouă” se seamănă

perpendicular pe rândurile de in o graminee care formează un covor ierbos cefavorizează topitul, iar în anul următor se asigură o producţie normală de fân, aşa

cum s-a dovedit în experienţele de la S.C.A. Livada.Pe acelaşi teren, inul pentru fibre nu trebuie să revină mai devreme de 6

ani din cauza aşa-numitei “oboseli” a solului sau “alergia inului” faţă de el însuşi,cauzată de un complex de factori cum ar fi secreţiile autotoxice ale rădăcinilor(lineina), acumularea germenilor unor boli (septorioza, antracnoza, rugina,fusarioza), acidifierea şi acumularea unor compuşi toxici (Fe, Al, Mn), consumulunor microelemente (mai ales bor), înmulţirea unor buruieni specifice care eliminăîn sol secreţii ce inhibă germinaţia inului (Camelina alyssum şi Euphorbia sp.).

După inul pentru fibre pot urma toate plantele de cultură, cu excepţia celorcu boli comune (cartof, sfeclă). Culturile succesive şi grâul de toamnă găsesccondiţii foarte bune de sol.



8

FertilizareaPentru o tonă de substanţă uscată recoltată, inul pentru fibre extrage din sol

12 kg azot, 4,9 kg P2O5 şi 18 kg K 2O. Deşi nu consumă cantităţi mari de elementenutritive, inul pentru fibre este foarte pretenţios la fertilizare, din următoareleconsiderente: are perioadă scurtă de vegetaţie; rădăcina este slab dezvoltată şi cu

capacitate redusă de a folosi elementele mai greu solubile din sol; coeficientul devalorificare a îngrăşămintelor este scăzut: 70 - 80% la azot, 15 - 20% la fosfor şi50 - 60% la potasiu; absorbţia intensă a elementelor nutritive are loc de timpuriuşi într-un termen scurt: 70% din azot, 60 - 70% din P2O5, şi peste 80% din K 2O

până la începutul înfloritului; însămânţarea în rânduri apropiate exclude posibilitatea favorizării solubilizării elementelor nutritive, prin executarea unorlucrări în timpul vegetaţiei.

Insuficienţa şi excesul elementelor nutritive micşorează producţia şicalitatea acesteia.

Azotul favorizează creşterea tulpinii, formarea frunzelor, intensifică

asimilaţia clorofiliană, determină randamentul în fibre şi calitatea acestora.Fosforul , în cantităţi suficiente, atenuează efectul negativ al azotului,

scurtează perioada de vegetaţie, favorizează sporirea numărului de fibreelementare în fascicule şi depunerea celulozei în pereţii celulelor, influenţeazăfavorabil uniformitatea maturării, producţia de seminţe şi ulei.

Potasiul , asigurat în cantităţi optime, favorizează formarea fasciculelorcompacte, biosinteza celulozei şi rezistenţa fibrelor.

Cercetările din ţara noastră au precizat că fertilizarea inului pentru fibretrebuie să se facă cu toate cele trei elemente nutritive de bază (NPK), cantităţile de

fosfor puse la dispoziţia plantei să fie egale sau mai mari decât cele de azot, iarcele de potasiu egale sau mai mari decât cantităţile de fosfor.

Raportul între elementele nutritive NPK să fie de 1:3:3 pe solurile fertile,de 1:2:3 pe solurile cu fertilitate mijlocie, iar pe solurile sărace de 1:1,5:1,5.

Dozele de îngrăşăminte chimice se diferenţiază în funcţie de soi, planta premergătoare, fertilitatea solului şi desimea semănatului. Pe solurile cu fertilitatemijlocie (8 - 10 mg P2O5, şi 12 - 25 mg K 2O la 100 g sol) se recomandă N32-64,P48-80, iar pe solurile cu fertilitate scăzută (sub 7 mg P2O5 şi 15 mg K 2O la 100 gsol) să se utilizeze N48-80, P64-96, K 64-96. Dozele minime se recomandă după cerealede toamnă şi la soiurile sensibile la cădere, iar cele maxime după plante prăşitoareşi la soiurile rezistente la cădere (Mădăraş, Mureş etc.). După plante leguminoasedozele de azot se micşorează cu 20 - 30 kg/ha, iar în microzonele cu precipitaţiiabundente se măresc cu 10 - 20 kg/ha; pe solurile care au primit amendamente cu1 - 2 ani înainte, dozele de fosfor şi potasiu se măresc cu 20 - 30 kg/ha,adăugându-se, totodată, 0,3 - 1,0 kg/ha bor pentru atenuarea efectului dăunător alcalciului asupra calităţii fuiorului.

Microelementele au influenţă pozitivă asupra producţiei şi calităţiiacesteia. Folosirea borului a determinat sporuri de 120 - 200 kg/ha la fibre şi 100 -160 kg/ha la seminţe.

Manganul a determinat creşterea randamentului de fibre, mărirea rezistenţeiacestora, iar cuprul a mărit activitatea fotosintetică.



9

Zincul, sub formă de sulfat de zinc, aplicat prin încorporare în sol sauextraradicular în timpul vegetaţiei, a determinat sporuri de producţie în zone maireci şi mai umede din Franţa.

Gunoiul de grajd nu se aplică direct inului pentru fibre, deoarece duce lacăderea “în vetre” sau pe toată suprafaţa, datorită excesului de azot; de asemenea,

îmburuienează solul, nu este folosit complet datorită perioadei scurte de vegetaţie,reduce procentul de fibre în tulpini şi rezistenţa acestora la rupere, recomandându-se la planta premergătoare.

Epoca de aplicare a îngrăşămintelor. Îngrăşămintele cu potasiu se aplicăsub arătura de bază; cele cu fosfor fie sub arătura de bază, fie în primăvară la

pregătirea patului germinativ, sub formă de îngrăşăminte complexe, fără să scadă producţia. Aplicarea a jumătate din doza de azot la pregătirea patului germinativ şi jumătate în faza de brădişor determină sporirea proporţiei de fibre lungi cu 8 -15%. Aplicarea se face cu avionul, elicopterul sau terestru, când s-au lăsat cărărila semănat şi după ce se evaporă roua.

Lucrările soluluiInul pentru fibre are seminţe mici, sistemul radicular slab dezvoltat şi este

sensibil la îmburuienare. Lucrările de bază se efectuează în funcţie de planta premergătoare şi grosimea stratului arabil. Se efectuează o arătură adâncă la 23 - 25cm după plante premergătoare ce eliberează terenul timpuriu şi la 28 - 30 cm dupăcele târzii (porumb, cartof, sfeclă etc.), încorporându-se bine resturile vegetale,terenul menţinându-se afânat şi curat de buruieni, nivelat până la venirea iernii.

Primăvara, patul germinativ se pregăteşte cu multă atenţie (grădinăreşte),fără a pulveriza solul (pericol de formare a crustei). Cu ajutorul combinatorului se

pregăteşte patul germinativ, mărunţindu-l pe adâncimea semănatului, iar subaceastă adâncime solul să fie tasat. Dacă este cazul, se încorporează şi erbicideleantigramineice.

Sămânţa şi semănatul Sămânţa trebuie să aparţină soiului zonat, să fie sănătoasă, cu puritatea

minimă de 99%, germinaţia minimă 85%, cu MMB cât mai mare, să fie lipsită decuscută, omogenă, lucioasă. Sămânţa se tratează împotriva antracnozei(Colletotrichum lini) şi fuzariozei ( Fusarium lini) cu Tiradin 75 - 3,5 kg/t, OftanolT - 2 kg/t şi contra bolilor şi dăunătorilor (puricelui inului) se recomandătratamente pe bază de betaciflutrin + imidacloprid (Chinook 20 l/t de sămânţă).

Tratamentele se efectuează numai pe cale uscată. Epoca de semănat . Temperatura minimă de germinare este de 2 - 3°C, dar

semănatul se face când în sol, la adâncimea de 4 - 5 cm, se realizează, 2 - 3 zile larând, la orele 7 dimineaţa, temperatura de 4 - 5°C.

Semănat în epoca optimă inul formează tulpini înalte, neramificate, cufibre lungi, rezistente la cădere, îmburuienare şi purici. Semănat prea devreme,inul poate fi distrus de eventualele temperaturi scăzute (-1°C distruge plantele înfaza cotiledonală); mai târziu se scurtează faza creşterii intense, tulpinile şi fuiorulrămân de dimensiuni mai reduse, atacul puricilor aduce prejudicii lanului. În

depresiunile Ciuc, Gheorgheni, valea Râului Negru, semănatul se efectuează cândtemperatura în sol ajunge la 7°C, datorită pericolului îngheţurilor târzii.



10

Desimea la semănat . Cercetările din ţara noastră şi din alte ţări auevidenţiat că desimea optimă la recoltare a inului pentru fibre este de 1.800 –2.000 plante/m2. De la semnat şi până la recoltare se produc pierderi de 27 - 35%faţă de numărul seminţelor încorporate în sol. Ca urmare, desimea semănatuluitrebuie să fie de 2400 - 3000 plante/m2, în funcţie de fertilitatea solului (desime

mai mare pe soluri mai fertile), epoca semănatului (desime mai mare în epocaoptimă) şi rezistenţa soiului la cădere (desime mare la soiurile rezistente).Distanţa între rânduri, folosită în România, este de 12,5 cm.

Adâncimea semănatului este de 1,5 - 2,0 cm pe solurile mai grele(lutoase) şi mijlocii (nisipo-lutoase) şi 2 - 3 cm pe cele mai uşoare, structurate.Semănatul mai adânc sau mai la suprafaţă determină goluri în lan.

Lucrări de îngrijireCombaterea buruienilor. Din cauza creşterii lente în primele faze de

vegetaţie şi umbririi reduse a solului, inul poate fi invadat de buruieni ce pot produce pagube de 25 - 50% din valoarea producţiei. Combaterea buruienilor prin

pliviri manuale este costisitoare şi greu de efectuat, singura cale de distrugerefiind combaterea integrată din care nu lipseşte folosirea erbicidelor.

1. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate sensibile la MCPA (acid 2metil-4 chlorphenoxiacetic), cum sunt: Chenopodium album, Sinapis arvensis,

Raphanus raphanistrum, Thlaspi arvense, Capsella bursa-pastoris şi altete, seutilizează erbicidul Dikotex 40 EC (40% MCPA) în doză de 1,5 – 2,0 l/ha,aplicându-se în faza de brădişor , când plantele de in au 6 - 10 cm înălţime, iar

buruienile dicotiledonate sunt în faza cotiledonală sau de rozetă, iar temperaturaaerului mai mare de 14°C.

2. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate rezistente sau mediurezistente la MCPA ( Amaranthus sp., Atriplex patula, Galium aparine, Sonchusarvensis, Convolvulus arvensis, Matricaria sp., Polygonum convolvulus, Vicia sp.)se utilizează unul din următoarele erbicide: Brominal flax (12% bromoxynil + 12%MCPA), 1,5 - 2,0 l/ha; Buctril M (20% bromoxynil + 20% MCPA), 1 l/ha;Basagran (48% bentazon), 2 - 4 l/ha; Glean (75% chlorsulfuron), 10 - 15 g/ha.

Aceste erbicide se aplică înainte, în timpul şi după faza de “brădişor”, de la4 - 5 cm înălţime a inului şi până la 25 cm înălţime, iar buruienile se află în fazacotiledonală sau de rozetă şi temperatura aerului înregistrează de la 8 - 10°C, pânăla 25°C.

3. În zonele în care se întâlnesc şi specii de buruieni monocotiledonate(Setaria sp., Echinochloa crus-galli şi Sorghum halepense), se recurge la aplicareaerbicidelor antigramineice: Diizocab (70% butylate), în doză de 4 - 6 l/ha, sauLasso (48% alachlor), în doză de 4 - 7 l/ha, sau Dual 500 (50% methalachlor), îndoză de 3 - 6 l/ha.

Aceste erbicide se încorporează în sol prin două treceri perpendiculare cucombinatorul la adâncimea de 6 - 8 cm Diizocabul şi la 3 - 5 cm erbicidele Lasso şiDual, dozele fiind calculate în funcţie de conţinutul solului în humus (de la 1 la 4%).

Erbicidele antidicotiledonate se aplică conform cu indicaţiile de la

punctele 1 şi 2.



11

4. Culturile de în infestate cu buruieni dicotiledonate şi monocotiledonate, printre care se află şi odosul ( Avena fatua), zâzania ( Lolium remotum), mohorul(Setaria sp.) se tratează cu următoarele erbicide: Avadex BW EC (48% triallte) îndoză de 5,0 - 6,5 l/ha (1 - 4% humus) care se aplică înaintea semănatului şi seîncorporează în sol la 3 - 5 cm cu combinatorul; Illoxan (28% diclofop) + Buctril

M în doze de 3,0 + 1,0 l/ha sau Nabu S (20% sethoxydim) + Buctril M în doze de1,5 + 1,0 l/ha care se aplică după răsărirea inului, când odosul are 3 - 4 frunzuliţe,iar buruienile dicotiledonate sunt în faza de cotiledoane sau rozetă de frunze;Fusilade Super (12,5% fluazifop - p-butyl) + Buctril M în doze de 1,5 - 1,0 l/ha seaplică atunci când odosul are 3 - 4 frunzuliţe şi până la înfrăţirea acestuia, iar

buruienile dicotiledonate sunt în faza de rozetă.5. Pirul ( Agropyron repens) poate fi combătut cu Fusilade Super în doză

de 4 - 5 l/ha, în momentul când lăstarii acestuia au înălţimea de 10 - 15 cm,asociat cu erbicide antidicotiledonate (Buctril M, Basagran, Glean).

6. Combaterea cuscutei (Cuscuta epilinum), care atacă plantele sub formă

de vetre, se face cu Reglone 3 - 4 l/ha sau plantele se cosesc şi se ard după ce s-auuscat. Combaterea trebuie să se facă înainte de fructificarea cuscutei.

7. Când nu se dispune de erbicide ce se aplică preemergent, pe terenurileîmburuienate se practică două erbicidări postemergente: prima erbicidare seefectuează când inul are 4 - 5 cm înălţime, cu Basagran în doză de 2 - 4 l/ha sau înfaza de “brăduţ ” (6 - 10 cm) cu Dikotex 40 EC în doză de 1,5 - 2 l/ha, iar a douaerbicidare se face când inul are înălţimea de 20 - 25 cm cu erbicide asociate:Fusilade Super (2 l/ha) şi unul din erbicidele Buctril M (1 l/ha), Brominal flax (1,5l/ha) sau Glean (10 g/ha).

Pe terenurile infestate cu buruieni rezistente la toate erbicidele, trebuieevitată amplasarea inului. La efectuarea erbicidărilor postemergente se vor folosi200 - 350 l/ha soluţie pentru tratamente corecte.

Adăugarea în soluţia de erbicidare cu Dikotex a 9 kg/ha azotat de amoniusau 14 kg/ha uree a determinat o mai bună combatere a buruienilor şi obţinereaunor sporuri de producţie de 90 - 130 kg/ha fibre şi 70 - 90 kg/ha sămânţă.Utilizarea microelementelor bor (250 g/ha), zinc (100 g/ha) şi molibden (100g/ha); alături de azot, a determinat sporuri mai mari de producţie, fiind diminuatatacul unor boli (bacterioză, fuzarioză şi rugină).

Combaterea dăunătorilor. Puricii ( Aphtona euphorbiae) se combat înmomentul răsăririi plantelor de in, când produc cele mai mari pagube utilizându-se insecticidele Decis 2,5 CE – 0,3 l/ha sau Fastac 10 EC – 0,1 l/ha în 300 – 400 lapă/ha. Aceste tratamente se execută atunci când nu s-au tratat seminţele cuinsecticide la însămânţare. Tratamentele se efectuează cu maşini de prăfuit saustropit, după ce s-a evaporat roua de pe plante şi pe timp liniştit.

Tripsul inului (Thrips linarius), care atacă în verile mai secetoase din fazade 30 cm înălţime a inului până la înflorire, se combate cu insecticidele Fastac 100- 0,1 kg/ha sau Sinoratox 35 CE - 2 kg/ha.

Combaterea bolilor (făinarea - Oidium lini, rugina - Melampsora lini,

putrezirea plăntuţelor de in - Pythium debaryanum, antracnoza - Colletotrichumlini, pătarea brună - Phoma linicola, fusarioza Fusarium lini, septorioza - Septoria



12

linicola) se face prin tratarea seminţelor, iar în timpul vegetaţiei, la avertizare, cuFundazol sau cu alte fungicide.

Irigarea inului este necesară în zonele şi anii cu vreme secetoasă, princare se asigură realizarea producţiilor mari, cantitativ şi calitativ, şi se efectuează

prin aspersiune, aplicându-se udarea de răsărire cu 200 - 250 m3/ha iar în timpul

creşterii intense 2 - 3 udări cu 600 - 700 m

3

/ha. Irigarea după înflorit poatefavoriza căderea plantelor; ca atare nu este necesară, cu atât mai mult cu câtconsumul de apă al plantelor se reduce după încetarea creşterii.

RecoltareaFazele de maturare ale inului pentru fibre sunt următoarele:

Maturarea galbenă-timpurie se recunoaşte prin culoarea galbenă a plantelor, la care rămân verzi numai frunzele superioare, vârful tulpinii şicapsulele. Frunzele bazale au căzut, seminţele au culoarea galbenă şi vârfulcastaniu. Recoltat în această fază, inul realizează fibre de calitate bună şi producţiimici de seminţe.

Maturarea galbenă-deplină (tehnică) se caracterizează prin culoarea plantei galbenă-închis, frunzele au căzut, seminţele s-au întărit, au luciucaracteristic soiului şi culoarea castanie. Fibrele sunt rezistente, dar mai puţinelastice. În această fază se recoltează plantele de in prin smulgere.

Maturarea deplină. Tulpinile şi capsulele au culoarea castanie-brună,seminţele se desprind de pe pereţii fructului, fibrele s-au lignificat, au pierdutelasticitatea, încât rezultă fuior puţin, inferior calitativ şi cu multă puzderieaderentă.

Recoltarea inului se face la maturitatea tehnică, prin smulgere cu mijloace

mecanizate sau manuală a plantelor. Smulgerea manuală a inului se face înmănunchiuri mici, care se scutură de pământ şi se aşează în pale pe categorii delungime şi culoare. După 1 - 2 zile se leagă în snopi cu diametrul de 15 - 20 cm,apoi snopii se aşează câte 4 - 6 în piramidă pentru uscare. Când s-au uscatsuficient, snopii se clădesc în şire separate pe categorii de calitate la margineasolei şi accesibile mijloacelor de transport sau se predau direct centrelor decolectare sau topitoriilor.

În zonele mai ploioase plantele se lasă nelegate, aşezate sub formă de piramidă, lungi de circa 1 m, cu pereţii subţiri, unde rămân 1 - 3 săptămâni pentrua se usca complet, după care se leagă în snopi şi se depozitează sau se transportăla beneficiar.

Recoltarea mecanizată se realizează cu combina rusească LKV- 4 T, caresmulge plantele, le decapsulează şi le leagă în snopi. Dacă tulpinile nu suntmaturate uniform şi suficient uscate, se renunţă la aparatul de legat şi tulpinilerămân în brazdă continuă (pale) pe teren (LK-4 T).

Tot mecanizat, inul pentru fibre se poate recolta şi cu combina TLZV-4,importată din fosta Cehoslovacie, care smulge plantele, leagă tulpinile în snopisau le poate lăsa în brazdă continuă (TLZ-4), când se renunţă la aparatul de legat.Plantele uscate în brazde pot fi legate în snopi manual sau cu maşini speciale

(PTP-1). Solele recoltate mecanizat trebuie să fie plane, curate de buruieni, cu



13

plante uniforme. Capsulele recoltate pe diferite căi se treieră cu combina C-12,reglată în acest scop sau cu maşini speciale în topitorii.

Inul ajuns în topitorii se decapsulează (dacă această operaţie nu s-a făcut larecoltare) urmând preindustrializarea (topitul, meliţatul etc.).

Producţiile soiurilor actuale, în condiţii favorabile şi cu tehnologii corecte,

oscilează între 4.500 – 8.000 kg/ha, din care 70% sunt tulpini uscate, 10% seminţeşi 20% pleavă.În urma topirii inului se obţin circa 14 - 27% fibre, din care 47 - 76% fuior

şi 60 – 24% câlţi.

Test de autoevaluare (1):1. Cele mai bune premergătoare pentru inul pt. fibre sunt:a. grâul de toamnă, leguminoasele anuale

b. cânepac. rapiţa

2. Gunoiul de grajd se aplică direct inului pentru fibre în doze de:a. 10-15 t/ha

b. 20-30 t/hac. nu se aplică direct culturii

3. Epoca de semănat la inul pentru fibre este atunci cand in sol se realizează:a. 2 - 3°C

b. 4 - 5°C

c. 6 - 8°C

4. Densităţile de semănat sunt de:a. 1000 – 1200 bg/m2

b. 2400 – 3000 bg/m2 c. 3200 – 4400 bg/m2

5. Erbicidarea postemergentă a inului se face:a. imediat după răsărire în faza cotiledonată

b. în faza de brădişorc. la alungirea tulpinii – apariţia inflorescenţei

6. Combaterea cuscutei se face cu:a. Reglone 3 - 4 l/ha

b. Lasso 4 - 7 l/hac. Dual 3 - 6 l/ha

7. Pirul poate fi combătut cu:a. Fusilade Super, 4 - 5 l/ha

b. SDMA, 2 l/hac. Icedin, 1 l/ha



14

8. Puricii inului se combat cu:a. zeamă bordoleză, 1l/ha

b. Decis 2,5 CE – 0,3 l/hac. zeamă sulfocalcică, 2 l/ha

9. Făinarea și rugina se combat cu:a. Fundazol b. Decisc. Fastac

10. Recoltarea inului se face la:a. Maturitatea galbenă-timpurie

b. Maturitatea galbenă-deplină (tehnică)c. Maturitatea deplină

Rezumat (U.I. 1)Studierea inului pentru fibre ne ajută să intelegem biologia și ecologia

acestei specii, sistematica și cerintele față de factorii de vegetație. De asemenea,studentii vor parcurge principalele verigi tehnologice (rotație, fertilizare, lucrărilesolului, sămânța și semănatul, lucrările de îngrijire și recoltatul), pentru a puteaelabora la sfîrșitul acestei unități de învățare o tehnologie de cultură.

BIBLIOGRAFIE (U.I. 1)

1. Axinte M., Muteanu L., Borcean I., Roman Gh.V., 2001 – Fitotehnie, Ed.“Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.

2. Berbecel O., Valuţă Gh., 1960 – Zonarea ecologică a plantelor economice,Edit. Academiei, Bucureşti.

3. Bîlteanu Gh, Salontai Al., Vasilică C., Bîrnaure V., Borcean I., 1991 – Fitotehnie, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti.

4. Bîlteanu Gh., 2001 – Fitotehnie, vol. II , Ed. Ceres, Bucureşti.5. Hălmăjan H., 1999 – Tehnologia culturii inului, Cereale şi plante tehnice, nr.4,

pag. 9. 6. Hera Cr. şi colab. 1989 – Participarea azotului din sol şi din îngrăşăminte

asupra formării producţiei, Analele ICCPT Fundulea, vol. 57, pag. 127. 7. Iacob Viorica, Ulea E., Puiu I., 1998 – Fitopatologie agricolă, Ed. Ion

Ionescu de la Brad, Iaşi. 8. Mogârzan Aglaia, Morar G., Ştefan M., 2004 - Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu

de la Brad” Iaşi.9. Mogârzan Aglaia, Robu T., Zaharia M., 2010 – Fitotehnie- Îndrumător

pentru lucrări practice, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.10. Sin Gh., 2001 – Tehnologii moderne pentru cultura plantelor de câmp. Ed.

Universal, Bucureşti.11. Şandru I., 1996 – Protejarea culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor, Ed.



15

Helicon, Timişoara. 12. Toma D., Sin Gh., 1987 - Calitatea lucrărilor agricole executate mecanizat

pentru culturile de câmp, Ed. Ceres, Bucureşti. 13. Zaharia M.S., 2011 - Tehnologia culturilor de câmp. I.S.B.N. 978-973-147-

094-8, Editura „Ion Ionescu de la Brad” Iaşi

*** 1999 – Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în România, M.A.A., D.J.O.P.U.V., Bucureşti *** 2011 – http://faostat.fao.org

*** 2011 – www.gazetadeagricultura.ro



16

Unitatea de învăţare 2. CÂNEPA PENTRU FIBRE.PRELUCRAREA INULUI ŞI CÂNEPII ÎN TOPITORII

Cuprins (U.I. 2) Pag.

2.1. Cânepa pentru fibre..............................................................................2.1.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă defactorii ecologici..........................................................................................2.1.2. Tehnologia de cultivare: rotaţia, fertilizarea, lucrările solului,

parametrii semănatului, lucrările de îngrijire, recoltarea.............................2.2. Prelucrarea inului şi cânepii în topitorii...............................................

Rezumat (U.I. 2) …………………………………………………………Bibliografie (U.I. 2) ...................................................................................

17

17

1823

2828


Obiectivul acestei unităţi de învăţare este însuşirea principalelor noţiunireferitoare la importanţa, răspândirea și cerințele față de factorii climatici aicânepei.

Să formeze studenţilor deprinderi practice privind principalele verigitehnologice la cultura cânepei pentru fibre (rotaţie, fertilizare, lucrările solului,sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire, recoltare) și modul de realizare atraseelor tehnologice specifice.

Studenții să dobandească cunoștințe referitoare la prelucrarea inului șicânepei în topitorii.

După finalizarea studiului din această unitate de învăţare, studentul vadispune de competenţe pentru elaborarea unei tehnologii de cultivare a inului

pentru fibre și de prelucrare a inului și cânepei.


tehnologia de cultivare a cânepei pentru fibre, pe baza cărora pot fi înţeleseconceptele referitoare la elaborarea tehnologiei de cultivare a acestei specii.Timpul mediu alocat pentru studiul individual este de cca. 4 ore. Această unitatede învăţare cuprinde un test de autoevaluare, a căui rezolvare asigură o mai bunăfixare a cunoştinţelor dobândite în timpul studiului. O lucrare de verificare care săcuprindă aspecte din cadrul acestei unităţi de învăţare va fi prezentată la finalulU.I. 3.



17

2.1. CÂNEPA (Cannabis sativa L. )

2.1.1. Importanţă. Biologie. EcologieImportanţăTulpina reprezintă 60-65% din biomasă, fiind formată din fibre 18-28%.

Fibrele se folosesc la fabricarea albiturilor de pat, feţe de masă, frânghii, saci,vele, covoare, sfoară etc.

Frunzele reprezintă 18-20% şi se utilizează ca furaj, pentru obţinerea demedicamente, ceai, haşiş.

Fructele se utilizează ca hrană pentru păsări, extragearea uleiului, iar turtele în hrana animalelor.

Puzderiile se utilizează la fabricarea plăcilor aglomerate, celuloză, hârtie. Pleava are valoare fertilizantă de 3-4 ori mai mare decât gunoiul de grajd.

Cânepa este o excelentă premergătoare pentru grâul de toamnă, valorificăsolurile turboase şi cu apă freatică la suprafaţă, este o plantă indicatoare afertilităţii şi se foloseşte pentru uniformizarea câmpurilor de experienţe.

Răspândire Cânepa se cultivă pe circa 49000 ha (2009). Ţări mari cultivatoare sunt

R.P.D. Korea, China, Chile, Federaţia Rusă, România etc. În ţara noastră secultivă pe circa 1600 ha.

Sistematică Cânepa aparţine familiei Cannabaceae, existând în cultură specia pentru

fibre (Cannabis sativa) şi pentru obţinerea substanţelor narcotice (Cannabisindica).Particularităţi biolocice Cânepa este o plantă anuală având perioada de vegetaţie cuprinsă între 50-

165 zile. Rădăcina este pivotantă, pătrunzând până la 2 m adâncime.Tulpina are înălţimea de 1,5-5 m şi este formată din 8-25 internoduri.Frunzele sunt peţiolate şi compus palmat sectate.

Inflorescenţa şi florile. Cânepa poate fi unisexuat monoică sau dioică. Lacânepa dioică, florile mascule se găsesc grupate în cime pe cânepa de vară. Florilefemele se găsesc pe cânepa de toamnă, grupate în spice false.

Polenizarea este alogamă, anemofilă.Fructul este o nuculă cu MMB-ul de 15-25 g şi MH de 45 kg.Cerinţe faţă de climă şi solCăldura. Cânepa germinează la 2-40C. Are nevoie de temperaturi de 150C

până la apariţia butonilor florali, de peste 180C de la butonizare la sfârşitulînfloririi şi de 20-240C la formarea fructelor şi maturare.

Umiditatea. Faţă de apă, cânepa are cerinţe mari în perioada de la apariţia butonilor florali şi până la sfârşitul înfloririi când se consumă 65-70% din

necesarul total. Condiţii bune se întrunesc în zonele în care cad 250 mm curepartiţia relativ uniformă între 1 mai şi 15 iulie.



18

Solul. Cânepa are cerinţe ridicate faţă de sol, care trebuie să fie bogat înhumus şi elemente nutritive, pH 6,8-7,5, textură lutoasă sau luto-argiloasă. Cele maiindicate sunt cernoziomurile, lăcoviştile, solurile aluvionale fertile etc.

Zone ecologice Zona foarte favorabilă cuprinde Câmpia de Vest, a Someşului, Mureşului,

Tîrnavelor, Câmpia Siretului şi a râului Moldova. Zona favorabilă se găseşte în vecinătatea Câmpiei de Vest, PodişulTransilvaniei, Moldova, Podişul Getic etc.

2.1.2. Tehnologia de cultivare a cânepeiRotaţiaCele mai bune plante premergătoare pentru cânepă sunt trifoiul, lucerna,

cartoful, sfecla pentru zahăr, porumbul neatacat de sfredelitor ( Pyraustanubilalis), leguminoasele anuale (mazăre, fasole, soia). Cânepa nu se seamănădupă floarea-soarelui şi tutun (datorită plantei parazite comune Orobanche sp.),grâu sau borceag, care favorizează larvele moliei cânepei (Grapholita delineana).

Deşi cânepa se autosuportă mai mulţi ani la rând pe acelaşi teren(cânepişti), practicarea monoculturii este contraindicată, ducând la înmulţirea

buruienilor, a moliei, puricilor ( Psylliodes attenuata), sfredelitorului porumbuluişi lupoaiei (Orobanche sp.). După cânepă se cultivă cu rezultate bune grâul detoamnă, secara, triticale şi alte plante, cu excepţia florii-soarelui şi tutunului.

FertilizareaAvând un consum ridicat de substanţe nutritive, cânepa este pretenţioasă la

fertilizare. La o producţie de 1 tonă tulpini, cânepa consumă 12 - 14 kg azot, 4,0 -4,5 kg P2O5, 6,4 - 7,0 kg K 2O, 15,6 - 19,0 kg CaO, remarcându-se consumul

ridicat de calciu şi azot, care influenţează producţia de tulpini şi fibre.Fertilizarea cu cantităţi mari de elemente nutritive este necesară din

următoarele considerente: cânepa are sistemul radicular mai puţin dezvoltat (8 -10%) comparativ cu biomasa totală; capacitatea de absorbţie a rădăcinilor estemică; dacă se cultivă pentru fibre, are perioada de vegetaţie mai mică (105 - 115zile); capacitatea de utilizare a elementelor nutritive este relativ redusă (58% N;13% P2O5; 30% K 2O); acumularea a 70 - 75% din substanţa uscată în a doua partea vegetaţiei; absorbţia într-o perioadă relativ scurtă (jumătatea lui iunie - sfârşitullunii iulie) a 70 - 85% din necesarul de azot, 65 - 80% din necesarul de fosfor şi

75 - 80% din necesarul de potasiu (SALONTAI, 1971).Ca urmare a acestor exigenţe, se impune o fertilizare abundentă şi oîmprăştiere uniformă a îngrăşămintelor.

Azotul influenţează pozitiv producţia de tulpini şi fibre; contribuie ladezvoltarea rapidă a plantelor, realizând sporuri de producţie între 15 - 40% pecernoziomuri şi 100 - 174% pe soluri brune (în experienţe mai vechi), rezultateconfirmate în cercetări mai noi (SEGĂRCEANU, 1978).

Cânepa pentru fibre se fertilizează cu 100 - 120 kg/ha azot după cereale păioase în funcţie de indicele de azot (4,5 - 1,5), adăugându-se 15 - 25 kg/ha după prăşitoare sau scăzându-se 20 - 30 kg/ha după leguminoase (HERA, 1981). Pe

soluri acide se recomandă nitrocalcarul, îngrăşămintele complexe, ureea, iar pesoluri neutre azotat de amoniu, ureea îngrăşămintele complexe. Cea mai bună



19

metodă de aplicare a azotului ar fi 50% din doză la pregătirea patului germinativşi 60% înainte de îmbobocire, dar în practică, de obicei, se aplică întreaga doză la

pregătirea patului germinativ.Fosforul şi potasiul determină un randament mai mare în fibre şi

îmbunătăţirea însuşirilor tehnologice ale acestora (structură, rezistenţă

elasticitate). Potasiul măreşte rezistenţa tulpinilor la frângere. Se recomandă 50 -80 kg/ha P2O5 şi 30 - 80 kg/ha K 2O, administrate sub arătura de bază; sub formăde îngrăşăminte complexe, ele se aplică la pregătirea patului germinativ, dacă dindiferite motive nu s-au aplicat sub arătura de bază. Cânepa monoică se fertilizeazăcu N150P120K 120.

Gunoiul de grajd realizează sporuri însemnate de producţie administratdirect sau la planta premergătoare. După plantele ce se recoltează devreme(cereale păioase, rapiţă) gunoiul se aplică direct în doză de 20 t/ha în zonelesubumede şi 30 t/ha în zonele umede, făcându-se corecţii asupra azotului şifosforului. Când planta premergătoare este cartoful, sfecla pentru zahăr sau

porumbul, gunoiul se aplică acestor plante (sporuri 20 - 110%).Îngrăşămintele organo-minerale (20 t/ha gunoi + N40-70P40K 60) determină

sporuri deosebit de mari la producţia de tulpini şi fibre, precum şi îmbunătăţireacalităţii acestora.

Pe solurile turboase şi mlăştinoase o atenţie deosebită trebuie acordatămicroelementelor bor, mangan, cupru (GH. BÎLTEANU, 1974). După eficienţaeconomică a fertilizării, cânepa poate fi considerată o plantă care valorifică foarte

bine îngrăşămintele.Lucrările solului

După recoltarea plantei premergătoare şi eliberarea terenului într-un timpcât mai scurt, se efectuează arătura la adâncimea de 25 - 28 cm în condiţii optimede umiditate. Pe vertisoluri (smolniţe) şi pe alte soluri grele (lăcoviştile dinBanat), cânepa impune efectuarea a două arături sau scarificarea la adâncimea de60 cm. După recoltarea cartofului, a sfeclei sau porumbului se lucrează mai întâicu grapa cu discuri şi apoi se ară. Arătura se menţine curată de buruieni, nivelatăşi afânată cu ajutorul grapei cu discuri urmată de grapa cu colţi reglabili.

Patul germinativ se pregăteşte în primăvară cu combinatorul la adâncimea de5 - 6 cm, ocazie cu care se încorporează şi erbicidele preemergente ce se aplică în sol.

Sămânţa şi semănatulSămânţa destinată semănatului trebuie să aibă cel puţin 98% puritate şi

minimum 75% capacitate de germinaţie (geminaţia este foarte bună cânddepăşeşte 90%) şi MMB cât mai mare (peste 20 - 22 g), când se asigură un sporde peste 30% la producţia de fibră. Materialul de semănat se tratează cu Tiradin75 – 2,5 kg/t sau Tiramet – 2,5 kg/t şi cu produse corbifuge.

Epoca de semănat corespunzătoare este atunci când în sol, la adâncimea de5 - 7 cm, temperatura se menţine la 7 - 8°C (înainte de semănatul porumbului). Lasemănatul prea timpuriu, plantele suferă din cauza temperaturilor scăzute, crescîncet, nu ajung la înălţimea normală, puricii produc pagube mari, iar întârzierea

semănatului favorizează atacul moliei (Grapholita delineana) scurtează perioada



20

de vegetaţie, plantele înfloresc prematur, producţiile sunt mai scăzute, iar fibreleau însuşiri tehnologice inferioare.

Densitatea la semănat este de 400 - 450 nucule germinabile la m2 la cânepadioică pentru a se realiza 330 - 380 plante recoltabile la m2, iar la cânepa monoicăse recomandă 350 - 450 nucule germinabile la m2. Aceste desimi se realizează cu

80 - 95 kg material de semănat la ha.Distanta între rânduri la semănat, cea mai folosită, este de 12,5 cm ladistanţă mai mare între rânduri (20 cm) înălţimea plantelor nu este mai mare decâtla 12,5 cm, dar creşte grosimea tulpinilor, se diminuează svelteţea şi calitateafibrelor (SEGĂRCEANU, 1978). Semănatul se efectuează cu semănătorileuniversale: SUP - 15, SUP - 21, SUP - 29.

Adâncimea semănatului este de 3 - 4 cm pe soluri normale; pe soluri maiuşoare sau în primăveri secetoase, adâncimea ajunge la 5 - 6 cm. După semănat setrece cu grapa cu colţi reglabili (colţii mult aplecaţi), pentru a nu lăsa vizibilerândurile şi a evita, astfel, pagubele produse de ciori, porumbei şi alte păsări, care

ar consuma seminţele netratate cu produse corbifuge.Lucrările de îngrijirePe solurile mijlocii, bine structurate şi corect lucrate, cânepa reuşeşte bine

fără alte lucrări de îngrijire. Dacă terenul este prea afânat, sau primăvara estesecetoasă, se aplică o lucrare cu tăvălugul imediat după semănat. Eventuala crustă ce apare după semănat şi care ar împiedica răsărirea se distruge cu grapauşoară având colţii aplecaţi sau tăvălugul stelat.

Erbicidarea. Buruienile perene (Cirsium arvense, Sonchus arvensis) seînlătură prin pliviri selective manuale. Prin semănatul des şi creşterea rapidă,

cânepa are capacitatea de a distruge buruienile prin umbrire şi prin microclimatulspecific creat, nefiind necesare erbicidele în cazul cânepei pentru fibre, acesteaadministrându-se, de regulă, la cânepa pentru sămânţă. În cazul când se utilizeazăerbicide, trebuie avută în vedere sensibilitatea mare a cânepei la acţiuneafitotoxică a acestora, mai ales la erbicidele antidicotiledonate. Pentru combaterea

buruienilor monocotiledonate se recomandă unul din erbicidele: Diizocab (70% butylate) în doză de 4 - 6 l/ha, Dual 500 (50% metolachlor) în doză de 3 - 5 l/ha,Lasso (48% alachlor) în doză de 4 - 6 l/ha. Pentru combaterea buruienilordicotiledonate se utilizează Patoran (50% metobromuron) în doză de 3 - 5 kg/hasau Afalon (50% linuron) în doză de 1,5 - 2,5 kg/ha.

La toate erbicidele dozele minime se aplică pe soluri cu 1,5 - 2% humus,iar cele maxime pe soluri cu 3 - 4% humus. Erbicidul Diizocab se încorporează însol prin două treceri cu combinatorul la 8 - 10 cm adâncime, iar erbicidele Dual şiLasso la 3 - 5 cm. Erbicidele Patoran şi Afalon fie se aplică odată cu Dual sauLasso, fie se aplică după prima lucrare de încorporare a erbicidului Diizocab cucombinatorul, a doua lucrare efectuându-se la 3 - 5 cm adâncime.

Un dăunător periculos pentru cânepă este lupoaia (Orobanche sp.). Ataculde lupoaie se previne prin asolamente de 5 – 6 ani, utilizarea seminţelor sănătoaseşi tratate, cultivarea de soiuri rezistente, smulgerea plantelor de lupoaie şi arderea

lor.Combaterea bolilor. Cele mai păgubitoare boli sunt putregaiul alb



21

(Sclerotinia sclerotiorum), pătarea albă a frunzelor de cânepă (Septoriacannabina), mucegaiul alb ( Bothrytis infestans) şi mana ( Peronoplasmoparacannabina).

Combaterea dăunătorilor. Puricele (Psylliodes attenuata) se combate prin tratarea seminţelor cu insectofungicide înainte de semănat (8 kg/t) sau în

timpul răsăririi plantelor cu Sinoratox 35 CE în doză de 2 l/ha sau cu Wofatox 30PU, în concentraţie de 0,15%. Molia cânepei (Grapholita delineana) se previne şi combate prin

respectarea asolamentelor cu plante bune premergătoare, semănatul în epocaoptimă sau combaterea la pragul economic de dăunare cu Methation 50 CE (1,5-2,0 kg/ha), Sumithion 50 CE, Sinoratox 35 CE – 2 l/ha sau Decis 2,5 CE – 0,4l/ha.

Sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis) se combate prin evitarea porumbului ca plantă premergătoare sau prin tratamente la avertizare cuMethation 50 CE – 2 l/ha sau Decis 2,5 CE – 0,4 l/ha.

RecoltareaEpoca optimă de recoltare a cânepei pentru fibră este la sfârşitul înfloririi

plantelor mascule (cânepa de vară), când nu se mai scutură polen.Cânepa monoică intră în faza de maturitate tehnică în a doua decadă a lunii

august, după scuturarea polenului florilor mascule. În această fază se realizeazăcea mai bună calitate a fibrelor. Recoltarea mai timpurie duce la obţinerea unor

producţii mici de fibră, cu însuşiri tehnologice inferioare (în special rezistenţă), iarîntârzierea determină degradarea tulpinilor, pierderea fineţei fibrelor, care devinaspre şi casante.

Recoltarea cânepei se realizează manual sau mecanizat, prin tăierea plantelor de la bază.

Recoltarea manuală constă din tăierea plantelor cu secera sau cu cuţitespeciale la înălţimea de 4 - 6 cm, care se lasă pe sol în mănunchiuri de 15 - 20 cmdiametru, aşezate în formă de foarfece deschise (X) pentru uscare. Când planteles-au uscat pe partea superioară (s-au îngălbenit), snopii se întorc cu partea opusăspre lumină şi se usucă încă 2 - 3 zile, în total uscarea realizându-se în 4 - 8 zile.Se scutură apoi frunzele uscate, pentru a nu păta fibrele la topire şi se leagă snopiiîn două locuri, dacă plantele sunt mai lungi de 100 cm şi într-un singur loc, dacăsunt mai scurte.

Recoltarea mecanizată se face cu maşina J.S.K.-2,1, care taie tulpinile şile lasă pe sol în strat subţire. După uscare se procedează ca şi în cazul recoltăriimanuale, desfrunzindu-se tulpinile şi legându-se. Productivitatea maşinii este de 4- 5 ha pe schimb, când nu se foloseşte aparatul de legare. Pentru a folosi maşinaJ.S.K -2,1, cu aparatul de legare a tulpinilor în snopi, este necesar să se facădefolierea plantelor, folosind preparatul Purivel (80% metoxuron + 20% emul-gator) în cantitate de 6 - 8 kg/ha. Tratamentele se fac cu avionul sau elicopterul,folosind 100 - 150 l soluţie la hectar, dimineaţa până la orele 1000 sau seara dupăorele 1700, deoarece în mijlocul zilei aerul uscat şi temperatura ridicată duc la

cristalizarea produsului pe suprafaţa frunzelor, devenind inactiv. Produsul Purivelacţionează pe bază de selectivitate morfologică: tulpinile având de 10 ori mai



22

puţine stomate la unitatea de suprafaţă, comparativ cu frunzele, sunt astfel protejate (absorb puţină soluţie). Momentul efectuării tratamentului coincide cuschimbarea culorii frunzelor spre verde-gălbui (10 - 15 zile de la începutulscuturării polenului, ceea ce înseamnă 10 - 12 zile înainte de recoltare sau desfârşitul înfloritului). Dacă intervin precipitaţii de peste 5 mm în primele 4 - 6 ore

după tratament, produsul este ineficient. Dacă se întârzie tratamentul până ladegradarea clorofilei plantelor mascule, nu se asigură defolierea. Tratamentulefectuat prea devreme (când frunzele au culoarea verde normală) depreciazăfibrele, iar producţia este mai mică. La tratamente corecte defolierea se produce în10 - 12 zile, în proporţie de 90 - 100%. În urma defolierii, maşina J.S.K.-2,1recoltează cânepa direct în snopi legaţi (1,5 ha pe schimb), care se aşează în glugi(piramide) pentru uscare, apoi se transportă la topitorii.

