SEMINARUL TEOLOGIC LICEAL„ Veniamin Costachi”

MĂNĂSTIREA NEAMŢ

ÎNVĂŢĂTURA DESPRE MAICA DOMNULUI ILUSTRATĂ ÎN SĂRBĂTOAREA ADORMIRII MAICII DOMNULUI

- LUCRARE DE ATESTAT –

ÎNDRUMĂTOR:PR. PROF. VASILE PĂVĂLEANU

CANDIDAT:PINTILIE VALENTINA ( Monahia Antonia )

MĂNĂSTIREA NEAMŢ2010

1

Argument,

Fiecare sărbătoare este o manifestare cultică a unui eveniment ce a fost, este sau va fi. De aceea această celebrare are trei aspecte: istoric, dogmatic şi cultic. Adormirea Maicii Domnului, fiind la bază o sărbătore, nu o dogmă sau un capitol al teologiei ortodoxe, în tratarea ei ne vom propune să o analizăm şi să o prezentăm sub cele trei aspecte.

Între Hristos şi Maica Sa este o strânsă legătură continuată şi în spaţiul dogmatic şi liturgic. Orice schimbare în hristologie au şi consecinţe mariologice. De aceea în tratarea acestei teme vom încerca să evidenţiem legătura dintre acest eveniment şi persoana Mântuitorului.

Nu toate sărbătorile şi nici toate consecinţile din cadrul mariologiei au fost studiade sau indentificate. Sunt sărbători fără corespondent istoric şi dogmatic autentic, precum Aducerea la Templu a Maicii Domnului, celebrată la 21 noiembrie, care sunt de fapt consecinţa unei învăţături mai deosebite sau a unui eveniment din afara vieţii Mariei, precum târnosirea unei biserici.

În ortodoxie Adormirea Maicii Domnului este percepută doar sub aspect liturgic şi pietist, nu ca o consecinţă dogmatică şi realitate istorică. Aceasta este perspectiva din care este tratat acest episod din viaşa Fecioarei, fapt care justifică reacţia Bisericii Ortodoxe la abuzul săvârşit în Biserica Romano – Catolică, acela de a da unei traditii pietiste statutul de dogma revelată.

Invăţătura despre Maica Domnului este destul de sumară şi este depaşită în amploare de cultul Fecioarei .Un asemenea cult să aibă şi un fundament teologic pe măsură, ceea ce adaugă un plus de valoare acestei tradiţii a Adormirii Maicii Domnului.

Tema aceasta este importantă întrucât mutarea Mariei este un model de moarte creştină şi de aceea Adormirea Fecioarei trebuie observată dintr-o prerspectivă care să corespundă realităţilor divine. Altfel, afirmându-o doar cu un scop pietist, se pierde adevăratul mesaj al acestui eveniment şi un bun exemplu de vieţuire şi adormire cu credinţă tare în Dumnezeu.

În elaborarea acestei lucrări voi urmări următorul plan: voi vorbi mai întâi de cauzele şi momentul apariţiei cinstirii Adormirii Maicii Domnului în Biserica Răsăriteană. Apoi voi prezenta izvoarele ce vorbesc despre Maica Domnului; Sfânta Scriptură a Noului Testament şi scrierile patristice referindu –mă la cele din urmă mai cu seamă la perioada dintre Cincizecime şi Adormire. Va urma apoi expunerea învăţăturilor dogmatice oglindite în imnografia sărbătorii în capitolul trei. În următorul capitol voi prezenta taina Adormirii Maicii Domnului În Biserica Ortodoxă şi scurtă privire interconfesională. Capitolul cinci va cuprinde concluziile acestei lucrări.

Se cuvine să adresez cele mai sincere şi respectuoase mulţumiri celor ce m-au sprijinit şi îndrumat în elaborarea acestei lucrări.

Tuturor un gând pios de statornică preţuire şi vie recunoştinţă.

2

CAPITOLUL IIZVOARE PRIVIND VIAŢA MAICII DOMNULUI

1.1 Viaţa Maicii Domnului după Sfânta Scriptură a Noului Testament

Este bine ştiut că Sfânta Scriptură a Noului Testament nu punctează decât parţial momentele mai importante din viaţa Maicii Domnului.

La şase luni de la zămislirea Elisabetei, Arhanghelul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu în cetatea Nazaretului să vestească Fecioarei Maria că ea va fi cea prin intermediul căreia omenirea avea să primească mântuirea mult aşteptată: „ Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Iar ea, văzându-l s-a tulburat de cuvântul Lui şi cugeta întru sine: ce fel de închinăciune poate fi aceasta? Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţii peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia lui nu va avea sfârşit. Şi a zis Maria către înger: cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând,îngerul I-a zis:Duhul Sfănt se va pogorâ peste tine şi puterea Celui te va umbri;pentru aceea si Sfântul care se va naşte din tine,Fiul lui Dumnezeu se va chema.”( Luca 1, 35)

Atunci Cuvântul,întru-un chip ştiut numai de El S-a pogorât şi, după voinţa Lui a intrat în Fecioara şi S-a sălăşuit în ea.1 Tot din acest moment, se face din nou legătura noastră cu Dumnezeu, se dă putinţa ca omenirea din nou să se îndumnezeiască, să-şi recapete iar frumuseţea cea de la început, frumuseţe stricată prin păcatul primilor oameni.Aceasta s-a făcut posibilă datorită dragostei lui Dumnezeu pentru noi oamenii.”2

După această veste minunată Fecioara Maria va merge in vizită la Elisabeta, verişoara sa de unde se va întoarce după trei luni. Iosif, care nu ştia de Taina ce avea să se întâmple,s-a umplut de mâhnire când şi-a dat seama că Fecioara Maria avea să nască, şi gândea cum să facă mai bine pentru a scăpa, atât el de ruşine cât şi Fecioara Maria de pedeapsa adulterului. Însă, cugetand el aceasta, îngerul Domnului i s-a arătat în vis, lămurindu-l cu privire la Taina minunată a Fecioarei. Astfel teama lui Iosif „că Fecioara Maria nu ar fi respectat Legea s-a transformat în sufletul său într-o altă teamă, sentiment provocat de imposibilitatea de a o cinsti pe Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu, aşa cum se cuvine.” După porunca lui Dumnezeu, Iosif va merge în Betleem, patria sa unde se va naşte Mântuitorul ( Luca, cap.1-2).

După naşterea Mântuitorului, Fecioara Maria nu s-a mai despărţit de Fiul ei, iar Sfânta Scriptură ne redă puţine epistole la care participă şi Maica Domnului. Până la Botezul Mântuitorului, Fecioara Maria a avut grijă de El ca de un copil, însă după Botez, când Mântuitorul şi-a început activitatea publică, Fecioara Maria, Îl însoţea întodeauna, şi pe cât era cu putinţă participa la activitatea Fiului său. Până la Patima Mântuitorului, Maica Domnului mai apare la prima minune pe care

1 Sf. Ioan Maximovici, Cinstirea Maicii Domnului în tradiţia ortodoxă2 Pr. Petre Teodor, Hrană şi bucurie

3

Mântuitorul o săvârşeşte la Nunta din Cana Galileii. Încă de acolo gestul Preacuratei fecioare de a mijloci la Fiul ei pentru a interveni şi a scăpa tineri căsătoriţi din situaţia limită în care se aflau, deci încă de acolo prin gestul ei, Sfânta Fecioară avea să preînchipuie taina Biserici, figura eclesiastică, aşa după cum au numit-o părinţii latini. Ea intervine acolo pentru a arăta rolul Bisericii de mai târziu care prin taina Cununiei nu face decât să rememoreze gestul ei; mijlocirea la Dumnezeu pentru a obţine binecuvântarea de la Dumnezeu pentru noua familie întemeiată.

Venind momentul Pătimirii Mântuitorului, Maica Sa Îl va urma, suferind împreună cu El. Sfântul Maxim Mărturisitorul precizează: „putem spune, chiar dacă cuvântul este îndrăzneţ, că suferea mai mult ca El, şi lua asupra ei durerile inimii.”1 Având ca izvor de inspiraţie Evanghelia Sfântului Ioan şi cărţile apocrife, sfântul Maxim Mărturisitorul urmăreşte pe Fecioara Maria în timpul Patimii Fiului ei, scoţându-i în evidenţă atitudinea plină de curaj.

1.2. Viaţa Maicii Domnului de la Cincizecime până la Adormire în scrierile patristice.

De o valoare documentară şi teologică mai mare decât cea a apocrifelor, viaţa Maicii Domnului a fost redactată de teologi cunoscuţi ai lumi creştine, erudiţia şi experienţa lor duhovnicească fiind o garanţie a învăţăturilor expuse în lucrările lor referitoare la taina mortii Maicii Domnului. Între aceştia, cel mai de preţ este sfântul Maxim Mărturisitorul (+ 662) asupra căruia vom insista în mod special. Ceilanţi trei autori a unei vieţi a Maicii Domnului vor fi prezentaţi sumar, ca o completare a lucrării Sf. Maxim.

I.2.1. Cânt şi preamărire, slavă şi laudă Preasfintei Împărătese, Preacuratei şi Preabinecuvântatei Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, şi însemnare cu privire la viaţa sa neprihănită şi fericită de la naştere si pănă la moarte, scrisă de fericitul părintele nostru Maxim Mărturisitorul.

Sf. Maxim declară sursele din care s-a inspirat încă din Prolog: „Astfel, tot ceea ce vom scrie şi vom însemna sunt lucruri vrednice de crezare venind de la martori adevăraţi din adunările oamenilor iubiţi de Dumnezeu. Mai întâi de la Sfinţii Evanghelişti şi Apostoli, apoi de la Sfinţii Părinţi cei de Dumnezeu purtători, ale căror cuvinte pline de toată înţelepciunea sunt scrise de harul Duhului Sfânt, iar faptele lor sunt frumoase şi plăcute lui Dumnezeu. Aceştia sunt Grigorie al Neocezareii Făcătorul de minuni, Marele Atanasie al Alexandriei, Fericitul Grigorie al Nyssei şi Dionisie Areopagitul şi altii asemenea lor. Iar dacă vom spune unele lucruri care provin din cărţi apocrife, chiar şi aceste lucruri vor fi adevărate şi lipsite de greşeală, fiind deja primite şi întărite de Sfinţii Părinţi pomeniţi mai sus. Căci aşa grăeşte Sfântul Grigore al Nyssei:”După cum am citit

1 Este bine cunoscut momentul, când Mântuitorul încredinţează pe Maica Sa Sfântului Apostol Ioan: „Femeie iată Fiul Tău! Apoi a spus ucenicului său: iată mama ta” ( Ioan 19, 26 – 27 ), după aceste cuvinte, spune mai departe Evanghelia, Ioan Evanghelistul a luat-o în casa sa şi a avut grijă de Ea.

