Ciochină Bogdan-Vasile

Clonarea

Craiova 2012

Ciochină Bogdan-Vasile

Clonarea („klon”, în greacă, înseamnă „germen”, „vlăstar”, „rămurică”, „crenguţă”) este definită ca o metodă prin care se produc clone, adică organisme, celule sau molecule identice. Există o clonare naturală, când, pornind de la acelaşi zigot, apar gemenii. În antichitate, a fost cunoscută clonarea la plante (viţa-de-vie, pomii fructiferi), care se pot înmulţi astfel, cu păstrarea caracteristicilor genetice.1

Credința ortodoxă a susținut din totdeauna că viața omului începe la concepție - adică la fertilizarea ovulului. "Statutul embrionului uman", începând încă de la zigotul unicelular, este acela al unei ființe personale și individuale.

În Statele Unite, credința Creștin Ortodoxă este instituţionalizatpă în două organisme proeminente confesionale, Arhiepiscopia Ortodoxă Greacă din America şi Biserica Ortodoxă din America.

Imaginea lui Dumnezeu Conceptul persoanei în tradiţia ortodoxă este înrădăcinat în imago Dei, cu scopul ultim al vieţii pentru a realiza îndumnezeirea, sau Dumnezeu-asemănare, în unire şi comuniune cu ceilalţi.

Imaginea lui Dumnezeu influenţează hotărârile cu privire la tehnologiile despre reproducere şi clonarea.

Teologii Ortodoxși acordă un respect deosebit embrionului uman.

Imaginea lui Dumnezeu este, de asemenea invocată ca cererea teologică centrală într-o declaraţie publică privind clonarea, emisă la data de 11 martie 1997, de către Biserica Ortodoxă din America. Biserica Ortodoxă consideră folosirea clonarării va fi inevitabil folosită abuziv, prin exemple cum ar fi "comercializarea", "ADN-ul, producţia de copii în scopul de a furniza" piese de schimb, "şi deplasarea spre crearea unei clase" superioare " de fiinţe umane. "2

Reproducerea neamului omenesc, așa cum este ea binecuvântată de la Dumnezeu în Biblie este cea prin unirea carnală a celor doi a soțului și a soției. În al doilea rând clonarea este o reproducere asexuată; n-ar implica în procesul procreării combinarea materialului genetic de la soț și de la soție. Această deviere nu poate fi remediată preluând nucleul pentru clonă de la soț, iar restul celulei de la celălalt. Nu vom avea o reproducere sexuală chiar dacă soțul ce oferă celula va oferi ADN-ul mitocondrial. Soții nu trebuie să poată să se reproducă singuri, o idee subliniată de Sfântul Ioan Gură de Aur în tâlcuirea sa Epistola către Efeseni: „ Nici n-a făcut femeia în stare să poarte copii fără bărbat, căci atunci ar fost suficientă ei înseși”. A căuta o reproducere asexuată, independentă de unirea sexuală între soț și soție, înseamnă a căuta o autosuficiență reproductivă nedorită de Creator.3

1 O VIZIUNE ASUPRA VIEŢII, LARISA CIOCHINĂ, CONSTANTIN IFTIME, editura asociatiei Pro Vita Media București 2003. p. 85

2 Clonarea de ființe umane, perspectiva religioasă asupra clonării mane, Courtney S. Campbell și Universitatea de Stat din Oregan, p. 32, 33

3 Fundamentele bioeticii crestine, perspectiva ortodoxă, H. Tristam Engelhardt jr., Editura Deisis Sibiu 2005 p. 345

Ciochină Bogdan-Vasile

Pionieratul în clonare a început încă din 1952 prin munca depusă de biologii Robert Briggs și Thomas King din Philadelphia. Oamenii de știință deja știau de clonarea naturală ca fiind prezentă la unele nevertebrate (organisme fără o structură spinală). De exemplu un vierme divizat în două se poate regenera în două orgnisme. Dar clonarea vertebratelor prin intermediul omlui părea mai complexă. Briggs și King au decis să experimenteze pe broaște. Ei au folosit „tansferul nuclear de celule”, o tehnică teoretizată în forma ei rudimentară în 1930 de germanul embriolog Hans Spemann care făcuse experimente în laborator pe salamandre. În această procedură este nevoie de prelevarea nucleului unei celule somatice și introducerea lui în celula unui ou „enucleat” nefertilizat.4

Marea Britanie a legalizat clonarea umană. Savanți si filozofi din multe țări occidentale prevăd ca noua medicină, care se va dezvolta pe seama reușitei decriptarii genomului uman, va oferi posibilități de neînchipuit până acum pentru vindecarea bolilor, prevenirea epidemiilor, corectarea defectelor genetice și prelungirea duratei de viață. Desigur, pentru a realiza o astfel de utopie medicală va fi necesară experimentarea pe milioane de embrioni umani.