Din anul 1976 s-a omologat maşina românească de recoltat cânepă MRC-2,4 cu o productivitate de 7 - 8 ha pe schimb, care lasă tulpinile tăiate în brazdăsubţire pe teren. După uscare, se defoliază şi se leagă mecanic în snopi cu maşina

de adunat cânepă pentru fibră MACF care serveşte şi pentru manipulareatulpinilor în topitorii, formând şi baloţi de cânepă uscată.

La predarea tulpinilor pentru preindustrializare, se apreciază lungimea,grosimea, culoarea, atacul de dăunători, vătămarea de grindină şi puritatea.

Cânepa cultivată pentru fibre realizează producţii medii de 5 - 6 t/hatulpini uscate, soiurile noi cultivate în ţara noastră având un potenţial productiv de8 - 12 t ha. Producţia de fibră se situează între 2,83 - 3,15 t/ha. Din greutateatulpinilor uscate puse la topit rezultă 16 - 25% fibră, din care 60% o reprezintăfuiorul şi 40% câlţii.



23

2.2. PRELUCRAREA INULUI ŞI CÂNEPII ÎN TOPITORII

Separarea fibrelor de ţesutul lemnos şi de ţesutul extern al scoarţei

tulpinilor de in se realizează după decapsularea plantelor cu decapsulatoarespeciale (tip Tehnometal) cu o productivitate de 1,1 - 1,5 t/ha. Capsulele sunttrecute prin aparatul de treier pentru separarea seminţelor, iar acestea sunttransportate apoi la staţia de decuscutare. Tulpinile de cânepă se scutură de frunzeşi de seminţe înainte de a fi topite.

Următoarea lucrare care se efectuează în vederea obţinerii fibrelor estetopitul tulpinilor prin care se realizează distrugerea pectinei care leagă fasciculelefibroase de restul tulpinii. Procesul de topire trebuie urmărit în aşa fel încât

pectina care leagă între ele fibrele elementare în fasciculul fibros să nu fie

distrusă, în cazul distrugerii acesteia se produce aşa-numita "cotonizare",fasciculele destrămându-se în fibre elementare.Topitul tulpinilor de in şi cânepă se poate realiza prin metode fizice,

chimice şi biologice. Cea mai avantajoasă metodă, deoarece nu modifică însuşirilenaturale ale fibrelor, este topitul biologic care se poate efectua în apă sau la rouă.Dezagregarea substanţelor pectice ce leagă fibrele de restul tulpinii se realizeazăde către bacterii în cazul topitului în apă şi de către ciuperci, când topitul se face larouă.

Topitul biologic în apă se poate realiza anaerob şi aerob, în apă caldă sauîn apă rece.

Topitul anaerob în apă constă în scufundarea în apă a tulpinilor de in şicânepă, dezagregarea "cimentului", separarea fibrelor de ţesuturile tulpinii fiindrealizat prin înmulţirea şi activitatea bacteriilor: Bacillus amylobacter Tieghem sau Clostridium butyricum (cea mai importantă, răspândită pe tot globul);Granulobacter pectinovorum; Clostridium felsineum, (Bacillus felsineus) şi

Bacillus cannabinus. Ultimele două bacterii sunt foarte active, pentru topire seînmulţesc pe strat nutritiv, cu care se stropeşte cânepa din bazine (bacteriiselecţionate) (Şandru I., 1996).

Clostridium bytyricum (Bacillus amylobacter) şi alte bacterii se găsesc pe

tulpini, în apă se înmulţesc, de unde prin stomate ori crăpăturile tulpinilor pătrundîn scoarţă unde se hrănesc cu substanţe pectice. Topitul anaerob se desfăşoară întrei etape principale:

- faza fizică, în care are loc îmbibarea tulpinilor cu apă, umflarea lor,ţesuturile externe crapă, apa pătrunde în interior şi dizolvă substanţele minerale şiorganice solubile din tulpini (hidraţi de carbon solubili, albuminoide, tananţi,etc.);

- faza biologică primară, când bacteriile de pe tulpini şi microflora dinapă se înmulţesc rapid, are loc o fermentare intensă a substanţelor organice

solubile cu degajare de bioxid de carbon, hidrogen, metan şi formarea unei spumeabundente la suprafaţa apei;



24

- faza biologică principală sau topitul propriu-zis, caracterizată prindezvoltarea intensă a bacteriilor în interiorul tulpinilor care provoacă fermentareasubstanţelor pectice. Durata acestui proces este influenţat în primul rând detemperatura apei, dar şi de: grosimea tulpinilor, epoca de recoltare a acestora şiconţinutul apei în săruri de calciu şi magneziu (la o concentraţie mare, durata

topitului se măreşte), pH-ul favorabil fiind cel moderat alcalin.Bacteriile se dezvoltă bine la temperaturi între 28 - 370C, cu câttemperatura este mai apropiată de 35 - 370C, durata topitului este mai scurtă (3 - 4zile).

La începutul procesului de topire intră în activitate bacteriile aerobe(folosesc aerul din tulpini, apă) care încep distrugerea substanţelor pectice, prinfermentare rezultând acid lactic, butiric şi acid acetic, mediu favorabil pentrudezvoltarea bacteriilor anaerobe care încheie descompunerea substanţelor pectice.

Topitul în apă rece se realiza în trecut în pâraie, iazuri, lacuri; actualmente,această practică este interzisă, deoarece periclitează viaţa peştilor, în plus,

temperatura apei are oscilaţii prea mari. Mai eficientă este metoda topitului în apărece folosind bazinele construite din materiale hidroizolatoare (beton, cărămizi,lemn etc.) (Şandru I., 1996). Bazinele pot fi cu alimentare prin cădere şi evacuare

prin pompare şi invers. Apa din topire trebuie să se scurgă pe un traseu lung pentru ca substanţele toxice să fie decantate şi absorbite în fundul canalului.

Topitul în apă caldă se practică în zonele cu climat răcoros, folosind înacest scop cazemate sau rezervoare închise, canale sau bazine deschise, amplasateîn aer liber sau în hale. Prezintă avantajul că se scurtează mult durata topirii,ajungând la 2 - 3 zile când temperatura este 30 - 370 C, bacteriile înmulţindu-se

repede; se poate regla temperatura apei; nu este dependentă de mersul vremii , seobţine o fibră uniformă şi de calitate superioară; durata topitului este în funcţie detemperatura apei; permite folosirea bacteriilor selecţionate care, de obicei sunttermofile.

Pentru topitul biologic anaerob sunt necesare 110 - 1500 C (sumatemperaturilor medii zilnice). Temperatura mai mare de 38 0C stânjeneşteînmulţirea şi activitatea bacteriilor. Când topitul se realizează în bazine, apa se

primeneşte, înlocuindu-se zilnic cca 25% din volumul ei dacă se foloseşte apăcaldă şi tot 25%, dar la două zile, în cazul topitului în apă rece. Apa folosită

pentru topitul inului şi cânepii trebuie să fie curată, să nu conţină mâl (Săulescu N., 1965).

Topitul biologic aerob în apă se realizează prin activitatea bacteriei pectinolitice aerobe Bacillus comessi Rossi , cât şi a speciilor: Bacillus apocyni, Pectinobacter amylophilum, Bacterium apocyni, etc. Aerarea apei din bazine seefectuează cu aer comprimat introdus cu ajutorul conductelor până la ejectoare sauaeratoare mecanice care-l dispersează în particule fine de 0,6 - 1,3 microni.Topitul biologic aerob prezintă unele avantaje comparativ cu cel anaerob şianume:

- lichidul de topire se reutilizează în întreg sezonul;

- se reduce consumul de energie termică, temperatura apei menţinându-se prin activitatea bacteriilor, încălzirea apei efectuându-se numai la umplerea



25

bazinelor;- durata topitului se reduce la două zile;- se reduce consumul de apă industrială cu 74%, iar cantitatea de apă

reziduală, cu peste 95%;- nu poluează atmosfera (dispare mirosul neplăcut), astfel îmbunătăţindu-

se condiţiile de muncă pentru lucrători;- calitatea fibrei se îmbunătăţeşte, totuşi culoarea acestora este mai închisă.Consumul destul de ridicat de energie electrică ar fi alt dezavantaj al

topitului aerob.Se cunosc mai multe metode prin care se constată încheierea procesului de

topire:- se ia un mănunchi de tulpini şi se loveşte de suprafaţa apei. Dacă fibrele

se desprind de pe tulpini, topitul este încheiat;- se scot câteva tulpini, se rup şi dacă se produce o trosnitură, iar fibrele se

separă uşor de tulpini, topitul este finalizat;

- se iau câteva tulpini, se usucă apoi se meliţează. Dacă fibrele se desprinduşor, topitul s-a terminat;

- se iau câteva tulpini, se presează pentru extragerea lichidului care esteapoi filtrat şi tratat cu o soluţie de iod (o picătură iod la 1 cm3 lichid). Dacălichidul se colorează în violet-albăstrui topitul nu este încheiat, iar când secolorează în galben-roz, sau nu se colorează, topitul tulpinilor s-a finalizat.

La sfârşitul topitului (când fibrele se desprind de pe tulpină) tulpinile aflateîn containere sau baloturi se spală cu un jet de apă pentru înlăturarea mucilagiului,apoi se transportă pe benzi rulante la storcătorul mecanic şi în continuare la

instalaţia de uscare cu aer cald. Toate lucrările: scoaterea baloturilor, stoarcerea,uscarea şi depozitarea tulpinilor topite au loc în flux continuu.

Uscarea pe cale naturală se realizează pe câmpurile de uscare (pajişti sau piste betonate), fiecare snop aşezându-se în formă de piramidă (desfăcut în evantaila bază). Uscarea durează 4 - 5 zile pe vreme însorită, uscată şi cu vânt uşor şi se

prelungeşte până la 2 - 3 săptămâni dacă vremea este răcoroasă şi umedă.Tulpinile topite şi uscate (cu 14% umiditate) nu se prelucrează mecanic

imediat, ci se depozitează în şoproane pentru aşa numita "odihnă", unde rămân cel puţin 7 - 10 zile, timp necesar pentru uniformizarea umidităţii în toată masatulpinilor, fibrele îşi recapătă elasticitatea , iar la trecerea prin turbină pentruzdrobire şi meliţare se vor rupe într-un procent mai redus. Se va obţine astfel dintulpini "odihnite" un randament mai mare de fuior şi de calitate.

Topitul biologic la rouă se poate aplica numai la in, în zone cu rouăabundentă şi ceaţă dimineaţa, fiind generalizat în ţările cultivatoare de in dinnordul Europei.

Tulpinile de in smulse se întind în pale subţiri, de obicei pe terenul pe cares-a cultivat, unde rămân timp de 3 - 5 săptămâni.

Pentru favorizarea topitului la rouă pe acelaşi teren, inul se va cultiva ca plantă protectoare pentru o specie de graminee (obişnuit Festuca pratensis), ce se

va însămânţa perpendicular pe rândurile de in, care la recoltarea inului va ajunge



26

la înălţimea necesară formării covorului ierbos. Astfel, roua formată se va menţineşi va determina un topit uniform al tulpinilor.

Topitul la rouă se realizează prin activitatea ciupercilor: Rhizopus nigricans(Ehrb. et Fr.) Lind , Mucor hiemalis şi Cladosporium herbarum (Pers.) Lk. Pentruo topire uniformă, după 10 - 14 zile, tulpinile de in sunt întoarse cu maşini

speciale, care pot realiza, dacă este necesar şi decapsularea. Determinareaîncheierii procesului de topire se face pe snopi de probă recoltaţi pe diagonalalanului. Dacă topitul la rouă se realizează uniform, se obţin fibre mai rezistente larupere decât cele obţinute prin topitul în apă, se reduce procentul de câlţi şi creştecel de fuior. Topitul la rouă este mai puţin costisitor, nefiind necesare investiţiispeciale şi se suprimă manipulările de încărcare-descărcare, depozitare carenecesită multă forţă de muncă şi prin care se produc pierderi. Pe lângă acesteavantaje, topitul la rouă prezintă şi destule neajunsuri, cum ar fi: nu se poaterealiza topirea uniformă a tulpinilor, mai ales dacă palele sunt mai groase; dacă îna doua jumătate a duratei topitului, vremea devine uscată, tulpinile nu se topesc

uniform pe cele două părţi; când în timpul topitului, ploile se prelungesc, o partedin tulpini se supratopesc sau chiar putrezesc (Vasilică C., 1991).

Topitul la rouă este posibil şi la noi în ţară, în zonele situate la 400 - 600mm altitudine unde cad anual 600 - 700 mm precipitaţii iar în august-septembrie,roua se menţine 12 din 24 ore, temperatura rămâne în jur de 15 - 16 0C, fărăvariaţii bruşte şi vânturi uscate.

În Italia, topitul inului se realiza în câmp, sub influenţa precipitaţiilor sau cuajutorul apei din irigaţie (prin aspersiune sau brazde), plus apa din precipitaţii, oriîn bazine, prin scufundare (Reyneri A., Abbate V. e al., 2001).

Topitul chimic este costisitor, calitatea fibrelor se reduce, acestea pierd dinelasticitate, devin aspre, fragile, deoarece sunt distruse şi substanţele ceroase şifibrele. Se poate realiza prin tratarea cu hidroxid de natriu şi de potasiu, acidsulfuric, acid clorhidric, tartrat de amoniu sau de natriu, carbonat de natriu,carbonat de calciu sau magneziu, uree etc. (Şandru I., 1996). Deşi timpul de topirese scurtează foarte mult (15 - 20 minute) această metodă nu s-a generalizatdatorită dezavantajelor pe care le prezintă.

Topitul fizic se poate realiza cu ajutorul vaporilor de apă sub presiune sau înautoclave, dar metoda este costisitoare şi nu s-a generalizat. În Franţa, s-a încercatconstruirea unui agregat care separă fibrele cu nişte cilindri canelaţi cuplaţi înserie şi cu caneluri tot mai fine pe măsură ce tulpinile avansează în agregat.Fibrele rezultate prezintă multe deformări, de aceea, se folosesc numai laobţinerea de ţesături grosiere sau pentru articole "neţesute". Agregatul se foloseşteîn unele ţări europene, iar la noi în ţară s-a folosit la topitoria Joseni, pentru

prelucrarea încâlciturii, a tulpinilor scurte (cu lungimea sub „STAS") şi atulpinilor inului pentru ulei (Bîrnaure V., 1979).

Prelucrarea la turbină , denumită impropriu şi "meliţare" (de la vecheameliţă manuală folosită la separarea fibrelor de partea lemnoasă a tulpinii) serealizează cu maşini speciale în topitorii (turbine) care zdrobesc tulpinile şi apoi

separă fibrele de restul tulpinii. Aceste turbine sunt alcătuite din două secţii demeliţare, cu viteză variabilă de rotaţie a tamburilor cu cuţite de oţel, ce curăţă



27

fuiorul de puzderie şi separă câlţii. Pentru zdrobirea tulpinilor, în prima secţie demeliţare, acestea sunt trecute printre 6 - 8 cupluri de cilindri canelaţi carefragmentează (zdrobesc) partea lemnoasă. Turbina prelucrează pe schimb 3,2 - 4,8t tulpini de in sau 6,4 - 9,6 t tulpini de cânepă (Bîrnaure V., 1979).

La "meliţarea" mecanică cu turbina, pentru 1 kg fibre (fuior + câlţi) se

consumă în medie 4,2 - 4,5 kg tulpini topite şi uscate (Vasilică C., 1991). Sortarea fuiorului se face în funcţie de lungime, culoare, rezistenţă larupere, procentul de puzderie aderentă şi "tuşeul fibrelor". Câlţii se sorteazănumai după: rezistenţa la rupere şi procentul de puzderie aderentă. Atât fuiorul câtşi câlţii se livrează la filaturi sub formă de baloturi.

Cantitatea de fibră obţinută la sfârşit variază între 15 - 20% la in şi 16 - 25%la cânepă din greutatea tulpinilor uscate înainte de topire. Din cantitatea totală defibre rezultate la in 30 - 50% reprezintă fuior şi 50 - 70% câlţi, iar la cânepă, 60%fuior şi 40% câlţi (Săulescu N., 1965).

Test de autoevaluare (2):

1. Premergătoare contraindicate pentru cânepă sunt:a. grâul de toamnă, leguminoasele anuale

b. floarea-soarelui şi tutunc. porumb, trifoi

2. Epoca de semănat a cânepei este atunci când în sol, la adâncimea de 5 - 7 cm,

temperatura se menţine la:a. 7 - 8°C

b. 1 - 3°Cc. 8 - 10°C

3. Densităţile de semănat la cânepa monoică sunt de:a. 150 - 250 bg/m2

b. 350 - 450 bg/m2 c. 550 - 750 bg/m2

4. Norma de sămânță/ha la cânepa dioica este de:a. 80 - 95 kg/ha

b. 30 - 45 kg/hac. 10 - 15 kg/ha

5. Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate din cultura de cânepă serecomandă:a. Dual 500, 3 - 5 l/ha

b. Patoran, 3 - 5 kg/hac. Afalon, 1,5 - 2,5 kg/ha



28

6. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate din cultura de cânepă serecomandă:a. Dual 500, 3 - 5 l/ha

b. Patoran, 3 - 5 kg/hac. Lasso, 4 - 6 l/ha

7. Epoca optimă de recoltare a cânepei pentru fibră este:a. la începutul înfloririi plantelor mascule

b. în timpul înfloririi plantelor masculec. la sfârşitul înfloririi plantelor mascule

8. Topitul biologic în apă se poate realiza:a. anaerob şi aerob

b. doar aerobc. doar anaerob

9. Topitul biologic la rouă se poate aplica:a. numai la in

b. la in și cânepăc. numai la cânepă

10. Cantitatea de fibră obţinută după topire variază între:a. 15 - 20% la in şi 16 - 25% la cânepă

b. 25 - 30% la in şi 25 - 35% la cânepă

a. 30 - 40% la in şi 40 - 55% la cânepă

Rezumat (U.I. 2)Studierea cânepei pentru fibre ne ajută să intelegem biologia și ecologia

acestei specii, sistematica și cerintele față de factorii de vegetație. De asemenea,studentii vor parcurge principalele verigi tehnologice (rotație, fertilizare, lucrărilesolului, sămânța și semănatul, lucrările de îngrijire și recoltatul), pentru a puteaelabora la sfîrșitul acestei unități de învățare o tehnologie de cultură.

De asemenea, studenții se vor iniția in metodele de prelucrare a inului șicânepei și extragerea fibrelor textile.







29

4. Bîlteanu Gh., 2001 – Fitotehnie, vol. II , Ed. Ceres, Bucureşti.5. Hălmăjan H., 1999 – Tehnologia culturii inului, Cereale şi plante tehnice, nr.4,

pag. 9. 6. Hera Cr. şi colab. 1989 – Participarea azotului din sol şi din îngrăşăminte

asupra formării producţiei, Analele ICCPT Fundulea, vol. 57, pag. 127.

7. Iacob Viorica, Ulea E., Puiu I., 1998 – Fitopatologie agricolă, Ed. IonIonescu de la Brad, Iaşi. 8. Mogârzan Aglaia, Morar G., Ştefan M., 2004 - Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu

de la Brad” Iaşi.9. Mogârzan Aglaia, Robu T., Zaharia M., 2010 – Fitotehnie- Îndrumător

pentru lucrări practice, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.10. Sin Gh., 2001 – Tehnologii moderne pentru cultura plantelor de câmp. Ed.

Universal, Bucureşti.11. Şandru I., 1996 – Protejarea culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor, Ed.

Helicon, Timişoara.

12. Toma D., Sin Gh., 1987 - Calitatea lucrărilor agricole executate mecanizat pentru culturile de câmp, Ed. Ceres, Bucureşti.

13. Zaharia M.S., 2011 - Tehnologia culturilor de câmp. I.S.B.N. 978-973-147-094-8, Editura „Ion Ionescu de la Brad” Iaşi

*** 1999 – Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în România, M.A.A., D.J.O.P.U.V., Bucureşti

*** 2011 – http://faostat.fao.org*** 2011 – www.gazetadeagricultura.ro



30

Unitatea de învăţare 3- BUMBACUL

Cuprins (U.I. 3) Pag.3. Bumbacul.................................................................................................3.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă defactorii ecologici..........................................................................................3.2. Tehnologia de cultivare: rotaţia, fertilizarea, lucrările solului,

parametrii semănatului, lucrările de îngrijire, recoltarea.............................Rezumat (U.I. 1) …………………………………………………………Bibliografie (U.I. 1) ....................................................................................

30

31

354141


Obiectivul acestei unităţi de învăţare este însuşirea principalelor noţiunireferitoare la importanţa, răspândirea și cerințele față de factorii ecologici ai

bumbacului;Să formeze studenţilor deprinderi practice privind principalele verigi

tehnologice la cultura bumbacului (rotaţie, fertilizare, lucrările solului, sămânţa şisemănatul, lucrări de îngrijire, recoltare) și modul de realizare a traseelortehnologice specifice.

După finalizarea studiului din această unitate de învăţare, studentul vadispune de competenţe pentru elaborarea unei tehnologii de cultivare a

bumbacului.


tehnologia de cultivare a bumbacului, pe baza cărora pot fi înţelese conceptelereferitoare la elaborarea tehnologiei de cultivare a acestei specii. Timpul mediualocat pentru studiul individual este de cca. 2 ore. Această unitate de învăţare

cuprinde un test de autoevaluare, a cărui rezolvare asigură o mai bună fixare acunoştinţelor dobândite în timpul studiului. O lucrare de verificare care săcuprindă aspecte din cadrul acestei unităţi de învăţare va fi prezentată la finalulU.I. 3.



31

3. BUMBACUL (Gossypium herbaceum L.)

3.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele

faţă de factorii ecologici

ImportanţăBumbacul este cea mai valoroasă plantă textilă cultivată asigurând 65 -

75% din producţia de fibre vegetale (circa 50%) din producţia totală de fibre(naturale şi artificiale), fibrele sale servind la fabricarea a numeroase produsefolosite pentru îmbrăcăminte sau industrie.

Fibra lungă de bumbac (peste 32 mm), rezultată de la egrenare (“lintul”),are diverse întrebuinţări ca material de urzeală în diferite ţesături, la producerea

dantelelor, broderiilor, aţei de cusut, produselor mercerizate, pânzeturilor decalitate superioară (muslin, satin etc.) şi este utilizată ca “băteălă” în ţesăturisuperioare şi materie primă exclusivă pentru foarte multe produse de lenjerie,tricotaje, covoare pânză curentă etc., când fibra este mijlocie (25 - 31 mm). Fibra

scurtă (13 - 25 mm), ca şi fibra lungă nematură, se utilizează la obţinerea vatei şi bumbacului hidrofil.

Deşeurile de la filaturi sunt transformate în fetru sau, prin cardare, singureori în amestec cu bumbacul grosier, sunt destinate obţinerii unor ţesături groase.

Fibra textilă rezultată din procesul de delinterare (lintersul), de 0,5 - 2,0cm lungime, constituie material textil pentru cuverturi, fetru sau bumbacabsorbant cu diferite utilizări medicinale, în industria filtrelor etc.

Din pasta de linters se obţine vâscoză, iar din aceasta fibre tip celofan,mătase artificială, celuloză de diferite tipuri (materie primă pentru lacuri,echipamente electrice, mine de creioane, stilouri, pulbere fără fum etc.), hârtiesuperioară de scris, hârtie de filtru, explozivi, celuloid etc.

Seminţele de bumbac conţin 20 – 27% grăsimi din care se extrage un uleiconsiderat a fi dintre cele mai bune uleiuri comestibile având, în acelaşi timp,numeroase întrebuinţări industriale. Uleiul de bumbac, cantitativ, ocupă locul 4 - 5în producţia mondială de ulei, la concurenţă cu uleiul de arahide. Se utilizează, de

asemenea, în industria, conservelor, a margarinei, săpunurilor, cremelor de faţă,glicerinei, stearinei, la fabricarea unor pesticide. Este un ulei bogat în aminoacizişi compuşi cu fosfor şi vitamine.

Turtele şi şroturile (după detoxicare de gossypol) se întrebuinţează înhrana animalelor sau în amestec cu făina de grâu în industria pâinii, a prăjiturilorşi crochetelor.

Concentratele proteice obţinute din seminţe se folosesc la mezeluri, supe,conserve de carne, la alimentaţia suferinzilor de diabet şi hiperglicemie (fiindsărace în hidrocarbonte şi cu potenţial caloric redus), în tratamentul vinurilor, în

industria băuturilor gazoase şi sucurilor, a bomboanelor şi produselor de patiserie.Tegumentele seminale (cojite) sunt folosite ca nutreţ, ca material



32

fertilizant, la rafinarea petrolului, în industria maselor plastice, a cauciuculuisintetic etc.

Tulpinile lignificate pot servi ca material combustibil, la obţinerea pasteide hârtie, a plăcilor aglomerate.

Din valvele capsulelor se extrag materii tanante; din frunze se extrag acizi

organici (citric, malic), din rădăcini se obţin produse farmaceutice; florile suntvizitate de albine, fiind şi o bună plantă meliferă.Din cele expuse rezultă domenii foarte diverse în care se utilizează această

plantă, scopul, principal rămânând industria textilă.Compoziţie chimicăSeminţele de bumbac conţin 20,79 – 29,57% grăsimi (GH. BÎLTEANU,

1953) compuse din gliceridele mai multor acizi graşi (linoleic, oleic, palmitic),steroli, substanţe proteice, aminoacizi, fosfor, vitamine.

Înainte de rafinare uleiul de bumbac conţine gossypol - un pigment galben,toxic, ce reprezintă 0,15 – 1,5% din întreaga sămânţă. Prin procedee industriale

gossypolul este transformat în substanţe inofensive (LAGIÉRE, 1966).RăspândireCa urmare a numeroaselor întrebuinţări (utilizat în toate domeniile de

activitate umană), plantele se cultivă în peste 60 de ţări situate între 38° latitudinesudică (Argentina) şi peste 43° latitudine nordică (C.S.I., România).

În general, în ultimii ani, suprafaţa cultivată cu bumbac pe plan mondial aoscilat între 32 - 34 milioane ha, obţinându-se o producţie de fibră de 900 – 1.000kg/ha, producţiile medii mondiale de bumbac brut (sămânţă şi fibră) fiind de1.300 – 1.600 kg/ha.

Principalele ţări exportatoare de bumbac sunt: India şi China, iar importulcel mai mare îl realizează Uniunea Europeană (peste 1 mil. tone/an).

Aflată la limita nordică de cultură a bumbacului, ţara noastră poate obţine producţii suficient de mari în anii normali, când temperaturile scăzute şi brumelenu survin înainte de 20 octombrie. Obiectivele actuale sunt crearea de soiuri mai

precoce, zonarea corespunzătoare, tehnologii moderne bazate pe mecanizare,chimizare, irigare şi protecţia culturii.

Sistematică. Origine. SoiuriBumbacul aparţine familiei Malvaceae, genul Gossypium, care cuprinde

35 specii repartizate în 8 secţiuni (R. LEGIÉRE), în cultură fiind răspândite speciidin secţiunea a 8-a (hirsuta cu n = 26 cromozomi) şi secţiunea a 7-a (herbacea cun = 13).

Din secţiunea a 7-a speciile Gossypium herbaceum şi G. arboreum suntcultivate în special în Asia şi au fibra scurtă (12 - 25 mm), utilizata mai ales

pentru obţinerea de vată. Din secţiunea a 8-a fac parte speciile Gossypiumhirsutum şi G. barbadense, fiind cele mai importante specii de bumbac.

Gossypium hirsutum L., specie care asigură mai mult de 70% din fibra de bumbac utilizată în economia mondială, este de origine americană (Mexic şiAmerica Centrală). Cuprinde forme cu fibră medie şi superioară (28 – 31 mm),

numită “Upland Acala Typ” sau “ American tip Acala” şi forme cu fibră mediecurentă (25 - 27) numite “Upland curent ” sau “ American curent ”. Se caracteri-



33

zează prin coloană staminiferă scurtă, suprafaţa capsulei netedă, bractei ovale cudinţi lungi, ascuţiţi. Sămânţa, după egrenare, este acoperită cu linters. Soiurilecultivate în România sunt din speciile G. hirsutum.

Gossypium barbadense L. este o specie originară din Peru şi Bolivia,numindu-se şi bumbac egiptean, centrul cel mai important de cultură fiind Egipt.

După extragerea fibrei seminţele rămân golaşe.Soiuri. În România sunt recomandate soiurile Adelin, Brânceni -autohtone şi soiurile Izvorul alb (Belîi izvor), Garant şi Balkan, importate dinBulgaria.

Particularităţi morfologice şi biologiceBumbacul (Gossypium hirsutum L.) se cultivă ca plantă anuală, dar

caracterul de perenitate se manifestă prin formarea de ramificaţii vegetative,căderea mugurilor florali etc., ceea ce creează dificultăţi în tehnologia de cultivare(R. LAGIÉRE 1966).

Rădăcina este pivotantă, ajungând la 60 – 120 cm adâncime şi chiar la 200

- 250 cm în zonele semiaride, dacă solul este penetrabil. Rădăcinile laterale aparîn faza de plantulă, în mai multe etaje, şi se răspândesc până la 40 - 45 cm în jurul

plantei. În fazele de plantulă-preînflorire creşterea rădăcinilor este activă, dupăaceea diminuează. La. 70 - 80 zile (în România la începutul lunii iulie), de regulă,creşterea încetează. Masa principală de rădăcini se găseşte până la 30 – 35 cmadâncime în sol.

Tulpina este erectă, înaltă de 50 - 100 (150) cm, lignificată la maturitate în partea inferioară. Soiurile cu tulpina de 70 – 80 cm înălţime se pretează larecoltare mecanizată. În faza tânără tulpina este verde-roşiatică, apoi devine

brună-gălbuie. La primele 3 - 4 (5) frunze bazale mugurii sunt de cele mai multeori dorminzi. Mugurii axilari superiori formează ramuri. Creşterea tulpinii

principale este terminală şi continuă (creştere monopodială).Ramificaţiile la bumbac pornesc, de regulă, de la a 5-a – a 6-a frunză şi

sunt de două tipuri:- ramuri vegetative (monopodiale) la baza plantei, în număr de 2 - 4, care

au creştere terminală, nu poartă flori decât pe ramificaţiile lor secundare şi care nuajung la maturitate; formează cu axul tulpinii un unghi ascuţit. Amelioratorii cautăsă reducă numărul şi vigoarea ramurilor monopodiale, iar tehnologii să influenţezeformarea acestor ramuri prin fertilizare în timpul vegetaţiei (la apariţia ramurilor

purtătoare de flori) cu doze mici de azot sau prin aplicarea ciupitului;- ramuri fructifere (simpodiale), care se formează deasupra celor

vegetative, sunt mai subţiri, cu un unghi mai mare de inserţie pe tulpină, fiind înnumăr de 5 - 15, caracterizate prin faptul că la fiecare nod se găseşte, în modnormal, o floare. Fiecare internod se termină cu o floare, iar mugurele extraaxilarde la subsuoara frunzei formează un nou internod.

În zonele temperate sunt valoroase soiurile cu simpodiile de 3 - 5 cm (tipulnedefinit I), maximum de 5 - 10 cm (tipul nedefinit II), care au planta maicompactă şi sunt mai precoce. Portul plantei poate fi piramidal, sferic sau invers

piramidal.



34

Frunzele sunt 3 – 5 (7) lobate la mijlocul tulpinii, mai mici şi simple la baza şi vârful acesteia.

Florile sunt solitare, câte 4 - 8 pe un simpodiu mediu. Au învelişul floraldin 3 bractei mari, dinţate, persistente, cu perişori glandulari sferici. Caliciul esteformat din 5 sepale unite, reduse ca dimensiuni. Corola are 5 petale mari,

concrescute la bază, de culoare albă-gălbuie, până la crem-deschis şi care, dupăfecundare, devin roşiatice-violacee. Staminele, în număr de 45 - 120 dispuse peminimum 10 rânduri, cu filamentele concrescute, formează o coloană staminiferă

prin care trece stilul cu stigmatul. Anterele sunt diferit colorate. Gineceul estealcătuit dintr-un ovar tetra- sau pentacarpelar (rar din 3 sau 6 carpele), având 8 -12 ovule în carpelă. Stigmatul are 4 - 5 (respectiv 3 - 6) lobi. Fecundarea este

predominant autogamă. Fructele, cu ovule nefecundate, de regulă, cad.În ţara noastră se contează pe recolta primului con de înflorire (de la acesta

se reţine şi sămânţa pentru semănat) şi, parţial, pe recolta celui de-al doilea con.Cu 4 - 6 capsule pe o plantă, fiecare având 3 g, şi la o densitate de 120 - 140 mii

plante la ha, se poate obţine o producţie de 1.400 – 2.160 kg bumbac brut la ha,ceea ce asigură eficienţa economică a acestei culturi.

Fructul este o capsulă loculicidă cu 3 - 6 seminţe în fiecare lojă, atingânddimensiunile normale în 18 - 21 zile, iar maturitatea în 50 - 80 zile.

Seminţele sunt piriforme sau ovoide, cu MMB de 60 – 120 g (170) şi MHde 40 - 50 kg. Tegumentul seminal este închis la culoare, brun-negricios, miezulgălbui, cu numeroase rezine sub formă de puncte negre. Pe suprafaţa tegumentuluiseminal se formează fibrele textile.

Fibrele de bumbac sunt unicelulare şi provin din câte o celulă epidermică a

ovulului (lintersul poate proveni şi din celulele mezodermei vecine camerelorstomatice). Pe o sămânţă se pot forma până la 10.000 fibre, în general de culoarealbă (pot fi brune-roşiatice, brune-închis) lungi de (3) 20 - 25 mm şi groase de(15) 20 - 30 microni. Creşterea fibrelor se intensifică după fecundare, începânddin zona şalazei, lungimea realizându-se în 18 - 21 zile, iar grosimea în 20 - 35zile. Membrana primară (teaca fibrei) este cero-pectocelulozică şi are o grosimede 0,1 microni, dând luciu fibrei. Îngroşarea fibrei se face prin depuneri de straturisuccesive de fibre celulozice în interior, dispuse în spirale, rămânând un lumensub 50% din grosimea fibrei.

Fibra este răsucită şi aplatizată (formă de panglică), reprezentând 30 –40% din bumbacul brut. Fibra este de calitate ridicată când este curată,strălucitoare, moale la pipăit, matură, fină, elastică şi rezistentă.

Cerinţe faţă de climă şi solBumbacul este o plantă iubitoare de căldură care reuşeşte cel mai bine

între 32° latitudine nordică şi sudică, dar se cultivă până la 38° latitudine sudică şi45° latitudine nordică, unde nu ajunge întotdeauna la maturitate.

Planta de bumbac este sensibilă la temperaturi scăzute, fiind distrusă la -1°C; după căderea brumelor în toamnă, procesul maturării încetează. În ţaranoastră temperaturile de maturare a fibrei sunt mult mai mici decât cele ideale

pentru bumbac, fiind economică cultura atunci când se realizează cel puţin3.400°C din însumarea celor active.



35

Bumbacul, deşi este pretenţios la umiditate, datorită sistemului radiculardezvoltat rezistă bine la secetă, în special în prima parte a vegetaţiei (răsărire-îmbobocire). Mal târziu, seceta prelungită (dar şi ploile în exces) determinăcăderea unui număr mare de boboci florali, de flori sau capsule tinere.

În climatul nostru bumbacul capătă o bună rezistenţă la secetă prin

înrădăcinare mai profundă, frunzele se închid la culoare, au un strat ceros gros, îşirăsucesc marginile în sus (toate acestea fiind caractere de xerofitism), reuşindcultura de bumbac în zone cu 400 – 500 mm precipitaţii, din care circa 300 mm în

perioada de vegetaţie (2/3 până la sfârşitul creşterii mai-iunie şi 1/3 în perioada dematurare), cu un coeficient al consumului specific, determinat la I.C.C.P.T. -Fundulea, de 200 - 300 mm (faţă de 350 - 600 mm în zona foarte favorabilă

bumbacului).Bumbacul este o plantă iubitoare de lumină, de unde şi denumirea de

“copilul soarelui”, necesitând minimum 1.500 ore de strălucire a soarelui înintervalul 1 mai - 30 octombrie.

Solurile propice bumbacului trebuie să fie fertile, cu expoziţie sudică, cutextură luto-nisipoasă până la luto-argiloasă, bine structurate, profunde şiomogene cu apa freatică la peste 200 cm adâncime, cu pH-ul 7 - 8 (G. barbadensevalorifică bine solurile sărăturate). În România cernoziomurile cu expoziţie sudicăsunt cele mai indicate pentru bumbac, evitându-se solurile reci de luncă.

Zone ecologice Zona ecologică favorabilă bumbacului în România se găseşte situată de-a

lungul Dunării, de la localitatea Izvoarele - Mehedinţi, până la Feteşti - Ialomiţa, pe o fâşie de circa 20 - 40 km la nord de Dunăre şi cu altitudine de 20 - 60 m,

precum şi în partea de sud-vest a Dobrogei. Respectând o rotaţie de 5 – 6 ani, s-ar putea cultiva anual peste 100 mii hectare cu bumbac.

Zone foarte favorabile ar fi: zona cuprinsă între Alexandria – Petroşani -Piatra, jud. Teleorman: zona Călăraşi - Dorobanţu, jud. Călăraşi; zona Mănăstirea- Olteniţa, jud. Călăraşi, partea de sud a judeţului Olt şi sud-est a judeţului Dolj.Luând în considerare biologia plantei de bumbac, profesorul GH. BÎLTEANUarată că, în România, se pot cultiva cu succes 30 - 35 mii ha anual cu această

plantă, acoperindu-se unele cerinţe ale industriei textile şi pentru producţia de vatămedicinală.

3.2. Tehnologia de cultivare a bumbacului

RotaţiaLa amplasarea culturii bumbacului trebuie să se evite terenurile

îmburuienate, să nu revină mai devreme de 3 - 4 ani pe acelaşi teren, să se evitevecinătatea porumbului, a tutunului, tomatelor, care pot favoriza atacul omizilorfructificaţiilor ( Heliothis armigera) sau a culturilor ce se erbicidează cu substanţe

pe bază de 2,4 D, MCPA, Bentazon şi Bromoxynil, care dăunează bumbacului.Este bine ca bumbacul să se amplaseze în vecinătatea unor culturi cu talie înaltă

(floarea-soarelui, sorg pentru mături etc.), care asigură o protecţie şi un plus decăldură acestuia.



36

Cele mai bune premergătoare sunt plantele prăşitoare (porumbul, sfecla,ricinul, floarea-soarelui, tutunul) care lasă terenul curat de buruieni, apoi cerealele

păioase, lucerna în anul al doilea de la desfiinţarea culturii (în primul an s-acultivat porumb) şi leguminoasele anuale (întârzie maturarea cu 3 – 7 zile).

Deşi se autosuportă, ca măsuri de igienă culturala nu se recomandă

monocultura mai mult de doi ani, pentru a evita înmulţirea bolilor şi dăunătorilorspecifici. După bumbac găsesc condiţii bune toate culturile de primăvară.FertilizareaPentru obţinerea a 1.000 kg bumbac brut se consumă 60 kg azot, 30 kg

P2O5 şi 55 kg K 2O. În perioada înfloririi se consumă peste 60%, din totalulelementelor nutritive.

Azotul în cantităţi moderate influenţează pozitiv producţia de fibre şi ulei,în timp ce excesul de azot scade numărul de fructe pe plantă, se întârziematurarea, scade randamentul în fibră şi se diminuează calitatea acesteia.

Fosforul , în cantităţi optime, asigură o bună înrădăcinare, favorizează

înflorirea, fructificarea şi maturarea mai timpurie, contribuie la obţinerea unorfibre mai lungi şi mai rezistente. Deficitul fosforului din primele 20 zile alevegetaţiei nu mai poate fi compensat ulterior.

Potasiul reglează procesele de fotosinteză şi transportul substanţelor în plantă, determină o rezistenţă mai mare la boli, formarea de capsule mai mari fibremai lungi şi uniforme, măreşte conţinutul seminţelor în ulei (GH. BÎLTEANU,1974).

Îngrăşămintele chimice se aplică în doze de 70 - 80 kg/ha azot şi 60 - 70kg/ha P2O5 pe solurile cu fertilitate slabă sau mijlocie şi 40 - 60 kg azot, respectiv

30 - 50 kg/ha P2O5 pe solurile cu fertilitate bună. Fertilizarea trebuie să se facăechilibrat, pentru a nu favoriza creşterea părţilor vegetative şi a întârzia maturarea.La Brânceni, experienţele efectuate în anii 1985 – 1989 au evidenţiat formula defertilizare, N80P80K 80, cu 1.460 kg/ha bumbac brut, cu 80 kg/ha mai mult decât învarianta N0P40. Dacă bumbacul se amplasează după plante leguminoase se renunţăla fertilizarea cu azot. Aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor se face sub arătura de

bază, iar a celor cu azot la prima lucrare de pregătire a solului în primăvară.Gunoiul de grajd . Bumbacul valorifică bine gunoiul (sporuri de producţie

de 14 – 25%), plantele maturându-se mai de timpuriu cu 2 – 6 zile (CR. HERA1980). Se recomandă cantitatea de 20 t/ha gunoi, la care se adaugă 32 kg azot/haşi 48 kg P2O5/ha. Îngrăşămintele se administrează cât mai uniform posibil.

Lucrările soluluiÎn funcţie de planta premergătoare, arătura se execută la adâncimea de 25 -

30 cm, evitându-se cu desăvârşire formarea hardpanului. Se vor încorporaresturile vegetale în sol şi se va asigura înmagazinarea unor cantităţi cât mai maride apă în sol, prin lucrări de întreţinere: nivelare, mărunţire şi afânare până lavenirea iernii.

Patul germinativ se pregăteşte în primăvară, evitându-se mărunţireaexagerată (pericol de formare a crustei) prin folosirea cultivatorului, iar la ultima

lucrare a combinatorului, care lucrează solul pe adâncimea de 4 - 5 cm, ceea ceasigură un semănat uniform ca adâncime, o răsărire mai rapidă cu 3 – 4 zile şi o



37

maturare mai timpurie. Dacă sunt necesare tratamente pentru combatereadăunătorilor sau a buruienilor acestea se fac la pregătirea patului germinativ.

Sămânţa şi semănatulSeminţele de bumbac trebuie să provină din capsule recoltate în anul

precedent, înainte de căderea brumelor, de la plante care n-au fost tratate cu

desicanţi, reţinându-se numai bumbac brut de foarte bună calitate. Puritateaseminţelor trebuie să fie de minimum 98% (după delinterare 100%), germinaţia deminimum 80%, iar MMB cât mai mare posibil.

Seminţele se sortează şi se tratează cu Vitavax 200, 2,5 kg/tona de sămânţăsau Tiradin 75, 8 kg/t, sau cu TMTD - 80 câte 3 kg/t, chiar dacă s-au delinterat cuacid sulfuric. Încălzirea seminţelor la soare în strat subţire (12 - 15 cm), timp de10 - 12 zile, este favorabilă germinării şi răsăririi mai rapide.