4

într-o carte apocrifa că era cineva care se distingea în purtarea sa potrivit Legii şi că părintele Preasfintei Fecioare Maria era renumit pentru milostenia sa.”

Viaţa Maicii Domnului atribuită Sf. Maxim Mărturisirtorul a fost compusă şi redactată în vederea praznicului Adormirii Maicii Domnului, după cum reiese din următorul paragraf: „ De aceea, cer tuturor prietenilor lui Dumnezeu, să se adune pururea, împodobiţi cu râvnă şi dorinţa gătelilor duhovniceşti, ca să împlinească psalmodia şi lauda dumnezeiască în acest strălucit praznic al Adormirii ei, căci e cu adevărat mare şi slăvită şi împodobită din toate părţile, şi minuni mari şi taine dumnezeieşti s-au săvârşit întru ea îngerul Gavriil venind din nou de la Dumnezeu să-i anunţe moartea, i-a dat semn de biruinţă ramura de finic, ca să arate că a fost biruitoare a tuturor rânduielilor firii. A fost înălţată cu totul: mai întâi deosebi cu sufletul ei sfânt, atunci când a cerut-o Domnului, iar mai apoi şi trupul fără prihană după cum a voit Domnul. Astfel, mărturisim conştiinţa omenească pe care o avea Fericita şi harul slăvit cu care a preamărit-o Fiul ei, Mesia şi de aceea şi se cinsteşte de către toţi acest praznic minunat, cinstire a îngerilor şi a oamenilor, şi împodobit cu harul Sfintei Născătoarei de Dumnezeu.”

Data praznicului şi evoluţia sărbătorii, cât şi detaliile privitoare la modelul de celebrare, oglindesc tensiunile dintre comunităţile ne-calcedoniană şi calcedoniană de la mijlocul secolului V. La început celebrarea praznicului era legată de Ghetsimani şi aparţinea anti-calcedonienilor, în centrul celebrărilor aflându-se o coborâre în procesiune simbolică de la Sion până la Ghetsimani. În plin triumf anti-calcedonian, episcopul Timotei I (511-518) introduce această sărbătoare în capitala bizantină pe vremea împăratului Anastasie, sub forma procesiunii de la biserica din Vlaherne, unde se afla veşmântul Maicii Domnului, până la biserica Fecioarei din Chalkoprateia, unde se afla brâul Maicii Domnului. În timpul împăratului Iustinian are loc recuperarea bisericii din Ghetsimani şi a praznicului Adormirii de către partida calcedonienilor. Împăratul Mauriciu in anul 590-591 a zidit o nouă biserică în Ghetsimani, a schimbat ceremonialul şi a fixat serbarea Adormiri Maicii Domnului pe 15 august, ziua consacrării noii biserici calcedoniene în Ghetsimani, dată la care este celebrată şi astăzi.

Viaţa Maicii Domnului a Sf. Maxim se prezintă, aşa cum este şi normal, ca o biografie doxologică, ce se distinge print-un pergnant lirism omiletic şi imnografic, dar şi prin caracterul ei de hagiografie religioasă. Autorul îşi propune să alcătuiască un text devoţional, dar şi unul dogmatic, urmărind să aducă o mărturie a unei vibrante afecţiuni şi veneraţii religioase faţă de Maica Domnului, nu doar din partea sa, ci din partea tuturor drept-măritorilor creştini, vrând să expună în acelaşi timp şi semnificaţia principalelor evenimente nu numai din viaţa Fecioarei Maria, ci şi din cea a lui Iisus Hristos. Scena Adormirii Maicii Domnului are câteva elemente preluate de la Dionisie Areopagitul şi autorul, în alcătuirea ei, exploatează abundenta literatură a Răsăritului creştin ce prezintă momentul Adormirii, temă aflată încă la începutul tratării ei.

În timpul procesiunii spre mormânt un iudeu încearcă să răstoarne sicriul cu trupul neânsufleţit al Fecioarei, dar un înger îi taie mâinile şi este vindecat printr-o rugăciune adresată Mariei de către Apostolul Petru. Trupul Fecioarei a fost aşezat în mormânt şi trei zile mai târziu, la sosirea unui Apostol întârziat,

5

mormântul e găsit gol. În locul trupului, Apostolii au aflat în mormânt veşmântul şi cingătoarea ei, care vor fi redescoperite în timpul împăratului Leon I, la mijlocul secolului V, la o familie de evrei din Galileea de către doi prinţi bizantini convertiţi de la arianism. Acestea erau relicvele venerate în timpul Sfăntului Maxim în bisericile constantinopolitane Ale Fecioarei din Vlaherne şi Chalkoprateia, lângă Sfânta Sofia.

Episodul Adormirii începe cu vestea mutării adusă de arhanghelul Mihail Maicii Domnului, dându-i şi o ramură de palmier ca „semn al biruinţei asupra patimilor şi sărăciei morţii” . Fecioara Maria merge apoi în Muntele Măslinilor pentru a aduce rugăciuni de cerere şi mulţumire pentru ea şi pentru întreaga lume, moment în care toţi copacii i se închină, cinstind-o. Fecioara se întoarce în Sion, unde îi este adus pe nor mai întâi Sf. Ev. Ioan, ca cel căruia Hristos i-a încredinţat-o spre purtare de grijă pe Maica Sa. Fecioara Maria le vesteşte lui Ioan şi fecioarelor aflate cu ea solirea arhanghelului Mihail, după care încep pregătirile cuvenite pentru întâmpinarea acestui moment. Vestea ajunge şi la rudele şi cunoscuţii Fecioarei Maria, aceştia adunându-se în casa ei pentru a-şi lua rămas bun de la ea. Apostolii sunt aduşi de un nor şi o dată cu ei şi alţi ucenici, între care şi Sf. Dionisie Areopagitul, după cum mărturiseşte chiar el, împreună cu Timotei şi Ierotei. Maria le dă şi lor vestea mutării ei şi le arată ramura de palmier primită de la înger. Urmează un cuvânt de învăţătură al Fecioarei şi binecuvântarea ei, după care Maria şi Apostolii aduc imne de laudă şi mulţumire lui Dumnezeu”fiecare după puterea sa şi după cum îi dădea Duhul Sfânt”. Urmează momentul venirii Mântuitorului pe nor împreună cu oştile îngereşti, Maica Domnului cerând binecuvântarea Lui pentru ea şi pentru întreaga lume, binecuvântare pe care Hristos i-o dă, după care îngerii cântă imne de laudă lui Dumnezeu şi Maria îşi dă sufletul în mâinile Fiului ei. Sf. Maxim afirmă că:”aşa cum a ocolit durerile naşterii cu o naştere negrăită, tot aşa nici durerile morţii n-au atins-o în vremea morţii sale, căci Împăratul şi Domnul firilor a fost şi atunci şi acum Strămutătorul firilor. „

Scena Adormiri este una foarte importantă şi de aceea o vom expune mai jos aşa cum a conceput-o Sf. Maxim Mărturisitorul: „Şi când această sfântă şi Sfântă a Sfintelor, trupul preabine-cuvântatei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria a fost pecetluit în mormânt, Sfinţii Apostoli au rămas trei zile, ascultând frumoasa psalmodie a sfinţilor îngeri, psalmodie dulce şi dorită, pe care limba oamenilor nu o poate zugrăvi, precum spune proorocul David: Treceam cu mulţime mare spre casa lui Dumnezeu, în glas de bucurie şi de laudă şi în sunet de sărbătoare (Ps. 41, 5), glasul Paştelui, căci acolo era cu adevărat acest loc, sălaşul Domnului, casa minunată a lui Dumnezeu, în care i-a plăcut să locuiască Domnului slavei, Dumnezeului şi împăratului păcii. A treia zi a sosit şi apostolul acesta şi i-a găsit pe ceilanţi prieteni ai săi gata să cânte psalmi în faţa mormântului sfânt. A auzit şi el psalmodia dulce a îngerilor şi i-a rugat pe Sfinţii Apostoli să deschidă mormântul cinstit ca să vadă trupul slăvit al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Fericiţii Apostoli au ascultat cererea fratelui lor şi prin porunca Duhului Sfânt au deschis mormântul cu frică. Iar când l-au deschis, n-au mai găsit trupul slăvit al sfintei Maici a lui Hristos, căci fusese mutat acolo unde voise Fiul şi Dumnezeul ei. Căci aşa cum Acesta S-a supus mormăntului,

6

cănd a suferit moartea în trup pentru mântuirea noastră şi a înviat a treia zi, tot aşa i-a plăcut să fie pus în mormănt şi trupul fără prihană al Preasfintei Maici şi ea să fie mutată în nestricăciunea cea veşnică după cum a voit sau ca cele două materii să fie unite din nou una cu alta, căci aşa i-a plăcut Ziditorului a toate să cinstescă pe Născătoarea Lui, după cum ştie El, singurul împărat al slavei şi Domn al vieţii şi al morţii. Aşadar, mormăntul a fost găsit gol. Fâşiile şi giulgiul în care au aşezat-o le-au aflat, dar trupul Fecioarei nu mai era, ci fusese înălţat la Fiul ei, ca să vieţuiască împreună cu El şi să împărăţească împreună cu El şi aşa a făcut să urce firea noastră în împărăţia cea veşnică, nu numai prin Fiul său, şi prin Maica Sa. Atunci, fericiţi apostolii s-au umplut de uimire şi bucurie şi au ştiut că întârzierea unuia dintre apostoli s-a întâmplat prin voia proniei pentru descoperirea acestei taine, ca să se deschidă pentru el mormântul şi aşa să se vestească mutarea sfăntului trup. Şi au lăudat pe Hristos Care a cinstit-o pe Preasfânta şi Preacurata Sa Maică, căci erau plini de lumina şi mireasma mormântului sfânt în care fusese aşezat trupul Sfintei Fecioare cel mai desăvârşit decăt cerurile. „În rândurile de mai sus Sf. Maxim pare a susţine ipoteza învierii cu trupul a Maicii Domnului sau, cel puţin, se pare că nu exclude posibilitatea ei atunci când afirmă că „ea să fie mutată în nestricăciunea cea veşnică după cum a voit ca cele două materii să fie unite din nou una cu alta, căci aşa i-a plăcut Ziditorului a toate să cinstească pe Născătoarea Lui, după cum ştie El, singurul împărat al slavei şi al morţii.” În aceste rânduri Sf. Maxim nu subscrie unei opinii teologice referitoare la taina morţii Maicii Domnului, căci spune că „după cum ştie El, singurul împărat al slavei şi Domn al vieţii şi al morţii” . Aşadar, autorul prezintă opiniile din acea perioadă referitoare la această taină, ca o completare a episodului Adormirii, el susţinând chiar şi atunci când prezintă aceste opinii că mutarea Fecioarei cu trupul la cer este o taină cunoscută doar de săvărşitorul ei.