Chiar dacă în principiu respingem clonarea reproductivă, este oare acceptabila, din punct de vedere moral, crearea de embrioni în scopul experimentului sau al recoltarii celulelor surse pentru vindecarea unor boli? Sfântul Apostol Pavel ofera raspunsul la aceasta intrebare când spune că nu putem face cele rele ca să vină cele bune (Romani 3, 8). Scopul nu scuză nicidecum mijloacele, nici în domeniul clonării și nici în alte domenii.

Tehnica transferului nuclear a fost aplicată, până la urmă, şi fiinţelor umane Primele informaţii despre rezultate ale cercetării în acest domeniu au apărut în 1993. În 1998, într-un centru al unui spital din Seul, a fost obţinut un embrion uman. Nucleul folosit aparţinea aceleiaşi persoane de la care fusese prelevat ovulul. Procesul a fost întrerupt în momentul în care divizarea ajunsese la patru celule, datorită restricţiilor impuse de guvernul coreean. Oameni de ştiinţă din Statele Unite au declarat, în 2001, că au clonat cu succes embrioni de maimuţă. Peste câteva luni, la 24 noiembrie 2001, cercetătorii de la Advanced Cell Technology au anunţat obţinerea mai multor embrioni umani clonaţi în scop de cercetare a celulei stem.

Dolly reprezintă copia fidelă a unei oi Finn Dorsett. După Dolly a urmat clonarea de vaci, porci, maimuţe şi şoareci. Prin clonare se pot obţine organisme cu calităţi „programate”. De exemplu, la Institutul Roslin s-au desfăşurat experimente pentru a se ajunge la vaci care săproducă lapte foarte apropiat, din punct de vedere al compoziţiei, de cel uman. Savanţii au luat în calcul şi posibilitatea ca prin clonare să fie înlocuite animalele de casă care au murit sau să fie refăcute speciile ameninţate.

Doi cercetători, unul american, Panayiotis Zavos, profesor la Universitatea din Kentucky, şi unul italian, Severino Antinori, celebru de câţiva ani de zile prin faptul ca a ajutat o femeie de 62 de ani să rămână însărcinată, prin implantarea în uter a unui ovul deja însămânţat, au anunţat că în câțiva ani vor realiza prima clonare umană.

Până acum s-au întreprins experienţe cu cinci specii de animale, iar rata foarte mare de eşecuri a dat naştere multor semne de întrebare privind succesul conării umane. Doar 1% din clonările animale efectuate până în prezent au avut un rezultat pozitiv, dar şi dintre acestea covârşitoarea majoritate a suferit serioase disfuncţii: ficatul nu funcţiona bine, sângelenu avea o presiune normală, plămânii erau nedezvoltaţi, apăreau grave deficienţe ale sistemului imunitar. Concluzia specialiştilor este că, pentru nivelul actual al tehnicii, clonarea umană este 4 Clonarea umană, probleme etice, p 8, UNESCO 2005

Ciochină Bogdan-Vasile

foarte periculoasă. Antinori şi Zavos susţin însă că pot depăşi aceste handicapuri, aflând dintimp care sunt embrionii „bolnavi”, pentru ca astfel să le fie stopată creşterea, dar lumea ştiinţifică a negat posibilitatea concretă a acestui control. Este vorba de un proces încă insuficient descifrat. Acceptând totuşi reuşita clonării, nu ştim cât şi cum va evolua clona. Viaţa adultă a acesteia s-ar putea să nu fie decât un şir de probleme medicale, mai cu seamă datorită faptului că, cel maiprobabil, sistemul imunitar va fi foarte slăbit.5

La 25 decembrie 2002, Brigitte Boisselier, biochimistă, reprezentantă a companiei Clonaid, a anunţat naşterea primului copil clonat. Ea este membră a grupării Rael, o sectă înfiinţată de ziaristul francez, stabilit în Canada, Claude Vorilhon. Mentorul acestei mişcări, denumite „Raelian Movement”, care numără 55 de mii de membri, proveniţi din 84 de ţări, pretinde că a fost contactat de Elohim, în 1973. Potrivit acestui mesaj, viaţa pe Pământ ar fi fost creată în mod artificial de reprezentanţi ai altui sistem solar, iar omul a apărut acum 25 de mii de ani, prin clonare. Un studiu recent, publicat în revista britanică British Medical Journal, contrazice declaraţiile companiei Clonaid, susţinând că, până în acest moment, clonarea umană ar fi imposibil de realizat.