Epoca de semănat , la noi în ţară, este atunci când temperatura în sol, la 5cm adâncime, se menţine cel puţin 3 zile consecutiv la 12°C, iar temperaturamedie a aerului în acelaşi interval de timp este minimum 15°C, în timp ce

temperatura solului la 30 cm adâncime ajunge la 10°C (CĂRPINIŞAN, 1976).Calendaristic, aceste temperaturi se realizează în ultimele zile din luna aprilie şi

primele zile din luna mai. Desimea la semănat nu poate fi redusă sub 220 mii plante/ha, cea optimă

fiind de 240 mii plante/ha. Pentru stabilirea desimii de semănat trebuie să se ţinăseama de pierderile ce se produc de la semănat şi până în faza de 2 frunze, precumşi în perioada lucrărilor de îngrijire. Pentru realizarea desimii optime la recoltarese seamănă 350 mii seminţe la hectar, folosindu-se 25 - 30 kg sămânţă la hectar.

Distanţa între rânduri este de 60 cm în cazul recoltării mecanizate cu

combina, sau 40 - 50 cm când sistema de maşini permite, distanţă care favorizeazăo maturare mai timpurie. Orientarea rândurilor pe direcţia nord-sud îmbunătăţeşteregimul termic şi de insolaţie în lan.

Adâncimea de semănat este în mod strict de 4 - 5 cm (CĂRPINIŞAN,1983) şi nu trebuie depăşită, răsărirea fiind epigeică şi nici mai mică de 3 cm,când seminţele nu germinează din cauza uscării solului.

Lucrarea se face cu semănători de precizie (SPC – 8 – 12) echipate cu patine limitatoare de adâncime şi, eventual, cu dispozitiv de administrare ainsecticidelor granulate în apropierea rândului.

Lucrări de îngrijireCompletarea golurilor . După răsărire, când se văd bine rândurile, dacă

este necesar, se completează golurile, folosindu-se sămânţă înmuiată timp de 24ore. Combaterea buruienilor se face prin praşile mecanice şi manuale sau cuerbicide şi praşile mecanice.

Prăşitul mecanic se efectuează de minimum trei ori. Prima praşilă seexecută când se observă bine rândurile de plante, la adâncimea de 5 - 6 cm, cu o

bandă de protecţie de 12 - 15 cm, asigurată de organe de protecţie a rândurilor de plante. Următoarele praşile se execută la intervale de 12 - 15 zile, în funcţie degradul de îmburuienare şi pentru aerisirea şi încălzirea solului, limitând, astfel,

atacul bolilor şi putrezirii rădăcinilor.



38

Prăşitul pe rând se execută după fiecare praşilă mecanică. În cazullanurilor cu desime prea mare, se va efectua răritul în momentul când plantele auformat 1 - 2 frunze, lăsându-se 10 – 15% plante în plus faţă de desimea optimă,care apoi se pierd în timpul lucrărilor de îngrijire (CĂRPINIŞAN, 1976).

Combaterea chimică a buruienilor se realizează în funcţie de speciile

predominante şi de produsele existente. Astfel, buruienile monocotiledonate şidicotiledonate, pe solurile cernoziomice cu 3 – 4 % humus, se combat cuurmătoarele erbicide: Mecloran 35 CE (alachlor) în doză de 8 - 10 l/ha plusGesagard 50 (50% prometryn) în doză de 7 – 8 kg/ha, sau Cotoran (80%fluometuron) în aceeaşi doză. Mecloranul se încorporează cu combinatorul la 3 - 5cm adâncime, în timp ce Cotoranul şi Gesagardul se încorporează la 3 - 5 cmadâncime tot la pregătirea patului germinativ.

Când trebuie combătut costreiul (Sorghum halepense) din lanurile de bumbac, pe lângă erbicidele anti mono- şi dicotiledonate, se mai aplică postemergent unul din erbicidele: Fusilade super (12,5% fluazifop-p-butyl) în

doză de 2 - 3 I/ha, Furore S (12% fenoxaprop-ethyl) în doză de 3 - 3,5 l/ha. Ele seaplică atunci când plantele de costrei au 15 - 35 cm înălţime, folosind 200 - 350l/ha soluţie, pentru a evita scurgerea acesteia de pe frunze şi se vor suspenda

praşilele în continuare.Combaterea dăunătorilor . Afidele ( Aphys gossypii) şi tripsul (Thrips

tabaci) sunt dăunători periculoşi înainte de înflorire, provocând căderea bobocilorflorali. Omida fructificaţiilor ( Heliothis armigera) şi păianjenul roşu (Tetranychusurticae) produc pagube mari în lunile iulie şi august, provocând defolierea

prematură a plantelor. Alţi dăunători sunt: viermii sârmă ( Agriotes lineatus), buha

semănăturilor ( Euxoa segetum), păduchele bumbacului ( Doralis frangulae). Toţiaceşti dăunători se combat la avertizate cu Sinoratox 35 în doză de 1,5 l/ha, Fastac100 CE 0,1 l/ha, Decis 2,5 0,8 – 1,0 l/ha, sau cu Sintox 25 în doză de 2 kg/ha.

Combaterea bolilor . Principalele boli ale bumbacului sunt: bacterioza(sau gomoza) provocată de Xanthomonas malvacearum şi putregaiul rădăcinii(sau veştejirea plăntuţelor) provocată de Glomerella gossypii. Aceste boli secombat prin tratamente la seminţe şi prin rotaţie corespunzătoare.

Ciupitul şi cârnitul sunt două operaţii care contribuie la mărirea greutăţiicapsulelor, îmbunătăţirea calităţii fibrelor şi la scurtarea perioadei de vegetaţie cu4 - 7 zile. Se aplică cu scopul de a dirija hrana spre ramurile florifere.

Ciupitul constă din înlăturarea ramurilor de creştere, când pe tulpină auapărut 1 - 2 boboci florali la cel puţin 50% din plantele de bumbac. Lucrătorul

prinde cu mâna stângă planta de bumbac în dreptul primei ramuri de rod, iar cudouă degete de la mâna dreaptă (arătătorul şi degetul mare) cuprinde tulpina şifără s-o strângă puternic, face o mişcare de sus în jos, în aşa fel ca toate ramurilede creştere, frunzele, mugurii şi cotiledoanele să fie înlăturate. Lucrarea este greaşi costisitoare, dar se poate utiliza pe suprafeţe mici.

Cârnitul constă din ruperea vârfului tulpinii principale, când s-au format 6- 8 ramuri de rod, în cazul culturii neirigate şi 9 – 12 ramuri de rod, în cazul

culturii irigate. Rana făcută prin ruperea vârfului de creştere trebuie să fie cât maiaproape de ultima ramură de rod, pentru o cicatrizare rapidă, înlăturându-se



39

pericolul unor infecţii. În practică se execută doar înlăturarea părţii superioare a plantei la înălţimea de 60 – 70 cm (reglabilă între 55 - 100 cm), cu maşina de câr-nit ce lucrează pe 3 rânduri, având lăţimea de lucru de 180 cm. Cârnitul mecanictrebuie să se facă cel mai târziu premergător deschiderii primei capsule din lan(prima jumătate a lunii septembrie).

Asigurarea desimii optime înlătură operaţiunea de cârnit. Folosirearetardanţilor de creştere poate limita creşterea, asigurându-se condiţiile pentrumaturarea mai timpurie.

Irigarea bumbacului prezintă o deosebită importanţă pentru zonelesecetoase în care se cultivă. În zona favorabilă de cultură din România, în

jumătate din anii de cultură cercetaţi, cantitatea de preci-pitaţii a depăşit 300 mmîn perioada de vegetaţie, irigarea nefiind necesară.

În anii obişnuiţi, până la înflorire, se face o singură udare, când plantele au3-4 frunze; în anii secetoşi se fac două udări. Udările se intensifică în perioadaînfloririi, când nevoia pentru apă este mai mare, ultima udare făcându-se cel târziu

la 15 august. Normele de udare oscilează între 400 - 600 m3/ha, irigarea făcându-se prin brazde scurte, intre rândurile de plante.

RecoltareaPentru recoltarea mecanizată a bumbacului trebuie înlăturate frunzele,

folosindu-se desicanţii DEF-6 CE (72% tributilfos - fortritioat), Butifos CE (70%amestec de tributil fosfat şi tributil tritio-fosfat), UNI-N - 25 sau Folex în doză de2 - 4 l/ha produs comercial în 300 l apă. Tratamentele se fac dimineaţa şi spreseară, pe vreme însorită şi fără vânt. Defolierea se realizează în 12 - 18 zile, în

proporţie de 85 - 95%, constatându-se, uneori, şi o grăbire a maturizării

capsulelor. Tratamentele cu defolianţi se realizează în perioada 20 - 25septembrie, când începe căderea normală a frunzelor de pe plante.

Recoltarea se face când capsulele au ajuns la maturitate deplină şi suntcomplet deschise carpelele (valvele) deschiderea făcându-se treptat, în aceeaşiordine în care s-au format florile.

Culesul manual se face numai pe vreme frumoasă şi începe când, pefiecare plantă, există 1 - 2 capsule foarte bine deschise. Lucrătorii sunt echipaţi cuşorţuri cu 2 buzunare mari: unul pentru bumbacul curat, altul pentru bumbacul“bolnav” sau cu impurităţi. Următoarele culesuri se fac la intervale de 7 - 10 zile.

Recoltarea mecanizată se realizează cu combina 4 HV-2,4 A ce lucrează pe 4 rânduri distanţate la 60 cm. Se recoltează în două treceri: prima trecere seface când 65% din capsulele recoltabile s-au deschis normal; iar a doua când 90%din restul capsulelor s-au deschis. Combina culege 75 – 80% din bumbacul aflatîn capsule. După fiecare recoltare cu combina, bumbacul rămas în urmă serecoltează manual.

Bumbacul recoltat se transportă la platformele de uscare şi se aduce la14% umiditate (ideal 10%), apoi se trece la maşina de curăţat impurităţi UPH-1,5.Fibra îşi măreşte volumul şi se îmbunătăţeşte calitativ, prin transferul unorcantităţi de ulei din seminţe în fibre, determinându-le rezistenţă şi luciu.

Capsulele nedeschise se recoltează mecanizat sau manual şi sunttransportate la maşina de curăţat, care desface capsulele şi curăţă bumbacul brut.



40

Bumbacul recoltat înainte de căderea brumelor este cel mai valoros şi de laacesta se reţin seminţele pentru semănat, dacă nu s-au folosit substanţe desicante.

În condiţiile ţării noastre se obţin producţii de 1.000 – 1.500 kg/ha bumbac brut (peste 500 kg/ha fibră): Producţii mari de fibră se obţin în C.S.I.,Israel, Egipt, Grecia (900 – 1.000 kg/ha).

Dintr-un kg de fibre prelucrate în industrie se pot fabrica: 20 m ţesături pentru lenjerie sau batist; 14 m canafas sau 12 m stambă obişnuită; 8 m pânză decearceafuri; 3 m ţesături groase pentru îmbrăcăminte sau 150 mosoare cu aţă decusut.


1. Premergătoare contraindicate pentru bumbac sunt:a. grâul de toamnă, leguminoasele anuale

b. floarea-soarelui şi tutunc. nu este pretențios la planta premergătoare

2. Epoca de semănat a bumbacului este atunci când în sol, la adâncimea de 5 cm,temperatura se menţine la:a. 6 °C

b. 12 °Cc. 10 °C

3. Densităţile de semănat la bumbac sunt de:a. 15 bg/m2 b. 35 bg/m2 c. 55 bg/m2

4. Norma de sămânță/ha la bumbac este de:a. 10 - 20 kg/ha

b. 25 - 30 kg/hac. 40 - 55 kg/ha

5. Distanţa între rânduri la semănat este de:a. 20 - 40 cm

b. 40 - 60 cm b. 60 - 80 cm

6. Pentru combaterea dăunătorilor din cultura de bumbac se recomandă:a. Dual 500, 3 - 5 l/ha

b. Decis 2,5, 0,8 – 1,0 l/hac. Lasso, 4 - 6 l/ha



41

7. Bumbacul este cel mai valoros:a. recoltat toamna, înainte de căderea brumelor

b. recoltat varac. recoltat toamna, după căderea brumelor

8. Fibra lungă de bumbac se numește:a. linters b. câlțic. lint

9. Extragerea fibrei lungi la bumbac poartă denumirea de:a. delinterare

b. melițarec. egrenare

10. Cantitatea de fibră obţinută în țara noastră este de aproximativ:a. 1000 kg/ha

b. 500 kg/haa. 1500 kg/ha

Rezumat (U.I. 3)Studierea bumbacului ne ajută să intelegem biologia și ecologia acestei

specii, sistematica și cerintele față de factorii de vegetație. De asemenea, studentiivor parcurge principalele verigi tehnologice (rotație, fertilizare, lucrările solului,sămânța și semănatul, lucrările de îngrijire și recoltatul), pentru a putea elabora lasfîrșitul acestei unități de învățare o tehnologie de cultură.


1. Axinte M., Muteanu L., Borcean I., Roman Gh.V., 2001 – Fitotehnie, Ed.

“Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.2. Berbecel O., Valuţă Gh., 1960 – Zonarea ecologică a plantelor economice,

Edit. Academiei, Bucureşti. 3. Bîlteanu Gh, Salontai Al., Vasilică C., Bîrnaure V., Borcean I., 1991 –

Fitotehnie, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti. 4. Bîlteanu Gh., 2001 – Fitotehnie, vol. II , Ed. Ceres, Bucureşti.5. Hera Cr. şi colab. 1989 – Participarea azotului din sol şi din îngrăşăminte


Ionescu de la Brad, Iaşi. 7. Mogârzan Aglaia, Morar G., Ştefan M., 2004 - Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu

de la Brad” Iaşi.



42

8. Mogârzan Aglaia, Robu T., Zaharia M., 2010 – Fitotehnie- Îndrumător pentru lucrări practice, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.

9. Sin Gh., 2001 – Tehnologii moderne pentru cultura plantelor de câmp. Ed.Universal, Bucureşti.

10. Şandru I., 1996 – Protejarea culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor, Ed.

Helicon, Timişoara. 11. Toma D., Sin Gh., 1987 - Calitatea lucrărilor agricole executate mecanizat pentru culturile de câmp, Ed. Ceres, Bucureşti.

*** 1999 – Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în România, M.A.A., D.J.O.P.U.V., Bucureşti


Lucrare de verificare nr. 1. ( se va trimite pe adresa disciplinei, în format electronic sau prin poştă, până la

sfârşitul celei de-a IV-a săptămâni din sem. I ).

1. Precizați tipurile de fibre intalnite la in și bumbac (2 puncte)

2. Care sunt dăunătorii care atacă plantele de in ? (2 puncte)

3. Ce strategii de combatere a buruienilor se utilizează la cultura inului pentru

fibre? (4 puncte)4. Completati spațiile libere (2 puncte)

Ciupitul constă din înlăturarea ………………………….., când pe tulpină au

apărut 1 - 2 …………… la cel puţin 50% din plantele de bumbac.

Cârnitul la bumbac constă din ruperea ………………tulpinii principale, când

s-au format ……… ramuri de rod.



43

Unitatea de învăţare 4 PLANTE PRODUCĂTOARE DETUBERCULI ŞI RĂDĂCINI


4. Plante producătoare de tuberculi şi rădăcini – Generalități...................4.1. Cartoful...............................................................................................4.1.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă defactorii ecologici........................................................................................4.1.2. Tehnologia de cultivare: rotaţia, fertilizarea, lucrările solului,

parametrii semănatului, lucrările de îngrijire, recoltarea..........................

Rezumat (U.I. 4) …………………………………………….…………..Bibliografie (U.I. 4) ..................................................................................

4344

44

48

6566


Obiectivul acestei unităţi de învăţare este însuşirea principalelor noţiunireferitoare la importanţa plantelor tuberculifere și rădăcinoase;

Să formeze studenţilor deprinderi practice privind principalele verigi

tehnologice la cultura cartofului (rotaţie, fertilizare, lucrările solului, materialul de plantat și plantatul, lucrări de îngrijire, recoltare) și modul de realizare a traseelortehnologice specifice.

După finalizarea studiului din această unitate de învăţare, studentul vadispune de competenţe pentru elaborarea unei tehnologii de cultivare a cartofului.


tehnologia de cultivare a cartofului, pe baza cărora pot fi înţelese conceptele

referitoare la elaborarea tehnologiei de cultivare a acestei specii. Timpul mediualocat pentru studiul individual este de cca. 6 ore. Această unitate de învăţarecuprinde un test de autoevaluare, a căui rezolvare asigură o mai bună fixare acunoştinţelor dobândite în timpul studiului. O lucrare de verificare care săcuprindă aspecte din cadrul acestei unităţi de învăţare va fi prezentată la finalulU.I. 5.



44

4. PLANTE PRODUCĂTOARE DE TUBERCULI ŞIRĂDĂCINI – GENERALITĂȚI

Pe plan mondial, suprafaţa ocupată cu specii de plante de la care seutilizează în alimentaţie tuberculi sau rădăcini a fost în 2001, de 55,9 mil. ha dincare: 34,5% cartof, 30,8% manioc ( Manihot esculenta Crantz.), 16,2% batat( Ipomoea batatas (L.) Lam., 10,7% sfeclă pentru zahăr, 7,6% ignam ( Dioscorea spp. L.), 0,06% colocasia (Colocasia esculenta Schoot.) şi 0,04% cicoare (FAO,2001).

În ţara noastră există condiţii favorabile pentru cartof, sfeclă pentru zahărşi cicoare.

4.1. CARTOFUL (Solanum tuberosum L. )

4.1.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţelefaţă de factorii ecologici

ImportanţăCartoful prezintă o deosebită importanţă în alimentaţia oamenilor, în

furajarea animalelor şi pentru prelucrări industriale.În alimentaţia oamenilor cartoful se foloseşte în stare proaspătă sau sub

formă de produse uscate şi semipreparate, fiind alimentul de bază saucomplementar pentru o mare parte a populaţiei Europei dar şi din alte ţări alelumii.

Datorită gustului plăcut, a digestibilităţii şi valorii nutritive ridicate, cartofulse consumă sub diferite forme, înlocuind uneori pâinea şi fiind folosit ca alimentdietetic.

În furajarea animalelor, în special pentru porcine şi bovine, se utilizeazătuberculii răniţi la recoltare sau cu dimensiuni mici precum şi reziduurile rămasede la industrializare.

În industria alimentară se utilizează sub formă uscată, prăjită, congelată etc.

În industria amidonului şi alcoolului, dintr-o tonă de tuberculi se obţin 140kg amidon sau 95 l alcool sau 15-17 kg cauciuc sintetic.

Din punct de vedere agrotehnic, valorifică solurile uşoare, nisipoase, nisipo-lutoase, din zonele umede şi răcoroase, unde cerealele nu reuşesc în cultură.

Cartoful foloseşte rentabil îngrăşămintele, apa de irigaţie şi constitue oexcelentă premergătoare pentru culturile succesive şi cerealele de toamnă.

Cultura cartofului prezintă şi o serie de inconveniente cum ar fi: degenerareamaterialului de plantat, boli şi dăunători specifici, cheltuieli ridicate cu înfiinţareaculturii, conservabilitatea mai dificilă etc.



45

Compoziţia chimicăTuberculii de cartof conţin în jur de 65-85% apă şi 15-35% substanţă uscată.

Raportat la substanţa uscată, amidonul reprezintă circa 71-80%. Amidonul esteconstituit din amiloză 15-25% şi amilopectină 75-85%.

Conţinutul în proteine este de circa 2% din substanţa proaspătă.

Cartoful mai conţine şi vitaminele B1, B2, PP şi C precum şi elementeminerale (K, P, Na, Ca, Fe).În plantele de cartof se găseşte şi un compex de alcaloizi numit solanină care

imprimă tuberculilor un gust amar şi provoacă deranjamente ale aparatului digestiv.RăspândirePe glob, suprafeţele cultivate cu cartof sunt de circa 18,7 milioane ha (2009)

cu o producţie medie de 17,7 t/haŢări mari cultivatoare:-Federaţia Rusă, Ukraina, Polonia, România, Germania în Europa;-Peru, Brazilia, Argentina în America de Sud;

-SUA în America de Nord;-China, India, Japonia în Asia.În ţara noastră suprafeţele sunt de circa 260 mii ha (2009), cu o producţie

medie de 15,4 t/ha.Judeţele cu cele mai mari suprafeţe sunt: Suceava, Harghita, Braşov,

Covasna, Sibiu, Bihor, Neamţ, Maramureş.Sistematică. OrigineCartoful - Solanum tuberosum, familia Solanaceae.Se cunosc două centre de origine: unul în Peru şi Ecuador şi al II-lea în

sudul statului Chile. Din punct de vedere al perioadei de vegetaţie, soiurile de cartof se împart

în:- timpurii – au perioada de vegetaţie de până la 95 zile;- semitimpurii – au perioada de vegetaţie de 95-110 zile;- semitârzii – au perioada de vegetaţie de 110-130 zile;- târzii – au perioada de vegetaţie de peste 130 zile.

În funcţie de conţinutul în amidon, soiurile se grupează în patru clase:- clasa A – puţin făinoşi, nu se sfărâmă la fierbere, se pretează pentru salate;- clasa B - puţin făinoşi, consistenţi, cu amidon fin, pentru diferite preparateculinare;- clasa C – tuberculi făinoşi;- clasa D – tuberculi făinoşi, se sfărâmă la fiert, amidon grosier, pentru industriaamidonului.

După modul de utilizare soiurile se grupează astfel:- soiuri de masă - (14-17% amidon) epidermă fină, netedă, gust plăcut;- soiuri industriale - (20-25% amidon), foarte productive;- soiuri furajere, bogate în amidon şi proteină;- soiuri mixte, folosite în toate scopurile.



46

Particularităţi morfologice şi biologiceCartoful este o plantă anuală, cu înmulţire prin tuberculi şi mai rar prin

sămânţă. Rădăcina este pivotantă, când planta se dezvoltă din sămânţă şi fasciculată

când planta se dezvoltă din tuberculi.

Rădăcina fasciculată este formată din ramificaţii primare şi rădăcinistolonifere, grupate câte 3-5 în jurul fiecărui stolon. Rădăcinile pătrund în sol pânăla 70-100 cm şi pe o rază de 30-60 cm.

La cartof se întâlnesc două tipuri de tulpini : aeriene şi subterane.Tulpinile aeriene (vrejuri) sunt ierboase, erecte la începutul vegetaţiei şi

apoi semierecte sau culcate, cu înălţimea de 30-150 cm. Numărul acestora este de4-8.

Tulpinile subterane sunt rotunde, pe ele formându-se rădăcinile şi stolonii. Stolonii au 12-15 cm lungime, sunt scurţi şi groşi. La partea terminală îşi

îngroaşă ultimele 10-12 internodii, transformându-se în tuberculi.

Tuberculul are o parte bazală (ombilicală) cu care se prinde de stolon şi o parte coronoară (apicală) care poartă mugurul terminal.

Ochii sunt formaţi din câte trei muguri dorminzi şi sunt dispuşi în spirală.În funcţie de formă, tuberculii pot fi rotunzi, rotunzi-ovali, ovali, ovali-lungi

şi lungi.După greutate tuberculii se împart în: mari, peste 120g, mijlocii 80-120 g,

mici 40-80 g şi foarte mici , sub 40 g.Frunzele provenite de pe lăstari sunt mici şi simple, celelalte fiind compuse

şi imparipenat-sectate.

Inflorescenţa este o cimă. Florile sunt pe tipul cinci. Polenizarea autogamă.Fructul este o bacă ce conţine 150-200 seminţe.

Sămânţa este mică, de formă ovoidală, turtită şi de culoare alb-gălbuie.Fazele de vegetaţie ale cartofului se stabilesc nu în funcţie de etapele

înmulţirii generative ci faţă de creşterea organelor vegetative aeriene şi subterane. Se întâlnesc mai multe faze:

1. De la plantare la răsărire. Faza durează 15-30 zile iar în acest interval are loccreşterea intensă a rădăcinilor primare mugurale şi a părţilor subterane alelăstarilor.2. De la răsărire la tuberizare. Durează 10-35 zile şi are loc creşterea rădăcinilor,mai ales a celor stolonifere, tuberculilor şi frunzelor.3. De la tuberizare la încetarea creşterii tufelor (25-45 zile). Cresc organeleaeriene dar în ritm foarte intens, tuberculii.4. De la încetarea creşterii tufelor la uscarea acestora (20-40 zile). Tuberculii crescîn ritm din ce în ce mai încetinit.

Cunoaşterea acestor faze ne ajută la stabilirea lucrărilor de îngrijire(fertilizare, irigare, combaterea buruienilor).

Cerinţele faţă de climă şi solCăldura. Diferitele soiuri de cartof necesită o sumă a temperaturilor medii

zilnice de 1500-30000C.



47

Producţii extratimpurii se obţin în mai puţin de 60 de zile de la plantare cu osumă a temperaturilor medii zilnice de 1000-13000C.

Temperatura minimă de germinare a tuberculilor este de 70C, iar cea optimă pentru răsărire de 12-150C.

Temperatura optimă de creştere a tulpinilor este de 19-210C iar cea de

formare şi creştere a tuberculilor de 16-18

0

C.Recoltarea cartofului trebuie să se facă la peste 6-70C deoarece sub acestevalori, tuberculii sunt foarte sensibili la vătămare.

Umiditatea. Seceta de scurtă durată dar şi excesul de apă au influenţenegative asupra creşterii plantelor şi producţiei.

Cerinţele cartofului faţă de umiditate sunt diferite în funcţie de faza devegetaţie a plantei.

În perioada de la plantare la răsărire şi tuberizare cartoful este mai puţin pretenţios, folosind rezervele de apă din tubercul.

Insuficienţa apei în faza de formare a tuberculilor, împiedică procesul sau îl

eşalonează, rezultând mai puţini tuberculi, cu vârste diferite, neuniformi etc.Excesul de apă provoacă înrăutăţirea condiţiilor necesare activităţii

biologice a plantelor. Lipsa oxigenului opreşte formarea tuberculilor şistinghereşte creşterea celor formaţi. Se reduce rezistenţa la păstrare şi scadeconţinutul tuberculilor în amidon şi vitamina C.

Consumul specific de apă este cuprins între 170-660 mm. În timpul perioadei de vegetaţie sunt necesare 250-550 mm precipitaţii pentru solurile luto-nisipoase şi nisipo-lutoase.

Repartiţia precipitaţiilor de-a lungul perioadei de vegetaţie are o importanţă

majoră. Astfel, pentru soiurile timpurii, cele mai bune rezultate le determină ploiledin lunile mai şi iunie; pentru cele semitimpurii şi tardive, precipitaţiile din lunileiunie şi iulie, iar pentru cele tardive, ploile din lunile iunie, iulie şi august.

Lumina. Cartoful, ca plantă producătoare de tuberculi (nu de sămânţă), estede zi scură. Ziua scurtă determină o lungime mai redusă a tulpinilor şiinternodurilor, fără a se reduce suprafaţa foliară, permiţând mecanizarea lucrărilorde întreţinere.

Transformarea stolonilor în tuberculi şi formarea tuberculilor are loc încondiţii de zi scurtă (10-12 ore) iar creşterea acestora, în condiţii de zi lungă.

Solul. Cartoful este o plantă foarte pretenţioasă faţă de sol deoarece stoloniişi tuberculii sunt tulpini subterane iar sistemul radicular este slab dezvoltat.

Solul trebuie să asigure o bună aerisire a stolonilor şi tuberculilor, să prezinterezistenţă mică la creşterea acestora şi să asigure elementele nutritive necesare (săfie bine aprovizionat în humus, N, P, K, şi microelemente).

Textura solului, în ordine descrescândă, trebuie să fie nisipo-lutoasă, luto-nisipoasă şi lutoasă, cu un conţinut în argilă sub 24%.

Reacţia solului trebuie să aibă valori între 4,5-7,5 (optim 6-6,5).Zone ecologice

Zona foarte favorabilă cuprinde depresiunile intra şi extramontane unde

temperaturile nu depăşesc 250C, precipitaţiile depăşesc 650 mm anual şi sunt binerepartizate (câte 80-100 mm în iulie şi august).



48

Zona favorabilă se găseşte în zona colinară din vecinătatea lanţului muntos.Zona favorabilă cartofului timpuriu şi extratimpuriu cuprinde relieful de câmpie şicolinele joase.

4.1.2. Tehnologia de cultivare a cartofului

RotaţiaPentru realizarea unor producţii mari la cartof şi de calitate bună, cu

posibilităţi de mecanizare şi irigare, transportul fără vătămarea tuberculilor, ca şiamplasarea culturii prezintă o deosebită importanţă pentru cultivator.

Înfiinţarea culturilor de cartof se face, în primul rând, în funcţie de texturasolului, pe soluri nisipo-lutoase, luto-nisipoase şi lutoase. Ele se amplasează înapropierea unor drumuri corespunzătoare pentru transportul producţiei, iar pentrumecanizarea integrală a lucrărilor nu se vor amplasa pe soluri cu panta mai marede 9 - 11% (6°), iar în condiţii de irigare de 5%.

Dimensionarea parcelelor, în fermele specializate, se face pentru a puteaasigura alimentarea raţională a maşinilor de plantat.

Solurile pe care se amplasează cartoful trebuie să aibă un regim aero-hidricechilibrat, să fie bine structurate, netasate şi profunde, cu subsol permeabil, fără

pericol de exces de umiditate sau inundaţie (apa freatică sub 1,5 - 2 m), cu posibilităţi de irigare în zonele secetoase.

Deşi rotaţia cea mai corespunzătoare este de 4 ani, dacă nu există suficientteren corespunzător din punct de vedere textural sau al altor indicatori defertilitate, este de preferat rotaţia de 3 ani şi chiar de 2 ani, dacă nu s-a manifestat

atac de Globodera rostochiensis (nematodul auriu).În ceea ce priveşte planta premergătoare, rezultatele cele mai bune se obţin

după graminee şi leguminoase perene furajere (lucerna în zona de câmpie, trifoiulroşu în zonele umede), leguminoase anuale (dacă nu se folosesc pentru grâu),după cereale păioase (grâu, secară, orzoaică, orz), porumb-siloz (cultură succesivăsau cultură de bază), bostănoase, în pentru ulei, floarea-soarelui (ultimele două

plante dacă n-au fost atacate de putregaiul cenuşiu - Bothrytis cinerea şi alte bolicare pot fi transmise cartofului).

Mai puţin indicate ca plante premergătoare sunt sfecla pentru zahăr şi

porumbul, deoarece se recoltează târziu. Totuşi, porumbul nu poate fi evitat ca plantă premergătoare, datorită structurii culturilor, rezistenţei cartofului la efectul prelungit al erbicidelor aplicate la porumb.

Cartoful nu se cultivă după plante din familia Solanaceae şi nici înmonocultură. După cartoful destinat consumului timpuriu, se pot cultiva plantesuccesive: porumb pentru siloz, porumb pentru boabe, fasole, castraveţi şi varzăde toamnă, iar după cartoful pentru consum de vară se obţin rezultate foarte bunela grâu, secară, orz de toamnă, triticale, rapiţă.

FertilizareaConsumul de elemente nutritive, pentru o producţie de 1.000 kg tuberculi

şi părţile aferente de biomasă, după diferiţi autori, este de 5,6 kg azot, 1,8 kg P2O5 7,5 kg K 2O, 3,1 kg CaO şi 1,6 kg MgO. În cazul recoltării extratimpurii şi timpurii



49

a cartofului consumul de elemente nutritive este mai mare: 8 - 10 kg N, 3 kg P2O5,12 - 14 kg K 2O (V. BÎRNAURE, 1974). Din consumul total de elemente nutritive,în tubercul se reţin: 66,6% azot, 63,6% anhidridă fosforică, 58,2% oxid de

potasiu, 7,9% oxid de calciu şi 40% oxid de magneziu (GH. BÎLTEANU, 1991). Azotul este elementul determinant asupra producţiei de cartof. La 1 kg

azot se obţin în ţara noastră, între 40 şi 110 kg tuberculi. Prin sporirea suprafeţeifoliare a plantei şi formarea unui sistem radicular mai activ se realizează absorbţiaunor cantităţi mari de substanţe nutritive care se deplasează în tuberculi,determinând mărirea masei medii a unui tubercul (peste 80% din tuberculi augreutatea peste 80 g). Excesul de azot este dăunător, deoarece partea aeriană a

plantei creşte luxuriant, ceea ce frânează tuberizarea şi creşterea tuberculilor, maiales dacă şi umiditatea solului este mai mare. După ce se realizează tuberizarea,azotul nu mai are acţiune negativă asupra producţiei. Aplicarea azotului în douăetape, o parte înainte de plantare şi o parte după formarea tuberculilor, determinăformarea unei plante mai mici, dar producţia de tuberculi creşte comparativ cu

situaţia când întreaga cantitate de azot se aplică la pregătirea patului germinativsau la plantare.

În unele ţări (S.U.A., Canada) se administrează, concomitent cu azotul, şiîngrăşăminte cu magneziu, care determină transferul activ al glucidelor întuberculi. În alte ţări (Olanda), pentru a limita creşterea plantei de cartof se factratamente cu Cycocel, iar în Germania, S.U.A. cu produsul B-9 (Alar - acid N -dimetil - amino - succinamic).

Excesul de azot poate produce resorbţia unor stoloni şi tuberculidiminuează conţinutul şi dimensiunile grăunciorilor de amidon. Când excesul de

azot se asociază cu temperaturi mai scăzute, se acumulează în tuberculi acidclorogenic, care le imprimă gust neplăcut, cauzează înnegrirea lor la fierbere şi lemicşorează rezistenţa la păstrare.

Azotul se foloseşte în cantităţi mai mari la cartoful timpuriu, la care estenecesară o creştere mai rapidă a plantei şi, pe această bază, a tuberculilor, pentru aobţine o recoltă cât mai timpurie. La stabilirea dozelor de azot trebuie să se ţinăseama că în prima parte a vegetaţiei, cartoful foloseşte mai greu rezervele din sol,iar soiurile tardive solicită cantităţi mai mari de azot, comparativ cu celesemitimpurii.

Fosforul determină sporuri de producţie mai mici decât azotul, până la 40- 50 kg tuberculi la 1 kg substanţă activă (P2O5). Cartoful este una din plantelecare valorifică bine îngrăşămintele cu fosfor. Sub influenţa fosforului creşte maiales numărul de tuberculi în cuib şi mai puţin masa medie a acestora. Se constatăcreşterea procentului şi a dimensiunilor grăunciorilor de amidon, precum şisporirea proporţiei de amilopectină, care imprimă rezistentă la fierbere şicontribuie la formarea unui periderm dens, elastic, conferind o bună rezistenţătuberculilor la vătămări mecanice şi la păstrare. Fosforul se foloseşte în cantităţimai mici la cartoful extratimpuriu şi timpuriu, dar mai mari la cartoful pentruconsum de vară şi de toamnă-iarnă, şi mai ales la culturile destinate obţinerii

materialului de plantare, determinând un număr mai mare de tuberculi la cuib şi orezistenţă mai bună la păstrare.



50

Potasiul determină sporuri de producţie cuprinse între 10 - 15 kg tuberculi pentru 1 kg potasiu substanţă activă (K 2O), valori mai mari întâlnindu-se în zonafoarte favorabilă climatic, unde solurile sunt mai sărace în potasiu. Potasiulinfluenţează mărimea producţiei atât prin numărul de tuberculi, cât şi prin masaacestora, dar efectele lui sunt mai mici decât ale fosforului şi, respectiv, ale

azotului. Potasiul trebuie utilizat în primul rând la soiurile semitardive şi tardive,deoarece menţine foliajul în stare de funcţionare în intervalele de secetă, putându-se obţine sporuri de producţie. Mărind randamentul fotosintezei, folosirea

potasiului în culturile extratimpurii şi timpurii realizează mai repede dimensiunileşi greutatea minimă de recoltare a tuberculilor. Alături de fosfor, potasiul participădirect şi indirect la o mai bună rezistenţă a plantei la boli, la folosirea economică aapei, la creşterea conţinutului de amidon şi a rezistenţei la păstrare.

Fertilizarea organică asigură importante sporuri de producţie prin aportulîn elemente nutritive şi prin îmbunătăţirea însuşirilor fizice, microbiologice şihidrofizice ale solurilor. În numeroase ţări (Danemarca, C.S.I., Canada, Germania

etc.) gunoiul de grajd este folosit cu precădere pentru fertilizarea culturilor decartof, realizându-se sporuri de producţie de 4.000 - 10.000 kg tuberculi la ha(ECATERINA CONSTANTINESCU, I969). În experienţe executate în zonaFăgăraş, s-au realizat sporuri de 370 kg tuberculi la tona de gunoi (V.BÎRNAURE, 1971).

Gunoiul de grajd se utilizează cu precădere la soiurile tardive şi la celetimpurii (creşterea mai rapidă prin încălzirea solului). Elementele nutritiveneutilizate de cultura timpurie de cartof sunt valorificate de culturile succesive(castraveţi, varză, fasole, soia, porumb pentru siloz etc.).

În funcţie de însuşirile solului, gunoiul se va utiliza mai ales pe celeextreme din punct de vedere textural (nisipoase şi luto-argiloase). Gunoiulnefermentat este favorabil mai ales pe solurile grele şi reci.

Având în vedere eliberarea elementelor nutritive din gunoi în funcţie decondiţiile pedoclimatice, care nu concordă cel mai adesea cu cerinţele plantelor,cele mai bune rezultate se obţin folosindu-se îngrăşăminte organice şi minerale.Gunoiul de grajd se administrează la cartof în cantităţi de 30 - 40 t/ha, reducându-se dozele de îngrăşăminte chimice cu 2,0 kg azot, 1 kg P2O5 şi 2,5 K 2O pentrufiecare tonă de gunoi aplicată.

În apropierea zonelor bogate în turbă se poate utiliza turba în cantitate de20 - 40 t/ha, fie ca atare, fie compostată cu gunoi de grajd în cantităţi egale, cândse măreşte eficienţa cu 11 - 20%.

Pe solurile nisipoase îngrăşămintele verzi (lupin, lucernă mazăre, trifoi) pot substitui gunoiul de grajd în anii cu condiţii climatice favorabile.

Dozele de îngrăşăminte se corectează în funcţie de planta premergătoare,aplicarea gunoiului de grajd, textura solului şi soiul cultivat: după plante tehnicese măreşte doza de azot cu 10 - 20 kg/ha, cea de fosfor cu 10 - 20 kg/ha P2O5 iarcea de potasiu cu 10 kg/ha K 2O; după leguminoase anuale se micşorează doza deazot cu 10 - 20 kg/ha şi se măreşte doza de fosfor cu 15 kg/ha P 2O5; după

leguminoase perene se micşorează doza de azot cu 20 - 30 kg/ha şi se măreştedoza de fosfor cu 20 kg/ha P2O5; în primul an după aplicarea gunoiului de grajd se



51

micşorează doza de îngrăşăminte chimice cu 10 - 20 kg/ha azot şi fosfor şi cu 30 -40 kg/ha potasiu; pe solurile cu textură nisipo-lutoasă se măreşte cu 10 - 20 kg/hadoza de azot şi cu 10 kg/ha doza de fosfor; pe soluri cu textură luto-argiloasă semăreşte doza de azot cu 10 kg/ha.

Tipurile de îngrăşăminte recomandate în cultura cartofului sunt

nitrocalcarul şi ureea pe solurile acide, iar pe cele neutre azotatul de amoniu, ureeaşi sulfatul de amoniu (CR. HERA, 1975). Prof. GH. BÎLTEANU considerăcontraindicat sulfatul de amoniu, datorită atât antagonismelor ionice pe care le

provoacă în sol şi în nutriţia plantei, cât şi pentru influenţa negativă asupraînsuşirilor culinare ale tuberculilor. Îngrăşămintele cu fosfor se pot folosi fără nicio restricţie, iar cele cu potasiu, care conţin clor trebuie aplicate în toamnă,facilitând astfel spălarea clorului din sol. Îngrăşămintele complexe binare şiternare, toate, dau rezultate bune în cultura cartofului.

Epoca de aplicare a îngrăşămintelor . Gunoiul de grajd, fosforul şi potasiuse aplică, de regulă, sub arătura de bază. Îngrăşămintele cu azot se administrează

numai primăvara la pregătirea patului germinativ sau în două etape; la pregătirea patului germinativ şi în vegetaţie, odată cu lucrările de îngrijire (prăşit mecanic)sau după tuberizare (10 - 35 zile după răsărire). Îngrăşămintele complexe se aplicăfie în toamnă, fie odată cu plantatul.

Suplimentarea elementelor nutritive la cartof se poate realiza şi prinfertilizarea odată cu aplicarea apei de irigare sau prin tratamente extra - radiculare(zeamă bordeleză 1% + 1,5% P2O5 + 1% K 2O + 0,5 N.

În cultura cartofului şi-au dovedit eficienta microelementele: bor, mangan,cupru, molibden şi zinc. Borul se aplică sub formă de borax 10 kg/ha sub arătura

de bază, iar manganul se aplică extra - radicular, în concentraţie de 1 - 1,5,%, subformă de sulfat de mangan.

Lucrările soluluiAcestea au menirea de a asigura un substrat cât mai afânat cu un regim

aero-hidric corespunzător biologiei cartofului, prin acumularea apei şi elementelornutritive în sol şi distrugerea buruienilor. Lucrările solului trebuie executatediferenţiat, în funcţie de zona climatică, tipul şi textura solului, planta

premergătoare, gradul de îmburuienare şi eroziunea solului.Tasarea solului reduce considerabil producţia la cartof, îndeosebi solurile

grele. În condiţii de mecanizare, tasarea solului este, practic, imposibil de evitat.Simpla trecere a roţilor de tractor pe lângă rândurile de plante provoacămicşorarea producţiei de tuberculi. Influenţa negativă a gradului de tasare aterenului se manifestă direct proporţional cu conţinutul de argilă şi de apă alsolului (BERINDEI, 1972). Pe solurile podzolice la care, de regulă, stratul cuargilă, practic impermeabil, începe la 18 - 20 cm, mecanizarea culturii reduce mult

producţia de tuberculi. Cea mai mare importanţă în cultura mecanizată a carto-fului, pentru recoltarea cu combina, o are evitarea formării bulgărilor, mai ales ceide mărimea tuberculilor.

Solul se mobilizează la adâncimea de 28 - 30 cm pe majoritatea tipurilor

de sol, dovedindu-se superioară arătura cu subsolaj suplimentar de 10 - 15 cm,făcând posibilă o bună dezvoltare a plantei, mai ales a tuberculilor în cuib,



52

facilitându-se executarea unui bilon mare la plantare, cu posibilităţi mai bune deexecutare a lucrărilor de îngrijire în timpul perioadei de vegetaţie şi pentrurecoltarea mecanizată (BREDT, 1981).

Pe solurile mai grele, scarificarea terenului (afânarea adâncă) a datrezultate bune. Importanţă deosebită prezintă momentul optim de executare a

arăturii, pentru a preîntâmpina formarea bulgărilor, indiferent de mărimeaacestora. Formarea bulgărilor se datorează modului de executare a lucrărilorsolului şi epocii acesteia. Lipsa bulgărilor permite plantatul corect cu bilonuniform, o eficacitate mai bună a erbicidelor, uşurează recoltarea mecanizată,reduce rănirea tuberculilor, costurile de curăţire, transport şi păstrare.

Nivelarea solului (înainte sau după arat) este extrem de importantă încultura mecanizată a cartofului, influenţând pozitiv uniformitatea adâncimii de

plantare, forma bilonului, erbicidarea şi recoltarea. Arătura se efectuează imediat după recoltarea plantei premergătoare,

administrarea îngrăşămintelor organice şi celor chimice cu fosfat şi potasiu,

tocarea eventualelor resturi vegetale. Până la venirea iernii arătura se menţinecurată de buruieni, nivelată, fără crustă, permiţând plantatul mai devreme în

primăvară, prin zvântarea mai timpurie şi uniform a terenului. Pe unele soluri maiuşoare se poate executa în primăvară plantatul, fără alte lucrări de pregătire aterenului.