Viaţa se încheie cu un imn de remarcabilă poezie teologică şi inspiraţie lirică, urmat de o scurtă teologie a Adormirii, prenzentată drept confirmare a înălţării noastre împreună cu Hristos şi a nestricăciunii noastre finale.

I.2.2. Epifanie Monahul şi Preotul. Cuvânt despre viaţa Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi anii ei

Epifanie ne oferă o descriere a aspectului fizic al Mariei, reluată ulterior de Metafrast şi alţii. Trupul ei, aşezat în mormântul din Gheţimani de către apostoli, dispare miraculos în prezenţa tuturor, Epifanie părând a fi mai degrabă dormiţionist decât asumpţionist: „ Sfânta Născătoare de Dumnezeu a prezis cu 15 zile înainte despre ieşirea ei din viaţă. Şi a făcut un testament, cum spune Sfântul Apostol Bartolomeu. Iar când a venit ceasul ei S-a arătat tuturor Hristos şi din pricina fulgerării lumini toţi au căzut de frică la pământ şi s-au făcut ca morţi. Şi le-a zis: „Pace Vouă” ( Ioan 20,19). Şi toţi s-au umplut de bucurie şi au cântat mai întâi îngerii, şi oameni au stat muţi, apoi au cântat apostolii. Şi ca deschizându-şi gura ca pentru o cântare dulce şi-a dat duhul Fiului şi Dumnezeului ei, fiind în vârstă de 72 de ani. Şi îngerii au plecat cântând iarăşi. Iar sfinţii Apostoli cum spune Dionisie Areopagitul care era de faţă, au cântat un imn propriu. După imne făcând solemnitatea îngropării au pus-o în mormânt în Gheţimani.”

7

Acest autor pune accent mai mult pe realitatea istorică a Adormirii Maicii Domnului decât pe valoarea eshatologică şi soteriologică a acestui eveniment. El prezintă acest episod folosindu-se de datele cele mai veridice.

I.2.3. Simeon Metafrastul. Cuvânt despre câte s-au întâmplat de la naşterea şi creşterea Presfintei de Dumnezeu Născătoare de la naşterea Domnului Hristos până la săvârşirea ei din viaţă şi despre arătarea Sfântului Acoperământ.

Un înger îi aduce Maicii Domnului vestea mutării şi o ramură de palmier „ca simbol al biruinţei asupra morţii şi icoană a vieţii veşnice”.¹ Fecioara începe pregătirile necesare, timp în care Sf. Apostol Ioan apare, fără a se preciza momentul sau modul venirii şi în prezenţa lui, Maica Domnului dă cele două cămăşi pe care le avea la două femei văduve, apropiate ei. Vin şi apostoli şi ucenicii, pe care Fecioara îi binecuvintează, între ei fiind şi Dionisie Areopagitul.

La vestea Adormirii Maicii Domnului, la casa ei se adună mulţi bonavi şi neputincioşi, toţi primind vindecare, întrucât „văzduhul şi cerul s-au sfinţit prin urcarea sufletului ei.”

În drum spre mormânt sicriul cu trupul fecioarei este atacat de un iudeu, moment ce se repetă în majoritatea cărţilor despre Viaţa Maicii Domnului.

Se observă că Maica Domnului este mutată cu trupul la cer după cum reiese din următoarele: „căci Cuvântul cel născut din ea a mutat-o întreagă la Sine şi a binevoit ca ea să vieţuiască şi să fie împreună cu El pururi.” Din această afirmaţie se poate înţelege că Maica Domnului a înviat.

I.2. 4. Ioan arhiepiscop al Tesalonicului. Despre Adormirea Stăpânei de Dumnezeu Născătoare şi-n veci fecioară Maria.

Această operă combină două stiluri complet diferite: stilul omiletic în primele după capitole şi cel narativ-istoric, în relatarea Adormirii Maicii Domnului.

Apocrifa- omilie se deschide printr-un prolog destul de dezvoltat, în care autorul deplânge absenţa sărbătorii Adormirii Maicii Domnului de pe cuprinsul mitropoliei Tesalonicului, fapt datorat ereticilor care, strecurând tot felu de basme în tradiţia legată de sărbătoarea respectivă, i-au descurajat pe credincioşi să o mai respecte. Prin relatarea corectă şi veridică a evenimentelor din Ierusalim, arhiepiscopul Ioan îşi propune să reaprindă cultul Maicii Domnului în eparhia sa.

Din această mărturie a arhiepiscopului Ioan reiese că disputa referitoare la Adormirea Maicii Domnului s-a făcut simţită şi în rândul credincioşilor, care au preferat să nu participe în nici un fel la această controversă, date fiind şi măsurile luate de Biserică împotriva „celor care au vârât zâzanie şi au rătălmăcit totul.” Aceste măsuri se pare că au afectat cultul Maicii Domnului provocând confuzie în rândul credincioşilor.

Evenimentul mutării este vestit Fecioarei Maria de înger. Îngerul îi dă o ramură de palmier şi o însoţeşte pe Sfânta Fecioară în drumul ei la Muntele Măslinilor. Ajunsă acasă Maica Domnului se roagă Fiului ei să o acopere în clipa morţii de duhurile întunericului, această frică fiind specifică vieţii pământeşti.

În timpul pregătirilor ce se făceau în casa Maicii Domnului apare Sf. Apostol Ioan. Ceilalţi Apostoli sunt aduşi mai pe urmă pe nori. Ei se salută între ei,

8

luînd binecuvântarea unul de la altul şi de la Sfânta Fecioară. Urmează momentul venirii Mântuitorului, cel care ia sufletul Fecioarei Maria fiind arhanghelul Mihail.

Trupul este pregătit după rânduiala Legii vechi şi în drumul spre mormânt, sicriul este atacat nu de un evreu de rând ci de un arhiereu al lor, căruia i se taie mâinile în chip minunat. Pocăinţa este urmată de vindecarea lui.

Apostolii au stat trei zile la mormânt, după care l-au deschis pentru a se închina ultima dată trupului Fecioarei, prilej cu care se constată lipsa lui.

Această variantă a Vieţii Maicii Domnului este mult mai fundamentată teologic decât celelalte două prezentate anterior, intenţia autorului fiind bine conturată, ca şi scopul lucrării. Nu se afirmă nimic despre mutare, întrucât această viaţă nu are scop dogmatic sau cel puţin istoric, precum celelalte anterioare, ci unul pur latreutic.

CAPITOLUL II . TRADIŢIA ADORMIRII MAICII DOMNULUI.

APARIŢIE ŞI EVOLUŢIE

II.1. Controversa monofizită şi tradiţia Adormirii Maicii Domnului

Biserica nu a considerat necesară, nici în vechime şi nici astăzi, sistematizarea învăţăturii de credinţă după modelul curentelor filosofice antice, întrucât scopul creştinismului nu este găsirea adevărului, ci propovăduirea şi trăirea lui după modelul Adevărului întrupat. De aceea Sfânta Biserică şi-a definit doctrina în măsura în care ea era atacată de erezii, prilej cu care nu se limita doar la trasarea liniilor adevăratei învăţături, ci de fiecare dată urmărea să facă văzut duhul învăţăturilor şi nu doar învăţăturile. Din această cauză noi astăzi putem, chiar dacă nu avem dogme în această privinţă, să deosebim adevărul de exagerare, urmând linia învăţăturilor sfinţilor părinţi şi păstrând Duhul care i-a inspirat în scrierile lor pentru apărarea Adevărului.

Cinstirea Maicii Domnului a fost întotdeauna pe măsura smereniei ei, manifestată într-un cadru intim, dar la fel de sigură ca şi credinţa în Cel care pe care Ea la născut. Nestorie a subestimat dragostea poporului pentru Fecioara Maria, nemanifestată în mod făţiş, şi a crezut de cuviinţă să o numească: născătoarea de om. Trebuie precizat faptul că o astfel de greşeală a fost făcută o singură dată. În Imperiul Bizantin cultul Maicii Domnului era considerat intangibil datorită pericolului de a ofensa pietatea poporului pentru cea „mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimi” . Acest fapt a avut efecte negative, această pietate fiind uneori prilej de şantaj, cum a fost în cazul Sf. Maxim Mărturisitorul sau unealtă politică, utilizată de împăratul Mauriciu şi mai apoi de papa Pius al XII-lea.

Sinodul de la Efes a marcat creşterea spectaculoasă a cultului material, nu însă independent, ci în strănsă legătură cu cel al Măntuitorului, din acest moment între Theotokos şi Fiul ei o strănsă legătură, preţuită de urmaşii lui Chiril al Alexandriei. Această legătură a degenerat mai tărziu întru-n paralelism, rod al unei pietăţi necontrolate şi uneori exagerate intenţionat, apărut şi larg răspândit în

9

mediile anti-calcedoniene şi monofizite, preluat şi amplificat în mediile monahale din Siria, Palestina şi Egipt, pătrunzând apoi în întreg Imperiu, sub o formă mascată prin edictul împăratului Mauriciu. Nefiind precizat adevărul Adormirii Maicii Domnului, fiecare ce auzea şi amplifica ceea ce cinstea după capacitatea fanteziei personale.

S-a afirmat, în legătură cu concepţia despre naşterea Măntuitorului a Sf. Chiril al Alexandriei preluată de urmaşii săi anti-calcedonieni, că tendinţa pietăţii monofizite era de a minimaliza importanţa sufletului lui Hristos, fapt prevăzut de teologii şcolii antiohiene, ceea ce a adus la desolidarizarea lui Hristos de omenitate şi nevoia pietăţii populare de a fi în comuniune cu un element important din planul mântuirii. Aceasta justifică răspândirea de care s-a bucurat episodul Adormirii în mediile monofizite din sec. V. În ciuda creşterii pietăţii materiale şi a dezvoltării cultului Fecioarei în secolele V-VI, teologia patristică a Bisericii de Răsărit nu căuta un mijlocitor uman, mai accesibil, între credincioşi şi Dumnezeu. În omiliile de la sfărşitul sec.V Maica Domnului este evocată cu o mare evlavie, în iconografie şi imnologie fiind Împărăteasa cerului, mijlocitoarea oamenilor, protectoarea oraşelor, fiind evocată într-o strânsă legătură cu Fiul ei. De aceia episodul Adormirii care a circulat mai întăi printe monofiziţi la sfârşitul sec. V, este o parte din cultul Maicii Domnului, aflat într-o continuă dezvoltare în strânsă legătură cu cel al Mântuitorului, ea împărtăşindu-se de atributele sale, dicutate şi afirmate cu atâta tărie începând cu Sinodul III Ecumenic, însă într-un mod particular, specific mediilor monofizite şi nu celor calcedoniene, în care Theotokos se bucura de supravenerare din partea celor care Îl adorau pe Fiul ei. Nu trebuie uitat nici sprijinul politic oferit în perioada cultului marial în ascensiune de împărăteasa Pulheria, fapt ce a dus la asimilarea episodului asumpţionist din mediile monofizite şi în mediile ortodoxe, fără a fi analizat sau criticat în vreun fel. Acesta ar fi un act de impietate aspru sancţionat nu atât de teologii vremii, căt de pietatea populară, care în anumite momente din istorie a refuzat să accepte învăţături discutate şi aprobate în sinod, dar care contraveneau spiritualităţii poporului, toate acestea subliniind sensul pietist al episodului Adormirii Sfintei Fecioarei.