Clonarea reproductivă nu este admisă deocamdată nicăieri în lume. Rezoluţia Comisiei pentru probleme de bioetică a Parlamentului Europei, din 7 septembrie 2000, interzice „utilizarea embrionilor umani pentru producerea de celule tulpinare”. Printr-o decizie a UNESCO, din 1997, se interzice în spaţiul european clonarea reproductivă umană. Parlamentul României a ratificat, la 22 februarie 2001, conform Constituţiei României, art.74, alin.2, Convenţia Europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane, faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei, Convenţia privind drepturile omului şi biomedicină, semnată la Oviedo, la 4 aprilie 1997, şi Protocolul adiţional la Convenţia Europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinii, referitor la interzicerea clonării fiinţelor umane, semnat la Paris la 12 ianuarie 1998.

Există, totuşi, unele ţări (Suedia, Marea Britanie, Franţa) unde cercetările terapeutice pe embrionii umani clonaţi continuă, iar cercetările în domeniul clonării terapeutice implică şi perfecţionarea tehnicilor clonării reproductive. Marea Britanie a fost prima ţară care a autorizat asemenea tip de cercetare, în 1990, instituind cel mai liberal cadru juridic în acest sens. Embrionii umani folosiţi în cercetări distructive se obţin prin aceleaşi tehnici utilizate în cazul oii Dolly. După care se extrag celulele stem din embrionii clonaţi şi aceştia sunt distruşi. Potrivit cercetătorilor, celulele stem, obţinute prin aşa-zisa clonare terapeutică, au multe avantaje faţă de cele obţinute în mod convenţional, din embrioni neclonaţi. Ţesuturile sau organele create prin această tehnică nu ar mai fi respinse pentru că acestea ar conţine aceeaşi structură genetică, ca şi adultul căruia i se face

5 BIOETICA NOTE DE CURS PENTRU STUDENŢI, Coralia Cotoraci, Arad 2007, p. 48, 49

Ciochină Bogdan-Vasile

operaţia de transplant.

Plecând de la ADN-ul unui bolnav putem obţine un embrion-clonă care nu mai este apoi introdus într-un uter, ci este utilizat drept cultură de celule stem (celulele stem fiind nediferenţiate, capabile să formeze orice tip de ţesut, constituind astfel materialul ideal pentru refacerea ţesuturilornecrozate). Unica soluţie pentru refacerea numărului de celule pierdute de către are nevoie organismul bolnavului, „cărămizi” care nu se mai regenerează. Soluția poate fi înlocuirea cu celulele stem.

Se spera ca ele vor putea fi „învăţate” să formeze ţesuturi de un anumit tip. Mai mult, pornind de la celulele pacientului, prin clonare se va elimina pericolul respingerii materialului transplantat, acesta fiind în mod natural acceptat de către organism. Teoretic, lucrurile sunt limpezi,mai puţin evidentă este modalitatea prin care putem obţine practic aceste celule.

Chinezii, la rândul lor, au afirmat că au clonat embrioni umani, la Colegiul Medical Xiangya, dar nu există documente care să ateste aceste afirmaţii. Lu Guangxiu, cunoscută anterior pentru unele studii de fertilizare in vitro, susţine ca a reuşit să cloneze embrioni umani până lastadiul în care a obţinut o cultură de celule stem. Cercetătoarea chineză crede că a depăşit dificultatea principală care apare în situaţiile obişnuite, şi anume respingerea de către trupul bolnavului a ţesuturilor transplantate. Clonând chiar celulele pacientului, şansele de respingere scad simţitor. Până acum celulele stem erau produse din embrionii de care clinicile de fertilizare in vitro se dispensau, aceşti embrioni urmând a fi distruşi. Cu toate acestea, nici în cazul chinezilor nu se poate vorbi de clonarea unor embrioni umani dezvoltaţi. Să reţinem însă că metoda aplicată de Ian Wilmut şi echipa sa de la Institutul Roslin, după cum arăta Lu Guangxiu, poate fi îmbunătăţită, evitând eşecurile de până acum în care majoritatea embrionilor mureau repede, fără a avea timp să se dezvolte până la stadiul de blastocite, termen care presupune un grup de câteva sute de celule.