În primăvară, patul germinativ se pregăteşte numai după ce solul s-azvântat, evitând formarea viitorilor bulgări. Dacă solul se lucrează în primăvară peteren insuficient zvântat şi fără mărunţirea corespunzătoare, bulgării se formeazăîn mijlocul cuibului de cartof, printre stoloni şi tuberculi; dacă solul a fost lucrat

pe o adâncime mică, bulgării se formează tot în cuibul de cartof, dar sub tuberculi;tasarea solului de către roţile tractorului duce la formarea bulgărilor la margineacuibului de cartof, cu repercusiuni negative la recoltare; bulgării formaţi cu ocazialucrărilor de îngrijire se găsesc pe bilon sau între biloane.

Cele mai bune rezultate se obţin când terenul se pregăteşte cu ajutorulcultivatorului echipat cu piese active tip săgeată, pentru adâncimi până la 14 cmsau cuţite tip daltă, pentru adâncimi de 14 - 18 cm (BRIA, 1982). Pentrusuprafeţele mari de teren cultivatorul purtat pentru cartof CPC-3,2, în agregat cutractorul U-650, echipat cu cuţite daltă sau săgeată, iar pe parcele mici cultivatorulCPC-2 în agregat cu tractorul L-445, realizează condiţii foarte bune pentru

plantarea cartofului. Se realizează o adâncime de lucru până la 18 cm şi un gradde mărunţire de 92 - 95% în condiţiile în care capacitatea de lucru 12 - 14 ha peschimb este egală cu cea a grapei cu discuri. De asemenea, folosireacombinatoarelor şi grapelor vibratoare (oscilante) realizează condiţii foarte bune

pentru plantarea cartofului. Folosirea combinatorului s-a dovedit mai avantajoasă pentru pregătirea unui pat germinativ corespunzător, acesta fiind alcătuit în funcţiede starea terenului: numai din vibrocultor, grapă cu colţi şi grapă rotativăelicoidală, dacă se urmăreşte o mai bună nivelare şi combatere a buruienilor; dinvibrocultor şi grapă rotativă elicoidală, în cazul terenului cu denivelări şi tasat, dar

fără buruieni. La lucrările de pregătire a solului în primăvară se aplică şi



53

îngrăşămintele cu azot sau complexe. Pentru reducerea gradului de tasare se practică şi bilonarea din toamnă, plantatul efectuându-se mai devreme.

Materialul de plantat şi plantarea Materialul de plantat trebuie să aparţină soiului şi categoriei biologice

stabilite pentru zonă, să fie sănătos, iar mărimea tuberculilor să fie de 40-70 g, ceea

ce se realizează prin sortare la deschiderea silozului sau depozitului. Calitateamaterialului de plantare este hotărâtoare în realizarea producţiilor mari la cartof.La cartoful extratimpuriu şi timpuriu se obţin sporuri de producţie de 3,5 -

7 t/ha prin încolţirea tuberculilor înainte de plantare. Încolţirea tuberculilorîncepe cu 30 - 40 zile înainte de plantare (sfârşitul lunii ianuarie în sud şi vest) şiconstă din următoarele operaţiuni succesive:

- sortarea materialului de plantare scos din siloz sau depozit, îndepărtândtuberculii vătămaţi şi bolnavi;

- tratarea tuberculilor cu formalină 0,5% (1 l formalină 40% la 80 l apă), prin îmbăiere în soluţie timp de 5 minute, după care se acoperă cu rogojini,

prelate, folii de material plastic timp de circa 2 ore pentru "sudaţie" (transpiraţie);- asigurarea pornirii colţilor în vegetaţie prin aşezarea tuberculilor în strat

de circa 40 cm în camere încălzite la 16 - 18°C, până ce apar colţii în masă, fărăca aceştia să depăşească 1 - 2 mm (durează 8 - 10 zile);

- forţarea creşterii colţilor (sau încolţirea propriu-zisă) se realizeazăfolosindu-se solarii sau alte spaţii care beneficiază de lumină naturală sauartificială, cu posibilităţi de aerisire şi în care se pot menţine temperaturi de 12 -15°C, iar la nevoie până la 18°C (pentru a urgenta creşterea colţilor). Dacă colţiisunt mari (1 - 1,5 cm) şi plantatul nu este posibil, se coboară temperatura la 10 -

12°C, până la plantare.În spaţiile de încolţire tuberculii se aşează în lădiţe (de dorit cu capacităţi

de 10 - 15 kg) care se grupează în stive lungi, cât permite spaţiul, lăţimea lorrezultând, din aşezarea a două lădiţe puse cap la cap iar pe înălţime se suprapun

prin aşezare pe suporţii lor, 10 - 15 lădiţe. Între stive se lasă spaţii de 50 - 60 cm pentru circulaţia lucrătorilor în vederea controlării şi dirijării procesului deîncolţire. Pentru asigurarea unei încolţiri corespunzătoare sunt necesareurmătoarele:

- menţinerea temperaturii recomandate (12 - 15°C);- aerisirea de 2 - 3 ori pe zi;- menţinerea umidităţii relative la peste 85%, folosind vase cu apă pe

podea, stropirea tuberculilor cu apă cu stropitori sau vermorelul;- iluminarea şi în timpul nopţii, realizându-se colţi mai viguroşi (40 w/m2);- eliminarea tuberculilor cu colţi filoşi şi schimbarea poziţiei lădiţelor în

stive din 7 în 7 zile, pentru a se obţine o încolţire uniformă.În producerea cartofilor de consum extratimpurii şi timpurii se practică

sistemul de înrădăcinare a tuberculilor preîncolţiţi la lumină. Imediat ce s-aterminat încolţirea la lumină, tuberculii se stratifică în coşuri de nuiele cu mraniţăsau turbă, rumeguş de lemn sau cu nisip, sau mraniţă şi nisip în proporţii egale.

Între straturile de tuberculi se aşează un strat de circa 5 cm material umectat,stratificarea făcându-se până la umplerea coşului, ultimul strat fiind din materialul



54

de înrădăcinare. Coşurile se ţin în camere de încolţire menţinându-se temperaturanormală şi aerisirea de două ori pe zi. Umectarea materialului de înrădăcinare se

poate realiza cu soluţii nutritive de fosfor şi potasiu (60 g superfosfat şi 30 g sare potasică în 10 1 apă), o dată la stratificare şi o dată după 5 zile. Înrădăcinarea se poate face în lădiţe folosite la încolţire, luându-se aceleaşi măsuri. Tuberculii

încolţiţi se ţin pentru înrădăcinare 8 - 10 zile, timp în care colţii cresc puternic şi la baza lor apar şi se dezvoltă rădăcinile. În momentul plantării tuberculii se transportăîn câmp în lădiţele sau coşurile de înrădăcinare, plantându-se cu multă grijă, pentrua nu se rupe colţii şi rădăcinile. În fiecare cuib se introduce şi o anumită cantitate dematerial folosit pentru înrădăcinare (mraniţă, turbă, rumeguş, nisip).

Pentru favorizarea încolţirii cât mai complete a mugurilor aflaţi pe întreagasuprafaţă a tuberculului, se recomandă secţionarea de stimulare (metoda Köpetz)care se face transversal pe diametrul parte coronară - parte ombilicală lăsându-secele două jumătăţi netăiate într-o porţiune de circa 1 cm de la margine sau tăiereacirculară a tuberculilor pe o adâncime de numai 15 mm, astfel încât substanţele de

rezervă de la partea ombilicală a tuberculului să nu migreze spre partea coronară,forţându-se pornirea în vegetaţie a mugurilor aflaţi pe această parte. Acest

procedeu se întrebuinţează numai înainte de pornirea mugurilor în vegetaţie (celmai târziu la sfârşitul lunii ianuarie).

O altă metodă de pregătire a materialului de plantare este tratamentul cuunde electromagnetice, folosindu-se aparatul "Magnetodia-flux" , prin care seurmăreşte o pornire mai timpurie a colţilor în vegetaţie, folosind următoarelevariante:

- tratarea tuberculilor cu unde aritmice de 50 - 100 Hz, timp de 30 minute,

o singură dată;- acelaşi tratament ca mai înainte şi încolţirea clasică timp de 8 zile, apoi

tratarea din nou a materialului cu unde aritmetice de 50 - 100 Hz, timp de 30minute (întregul proces durează 10 zile, iar dacă nu se poate face plantareamaterialul se menţine în continuare la temperatura de 12 - 14°C);

- tratarea zilnică a tuberculilor timp de 10 zile, pe o durată de 7 minute, cuunde aritmice de 50 - 100 Hz;

- tratarea, în situaţii de urgenţă, într-o singură zi, timp de 60 - 180 minutecu unde aritmice de 50 - 100 Hz.

Înainte de plantare tuberculii încolţiţi se pot secţiona în porţiuni de câte 3- 4 colţi bine formaţi, folosindu-se o cantitate mai mică de material de plantare launitatea de suprafaţă. În situaţii în care tuberculii pentru plantare sunt prea mari,se poate face secţionarea şi la materialul neîncolţit. În acest caz tuberculii se taielongitudinal pentru a asigura pornirea egală în creştere a colţilor de pe cele două

jumătăţi de tubercul. Secţionarea se poate face cu 3 - 8 zile înainte de plantare,manual sau cu maşina specială de secţionat, cu dezinfectarea riguroasă amaterialului, folosind 10 - 20 kg praf de cretă şi 2 - 3 kg Mancozeb la tona detuberculi.

Epoca de plantare. Pentru plantarea tuberculilor neîncolţiţi epoca optimă

este determinată de zvântarea solului până la adâncimea de plantare, plus încă 3 -4 cm, în aşa fel încât să se poată efectua lucrările de pregătire a solului fără tasări



55

puternice. Nu trebuie să se aştepte realizarea în sol a 7°C, la care începe pornireacolţilor, deoarece pot interveni ploi care să întârzie lucrarea de plantare.Tuberculii neîncolţiţi nu sunt afectaţi în sol de eventualele scăderi ale tem-

peraturii: ei nu pornesc în vegetaţie (nu emit colţi) până când nu se realizeazătemperatura specifică de 6 - 7°C.

Plantarea timpurie determină sporuri de producţie datorită tuberizăriitimpurii în condiţii de temperatură şi durată a zilei mai favorabile şi a unui ritm deacumulare a biomasei mai accentuat, folosindu-se mai eficient şi ploile dinainteasecetelor din vară. Plantările timpurii determină formarea unor stoloni mai scurţi,uşurându-se recoltarea mecanizată a culturii de cartof.

Cartoful preîncolţit şi încolţit se plantează în funcţie de data probabilă aultimelor îngheţuri ce survin în primăvară din fiecare zonă de cultură, care nutrebuie să afecteze plantele după răsărire (de la plantat la răsărire trec 18 - 25 zile).Calendaristic cartoful extratimpuriu şi timpuriu se plantează între 5 şi 15 martie înzona nisipurilor din Oltenia şi între 5 - 25 martie în restul zonelor de cultură.

Tuberculii neîncolţiţi trebuie plantaţi până la 20 martie în zona de câmpie, până la10 - 15 aprilie în zona favorabilă şi până la sfârşitul lunii aprilie în zonele cu climăfoarte favorabilă, în funcţie de zvântarea terenului.

În fiecare zonă durata plantării trebuie să fie cât mai scurtă, în special înanii cu desprimăvărare târzie. Scăderi semnificative de producţie se înregistreazăîn zonele de câmpie, atunci când întârzierea plantatului este mai mare de 6 - 8 zile,iar în zonele favorabile şi foarte favorabile climatic, la 10 - 12 zile şi, respectiv, la15 - 18 zile.

Densitatea plantatului . Cercetările efectuate în ultimii ani arată că

producţiile la cultura cartofului oscilează relativ puţin la densităţi cuprinse între 45mii şi 70 mii de tuberculi (cuiburi) la ha, iar planta îşi autoreglează numărul detulpini iniţiale, care se dezvoltă viguros, în funcţie de condiţiile de mediu, înspecial de fertilitatea solului. Unii cercetători opinează că este mai indicat să serealizeze un număr mai mic de tulpini iniţiale (4 - 5 la cuib), care asigură producţii

bune decât un număr mai mare, care se concurează între ele şi pot debilita planta,în situaţiile când solul nu este suficient de fertil sau elementele climatice suntnefavorabile.

La stabilirea desimii de plantare trebuie să se aibă în vedere următoareleaspecte:

- să se folosească norme de plantare cât mai reduse şi economice prinreglarea desimii;

- numărul de tulpini principale şi tuberculi formaţi la cuib creşte odată cumărimea materialului de plantare şi a spaţiului de nutriţie şi scade datorităreducerii desimii de plantare; între soiuri sunt diferenţe semnificative.

Având în vedere că materialul de plantare se produce şi comercializează lagreutate, se calibrează după diametru şi se plantează la număr, ultimul indicatordetermină norma de plantare, respectiv costul materialului, care poate reprezenta25 - 40% din cheltuielile directe de producţie.

La stabilirea desimii de plantare trebuie să se ţină cont că la acelaşi numărde tuberculi plantaţi (respectiv aceeaşi desime), producţia creşte proporţional cu



56

mărimea acestora dar, indiferent de mărimea tuberculului la aceeaşi normă de plantare nu sunt diferenţe semnificative de producţie. La aceeaşi normă de plantare se preferă tuberculi mai mici faţă de cei mari, deoarece se formează unnumăr mai mare de tulpini principale la hectar, un număr mai mare de tuberculi şi

producţie mai mare.

Pentru cartoful ce se recoltează la maturitate, asigurarea unui număr de220 - 240 mii tulpini la ha este suficient pentru a realiza producţii la nivelul potenţialului soiului, în condiţii tehnologice corespunzătoare. Această densitate seasigură cu 45 - 55 mii de tuberculi plantaţi la hectar, cu mărimea de 30 - 45 mm(diametrul transversal), respectiv 40 - 60 g fiecare, considerând că un tuberculasigură pornirea în vegetaţie a 4 - 5 tulpini iniţiale viguroase.

Pentru culturile de cartof extratimpurii şi timpurii se plantează un numărde 65 - 75 mii tuberculi sau porţiuni de tuberculi a câte 3 - 4 colţi, ceea ceînseamnă 240 - 280 mii de tulpini la ha. Plantarea unui număr mai mare detuberculi pentru cartoful timpuriu este determinată de faptul că, în perioada scurtă

de vegetaţie a acestor soiuri, este redusă compensarea producţiei la unitatea desuprafaţă prin creşterea recoltei la fiecare cuib. Orientativ, desimea plantatului lacartof este dată în tabelul 4.1.

În general, nu atât mărimea tuberculilor plantaţi determină producţia decartof, cât mai ales desimea de plantare, producţia fiind în corelaţie cu numărul detulpini principale la hectar. În cazul când se plantează tuberculi mai mici semăreşte desimea la plantare, pentru a se asigura numărul normal de tulpini

principale şi o suprafaţă de asimilaţie clorofiliană mai mare.

Tabelul 4.1Densitatea orientativă de plantare la cartof (mii tuberculi / ha).

Scopul culturii

Soiuri

Timpurii Semitimpurii Semitârzii Târzii

Consum extratimpuriu şi timpuriu 70-75 65-70 - -Consum de vară - 55-60 50-55 -Consum de toamnă-iarnă - - 50-55 45-50

Prelucrări industriale - - 50-55 45-50Material de plantare 60-65 60-65 55-60 50-55

Luând în consideraţie " fracţiile de calibrare" a materialului de plantare, serecomandă următoarele densităţi optime de plantare (BERINDEI, 1985):

I. (30 - 45 mm) ... 70 mii tuberculi/ha (75 - 80 mii tuberculi/ha lafertilizare optimă şi irigare);

II. (45 - 60 mm; 45 - 55 mm) ... 55 - 60 mii tuberculi/ha (idem şi la irigat).La soiurile care produc un număr mic de tuberculi în cuib, desimile

menţionate în fracţia I de calibru cresc la 80 - 85 mii tuberculi/ha, iar la soiurilecare formează număr mare de tuberculi în cuib, la ambele fracţii de calibraredesimea se reduce cu 5 - 10 mii tuberculi/ha. În cazul în care se folosesc la plantat



57

tuberculi tăiaţi, desimea la plantare este 70 - 80 mii tuberculi/ha în condiţii deneirigare şi 75 - 85 mii tuberculi/ha în condiţii de irigare.

Cantitatea de tuberculi la hectar se calculează în funcţie de desimea plantatului şi greutatea medie a unui tubercul, procurându-se cantitatea detuberculi necesară pentru suprafaţa planificată a se cultiva cu cartof la care se

adaugă la însilozare încă 10 - 15%, cantitate ce reprezintă pierderile din timpulmanipulării şi păstrării materialului de plantare. Cantitatea de tuberculi la hectaroscilează între 1270 - 4100 kg/ha, în funcţie de greutatea medie a unui tubercul şidesimea stabilită la unitatea de suprafaţă (tabelul 4.2).

Distanţa între rânduri şi metodele de plantare. La culturile de cartofextratimpurii şi timpurii cu tuberculi încolţiţi înainte de plantare, se folosescdistanţe între rânduri de 55 - 60 cm, plantarea efectuându-se semimecanizat: sedeschid rigole cu ajutorul cultivatorului prevăzut cu corpuri de rariţă, în caretuberculii se plantează manual, iar acoperirea lor se face fie mecanizat cu aceleaşimijloace, fie manual. Când se plantează cu echipamentul de plantat cartof EPC-4

sau cu maşina de plantat cartofi încolţiţi MPCI-6 (pe terenuri nisipoase), distanţaîntre rânduri este de 70 cm, ceea ce uşurează mult lucrările de îngrijire, fără a seînregistra diferenţe semnificative de producţie la hectar faţă de distanţa de 60 cmîntre rânduri. Distanţele între tuberculi pe rând oscilează, în funcţie de distantaîntre rânduri şi desimea stabilită, între 19 - 27 cm.

Tabelul 4.2Norma de plantare în funcţie de desime şi mărimea tuberculilor

(IANOŞI, S., 1995)Fracţia materialului

de plantare Necesarul de material de plantare (kg/ha), funcţie de desime

Diametrultuberculului

(mm)

Greutatemedie

(g)63500 58000 53300 49400 44400 40400 37000 33300

23 - 30 20 1270 1160 1070 990 890 810 740 670

30 - 35 27 1710 1570 1440 1330 1200 1090 1000 900

35 - 40 37 2350 2150 1970 1830 1640 1490 1370 1230

40 - 45 52 3300 3020 2770 2570 2310 2100 1920 1730

45 - 50 71 4510 4120 3780 3510 3150 2870 2630 2360

50 - 55 95 6030 5510 5060 4690 4220 3840 3520 316055 - 60 123 7810 7130 6560 6080 5460 4970 4550 4100

Pentru celelalte scopuri de folosinţă cartoful se plantează cu maşina 4 SaBP 62,5, care asigură distanţe între rânduri de 50, 62,5 şi 70 cm sau cu maşina de

plantat 6 SAD-75, la distanţe între rânduri de 75 cm. Plantarea cartofului ladistanţe mai mari (70, 75 şi chiar 80 cm) între rânduri este mai avantajoasă pentrumecanizarea lucrărilor de îngrijire şi recoltare, obţinându-se producţii practicegale cu cele obţinute la distanţe mai mici între rânduri (BRIA, 1975). În

asemenea condiţii se efectuează mai repede plantarea, lucrările de îngrijire seexecută mai uşor, nu se distrug tulpinile în timpul vegetaţiei cu ocazia lucrărilor



58

de îngrijire, se pot folosi tractoare cu pneuri mai late (se reduce tasarea). Peterenurile plane, bine nivelate, se recomandă folosirea maşinii de plantat cu treisecţii de câte 2 rânduri (6 Sa BP 62,5), iar pe pante mai mari (6 - 14°) plantarea seface cu o singură secţie (2 Sa BP 62,5).

În condiţii normale, echipată cu 2 secţii (4 rânduri), maşina de plantat

realizează o productivitate de 0,45 - 0,50 ha pe oră, cu un necesar de forţă demuncă de 6 - 7 ore om/ha şi o calitate foarte bună a lucrării în următoarelecondiţii: materialul de plantare să fie riguros sortat şi să fie curat de pământ şi alteimpurităţi; să nu aibă colţi mai lungi de 1 - 2 mm, terenul să fie bine nivelat, curatde buruieni şi fără bulgări; lungimea parcelelor să fie de circa 400 - 500 m, pentrua se putea face alimentarea cu tuberculi numai la capete; reglarea maşinii să sefacă corespunzător pentru fiecare categorie texturală de sol; să nu se planteze pevreme ploioasă.

După încercări încununate de succes, s-a introdus în producţie maşina de plantat cartofi 6 SAD-75, importată din fosta Cehoslovacia, care poate planta până

la 10 ha pe schimb. Având în vedere buncărul suplimentar cu capacitatea de 4 - 5 ttuberculi, care poate fi alimentat direct de mijloacele de transport prin basculare,

pentru realizarea indicilor de productivitate a maşinii se impune, ca o condiţieesenţială, o organizare exemplară a transportului materialului de plantare. Înzonele cu terenuri de formă neregulată, fărâmiţate, pe pante a căror mecanizareimpune cerinţe deosebite privind manevrabilitatea, stabilitatea şi accesibilitateaagregatelor de lucru şi, uneori, restricţii faţă de gabaritul şi complexitatea,utilajelor folosite, se utilizează pentru plantarea cartofului maşina SA-2-0,74importată din fosta Cehoslovacie. Această maşină lucrează pe 2 rânduri, cu limite

de reglare a adâncimii între 6 - 12 cm, cu distanţa între rânduri de 70, 66 şi 62 cm,iar distanţa tuberculilor pe rând de 21,5, 25, 30, 35 şi 40 cm. Capacitatea

buncărului este de 280 kg cu înălţător şi 220 kg fără. Aparatul de plantare este prevăzut cu disc vertical, cu degete de prindere, brăzdare tipul combinaţie "labă degâscă şi patină alungită", iar roţile de antrenare cu obadă şi pinteni. Organele deacoperire sunt cu rariţe. Maşina lucrează în agregat cu tractorul de 28, 30, 45 şi 65CP, are viteza de deplasare 4 - 6 km/h, iar capacitatea de lucru 0,56 - 0,84 ha/h (C.COTA , 1987).

Pe parcele mici se poate utiliza maşina de plantat cartof pe 2 rânduriSolana (MPC-2), în agregat cu tractorul L-445 (POPESCU, 1997).

Adâncimea de plantare. Cartoful se plantează mecanizat, de regulă prinacoperire cu biloane. Discurile de la maşinile de plantat (EPC-4; 4 Sa BP 62,5; 6SAD-75) trebuie să fie astfel reglate încât să rezulte un bilon uniform încheiatsimetric faţă de coamă, lat la bază de circa 38 - 42 cm şi înalt de 12 - 15 cmdeasupra părţii superioare a tuberculilor la bilon mic şi 20 - 25 cm la bilon mare,astfel ca, după aşezarea pământului în bilon tuberculii să fie acoperiţi cu un stratde pământ de 8 - 9 cm şi, respectiv, 16 - 19 cm.

Plantatul în biloane este obligatoriu în cazul irigării prin brazde, apoi înzonele cu ploi abundente (reducându-se pericolul excesului de apă în zona

cuibului şi diminuându-se, astfel, atacul bolilor de putrezire) şi pe pante mai maride 4 - 5%. În celelalte situaţii se poate planta fără biloane, aşa-numita "acoperire



59

plană". În acest caz tuberculii trebuie plantaţi la adâncimea de 6 - 8 cm.Cercetările efectuate la Braşov, Câmpia Turzii şi Mărculeşti au scos în evidenţăcă, în zona foarte favorabilă de la Braşov adâncimea cea mai potrivită de plantareeste de 7 - 12 cm; la Câmpia Turzii, în zona favorabilă, adâncimea este de 12 cm,iar la Mărculeşti, în condiţii de irigare, de 17 cm, adâncime la care umiditatea şi

temperatura sunt mai favorabile formării tuberculilor. La plantare mai adâncă de10 cm recoltarea mecanizată este mai costisitoare.Cartoful se poate planta şi manual pe suprafeţe mici sau în urma plugului.

Plantarea pe brazde constă în executarea unei arături, tuberculii punându-se tot la a doua brazdă, în cazul plugului purtat de tractor şi la a treia brazdă încazul plugului tras de animale; în ambele cazuri distanţa între rânduri este deaproximativ 60 cm. Tuberculii se aşează cu mâna pe peretele brazdei, la jumătateaintervalului dintre coamă şi fundul brazdei. Acoperirea se face prin răsturnarea

brazdei următoare, astfel terenul rămâne ca o arătură. Pe terenurile situate în pantă plantarea cartofului se face pe curbele de nivel, formându-se biloane pentru

prevenirea eroziunii solului.Lucrări de îngrijire

Combaterea buruienilorDe la plantare la răsărire, intervalul este de peste 30 zile la cartoful de vară

și toamnă iar la cartoful preîncolţit (extratimpuriu), de aproximativ 18 - 25 zile. Înacest interval trebuie distruse buruienile şi crusta care se poate forma mai ales peterenurile grele şi cu vreme ploioasă.

a) Atunci când nu se folosesc erbicide cele mai bune rezultate se obţinatunci când lucrările se fac imediat ce apar buruienile. Prima lucrare se execută la

10 - 14 zile după plantare. Când plantarea s-a făcut cu biloane, se lucrează terenulcu grapa-plasă, în agregat de 3 câmpuri, cu lăţimea de lucru de 8,4 m şi o vitezăde înaintare de 5 - 7 km/h. Grapa distruge buruienile şi crusta de pe coama

biloanelor, dar şi de pe intervalul dintre biloane. După 1 - 4 zile se lucrează dinnou, de data aceasta cu cultivatorul echipat cu piese tip rariţă. Se distrug

buruienile şi crusta din spaţiul dintre biloane şi, prin refacerea acestora, se acoperăşi se înăbuşă buruienile ce au tendinţa de a răsări. Lucrarea succesivă cu grapa-

plasă şi cultivatorul cu piese tip rariţă, de refacere a bilonului, se repetă încă o dată(când s-au plantat tuberculi încolţiţi) sau de 2 ori la celelalte culturi, dupăintervale de 8 - 12 zile.

Astfel se realizează o bună îngrijire a culturii până la răsărire, dacă terenulnu este puternic îmburuienat cu specii perene de buruieni. Dacă după plantareterenul rămâne "plan", îngrijirea culturii se face prin 2 - 3 treceri cu grapa cu colţireglabili care distruge atât crusta, cât şi buruienile anuale.

Alte lucrări. După răsărire, îngrijirea culturilor de cartof se face, deasemenea, diferenţiat, după cum s-au realizat sau nu biloane. La plantatul plan seexecută o praşilă mecanică între rândurile de plante vizibile, la adâncimea de 8 -10 cm, cu zonă de protecţie de 12 - 15 cm şi viteza de înaintare 4 - 5 km/h.

Următoarele lucrări sunt de bilonare, de obicei în număr de 2 - 3; la

cartoful extratimpuriu, poate fi suficientă o lucrare de prăşit şi o bilonare. Pentru ase dezvolta normal, tuberculii trebuie să fie acoperiţi cu un strat de sol afânat şi



60

mărunţit, de 8 - 9 cm grosime. La prima bilonare, bilonul nu se face prea înalt (sănu acopere planta), înălţimea lui devenind din ce în ce mai mare la lucrărileurmătoare. În final trebuie să rezulte un bilon de 13 - 15 cm înălţime deasupratuberculului plantat. Bilonul trebuie să fie bine încheiat pe coamă, asigurând o

bună dezvoltare tuberculilor, înăbuşirea buruienilor şi scurgerea apei pe taluzurile

biloanelor, prevenind excesul de apă în zona cuiburilor şi infestarea cu mană atuberculilor de la frunzele bolnave căzute pe bilon. Dacă solul este tasat, înaintea pieselor tip rariţă se vor monta cuţite săgeată, care să lucreze la adâncimea care nuformează bulgări (BERINDEI, 1982). În cazul infestării cu buruieni perene, se vaexecuta o praşilă manuală completă pe rând sau una două lucrări de plivit.

Dacă plantatul s-a făcut în biloane, se execută numai lucrări de îngrijire a bilonului (de refacere), şi, în acest caz, poate fi necesară intervenţia manuală dedistrugere a unor buruieni perene. La bilonările târzii sunt folosite ridicătoarele devrejuri (tulpini), pentru a preveni călcarea şi distrugerea lor.

La culturile irigate, lucrările de îngrijire se corelează cu udările; mai întâi

se face udarea şi apoi se efectuează prăşitul sau bilonatul, afânând solul şirefăcând biloanele. În anii secetoşi, când se fac mai multe udări, numărullucrărilor de afânare a solului şi de refacere a biloanelor poate fi mai mare.

b)Combaterea chimică. Buruienile din lanurile de cartof se combat cu multă greutate, deoarece

primele faze de vegetaţie a plantei corespund cu perioade ploioase din lunile maişi iunie, când nu se poate intra cu mijloace mecanizate pentru distrugerea lor.Buruienile produc pagube mari, determinând diminuarea recoltei cu 20 - 35%,chiar în cazul unor lucrări de îngrijire efectuate corespunzător cu mijloace

mecanice.Buruienile consumă cantităţi mari de apă şi elemente nutritive şi scad

eficienţa tratamentelor împotriva bolilor (mai ales la mană) şi dăunătorilor (maiales la gândacul din Colorado), iar recoltarea mecanizată devine dificilă sauimposibilă. În prezent, toate ţările europene şi americane cu agricultură avansată

practică combaterea integrată o buruienilor , bazată pe metode preventive,agrotehnice, chimice şi biologice. Metodele chimice se bazează pe folosirea unuisortiment diversificat de erbicide, în funcţie de infestarea cu buruieni anuale şi

perene. În cultura cartofului buruienile de combătut trebuie să fie anticipate,cunoscând terenul, compoziţia floristică din anii precedenţi, precum şiselectivitatea şi modul de acţiune a erbicidelor. Acest mod de abordare constituieun dezavantaj care poate fi suplinit numai prin profesionalismul producătorului decartof (MORAR, 1999).

La combaterea chimică a buruienilor se întalnesc mai multe strategii.Culturi infestate cu specii anuale mono- şi dicotiledonate (Sinapis sp.,

Setaria sp., Echinocloa crus-galli, Digitaria sp., Chenopodium sp., Atriplex sp, Amaranthus sp., Polygonum sp., Hibiscus trionum, Solanum nigrum, Galliumaparine, Galinsoga sp., Galiopsis sp., Erodium sp., Stachys annua, Spergula sp.,Gypsophila sp., Thlaspi sp., Vicia sp., Anthemis sp., Fumaria sp., Papaver sp.

Lamium sp., Portulaca sp., Xanthium sp. etc.).



61

Combaterea buruienilor se face folosind erbicide simple sau asociate (tabelul 4.3).

Erbicidele simple ca Sencor, Igran, Afalon, Aresin, Cosatrin, Merkazin,Lexone se aplică imediat după rebilonare, concomitent cu această lucrare şi pânăaproape de răsărirea plantelor de cartof (3 - 4 zile înainte de răsărire).

În zonele unde cartoful nu se plantează cu bilon, erbicidele respective seaplică în perioada de după plantare şi până în preziua răsăririi plantelor de cartof. Erbicidele associate - Codal sau Lasso + Gesagard sau Sencor, (Lexone,

Afalon, Aresin, Igran) se aplică, în mod obligatoriu, în primele 10 zile, dupărebilonare sau plantarea tuberculilor, de preferat înainte, de răsărirea buruienilormonocotiledonate anuale.

Erbicidele pe bază de metribuzin (Sencor, Lexone) pot fi administrate fărăriscuri şi după răsărirea plantelor de cartof, până când acestea au 10 - 12 cmînălţime. Dacă din anumite motive erbicidele monocotiledonate nu combat întotalitate buruienile, se pot folosi erbicide postemergente, cum ar fi erbicidul Titus

ce se aplică în faza cotiledonală a buruienilor, până când acestea formează 6frunze adevărate.

Tabelul 4.3Combaterea buruienilor monocotiledonate şi dicotiledonate

din cultura cartofului

Erbicide (substanţa activă)kg sau l/ha, în funcţie de humus

1-2% 3-4% peste 4%

Erbicide preemergente simpleSencor 70 (70% metribuzin) 0,75-1,0 1,25-,50 1,5-2,5

Lexone 75 GA (75% metribuzin) 0,7-1,0 1,0-1,5 1,5-2,0Erbicide preemergente complexe

Codal (20% metholachlor + 20% prometryn) 6,0-6,5 7,0-8,0 8,0-10,0Dual 500 (50% metholachlor) sau 3,0-3,5 4,0-4,5 5,0-7,0Lasso (48% alachlor) plus 3,5-4,0 4,5-5,5 5,5-8,0Sencor 70 sau 0,5-0,75 0,75-1,25 1,25-2,0Lexone 75 GA 0,5-0,75 0,75-1,00 1,00-1,25

Erbicide postemergenteTitus (sulfonil - ureic) + surfactant 0,040 0,040 0,040

Basagran 48 (48% bentazon) 3,0 3,0 3,0

Culturi de cartof infestate şi cu Agropyron repens sau Sorghum halepense. Se utilizează unul din erbicidele Fusilade (fluazifop-p-butil), Targa (quizalofop-ethyl) în doze de 2-3 l/ha pentru combaterea costreiului şi 4-6 l/ha pentrucombaterea pirului.

Tratamentele se fac după răsărirea plantelor de cartof, indiferent de faza decreştere, dar în momentul când costreiul are 15-35 cm înălţime iar pirul are 10-15cm.

Specia Solanum nigrum poate fi combătută cu ajutorul erbicidului Basagran(bentazon) 3 l/ha, care se aplică în faza de rozetă a buruienilor.



62

Combaterea chimică a buruienilor din lanurile de cartof timpuriu şiextratimpuriu, după care urmează culturi succesive, trebuie făcută cu multăatenţie.

În multe cazuri, pentru completarea acţiunii erbicidelor, se mai execută 1 - 2lucrări mecanice, pentru distrugerea buruienilor dintre rânduri şi de refacere a

bilonului.Pentru combaterea buruienilor anuale se aplică erbicidele menționateanterior.

Combaterea buruienilor în lanurile cu cartof extratimpuriu şi timpuriu,după care urmează culturi succesive, trebuie să se facă cu mare atenţie.

Erbicidele asociate se aplică în primele zile după plantarea cartofului,înainte de răsărire, iar după tratament, în decurs de 7 - 10 zile. se irigă cu 300 -400 m3 apă la hectar.

În multe cazuri, pentru completarea acţiunii erbicidelor se mai execută 1 - 2lucrări mecanice de distrugere a buruienilor dintre rânduri şi de refacere a bilonului.

Toate erbicidele recomandate după plantare şi înainte de răsărireacartofului realizează o combatere a buruienilor eficientă când sunt aplicateconcomitent cu o rebilonare, efectul lor fiind sporit dacă acestea rămân ca o

peliculă la suprafaţa solului.Combaterea bolilor . Cele mai frecvente boli sunt produse de Erwinia

carotovora pvar. carotovora (putregaiul umed), Phytophtora infestans (mana), Fusarium sp. (putregaiul uscat), Alternaria solani (alternarioza), Synchytriumendobioticum (râia neagră), Streptomyces scabies (râia comună), Corynebacterium sepedonicum (putregaiul inelar) etc.

Momentul aplicării tratamentelor este indicat prin buletine de avertizare.Întârzierea cu 4 - 5 zile a tratamentului faţă de momentul avertizat, diminuează cu70 - 80% eficacitatea protejării foliajului la mană, prin faptul că aceastăintervenţie nu mai este preventivă. Doza de fungicid este de 5 kg/ha laTurdacupral 50, de 2 kg/ha la Dithane M-45, Vandozeb 80 PU, Sandofan C-50PU, Temoal 52 PU, de 2,5 kg/ha la Ridomil plus, Curzate plus T 85 PU şi de 0,5kg/ha la Brestan 60 WP. Respectarea dozei de fungicid şi a celei de lichid (200l/ha la neirigat şi 400 l/ha în condiţii de irigare) se face prin calibrarea corectă aechipamentelor de stropit.

Combaterea dăunătorilor . Cel mai periculos este gândacul din Colorado( Leptinotarsa decemliniata). Limitarea atacului se face cu Decis 2,5 EC - 0,3 l/ha;Victenon 50 WP - 0,3 kg/ha; Ekalux S - 0,6 kg/ha; Marshall 25 EC - 1,5 kg/ha;Ordatox 25 EC - 2,8 kg/ha; Padan 50 - 1,0-1,2 kg/ha; Dipterex 80 - 1,2 kg/ha, cândse folosesc mijloace terestre de aplicare, iar cu mijloace aero se utilizează Dimevur(3 l/ha) sau Carbavur (3 l/ha); cantităţile specificate sunt pentru un singur tratament.

Numărul tratamentelor oscilează de la an la an, în funcţie de soi şi zona decultură. Rezultate bune se obţin când alternează produsele de la un tratament laaltul. Contra adulţilor hibernanţi tratamentul se recomandă în cazul când număruleste mai mare de 10 exemplare la 100 de plante. Când avertizările pentru mană şi

gândacul de Colorado coincid, tratamentele se pot face combinat, produselerecomandate fiind compatibile.



63

Se fac astfel 4 - 8 tratamente pentru combaterea bolilor şi 2 - 4 tratamente pentru combarerea gândacului din Colorado.

Irigarea cartofului s-a dovedit eficientă în toate zonele. Cercetările auevidenţiat că cea mai mare nevoie de apă se manifestă de la tuberizare până lamaturitate. În anii cu primăveri secetoase se recomandă să se facă o udare de

aprovizionare sau o udare imediat după răsărire. Umiditatea solului trebuie să semenţină în tot timpul perioadei de vegetaţie la minimum 70 - 80% din capacitatea pentru apă a solului. Regimul de irigare se dirijează permanent atât în funcţie denivelul precipitaţiilor, cât şi dinamica consumului de apă al plantelor de cartof.Consumul total de apă la cartof are valori de 3.500 – 7.000 m3/ha, 60 - 70% dinacest consum realizându-se în perioada de formare şi creştere intensă atuberculilor (iunie, iulie, august). Pentru realizarea acestor consumuri de apă,umiditatea solului nu trebuie să scadă sub valoarea plafonului minim de 50 - 70%din I.U.A. (intervalul umidităţii active) pe adâncimea de 40-70 cm.

Recoltarea

Cartoful pentru consum extratimpuriu şi timpuriu se recoltează începânddin luna mai, atunci când greutatea tuberculilor a depăşit 30 g. Recoltarea se facemanual pe solurile nisipoase, prin smulgere iar pe celelalte soluri folosind sapasau plugul. Se evită vătămarea tuberculilor, sortarea făcându-se concomitent curecoltarea. Depozitarea tuberculilor recoltaţi nu trebuie să depăşească 24 de ore.

Pentru consumul de vară recoltarea se face pe măsura necesităţilor, deobicei în luna iulie, când peridermul încă nu este bine format, cu maşina E-649care produce mai puţine vătămări, iar în luna august cu combina CRC-2 (sau cucombina E-684).

Odată cu strânsul tuberculilor, în urma maşinii E-649 se face şi sortarealor, conform cu cerinţele. La recoltarea cu combina tuberculii se transportă ladepozitul de tranzit sau la centrul de preluare, unde se sortează şi se calibrează învederea livrării. Depozitarea, în acest caz, nu trebuie să depăşească 10 zile.

Cartoful pentru consumul de toamnă-iarnă şi pentru industrializare serecoltează când 2/3 din tulpini (vrejuri) s-au uscat, restul de 1/3 având încăculoarea galbenă. Recoltarea se face numai pe vreme bună şi la umiditateacorespunzătoare a solului. Cele mai bune rezultate se obţin la recoltarea cucombinele pentru cartof, dar lucrarea este de bună calitate numai în cazul uneitehnologii adecvate şi a unei dotări corespunzătoare (SOCOL, 1977). Vrejurile sedistrug cu 7 - 8 zile mai înainte de recoltare, pe cale chimică la îngălbenire totală,folosind Reglone 5 l/ha, Harvade 25 F în doză 2,5 l/ha sau pe cale mecanică cumaşina de tocat vrejuri MTV-4, sau cu maşina universală de tocat resturi vegetale(MUTRV) care lucrează în agregat cu tractorul L-445.

Este foarte important ca recoltarea cartofului să se facă la temperaturi maimari de 6 - 7°C (chiar 12 - 13°C), deoarece se reduce foarte mult gradul devătămare a tuberculilor.

Maşina E-649 dislocă, separă tuberculii de pământ şi îi depune pe suprafaţasolului în spatele maşinii, de unde se adună manual în grămezi, iar cei din lotul

semincer se sortează pe 3 categorii: cei peste 80 g sunt destinaţi consumului; între40 - 80 g pentru material de plantare; sub 40 g se repartizează pentru furaj. În solele



64

cu cartofi pentru consum sortarea se face pe două categorii: tuberculi mari şimijlocii, întregi pentru consum; tuberculii mici şi vătămaţi pentru furaj.

Combina CRC-1 dislocă tuberculii, îi scutură de pământ pe o bandătransportoare şi îi depune în buncăre, remorci sau containere pentru transport.

Combina E-684 execută recoltarea cartofului pe 3 rânduri şi adunarea

acestora într-o remorcă cu deplasare independentă, paralel cu combina. Maşinalucrează bine numai pe solurile uşoare.Combinele de recoltat dizlocă pământul cu tuberculi, separă pământul şi

resturile vegetale, încarcă tuberculii în remorca de transport, staţionar, din buncărul combinei sau din mers în remorca tractată paralel cu combina. Capetele parcelelor se recoltează manual pe 15 m lungime pentru întoarcerea agregatelor.Tuberculii se transportă la centrele de preluare sau la depozitele de păstrare.

Maşina de scos cartof cu rotor excentric – MSCRE-1 şi maşina de scoscartof pe un rând cu brăzdar oscilant – MSC-1 B.O., în agregat cu tractorul L-445,au un indice minim de vătămare a tuberculilor.În urma acestor maşini tuberculii

trebuie strânşi imediat. Tuberculii se separă de impurităţi (bulgări, pietre, tuberculi bolnavi) cu maşina ISIC-30 în componenţa căreia intră şi maşina de presortat(MP-1). Pentru calibrarea tuberculilor destinaţi plantării se foloseşte maşina decalibrat MCC-60 (45), care lucrează în flux cu maşina ISIC-30.

În ţara noastră se obţin producţii de 10 - 25 t/ha la soiurile extratimpurii,15 - 25 t/ha la soiurile timpurii şi semitimpurii şi 25 - 50 t/ha la soiurile semitârziişi târzii. Având în vedere că din totalul stolonilor formaţi pe tulpina subteranănumai 30 – 40% se transformă în tuberculi, există mari rezerve pentru a se obţine

producţii de 70 – 110 t/ha.