II.2. Adormirea Fecioarei Maria şi moartea creştină

Sucesul de care s-a bucurat taina adormirii Maicii Domnului în rândul poporului se datorează în principal perspectivei eshatologice a Adormirii Fecioarei, predicată în omilii datorită anxietăţii în faţa morţii simţită de gândirea creştină în sec. V. Fecioara era prezentată ca model al morţii sfintei şi senine, exemplu de mântuire deplină, promisă celor adormiţi în adevărata credinţă. In sec.VIII Adormirea Maicii Domnului, prezentă în omilii şi în serviciul liturgic, e legată de speranţa de vieţuire în Eden, care va începe în clipa morţii şi poate include şi o transformare trupească şi sufletească, ca în cazul Fecioarei.

Concepţia creştină despre moarte în primele trei secole este o continuare şi o sinteză a concepţiei vechiului Istrael şi a culturii populare elenistice. Majoritatea scriitorilor creştini din aceasă perioadă afirmă că moarte constă în separarea sufletului de trupul material, cel dintâi intrând într-o stare de confort printe cei

10

adormiţi, în „sânul lui Avraam” sau, în ceea ce Tertulian numea ”inferiora terrarum”, până la învierea de obşte şi judecata finală. În pietate timpurie apuseană, după cum afirmă şi Tertulian, se credea că doar martirii se vor alătura patriarhilor şi profeţilor în Paradis, imediat după moarte. E adevărat că Ciprian de Cartagina şi câţiva autori de mai tărziu afirmă cu tărie că toţi cei care au trăit şi au murit cu o credinţă tare în Dumnezeu vor fi primiţi imediat cu sufletul, după moarte, în Împărăţia cerurilor . Clement al Alexandriei era convis că cei statornici în credinţă, care au devenit „adevăraţi gnostici” în timpul vieţii, vor intra şi ei în comuniune cu sfinţii. Pe fondul unei veşnicii atăt de pasiv, e uşor de înţeles de ce teologii clasici precum Clement al Alexandriei şi Ambrozie de Milan continuă să prezinte cititorilor moartea –odihnă ca o răsplată a celor care au trăit cu vrednicie şi care şi-au făcut din viaţa lor o „ pregătire spre mutare” .

II. 3. Răspunsul teologiei bizantine

În contextul acestor preocupări antice pentru soarta sufletelor după moarte, Răsăritul îşi propune să combată angoasa în faţa morţii promovată de scrierile ascetice, amintind de promisiunea mântuirii, menită să readucă încrederea şi serenitatea în faţa morţii, dând episodul Adormirii Maicii Domnului ca model. In jurul anului 440, sub patronajul episcopului Juvenalie şi a împărătesei exilate, Eudoxia. Se ridică o bazilică în cinstea Născătoarei de Dumnezeu în vechiul cimitir evreiesc de lăngă Ierusalim, în valea lui Kedron, la poalele Muntelui Măslinilor, lăngă Grădina Ghetsimani; la mijlocul sec.VI, pelerinii vizitau această bazilică, considerând-o mormântul gol al Fecioarei .

Episodul Adormirii are deja o formă generală comună la sfărşitul secolului VI şi acceptată de majoritatea Bisericilor Răsăritene, calcedoniene sau nu. Originea acestei forme finale provine din mediile monahale din Siria şi din împrejurimile Ierusalimului şi reprezintă un compromis între monofiziţi, sprijiniţi de împăratul Iustinian, care afirmau umanitatea îndumnezeită şi eliberată a Mântuitorului, dar şi a Fecioarei, în ea realizâdu-se unirea şi contopirea firilor, şi calcedonieni, care afirmau natura umană pătimitoare, atât a Fecioarei, cât şi a Mântuitorului. Una din primele materializări ale acestui compromis o constituie predica patriarhului anti-calcedonian Teodosie de Alexandria ( 567) ţinută în 535, care se păstrează întru-un manuscris în limba coptă şi în care autorul pretinde că în redactarea ei s-a inspirat dintr-un manuscris din Ierusalim, consultat în biblioteca mănăstirii Sf. Marcu din Alexandria. În introducere sunt lăudate numeroasele virtuţi ale Sfintei Fecioare, urmează o scurtă prezentare a vieţii Maicii Domnului, după care este pe larg episodul Adormirii.

Bisericile din Palestina, Egipt şi Bizanţi din sec.VI concepeau moartea în termeni mai puţin dramatici, dar această frică de demoni, de judecata nemiloasă şi călătoria sufletului prin tenebrele lumii de dincolo, domina imaginaţia creştină populară din întregul Imperiul . Deci este evident motivul pentru care, ca şi preotul Eustratius şi papa Grigorie, Biserica a susţinut şi a aprobat demersul împăratului Mauriciu(582-602) care restaurează basilica din Ghetsimani, consacrând-o ca mormântul tradiţional al Maicii Domnului şi fixează celebrarea Adormirii ei ca sărbătoare a întregului Imperiu. El urmărea astfel o atragere a anti-calcedonienilor,

11

în rândul cărora a apărut iniţial acest episod mariologic ce conţine un mesaj şi un exemplu necesar creştinătăţii acelor timpuri, la unitatea Bisericii celei una, de care depinde însăşi unitatea Imperiului Bizantin .

Semnificaţiile teologice, în următoarele două secole, au fost aprofundate şi de alţi predicatori, care aureflectat asupra a ceea ce era acum o sărbătoare cu caracter universal. Autori mai puţin cunoscuţi, precum episcopul palestinian Theoteknus din Livias şi autorul necunoscut al omiliei atribuite episcopului Modest al Ierusalimului, dar şi personalităţile secolelor VIII – IX, precum Gherman al Constantinopolului, Andrei Criteanul, Ioan Damaschinul şi Teodor Studitul, inserau în predicile lor un rezumat modest al episodului tradiţional al Adormirii, ezitând să accepte toate detaliile ca fiind vrednice. Toţi sugerau că ceea ce Biserica celebrează în Adormirea şi mutarea Feciorei, este marea taină în care a fost implicată nu doar ea, ci într-un fel, întrega umanitate şi chiar întrega creţie, iar nu dobândirea unui mijlocitor desăvârşit ca persoană umană înaintea lui Dumnezeu, altul decât Mântuitorul Hristos.

Probabil cea mai limpede tratare a înţelesurilor acestui este cuprinsă în triologia de predici a Sf. Andrei Criteanul, compuse în prima decadă al secolului VIII. A doua predică începe cu tratarea noţiunii de credinţă, amintind că taina creştinătăţii este Hristos : „El a acceptat chiar rxperienţa morţii, S-a amestecat cu morţii şi a intrat în lumea mohorâtă a celor dedesupt, ca să poată rupe legăturile întunericului şi să ne treacă în lumea nemuririi „ Aceasta nu înseamnă că cei credincioşi nu mai mor, ci „vom muri, dar nu vom fi robi ai morţii, aşa cum eram atunci când eram legaţi de păcat.” Pentru toţi creştinii, afirmă el, moartea este o trecere, o „adormire”, o „mutare în altă viaţă” . Din moment ce chiar Hristos, Care S-a asemănat nouă, a îndurat moartea şi a intrat în împărăţia ei, nici unul din noi nu e scutit de aceasă călătorie. Pentru Sf. Andrei esenţa creştinismului stă în faptul că „sufletele celor care s-au supus legii lui Dumnezu şi au arătat, în Duhul, calea vieţii celei sfinte, cât au fost în trup, vor fi mutaţi din împărăţia morţii, în împărăţia luminii, care se potriveşte sfinţeniei sufletelor lor. Cât despre frumuseţea şi mărăţia acestui loc, binecuvântarea veşnică şi dragostea care covârşeşte puterea de înţelegere a minţii, ei vor putea să vadă toate lucrurile mai limpede şi mai adânc, în apropierea lui Dumnezeu, de cât noi” .

Astfel, în concepţia Sf. Andrei, Adormirea Maicii Domnului era o realizare directă şi imediată a eliberării de moarte, promisă umanităţii : „ o mişcare extatică înspre cele pe care le sperăm în această viaţă, o trecere spre o stare asemănătoare lui Dumnezeu” . Sf. Andrei afirmă, în finalul omiliei întăi, că minunea pe care o sărbătorim este ceva „ comun nouă tuturor, dar propriu numai ei (Fecioarei Maria) aceasta este dispoziţia noastră, care o sărbătorim azi, natura noastră, desfacerea noastră!” Cu alte cuvinte, ceea ce comemorăm este speranţa creştină universală într-o viaţă şi o schimbare dincolo de moarte, o viaţă care îşi are temeiul în viaţa şi moartea Fiului Fecioarei.

Ioan al Tesalonicului scria astfel în prologul operi sale despre Adormirea Maicii Domnului: „ Nu, (strămoşii moştrii) nu au fost nici indiferenţi, nici nepăsători. Dar, deşi cei care s-au aflat de faţă la Ierusalim, (se spune!) au transmis adevărul despre sfârşitul Maicii Domnului, mai târziu au apărut nişte eretici făcători de rele, care au vârât zâzanie şi au răstălmăcit totul. Din această

12

pricină părinţii noştri s-au îndepărtat de ei, socotindu-i in dezacord cu Biserica universală. Aşa praznicul însăşi a căzut în uitare” .

Această concluzie ce încheie pledoaria a Episcopului Ioan al Tesalonicului în favoarea ţinerii de către credincioşi a sărbătorilor Maicii Domnului, in spcial a sărbătorii Adormirii ei, demonstrează existenta unor reacţii din partea teologilor vremii şi a ierarhiei Bisericii, provocate de apariţia şi afirmarea unor concepţii legate de cinstirea Maicii Domnului şi care se răspândeau din ce în ce mai mult prin cult, lund proporţii îngrijorătoare. Că nu s-a scris nimic despre aceste măsuri şi nici despre exagerările ce le-au cauzat, se datorează faptului că eroarea se propagă şi se manifestă doar în cult şi în pietatea populară, nu şi în învăţătura de credinţă, iar atunci când a încercat să se insinuieze în această sferă, răspunsul a fost promovat şi măsurile, drastice, căci „Aşa praznicul însăşi a căzut în uitare”.