Noua tehnică poate fi prezentată astfel: nu se îndepărtează nucleul ovulului, ci se injectează nucleul unei celule aparţinând celui pe care dorim să-l clonăm, se aşteaptă un timp şi cele două nuclee sunt lăsate împreună pentru a se produce un fel de acomodare, de „toleranţă”.Numai după aceea se aplică denuclearizarea şi, ulterior, stimulul necesar pentru ca acest complex să-şi înceapă divizarea. Punctul slab este ca nici aşa nu pot fi evitate pierderile, estimându-se că numai 5% din embrioni au atins nivelul de blastocite. Celulele stern, prin urmare, nu şi-au continuat înmulţirea, timpul lor de viaţă fiind prea scăzut.

Opinia publică, la toate nivelele ei (ştiinţific, politic sau religios), şi-a exprimat neliniştile în legătură cu amploarea care au luat-o cercetările în domeniul clonării umane. Clonarea, ca metodă generală, atentează la viabilitatea organismelor, mergând în direcţia unei fixaţii genotipice, în contra principiului naturii, care asigură dezvoltarea vieţii, ce duce la diversitate genetică.

Naşterea omului pe această cale ignoră principiul valorii personale a corpului uman. Statutul omului, în felul acesta, este schimbat chiar de la concepţie. Nu mai ia naştere prin întâlnirea a doi gameţi, ceea ce presupune zestrea genetică a doi părinţi. Prin tehnicile de laborator, copilului i se asigură descendenţa doar a unui singur părinte. Clonarea unor indivizi dotaţi numai cu o anumită funcţiune, care sunt rezistenţi doar la radiaţii nucleare sau la anumite medii poluante, poate fi utilizată în activităţi diverse, preponderent politice.

Manipularea genetică asigură punerea în practică a unor capricii ale omului. În felul acesta poate fi judecată chiar dorinţa acelora care-şi doresc reproducerea unei persoane dispărute, în

Ciochină Bogdan-Vasile

condiţii tragice, sau copierea unor personalităţi din lumea politicii, culturii sau sportului.

Mulţi cercetători consideră că aceste probleme, de ordin legal sau moral, pot fi rezolvate dacă se produce clonarea până în a 14-cea zi de viaţă. Raportul Warnock (1984), dar şi alte documente, susţine că nu se poate vorbi de o identitate biologică, specifică unei fiinţe umane, până la formarea plăcii neurale.

Pe ansamblu, se pare că legalizarea clonării umane nu se va produce prea curând. De câţiva ani, acest subiect se află în centrul dezbaterii mondiale, la ea participând nu numai oamenii de ştiinţă, dar şi politicienii, filozofii, teologii, psihologii, fiind vorba, în fond, de un subiect care priveşte întreaga societate. Ceea ce este mai grav este că s-ar putea ajunge la „reproducerea unor oameni vii, fără ca aceştia să ştie, să fie implicaţi în acest proces sau să-şi dea acordul”. Au apărut şi întrebări privind statutul social al eventualelor clone. Care va fi locul acestora în societate? În SUA, Camera Reprezentanţilor a dat o hotărâre prin care clonarea umană este considerată ilegală, dar Senatul încă nu s-a pronunţat în această privinţă. Părerile înclină totuşi spre acceptarea doar aclonării terapeutice.6

6 BIOETICA NOTE DE CURS PENTRU STUDENŢI, Coralia Cotoraci, Arad 2007 p 49, 50

Ciochină Bogdan-Vasile

Bibliografie

O VIZIUNE ASUPRA VIEŢII, LARISA CIOCHINĂ, CONSTANTIN IFTIME, editura asociatieiPro Vita MediaClonarea de ființe umane, perspectiva religioasă asupra clonării mane, Courtney S. Campbell șiUniversitatea de Stat din OreganFundamentele bioeticii crestine, perspectiva ortodoxă, H. Tristam Engelhardt jr., Editura DeisisSibiu 2005Clonarea umană, probleme etice, UNESCO 2005BIOETICA NOTE DE CURS PENTRU STUDENŢI, Coralia Cotoraci, Arad 2007