1. Premergătoare contraindicate pentru cartof sunt:a. grâul de toamnă, leguminoasele anuale

b. plante din familia Solanaceae c. nu este pretențios la planta premergătoare

2. Epoca de plantare a cartofului este atunci când:a. temperatura solului este de minimum 6 °C

b. pe adâncimea de plantare + 3 - 4 cm solul este zvântatc. temperatura aerului este de minimum 10 °C

3. Densităţile de plantat la cartoful de vara și de toamnă sunt de:a. 45000 – 60 000 tuberculi/ha

b. 65000 – 80 000 tuberculi/hac. 85000 – 100 000 tuberculi/ha



65

4. Cantitatea de tuberculi/ha la plantarea cartofului este de:a. 1270 - 4100 kg/ha

b. 21 - 30 kg/hac. 420 - 550 kg/ha

5. Pentru combaterea dăunătorilor din cultura de cartof se recomandă:a. Dual 500, 3 - 5 l/ha b. Decis 2,5, 0,3 l/hac. Lasso, 4 - 6 l/ha

6. Pentru combaterea bolilor din cultura de cartof se recomandă:a. Dual 500, 3 - 5 l/ha

b. Decis 2,5, 0,3 l/hac. Turdacupral 50, 2 kg/ha

7. Înfiinţarea culturilor de cartof se face pe soluri:a. nisipo-lutoase, luto-nisipoase şi lutoase

b. nisipoasec. argiloase

8. Temperatura minimă de germinație la cartof:a. 1-3 oC

b. 7 oCc. 12 oC

9. Epoca optimă de recoltare a cartofului de toamnă este:a. când 1/3 din tulpini (vrejuri) s-au uscat

b. când 2/3 din tulpini s-au uscatc. când toate tulpinile s-au uscat

10. Cantitatea de tuberculi obţinută la soiurile semitârzii şi târzii este deaproximativ:a. 5 - 15 t/ha la soiurile semitârzii şi târzii

b. 25 - 50 t/ha la soiurile semitârzii şi târziic. 50 - 100 t/ha la soiurile semitârzii şi târzii

Rezumat (U.I. 4)Studierea cartofului ne ajută să intelegem biologia și ecologia acestei

specii, sistematica și cerintele față de factorii de vegetație. De asemenea, studentiivor parcurge principalele verigi tehnologice (rotație, fertilizare, lucrările solului,sămânța și semănatul, lucrările de îngrijire și recoltatul), pentru a putea elabora lasfîrșitul acestei unități de învățare o tehnologie de cultură.



66



2. Berindei, M., 1977 – Zonarea producţiei de cartof , Ed. Ceres, Bucureşti.

3. Beukema, H.P. şi D.E. Van der Zaag, 1990 – Introduction to potato production.Wageningen : Pudoc III.4. Bîlteanu Gh, Salontai Al., Vasilică C., Bîrnaure V., Borcean I., 1991 –

Fitotehnie, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti. 5. Bîlteanu Gh., 2001 – Fitotehnie, vol. II , Ed. Ceres, Bucureşti.6. Davidescu D., Davidescu Velicica, 1969 – Agrochimia, Edit. Did. şi Ped.,

Bucureşti. 7. Hera Cr., Borlan Z., 1980 – Ghid pentru alcătuirea planurilor de fertilizare,

Ed. Ceres, Bucureşti. 8. Hera Cr. şi colab. 1989 – Participarea azotului din sol şi din îngrăşăminte


Ionescu de la Brad, Iaşi. 10. Mogârzan Aglaia, 2012 - Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.11. Mogârzan Aglaia, Robu T., Zaharia M., 2010 – Fitotehnie- Îndrumător

pentru lucrări practice, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.12. Morar G., S. Cernea, M. Duda, Livia Ştef, 1995 – Lucrări practice de

Fitotehnie, partea a doua.13. Morar G., 1999 – Cultura cartofului, Edit. Risoprint, Cluj Napoca.

14. Sin Gh., 1987 - Cercetări privind asolamentele, lucrările solului şitehnologia de semănat, Analele ICCPT Fundulea, vol. 55, pag. 317.

15. Sin Gh., 2001 – Tehnologii moderne pentru cultura plantelor de câmp. Ed.Universal, Bucureşti.

16. Sipoş Gh. şi colab., 1981 – Densitatea optimă a plantelor agricole, Ed. Ceres,Bucurşti.

17. Şandru I., 1996 – Protejarea culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor, Ed.Helicon, Timişoara.

18. Şarpe N., 1987 – Combaterea integrată a buruienilor din culturile agricole,

Edit. Ceres, Bucureşti. 19. Ştefan M., Dincă F., 1999 – Fitotehnie, Ed. Universitaria, Craiova.20. Toma D., Sin Gh., 1987 - Calitatea lucrărilor agricole executate mecanizat

pentru culturile de câmp, Ed. Ceres, Bucureşti. 21. Zaharia M.S., 2011 - Tehnologia culturilor de câmp. I.S.B.N. 978-973-147-

094-8, Editura „Ion Ionescu de la Brad” Iaşi22. Zamfirescu N. şi colab., 1965 – Fitotehnie, vol.I, II, Edit. Agro-silvică,

Bucureşti. *** 1999 – Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate

în România, M.A.A., D.J.O.P.U.V., Bucureşti




67

Unitatea de învăţare 5 SFECLA PENTRU ZAHĂR.CICOAREA


5. Sfecla pentru zahăr. Cicoarea................................................................5.1. Sfecla pentru zahăr.............................................................................5.1.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă defactorii ecologici........................................................................................5.1.2. Tehnologia de cultivare: rotaţia, fertilizarea, lucrările solului,

parametrii semănatului, lucrările de îngrijire, recoltarea..........................

5.2. Cicoarea..............................................................................................5.2.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă defactorii ecologici........................................................................................5.2.2. Tehnologia de cultivare: rotaţia, fertilizarea, lucrările solului,

parametrii semănatului, lucrările de îngrijire, recoltarea..........................Rezumat (U.I. 5) ………………………………………………………...Bibliografie (U.I. 5) ..................................................................................

6768

68

69

79

79

828686


Obiectivul acestei unităţi de învăţare este însuşirea principalelor noţiunireferitoare la importanţa sfeclei pentru zahăr si a cicorii.

Să formeze studenţilor deprinderi practice privind principalele verigitehnologice la cultura sfeclei pentru zahăr si a cicorii (rotaţie, fertilizare, lucrărilesolului, materialul de plantat și plantatul, lucrări de îngrijire, recoltare) și modulde realizare a traseelor tehnologice specifice.

După finalizarea studiului din această unitate de învăţare, studentul vadispune de competenţe pentru elaborarea unei tehnologii de cultivare a acestor

două specii.


tehnologia de cultivare a sfeclei pentru zahăr si a cicorii, pe baza cărora pot fiînţelese conceptele referitoare la elaborarea tehnologiei de cultivare a acesteispecii. Timpul mediu alocat pentru studiul individual este de cca. 4 ore. Aceastăunitate de învăţare cuprinde un test de autoevaluare, a căui rezolvare asigură o mai

bună fixare a cunoştinţelor dobândite în timpul studiului.



68

5.1. SFECLA PENTRU ZAHĂR (Beta vulgaris L. )

5.1.1. Importanţă. Biologie. EcologieImportanţăSfecla pentru zahăr este utilizată la fabricarea zahărului, asigurând circa

30% din producţia mondială.Din sfeclă rezultă ca produse secundare colete şi frunze, melasă şi tăieţei.“Nămolul” rezultat de la filtrele presei conţine circa 92,5% CaCO3 şi 2,2%

Mg(OH)2 şi este folosit cu bune rezultate pentru corectarea reacţiei acide a solului.Compoziţia chimicăSfecla conţine circa 75% apă şi 25% substanţă uscată, din care 17,5-21,5%

zaharoză şi 3,5-7,5% substanţe nezaharoase.Zaharoza este un dizaharid format din glucoză şi fructoză.În secţiune longitudinală prin corpul sfeclei, conţinutul în zahăr scade de la

mijloc spre extremităţi iar în secţiune transversală scade spre treimea centrală şiexterioară.

Răspândire Sfecla pentru zahăr se cultivă pe circa 4,3 milioane de hectare cu o producţie

medie de 53 t/ha. Ţări mari cultivatoare sunt: Federaţia Rusă, Germania, Franţa,SUA, Polonia etc.

În România se cultivă (2009) 22 000 ha cu o producţie medie de 38,6 t/ha.Sistematică. Origine

Beta vulgaris var. saccharifera, aparţine familiei Chenopodiaceae.Cultivarele pot fi diploide, triploide şi tetraploide, cu fructe monogerme sau

plurigerme.Particularităţi biologiceSfecla pentru zahăr este o plantă bienală, în primul an formându-se “corpul

sfeclei” iar în anul al II lea tulpina floriferă, florile şi fructele.Corpul sfeclei (rădăcina), în greutate medie de 500 g, este format din

epicotil (coletul), hipocotil şi rădăcina propriu-zisă.

Frunzele apar succesiv, numărul lor fiind variabil 30-40 (80-90). Ramurile florifere au 80-200 cm înălţime şi se formează în al II-lea an din

mugurii de pe epicotil, având o putere mare de ramificare.Florile sunt sesile, hermafrodite, pe tipul 5, polenizarea fiind alogamă

anemo- şi entomofilă.Fructul este un glomerul (polinuculă, pixidă). MMB-ul este de 20-30 g la

sămânţa plurigermă şi 15-20 g la cea monogermă. MH-ul este de 20-25 kg. Perioada de vegetaţie, în primul an, este de 160-200 zile.



69

Cerinţe faţă de climă şi solTemperatura. Sfecla este o plantă mezotermă, necesitând circa 2400-

29000C în primul an de vegetaţie. Temperatura minimă de germinaţie este de 3-40C iar cea optimă de 9-100C.

Creşterea şi dezvoltarea normală se realizează la o temperatură medie

zilnică de 10,7

0

C în perioada 15 aprilie - 15 iunie, 18,8

0

C în 15 iunie - 15 augustşi 16,50C în 15 august - 15 octombrie.Acumularea zahărului încetează la 5-60C iar la temperaturi de -10C sfecla

îngheaţă, producându-se fenomenul de învertire a zahărului.Umiditatea. Sfecla pentru zahăr este pretenţioasă faţă de apă, producţii mari

obţinându-se în zonele unde se înregistrează 500-600 mm/an repartizate astfel:240 mm în iarnă, 40 mm în aprilie, pentru favorizarea răsăririi, 50-60 mm în mai,70 mm în iunie, 80 mm în iulie, 70 mm în august pentru creşterea în greutate şivolum a sfeclei şi 40 mm în septembrie.

Lumina. Sfecla este o plantă de zi lungă, care valorifică bine energia

luminoasă, în special în perioada august-septembrie, când se acumulează maricantităţi de zahăr.

Solul . Sfecla pentru zahăr este foarte pretenţioasă faţă de sol din cauzaconsumului ridicat de apă şi elemente nutririve.

Solurile favorabile culturii sunt cele luto-nisipoase (17-20% argilă), profunde, bine structurate, cu o capacitate ridicată de reţinere a apei, pemeabile pentru apă şi aer, bogate în elemente nutritive, pH 6,5-8.

Recomandate sunt terenurile plane, cu expoziţie sudică.Cele mai favorabile soluri sunt cernoziomurile, aluviunile luto-nisipoase,

solurile brune şi brun-roşcate de pădure.Zone ecologice

Zona foarte favorabilă se găseşte în câmpia de sud-est a Transilvaniei,Câmpia de Nord-Vest (Satu Mare - Timiş) cu precipitaţii de 630-740 mm,temperaturi medii de 18-210C, potenţialul de producţie fiind de 35-50 t/ha încondiţii de neirigare şi 50-90 t/ha în condiţii de irigare.

Tot zonă foarte favorabilă este şi câmpia de nord a Moldovei, Sascut-Roman, Botoşani, Dorohoi.

Zona favorabilă se găseşte în jurul zonei foarte favorabilă şi corespundeCâmpiei Dunării, a Dobrogei, Câmpia şi sudul Moldovei.

5.1.2. Tehnologia de cultivareRotaţiaSfecla pentru zahăr trebuie sa urmeze după culturi care părăsesc terenul

devreme, astfel încât să rămână timp pentru efectuarea lucrărilor solului şi afertilizării organo-minerale. În aceste condiţii se asigură acumularea apei în sol,combaterea buruienilor şi valorificarea eficientă a îngrăşămintelor.

Cele mai bune premergătoare sunt cerealele de toamnă, leguminoasele

anuale şi cartoful (în zona favorabilă acestuia).



70

Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Cultura şi IndustrializareaSfeclei de Zahăr şi a Substanţelor Dulci Fundulea recomandă atât pentru condiţiide neirigare, cât şi de irigare, asolamente speciale, folosind rotaţii de 4 - 5 aniastfel:

- pentru zona cerealieră din sudul ţării un asolament de 4 ani, cu

următoarele rotaţii: sfecla pentru zahăr; porumb; floarea-soarelui; cereale detoamnă;- pentru zona cu grad mai ridicat de umiditate, un asolament de 4 ani cu

următoarele rotaţii: sfecla pentru zahăr; orzoaică cu trifoi în cultură ascunsă; trifoi;cartof, ori un asolament de 5 ani cu următoarea rotaţie: sfecla pentru zahăr;orzoaică cu trifoi în cultură ascunsă; trifoi; cartof; grâu de toamnă.

Sunt contraindicate ca premergătoare pentru sfeclă cruciferele şi ovăzuldin cauza dăunătorilor comuni (nematode), floarea-soarelui şi cânepa, din cauzaconsumului mare de apă şi potasiu, sorgul şi iarba de Sudan, datorită epuizăriisolului în apă, cât şi suprafeţele ocupate de culturi succesive.

Sfecla poate reveni pe acelaşi teren după 4 ani, dacă solul nu a fost infestatcu nematode, sau după 6 ani, dacă infestarea a fost slabă şi numai după 8 ani, încazul infestării puternice (A. VASILIU, 1959).

La rândul ei sfecla este bună premergătoare pentru orzoaică, orz, grâu, porumb şi alte culturi cu care nu are dăunători comuni.

FertilizareaSfecla pentru zahăr este o mare consumatoare de elemente nutritive.

Pentru o producţie de 40 t/ha rădăcini şi 30 tone/ha frunze, sfecla extrage din solcirca 167 kg azot, 61 kg P2O5 şi 251 kg K 2O.

Limitele de consum (în kg/ha s.a.) după D. SOLTNER (1990), citat deGH. BÎLTEANU (1993), pentru o tonă de rădăcini, sunt următoarele: N - 4,0 -5,0; P - 1,7 - 2,9; K - 5,8 - 8,2; Ca - 1,4 - 2,6; Mg - 1,4 - 2,6; Na 1,4 - 2,6.

GH. BÎLTEANU şi colab. (1983) menţionează trei perioade critice privindnecesarul elementelor nutritive accesibile plantei: 1) la apariţia perechii a doua şia treia de frunze; 2) la începutul îngroşării rădăcinii (10 - 30 iunie); 3) în perioadatuberizării şi cumulării zahărului (iulie - august).

În primele luni de vegetaţie sfecla consumă cantităţi mari de azot pentruformarea frunzelor. Pe măsură ce plantele avansează în vegetaţie se intensificăasimilarea fosforului şi potasiului, elemente deosebit de importante pentru sintezaşi acumularea zahărului.

Azotul este cel mai important element pentru creşterea plantelor, consumulmaxim fiind înregistrat în lunile iunie - iulie, când se absorb circa 70% dinîntregul necesar. După diferiţi autori, în funcţie de condiţiile de experimentare, la1 kg N s.a. se asigură un spor de 52 - 110 kg rădăcini.

Insuficienţa azotului determină reducerea suprafeţei foliare, iar excesul deazot frânează acumularea zahărului în favoarea creşterii vegetative şi determinăcreşterea conţinutului de azot vătămător.

Excesul de azot amoniacal în sol la însămânţare are efecte toxice asupra

germenilor şi plantelor de sfeclă (D. DAVIDESCU şi colab., 1976).



71

Fosforul favorizează creşterea rădăcinilor şi a aparatului foliar, contribuiela creşterea producţiei de rădăcini şi sporeşte conţinutul de zahăr cu 0,6 - 2% (GH.BÎLTEANU, 1974).

Absorbţia fosforului are loc de-a lungul întregii perioade de vegetaţie,consumul maxim fiind înregistrat în intervalul iulie - august.

Sporul de producţie datorat fosforului este mai mic decât în cazul azotuluiîn ceea ce priveşte recolta de rădăcini, dar este mai ridicat la producţia de zahăr, 1kg fosfor asigurat prin fertilizare determinând obţinerea a 17 kg zahăr ( W.BROUWER, 1970).

Insuficienţa fosforului se manifestă prin frunze mici fără luciu, cu ocoloraţie verde-albăstruie şi cu pete brune pe margini, prin prelungirea vegetaţieişi diminuarea conţinutului de zahăr.

Excesul de fosfor măreşte consistenţa rădăcinilor şi grăbeşte maturarea,influenţând negativ producţia.

Potasiul favorizează absorbţia azotului şi fosforului, sinteza şi migrarea

zahărului în rădăcini şi conferă plantelor o bună rezistenţă la secetă şi boli.Carenţa în potasiu determină reducerea numărului de frunze şi uscarea lor

prematură; excesul de potasiu favorizează producţia de frunze în detrimentul producţiei de rădăcini.

Sporul de producţie realizat de 1 kg potasiu s.a. este de 25 - 30 kg rădăcinirespectiv 4,5 - 5,5 zahăr (W. BROUWER, 1970).

Microelemente. Dintre acestea importanţă deosebită prezintă borul .Carenţa de bor determină îngălbenirea frunzelor din centrul rozetei şi putrezirea“inimii sfeclei”. Frecvent, carenţa în acest element apare pe solurile cernoziomice

şi aluviale cu reacţie neutră, în anii cu veri secetoase. Prevenirea carenţei în bor serealizează prin aplicarea a 13 - 26 kg/ha borax (1,5 - 3,0 kg s.a.), odată aufertilizarea de bază (CR. HERA şi Z. BORDAN, 1975).

Gunoiul de grajd , principalul îngrăşământ organic, asigură importantesporuri de recoltă pe toate tipurile de sol, deoarece ritmul de descompunere algunoiului coincide, în mare măsură, cu nevoia de substanţe nutritive ale plantei.

Rezultate bune se obţin numai prin utilizarea de gunoi fermentat,încorporat în sol sub arătura de vară sun toamnă. Pentru fiecare tonă de gunoiîncorporat, doza de îngrăşăminte se va diminua cu: 2,5 kg/ha N, 1,5 kg/ha P2O5,şi 2,5 kg/ha K

2O, când îngrăşământul organic se aplică pentru sfecla de zahăr şi

1,5 kg/ha N, 1,0 kg ha P2O5, şi 1 kg/ha K 2O, când s-a aplicat plantei premergătoare.

Îngrăşămintele verzi prezintă importanţă în regiunile unde, datorităcondiţiilor climatice, leguminoasele pot fi cultivate în mirişte sau în regim irigat.

Administrarea îngrăşămintelor îngrăşămintele chimice, pe lângă celeorganice, au un rol primordial în nivelul producţiei sfeclei pentru zahăr. Astfel, laS.C.A. Lovrin, în perioada 1975 - 1985, prin fertilizare cu NPK, în funcţie denivelul dozelor şi rapoartelor experimentale, s-au obţinut sporuri la producţia derădăcini cuprinse între 26 - 84%, reflectate şi în producţia de zahăr care a crescut

cu 13 - 70% (O. SEGĂRCEANU, 1986). În condiţiile cernoziomului mediulevigat de la Girişul de Criş (jud. Bihor), sporul obţinut la producţia de rădăcini a



72

oscilat între 27 - 133%, iar la producţia de zahăr între 27 - 140% (I.ŢUCUDEAN, 1986).

Rezultatele experienţelor efectuate în 12 localităţi situate în diferite zone pedoclimatice ale ţării, au evidenţiat sporuri de 13,5 - 56,75% la producţia derădăcini şi de 14,8 - 54,6% la producţia de zahăr. (GH. OLTEANU şi colab., 1960).

Criteriile care stau la baza stabilirii dozelor de îngrăşăminte sunt nivelulrecoltei scontate şi aprovizionarea solului cu elemente fertilizante, menţionată încartarea agrochimică. În funcţie de aceste două elemente, în tabelul 5.1 sunt

prezentate dozele optime. Prevederile actuale referitoare la stabilirea dozelor deîngrăşăminte stabilesc următoarele: pe solurile cu fertilitate bună se administrează

N120-160P70-150K 50-80, iar pe solurile cu fertilitate medie şi slabă, N140-180 P80-115 K 60-110.Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu trebuie făcută o dată cu

efectuarea arăturii adânci de vară sau de toamnă.Îngrăşămintele cu azot, fiind mai uşor levigate pe profilul solului, se aplică

fracţionat: jumătate din doză la pregătirea patului germinativ şi jumătate în timpul

vegetaţiei, odată cu praşila a doua mecanică, folosind cultivatorul CPT - 5,4 cufertilizatoare.

Tabelul 5.1Dozele optime de NPK la sfecla pentru zahăr, în funcţie de recolta scontată

(R s) şi de gradul de asigurare a soluluiRecolta scontată

(R s) (kg/ha)Indicele de azot - IN

0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5

40000 203 189 176 165 154 145 136 131 125

50000 235 220 208 196 186 177 169 163 15760000 263 248 235 223 213 204 196 189 18470000 283 271 258 247 236 228 219 214 20880000 301 289 276 265 254 245 237 231 225

R s (kg/ha) Asigurarea solului cu fosfaţi mobili (P-AI) la ppmP5 10 20 30 40 50 60 70 80

40000 105 98 90 85 82 80 79 79 7850000 126 119 111 106 103 101 100 100 9960000 144 137 129 124 121 119 118 118 117

70000 161 154 146 141 138 136 135 135 13480000 174 167 159 154 151 149 148 148 147

R s (kg/ha) Asigurarea solului cu potasiu mobil (K-AI) la ppmK40 60 80 100 120 140 160 180 200

40000 141 119 103 90 82 73 68 66 6050000 161 139 123 110 102 93 88 83 8060000 177 155 139 126 117 109 104 93 9670000 190 168 152 138 130 122 116 111 10980000 199 178 162 149 140 133 127 121 119



73

Îngrăşămintele complexe (NPK) de tipul: 16:48:0; 23:23:0; 13:27:13 sefolosesc ca îngrăşăminte de bază pe toate tipurile de sol. Deoarece aportulelementelor nutritive din aceste îngrăşăminte nu corespunde întotdeaunanecesităţilor de fertilizare, aducerea la nivelul dorit se va realiza prin completarecu îngrăşăminte simple.

Aplicarea îngrăşămintelor complexe foliare la cultura sfeclei pentru zahărconstituie un important factor de sporire a producţiei de rădăcini cu până la 29%,fără a diminua conţinutul de zahăr (GH. ŞTEFAN şi colab., 1984). Acesteîngrăşăminte sunt compatibile cu produsele de combatere a bolilor şi dăunătorilor,

putând fi aplicate în amestec. Momentul optim de aplicare este în luna iulie,utilizându-se doze de 1,5 - 3 l ha, în funcţie de intervalul dintre stropiri.

Lucrările soluluiAfânarea solului pe adâncimea de creştere a părţii recoltabile a rădăcinii,

mărunţirea şi nivelarea lui constituie verigi de bază pentru germinarea, răsărirea şireglarea regimului aerohidric necesar creşterii şi dezvoltării plantelor. Cercetările

efectuate de V. POPESCU (1988); au evidenţiat că rădăcinile sfeclei pentru zahărse dezvoltă normal în solul care are greutatea volumetrică cuprinsă între 1,07 şi1,45 g cm3, cu influenţe depresive asupra producţiei spre limita superioară; seapreciază favorabil solul cu porozitatea totală de 48 - 60%, din care 30 - 36%,

porozitate capilară şi 18 - 24% porozitate de aeraţie.După plantele care părăsesc terenul în vară (cerealele păioase), se execută

imediat dezmiriştirea cu grape cu discuri la adâncimea maximă de lucru aagregatului. Prin această lucrare se previne pierderea apei din sol şi se asigurăînmagazinarea întregii cantităţi de apă provenită din precipitaţii; conţinutul în apă,

determinat toamna pe teren dezmiriştit, a fost de 19,5%, iar pe teren nedezmiriştitde 11% (V. POPESCU, 1988).

Când terenul prezintă denivelări, după lucrarea cu grapa cu discuri se vaefectua nivelarea de exploatare prin două lucrări perpendiculare cu nivelatorul.

Arătura se execută la adâncimea de 28 - 30 cm cu scormonitor în agregat cugrapa stelată. Nivelarea arăturii din toamnă cu ajutorul nivelatorului NT - 2,8 sau cualte mijloace adecvate, asigură pregătirea terenului mai devreme în primăvară,

printr-o singură trecere cu combinatorul la o adâncime redusă şi uniformă.Pregătirea patului germinativ se efectuează pe solurile uşoare cu

combinatorul format din grapa cu colţi rigizi şi grapa elicoidală urmată detăvălugul inelar (de “tip croskillet”), iar pe solurile mai grele şi tasate seînlocuieşte grapa cu colţi rigizi din compunerea combinatorului cu vibrocultorulale cărui organe active pot afâna şi mărunţi mai bine aceste soluri. Adâncimea demobilizare a solului nu trebuie să depăşească 4 cm fapt pentru care se interzicefolosirea grapei cu discuri care nu poate fi reglată la adâncimi de lucru mai mici de 8 -9 cm.

Se apreciază că pregătirea solului a fost realizată în bune condiţii dacă patul germinativ este perfect mărunţit, nivelat, afânat în profunzime pentru aasigura apa şi aerul necesare germinaţiei seminţelor şi răsăririi plantelor.

Răsărirea în câmp la sfecla pentru zahăr este influenţată atât de adâncimeala care se încorporează sămânţa, cât şi de gradul de mărunţire a solului. Cele mai



74

bune rezultate se obţin când semănatul se face la 2 cm, iar solul are bulgări cudiametrul mai mic de 5 cm.

Sămânţa şi semănatul Sămânţa destinată semănatului trebuie să aparţină unei categorii biologice

superioare, să provină din loturi semincere certificate, cu puritatea minimă de 99%

şi germinaţia minimă de 85%.Pentru prevenirea atacului de dăunători ( Agriotes sp., Tanymecus sp. Bothynoderes punctiventris, Chaetocnema tibialis) sămânţa se tratează cu Seedox10 kg/ha, Promet 666 SGO 25 l/t, Mospilan 70WP 30 kg/t etc.

Pentru prevenirea atacului de ciuperci ( Pythium, Aspegillus, Fusarium)sămânţa se tratează cu Tiradin 75, (6 g/kg), Tachigaren 70 WP (6 g/kg) s.a.

În prezent se utilizează sămânţă drajată, adică acoperită cu un liant, în carese adaugă substanţe nutritive, insecticide, fungicide şi biostimulatori.

Sămânţa drajată şi calibrată asigură realizarea unui semănat de mare precizieşi cu o germinaţie ridicată.

Epoca de semănat . Cerinţele ridicate faţă de umiditate pentru germinareimpun ca semănatul să fie executat primăvara timpuriu, când temperatura soluluila adâncimea de încorporare se stabilizează (2 - 3 zile) la 3 - 4°C, iar terenul estezvântat. Astfel, se evită pierderile produse de îngheţurile târzii din primăvară, câtşi apariţia lăstarilor floriferi în primul an de vegetaţie. Calendaristic, semănatultrebuie încheiat până la 15 martie în zona de sud şi 25 martie în zona de nord aţării.

Executarea semănatului la timp asigură o răsărire explozivă, o creştereuniformă a plantelor, se evită atacul unor dăunători care apar odată cu creşterea

temperaturii şi contribuie la obţinerea unor culturi încheiate, care stânjenescdezvoltarea buruienilor.

Desimea Rezultatele experimentale din ţara noastră reliefează că cele mai mari

producţii se obţin când se asigură la recoltare 100 - 110 mii plante/ha în culturileneirigate şi 110 - 120 mii plante/ha la culturile irigate. În cazul soiurilor precoce,de tip zaharat, pe solurile cu aport freatic, densitatea poate să crească la 120 mii

plante ha şi în cultură neirigată (I. FAZECAŞ şi colab., 1977).Din cauza germinaţiei mai scăzute, desimea se asigură prin mărirea

numărului de seminţe cu 20-40%. Distanţa de semănat .Dacă recoltarea se face mecanizat, se seamănă în funcţie de maşina cu care

se recoltează, la 45 sau 50 cm între rânduri iar pe suprafeţele unde recoltatul seface semimecanizat, semănatul se execută în benzi după schema:45-60-45-45-45-60-45.

În funcţie de germinaţia seminţelor, se stabileşte distanţa între glomerule pe rând. Norma de sămânţă este de 2,5-4 kg/ha la soiurile monogerme. şi de 8-12,5

kg/ha la cele plurigerme. Adâncimea de semănat este de 1,5-2 cm la sămânţa monogermă şi de 3-4

cm la cea plurigermă.Semănătoarea se echipează cu patine mici, prevăzute cu limitatoare de adâncime,



75

precum şi cu discuri cu 30 - 40 orificii, având diametrul de 1,8 mm (la sămânţamonogermă) sau 2 mm (la sămânţa plurigermă), cu marginile subţiate la 0,8 mm.

Semănatul se va executa cu viteze de 3,8 km/h, la care patinarea esteminimă şi creşte precizia de distribuţie a glomerulelor pe rând.

Lucrările de îngrijire

Întreţinerea culturii de sfeclă pentru zahăr se face permanent, de lasemănat până la recoltare, pentru a menţine cultura curată de buruieni, terenul fărăcrustă şi o stare fitosanitară corespunzătoare.

Prăşitul . Sfecla are un ritm lent de creştere în primele săptămâni, de aceeacreşte pericolul de îmburuienare. Prima praşilă mecanică se execută după 8 - 10zile de la însămânţare, deci înainte de răsărire, pe urmele încă vizibile lăsate deroţile tasatoare ale semănătorii, lăsând o zonă de protecţie de 5 - 7 cm, pentru a nuderanja plantele în curs de răsărire. Lucrarea se execută cu agregatul format dintractorul L-445, urmat de cultivatorul CPPT 4 sau CPT 5,4, echipate cu cuţitesăgeată şi discuri de protecţie a rândurilor, la o viteză de lucru cu 3 - 4 km/h şi la

adâncimea de 4 - 6 cm.De-a lungul perioadei de vegetaţie se mai execută 3 - 4 praşile mecanice,

care încep imediat ce rândurile devin vizibile şi se repetă la intervale de 10 - 14zile, în funcţie de starea terenului şi gradul de îmburuienare.

Adâncimile de lucru sunt de 5 - 7 cm la praşila I, 8 - 10 cm la praşila a II-a, 10 - 12 cm la praşila a III-a şi 12 - 15 cm la praşila a IV-a.

Viteza de înaintare a tractorului este de 3,8 km/h la prima praşilă, 6,2 km/hla praşila a doua şi circa 7 - 8 km/h la ultimele două lucrări.

La prima şi a doua praşilă cultivatorul se echipează cu discuri de protecţie

a rândurilor şi cu cuţite săgeată; la praşilele a treia şi a patra, discurile de protecţiese scot, iar cuţitele săgeată se înlocuiesc cu cele unilaterale.

Când frunzele sunt mari, prăşitul mecanic se face mai târziu, în orele încare frunzele au turgescenţa redusă, folosind despicătorul de lan. Pe rând seexecută 2 - 3 praşile manuale, iar când apar buruienile în a doua jumătate a

perioadei de vegetaţie, acestea se înlătură prin lucrarea de plivit.Combaterea chimică a buruienilor are un rol hotărâtor prin utilizarea de

erbicide asociate (tab. 5.2.).Erbicidele Ro-Neet 6-8 l/ha, Diizocab 6-8 l/ha, Eradicane 6-8 l/ha care

combat monocotiledonatele şi unele dicotiledonate se asociază cu Venzar 1- 1,5kg/ha pentru combaterea dicotiledonatelor anuale. Aplicarea se face înainte desemănat iar încorporarea, cu combinatorul, la 6-7 cm adâncime.

Erbicidul Dual se aplică înainte de semănat şi, nefiind volatil, seîncorporează superficial la 3 - 4 cm printr-o singură lucrare cu combinatorul.

Dacă speciile dicotiledonate anuale nu au fost bine combătute, se aplică pevegetaţie erbicidul Betanal când acestea au 2-3 frunzuliţe, în mai multe reprize.

Vetrele de Cirsium şi Sonchus se pot distruge cu Lonthrel când buruienileau 20-30 cm înălţime.

În solele infestate cu Agropyron repens, Sorghum halepense sau Avena fatua,

se vor aplica erbicidele Fusilade, Targa 1,5 - 2 l/ha etc. În cazul pirului dozele sevor mări cu 1 l/ha. Tratamentele se fac când plantele au 10-35 cm înălţime şi au



76

răsărit în masă, după acestea fiind interzise praşilele pentru a se transloca erbicideleîn rizomi.

Tabelul 5.2Combaterea chimică a buruienilor din cultura sfeclei pentru zahăr

Nr.crt.

Erbicidul

Doza deproduscomercial(l/ha saukg/ha)

Buruieni combătute

Erbicide aplicate la sol1 Pyramin WP 4-6 Monocotile şi unele dicotile2 Ro-Neet 6 E + Pyramin WP 6-8 + 3-4 Monocotile şi dicotile3 Ro-Neet 6 E + Venzar 80WP* 6-8 + 1-1,5 Monocotile şi dicotile4 Olticarb 75 CE + Venzar 80 WP* 6-8 + 1-1,5 Monocotile şi dicotile5 Dual 500 EC + Venzar 80 WP* 3-6 + 1-1,5 Monocotile şi dicotile6 Nortron + Venzar 80 WP* 8-10 +11,5 Monocotile şi dicotile7 Dual 960 EC 2-3 Monocotile şi unele dicotile8 TCA 10-15 Monocotiledonate9 Goltix 70 WP 10 Dicotiledonate10 Duacil 6,5 G 30 Monocotile şi unele dicotile

Erbicide aplicate în perioada de vegetaţie

1 Fusilade super 2-3Monocotiledonate inclusivSorghum halepense

2 Nabu S 6-8Monocotiledonate inclusiv S.halepense

3 Targa 10 CE 2-3Monocotiledonate inclusiv S.halepense

4 Furore 90 CE 2-3Monocotiledonate inclusiv S.halepense

6 Betanal Quattro4,5

(1,5+1,5+1,5)Dicotiledonate anuale şiunele monocotiledonate

7 Betanal Expert

3,6

(1,2+1,2+1,2)

Dicotiledonate anuale şi

unele monocotiledonate8 Goltix 70 WP 7 Dicotiledonate anuale9 Lontrel 300** 0,3-0,5 Dicotiledonate10 Kusagard 75 WP 1,5 Monocotiledonate anuale

11 Nortron Super 2,4 - 3Monocotiledonate şidicotiledonate

12 Tangem 8 (4+4)Mono- şi uneledicotiledonate

13 Focus Ultra 3-4Monocotiledonate inclusiv S.

halepense



77

* - În loc de Venzar se pot folosi în aceleaşi doze, erbicidele Hexilur,Elbatan, Adol.

** - În asociaţie cu Fusilade, Targa, dacă există Cirsium arvense.Combaterea chimică a buruienilor reduce numărul de praşile la două; de

asemenea, uneori, sunt necesare şi una-două praşile manuale selective.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Cultura şi IndustrializareaSfeclei de Zahăr Fundulea (1990) menţionează, la această cultură, 10 boli şi 17dăunători.

Cercosporioza (Cercospora beticola) apare în lunile VI - VII, fiind maifrecventă în zonele şi în anii cu cantităţi mai mari de precipitaţii sau în condiţii deirigare. Pierderile provocate pot ajunge la 30% la producţia de rădăcini şi 40% la

producţia de zahăr. Se execută două-trei tratamente cu unul din următoarele produse: Alto combi 420, Brestan 60, Suzu 60, Impact 12,5, Sumi 8 în doză de 0,5l/ha; Bavistin 50, Derosal 50, Benlate 50, Fundazol 50, Rias 300 EC, Topsin M

70, în doză de 0,3 l/ha; Punchne în doză de 0,2 l/ha; Kasumin 2, Baycor 300, îndoză de 2 l/ha; Altor 100 (0,6 l/ha); Pennuc, în doză de 7 l/ha.

Făinarea ( Erysiphe betae) se combate cu Tilt 250 (0,3 l/ha). Dăunătorii din sol (Bothynoderes punctiventris, Agriotes sp., Atomaris

linearis, Tanymecus dilaticollis:, Chaetocnema tibialis) se combat prin traramentela sămânţă şi în vegetaţie prin tratamente cu Sinoratox (3l/ha), Dursban 4 Z (1,5l/ha) sau Decis 2,5 EC (0,5 l/ha).

Larvele defoliatoare (Mamestra brassicae, Plusia gamma) se tratează învegetaţie cu unul din următoarele produse: Talstar 10 EC (0,1 l/ha), Fastac 10 EC

(0,1 l/ha), Decis 2,5 EC (0,5 l/ha), Ekalux 25 EC (1,0 l/ha), Sumialfa 10 EC (0,3l/ha), Sumicombi 30 EC (0,75 l/ha), Sumicidin 20 EC (0,25 l/ha) şi Dursban 4 EC(1,5 l/ha).

Protecţia plantelor, realizată prin tratamentul seminţelor, nu este totală,astfel că, la densităţi crescute ale dăunătorilor şi în condiţii favorabile manifestăriatacului, se efectuează un tratament suplimentar cu insecticidele Dursban 4 E sauSinoratox R-35 cu dozele de 1,5 l/ha şi respectiv 3,0 l/ha.

Irigarea culturii . Obţinerea unor producţii mari de sfeclă pentru zahăr este posibilă în zonele cu deficit de umiditate, numai prin conducerea raţională aregimului de irigaţie corespunzător cu cerinţele plantelor în diferite faze devegetaţie.

Satisfacerea necesarului de apă prin irigare începe, în anii normali, lamijlocul lunii iunie, când rădăcinile încep să se îngroaşe, iar rezerva de apă din solajunge la 50% din i.u.a. în stepă şi silvostepă şi la 70% din i.u.a în zona pădurilordin câmpie, pe adâncimea de 0 - 80 cm, folosind o normă de udare de 500 - 600m3/ha, revenirea pe aceeaşi parcelă fiind necesară la intervale de 10 - 15 zile, înfuncţie de textura solurilor.

Eşalonarea pe luni a udărilor este următoarea: o udare în iunie, 3 - 5 udăriîn iulie - august şi o udare în septembrie.



78

Grosimea stratului de sol umezit trebuie să fie de 0,5 cm în luna iunie,când are loc creşterea frunzelor şi 0,8 m începând cu luna iulie, când începecreşterea rapidă a corpului sfeclei.

Pe solurile cu aport freatic irigarea este necesară numai în anii secetoşi.Între data aplicării ultimei udări şi a recoltării trebuie să treacă 30 de zile

în anii normali şi numai circa 5 - 10 zile în anii secetoşi. Recoltarea. Epoca de recoltare este atunci când sfecla a ajuns lamaturitate, când rădăcinile au atins greutatea maximă şi au conţinutul mai ridicatde zahăr.

Calendaristic, maturitatea sfeclei se realizează în jur de 15 - 20 septembrieîn zonele din sudul ţării şi 1 - 5 octombrie în zona mai rece din nord.

Fenologic, maturitatea se recunoaşte prin aceea că frunzele se împuţinează şidevin de culoare verde-deschis, iar formarea de noi frunze încetineşte. În acestmoment greutatea rădăcinilor este de 1,5 - 2 ori mai mare decât greutatea frunzelor.

Când temperaturile din aer sunt mai mari de 10°C, se recoltează numai

cantităţile obligatorii prevăzute în graficele de livrare, respectiv cele care pot fi prelucrate imediat. Depozitarea sfeclei în vederea prelucrării ulterioare este

admisă numai când temperaturile scad sub 10C.O atenţie deosebită trebuie acordată decoletării sfeclei. Rădăcinile cu

greutate mai mică de 1 kg se decoletează printr-o tăietură orizontală la nivelulcelor mai de jos muguri vizibili de pe epicotil. Rădăcinile mai mari de 1 kg sedecoletează conic, înlăturând, cu o porţiune mică de pulpă, frunzele uscate şi verzişi efectuând la capătul sfeclei o tăietură orizontală de 2 - 3 cm.

Pentru a preveni pierderea turgescenţei rădăcinilor se impun următoarele

măsuri: să nu se recolteze decât cantităţile care pot fi decoletate în cel mult 24 deore; transportul să fie efectuat în paralel cu recoltarea şi decoletarea; depozitareaîn câmp a sfeclei care nu se poate transporta imediat să se facă în grămezi mari decirca 1.000 kg acoperite cu coletele rezultate prin decoletare.

Recoltarea poate fi efectuată manual, semimecanizat şi mecanizat. Recoltarea manuală. Se realizează cu furci speciale, prevăzute cu două

coarne în formă de liră. Sfeclele extrase din pământ se curăţă şi se decoleteazătăindu-se şi vârful rădăcinii la grosimea de 1 cm.

Recoltarea semimecanizată. Dislocarea rădăcinilor se face cu DSP-4, iar

extragerea rădăcinilor din sol şi decoletarea se execută manual. Lucrarea seexecută în bune condiţii dacă la semănat s-a folosit schema corespunzătoare (în benzi). Rădăcinile decoletate şi bine curăţate de pământ se aşează în grămezi câtmai mari şi, dacă nu se transportă imediat, se vor acoperi cu frunze.

Recoltarea mecanizată se execută în două faze cu seturile de maşini MDS-3 + MRS-3, şi BM-6 + KS-6 sau într-o singură fază cu combinele de recoltatsfeclă CRS-2 şi CRS-3 sau cu alte tipuri de combine de fabricaţie străină.

Pentru a lucra în condiţii bune, cu pierderi minime, cultura trebuie să înde- plinească următoarele condiţii: terenul să fie perfect nivelat; semănatul să seexecute echidistant şi în rânduri drepte; răsărirea să fie explozivă şi fără goluri;

distanta între plante 18 - 22 cm; la prăşit să nu se scoată bolovani, să nu se facăşanţuri, să nu se acopere coletul plantelor cu pământ; terenul să fie curat de



79

buruieni; culturile cu distanţa între plante pe rând sub 12 cm nu se pot decoleta,iar cele care au coletul deasupra solului, la peste 12 cm, la decoletare sunt culcateşi se taie oblic; la recoltare terenul să aibă umiditate normală; lucrarea de decoletatsă înceapă după ce se ridică roua. După recoltare, sfecla pentru zahăr nu trebuie sărămână în grămezi în câmp, deoarece pierderile în greutate sunt extrem de

ridicate, fapt care obligă la organizarea în flux continuu a recoltării, transportuluişi prelucrării.În condiţiile respectării tehnologiei de cultivare în ţara noastră, cu soiurile

zonate în prezent se pot realiza producţii de 50-100 t/ha rădăcini. Producţia defrunze şi colete reprezintă 38% din recolta de rădăcini.

5.2. CICOAREA (Cichorium intibus L.)5.2.1. Importanţă. Răspândire

Importantă. Cicoarea se cultivă pentru rădăcinile îngroşate care conţin13-16% inulină (50-55% din substanţa uscată, după Crescini F., 1951), un polizaharid al fructozei, care constituie materia primă pentru fabricareasurogatului de cafea (capuccino), cu acţiune tonică şi stimulatoare a digestiei. Prin

prăjire şi măcinare se poate obţine şi forma „instant“ singură sau în amestec cucafea.

Inulina este formată dintr-o moleculă de zaharoză şi numeroase moleculede fructoză (gradul de polimerizare de 20-35);

are putere calorică redusă; împiedică dezvoltarea bacteriilor de putrefacţie, reducând meteorismul;

este solubilă în apă caldă, măreşte tranzitul intestinal şi din colon, avândefect depurativ şi laxativ;

îmbunătăţeşte proprietăţile organoleptice şi măreşte conservabilitatea şidurata de păstrare a produselor, folosindu-se la fabricarea de aditivinaturali în industria alimentară, farmaceutică şi cosmetică;

prin hidroliză chimică şi enzimatică se transformă în fructoză, cu putere deîndulcire de 1,3-1,5 ori mai mare decât zaharoza, folosindu-se obţinerea deîndulcitori pentru bomboane, prăjituri, fibre alimentare cu valoaredietetică;

după ingestie se transformă în fructoză, glucoză cât şi insulină, mărindcantitatea acestora în sânge, constitind un produs ideal în dieta diabeticilor(Danuso Fr., 2001).Inulina se foloseşte la fabricarea untului (în procent de 3%) pentru

reducerea aportului caloric, ameliorarea proprietăţilor organoleptice şi aconservabilităţii. Legislaţia italiană ca şi din alte ţări consideră inulina un produsalimentar natural şi nu ca un aditiv, de aceea producţia acesteia constituie o bazăeconomică pentru fabricarea de fructoză. Aceasta este materia primă pentruobţinerea a numeroşi alţi compuşi organici prin procese de fermentare (de ex.

alcoolul) şi prin conversie catalitică.Părţile aeriene, cât şi rădăcina, se folosesc în scopuri medicinale.