CAPITOLUL II I

ÎNVĂŢĂTURI DOGMATICE DESPRE MAICA DOMNULUI OGLINDITE ÎN IMNOGRAFIA SĂRBĂTORII USPENIEI

Biserica şi-a depozitat tezaurul învăţăturilor ei de credinţă nu doar în dogme de credinţă promulgate de Sinoadele Ecumenice, ci şi in spaţiul liturgic, unde aceste învăţături dau roade şi se cunosc după roade, sufletul omului fiind cel care hotărăşte aici în ce măsură aceste învăţături aduc pe Dumnezeu în mijlocul nostru. Invăţătura despre Adormirea Maicii Domnului este cuprinsă în mod concentrat în slujba sărbătorii din ziua de 15 august şi mai ales în serviciul divin al Vecerniei şi Utreniei din Mineiul pe această lună.

Slujba Vecerniei şi a Utreniei sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, precum atestă şi numele, pune accent pe moartea Fecioarei, care nu este moarte,ci totdeauna, dacă nu se foloseşte termenul de „mutare” sau „adormire”, este asociată cu viaţa ce o precede. Găsim o singură menţinere obscură a unei posibile învieri a Maicii Domnului în canonul de la Utrenie, alcătuire a lui Cosma Melodul, care afirmă în Pesna 1, cântarea a teia: „Pentru aceasta după ce ai murit, te-ai ridicat, cu Fiul în veci vieţuind.” Sensul acestu-i „te-ai ridicat” este oarecum obscur, întrucât în slujba acestei Sărbători nu mai este folosit termenul „ridicare”, fapt ce dă o notă disonantă între această cântare şi restul slujbei.

Adormirea Maicii Domnului este afirmată în mod clar în slujba Vecerniei, căt şi a Utreniei : „Întru naşterea ta, zămislirea a fost fără de sămânţă, întru Adormirea ta, moartea fără stricăciune, minune îndoită întru minune s-a adunat de Dumnezeu Născătoare. Că în ce chip neştiind de bărbat, hrănitoare de prunc ai fost, curată fiind, şi cum Maica lui Dumnezeu fiind, ca o purtătoare de moarte miresme răspândeşti. Sau „ Pe tine femeie moartă, însă mai presus de fire şi Maică a lui Dumnezeu, văzându-te slăviţii Apostoli(...)” sau „ La viaţa cea pururea veşnică şi mai bună, moartea ta a fost trecere, Curată (...).” Iar această moarte, fiind denumită şi „mutare” sau „adormire”, nu pierde nimic din realitatea ei, ci îşi păstrează fiecare aspect, întărit prin repetarea termenului de „îngropare” într-un context ce nu lasă nici o îndoială în legătură cu

13

realitatea morţii Maicii Domnului : „Ceata ucenicilor s-a adunat să îngroape pe Maica cea de Dumnezeu Născătoare (...)” sau „(...)îngropând trupul tău cel de viaţă începător şi de primitor(...)” . Dar, afirmând atât de clar moartea Mariei, se afirmă de fapt realitatea trecerii ei la viaţa şi slava veşnică a Fiului ei, această întreagă teologie a strânsei legături a lui Hristos cu Maica Sa fiind exprimată într-o formă extrem de concentrată astfel : „Lăcaş fiind Vieţii, ai dobăndit viaţa cea pururea viitoare; că prin moarte ai trecut la viaţă, ceea ce ai născut Vieaţa cea ipostatică.” Deci, accentuarea realităţii morţii Fecioara Maria, spre deosebire de Apus, se face pentru a revela măreţia lui Dumnezeu, Care alătură atăt de minunat două concepte de opuse precum moartea şi viaţa că Adormirea Maicii Domnului este şi un prilej de a înfăţişa un ideal al adormirii întru Hristos, condiţionată de comuniunea noastră cu El, întrucât fundamentul „adormirii întru nemurire” a Maicii Domnului, nu-l constituie doar sfinţenia vieţii ei, ci legătura dintre Maică şi Fiu, izvor al sfinţeniei Fecioarei, afirmată în fiecare cântare din slijba Vecerniei şi a Utreniei. Iar faptul că Adormirea Maicii Domnului este un ideal al morţii creştine, este subliniat şi de bucuria cu care este primit acest eveniment de către Apostoli şi îngeri : „şi îngropând trupul tău cel de viaţă începător şi de Dumnezeu primitor, s-au bucurat prea lădată(...)” sau „Întru slăvită Adormirea ta, cerurile se bucură şi oştile îngereşti se veselesc; şi tot pământul se bucură, cântare de petrecere glăsuind ţie Maicei Săpânului tuturor (...)” .

Despre trupul Maicii Domnului şi soarta lui se face o singură menţinere, datorită probabil influienţei unui aprocrif, afirmându-se : „Întru mutarea ta, Maica lui Dumnezeu, trupul cel prea desfătat şi de Dumnezeu primitor, oştile îngereşti, cu prea sfinţite aripi, cu frică şi cu bucurie l-au acoperit.” Această menţiune nu afirmă învierea Maicii Domnului, nici nu sugerează, precum fragmentul Wright, locul în care a fost aşezat trupul ei. Dar, aşa cum se precizează în mai multe aprcrife dormiţioniste, preasfântul trup este păzit de numeroase oştiri îngereşti, subliniind astfel cinstirea de care se bucură înaintea lui Dumnezeu locaşul din care S-a întrupat Fiul Său.

Caracterul de taină a momentului final din viaţa pământească a Maicii Domnului este sugerat: „Cu cuviinţă erau singuri văzătorilor Cuvântului şi slugilor, să vadă şi Adormirea Maicei lui celei după trup, cea mai de pe urmă a ei câtă este, ca nu numai să vadă înălţarea Mântuitorului de pe pământ, ci şi pentru mutarea celeia ce L-a născut pre El, să mărturisească(...)” . De accea şi pr. Stăniloae afirma că Fecioara Maria fiind cuprinsă de lumina dumnezeiască şi pătrunsă de ea, doar cei ce văd şi vieţuiesc în această lumină, se pot bucura şi de vederea Maicii Lui Dumnezeu . Astfel, dacă Învierea lui Hristos s-a făcut cunoscută tuturor păcătoşilor, spre mântuire, bucuria Adormirii Maicii Domnului se face cunoscută doar sfinţilor, spre mângâiere.

Faptul că spaţiul liturgic al Biserici nu are un caracter latreutic, ci şi unul profund dogmatic, rezultă şi din aceea că între cântările cuprinse în slujba Vecerniei şi Utreniei de la sărbătoarea Adormiri Maicii Domnului, este una care, în mod cu totul neaşteaptat, sintetizează cauza şi împrejurările morţii Maicii Domnului astfel : „De vreme ce rodul acesteia cel necuprins, prin carele Cerul s-a făcut, a luat îngropare de bună voie ca un mort, cum să nu sufere îngropare ceea ce a născut neştiind de nuntă.” Şi „Din coapse muritoare

14

ieşind Curată, cu firea asemenea fiind, odihnă ai primit” . Astfel, se afirmă realitatea morţii Fecioarei Maria, ca urmare a păcatului strămoşesc, întrucât Hristos, Care nu-l avea, şi-a asumat întreaga noastră viaţă şi moartea noastră. De aceea, moartea a fost asumată de Dumnezeu Fiul pentru a-i da un alt sens şi anume sensul vieţii,de care s-a împărtăşit şi Maica Sa. Însă moartea ei, ca zămislirea ei, a fost minunată, fapt afirmat de asemenea : „Biruiescu-se hotarele firii, întru tine curată Fecioară, că naşterea Fecioreşte şi moartea arvuneşte viaţa. Ceea ce eşti după naştere Fecioară şi după moarte vie, mântuieşti pururi Născătoare de Dumnezeu moştenirea ta.” Se biruesc hotarele firii prin naşterea fără sămânţă bărbătească şi moartea fără stricăciune trupească. Însă această biruinţă nu echivalează cu o desfigurare, o anulare sau desfiinţare a firii Ceea ce a biruit Maica Donmului în natura umană slăbănogită de păcat este fapt păcatul şi urmările lui. Deci, în rândurile de mai sus nu se afirmă o biruinţă în sensul unei excepţii, a unei ieşiri din firesc şi natural, ci se afirmă biruinţa ca vindecare de păcat şi urmările lui, vindecare ce se manifestă şi în trupul Fecioarei, ca şi în sufletul ei.

„Întru naştere fecioria ai păzit, întru Adormire lumea nu o ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare; mutatu-te-ai la Viaţă, fiind Maica Vieţii şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre.”

Unii au găsit în acest tropar un temei al învierii Maicii Domnului şi anume în expresia „mutatu-te-ai la Viaţă, fiind Maica Vieţii...”

„Viaţa” este Însuşi Hristos, Care afirmă despre Sine : „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6) şi de aceea mutarea Fecioarei la Viaţă este mutare întru slava Fiului ei, nicidecum înviere. Hristos este numit „Viaţa” şi în alte cântări din slujba Utreniei : „Din coapsele muritoare ieşind Curată, cu firea asemenea fiind, odihnă ai primit. Şi ca ceea ce ai născut Vieaţa cea adevărată, te-ai mutat la Vieţa cea dumnezeiască şi ipostatică.”

În troparul Adormirii Maicii Domnului se afirmă şi Theotokia, pururea feciorie şi mijlocirea pentru mântuirea celor care cer ajutorul ei. Astfel momentul Adormirii este prezent ca o parte importantă din viaţa ei, ca urmare a celorlalte momente Buna –Vestire şi naşterea Mântuitorului. Fiind pusă în legătură cu ele, Adormirea Fecioarei nu mai are caracter izolat, ci se prezintă ca parte integrantă a mariologiei ortodoxe.

„O, prea slăvită minune! Izvorul vieţei în mormânt se pune şi scară către Cer mormântul se face; veseleşte-te Ghetsimani, a Născătoarei de Dumnezeu sfântă casă. Să strigăm credincioşii, pe Gavriil având începător cetelor :Cea plină de Dar bucură-te, cu tine este Domnul cel ce dă lumii printine mare milă.”

Naşterea şi Adormirea Maicii Domnului, ca şi întrega ei viaţă, pot fi numite pe dre pt cuvânt „prea slăvită minune” În această podobie se afirmă de la început calitatea Fecioarei de Născătoare de Dumnezeu, fapt ce aparent contravine cu altă calitate naturală a ei şi anume cea de făptură muritoare.

Ghetsimani este numită „ a Născătoarei de Dumnezeu sfântă casă”, nu pentu că ar fi locuit în acel loc în timpul vieţii, ci pentru că acolo se află mormântul ei. Faptul că mormântul Fecioarei este numit „casă” ne arată că moartea ei nu a fost un eveniment de scurtă durată, o trecere spre înviere imediată, ci moartea ei a adus-o într-o altă casă, cea din Ghetsimani. Putem afirma că acest fragment este o

15

dovadă în plus a morţii fireşti a Maicii Domnului, ce presupune despărţirea sufletului de trup până la Judecata finală.

Dar precum viaţa i-a fost minunată, la fel de minunată îi este şi moartea, căci e prilej de veselie pentru cele pământeşti şi pentru cele cereşti. Şi precum, în viaţă fiind, prin mijlocirea ei s-a săvârşit prima minune a Mântuitorului, şi după moarte această mijlocire nu încetează, ba mai mult, se amplifică, Fecioara Maria făcându-se izvor de „mare milă”.

CAPITOLUL IVTAINA ADORMIRII MAICII DOMNULUI ÎN

BISERICA ORTODOXĂ.

În Biserica primelor veacuri primele sărbători, după cele încă de la întemeierea ei, precum Paştile şi Rusaliile, au fost cele care celebrau ziua morţii martirice a sfinţilor mucenici ca zi a naşterii lor spirituale .

Despre Adormirea Maicii Domnului nu avem nici o veste, fapt destul de curios, întrucât un asfel de eveniment nu ar fi trecut neobservat în comunitatea creştină şi în nici un caz nu ar fi fost considerat lipsit de valoare liturgică. S-a încercat o explicare a acestui fapt, afirmându-se că, aşa cum menţionează Eusebiu de Cezareea şi Sf. Epifanie în a doua jumătate a secolului I, persecuţiile pornite împotriva creştinilor din Ierusalim i-au determinat pe aceştia să se refugieze într-un mic sat din Decapole, numit Pella. O tradiţie veche afirmă că Sf. Apostol Ioan nu a părăsit Palestina, ci a rămas în Ierusalim împreună cu Maica Domnului, care a trecut la cele veşnice cam în această perioadă,când comunitatea creştină ierusalimiteană se afla în mare parte, în Pella. Aceştia revenind la Ierusalim, l-au găsit aproape în întregime distrus de Titus şi au fost nevoiţi să îl părăsească din nou, din cauza revoltei lui Bar – Kokeba, din timpul împăratului Adrian. Pe ruinele vechiului Ierusalim romanii au construt un nou oraş, numit Aelia Capitolina, fiind interzis acesul evreilor în el. Toate aceste evenimente au contribuit, probabil, la uitarea celor întâmplate în timpul refugiului la Pella.

Împrejurările Adormirii Maicii Domnului au circulat intr-un cerc restrâns de credincioşi, dând naştere astfel unei tradiţii despre mutarea Maicii Domnului de pe pământ la cer. Dar lipsa mărturiilor referitoare la o astfel de tradiţie evidenţiază faptul că, dacă a existat, ea s-a stins destul de repede. Cea mai veche referire la moartea Maicii Domnului o avem de la Origen, care afirmă că „Maria a rămas fecioară până la moartea ei.”

Sf. Efrem, Sf. Ieronim. Sf. Grigore de Nyssa şi Severin de Gabala afirmă că Maica Domnului a murit de o moarte naturală, iar Sf. Ambrozie, fără să spună explicit de ce şi cum a murit, afirmă că ea nu a murit de moarte violentă. Dar, după cuvintele bătrânului Simeon „şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2, 35), a existat o tradiţie conform căreia Fecioara a murit de moarte martirică, tradiţiepe care se pare că Ambrozie o combate atunci când face afirmaţia de mai sus. Faptul că în cult în secolul V nu a existat o sărbătoare închinată Maicii Domnului, ne arată că ea nu a avut o moarte martirică. Singura sărbătoare închinată Maicii Domnului, atestată înainte de

16

Sinodul de la Efes, era cea intitulată „amintirea (pomenirea) Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria”, care celebra maternitatea ei divină şi zămislirea . În Antiohia această sărbătoare exista de pe la sfârşitul secolului IV şi se ţinea pe 26 decembrie, fiind menţionată şi de patriarhul Proclu al Constantinopolului în 429, atunci când îi vorbeşte lui Nestorie despre „ această sărbătoare care trebuia să mijlociască tuturor ajutor celor ce asistă la ea.”

În Ierusalim apariţia primei sărbători închinate Maicii Domnului este legată de construirea unei biserici în cinstea Născătoarei de Dumnezeu în jurul anului 440, sub patronajul episcopului Juvenalie şi a împărătesei exilate, Eudoxia în vechiul cimitir evreiesc de lângă Ierusalim, în valea lui Kedron, la poalele Muntelui Măslinilor, lângă Grădina Ghetsimani,care avea să fie considerată în secolul VI, de pelerinii ce o vizitau, fiind mormântul Maicii Domnului. Celebrarea sfinţirii acestei biserici, după un obicei bizantin, se făcea la 15 august. Atât biserica, cât şi sărbătoarea celebrau pomenirea Maicii Domnului, ca şi ceremonia de la 26 decembrie atestată în Antiohia şi preluată curând şi de Constantinopol.

După Sinodul de la Efes şi proclamarea solemnă a Maicii Domnului ca „Theotokos”, cultul Fecioarei, aflat într-o stare embrionară până atunci, s-a dezvoltat în paralel cu cel al Mântuitorului. Astfel, cinstirea Maicii Domnului se făcea în strânsă legătură cu venerarea lui Hristos, cinstirea şi venerarea fiind singura diferenţă, proporţiile fiind aceleaşi. De aceea s-a afirmat că în cultul Fecioarei de după Efes se poate observa un avânt precedent, termenul potrivit fiind fapt cel de „recuperare”, întrucât cultul Maicii Domnului nu l-a depăşit pe cel al Mântuitorului, dar l-a egalat într-o scurtă perioadă de timp .

Datorită progresului alert, abia după Sinodul de la Efes s-a putut constata apariţia şi înflorirea literaturii apocrife ce trata viaţa Maicii Domnului, literatură care a avut un rol major în amplificarea cultului Fecioarei şi chiar apariţia Adormirii ei. Astfel, odată cu răspândirea apocrifelor ce relatau evenimentul mutării ei la cele veşnice, creştinătatea a fost împânzită de tot felul de detalii despre Adormirea Maicii Domnului, care mai de care fantastice şi mai pioase, unele fiind chiar plauzibile, fapt ce a atras atenţia creştinilor din Ierusalim asupra bisericii închinate Maicii Domnului şi aflată într-o zonă care apocrifele afirmau că s-ar afla mormântul Fecioarei. Acest fapt a dat o altă semnificaţie sărbătorii de la 15 august şi treptat, „amintirea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria” a devenit, ca în cazul celorlanţi sfinţi, celebrarea mortii trupeşti şi a naşterii întru viaţa veşnică.

În paralel, în mediile monofizite şi anti-calcedoniene se dezvoltă un fel de cult închinat Maicii Domnului şi menit să înlocuiască Mijlocitorul divin şi uman Iisus Hristos, a Cărui umanitate a fost asimilată de divinitatea Sa „ ca o picătură într-un ocean”, ca un alt mijlocitor la fel de uman şi la fel de important pentru istoria mântuirii, adica Fecioara Maria. Pentru a întări calitatea ei unică mijlocitoare a umanităţii către Hristos şi către Dumnezeu, erau necesare o serie de calităţi, pe care monofiziţii le-au preluat de la Mântuitorul şi le-au atribuit Maicii Domnului, între acestea cea mai importantă fiind învierea din morţi, necesară unei mijlociri desăvârşite venite de la o persoană desăvârşită . Această tradiţie pietistă apărută şi dezvoltată în mediile monofizite din Siria, Palestina şi Egipt, mai ales în mănăstirile de aici, a fost considerată de împăratul Mauriciu ca fiind un punct de

17

plecare, comun calcedonienilor şi anti-calcedonienilor, în procesul de unire a celor două tabere.

De-a lungul istoriei Bizanţului s-a putut constata că intervenţia împăraţilor bizantini în treburile Bisericii era cauzată de motive politice, având ca scop principal păstrarea unităţii Imperiului. Din acest motiv au fost convocate şi Sinoadele Ecumenice la cererea lor, prilej cu care ierarhii Bisericii doreau să combată ereziile, iar împăratul dorea o formă de compromis pentru a salva unitatea Imperiului, sever condiţionată de unitatea Bisericii. De aceea şi împăratul Mauriciu, cu scopul de a rezolva conflictul dintre calcedonieni şi anti-calcedonieni, cunoscând evlavia amândorura faţă de Maica Domnului, a hotărât printr-un decret împerial ca sărbătoarea Adormirii Fecioara Maria să fie ţinută în tot Imperiul Bizantin în ziua de 15 august, zi în care toţi creştini, calcedonieni şi anti-calcedonieni ar fi sărbătorit-o. Biserica a acceptat această sărbătoare, întrucât nu a avut în ea decât celebrarea unei pietăţi populare, lipsită de conţinut dogmatic primejdios.

Când au apărut forme aberante ale acestei tradiţii, ele au fost aspru sancţionate, unii credincioşi renunţând cu totul la cinstirea Adormirii Maicii Domnului, aşa cum se poate constata din pledoaria episcopului Ioan al Tesalonicului în favoarea ţinerii acestei sărbători .

IV.2. Adormirea Maicii Domnului în teologia Bisericii Ortodoxe.

În teologia ortodoxă contemporană nu exista o opinie unitară în legătură cu momentul Adormirii Maicii Domnului. Unii teologi, legând acest eveniment de calitatea de mijlocitoare a Maicii Domnului, afirmă necesitatea învierii ei, iar alţii îl neagă doar pentru că este o dogmă a Bisericii Romano – Catolice neaprobată de Biserica Ortodoxă, dogmă ce reprezintă o demonstrare şi un act a „infailibilităţii” papale. Această lipsă de unitate din sânul Ortodoxiei nu se datorează faptului că Biserica Ortodoxă nu a lămurit acest subiect, ci datorită lipsei de informare şi faptului că Adormirea Maicii Domnului este oarecum ruptă de cele patru puncte cardinale ale mariologiei ortodoxe, fiind un element al pietismului religios şi fiind tratată ca atare .

Pr. Dumitru Stăniloaie, ca răspuns la promulgarea dogmei Asumpţiei de la 1 noiembrie 1950, afirma : Biserica Ortodoxă crede în înălţarea Fecioarei cu trupul la cer, dar ea n-a purces nici la formularea acestei învăţături, întrucât aceasta ar duce la o simplificare raţionalistă a unei învăţături a cărei tainică complexitate e apărută mai bine prin afirmarea ei generală, nedefinită într-o formulare, care în mod necesar trebuie să fie unilaterală.”