80

Există şi soiuri furajere, pentru rădăcini sau pentru păşunatPărţile aeriene conţin: cicorină (un glicozid al esculetinei), inulină,

arginină, colină, acid cicoric sau dicafeiltartric, levuloză, fier, calciu, fosfor, etc.Rădăcina conţine substanţe triterpenice amare (lactucina şi lactupicrina,

izolate din latex), inulină, intibină (principii amare), fructoză, pentozani, colină,

tanin, ulei volatil, rezine, etc. Folosită intern, cicoarea, datorită principiilor amare,are proprietăţi eupeptic amare şi colagoge. Are acţiune diuretică şi laxativădatorită uleiului volatil şi rezinelor. De asemenea, cicoarea are efecthipoglicemiant, acţiune antitiroidiană, favorizează digestia, stimulează funcţiilehepatice şi renale, are rol depurativ.În asociaţie cu rădăcina de brusture şi iarba de trei fraţi-pătaţi se foloseşte înfurunculoză şi acnee; se mai utilizează în angiocolite, dischinezii biliare,constipaţii cronice, hepatite cronice (Mocanu, Şt., Raducanu D., 1983).

Cultura cicoarei prezintă unele avantaje: are mari posibilităţi de rotaţie, putându-se cultiva după sfeclă pentru zahăr, deoarece nu este atacată de nematozi,

nici de Rizomania; cerinţe modeste faţă de elementele nutritive; este rezistentă la boli şi dăunători; valorifică eficient îngrăşămintele cu azot; se pretează lamecanizare; dispune de o gamă vastă de valorificare.

Cultura cicoarei prezintă şi unele neajunsuri: are o creştere lentă la început,fiind uşor invadată de buruieni; aparţia inflorescenţelor în primul an estefrecventă; producţiile realizate sunt relativ mici (Danuso Fr., 2001).

Răspândire. Originară, probabil din Europa meridională, cicoarea s-afolosit în scop medicinal cu 2000 ani î.Hr., iar după introducerea în cultură s-aextins spre nord până în Suedia şi în sud până în zonele subtropicale. Prima

fabrică de prelucrare a rădăcinilor de cicoare s-a construit în anul 1798 (de cătreCharles Giraud) în Franţa. În perioada următoare cafeaua naturală era „rară şiscumpă”, ceea ce a determinat mărirea suprafeţelor de cicoare până la 150.000 în1950 în Europa (Desprez F.B. et. al., 1994 citat de Danuso Fr., 2001). Apoi,schimbându-se condiţiile politice, s-au redus suprafeţele cu cicoare (datorităimportului de cafea) până la câteva mii de hectare. După 1970 a reapărut interesul

pentru cicoare (de rădăcini) pentru producţia de îndulcitori (sirop de inulină şifructoză). Astfel pe plan mondial, cicoarea ocupă suprafaţa de 22.970 ha, din careBelgia-Luxemburg – 15 mii ha, Africa de Sud – 4,2 mii ha, Franţa – 3,3 mii ha(2001). În ţara noastră, cicoarea se cultivă pe suprafeţe restrânse în DepresiuneaBârsei, fabrica de prelucrare fiind la Braşov.

Sistematică. Soiuri Cicoarea aparţine familiei Asteraceae (Compositae), genului Cichorium,

specia cultivată fiind Cichorium intybus L., ce cuprinde trei varietăţi:C. intybus L. var. sativus D.C., cicoarea pentru rădăcini;C. intybus, var. foliosus, cicoarea pentru frunze (andive, consumate sub

formă de salată);C. intybus, var. silvestre, cicoarea spontană.Compoziţia chimică

Rădăcinile de cicoare conţin în medie 73,4% apă şi 26,6% substanţă uscată,din care: 81,2% total glucide (inulină – 53,1%, fructoză – 21,7%, celuloză –



81

4,39%); cenuşă – 3,08%; substanţe proteice – 3,95%; grăsimi – 1,35% şi substanţe pectice – 0,45% (Danuso Fr., 2001). În rădăcinile proaspete, substanţa uscată poate reprezenta până la 27% (total glucide – 22% din care inulină, 14-15%).

Particularităţi biologiceCicoarea cultivată pentru rădăcini (C. intybus L. var. sativus DC.) este o

plantă bienală: în primul an formează o rozetă de frunze şi rădăcina pivotantă,tuberizată pe o lungime de 20-30 cm; în al doilea an cicoarea îşi dezvoltă tulpinafloriferă. Durata de vegetaţie din primul an oscilează între 127 – 232 zile (înmedie 178 zile).

Rădăcina îngroşată, în greutate de 180-500 g prezintă trei părţi distincte:epicotilul, mai redus decât la sfeclă, cu muguri foliari dispuşi pe partea superioară,hipocotilul foarte scurt, greu de delimitat, rădăcina propriu-zisă care ajunge pânăla 80-100 cm în adâncime, cu rădăcinile secundare grupate în smocuri (porţiuneautilizată are 20-30 cm).

Frunzele din rozetă sunt scurt peţiolate, neregulat incize, lungi de 20-25 cm,

glabre sau pubescente, cu marginea dinţată. Frunzele tulpinale inferioare suntovat-lanceolate, sesile, mai mult sau mai puţin fidate, iar cele superioareamplexicaule, întregi şi sagitate.

Tulpina floriferă se formează în al doilea an, este puternic ramificată, cuînălţimea de 100-150 cm, adesea prevăzută cu peri aspri.

Florile sunt grupate în inflorescenţe de tip antodiu, cu diametrul de 3-4 cm,solitare sau câte două, formate la subsuoara frunzelor superioare sau terminal,fiind sesile sau pedunculate. Florile sunt ligulate, hermafrodite, numeroase,albastre (rar roze sau albe), aşezate pe mai multe rânduri, cu corola tubuloasă la

bază. În jurul ovarului se găsesc glande nectarifere. Polenizarea este alogamă,entomofilă.

Fructul este o achenă tronconică, cu 3-5 muchii (coaste), lungă de 2-3 mm,cu un scurt papus auriu în vârf, MMB este de 1,3-2,0 g, iar MH = 45-50 kg(Angelini F., 1951).

Cerinţe faţă de climă şi solCicoarea se cultivă cu precădere în Europa între 40-530 latitudine nordică,

cele mai ridicate producţii realizându-se în climat umed şi răcoros.Temperatura. În primul an de vegetaţie cicoarea necesită suma de 2100-

2300°C (circa 120 zile), iar în anul al doilea, pentru plantele semincere, 1700-1900°C. Pretenţiile cicoarei faţă de căldură sunt destul de reduse. Germinează laminimum 5°C, plantele tinere suportă temperaturi negative de -6, -8°C, iardezvoltarea normală a plantelor are loc în condiţii de climă moderată.

Faţă de umiditate cicoarea are aproape aceleaşi cerinţe ca şi sfecla pentruzahăr. În perioada de îngroşare a rădăcinii (luna iulie), alternanţa zilelor ploioasecu cele călduroase, însorite este foarte favorabilă.

Producţii mari de rădăcini, cu un conţinut ridicat de inulină se obţin în zoneumede, cu veri ploioase. Seceta ca şi temperaturile scăzute reduc lungimea cateneiinulinei şi măresc conţinutul în fructoză şi zahăr liber din rădăcini. Mărirea

conţinutului total de glucide duce la creşterea rezistenţei cicoarei la secetă ca şi lafrig (se măreşte potenţialul osmotic).



82

Solul pe care se dezvoltă bine cicoarea este cel cu textură luto-nisipoasă, până la luto-argiloasă, profund (bine drenat), cu reacţie neutră. Pe solurile grele,rădăcinile de cicoare ramifică, iar pe cele prea umede, creşterea acestora estelentă.

Solurile cu un conţinut de argilă mai mare de 30% formează crustă,

împiedicând germinarea, pierderile de producţie fiind de 10-20%. Nici solurile pietroase nu sunt potrivite pentru cicoare.În ţara noastră cicoarea găseşte condiţii de vegetaţie foarte favorabile în

Depresiunea Bârsei, unde, de altfel, este concentrată cea mai mare parte dinsuprafaţa cultivată.

5.2.2. Tehnologia de cultivare Rotaţia Premergătoare bune pentru cicoare sunt cerealele de toamnă, orzoaica de

primăvară şi cartoful. Nefiind atacată de nematozi nici de Rizomania, cicoarea se poate cultiva în rotaţie cu sfecla pentru zahăr pe terenuri infestate, deoarececontribuie în mare măsură la distrugerea acestor dăunători (Velican V., 1965;Danuso Fr., 2001). Cicoarea se autosuportă câţiva ani la rând, mai ales cândurmează după prăşitoare.

Cultivarea cicoarei după leguminoase se face cu prudenţă deoarece acesteaîmbogăţesc solul în substanţă organică şi în azot care nu garantează totdeaunacreşterea cantităţii şi calităţii producţiei; în plus există riscul atacului de agenţi

patogeni. Cicoarea este sensibilă la atacul Oidium, Alternaria, putregaiul rădăciniişi ruginii, de aceea se vor evita ca premergătoare plantele cu boli comune.

După cicoare se recomandă prăşitoarele sau plantele furajere pentru a puteafi distruse (prin praşile sau cosire) tulpinile florifere apărute din rădăcinile rămaseîn sol în anul precedent.

Fertilizarea Cicoarea consumă cantităţi destul de mari de elemente nutritive şi

reacţionează bine la fertilizare. După Velican V. (1965), pentru o tonă rădăcini plus producţia aferentă de frunze, cicoarea consumă: 4-4,5 kg N, 1,3-1,5 kg P2O5,4,5-4,8 kg K 2O şi 2,0 kg CaO.

Valorifică bine gunoiul de grajd aplicat direct în doze moderate (15-20 t/ha),

toamna, sub arătură, cât şi efectul remanent al acestuia. Gunoiul, aplicat direct, îndoză mare determină întârzierea vegetaţiei şi micşorarea conţinutului de substanţăuscată din rădăcini.

Cicoarea valorifică bine îngrăşămintele minerale cu azot, fosfor şi potasiu.Cercetările de la Braşov au demonstrat că dozele mici şi moderate de azot şifosfor (60 kg/ha s.a. azot şi 30-45 kg/ha s.a. fosfor) asociate cu doze mai mari de

potasiu (120 kg/ha s.a.) asigură producţii de peste 41 t/ha rădăcini (Ştefănescu P.,Popovici I., 1986).

Lucrările solului pentru cicoare sunt aceleaşi ca şi pentru sfecla de zahăr.Toamna se execută arătura adâncă la 25-30 cm. Primăvara timpuriu solul se

lucrează cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili iar înainte desemănat, cu combinatorul, concomitent, aplicându-se şi erbicidele.



83

Patul germinativ pentru cicoare trebuie să fie foarte bine mărunţit, nivelat şiaşezat care să permită încorporarea superficială a seminţelor.

Sămânţa şi semănatul. Datorită maturării eşalonate a seminţelor decicoare, facultatea germinativă a acestora este destul de scăzută (circa 70%).Drajarea seminţelor facilitează semănatul de precizie, reducându-se astfel lucrarea

de rărit care este foarte costisitoare. În cazul tratării seminţelor cu un fungicid,lucrarea se va efectua cu minim patru săptămâni înainte de semănat pentru a nustânjeni germinaţia seminţelor.

Epoca de semănat . Deşi seminţele de cicoare germinează la 5°C, momentuloptim pentru semănat este atunci când în sol la adâncimea de 5 cm se realizeazătemperatura de 8-9°C. Calendaristic, aceasta corespunde, pentru DepresiuneaBîrsei, de regulă, cu intervalul 15-30 aprilie.

Distanţa între rânduri practicată la noi în ţară este de 45 cm, iar între plante pe rând trebuie să se asigure 10-11 cm (Bîlteanu Gh., 1993).

Desimea plantelor ce asigură producţii de peste 40 t/ha rădăcini este de

200-320.000 plante/ha (20-32 plante/m2).Cantitatea de seminţe la hectar este cuprinsă între 3-5 kg.

Adâncimea de semănat variază, în funcţie de textura solului între 0,5-1,5cm (de preferinţă, până la 1 cm)..

Lucrările de îngrijire Dacă solul este uscat şi prea afânat, după semănat se va aplica tăvălugitul cu

tăvălugul neted. Cicoarea răsare greu, creşte lent la început, de aceea luptă greu cu buruienile.

După răsărirea plantelor se vor efectua 3-4 praşile mecanice între rânduri şi

2-3 praşile manuale şi pliviri pe rând. Prima praşilă se va executa când se cunosc bine rândurile, la adâncimea de 3-4 cm. Praşilele se vor efectua cu cultivatorulechipat cu cuţite tip săgeată şi cu discuri pentru protecţia rândurilor (lăţimea

benzii – 4-5 cm de o parte a rândului). Răritul se va face când plantele au 3-4 frunze, la distanţa de 9-11 cm (12-15

cm, după unii autori), asigurându-se 200-300 mii plante recoltabile/ha.După Ştefănescu P., Popovici I. (1986), cele mai ridicate producţii de

rădăcini se obţin când între plante pe rând se asigură 7 cm (peste 310 mii plante/ha). Pentru producerea butaşilor, răritul între plante pe rând se va face ladistanţa de 5-6 cm.

Concomitent cu ultimele praşile manuale, se vor elimina plantele ce auformat tulpini florifere, deoarece rădăcinile acestora sunt lignificate şi fără valoaretehnologică (Velican V., 1965).

Combaterea buruienilor se poate efectua şi cu ajutorul erbicidelor. Se poateaplica un erbicid pe bază de cycloat (Ro-Neet sau Olticarb, 5-10 kg/ha) asociat cuun erbicid pe bază de lenacil (Venzar sau Eltaban), în doză de 0,5-2,5 kg/ha,împotriva buruienilor anuale (Bîlteanu Gh., 1993).

În lanurile de cicoare infestate cu buruieni dicotiledonate perene se poatefolosi erbicidul Lontrel 300 (pe bază de clopyralid) – 0,5 l/ha, aplicat pe vetrele de

buruieni, iar în cazul infestării cu pir ( Agropyron repens (L.) P.B.), erbicidulFusilade super (fluazifop-p-butyl), 4-5 l/ha, când pirul are înălţimea de 12-15 cm



84

(Şarpe N., 1987). La cicoare este dificil de stabilit momentul optim pentru irigare,deoarece stresul hidric este greu de recunoscut, iar excesul de apă (din irigaţie)

poate determina putrezirea plăntuţelor (Danuso Fr., 2001).Recoltarea Momentul optim pentru recoltarea rădăcinilor de cicoare este la maturitatea

tehnologică a acestora, recunoscută prin îngălbenirea frunzelor şi realizarea procentului maxim de inulină Aceasta corespunde în zona Braşovului cu decada adoua a lunii octombrie.

Recoltarea se realizează manual, cu furci speciale sau cazmale saumecanizat cu plugul, ori cu una dintre maşinile pentru recoltat sfeclă. Larecoltarea mecanizată se va da o mare atenţie reglării corecte a maşinilor pentruevitarea rănirii rădăcinilor de cicoare, deoarece se scurge latexul, reducându-sevaloarea tehnologică a acestora.

Recoltarea cicoarei trebuie încheiată înainte de venirea îngheţurilor.Recoltarea butaşilor se efectuează la îngălbenirea frunzelor, după ce acestea

au fost cosite. Butaşii se păstrează în silozuri, la temperatura de 1-4 °C.Producţiile de rădăcini, în mod obişnuit, oscilează între 20-30 t/ha (2500-

3500 kg/ha inulină), în anul 2001 pe plan mondial realizându-se 33 t/ha. Încondiţii experimentale se pot obţine producţii de 37-47 t/ha rădăcini şi de 4300-6200 kg/ha inulină.

Frunzele şi coletele reprezintă 50-60% din producţia de rădăcini.


1. Premergătoare contraindicate pentru sfecla pentru zahăr sunt:a. grâul de toamnă, leguminoasele anuale

b sfecla pentru zahărc. nu este pretențioasă la planta premergătoare

2. Arătura la sfecla pentru zahăr se execută la adâncimea de:a. 28 - 30 cm cu plugul cu scormonitor

b. 20 - 22 cm cu plugul

c. 12-15 cm cu grapa cu discuri

3. Epoca de semănat a sfeclei pentru zahăr este atunci când în sol, la adâncimea deîncorporare, temperatura se menţine la:a. 3 - 4 °C

b. 6 - 8 °Cc. 10 - 12 °C

4. Densităţile de semănat la sfecla pentru zahăr sunt de:a. 10 - 15 mii plante/ha

b. 100 - 110 mii plante/hac. 300 - 400 mii plante/ha



85

5. Norma de sămânță/ha la sfeclă pentru zahăr este de:a. 1,0 – 2,0 kg/ha

b. 2,5 – 4,0 kg/hac. 8,0 – 15,0 kg/ha

6. Pentru combaterea dăunătorilor din cultura de sfeclă pentru zahăr serecomandă:a. Dual 500, 3 - 5 l/ha

b. Decis 2,5, 0,5 l/hac. Lasso, 4 - 6 l/ha

7. Pentru combaterea cercosporiozei din cultura de sfeclă pentru zahăr serecomandă:a. Benlate 50, Topsin M 70, în doză de 0,3 l/ha;

b. Talstar 10 EC, Fastac 10 EC în doză de 0,1 l/ha;c. Dursban 4 E, Sinoratox R-35 în doză de 1,5 l/ha.

8. Norma de sămânță la cicoare este de:a. 1,0 – 2,0 kg/ha

b. 3,0 – 5,0 kg/hac. 8,0 – 15,0 kg/ha

9. Densităţile de semănat la cicoare sunt de:

a. 10 - 15 mii plante/ha b. 100 - 110 mii plante/hac. 200 - 320 mii plante/ha

10. Producțiile obţinute în țara noastră la cicoare sunt de aproximativ:a. 2,0 - 4,0 t/ha

b. 20,0 – 40,0 t/hac. 40,0 - 80,0 t/ha



86

Lucrare de verificare nr. 2 ( se va trimite pe adresa disciplinei, în format electronic sau prin poştă, până la

sfârşitul celei de-a VI-a săptămână din sem. I ).

1. Precizați importanța inulinei (2 puncte)

2. Care sunt agenții patogeni care atacă plantele de sfeclă pentru zahăr ? (2 puncte)

3. Ce strategii de combatere a buruienilor se utilizează la cultura de sfeclă

pentru zahăr? (4 puncte)

4. Completati spațiile libere (2 puncte)

Sunt contraindicate ca premergătoare pentru sfeclă ............ şi ...............din cauza dăunătorilor comuni (nematode), ............... şi ................., din cauzaconsumului mare de apă şi potasiu, ........... şi .............., datorită epuizării solului

în apă, cât şi suprafeţele ocupate de culturi succesive. De-a lungul perioadei de vegetaţie se execută .......... praşile mecanice,

care încep imediat ce rândurile devin vizibile şi se repetă la intervale de ............ zile, în funcţie de starea terenului şi gradul de îmburuienare.

Rezumat (U.I. 5)Studierea sfeclei pentru zahăr și a cicoarei ne ajută să intelegem biologia și

ecologia acestor specii, sistematica și cerintele față de factorii de vegetație. De

asemenea, studentii vor parcurge principalele verigi tehnologice (rotație,fertilizare, lucrările solului, sămânța și semănatul, lucrările de îngrijire șirecoltatul), pentru a putea elabora la sfîrșitul acestei unități de învățare otehnologie de cultură pentru cele două specii.


1. Axinte M., Muteanu L., Borcean I., Roman Gh.V., 2001 – Fitotehnie, Ed.

“Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.2. Berbecel O., Valuţă Gh., 1960 – Zonarea ecologică a plantelor economice,Edit. Academiei, Bucureşti.


4. Bîlteanu Gh., 2001 – Fitotehnie, vol. II , Ed. Ceres, Bucureşti.5. Budoi Gh. şi colab., 1983 – Cercetări privind combaterea buruienilor din

sfecla de zahăr cultivată pe solul cernoziomic din sudul ţării, Lucr. ştiinţ.,Sfeclă şi zahăr, vol. 12.

6. Davidescu D., Davidescu Velicica, 1969 – Agrochimia, Edit. Did. şi Ped.,




87



Ionescu de la Brad, Iaşi.

10. Mogârzan Aglaia, Vasilică C., Axinte M., 2000 - Influenţa îngrăşămintelororgano-minerale asupra producţiei şi calităţii acesteia la sfecla pentru zahăr într-o experienţă de lungă durată la Ezăreni – Iaşi, Lucr. ştiinţ., vol.37, Iaşi.

11. Mogârzan Aglaia, 2012 - Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.12. Mogârzan Aglaia, Robu T., Zaharia M., 2010 – Fitotehnie- Îndrumător


Fitotehnie, partea a doua.14. Sin Gh., 1987 - Cercetări privind asolamentele, lucrările solului şi

tehnologia de semănat, Analele ICCPT Fundulea, vol. 55, pag. 317. 15. Sin Gh., 2001 – Tehnologii moderne pentru cultura plantelor de câmp. Ed.

Universal, Bucureşti.16. Sipoş Gh. şi colab., 1981 – Densitatea optimă a plantelor agricole, Ed. Ceres,

Bucurşti. 17. Şandru I., 1996 – Protejarea culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor, Ed.

Helicon, Timişoara. 18. Şarpe N., 1987 – Combaterea integrată a buruienilor din culturile agricole,

Edit. Ceres, Bucureşti.

19. Ştefan M., Dincă F., 1999 – Fitotehnie, Ed. Universitaria, Craiova.20. Toma D., Sin Gh., 1987 - Calitatea lucrărilor agricole executate mecanizat

pentru culturile de câmp, Ed. Ceres, Bucureşti.21.Vasilică C., Mogârzan Aglaia, 1999 – Zum einfluss Verschiedener

organischer Dünger in Kombination mit Mineraldüngung auf ErtragundQualität von Zuckerrüben, Winterweizen und Mäis, Arch. Acker., Pfl.Boden, vol. 44, pag. 93.


23. Zamfirescu N. şi colab., 1965 – Fitotehnie, vol.I, II, Edit. Agro-silvică,Bucureşti.

*** 1999 – Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizateîn România, M.A.A., D.J.O.P.U.V., Bucureşti




88

Unitatea de învăţare 6 TUTUNUL

Cuprins (U.I. 6) Pag.6. Tutunul...................................................................................................6.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă defactorii ecologici.........................................................................................6.2. Tehnologia de cultivare: producerea răsadului, rotaţia, fertilizarea,lucrările solului, parametrii plantatului, lucrările de îngrijire, recoltarea..Rezumat (U.I. 6) …………………………………………….…………..Bibliografie (U.I. 6) ..................................................................................

88

89

91108108


Obiectivul acestei unităţi de învăţare este însuşirea principalelor noţiunireferitoare la importanţa culturii tutunului.

Să formeze studenţilor deprinderi practice privind principalele verigitehnologice la cultura tutunului (rotaţie, fertilizare, lucrările solului, materialul de

plantat și plantatul, lucrări de îngrijire, recoltare) și modul de realizare a traseelortehnologice specifice.

După finalizarea studiului din această unitate de învăţare, studentul vadispune de competenţe pentru elaborarea unei tehnologii de cultivare a acesteispecii.


tehnologia de cultivare a tutunului, pe baza cărora pot fi înţelese conceptelereferitoare la elaborarea tehnologiei de cultivare a acestei specii. Timpul mediualocat pentru studiul individual este de cca. 3 ore. Această unitate de învăţare

cuprinde un test de autoevaluare, a căui rezolvare asigură o mai bună fixare acunoştinţelor dobândite în timpul studiului.



89

6. TUTUNUL ( Nicotiana tabacum L. )

6.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

ImportanţăTutunul se cultivă pentru frunzele sale utilizate în obţinerea produselor pentru

fumat şi prizat.Din frunzele bogate în nicotină se prepară soluţia de tutun, folosită ca

insecticid, se poate extrage acidul nicotinic (vitamina PP) utilizată în industriafarmaceutică şi acidul citric.

Seminţele de tutun conţin 35-45 % ulei semisicativ, folosit în alimentaţiaoamenilor sau în industrie.

Tutunul valorifică economic unele soluri cu potenţial productiv mai redus

(solurile nisipoase, erodate).Compoziţia chimică a frunzelor Substanţa uscată a frunzelor de tutun este formată din 75-92 % compuşi

organici şi 8-15 % compuşi minerali.Compuşii organici . Pentru calitatea tutunului prezintă o deosebită importanţă

raportul dintre hidraţii de carbon solubili şi substanţele albuminoide, raport denumitcoeficientul Smuk. Cu cât acest coeficient este mai mare (1,8-3,0), cu atât calitateatutunului este mai bună.

Nicotina este principalul alcaloid din frunzele de tutun (0,3-5,0 %),influenţând în cea mai mare măsură calitatea tutunului şi sănătatea organismului.

Răşinile şi uleiurile eterice imprimă tutunului aromă, însuşire foarteimportantă pentru calitatea frunzelor.

Substanţele minerale sunt reprezentate în principal din CaO şi K 2O cuinfluenţă pozitivă asupra arderii.

RăspândireSuprafaţa mondială (2009) a fost de 3,87 mil. ha, cu o producţie medie de

1856 kg/ha. Ţări mari cultivatoare sunt: China, Brazilia, India, Indonezia, SUAetc.

În ţara noastră se cultivă 850 ha, în judeţele din sudul ţării, cu o producţie

medie de 1842 kg/ha.Sistematică. OrigineTutunul aparţine familiei Solanaceae. Genul Nicotiana are mai multe specii

din care doar două prezintă interes: Nicotiana tabacum – tutunul cu frunze sesileşi N. rustica – “mahorca”, cu frunze peţiolate, cultivat în Rusia şi Polonia.

N. tabacum are centrul de origine în America de Sud (Peru, Ecuador,Bolivia) iar N. rustica provine din centrul sud-mexican şi central american.

Soiurile de tutun sunt grupate în mai multe tipuri: oriental, semioriental,Virginia, Burley, de mare consum şi pentru ţigări de foi.



90

Particularităţi morfoligice şi biologice Rădăcina este pivotantă, groasă, profundă, pătrunde în sol până la 150-200

cm, cu rădăcini laterale puternic ramificate.Tulpina este erectă, 75-150 (200) cm înălţime, cilindrică, păroasă, uneori

muchiată. La partea superioară tulpina emite copili de la subsuoara frunzelor.

Frunzele sunt simple, sesile sau scurt peţiolate, glandulos păroase. Culoareafrunzelor, din verde gălbui la recoltare, se schimbă în timpul prelucrărilor îndiferite nuanţe de galben până la brună.

Florile sunt dispuse în raceme terminale, pe tipul 5, de culoare albă, roză,roşie sau verde-gălbuie.

Fructul este o capsulă biloculară, de culoare cafenie, cu 2000-4000 seminţe. Sămânţa este mică, MMB-ul de 70-250 mg.Cerinţe faţă de climă şi solTemperatura. Tutunul, deşi este o plantă termofilă, se cultivă în zona

temperată, deoarece o parte din perioada de vegetaţie o petrece în spaţii protejate.

N. tabacum germinează la minimum 120C, temperatura optimă de creşterefiind de 270C. Pentru întreaga perioadă de vegetaţie, tutunul are nevoie de 2500-29000C, provenite din însumarea temperaturilor mai mari de 50C.

Climatul cald determină frunze cu dimensiuni mai mici dar cu o aromăexcelentă.

Apa. Faţă de umiditate, tutunul are cerinţe reduse. Consumul specific estede 300-500 mm, repartizat câte 70-80 mm în lunile mai, iunie şi iulie.

Lumina. Pentru ţigările de foi, care trebuie să aibă frunze subţiri, fine,elastice, lumina trebuie să fie mai redusă. În celelalte cazuri, plantele trebuie să

dispună de lumină mai multă.Vânturile puternice nu sunt favorabile tutunului provocând ruperea

plantelor şi a frunzelor. Solul . Sunt favorabile solurile uşoare, lutoase, calde, permeabile, cu pH-ul

6,4-7,3.Cerinţele faţă de sol se diferenţiază în funcţie de tipul de tutun astfel:

-soiurile de tip oriental găsesc condiţii bune pe soluri nisipo-pietroase,superficiale, slab fertile, permeabile, cu expoziţie sudică;

-soiurile de tip semioriental preferă solurile aluvionale, cernoziomuri puternic levigate, calde, permeabile, cu expoziţie sudică;

-soiurile de tip Virginia necesită soluri profunde, uşoare (cernoziomurinisipoase şi nisipuri eoliene);

-soiurile de mare consum reuşesc pe soluri lutoase, fertile, profunde, calde,din categoria cernoziomurilor;

-soiurile pentru ţigări din foi realizează frunze de calitate pe solurialuviale, luto-nisipoase, profunde, umede, bogate în humus şi elemente nutritive.



91

6.2. Tehnologia de cultivare a tutunuluiRotaţiaTutunul suportă monocultura mai mulţi ani fără să se înregistreze

fenomenul de “oboseală” a solului, dar se distruge structura solului şi se înmulţesc paraziţii specifici (boli, viroze, dăunători). Pe terenuri proaspăt defrişate, după o

pajişte desţelenită sau după o plantă perenă, tutunul se poate cultiva 2 - 3 ani larând, întrucât aceste suprafeţe sunt fertile şi libere de paraziţi specifici. În acestecondiţii se obţin rezultate bune la soiurile de tutun pentru ţigări de foi, dar nu şi

pentru tipul Oriental şi Virginia. Cultivarea tutunului în monocultură se ia înconsiderare numai în situaţia în care terenurile specifice tipului şi soiului ce secultivă nu sunt suficiente, iar amplasarea pe alte terenuri decât cele specifice ducela diminuarea calităţii. Spre deosebire de monocultură, asolamentul contribuie laobţinerea unor recolte mari de tutun, superioare calitativ şi rentabile, făcând casoiurile să-şi păstreze însuşirile normale bio-productive, reducându-se gradul deinfestare a solului cu seminţe de buruieni, boli şi dăunători specifici.

Alegerea plantei premergătoare tutunului se face în funcţie de tipul detutun cultivat: pentru soiurile din tipul oriental, semioriental şi Virginia, cultivate

pentru ţigarete superioare, cele mai bune premergătoare sunt cerealele păioase:grâu, orz, ovăz. Acestea, recoltându-se timpuriu, permit executarea în bunecondiţii a lucrărilor solului, îmbunătăţirea structurii lui, îmbogăţirea în substanţeorganice; soiurile tipului de mare consum pentru ţigarete, pot fi cultivate dupăleguminoasele pentru boabe, dacă solurile sunt mai sărace; tutunurile mai tari lafumat, destinate ţigărilor de foi sau pentru pipă se cultivă după leguminoase(borceag, mazăre etc.) care lasă solul bogat în azot.

Nu se recomandă ca plantă premergătoare tutunului cele din familiaSolanaceae (cartofi, tomate, ardei etc.), castraveţii, pepenii, varza, dovlecii,fasolea, cânepa şi floarea-soarelui, datorită unor paraziţi comuni (viroze, lupoaie,diferite insecte). Tutunul este o bună premergătoare pentru toate culturile, cuexcepţia celor care au dăunători comuni, a solanaceelor, întrucât eliberează terenuldestul de timpuriu şi-l lasă curat de buruieni şi în bună stare de fertilitate.

FertilizareaAdministrarea de macroelemente (N, P, K, Ca, Mg), microelemente (B, Cl,

Zn, Fe, Mn, Mo etc.) şi îngrăşăminte organice constituie un mijloc important de

sporire a producţiei şi de îmbunătăţire a calităţii frunzelor de tutun. Tutunul arecerinţe mari faţă de elementele fertilizante atât, cantitativ, cât şi a raportului dintre ele,în funcţie de tipul şi soiul cultivat, de sol, precum şi de zona ecologică de cultură.

La o producţie de 1.000 kg frunze uscate tutunul consumă 75,5 kg azot,16,3 kg P2O5, 124,2 kg K 2O şi 104 CaO (HITIER şi SABOURIN, 1965). Seobservă că tutunul este o plantă mare consumatoare de potasiu şi calciu, mijlociede azot şi mică de fosfor. Îngrăşămintele aplicate trebuie să fie cât mai complete şiîn raporturi cât mai echilibrate. Fertilizarea unilaterală influenţează negativcalitatea frunzelor, dar şi producţia.

Azotul în interdependenţă cu fosforul şi potasiul, influenţează creşterea

frunzelor şi conţinutul în nicotină. Din a 15-a zi de la plantare şi până în a 45-a zi,



92

absorbţia azotului este foarte intensă, după care se reduce, ca şi în primele 15 zilede viaţă (W. PARKER, 1937).

Fosforul are acţiune pozitivă atât asupra producţiei, cât şi a calităţiiacesteia, sporind conţinutul în hidraţi de carbon din frunze. Acţiunea pozitivă semanifestă încă din primele zile ale vegetaţiei, când tutunul se află în răsadniţă,

influenţând pozitiv creşterea sistemului radicular. La exces de fosfor se reducecombustibilitatea tutunului. Potasiul ameliorează însuşirile de calitate a tutunului: gust. aromă,

culoare, ardere şi măreşte conţinutul în hidraţi de carbon solubili.Calciul este important ca element de nutriţie, cât şi indirect, prin

raporturile cu alte elemente din sol, raporturi care influenţează mai mult absorbţiaacestora. Insuficienţa calciului determină apariţia de frunze deformate, groase, decalitate inferioară; excesul de calciu conduce la formarea de frunze casante, “răucolorate”, cu combustibilitate redusă.

Gunoiul de grajd . Tutunul valorifică bine gunoiul de grajd în doze de 20 -

40 t/ha la tipul Burley, 10 - 20 t/ha la soiurile din tipul de mare consum şi pentruţigări de foi, 5 - 10 t/ha la soiurile pentru ţigarete superioare, cu excepţia celor dintipul oriental la care nu se aplică. Pe solurile nisipoase din sudul Olteniei şi dinvestul tării, la soiurile de tip Virginia, se recomandă aplicarea gunoiului de grajdla planta premergătoare, sub arătura de bază, împreună cu 48 - 64 kg/ha, P2O5,adăugându-se la plantarea tutunului 32 - 48 kg/ha N. Pe celelalte tipuri de solgunoiul se aplică direct, completat cu îngrăşăminte fosfatice şi potasice, pentrudiminuarea efectului negativ al azotului.

Pe terenurile slab fertile şi, mai ales, pe cele nisipoase, îngrăşămintele

verzi (trifoi roşu, lupin, secară etc.) pot folosi ca sursă de materie organică pentrututun, mărind gradul de fertilitate a solului, conservând umiditatea şi sporindafânarea solurilor compacte. Chiar şi tulpinile de tutun tocate sunt o sursă dematerie organică, lăsând în sol 4 - 5 % K 2O şi 2 –3 % N.

Aplicarea îngrăşămintelor. Îngrăşămintele chimice sunt eficiente la toatetipurile de tutun şi pe toate tipurile de sol, aplicându-se în funcţie de fertilitate şisoiul cultivat aşa cum rezultă din tabelul 6.1 întocmit după dozele recomandate deS.C.C.C.I.T. Bucureşti.

Fertilizarea la tutun poate fi de bază, în momentul plantării şi în timpulvegetaţiei, (suplimentară).

În cazul fertilizării de bază, îngrăşămintele se aplică sub arătura de bază(gunoiul, fosforul şi potasiul), contribuind la aprovizionarea cu elemente nutritivea plantelor de tutun vreme îndelungată, urmărind fertilitatea solului şiîmbunătăţind însuşirile fizice, chimice şi biologice ale acestuia, iar azotul se aplicăla pregătirea solului pentru plantare.

Fertilizarea în momentul plantării asigură elemente de nutriţie în primelefaze de vegetaţie şi se face, de regulă, localizat (pe rând), în apropierea sistemuluiradicular, mărindu-se coeficientul de utilizare a substanţelor nutritive.

Fertilizarea suplimentară se face prin aplicarea îngrăşămintelor pe sol, dar

şi prin tratamente extraradiculare cu soluţii nutritive care conţin în special azot.“Udarea” tutunului la plantare cu o soluţie nutritivă diluată (6 g N + 12 g P2O5 la



93

10 l apă), folosind 0,5 l la plantă, ajută la prinderea mai bună a plăntuţelor şicreşterea lor ulterioară. Îngrăşămintele suplimentare aplicate pe sol seîncorporează prin praşile cu ajutorul cultivatorului. După apariţia inflorescenţelor,fertilizarea suplimentară nu mai este eficientă. O fertilizare cu N : P 1 : 3 (10 - 15kg N – 30 - 45 kg P205) este eficientă dacă se aplică la prima praşilă.

Tabelul 6.1Doze orientative de îngrăşăminte în funcţie de fertilitatea solului şi tipul detutun

Fertilitatea soluluiEle-

mente

Doze (kg/ha s.a.)

Aprovi-zionare

Indiceazot(IN)

P2O5 (ppm)

K 2O(ppm)

Tipuri de tutun

OrientalSemi-

orientalVirginia Burley

Mareconsum

F. slabă - 0,8 - P2O5 70 90 120 160 120

Slabă 2 8,1-18,0 66,0

N 40 50 50 120 80

P2O5 60 80 100 140 100K 2O 70 90 120 160 120

Mijlocie 2,1-4,0 18,1-36,066,1-132,0

N 30 40 40 80 70P2O5 50 60 80 100 80K 2O 60 70 100 140 100

Bună 4,1-6,0 36,1-72,0132,1-200,0

N 20 30 20 70 50P2O5 40 50 70 80 60K 2O 40 50 70 100 60

F. bună - 72,1 200,0P2O5 - - 50 60 -

K 2O - - 50 60 -

Amendamentele folosite la tutun. Tutunul se dezvoltă în bune condiţii laun pH al solului slab acid, cuprins între 5,6 - 6,6. Dacă pH-ul solului scade sub 5,6este nevoie să se intervină cu amendamente calcaroase. Se asigură astfel şiînlăturarea pericolului apariţiei efectelor negative asupra tutunului datoratetoxicităţii magneziului.

Se aplică 6 t/ha amendamente calcaroase sub arătura de bază, o dată la 4ani, crescând, totodată, conţinutul calciului în frunze cu consecinţe favorabile.

Lucrările solului

Terenul ce urmează a fi plantat cu tutun trebuie pregătit cu multă atenţie.Solul trebuie să fie afânat profund, mărunţit corespunzător, pentru a acumula şi

păstra umiditatea şi pentru a se combate buruienile. Experienţele din ţara noastrăau scos în evidenţă că arăturile executate la 22 - 25 cm adâncime dau rezultatelecele mai bune. În solurile uşoare se lucrează mai superficial decât pe cele mijlociişi grele. Este necesar ca, prin arătură, să se evite formarea hardpanului.

Solurile nisipoase din zona de cultură a tutunului de tip Virginia trebuiearate la adâncimea de 28 - 30 cm, toamna târziu sau primăvara devreme (POP,1974) ocazie cu care se încorporează şi îngrăşămintele organice şi minerale. În

această arătură se acumulează o cantitate mare de apă şi se reduce evaporaţia,



94

nitraţii se acumulează mai adânc în sol, unde pe terenurile nisipoase se dezvoltăcea mai mare parte din rădăcini (RAUHE, 1958).

În primăvară arătura se lucrează cu grapa cât mai de timpuriu, apoi terenulse întreţine curat de buruieni şi afânat cu ajutorul cultivatorului urmat de grapă.Dacă solul s-a tasat prea mult în timpul iernii, se execută o arătură superficială (10

- 15 cm) cu plugul fără cormană, urmat de grapă. Se efectuează 1 - 3 afânări pânăla plantare şi se evită pulverizarea solului. Adâncimea de afânare cu cultivatoruleste de 10 - 12 cm.

Producerea şi plantarea răsaduluiTutunul nu se seamănă direct în câmp, deoarece are o mare sensibilitate la

temperaturile joase. Germinaţia lui la cel puţin 12°C şi o perioadă de vegetaţierelativ lungă determină ca tutunul să se însămânţeze şi să crească o anumită

perioadă de timp în răsadniţe. Numai după ce vremea s-a încălzit şi a trecut pericolul îngheţurilor târzii de primăvară, el se transplantează în câmp, în teren pregătit în prealabil.

Producerea răsadului Răsadniţele. În condiţiile din ţara noastră, cele mai indicate pentru

producerea răsadului sunt răsadniţele încălzite cu biocombustibili (gunoi de grajd proaspăt), fără a fi influenţate de condiţiile climatice din primăvară. Există şirăsadniţe încălzite cu aburi sau apă caldă. Cele mai indicate răsadniţe sunt cele lacare platforma de gunoi (cel mai bun, de cabaline) bine tasat, este de 40 - 60 cmgrosime, suprafaţa calculându-se în funcţie de numărul de rame (tocuri) ceurmează să se aşeze pe platformă, distanţa între ele fiind de 50 cm, iar la marginea

platformei de 60 cm. Tocurile de răsadniţă “ se îmbracă” în gunoi şi în interior şi

în exterior, lăsându-se 5 - 6 zile pentru aşezarea gunoiului. Se introduce apoi întocul răsadniţei amestecul nutritiv format din o parte pământ de ţelină sau grădină,două părţi mraniţă şi o parte nisip, după ce, în prealabil, a fost dezinfectat cuBasamid G98 în doză de 35 g/m2 sau Dazomet 90 G - 9% în doză de 35 g/m2 sauBromură de methil 50 - 75 g/m2 ori Formalină 38% (concentraţie 4%) în doză de 2l soluţie la m2 sau Vapam 2%.

Pentru dezinfecţie amestecul nutritiv se întinde în strat subţire de 10 - 15cm grosime şi se tratează cu produsele specificate, se omogenizează, se adună îngrămezi şi se acoperă cu folie de polietilenă. Dezinfecţia cu Basamid se face încădin toamnă sau în cursul iernii. Se introduce amestecul nutritiv sub forma unuistrat de 15 - 20 cm grosime, se acoperă tocurile cu geamuri timp de 8 - 12 zile; înacest timp, prin procesele fermentative din gunoi se degajă căldură, temperaturaridicându-se la 60°C după 4 – 5 zile. După 8 - 12 zile temperatura se stabilizeazăla circa 40°C, când se poate trece la semănat. Răsadniţele se înfiinţează cu 60 - 65de zile înainte de plantarea tutunului (tab. 6.2).

Sămânţa destinată semănatului este produsă în unităţi specializate pentrufiecare soi ce se cultivă şi se expediază la producători tratată cu Criptodin 5 g/kgsămânţă sau Merpan 5 g/kg sămânţă.

Pentru grăbirea răsăririi sămânţa poate fi preîncolţită în prealabil,

asigurându-se obţinerea răsadului “bun de plantare” cu 5 - 10 zile mai devreme.



95

Suprafaţa de răsadniţă se calculează în funcţie de numărul de plante ce seobţin la m2, desimea plantelor în câmp şi suprafaţa planificată a se planta cu soiulrespectiv.