În Sf. Scriptură şi în literatura creştină a primelor şase veacuri nu avem referiri clare la momentul morţii Maicii Domnului şi nici la o tradiţie creştină care să vorbească despre acest moment. De ce n-a apărut credinţa aceasta mai curând în documentele Bisericii? . Fie din cauză că Apostolii şi primele veacuri creştine, urmând lor, au păstrat-o într-o respectuoasă discreţie, fie pentru că Dumnezeu a voit să o ţină faptul acesta ca o taină, lăsând doar să se cunoască mormântul gol şi nu alceva, în mod direct.

18

Serghie Bulgacov afirmă că Dumnezeu a voit ca acest eveniment să nu se facă în chip oarecum „vizibil” şi testat, ca Înălţarea Domnului, ci dorea păstrarea acestui eveniment, ca şi toată viaţa Maicii Domnului, sub taină din cauză că ea aparţine umanităţii, că ea e în anumit sens Biserica şi dragostea către Maica Domnului e mijlocită de dragostea către Hristos şi nu invers” .

Acelaşi autor mai afirmă : „În ori ce caz, această absenţă a dovezilor despre Adormirea Maicii Domnului corespunde absenţei generale a dovezilor directe a cultului ei în primele veacuri ale creştinismului, acoperit de acoperământul unei sfinte tăceri. Chipul Maicii Domnului însă, niciodată nu e zugrăvit, în afară de anumite trăsături izolate, el intră în inimă prin sine... corespunzând cu aceea că Maica Domnului aparţine neamului omenesc şi că în acest sens toată Biserica creştină e Maica Domnului. Legat cu aceasta e şi faptul că cultul Maicii Domnului e un fruct ulterior al cultului şi dragostei lui Hristos, Mântuitorul; dragostea faţă de Fiu cuprinde şi dragostea faţă de Maică, dar nu şi invers.” Evenimentul Maicii Domnului a fost ţinut voind să arate şi prin aceasta că ea nu este separată de Hristos, ci văzută mereu în El şi prin El şi, totodată, că Maica Domnului era solidară cu omenirea.

Bulgacov afirmă că, spre deosebire de catolicism, ortodoxia „nu ştie de un astfel de prag, pentru că toată viaţa ei este un şir de trepte întru necontenită înălţare de la pământ la cer”. De aceea ea este Maica lui Dumnezeu şi stă într-o legătură supremă intimitate cu Iisus Hristos. De aceea, pentru Ortodoxie momentul hotărâtor e conceperea şi naşterea fără de sămânţă a Fiului ei din ea şi de aceea Sf. Ioan Damaschinul spune: „începutul tuturor bunătăţilor mai presus de minte ale tale şi mijlocul lor şi sfârşitul, siguranţa şi întărirea adevărată a fost conceperea neântinată, sălăşluirea dumnezeiască, naşterea fără de stricăciune” .

În Biserica Ortodoxă se afirmă că: „Fecioara moare supunându-se legii generale omeneşti, suportând urmările căderii în păcat, se înalţă prin Hristos, aşa cum oamenii scapă de la morte prin Hristos, întrucât nu a avut o astfel de moarte, ca să derive înălţarea ei din moarte, ca să o învingă prin puterile ei, ca Hristos. Mântuitorul n-a murit în virtutea legii firii, intrată prin păcatul lui Adam, pentru că nu S-a născut cu ea şi de aceea n-a murit de o moarte propriu zis naturală, ci de una unică, potrivnică firii, deşi acceptată voluntar . Şi tocmai pentru că la El moartea a fost potrivnică firii Lui, a învins-o prin El Însuşi. În legătură cu aceasta, pr. Stăniloaie mai afirmă că: „Maria rămâne prin moarte în cadrul ordinei generale a oamenilor, care suportă moartea, dar învie prin Hristos; moare din motivul din care mor oamenii, dar e mântuită de moarte mai total şi mai repede ca ei, însă tot prin Hristos, pentru că unirea ei cu Hristos e desăvârşită. Hristos e cu ea în moartea ei, mai mult decât cu toţi drepţii, de aceea învie şi se înalţă prin El, biruindu-se desăvârşit efectele morţii, înainte de ce vor fi biruite la ceilanţi oameni. Ea moare, învie şi se înalţă prin Hristos, cu Hristos şi în Hristos, nu autonom de El.” Sfântul Ioan Damaschinul, punând în aceeaşi categorie, dar pe o treaptă superioară, moartea Fecioarei cu a drepţilor, zice: „Cinstită este cu adevărat moartea cuvioşilor Domnului Dumnezeului Puterilor, dar supracinstită este moartea Maicii lui Dumnezeu” . Despre legătura dintre Hristos şi Maica Sa, pr. Stăniloaie afirmă : „Între Maica Domnului şi Fiul ei e o strânsă unire. Dar unirea aceasta are o semnificaţie deosebită mai ales în

19

două rânduri: cât L-a purtat ea pe Fiul ei în sânul său şi de la înălţare, când e oarecum ea în sânul Fiului ei, precum spune un scriitor bizantin. Dacă în timpul cât L-a purtat în ea I-a dăruit omenitatea ei, în mod deplin, de la înălţare Fiul îi întoarce în mod deplin dumnezeirea Lui. Fiul ei îi este mai intim decât inima proprie. El e jertfa cea nouă care necontenit se aduce Tatălui din intimitatea ei, ca pe un altar.” Împărtăşirea Fecioarei din dumnezeirea Fiului, menţionată mai sus, e una harică, accesibilă şi nouă, iar nu una ontologică, specifică doar lui Hristos, in chip tainic.

Drd. Pintea Dumitru susţine învierea Maicii Domnului ca necesitate a mijlocirii ei desăvârşite pentru noi: „Socotim că tocmai aici este deosebirea de grad sau de intensitate între mijlocirea Sfinţilor şi mijlocirea Maicii Preacurate. Prin faptul că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este slăvită şi cu trupul, ea participă la fericirea dumnezeiască într-un grad mai presus decât toţi sfinţii şi drepţii şi chiar decât îngerii,iar mijlocirea ei între mijlocirea tuturor acestora, rămânând totuşi o mijlocire în planul mântuirii subiective. „

Ca răspuns la cele afirmate mai sus, vom aminti că mijlocirea Maicii Domnului nu are nimic de-a face cu starea ei fizică, căci ea deja se împărtăşeşte din „libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu”. Mijlocirea puternică a Maicii Domnului se datorează nu unităţii suflet-trup, perfecţiunii naturii ei umane, ci unităţii ei cu Hristos, de la Care primeşte harul dumnezeiesc şi pe care ni-l mijloceşte.

IV.3. Deosebiri interconfesionale.

Teologia latină a primelor şase secole se caracterizează prin rigorism şi practic, fapt ce justifică fobia Apusului faţă de tot ceea ce este apocrif şi neoficial. Din această cauză, atât cultul Maicii Domnului cât şi mariologia apuseană a acestor secole sunt destul de sărace, fiind preluate în secolul VII, prin generalizarea în întreg Apusul creştin a sărbătorii Adormirii Maicii Domnului de către papa Sergiu I (687-701), un sicilian de origine palestiniană.

Cultul Maicii Domnului nu a cunoscut o evoluţie ca în Răsărit, ci a fost preluat cu totul din Răsărit, acest fapt fiind valabil şi în cazul mariologiei. Însă acest proces de import nu s-a mai ţinut cont şi sensurile elementelor preluate, fapt ce a dus la dezvoltarea în voie a ceea ce în Răsărit fusese combătut.

Au existat voci în Biserica Apuseană care au combătut tradiţia despre învierea Maicii Domnului, calificându-o drept nejustificată şi exagerată. Aceste critici izvorau nu dintr-o aversiune faţă de cultul Fecioarei Maria ca rod al Răsăritului, ci din acel spirit rigorist şi specific teologiei.

Tradiţia Asumpţiei Maicii Domnului fiind asociată concepţiilor apusene despre păcatul strămoşesc, predestinaţie şi învăţătura despre Biserica văzută şi cea nevăzută, a căpătat dintr-o dată valoare de tradiţie apuseană. Prin urmare, Fecioara Maria a fost scutită de lipsa harului, specifică păcatului strămoşesc, în vederea meritelor Fiului ei, fiind predestinată din veci la această stare, întrucât era nevoie de o persoană atât de pură, încât Dumnezeu Fiul să se poată întrupa din ea, fără să fie atins de păcat. Rodul ei nu se sfârşeşte aici, întrucât legătura dintre Biserica nevăzută, a Cărei cap nevăzut este Hristos, şi Biserica văzută, a cărei cap văzut

20

este suveranul pontif, se realizează tot prin Fecioara Maria, care devine astfel şi din această cauză, Co-redemptrix şi Mater Ecclesia.

În teologia romano-catolică tradiţia despre taina morţii Maicii Domnului, deşi de origine răsăriteană, a fost un răspuns la multe „neclarităţi” ce rezultau din viziunile apusene asupra anumitor realităţi divine, şi afirmarea ei ca dogmă, deşi justificată prin pietatea poporului,a avut cauze şi scopuri nu doar pietiste sau teologice, ci şi politice şi populiste.

Papa Pius XII, înainte de a porni spre definirea Asumpţiei cu trupul la cer a Maicii Domnului, învăţătură de natură popular – pietistă, pe lângă mărturia evidentă a petiţiilor care cereau acest lucru, spre a se asigura că prin acest gest Roma va câştiga simpatia supuşilor ei nu va fi doar un act gratuit, venit ca un răspuns prea târziu la o dorinţă estompată în timp, a dispus în 1946 prin enciclica Deiparae Virginis Mariae ca poporul să fie cercetat prin cler să se constate dacă această dorinţă mai era actuală.

Trebuie remarcat faptul că, inteţionat sau nu, papa Pius XII nu manifestă nici un interes personal şi nici nu are o părere proprie faţă de această învăţătură.

Ceea ce intră în disonanţă cu tradiţia Sinoadelor Ecumenice este faptul că în locul unei cercetări dogmatice scrupuloase, în locul convocării unui consiliu în vederea analizării posibilităţilor definirii dogmatice a Asumpţiei Maicii Domnului, după tradiţia Bisericii primelor veacuri, papa Pius XII cere părerea credincioşilor neavizaţi în probleme de ordin dogmatic şi istoric şi, mai mult decât atât, îşi fundamentează întreaga sa activitate de definire a unei dogme pe o asfel de părere.

Prin enciclica Deiparae Virginis Mariae suveranul pontif cere opinia creştinătăţii romano- catolice, nu după anumite criterii culturale, intelectuale sau eclesiale, ci tuturor, întucât doreşte să cunoască opinia Bisericii „Universale”, opinie care, după cum rezultă din textul epistolei, pare a fi suficientă pentru demararea procesului de definire a dogmei Asumpţio. Asfel papa Pius XII crede că acest act va asigura succesul demersurilor ulterioare în vederea definirii Asumpţiei, având un bun exemplu, pe care l-a şi invocat în această enciclică, în papa Pius IX şi definirea Imaculatei Concepţii a Maicii Domnului. Urmându-i exemplul, Pius XII lasă de înţeles că în Biserica Romano-Catolică deja exista o tradiţie în acest sens, tradiţie prin suveranul pontif, beneficiar a infailibilităţii divine, prin aceasta fiind „vox Dei”, îşi asumă şi un alt prerogativ, şi anume acela de „vox populi”, prin aceasta acţiunile sale fiind autorizate atât de Biserică, cât şi de divinitate.