Tabelul 6.2.Perioada de semănat a tutunului în răsadniţă

Zona Perioada de semănatRăsadniţecalde

Răsadniţesemicalde

Tunele

Sudul ţării 25 II-10 III 10 III-20 III 15 III-30 III Nordul ţării şi zonele mai reci 1 III-10 III 10 III-20 III 20III-30 III

În răsadniţele calde se obţin 2.200 – 2.500 fire de răsad la m 2, din care2.000 fire sunt bune de plantat. În răsadniţele semicalde se obţin 2.000 fire la m2,iar în cele reci 1.500 fire răsad la m2, bune de plantat fiind 1.500 şi respectiv,1.000 de fire la m2.

Suprafaţa de răsadniţă, în funcţie de soi, este dată în tabelul 7.3. Cantitateade sămânţă este de 0,4 - 0,6 g/m2 în răsadniţe calde şi 0,5 - 0,7 g/m2 în răsadniţereci şi tunele.

În afară de răsadniţele calde răsadul de tutun se mai poate obţine în sere,solarii încălzite sau neîncălzite, în răsadniţe semicalde şi în tunele sau în brazde reci.

Semănatul se face manual prin împrăştiere, după ce în prealabil, sămânţa(mică) de tutun se amestecă cu nisip uscat; 1 kg nisip pentru cantitatea de sămânţănecesară la 6 m2. După semănat se împrăştie deasupra seminţei un strat de mraniţăfoarte bine mărunţită şi cernută, în grosime de 3 - 4 mm, se presează uniform cu o

scândură, pentru a pune în contact intim sămânţa cu pământul, apoi se udă cu apăcălduţă (cu stropitoarea cu sită fină) şi se acoperă tocul de răsadniţă cu geamuri.Sămânţa germinează şi planta răsare într-o perioadă cu 7 - 9 zile. În răsadniţelecalde semănatul se face când temperatura din stratul de gunoi a scăzut la 30 - 35°C.

Tabelul 6.3Suprafaţa de răsadniţă pentru 1 ha de tutun

Soiul (tipuri) Răsadniţă caldă Solarii şi tunel Brazde reci

Djebel (O) 90-100 100-110 120-130

Molovata (O) 70-80 80-85 100-110Ghimpaţi (S.O) 60-65 65-70 75-80Virginia (V) 40-55 45-50 55-60Burley (B) 35-40 40-45 45-50Banat (M.C) 35-40 40-45 45-50Bărăgan (M.C) 40-45 45-50 55-60

Îngrijirea răsadului constă din: asigurarea şi reglarea temperaturii înrăsadniţei, aerisirea, udarea, combaterea buruienilor, răritul, terotatul, fertilizarea

suplimentară, combaterea bolilor şi dăunătorilor şi călirea răsadului etc.



96

Asigurarea şi reglarea temperaturii în răsadniţe se face cu scopul buneigerminări a seminţelor şi răsăririi plantelor. Până la răsărire este necesară otemperatură de 30 - 32°C. Imediat după răsărire se renunţă în timpul zilei, la

protejarea răsadniţelor cu rogojini, temperatura păstrându-se în limitele de 18 -25°C. Controlul temperaturii se face cu termometre de sol şi de cameră. În zilele

prea călduroase se foloseşte umbrirea. Până în faza de urechiuşe, răsadul va fiumbrit ziua între orele 11 - 16; după această fază răsadul se umbreşte numai înzilele foarte calde, asigurându-se condiţii normale de iluminare prin spălareageamurilor şi foliei şi îndepărtarea acestora în zilele călduroase.

Aerisirea răsadului. În perioada germinării seminţelor aerisirea se facenumai la orele amiezii, în situaţia când temperatura este prea ridicată. Pe măsurăce creşte răsadul, aerisirea se, face mai des. În prima perioadă de creştere arăsadului ramele se ridică pe suporţi la o înălţime de 5 - 6 cm, o perioadă scurtă întimpul amiezii, apoi ramele se ridică la 20 - 30 cm deasupra tocului, menţinându-se ridicate tot timpul zilei. După faza de urechiuşe răsadniţele se ţin descoperite pe

timp călduros, toată ziua şi se acoperă numai noaptea sau când timpul este rece şi ploios. Serele, solariile şi tunelele se aerisesc mai intens.

Udarea răsadului este o operaţiune foarte importantă, având drept scopmenţinerea unei umidităţi moderate în stratul superficial al patului germinativ. Laînceput răsadurile se udă mai des şi cu cantităţi mai mici de apă, apoi mai rar, darcu norme mai mari de udare. În perioada semănat – răsărire - înrădăcinare şi înfaza de cruciuliţă, când sistemul radicular al răsadului se dezvoltă mai lent,udările vor fi până la trei pe zi, cu norme de 0,5 - 1,0 l/m2. Prima udare se face în

jurul orei 9, a doua la amiază şi a treia în jurul orei 16. Temperatura apei în

perioada germinării trebuie să fie mai ridicată; după aceea apa va aveatemperatura aerului atmosferic. Pe timp rece apa se încălzeşte, astfel încât, înmomentul când ajunge pe răsad, să aibă o temperatură de 23 - 25° C.

Între fazele de “cruciuliţă” şi “urechiuşe” răsadul nu se udă 2 - 3 zile,conferindu-i rezistenţă la îmbolnăvire, după care se poate uda normal. După fazade urechiuşe şi până la călirea răsadului pentru plantat, udarea se face mai rar,asigurându-se apă suficientă în stratul nutritiv, pe 8 - 10 cm adâncime.

Combaterea buruienilor se face prin pliviri sau cu erbicide. Primul plivitare loc când plantele au răsărit şi buruienile depăşesc ca dimensiune tutunul şi seefectuează după ce s-a udat bine cu apă, astfel încât, prin smulgerea buruienilor,să nu fie deranjate plantele de tutun. Este bine ca plivitul să se facă în zilele maiînnourate, mai puţin călduroase. Plivitul se execută de câte ori este nevoie.Combaterea buruienilor se poate face şi cu ajutorul erbicidelor. Se recomandăerbicidul Enide 50 WP în doză de 1,5 g/m2, aplicat concomitent cu semănatul saucu 1 - 3 zile după semănat, sau erbicidul Devrinol 50 WP, 3 g/25 m2, aplicat cu 7zile înainte de semănat. Se poate folosi şi erbicidul Dymid 0,5 g/m2.

Răritul răsadului se face spre sfârşitul fazei de cruciuliţă, fără a depăşifaza de urechiuşe, procedându-se ca la plivit, atunci când se constată că desimearăsadurilor este prea mare.

Terotatul se efectuează cu scopul de a dezvolta un număr mai mare derădăcini laterale de la baza tulpiniţei. Constă din împrăştierea sau cernerea peste



97

răsad a unei cantităţi de mraniţă sau amestec nutritiv, dezinfectate în prealabil,stratul dintre plante având 0,2 - 0,5 cm grosime. Terotatul se repetă la intervale de3 - 5 zile, având şi rolul de a evita spălarea stratului superior de sol din răsadniţă şiformarea crustei. Terotajul se execută după fiecare plivit, rărit, când frunzele suntuscate, pentru a nu se lipi mraniţa de ele. După terotare, mraniţa se scutură de pe

frunze şi apoi se efectuează udarea. Fertilizarea suplimentară este impusă de consumul ridicat al elementelornutritive de către plante şi datorită spălării lor cu ocazia udărilor, fiind necesarărepetarea operaţiei de 3 - 4 ori în timpul perioadei de vegetaţie în răsadniţă: primafertilizare se face în faza de cruciuliţă; a doua la 4 - 5 zile după prima; a treia cândrăsadul este în faza de urechiuşe, iar a patra se face cu 7 - 10 zile înainte detransplantare în câmp.

Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice se face folosind o soluţie formată din10 l apă, 50 g sulfat de amoniu sau 30 - 50 g azotat de amoniu, 80 - 120 gsuperfosfat şi 40 - 80 g sulfat de potasiu. Soluţia se diluează cu o cantitate egală

de apă şi se utilizează 2 l/m2, după care se udă foarte bine pentru a spălaîngrăşămintele de pe frunze.

Fertilizarea suplimentară cu soluţie de gunoi de pasăre este foarteeficientă. La o parte gunoi de pasăre uscat se folosesc zece părţi apă. Gunoiul se

pune într-un sac de pânză rară şi se ţine în apă la macerat 24 de ore, agitându-sedin timp în timp. Conţinutul sacului se stoarce bine iar soluţia rezultată se dilueazăcu o cantitate egală de apă. Se folosesc 2 l soluţie la m 2. După fiecare fertilizarerăsadul se udă abundent.

Combaterea bolilor . Principalele boli ale răsadului de tutun sunt: căderea

răsadului, produsă de Rhizoctonia solani şi Pythium sp.; putrezirea neagră arădăcinilor , provocată de Thieloviopsis basicola şi mana tutunului, produsă deciuperca Peronospora tabacina.

Căderea răsadului se combate cu Tiuram 70 PU sau Captadin 50 PU, înconcentraţie de 0,3%, folosindu-se 30 l soluţie la 100 m2 răsadniţă, repetându-setratamentul după 7 zile.

Putrezirea neagră a rădăcinilor se combate cu fungicidul Chinoin -Fundazol în doză de 2 g/m2, folosindu-se 200 l soluţie la 100 m2 răsadniţă,tratamentul repetându-se după 7 zile.

Mana se combate cu Tiuram 70 PU, Captadin 50 PU, Turdacupral 50 PUsau Perozin B 75, toate în concentraţie de 0,30%, folosindu-se 30 l soluţie pentru100 m2 răsadniţă.

Combaterea dăunătorilor . Principalii dăunători în răsadniţă sunt:coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa) şi tripsul tutunului (Thrips tabaci).Combaterea chimică a coropişniţei se face aplicând, înainte de semănat, unul dininsecticidele: Furadan 10 G, în doză de 3 - 5 g/m2 sau Sintogrill 5G în doză de 3g/m2, distribuite uniform. Coropişniţa se mai combate şi cu momeli otrăvite.

Tripsul este un dăunător periculos şi pentru faptul că transmite în răsadvirusul care produce boala petelor de bronz ( Lycopersicum virus 3 Smith). Pentru

combatere se utilizează insecticidul Carbetox 37 EC 0,4%, Sinoratox 35 R,0,15%, Metasytox 0,1% sau Actelic 0,1%, folosindu-se 30 l emulsie la 100 m2



98

răsadniţă. Un tratament se face în faza de urechiuşe şi unul cu 3 - 5 zile înainte detransplantare.

Călirea răsadului se face cu 7 - 10 zile înainte de plantare şi constă din pregătirea lui pentru condiţiile din câmp. Răsadul se lasă descoperit ziua şinoaptea, se udă o dată la două zile, cu apă (mai puţină), iar cu 3 - 4 zile înainte de

plantare nu se mai udă. Răsadul se acoperă numai în caz de îngheţ, pericol de brumă sau ploi abundente.Răsadul bine călit nu se veştejeşte în zilele călduroase, dacă nu este udat.

O plantă de tutun bine călită are tulpina elastică (îndoită după deget nu se rupe),lungimea de 8 - 12 cm, respectiv cu 4 - 6 frunze când plantarea se face manual şi16 - 18 cm (7 - 8 frunze) când plantarea se face mecanizat.

Plantarea tutunuluiRăsadul de tutun pentru plantare, fără a se scutura de pământ, se aşează în

cutii şi se acoperă cu o pânză udă, transportându-se în câmp la locul de plantare.Plantatul se face în orele de dimineaţă şi după amiază, iar dacă este înnorat,

plantatul se poate face pe parcursul întregii zile. Epoca plantării se stabileşte în funcţie de condiţiile climatice ale zonei şi

perioada de vegetaţie a soiurilor. Pentru toate soiurile şi în toate zonele plantareaîntre 1 şi 10 mai a realizat cele mai mari producţii. Întârzierea plantării peste datade 25 mai determină scăderi de producţie deosebit de mari.

Densitatea plantatului are o deosebită importanţă la tutun pentru realizareaunor producţii mari şi de calitate. Până la o anumită limită, care constituiedensitatea optimă, scăderea producţiei individuale a plantelor prin creştereadesimii, nu duce la reducerea producţiei la unitatea de suprafaţă. Ţinând seama de

particularităţile soiurilor, desimile cele mai mari se asigură la soiurile din tipuloriental; soiurile din tipul Virginia, de mare consum şi ţigări de foi se plantează ladesimi mai mici. Reducerea spaţiului de nutriţie peste limita optimă determinăreducerea în frunze a substanţelor răşinoase ce concură la formarea aromei.

Dacă plantarea se face manual, desimea este cuprinsă între 22-28 mii plante/ha la tipul Virginia şi până la 160-240 mii pl/ha la cel de tip oriental.

În cazul mecanizării totale a culturii tutunului, densitatea la semănat se păstrează nemodificată la unitatea de suprafaţă.

Distanţa dintre rânduri este de 35-110 cm şi pe rând 12-60 cm. Plantareamanuală se face cu plantatorul iar cea mecanizată cu diverse tipuri de maşini

(MPR-5, Balthes etc.).Tehnica plantării tutunului este similară cu aceea a plantării răsadurilor de

legume. Terenul destinat plantării se marchează la distanţe stabilite între rânduri şi pe rând, după care se practică în sol un orificiu cu plantatorul, în care se toarnă ocantitate de apă stabilită. După ce apa este absorbită, se introduce cu grijă răsadulîn pământ la nivelul coletului, astfel ca rădăcinile să fie repartizate cât maiuniform. Cu acelaşi plantator se strânge pământul lângă răsad, făcând o mişcarede jos în sus şi din afară spre răsad. Se adună lângă răsad un strat de pământmărunţit şi uscat, pentru a împiedica formarea crustei la suprafaţă. Pentru

plantarea manuală a unui ha cu tutun sunt necesari 15 - 17 lucrători.Plantarea mecanizată a răsadului de tutun se poate face cu maşina de

plantat răsad MRP-5 în agregat cu tractorul L-400 sau cu maşina “Balthes” de



99

producţie canadiană. Se mai pot folosi: maşina de plantat şi fertilizat tutun (MPFT – 2); maşina de plantat răsaduri produse în ghivece nutritive (MPRPGN).

Lucrările de îngrijireDe la plantarea tutunului şi până la recoltare se aplică lucrări de întreţinere

şi îngrijire a solului şi plantei de tutun: completarea golurilor, combaterea

buruienilor, combaterea bolilor şi dăunătorilor, politul, cârnitul, copilitul,recepatul şi irigarea.Completarea golurilor trebuie realizată fără întârziere, la 3 - 4 zile de la

plantare; altfel plantele cu care s-au completat golurile rămân în urmă cu dezvoltarea,sunt debilitate, constituind pe timpul vegetaţiei substraturi de infecţie cu diferite boli.Pentru aceasta, se utilizează răsaduri de cea mai bund calitate.

Combaterea buruienilor . Buruienile consumă apa şi substanţele nutritivenecesare plantelor de tutun, fiind, totodată, gazde ale unor boli şi dăunători cum sunt:

Pseudomonas tabaci ( focul sălbatic), Thieloviopsis basicola ( putrezirea neagră arădăcinilor ), Thrips tabaci (tripsul ).

Buruienile se combat prin praşile mecanice şi manuale sau cu ajutorulerbicidelor, completate cu praşile.

Prăşitul . Prima praşilă se efectuează la 7 - 8 zile de la plantare, după ce s-au prins plantele, la adâncimea de 6 - 8 cm pentru afânarea solului şi distrugerea

buruienilor. Urmează 2 - 3 praşile la intervale de 10-15 zile, în funcţie de precipitaţiile căzute şi de gradul de îmburuienare. Praşilele se execută mecanizat,dacă distanţa dintre rânduri permite, sau manual pe rând şi chiar între rânduri,dacă utilajele ar distruge frunzele tutunului.

Muşuroitul sau bilonatul, când plantele au 20 – 30 cm înălţime, ajută la

formarea rădăcinilor adventive, mărind rezistenţa la cădere a plantelor.Combaterea chimică a buruienilor este o măsură deosebit de importantă,

pentru protejarea frunzelor de tutun de acţiunea mecanică a praşilelor. Se folosescerbicidele din tabelul 6.4.

Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate se utilizează erbicideleBalan, Tillam, Dual, Stomp, Devrinol; pentru combaterea buruienilormonocotiledonate şi dicotiledonate se folosesc erbicidele Patoran şi Tobacronîmpreună cu un erbicid antigramineic.

Combaterea buruienilor cu erbicide se completează cu praşile mecanice şieventual manuale, în funcţie de efectul acestora.

Pe solurile nisipoase infestate cu Agropyron repens şi Cynodon dactylon,sau pe cele cernoziomice şi brun-roşcate de pădure infestate cu Sorghumhalepense, pe lângă erbicidele ce se administrează pentru combaterea buruienilormonocotiledonate şi dicotiledonate se foloseşte unul din erbicidele: Fusilade super(12,5% fluazifop-butyl); Gallant (12,5% haloxyfop-ethoxy-ethil): Targa (10,1%quizalofop-ethyl), pentru combaterea pirului şi costreiului.

Pirul se combate când are 10 - 15 cm înălţime, iar costreiul când are 25 -35 cm înălţime, folosindu-se 200 - 350 l soluţie la hectar, renunţându-se la praşiletimp de cel puţin 30 de zile pentru translocarea substanţelor spre rizomi.



100

Tabelul 6.4Erbicide utilizate pentru combaterea buruienilor la tutun

Denumirea comercială a erbicidului

(s.a.)

Doza l, kg/ha,Humus

0,5-2 ...3 - 4,5%

Modul de aplicare

Balan (18% benefin) 5,0 - 8,0 Se încorporează imediat în solfiind volatile, la 8 – 10 cmadâncime prin două lucrări cucombinatorul.

Tillam (72% pebulate) 5,0 - 6,0

Dual 500 (50% metolaclor) 3,0 - 6,0 Se încorporează cu combinatorulla 3 – 5 cm adâncime.Stomp 330 EC (33% pendimetalin) 4,0 - 5,0

Devrinol 500 WP (50%napropamide)

2,0 - 4,0Se încorporează la 8 – 10 cmadâncime fiind volatil

Patoran 50 (50% metobromuron) 2,5 - 4,0 Se încorporează la 4 – 5 cmadâncime la pregătirea terenului

pentru transplantareTobacron ( 33% metolaclor + 17%metobromuron)

3,0 - 6,0

Fusilade super (12,5% fluazifop-p- butyl)

1,5 - 3,0 Postemergent, când gramineeleau 3 – 6 frunze.

Nabu EC (sethoxymidim) 0,5 - 2,0Targa (quazilofop-ethyl) 1,0 - 3,0 Postemergent, când gramineele

anuale au 2 – 6 frunze, iar cele perene 4 – 5 frunze

Kusagard 75 SP (aloxydium sodium) 1,5 - 3,0

Combaterea bolilor şi dăunătorilor . Bolile cele mai frecvente aletutunului sunt: micozele – înnegrirea tulpinii ( Phytophtora nicotiana), mana( Peronospora tabacina), făinarea ( Erysiphe cichoracearum), mucegaiul tulpinii(Sclerotinia sclerotiorum), etc. care se combat prin tratarea seminţelor, plantareala epocă optimă, politul de timpuriu şi cu produse chimice (Ridomil 72 WP –0,25%, Ridomil plus cold 42,5 EP – 3 kg/ha, Captadin 50 PU – 0,2%, Dithane M-45 – 0,2%, Turdacupral 50 PV – 0,3 – 0,4% în 600 l apă/ha pentru mană, iar

pentru făinare sulf muiabil PU – 0,4 – 0,5%, Karathane EC 0,3 l/ha, Thiovit PU –

0,3 – 0,4%; bacteriozele tutunului – focul sălbatic ( Pseudomonas tabaci), pătareaunghiulară ( Pseudomonas angulata), vestejirea şi ofilirea ( Pseudomonas

solanacearum), se combat prin dezinfectarea seminţelor şi amestecului nutritiv,asolamente de 4 ani, distrugerea buruienilor solanaceae, corectarea pH-ului şiutilizarea de Dithane M-45 – 0,3%; virozele tutunului – mozaicul tutunului( Nicotiana virus 1), boala petelor de bronz ( Lycopersicum virus 3), răsucireafrunzelor ( Nicotiana virus 4) etc. se previn şi combat prin distrugerea insectelor cuCarbetox 37 CE – 0,5% (3 l/ha), Sinoratox 35 EC – 1 l/ha, Mospilan 20 SP 0,13kg/ha, plantarea în epoca optimă, culturi curate de buruieni, politul timpuriu,îndepărtarea şi arderea plantelor virozate.

Dintre dăunători, cel mai periculos este tripsul (Thrips tabaci), care atacă plantele pe tot timpul vegetaţiei. Insecta are 3 generaţii: de primăvară (aprilie -



101

iunie); de vară (iulie - august); de toamnă - iarnă (august până în aprilie anulurmător). Combaterea se face prin respectarea asolamentului şi rotaţiei,distrugerea buruienilor, recoltarea la timp al frunzelor şi combaterea chimică prin2 – 4 tratamente cu unul din produsele: Carbetox 37 EC (3,5 – 4,0 l/ha), Mospilan20 SP (0,15 – 20 kg/ha), Sinoratox 35 EC (1,0 – 1,5 l/ha), Fastac 10 EC (1,0 – 1,5

l/ha),Decis 25 EC (0,3 – 0,4 l/ha). Tratamentele se repetă la 14 zile, iar laMorspilan după 21 – 25 zile.Alţi dăunători sunt: nematozii tutunului ( Meloidogyne sp., Ditylenchus sp.,

etc.), murgociul sau buha semănăturilor ( Euxoa segetum), viermii sârmă ( Agriotes sp.), afidele ( Myzodes persicae), omizile defoliatoare ( Autographa gamma),omida capsulelor ( Heliothis oboleta).

Combaterea nematozilor se face prin dezinfecţia amestecului nutritiv, pentru murgoci şi viermii sârmă, se folosesc insecticide granulate la sol (Temic 10G – 10 kg/ha, Sinoratox 5 G – 30 kg/ha), afidele se combat cu aceleaşi produsecare se folosesc pentru combaterea tripsului, iar pentru combaterea omizilor se

folosesc tratamente cu insecticide la 10 – 15 zile de la eclozare, mai ales pentrularvele din generaţiile I şi II (produse folosite şi pentru combaterea tripsului).

Politul constă din înlăturarea frunzelor de la bază, care se dezvoltă, încondiţii necorespunzătoare de lumină şi hrană, sunt lovite în timpul lucrărilor deîngrijire sau murdărite cu pământ din cauza picăturilor de ploaie. Aceste frunze nu

prezintă importanţă industrială, constituind mediu favorabil de infecţie pentrucelelalte frunze. La soiurile cu frunze mari se înlătură 2 - 3 frunze, iar la cele cufrunze mici 4 - 5 frunze (până la înălţimea de 20 cm de la pământ). Politul se facedupă praşila a treia, manuală.

Cârnitul este operaţiunea de înlăturare a inflorescenţelor plantei de tutun,efectuată mai timpuriu sau mai târziu, împreună cu un număr de frunze, mai maresau mai mic, în scopul creşterii producţiei de frunze şi calităţii acestora. Seexecută în funcţie de soi, fertilitatea solului şi condiţiile meteorologice.

Pe soluri cu fertilitate mai scăzută suprimarea inflorescenţei se face detimpuriu (chiar de la îmbobocire) şi mai “adânc”, adică cu un număr mai mare defrunze. Pe soluri cu fertilitate ridicată cârnitul se face mai târziu şi mai înalt (maisus), adică cu un număr mai mic de frunze.

Soiurile cu frunze mari se cârnesc, lăsând pe plantă, în funcţie de soi şiclimă, un număr de 15 - 20 frunze, care se maturează mai timpuriu, realizând unconţinut mai ridicat de nicotină şi hidraţi de carbon.

Soiurile de tutun pentru ţigarete din tipul oriental şi semioriental, secârnesc mai târziu, la deschiderea primelor flori, îndepărtându-se 2 - 3 frunze(cârnit înalt).

Soiurile de tutun din tipul de mare consum, Virginia şi Burley – se cârnesctimpuriu şi adânc pe terenurile mai puţin fertile şi cu condiţii de secetă şi se cârnescînalt pe terenurile cu fertilitate mijlocie sau bună şi cu umiditate suficientă. În aniimai ploioşi şi pe solurile fertile soiurile din tipul Virginia nu se cârnesc.

Copilitul (sau înlăturarea lăstarilor) este o lucrare necesară la toate soiurile

de tutun la care s-a aplicat cârnitul, deoarece, în urma acestei operaţiuni (a



102

cârnitului) se dezvoltă copili (lăstari) la subsuoara frunzelor, mai mult sau mai puţin viguroşi.

Aceşti copili produc frunze mici, de calitate inferioară şi trebuie înlăturaţicând au 6 - 10 cm lungime, repetându-se operaţiunea de 2 - 3 ori. Înlăturarea copililordimineaţa şi seara, când sunt mai turgescenţi, se face cu mai multă uşurinţă.

Apariţia copililor poate fi împiedicată prin tratarea plantelor cu substanţeinhibitoare de creştere (hidrazidă maleică etc.). Copilii au importanţă în cazulcând trebuie regenerată o cultură de tutun afectată de grindină.

Recepatul . Plantele afectate de grindină se retează la cel de al doileainternod de la suprafaţa solului. Din porţiunea de tulpină rămasă pornesc maimulţi copili, dintre care se alege unul singur, care continuă creşterea plantei,obţinându-se o oarecare producţie de frunze (V. ARGHIRESCU, 1939).

Irigarea tutunului se poate realiza în multe zone de cultură, cu consecinţe pozitive asupra producţiei, fără diminuarea calităţii. La o cantitate mai mare deapă se reduce conţinutul în nicotină, se îmbunătăţeşte culoarea şi consistenţa

frunzelor. Pe solurile nisipoase tutunul se irigă de 6 - 8 ori în funcţie de precipitaţiile înregistrate: prima udare se aplică înainte de plantare, a doua udaredupă ce plantele s-au prins, adică s-au înrădăcinat şi au pornit în creştere. Încontinuare, până la înflorire, se mai udă de 2 - 3 ori, iar după înflorire de 2 - 3 ori.Plantele se dezvoltă foarte bine când umiditatea solului se menţine la 60 - 80% dincapacitatea de câmp. Normele de udare sunt de 200 - 300 m 3/ha. Pe solurilezonale sau pe aluviuni numărul udărilor este de 3 - 6, cu norme de udare de 400 -500 m3/ha apă.

Recoltarea

Frunzele de tutun se recoltează la maturitatea tehnică, adică atunci când auajuns la dezvoltarea maximă şi au cel mai ridicat conţinut de substanţe organice şiminerale. Maturarea frunzelor se face treptat şi recoltarea este eşalonată,înregistrându-se o diferenţă de 20 - 23 zile între maturarea frunzelor de la bază şi acelor din vârful plantei.

La soiurile de tutun cultivate în ţara noastră se deosebesc pe tulpină cincietaje de frunze. Mai mult de 60% din recoltă este asigurată de frunzele dispuse înetajul de mijloc şi în vârf. Zona de vârf asigură numai 12% din recoltă, iar zona dela bază numai 10%.

Maturarea tehnică a frunzelor se evidenţiază, din punct de vederemorfologic, prin culoarea verde mai deschisă a lor, prin pierderea luciului, apariţiade pete de culoare gălbuie spre vârf şi pe margini, căderea perişorilor,răsfrângerea marginilor limbului, suprafaţa limbului lipicioasă, iar uneori se

produce băşicarea acestuia. La maturarea tehnică frunzele se rup cu uşurinţă de petulpină.

Soiurile de tutun pentru ţigarete se recoltează într-un stadiu mai avansat dematurare, asigurându-se frunze mai elastice şi rezistente, de culoare mai deschisă;recoltarea soiurilor cu frunze mari, pentru ţigarete, se face când o treime dinsuprafaţa limbului foliar s-a îngălbenit; soiurile de tip Virginia se recoltează când

două treimi din suprafaţa limbului este de culoare galbenă-deschisă; soiurileselecţionate pentru aroma lor caracteristică se recoltează mai de timpuriu, când se



103

observă pete rotunde de culoare galbenă pe suprafaţa limbului; soiurile cultivate pe soluri fertile se recoltează la maturitatea completă; soiurile pentru ţigări de foise recoltează mai de timpuriu, la începutul maturării tehnice; pe terenuri cufertilitate mai redusă, recoltarea se face înainte de apariţia pe frunze a petelor deculoare galbenă; pe timp de secetă se grăbeşte recoltarea frunzelor, în anii ploioşi

recoltarea frunzelor se amână; în cazul atacului de boli sau dăunători, recoltareafrunzelor se face chiar înainte de maturarea tehnică.Recoltarea se desfăşoară în condiţii optime numai după ce se evaporă roua

de pe plante, în mai multe etape (5 - 6), la intervale de 6 - 7 zile. La o singurărecoltare se desprind de pe plantă 2 - 7 frunze (mai puţine la baza tulpinii, maimulte spre vârf). La soiurile de tipul Virginia se recoltează numai câte douăfrunze, în timp ce la soiurile de mare consum recoltarea se face în mai puţineetape (3 etape); în prima etapă se recoltează frunzele de la baza plantei; în etapa adoua cele de la mijloc şi în etapa a treia frunzele de la vârful plantei.

Recoltarea manuală se efectuează rupând frunză cu frunză în direcţia

laterală şi în jos, pentru a nu vătăma tulpina. Frunzele se lasă la marginea lanului pentru câteva ore pentru o uşoară vestejire, apoi se încarcă în coşuri sau lăzi, cu peţiolul către pereţi şi se transportă la platformele de depozitare. La recoltareamanuală muncitorii pot fi transportaţi pe platforma unei maşini speciale (Balthes),frunzele depozitându-se în buncăre speciale.

Recoltarea mecanizată. Există şi maşini care recoltează mecanizatfrunzele, dar în acest caz se lasă un număr de 9 - 10 frunze pe plantă, care sematurează mai uniform şi pot fi recoltate la o singură trecere, tulpinile fiind tocateşi încorporate în sol. Grăbirea maturării, ca şi uniformitatea acesteia se pot realiza

tratând plantele cu Ethrel (acid 2-cloro-etil-fosforic), datorită căruia frunzele seîngălbenesc după 3 - 5 zile de la tratament, facilitând recoltarea mecanizată. Seutilizează 1.350 –2.250 g Ethrel s.a. în 400 - 500 l apă/ha (M. IRIMIA,1977).Recoltarea mecanizată este recomandată la soiurile cu frunze mari (Virginia,Burley, de mare consum).

Înşiratul, dospirea şi uscarea frunzelorDupă recoltare frunzele de tutun sunt supuse unor operaţiuni fizice şi

biochimice care determină calitatea fumativă a lor, însuşire ce se pune în evidenţăîn fabricile care le prelucrează.

Înşiratul frunzelor este prima operaţiune cu care începe acest lung procesde pregătire şi constă în introducerea manuală sau mecanizată a unor sârme sausfori prin nervurile lor. Cu ocazia înşirării frunzele se sortează după mărime, gradde maturare, integritate, atac de boli sau dăunători etc.

După mărime, frunzele se sortează în: mari, mijlocii şi mici, iar celeatacate, de boli şi dăunători se înşiră separat. Înşiratul pe sfoară sau pe sârma,manual, se face cu ajutorul unui ac special (andrea), iar mecanizat cu ajutorul uneimaşini de înşirat (MTS-2), care lucrează pe principiul maşinii de cusut.

Lungimea sforilor sau a sârmelor este de 4 m, din care 3,5 m, prezintălungimea de înşirare, iar 0,5 m, partea cu care şirele se leagă pe gherghefuri, pe

cărucioare sau pe alţi suporţi.



104

Frunzele mari se înşiră faţă la faţă lăsând circa 1 cm între nervuri pentruaerare cât mai bună, iar frunzele mici se înşiră cu faţa la partea dorsală.

Astfel pregătite, frunzele încep procesul de dospire (fermentarea în verde)şi de uscare. Prin dospit şi uscare se îmbunătăţesc şi se fixează în frunzele de tutunînsuşirile de calitate specifice soiului şi dezvoltate în timpul perioadei de vegetaţie

în câmp, în raport cu condiţiile de climă şi sol. Prin conducerea raţională a acestor procese tehnologice se pot corecta multe din defectele pe care le posedă tutunulrecoltat din câmp.

Dospirea (sau fermentaţia în verde) reprezintă un complex de procese şireacţii din frunzele de tutun care determină îngălbenirea şi îmbunătăţirea calităţiilor. Factorii care determină transformările sunt: temperatura şi umiditatea.Temperatura optimă în timpul dospirii este cuprinsă între 25 - 36°C, iar umiditatearelativă a aerului între 75 şi 85%.

La recoltare frunzele conţin 80 - 85% apă, iar în timpul dospirii trebuie săse elimine 30 - 45% din această apă. În zonele unde nu există condiţii naturale de

dospire, acestea se creează prin adăposturi adecvate.Durata procesului de dospire este de 2 - 4 zile la soiurile pentru ţigarete

superioare şi ajunge la 21 zile la soiurile de tipul pentru ţigări de foi în funcţie degradul de maturitate, temperatură şi umiditate.

În timpul procesului de dospire frunzele îşi continuă procesele derespiraţie şi transpiraţie. Se înregistrează transformarea substanţelor organicecomplexe în substanţe simple. Amidonul se hidrolizează, se degradeazăsubstanţele albuminoide şi clorofila, îmbunătăţindu-se continuu calitateatutunului. Nicotina nu suferă schimbări importante, dar creşte în schimb, proporţia

de acizi organici (citric şi acetic). Prin degradarea clorofilei se obţine îngălbenireafrunzelor, proces important pentru creşterea calităţii acestora.

La sfârşitul dospirii frunzele sunt de culoare galbenă, urmând fixareaacestei culori la soiurile pentru ţigarete sau transformarea culorii în maro lasoiurile pentru ţigări de foi. La capătul acestui proces frunzele de tutun mai conţin40 – 50% apă, care trebuie eliminată cât mai repede, mai ales la soiurile pentruţigarete superioare şi la soiurile tipului Virginia a căror culoare trebuie să rămânăgalbenă-deschisă.

Tutunul pentru ţigări de foi este supus procesului de dospire un timp maiîndelungat, într-un mediu mai umed şi apoi, prin fixarea culorii, prin pierderearapidă a apei, i se determină o culoare specifică.

Dospirea tutunului se face în şiruri, pe gherghefuri aşezate în încăperi cuun mediu optim de căldură şi umiditate sau în “năsadă” (frunzele se aşează cucotorul în jos în straturi de 20 cm grosime) înainte de înşirare, în solarii sau încamere speciale.

Gherghefurile sunt rame aşezate vertical, între marginile cărora se întindşirurile de frunze, legate paralel. Dospirea se poate grăbi dacă se scotgherghefurile la soare 2 - 3 ore pe zi.

Fixarea culorii se face prin expunerea frunzelor direct la soare sau cu

ajutorul curenţilor de aer, iar în cazul uscării la căldură artificială, prin ridicareatreptată a temperaturii până la 40°C şi coborârea umidităţii relative sub 50%.



105

Depăşirea temperaturii de 50°C slăbeşte activitatea fermenţilor şi provoacăcoagularea complexului fermentativ, pierzându-se capacitatea de fermentare atutunului, proces care urmează după uscare.

Uscarea frunzelor după dospire asigură fixarea culorii şi eliminarea apei, prevenind procesele de alterare. Prin uscare, umiditatea în frunze trebuie să scadă

la 20 - 25%. Se practică uscarea pe cale naturală şi uscarea cu ajutorul călduriiartificiale (la soiurile tipului Virginia). Tutunul destinat pentru pipă sau ţigări defoi se usucă la umbră, sub acţiunea curenţilor de aer, într-o perioadă de timp mailungă (4 - 6 săptămâni).

Uscarea la soare. Pentru aceasta, şirurile cu frunze se fixează pegherghefuri mobile, afară, cu posibilităţi de a fi adăpostite pe timp de ploaie saunoaptea. Gherghefurile se ţin afară la soare, distanţate, pentru a asigura circulaţiaaerului, iar noaptea sau pe timp de ploaie se adăpostesc în şoproane, pentru a leferi de picăturile de rouă sau ploaie care înnegresc frunzele.

În vederea dospirii şi uscării tutunului din tipurile orientale, semiorientale

şi de mare consum se pot folosi solarii acoperite cu folie de polietilenă. Duratauscării la soare a frunzelor de tutun depinde de soi şi condiţiile privindtemperatura şi umiditatea relativa din timpul uscării.

Uscarea tutunului Burley se realizează la umbră şi la curenţi de aer, înmagazii construite, şoproane, solarii acoperite cu folie de polietilenă de culoareînchisă. Durata de uscare a acestui tip de tutun este, de regulă, 30 - 40 zile înuscătorii la umbră şi 21 - 23 zile în solarii acoperite cu folie.

Uscarea cu ajutorul căldurii artificiale se practică la tutunul de tipVirginia asigurându-se o culoare deschisă frunzelor şi caracteristici calitative

deosebite.Avantajele acestei metode de uscare constau în obţinerea unui produs de

calitate bună, reducerea volumului de muncă, reducerea spaţiului necesar uscăriişi reducerea duratei uscării.

Reducerea bruscă a proceselor vitale din frunzele de tutun în momentulîngălbenirii (trecerea la fixarea culorii) asigură un conţinut mai ridicat în hidraţide carbon solubili.

Uscarea se face în uscătorii speciale în care se realizează atât dospirea, cât şifixarea culorii.

În timpul dospirii şi uscării, în frunzele de tutun se petrec o serie detransformări biochimice care duc la îmbunătăţirea calitativă a lor. Astfel, în timpuldospirii şi uscării la tutunurile de culoare deschisă se pierd 11 – 18% din substanţaorganică, datorită procesului de respiraţie, în special hidraţi de carbon, şi creşte

procentul de substanţe minerale.Hidraţii de carbon suferă transformări însemnate. Amidonul se transformă

aproape în întregime în cursul procesului de dospire şi uscare în hidraţi de carbonsolubili, sub acţiunea enzimelor (TRIFU, 1953).

Substanţele proteice, sub acţiunea enzimelor proteolitice, se scindează însubstanţe cu moleculă mai mică, ajungând până la aminoacizi. Conţinutul în

nicotină scade iar cel de acizi organici creşte, mai ales de acid citric şi acetic şi



106

scade cel de acid malic, oxalic şi formic, mărindu-se elasticitatea frunzelor,însuşire importantă la tutunul pentru ţigări de foi.

Modificările culorii se datorează procesului de degradare a pigmentuluiverde, ce intră în compoziţia clorofilei, ceea ce face să iasă în relief xantofila.Culoarea galbenă este un indicator foarte preţios pentru aprecierea diferitelor faze

prin care trece frunza de la dospire şi până la uscare.Păstrarea tutunului uscat. După ce recolta de frunze a fost dospită şiuscată, se pregăteşte pentru predare la centrele de recepţie. Şirurile sunt scoase de

pe gherghefuri, se îndoaie în patru şi se fac legături de câte 3 - 5 şiruri(evenghiuri), evitându-se sfărâmarea frunzelor în timpul manipulării lor. Severifică ca toate frunzele să fie bine uscate, în special nervura principală.

Păstrarea tutunului se poate face şi în baschii, care sunt poduriconfecţionate din scânduri, dispuse la 15 – 20 cm de pardoseala magaziei. Peaceste poduri se aşează evenghiurile sau şirele de tutun ordonate, cu folieîndreptate în acelaşi sens. Cu grosimea stratului de tutun se poate ajunge la 80 –

100 cm, după care se acoperă cu pânză de sac.Păstrarea se face în camere uscate, ce pot fi ventilate la nevoie, fără

mirosuri neplăcute care se pot imprima în frunzele de tutun. Urmează clasareatutunului, alesul şi “ păpuşitul ”.

Alesul şi păpuşitul tutunului sunt operaţii pregătitoare în vederea predăriirecoltei la centrele de colectare. Ele încep, de regulă în luna octombrie. Se alegfrunzele după mărime, culoare, consistenţă, se netezesc şi se aşează înmănunchiuri de câte 20 - 25 care se leagă cu un fir de rafie, de pănuşi de porumb,de sfoară, tei topit etc., în apropiere de cotor, aceste mănunchiuri numindu-se

“păpuşi”. Sunt aşezate în păpuşi frunzele soiurilor pentru ţigarete superioare şicele de mare consum.

Frunzele se pot aşeza “în stos”, când se grupează ca şi în cazul păpuşii, darnu se leagă la bază. La soiurile cu frunze mari se folosesc pachete de 10 - 12frunze, iar la cele cu frunze mici, de 25 - 30 frunze.

Aşezarea frunzelor “în fascicule” constă în formarea de pachete a 8 - 10frunze, la soiurile din tipul pentru ţigări de foi, fără netezirea limbului şi care se leagăla bază cu o frunză de tutun.

Aşezarea frunzelor “în tonga” (vrac) se face după alegerea lor pe calităţi.Frunzele aşezate într-o încăpere, cu cotorul în jos, în straturi de 20 cm grosime,

formează “năsada”.La soiurile orientale de cea mai bună calitate, frunzele se întind cu grijă şi

se aşează cu regularitate una peste alta, modul de aşezare fiind în “ pastale”.Fermentarea tutunului este ultima fază a prelucrării lui, premergătoare

transformării industriale în produse consumabile (fumabile). Fermentarea are locîn depozitele şi fabricile de fermentare.

Tutunul, imediat după uscare, este lipsit de însuşiri fumatice: mirosneplăcut, fumul este aspru, înţepător, amărui, lipsit de gust; se poate conserva,nefiind un produs stabil, în el continuând unele procese biochimice.



107

Transformarea tutunului într-un produs ameliorat, conservabil cu ocompoziţie chimică stabilă se face prin procesele de fermentare. Fermentareatutunului este sezonală şi extrasezonală sau industrială.

Fermentarea sezonală se face în timpul primăverii, când vremea seîncălzeşte, folosindu-se procedeul fermentării în baloturi, în butoaie sau lăzi, pe

mese şi pe stelaje. Fermentarea industrială (sau extrasezonală) este metoda cea mai bună,întrucât procesul poate fi dirijat, indiferent de condiţiile anterioare, potrivitcerinţelor diferitelor tipuri şi categorii de tutun. Temperatura şi umiditatea dincamere este controlată; fermentarea durează 12 - 21 zile, produsul avândumiditatea de păstrare.

După fermentare tutunul se alege din nou pe calităţi, apoi este aşezat în baloturi de diferite forme şi mărimi şi expediat la fabrică unde este transformat în produse de fumat.

Producţia de frunze de tutun este destul de variabilă, în funcţie de tip şi

condiţiile de cultură. Soiurile de tip oriental asigură producţii medii de 1.000 –1.500 kg/ha, iar cele de tip Virginia şi de mare consum până la 2.500 – 3.000kg/ha frunze uscate.


1. Premergătoare contraindicate pentru cultura tutunului sunt:a. grâul de toamnă, leguminoasele anuale

b plante din familia Solanaceae

c. nu este pretențioasă la planta premergătoare

2. Politul constă din:a. înlăturarea frunzelor de la vârful plantei

b. înlăturarea frunzelor de la baza planteic. înlăturarea vârfului plantei

3. Recepatul constă din:a. retezarea tulpinii de la al II lea internod de la bază

b. înlăturarea frunzelor de la baza planteic. înlăturarea vârfului plantei

4. Epoca optimă de plantare a tutunului pentru toate zonele din țara noastră este:a. între 1 şi 10 aprilie

b. între 1 şi 10 maic. între 1 şi 10 iunie

5. Densităţile de plantat la tutun sunt de:a. 10 - 15 mii plante/ha

b. 22 - 240 mii plante/hac. 300 - 400 mii plante/ha



108

6. Distanțele de plantare a tutunului sunt de:a. 25-50 cm între rânduri şi 2-6 cm pe rând

b. 35-110 cm între rânduri şi 12-60 cm pe rândc. 110- 150 cm între rânduri şi 60-100 cm pe rând

7. Pentru combaterea dăunătorilor din cultura de tutun se recomandă:a. Dual 500, 3 - 5 l/ha b. Decis 2,5, 0,3 - 0,4 l/hac. Lasso, 4 - 6 l/ha

8. Pentru combaterea bacteriozelor tutunului se recomandă:a. Dithane M 45 – 0,3%;

b. Talstar 10 EC, Fastac 10 EC în doză de 0,1 l/ha;c. Dursban 4 E, Sinoratox R-35 în doză de 1,5 l/ha.