Bula papală Munificentisimus DeusRăspunsul venit din partea clericilor şi a poporului fiind favorabil, fără alte

pregătiri, Pius XII a realizat o sinteză a argumentelor plauzibile aduse de-a lungul vremii în favoarea Asumpţiei Maicii Domnului, unele fiind de o natură mai mult sentimental – moral decât dogmatică şi le-a inserat în bula sa intitulată Munificentisimus Deus.

Privilegiile Maicii Domnului au fost cunoscute din totdeauna şi de toţi, iar pontifii romani nu fac decât să le descopere în toată splendoarea lor. Pius XII aminteşte de precedentul creat de Pius IX şi evidenţiază legătura dintre naşterea şi adormirea Maicii Domnului, ambele săvârşindu-se în condiţii cu totul extraordinare, ce scot pe Fecioara Maria de sub legea păcatului, căreia i se supun toti oamenii.

21

V. CONCLUZII

Tema abordată în această lucrare m-a făcut să înţeleg mai bine că întreaga viaţă a Maicii Domnului este o minune Naşterea din părinţii ei vârstnici a fost minunată. Faptele ei au fost pline de slava smereniei, zămislirea a fost plină de dumnezeire, iar nădejdea i-a fost plină de dragoste pentru Fiul ei. Întreaga Viaţă a Maicii Domnului a fost un exemplu de smerenie şi ascultare, desăvârşită şi splendoarea lor întrecând minunea naşterii şi a morţii ei, fiind egalată doar de cea a naşterii Cuvântului întrupat. Însăşi Dumnezeu a aşteptat, şi nu a predestinat, o astfel de smerenie şi ascultare, iar umanităţii i-au trebuit mii de ani ca să atingă printr-o singură persoană o astfel de desăvârşire. Astfel, cea care s-a învrednicit de o asemenea cinste, de a fi Maica lui Dumnezeu, a fost cu adevărat vrednică de ea, fără să fi fost liberă de păcat sau având ceva ce nu a mai avut nimeni. Fecioara Maria a fost cu adevărat vrednică să fie Maică a lui Dumnezeu, iar cei ce neagă desăvârşita ei umanitate, îi răpesc această vrednicie. Căci în ce stă minunea acestei vrednicii, dacă nu în slăbiciunea fapturii umane şi în tăria smereniei şi a ascultării ei desăvârşite. Mutarea Maicii Domnului cu trupul la cer a fost concepută încă de la început, de evlavia creştină, ca o manifestare a dragostei divine de care se bucură. Dar acest aspect fiind prea mult accentuat, au fost ignorate celelalte cauze ale acestui act. Cultul Maicii Domnului este unul foarte dezvoltat, egal cu cel al Mântuitorului, în anumite aspecte chiar depăşindu-l. Astfel Fecioara Maria este pomenită în toate ceremoniile religioase ale Bisericii, mijlocirea ei fiind cerută de preotul slujitor şi de credincioşii participanţi la finalul tuturor etapelor unei slujbe. Fiecare ectenie cuprinde spre sfârşit o cerere adresată Fecioarei; Fiecare cântare din canoanele cuprinse în cărţile de slujbă se încheie cu o laudă adresată Maicii Domnului; chiar şi acele slujbe cu rugăciuni adresate doar Mântuitorului sau sfinţilor, precum Acatistele sau canoanele, cuprind, dacă nu la sfârşitul fiecărui fragment, cel puţin în momentele centrale, rugăciuni îndreptate către Maica Domnului. Ştiut este faptul că numărul de acatiste şi paraclise al Maicii Domnului depăşeşte pe cel al Mântuitorului şi al celorlalţi sfinţi. Dacă Hristos este centrul cultului divin public, nu este greşit să afirmăm că Maica Sa reprezintă centrul divin particular. Fecioara Maria a fost făptură omenească, supusă păcatului, de la naştere până la moarte şi chiar în moarte nu s-a despărţit de noi, ci s-a supus legilor firii noastre, aşa cum a făcut în întreaga ei viaţă şi de aceea se poate spune că va şi învia împreună cu noi la sfârşitul veacurilor. Toate acestea nu fac decât să sporească prea cinstirea Maicii Domnului şi mai ales ne fac să înţelegem şi să simţim mai profund taina vieţii şi adormirii ei exprimat în troparul adormirii: „întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit de Dumnezeu Născătoare.”

22

BIBLIOGRAFIE

Izvoare1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod al

Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic şide Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997.. 2. Dicţionar al Noului Testament, alcătuit de Pr. Dr. Ioan Mircea, Ed.

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române Bucureşti,1993.3. Biblia în Filocalie. Antologie de texte biblice tâlcuite în Filocalia

românească, de Episcop Calinic Botoşăneanu, vol.I şi II, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucuvinei „Trinitas”, Iaşi, 1995.

4. Catehismul Creştin Ortodox, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990.

5. Catehismul Bisericii Catolice, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti.

6. Mineiul lunii August, Edit. Instit. Biblic şi de Misiune, Buc.1974.

Lucrări

7. Bulgakov, Serghei, Rugul care nu se mistuie, trad. Boris Buzilă, Edit. Anastasia, Bucureşti, 2001.

8. Bădiliţă Cristian Evanghelii Apocrife, trad., edit. Polirim, Iaşi. 1999, p. 249-250.

9. Cabasila, Nicolaie, Trei Omilii la Adormirea Maicii Domnului Edit. Icos, 1999.

10. Chifăr, Pr. Prof. Nicolaie, Istoria Bisericească Universală, ed. Trinitas, Iaşi, 2002.

11. Evdokimov, Paul, Femeia şi mântuirea lumii, trad. Gabriela Moldoveanu, Bucureşti, edit. Christiana, 1995.

12. Felmy, Karl Christian, Mariologia ca theotokologie, Dogmatica Experienţei Ecleziale, introd. Şi trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică.Edit. Deisis, Sibiu, 1999.

13. Ferenţ, Pr. Prof. Dr. Eduard, Învierea Mariei ca participare la învierea şi înălţarea lui Isus Cristos, fiul său, Mariologia, edit. Arhiep. Romano-Catolice, Bucureşti, 2003.

14. Ică Ioan Jr., Trei Vieţi Bizantine ale Maicii Domnului, Vieţile Maicii Domnului-sinteze narative ale tradiţiilor mariologice ale Bisericii, traducere şi post-faţă. edit. Deisis, 2001.

15. Maximovici, Sf. Ioan, Cinstirea Maicii Domnului în Tradiţia Ortodoxă, trad. Cristian Maxim, edit Icos, 2000.

16. Pelikan, Jaroslav, Regina cerurilor, Adormirea şi înălţarea cu Trupul la cer, în Fecioara Maria de-a lungul secolelor, trad. din Engleză de Silvia Palade, edit. Humanitas. Bucureşti, 1998.

23

17. Teoclit Dionisiatul, Maica Domnului în teologia şi imnografia Sfinţilor Părinţi, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002.

18. Teologie Dogmatică, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 1998.

Studii, articole

19. Branişte, Pr. Prof. Ene, Cinstirea Maicii Domnului în cultul ortodox şi formele ei de exprimare, Ortodoxia, nr. 3 / 1980.

20. Caraza, Drd. Ion, Imnele Sfântului Efrem Sirul despre Maica Domnului, în Studii Teologice, nr. 7-8 /1967.

21. Căciulă, Pr. Dr. Olimp N., În legătură cu noua dogmă a papalităţii: „Assumptio corporea Beatae Mariae Virginis in coelum”, în Ortodoxia, nr. 4/1950.

22. Dinu, Pr. Prep. Adrian Lucian, Sfânta Fecioara Maria în imnele Sfântului Efrem Sirul, în Analele Facultăţii de Teologie, Edit. Universităţii „Al. I. Cuza”, tom. II, 1993-1994.

23. Ganea, Pr. Prof. Ioasaf, Învăţătira despre Maica Domnului (Mariologia ortodoxă), în B.O.R., nr.9-10/1980.

24. Pârvu, Constantin, Temeiurile ortodoxe ale cultului Maicii Domnului, în Studii Teologice, nr. 3-4 / 1954.

25. Pintea, Drd. Dumitru, Învăţătura Sf. Ioan Damaschin despre Maica Domnului, în Ortodoxia, nr. 3 /1980.

26. Plămădeală Mitr. Antonie, Maica Domnului în teologia şi viaţa Ortodoxă în B.O.R., nr. 9-10, 1978, pg.1115.

27. Pop, Ierom. Drd. Irineu, Maica Domnului în viaţa Bisericii şi în evlavia credincioşilor ortodocşi, în Ortodoxia, nr. 3/ 1984.

28. Rezuş, Pr. Prof. Petru, Mariologia Ortodoxă, în Ortodoxia, Nr. 4/1950.

29. Sava, Pr. Drd. Viorel, Cultul Maicii Domnului în catolicism şi ortodoxie – Studiu comparativ, în Analele Facultăţii de Teologie, Edit. Universităţii „ Al. I. Cuza”, tom. II, 1993-1994.

30. Stăniloaie, Pr. Prof. Dumitru, Maica Domnului ca Mijlocitoare, în Ortodoxia, nr. 1 /1952.

31. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru., Învăţătura despre Maica Domnului la ortodocşi şi la catolici, în Ortodoxia, nr. 4/1950.

24

CUPRINS

Argument

Capitolul I. Izvoare privind viaţa Maicii Domnului

I.1. Viaţa Maicii Domnului după Sfânta Scriptură a Noului Testament.

I.2. Viaţa Maicii Domnului de la Cincizecime până la Adormire în scrierile patristice.

Capitolul II. Tradiţia Adormirii Maicii Domnului. Apariţie şi evoluţie

II.1. Controversa monofizită şi tradiţia Adormirii Maicii Domnului

II.2. Adormirea Fecioarei Maria şi moartea creştină

II.3. Răspunsul teologiei bizantine

Capitolul III. Învăţături dogmatice despre Maica Domnului oglindite în imnografia sărbătorii Uspeniei

Capitolul IV. Taina Adormirii Maicii Domnului în Biserica Ortodoxă

IV.1. Adormirea Maicii Domnului în teologia Bisericii Ortodoxe

IV.2. Deosebirii interconfesionale

Capitolul V. Concluzii

Bibliografie

Cuprins

25