9. Temperatura optimă în timpul dospirii este cuprinsă între:a. 25 - 36°C

b. 45 - 56°Cc. 65 - 76°C

10. Producțiile de frunze uscate obţinute în țara noastră la tutun sunt deaproximativ:a. 1,0 - 3,0 t/ha

b. 5,0 – 7,0 t/ha

c. 10,0 - 12,0 t/ha

Rezumat (U.I. 6)Studierea culturii tutunului ne ajută să intelegem biologia și ecologia

acestei specii, sistematica și cerintele față de factorii de vegetație. De asemenea,studentii vor parcurge principalele verigi tehnologice (rotație, fertilizare, lucrărilesolului, materialul de plantat și plantarea, lucrările de îngrijire și recoltatul),

pentru a putea elabora la sfîrșitul acestei unități de învățare o tehnologie de cultură pentru această specie.







109

4. Bîlteanu Gh., 2001 – Fitotehnie, vol. II , Ed. Ceres, Bucureşti.5. Davidescu D., Davidescu Velicica, 1969 – Agrochimia, Edit. Did. şi Ped.,


Ed. Ceres, Bucureşti.

7. Iacob Viorica, Ulea E., Puiu I., 1998 – Fitopatologie agricolă, Ed. IonIonescu de la Brad, Iaşi.8. Mogârzan Aglaia, Robu T., Zaharia M., 2010 – Fitotehnie- Îndrumător


Fitotehnie, partea a doua.10. Sin Gh., 1987 - Cercetări privind asolamentele, lucrările solului şi

tehnologia de semănat, Analele ICCPT Fundulea, vol. 55, pag. 317. 11. Sin Gh., 2001 – Tehnologii moderne pentru cultura plantelor de câmp. Ed.

Universal, Bucureşti.

12. Sipoş Gh. şi colab., 1981 – Densitatea optimă a plantelor agricole, Ed. Ceres,Bucurşti.

13. Şandru I., 1996 – Protejarea culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor, Ed.Helicon, Timişoara.

14. Şarpe N., 1987 – Combaterea integrată a buruienilor din culturile agricole,Edit. Ceres, Bucureşti.

15. Ştefan M., Dincă F., 1999 – Fitotehnie, Ed. Universitaria, Craiova.16. Toma D., Sin Gh., 1987 - Calitatea lucrărilor agricole executate mecanizat

pentru culturile de câmp, Ed. Ceres, Bucureşti.

17. Zaharia M.S., 2011 - Tehnologia culturilor de câmp. I.S.B.N. 978-973-147-094-8, Editura „Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.

18. Zaharia M.S., 2006 – Cultura tutunului, I.S.B.N. 973-8011-73-6, EdituraMAST, București.

19. Zamfirescu N. şi colab., 1965 – Fitotehnie, vol.I, II, Edit. Agro-silvică,Bucureşti.

*** 1999 – Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizateîn România, M.A.A., D.J.O.P.U.V., Bucureşti




110

Unitatea de învăţare 7 HAMEIUL


7. Hameiul.................................................................................................7.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă defactorii ecologici........................................................................................7.2. Tehnologia de cultivare: înființarea plantației, fertilizarea, lucrărilesolului, parametrii plantatului, lucrările de îngrijire, recoltarea................Rezumat (U.I. 7) ………………………………………………………...

Bibliografie (U.I. 7) ..................................................................................

110

111

113121

121

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 7)Obiectivul acestei unităţi de învăţare este însuşirea principalelor noţiunireferitoare la importanţa culturii hameiului.Să formeze studenţilor deprinderi practice privind principalele verigi

tehnologice la cultura hameiului (fertilizare, lucrările solului, materialul de plantatși plantatul, lucrări de îngrijire, recoltare) și modul de realizare a traseelortehnologice specifice.

După finalizarea studiului din această unitate de învăţare, studentul vadispune de competenţe pentru elaborarea unei tehnologii de cultivare a acesteispecii.


tehnologia de cultivare a hameiului, pe baza cărora pot fi înţelese conceptelereferitoare la elaborarea tehnologiei de cultivare a acestei specii. Timpul mediualocat pentru studiul individual este de cca. 3 ore. Această unitate de învăţare

cuprinde un test de autoevaluare, a căui rezolvare asigură o mai bună fixare acunoştinţelor dobândite în timpul studiului.



111

7. HAMEIUL ( Humulus lupulus L. )

7.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

ImportanţăHameiul este una din cele mai importante plante tehnice deoarece

inflorescenţele femele (conurile) sunt indispensabile în industria berii.Conurile imprimă berii o serie de însuşiri ca spuma, gustul şi aroma

specifică, culoarea şi limpezimea, asigurând şi conservabilitatea ei. Aceasta sedatorează unui alcaloid (lupulină) bogat în substanţe amare, uleiuri volatile şitaninuri.

Conurile uscate se folosesc în cantităţi de 150-1500 g/hl bere, sub formă de pulbere, extract sau combinaţii.

Conurile de hamei se pot utiliza şi în scop medical.Lăstarii tineri se folosesc la prepararea supelor şi a salatelor.Frunzele şi coardele tocate, amestecate cu porumb, constitue un furaj bogat

în proteine şi amidon.Compoziţia chimică a conurilorConurile de hamei, la maturitatea tehnologică, conţin circa 75-80% apă şi

20-25 % substanţă uscată.Din cantitatea de substanţă uscată, 10-20% reprezintă compuşi azotaţi, 20-

25% substanţe extractive neazotate, 8-12% celuloză, 0,2-2,5% ulei volatil.Substanţele amare, uleiul volatil şi răşinile conferă berii însuşirile specifice.RăspândireÎn anul 2009, suprafaţa cultivată cu hamei pe glob a fost de 83,3 mii ha cu o

producţie medie de 1700 kg/ha. Suprafeţe mai mari se cultivă în Etiopia,Germania, SUA, Cehia, R.P.D. Coreea.

Suprafeţele în ţara noastră au scăzut în ultimii ani de la 2400 ha la sub 500ha cu o producţie medie de aproximativ 540 kg/ha.

Sistematică. OrigineHameiul cultivat (european) – Humulus lupulus ssp. europaeus, var. culta

aparţine familiei Cannabaceae. Provine din hameiul spontan (var. spontanea) prin

luarea în cultură a acestuia.Locul de origine al hameiului cultivat se pare a fi văile fertile din Caucaz şi

litoralul Mării Negre.Particularităţi biologiceHameiul european este o plantă perenă, vivacitatea (cca. 40 ani) fiind

asigurată de planta subterană (rădăcini, butuc, stoloni). Organele aeriene apar şidispar în fiecare an.

Sistemul radicular al hameiului este puternic, ramificat, pătrunzând în sol până la 2-4 m adâncime.

Butucul (tulpina) are 30-40 cm lungime, 10-15 cm grosime şi estemenţinută la 10-15 cm sub nivelul solului prin tăierile la butuc.



112

Înmulţirea. Hameiul se înmulţeşte prin sămânţă (în procesele deameliorare) şi prin butaşi (la înfiinţarea plantaţiei).

Germinaţia seminţelor are loc la temperaturi minime de 50C şi formează în primul an o rădăcină de 1-1,5 m şi coarde de 2-4 m iar în anul al II-lea ajung ladezvoltarea celor provenite din butaşi.

Butaşii emit primăvara, când temperatura este de 4-5

0

C, la partea bazală,rădăcini adventive iar la cei 2-3 ochi apar lăstari. În primul an lăstarii ajung la 4-8m înălţime.

În fiecare an, de pe mugurii dorminzi de pe butuc, se vor forma lăstari. Lăstarii care pornesc din butuc în luna aprilie sunt dirijaţi pe suporţi.

Lăstarii principali emit câte doi lăstari de la fiecare nod, de 0,5-2 m lungime, pecare se vor forma inflorescenţele (conurile).

Frunzele se formează câte două la fiecare nod, sunt diferit lobate şi cumarginile dinţate.

Inflorescenţele mascule şi femele sunt dispuse pe plante diferite.

Inflorescenţele mascule sunt raceme axilare, cu lungimea de 80-100 cm, cunumeroase flori pe tipul 5. Florile femele sunt dispuse în amenţi pedunculaţi, caredevin conuri ovate de 2-6 cm lungime şi 1-3 cm diametru şi se compun dintr-un

peduncul, un rahis şi numeroase bractei care poartă florile propriu-zise şi fructele. Perioada de vegetaţie a hameiului, de la pornirea în creştere a mugurilor de

pe butuc şi până la maturitatea tehnologică, este de 100-170 zile.Fructul are diametrul de 2,5-3,5 mm şi MMB-ul de 3-4 g, de culoare

galbenă-cenuşie. Polenizarea, fecundarea şi apariţia fructelor este un fenomennedorit în plantaţii, determinând deprecierea însuşirilor calitative ale conurilor.

Grăunciorii de lupulină sunt produşi de glandele secretoare (peri), dispusela baza bracteelor. Perii glandulari secretă lupulina, un produs făinos, de culoare

galbenă-aurie, în formă de clopot dublu, cu diametrul de 100-200 , având unmiros specific.

Cerinţe faţă de climă şi solHameiul manifestă o plasticitate ecologică destul de pronunţată dar pentru

cultivarea lui pretinde anumite condiţii de climă şi sol.Căldura. Lăstarii pornesc în vegetaţie la 4-50C iar în timpul perioadei de

vegetaţie sunt potrivite temperaturile moderate (13-14 0C media lunii mai, 16-170

C media lunii iunie şi 17-19

0

C în perioada formării conurilor).Umiditatea. Cerinţele hameiului faţă de apă sunt ridicate. În perioadaaprilie-august sunt necesare 350-450 mm precipitaţii şi în special la înflorirea -formarea conurilor (iunie-iulie).

Lumina. În cursul vegetaţiei hameiul preferă zile mai umbrite în perioadavegetativă şi o durată de strălucire a soarelui mai mare în timpul înfloritului şiformării conurilor.

Ceaţa favorizează răspândirea manei, de aceea se vor evita terenurile dinvăile cu ceaţă frecventă.

Solul. Hameiul preferă soluri profunde, cu textură lutoasă, luto-nisipoasă,

drenate, bine aprovizionate în calciu, pH-ul 6,5-7,8.Zone de cultură



113

Actualele plantaţii de hamei se întâlnesc în judeţele Maramureş, Braşov,Cluj, Sibiu, Alba şi Hunedoara.

7.2. Tehnologia de cultivare

Valoarea investiţiilor pentru o plantaţie de hamei este foarte ridicată şi petermen lung de aceea, amplasarea acestora se face în urma unor studii defezabilitate întocmite foarte riguros.

Terenul va trebui să fie complet mecanizabil, profund, fertil, cu texturăuşoară (L, L-N), neutru sau slab acid, slab bazic, din punct de vedere al pH-ului.Se vor evita solurile extreme, cu apa freatică la suprafaţă, zonele frecvente cuvânturi puternice, ceaţă şi grindină. Plantaţiile de hamei se înfiinţează dupăefectuarea unor lucrări de îmbunătăţiri funciare ca nivelare, drenare, delimitarea

parcelelor şi drumurilor, betonarea unor puncte fixe de rezistenţă a spalierului şifixarea prin sudură a unor stâlpi de ancorare.

Spalierul este o construcţie solidă, cu o durată mare de exploatare de peste50 de ani în cazul folosirii stâlpilor de oţel. Când natura stâlpilor este de lemn sau

beton armat durata de folosire este ceva mai mică (20-30 de ani). Spalierul secompune dintr-o reţea de sârme sau cabluri de oţel fixate în sol prin plăci de

beton, care asigură verticalitatea stâlpilor şi rezistenţa unei mase enorme de cca.200 tone/ha. Perpendicular pe direcţia sârmelor principale se întind sârmesecundare asigurând o reţea orizontală ca o plasă, iar pe verticală din dreptul

butucului se conduc coardele, fie pe sârmă subţire cu diametrul cuprins între 1,2 şi1,5 mm, fie pe sfori sintetice şi rezistente la greutăţi ale plantelor verzi în faza de

maturitate, de 50 până la 70 kg/plantă.Desfundarea şi fertilizarea terenului se face după construcţia spalierului

pe adâncimea de 70-80 cm cu 50-60 t gunoi de grajd la hectar şi 300-400 kg/hasuperfosfat şi sare potasică.

Plantarea se face cu butaşi obţinuţi de pe partea subterană a coardelor saudin drajoni şi înrădăcinaţi un an în pepiniere, pentru o mai bună prindere, evitareagolurilor şi pentru intrarea mai devreme pe rod. Un butaş corespunzător va avea olungime de minim 10-12 cm, o grosime la mijloc de 1,5 cm şi 2-3 internodii cu 4-6 ochi.

Pepiniera pentru înrădăcinarea butaşilor este de tipul clasic asemănătoarecelei pentru înrădăcinarea în şcolile de viţă de vie, cu modelare în biloanedistanţate la 1 m şi cu interval pentru tratamente fitosanitare la intervale de 6-8rânduri pentru agregatele mecanice de stropit. Distanţa între butaşi pe rând, în

bilon este de 15-20 cm, iar adâncimea în bilon, de 8-10 cm până la vârful bilonului, realizând 50-70 de mii de butaşi la hectar. Înrădăcinarea butaşilor semai practică şi în pungi de polietilenă de dimensiunile pungilor din comerţ (pentrulapte), cu conţinut special pentru înrădăcinare format din turbă calcarizată sau dinamestec de mraniţă, pământ de ţelină şi nisip de râu ca pentru răsadniţelelegumicole. Pungile se aşează în seturi de câte 10 pungi, în fâşii de şanţ lung, cu

interval de 1 m între şanţuri. Lăstarii crescuţi din ochii butaşilor în timpulînrădăcinării se dirijează pe suporţi de sârmă sau sfoară la înălţimea de 1 m de la



114

nivelul solului. Lucrările de întreţinere în pepinieră constau în combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, completate sistematic cu udări în perioadelesecetoase. Cârnitul vârfului vegetativ la înălţimea de 1 m asigură o suplimentare anumărului de rădăcini formate.

Recoltarea butaşilor se face cu plugul special pentru cultura în biloane sau

manual pe suprafeţe mai mici, cu cazmaua. Butaşii înrădăcinaţi în pungi se scotmanual, pungă cu pungă şi se sortează pe categorii pentru plantarea unor suprafeţecompacte, cu butaşi de aceeaşi mărime în vederea obţinerii unor plantaţiiuniforme şi mai uşor de stăpânit din punct de vedere fitosanitar.

Plantarea butaşilor se face toamna sau primăvara. Plantaţiile de toamnă(15 X - 15 XI) asigură o prindere mai bună, coarde mai viguroase încă din primulan şi o producţie relativ bună de conuri încă din anul al II-lea de vegetaţie.Plantarea se face în gropi, pe locuri pichetate la distanţa de 3 m între rânduri şi 1m între plante pe rând, asigurând o densitate de 3333 butuci la hectar.

Plantarea se face cu îngrăşăminte organice în amestec cu pământul situat

sub butaş (5-6 kg de gunoi de grajd la groapă), aşezarea butaşului se face laadâncimea de 10-15 cm faţă de nivelul solului, cu rădăcinile bine răsfirate.Această distanţă până la nivelul solului va rămâne aceeaşi pe toată durataexploatării plantaţiei, fiind adâncimea optimă de menţinere în sol a capului

butucului cu ocazia tăierilor anuale. Deoarece plantele vegetează un mare numărde ani la locul de plantare se vor respecta cu mare stricteţe dimensiunile dintre

plante pe rând, aliniamentele şi calitatea lucrării de plantare.În ţările cu tradiţie în cultura hameiului şi care deţin suprafeţe mari,

plantarea hameiului se poate efectua şi mecanizat cu maşini speciale de tipul

maşinilor de plantat răsaduri, caz în care se reduc mult costurile şi creştesemnificativ productivitatea muncii.

Fertilizarea. Prin volumul mare de biomasă pe care o dezvoltă, hameiuleste o mare consumatoare de elemente nutritive, îndeosebi de azot, potasiu şicalciu. Pentru o tonă de conuri uscate, hameiul consumă în medie 95 kg N; 31 kgP2O5; 88 kg K 2O; 123 kg CaO; 15 kg MgO. Consumul maxim se realizează înlunile iulie-august (circa 69% din N, 96% din P2O5 şi 80%din K 2O).

Fertilizarea se face cu îngrăşăminte minerale singure sau asociate cuîngrăşăminte organice (gunoi de grajd, îngrăşăminte verzi etc.)

Când fertilizarea se face numai cu gunoi de grajd, acesta se aplică pe toatăsuprafaţa prin împrăştiere în doze de 40-50 t/ha la interval de doi ani şi seîncorporează în sol prin arătura de toamnă. Când fertilizarea se face cuîngrăşăminte organice şi minerale, dozele de 40-50 t/ha gunoi de grajd aplicatodată la 4 ani se asociază cu îngrăşăminte chimice, până la dozele calculate pentruoptimum economic.

Îngrăşămintele verzi (mazăre, lupin alb, rapiţă) încorporate în sol potsubstitui o cantitate însemnată de gunoi de grajd dacă se însămânţează devreme, înluna iulie şi realizează o masă vegetală mare pe intervalele dintre rânduri.

Îngrăşămintele minerale sunt foarte eficiente pe toate tipurile de sol,

aplicându-se diferenţiat după nivelele de aprovizionare cu elemente nutritivedeterminate prin analize de sol.



115

În funcţie de o serie de elemente particulare ale condiţiilor pedoclimaticesau economice, dozele de îngrăşăminte pentru condiţiile ţării noastre oscileazăîntre 150-200 kg/ha N, P, K, diferenţiate în funcţie de sol, zona climatică (maimult sau mai puţin bogată în precipitaţii), asocierea cu îngrăşămintele organice,soiul cultivat etc.

Îngrăşămintele greu solubile cu fosfor şi potasiu precum şi gunoiul de grajdmai greu mineralizabil se aplică toamna şi se încorporează odată cu arătura deacoperire a butucului, iar cele mai uşor solubile (azotatul de amoniu,îngrăşămintele complexe) se administrează primăvara, după tăierile la butuc saufracţionate în mai multe reprize pe solurile uşoare, unde pot fi levigate prin

precipitaţiile abundente din lunile de primăvară.Amendamentele cu calciu se aplică odată la 4-5 ani pe solurile acide în doze

de 5-6 t/ha pentru menţinerea reacţiei neutre a solului. Nutrienţii foliari cu macro şi microelemente sunt bine receptaţi de plantele

de hamei, îndeosebi acolo unde se manifestă anumite carenţe în unele elemente.

În general, fertilizanţii foliari se aplică concomitent cu tratamentelefitosanitare din considerente economice dar şi pentru că, în general, nu se constatăfenomene de incompatibilitate între acestea şi substanţele active din pesticide.Aplicarea nutrienţilor foliari se face, de regulă, în două faze de vegetaţie ahameiului: înainte de înflorire şi la începutul formării conurilor. Cei mai desfolosiţi sunt fertilizanţii foliari produşi în ţara noastră F-4.1.1. şi F-2.3.1., înconcentraţii de 0,3-0,5%.

Lucrările de îngrijire se efectuează diferenţiat în funcţie de stadiul în carese găseşte plantaţia de hamei.

Lucrările de îngrijire în primul an de vegetaţie constau în:- completarea golurilor cu butaşi înrădăcinaţi în locurile unde butaşii

plantaţi nu s-au prins;- combaterea buruienilor prin praşile mecanice între rânduri şi manuale

pe rând deoarece în această fază de plantă tânără, hameiul este foarte sensibilla erbicide;- întinderea sârmelor sau sforilor verticale şi palisarea plantelor în sensulacelor de ceasornic cu dirijarea în V alternativ, reţinând câte două coarde lafiecare butuc;- combaterea bolilor şi dăunătorilor (mană, afide, larve de cărăbuş etc.)- recoltarea conurilor din plantaţiile înfiinţate cu butaşi înrădăcinaţi;- fertilizarea anuală de toamnă cu P2O5 şi K 2O;- efectuarea arăturii de toamnă cu acoperirea butucilor.Începând cu anul al doilea de vegetaţie în plantaţiile pe rod, grija pentru

vigoarea şi sănătatea plantelor este un obiectiv permanent în hameişti.Primăvara, când starea de zvântare a terenului permite, se începe cu o

grăpare, pentru păstrarea rezervei de umiditate din sol acumulată în timpul iernii şise continuă cu arătura de dezgropare a butucilor, când tăierile la butuc se facmanual sau o discuire pentru nivelarea arăturii când tăierile la butuc urmează să se

fectueze mecanic.



116

Tăierile anuale la butuc au scopul de a menţine capul butucului la cca. 10cm sub nivelul solului, de a curăţa butucul de drajonii şi rădăcinile adventive carese formează în partea lui superioară, de a asigura concomitent cu această lucrare

protecţia fitosanitară a butucului prin tratamente cu insectofungicide sistemice.Lucrarea de tăiere la butuc efectuată an de an şi corect asigură perenitatea

plantelor, iar în plantaţiile autentificate pentru înmulţirea vegetativă prin butaşi se prelevează cu această ocazie materialul semincer “liber de viroze” pentrucompletarea golurilor sau pentru micromultiplicare “in vitro”, în scopul obţineriide butaşi sănătoşi şi cu mare vigoare de creştere.

Tăierea la butuc se efectuează primăvara timpuriu sau toamna târziu şi poate fi realizată în 3 feluri:- razantă - când se înlătură toată partea crescută cu un an înainte până la

porţiunea îngroşată, în cazul în care capul butucului se situează mai la suprafaţă;- normală - când se lasă circa 2 cm din baza coardelor formate în anul

precedent cu 2 ochi fiecare, menţinându-se astfel adâncimea normală a capului

butucului la 10 cm în sol;- înaltă - când se lasă 4-6 ochi la baza coardelor din anul precedent, urmărindu-se fie ridicarea capului butucului până la adâncimea normală, fie o creştere maiviguroasă la butucii nou formaţi prin completarea golurilor pentru a-i ajunge îndezvoltare pe cei iniţiali.

Tăierile la butuc se pot efectua şi mecanic cu maşini speciale prin frezaresau prin forfecare, realizând o eficienţă economică sporită şi un consum mult maimic de forţă de muncă.

În plantaţiile pe rod, lucrările de primăvară continuă cu întinderea sârmelor

verticale sau a sforilor, folosind prăjini lungi care au la un capăt un mecanismspecial de înnodare a sforii la 6-7 m, sau platforme înalte montate pe tractor, undemuncitorii prind sârmele sau sforile manual de sârmele secundare orizontale.

Îndrumarea coardelor pe sârmele verticale sau pe sfori începe când lungimeacoardelor pornite din butuc este de 50-60 cm. Dirijarea acestora se face câte două

pe o sârmă sau sfoară, adică 4 coarde pe două sârme dispuse în “V” la soiurile mai puţin viguroase şi numai două coarde de la un butuc pe o sârmă, dispuse în “V”alternativ cu sârma de la celălalt butuc la cele viguroase. Cu ocazia îndrumăriicoardelor se procedează şi la operaţiunea de înlăturare a lăstarilor suplimentari

porniţi din mugurii situaţi pe capul butucului (plivit). Dirijarea coardelor se face însensul acelor de ceasornic (altfel, coardele se desfăşoară şi se desprind de pesfoară) de cel puţin două ori la interval de o săptămână .

Combaterea buruienilor reprezintă o activitate importantă în plantaţiile dehamei. Buruienile influenţează negativ producţia şi calitatea conurilor printr-unconsum relativ mare de elemente nutritive, prin favorizarea dezvoltării bolilor şidăunătorilor, creând greutăţi în efectuarea lucrărilor de îngrijire şi de recoltare.Deşi hameiul este o plantă vivace, cu ritm rapid de creştere, în primele faze devegetaţie domină buruienile, combaterea acestora fiind o necesitate în plantaţiiducând la obţinerea de profit.



117

În condiţiile unor costuri reduse cu forţa de muncă manuală combaterea buruienilor se realizează prin 2-3 praşile manuale pe rând asociate cu 3-4 lucrărimecanice printre rânduri cu cultivatorul sau discuitorul de hamei.

Prima praşilă manuală se efectuează mai adânc (numită “sapa mare”) avândscopul de a afâna solul în profunzime în jurul butucului, de a distruge organele

subterane ale buruienilor perene şi a drajonilor apăruţi din butuc. Pe intervaluldintre rânduri, de regulă, se efectuează numai lucrări mecanice.Combaterea chimică a buruienilor din plantaţiile de hamei se face cu

erbicide selective pe rândul de plante dintre care cel mai eficient s-a dovedit a fiGesatopul, care este un erbicid rezidual cu acţiune drastică asupra buruienilordicotiledonate şi monocotiledonate anuale. În primii doi ani de la înfiinţarea

plantaţiei se evită aplicarea Gesatopului, combaterea buruienilor efectuându-se prin 2-3 praşile manuale. În anii următori se poate aplica erbicidul Gesatop (2kg/ha) primăvara, după efectuarea tăierilor la butuc, pe fâşii late de 60 cm, iarcând hameiul are cel puţin 5 m înălţime şi s-a lignificat la bază se pot aplica

diferite erbicide cu acţiune de contact ca: Fusilade (1 l/ha), Sare DMA (0.6 l/ha),Gramoxone (2 l/ha) simple sau asociate, după gradul de infestare cu buruieni.Aceste erbicide asociate cu unele lucrări mecanice printre rânduri asigurăcombaterea integrală a buruienilor în plantaţiile de hamei. Lăstarii bazali şiîndepărtarea frunzelor bazale de pe coarde pe înălţimea de cca 1 m pentruaerisirea plantaţiei, se realizează cu un erbicid cu acţiune defoliantă (Gramoxone2-3 l/ha, Purivel, 2 l/ha).

Combaterea bolilor şi dăunătorilorCele mai frecvente boli în plantaţiile de hamei sunt mana hameiului

( Pseudoperenospara humuli (Miy et Tak) Wilson) şi făinarea (Sphaerothecahumuli (DC) Burr.). Sporadic mai apar verticilioza sau ofilirea, înroşirea conurilorşi un număr însemnat de viroze şi bacterioze (Bobeş, 1983).

Mana hameiului se combate prin tratamente preventive şi curative.Preventiv se folosesc produsele Ridomil 60 WP- 1% (300 g/30 l apă) concomitentcu tăierile la butuc, primăvara prin stropiri cu pompele manuale peste capul

butucului, tratament care asigură protecţia pe o perioadă de cca. 2 luni.Strategia de combatere a manei pe foliajul plantelor de hamei presupune

folosirea sistematică şi alternativă a unor substanţe omologate ca Ridomil plus 48WP 2,5 kg/ha; Sandofan (2.5 kg/ha) sau Aliette (80 PU 2.5-3 kg/ha) în funcţie de

presiunea de infecţie, remanenţa produsului pe foliaj şi evitarea apariţieifenomenului de rezistenţă.

Făinarea hameiului se combate cu Tilt 250 EC (200 g/ha), Topaz 100 EC(400 g/ha) şi cu sulf muiabil (4-5 kg/ha).

Dăunătorii cei mai frecvenţi în plantaţiile de hamei sunt pentru organeleaeriene: păduchele verde al hameiului ( Phorodon humuli Schrank) păianjenul roşucomun (Tetranychus urticae Koch.) şi puricele hameiului ( Psylliodes attenuata Koch.) iar pentru organele subterane: larvele cărăbuşului de mai ( Melolonthamelolontha L.), omida de pădure a hameiului (Triodia sylvina L.), gărgăriţa

leguminoaselor (Othiorrhynchus ligustici L.) viermii sârmă, coropişniţa etc. (T.Perju, 1983).



118

Păduchele verde se combate la avertizare sau la apariţia în plantaţii a primelor forme adulte, aripate. Tratamentele se fac cu aficide: Vetracid, Ekalux,Lanate, Decis, Fastac, Karate prin alternanţă în doze eficiente.

Păianjenul roşu comun se combate cu acaricide ca: Neotrin, Neoron,Keltane, Mitac etc. la avertizare sau când se constată prezenţa a 1-2 forme

mobile/frunze.De regulă, ceilalţi dăunători nu depăşesc frecvent pragurile economice dedăunare şi în foarte rare cazuri se ajunge în situaţia de a aplica măsuri curative decombatere.

RecoltareaRecoltarea conurilor se face la maturitatea tehnică, moment sesizabil prin

schimbarea nuanţei de culoare de la verde la verde-gălbui şi prin îngălbenirea pronunţată a lupulinei dintre bractei. Practic, momentul se pune în evidenţă prinstrângerea conurilor în mână, acestea se deformează uşor şi îşi revin la formainiţială, au un miros plăcut, caracteristic, aromat, iar în această fază care durează

8-10 zile conurile au conţinutul cel mai ridicat în lupulină, substanţe amare şiarome. În condiţiile din ţara noastră, maturarea tehnică are loc în a doua jumătatea lunii august şi în prima jumătate a lunii septembrie.

La o recoltare înainte de maturitatea tehnică a conurilor producţia este maimică şi de calitate inferioară, iar la întârzierea recoltării, conurile se înroşesc,

bracteile se deschid, devin rigide şi se desprind de pe rahis, lupulina se scutură, sedepreciază, se reduce conţinutul în ulei volatil, răşinile moi se transformă în răşinidure.

Recoltarea. Hameiul se recoltează manual, semimecanizat şi mecanizat

complet.Prezenţa umidităţii ridicate în conuri în momentul recoltării (prin rouă, ceaţă

sau ploaie) depreciază calitatea recoltei, de aceea hameiul se recoltează după ce s-a ridicat roua, numai pe timp frumos, când conurile sunt zvântate.

Recoltarea manuală presupune desprinderea părţii de sus a plantei de pespalier, culegerea conurilor manual cu peduncul de cel mult 1 cm şi transportulacestora spre locul de uscare. Coardele culese căzute la pământ se înfăşoară lângă

butuc pentru ca în următoarea perioadă de timp să aibă loc migrarea substanţelorde rezervă în butuc, mărind în acest fel longevitatea plantaţiei.

Recoltarea semimecanizată constă în desprinderea coardelor din parteasuperioară de pe spalier, secţionarea la 1-1,5 m de sol şi încărcarea lor în remorci-

platforme urmate de transportul la maşinile staţionare de cules (LCCH -1, LCCH-2, Yugo-Wolf). Acestea desprind conurile şi frunzele de pe coarde, separăconurile de frunze şi le transportă pe benzi rulante la uscătoare.

Recoltarea mecanizată se face direct din plantaţii cu combine speciale,autopropulsate, care efectuează toate operaţiile până la obţinerea conurilor.

Uscarea conurilor se face în uscătoare speciale şi presupune pierdereaumidităţii din conuri de la 75-80% cât au când sunt recoltate până la 6-7%. Laaceastă umiditate conurile se sfărâmă şi se depreciază calitativ de aceea după ce s-

a ajuns la această umiditate (care de fapt se practică pentru uscarea rahisului dincon), conurile se trec în climatizor pentru a li se mai reda câteva procente de



119

umiditate, până la 11-13%, stare în care se pot presa şi ambala, fără pierderi şi cu păstrarea nealterată a calităţilor.

Uscarea conurilor de hamei este un proces dificil şi delicat în care trebuie săse respecte temperatura aerului introdus în uscător şi debitul de aer. La creştereatemperaturilor de uscare peste parametri optimi (75-80oC la intrare şi 60-65oC pe

traseu) au loc pierderi în conţinutul de acizi alfa şi în ulei volatil depreciindu-secalitatea hameiului.Ambalarea hameiului pentru livrare la fabricile de bere se face după

bonitare şi recepţia beneficiarului în baloturi presate în saci de pânză, cu presespeciale, în greutate diferită (50-100 kg) etichetaţi şi clasaţi pe categorii. Păstrareahameiului ambalat în vederea prelucrării la fabricile de bere se face în camererăcoroase, la temperaturi scăzute, de 2-3oC.

În ultimul deceniu, fabricile de bere au trecut la folosirea peletelor de hameiîn procesul de fabricare a berii, ceea ce presupune condiţionarea conurilor subformă de pelete în instalaţii speciale şi livrarea sub această formă la fabricile de

bere.Deşi există o tendinţă, pe plan mondial, de a se folosi din ce în ce mai mult

extract de hamei în unele fabrici de bere, folosirea conurilor în dozajul defabricaţie (sub formă de material presat sau peletat) rămâne o sursă sigură decreştere a calităţii berii sub aspectul aromei, gustului, culorii şi persistenţeispumei, calităţi mult apreciate de către consumatorii pretenţioşi.

Producţia de conuri uscate variază în funcţie de soi, zona de favorabilitate,condiţiile de cultivare, fiind în mod frecvent cuprinsă între 1000-1500 kg/ha lasoiurile aromate cu lăstari roşii şi ajungând până la 2000 - 3000 kg/ha la soiurile

productive cu lăstari verzi şi în condiţii de cultivare intensivă.


1. Tăierea la hamei poate fi realizată în 3 feluri:a. scurtă, normală, înaltă

b. razantă, normală, înaltă

c. scurtă, mijlocie, înaltă

2. Desfundarea terenului în vederea înființării plantației se face pe adâncimea de:a. 30-40 cm

b. 50-60 cmc. 70-80 cm

3. Dozele de îngrăşăminte chimice (kg s.a./ha), pentru condiţiile ţării noastre,oscilează între:a. 50-100 kg/ha N, P, K;

b. 150-200 kg/ha N, P, K;c. 250-300 kg/ha N, P, K;



120

4. Dozele de îngrăşăminte la fertilizarea organică, oscilează între:a. 20-25 t/ha la interval de doi ani;

b. 40-50 t/ha la interval de doi ani;c. 40-50 t/ha la interval de patru ani;

5. Distanțele de plantare la hamei sunt de:a. 300 cm între rânduri şi 100 cm pe rând b. 200 cm între rânduri şi 100 cm pe rândc. 200 cm între rânduri şi 200 cm pe rând

6. Epoca optimă de plantare a butașilor de hamei înrădăcinați:a. 15 II – 15 III

b. 15 V - 15 VIc. 15 X - 15 XI

7. Densităţile de plantat la hamei sunt de:a. 3333 plante/ha

b. 2222 plante/hac. 1111 plante/ha

8. Pentru combaterea păduchelui verde al hameiului se recomandă:a. Dual 500, 3 - 5 l/ha

b. Decis 2,5, 0,3 - 0,4 l/hac. Lasso, 4 - 6 l/ha

9. Pentru combaterea manei la hamei se recomandă:a. Ridomil plus 48 WP 2,5 kg/ha;

b. Talstar 10 EC;c. Dursban 4 E 1,5 l/ha.

10. Producțiile de conuri uscate sunt de aproximativ:a. 1,0 - 3,0 t/ha

b. 5,0 – 7,0 t/hac. 10,0 - 12,0 t/ha



121

Lucrare de verificare nr. 3 ( se va trimite pe adresa disciplinei, în format electronic sau prin poştă, până la

sfârşitul celei de-a IX-a săptămână din sem. I ).

1. Precizați importanța lupulinei (2 puncte)

2. Care sunt agenții patogeni care atacă plantele de tutun și hamei ? (2 puncte)3. Ce strategii de combatere a buruienilor se utilizează la cultura hameiului?

(4 puncte)

4. Completati spațiile libere (2 puncte)

Tăierile anuale la butuc au scopul de a menţine capul butucului la cca. .....cm sub nivelul solului și de a curăţa butucul de ............... şi ............ care se

formează în partea lui superioară.Uscarea conurilor se face în uscătoare speciale şi presupune pierderea

umidităţii din conuri de la ............. cât au când sunt recoltate până la.....................

Rezumat (U.I. 7)Studierea hameiului ne ajută să intelegem biologia și ecologia acestei

specii, sistematica și cerintele față de factorii de vegetație. De asemenea, studentiivor parcurge principalele verigi tehnologice (fertilizare, lucrările solului,înființarea plantației, lucrările de îngrijire și recoltatul), pentru a putea elabora lasfîrșitul acestei unități de învățare o tehnologie de cultură pentru această specie.





4. Bîlteanu Gh., 2001 – Fitotehnie, vol. II , Ed. Ceres, Bucureşti.5. Davidescu D., Davidescu Velicica, 1969 – Agrochimia, Edit. Did. şi Ped.,



asupra formării producţiei, Analele ICCPT Fundulea, vol. 57, pag. 127.

8. Iacob Viorica, Ulea E., Puiu I., 1998 – Fitopatologie agricolă, Ed. IonIonescu de la Brad, Iaşi.



122

9. Mogârzan Aglaia, 2012 - Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.10. Mogârzan Aglaia, Robu T., Zaharia M., 2010 – Fitotehnie- Îndrumător


Fitotehnie, partea a doua.

12. Sin Gh., 2001 – Tehnologii moderne pentru cultura plantelor de câmp. Ed.Universal, Bucureşti.13. Sipoş Gh. şi colab., 1981 – Densitatea optimă a plantelor agricole, Ed. Ceres,

Bucurşti. 14. Şandru I., 1996 – Protejarea culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor, Ed.

Helicon, Timişoara. 15. Şarpe N., 1987 – Combaterea integrată a buruienilor din culturile agricole,

Edit. Ceres, Bucureşti. 16. Ştefan M., Dincă F., 1999 – Fitotehnie, Ed. Universitaria, Craiova.17. Toma D., Sin Gh., 1987 - Calitatea lucrărilor agricole executate mecanizat

pentru culturile de câmp, Ed. Ceres, Bucureşti.18. Zaharia M.S., 2011 - Tehnologia culturilor de câmp. I.S.B.N. 978-973-147-

094-8, Editura „Ion Ionescu de la Brad” Iaşi19. Zamfirescu N. şi colab., 1965 – Fitotehnie, vol.I, II, Edit. Agro-silvică,

Bucureşti. *** 1999 – Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate

în România, M.A.A., D.J.O.P.U.V., Bucureşti *** 2011 – http://faostat.fao.org




123

BIBLIOGRAFIE

1. Axinte M., Muteanu L., Borcean I., Roman Gh.V., 2001 – Fitotehnie, Ed. “Ion

Ionescu de la Brad” Iaşi.

2. Berbecel O., Valuţă Gh., 1960 – Zonarea ecologică a plantelor economice,

Edit. Academiei, Bucureşti. 3. Berindei, M., 1977 – Zonarea producţiei de cartof , Ed. Ceres, Bucureşti.

4. Beukema, H.P. şi D.E. Van der Zaag, 1990 – Introduction to potato production.

Wageningen : Pudoc III.

5.Bîlteanu Gh, Salontai Al., Vasilică C., Bîrnaure V., Borcean I., 1991 –

Fitotehnie, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti.

6. Bîlteanu Gh., 1999 – Fitotehnie, vol. I , Ed. Ceres, Bucureşti.

7. Bîlteanu Gh., 2001 – Fitotehnie, vol. II , Ed. Ceres, Bucureşti.

8. Bondarev I., Sin Gh. şi colab., 1981 – Elemente noi în tehnologia de culturăa inului, Prod. Veget., Cereale şi plante tehnice, nr. 2, pag. 19.

9. Budoi Gh. şi colab., 1983 – Cercetări privind combaterea buruienilor dinsfecla de zahăr cultivată pe solul cernoziomic din sudul ţării, Lucr. ştiinţ.,

Sfeclă şi zahăr, vol. 12.

10. Ceapoiu N., 1994 – Grâul , Ed. Academiei, Bucureşti. 11. Davidescu D., Davidescu Velicica, 1969 – Agrochimia, Edit. Did. şi Ped.,

Bucureşti. 12. Hălmăjan H., 1999 – Tehnologia culturii inului , Cereale şi plante tehnice,

nr.4, pag. 9. 13. Hera Cr., Borlan Z., 1980 – Ghid pentru alcătuirea planurilor de fertilizare,



Ionescu de la Brad, Iaşi. 16. Mogârzan Aglaia, Vasilică C., Axinte M., 2000 - Influenţa îngrăşămintelor

organo-minerale asupra producţiei şi calităţii acesteia la sfecla pentruzahăr într-o experienţă de lungă durată la Ezăreni – Iaşi, Lucr. ştiinţ., vol.

37, Iaşi.

17. Mogârzan Aglaia, Morar G., Ştefan M., 2004 - Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu

de la Brad” Iaşi.

18. Mogârzan Aglaia, Robu T., Zaharia M., 2010 – Fitotehnie- Îndrumător

pentru lucrări practice, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.19. Mogârzan Aglaia, 2012 - Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.

20. Morar G., S. Cernea, M. Duda, Livia Ştef, 1995 – Lucrări practice de Fitotehnie,

partea a doua.

21. Morar G., 1999 – Cultura cartofului , Edit. Risoprint, Cluj Napoca.

22. Sin Gh., 1987 - Cercetări privind asolamentele, lucrările solului şi tehnologiade semănat, Analele ICCPT Fundulea, vol. 55, pag. 317.

23. Sin Gh., 2001 – Tehnologii moderne pentru cultura plantelor de câmp. Ed.

Universal, Bucureşti.

24. Sipoş Gh. şi colab., 1981 – Densitatea optimă a plantelor agricole, Ed.

Ceres, Bucurşti. 25. Şandru I., 1996 – Protejarea culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor, Ed.

Helicon, Timişoara.



124

26. Şarpe N., 1987 – Combaterea integrată a buruienilor din culturile agricole,Edit. Ceres, Bucureşti.

27. Ştefan M., Dincă F., 1999 – Fitotehnie, Ed. Universitaria, Craiova.

28. Toma D., Sin Gh., 1987 - Calitatea lucrărilor agricole executate mecanizat pentru culturile de câmp, Ed. Ceres, Bucureşti.

29.Vasilică C., Mogârzan Aglaia, 1999 – Zum einfluss Verschiedener

organischer Dünger in Kombination mit Mineraldüngung auf ErtragundQualität von Zuckerrüben, Winterweizen und mäis, Arch. Acker., Pfl.

Boden, vol. 44, pag. 93. 30. Zaharia M., 2006 – Cultura tutunului , Ed. MAST, Bucureşti.

31. Zaharia M., Mogârzan Aglaia, Robu T., 2011 – Fitotehnie – Lucrări delaborator, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.


33. Zamfirescu N. şi colab., 1965 – Fitotehnie, vol.I, II, Edit. Agro-silvică,

Bucureşti. *** 1999 – Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în

România, M.A.A., D.J.O.P.U.V., Bucureşti *** 2011 – http://faostat.fao.org




Răspunsuri la testele de autoevaluare:

(1): 1 - a; 2 - c; 3 - b; 4 - b; 5 - b; 6 - a; 7 - a; 8 - b; 9 - a; 10 - b;

(2): 1- b; 2 - a; 3 - b; 4 - a; 5 - a; 6 - b; 7 - c; 8 - a; 9 - b; 10 - a;

(3): 1 - c; 2 - b; 3 - b; 4 - b; 5 - b; 6 - b; 7 - a; 8 - a; 9 - a; 10 - b;

(4): 1- b; 2 - b; 3 - a; 4 - a; 5 - b; 6 - c; 7 - a; 8 - b; 9 - b; 10 - b;

(5): 1- b; 2 - a; 3 - a; 4 - b; 5 - b; 6 - b; 7 - a; 8 - b; 9 - c; 10 - b;

(6): 1- b; 2 - b; 3 - a; 4 - b; 5 - b; 6 - b; 7 - b; 8 - a; 9 - a; 10 - a;

(7): 1- b; 2 - c; 3 - b; 4 - b; 5 - a; 6 - c; 7 - a; 8 - b; 9 - a; 10 - a;

Documents

A_4.05_Fitotehnie mod III _2015_Zaharia.pdf