1

Afacerea tramvaielor

Procesul Societăţii de Tramvaie din Bucureşti şi afirmarea controlului jurisdicţional al legilor în România începând cu 1912 Cu ocazia faimoasei afaceri a tramvaielor din Bucureşti, în 1912 Curtea de Casație s-a pronunțat asupra constituționalității unei legi. În România, această afacere nu putea decât să pasioneze opinia publică. Punând în discuţie numeroase interese, ea mobiliza mediile financiare. Implicând, în acelaşi timp, municipalitatea din Bucureşti, guvernul şi Parlamentul român, ea trezea straturile clasei politice. În 1909, când Bucureştiul se mărea şi se înfrumuseţa, meritând chiar să fie numit „micul Paris”, mai multe societăţi de tramvaie asigurau transporturile în comun, fără să se preocupe prea mult să-şi armonizeze reţelele. Guvernul format de deputatul liberal Ion Brătianu s-a neliniştit de această situaţie. În 14 aprilie 1909, el a făcut să fie adoptată o lege specială care permitea municipalităţii din Bucureşti să formeze o societate comunală, Societatea Tramvaielor din Bucureşti. Creată prin decizia unei autorităţi publice şi făcând apel la capitaluri private, această societate, dotată cu statute redactate de municipalitate şi aprobate de Consiliul de miniştri, nu era, cu siguranţă, uşor de calificat din punct de vedere juridic, mai ales într-o vreme de liberalism economic. Dar toate formalităţile fiind îndeplinite după regulile prevăzute, această societate ad hoc putea foarte legal să-şi îndeplinească misiunea de serviciu public. În ciuda nemulţumirii vechilor companii concesionare, care se considerau lezate prin această reorganizare, lucrările de infrastructură au putut să înceapă fără întârziere. În 1912, cincisprezece kilometri de şine erau deja puşi şi materialul rulant era cumpărat pentru întreaga reţea.

Din nenorocire, totul s-a politizat când, la această dată, a intervenit o schimbare de guvern şi majoritate a consiliului municipal. Noua municipalitate a Bucureştilor a declarat că noua societate nu are existenţă legală. Argumentând că aceasta nu ajungea să obţină ca vechile societăţi concesionare să accepte tăierea liniilor lor de tramvai, municipalitatea a cerut noului guvern format de conservatorul Petre Carp să abroge legea care autoriza crearea societăţii. Într-adevăr, după anularea în Consiliul de miniştri a statutelor societăţii, Ministerul de Interne a dispus oprirea lucrărilor. Aceste măsuri, evident ilegale, au provocat vii contestaţii. În timp ce tribunalul din Ilfov (Bucureşti) era deja sesizat de către Societatea de Tramvaie din Bucureşti, guvernul reacţionând cu rapiditate a făcut să fie votată o lege de circumstanţă, în 18 decembrie 1911. În mod abil, această lege a fost prezentată ca o prevedere interpretativă a legii din 14 aprilie 1909. Evitând să dizolve societatea, legislatorul a redactat noi statute, sub pretext că cele vechi prezentau incertitudini. Legea era fals „interpretativă”, deoarece ea conţinea prevederi noi. Legislativul s-a substituit, astfel, în mod deschis, judecătorului, într-o procedură judecătorească în curs. Era, în mod clar, o violare a separaţiei puterilor legislativă şi judecătorească. Lovitura de stat legal avea toate aparenţele unei lovituri de stat neconstituţional!

2

Societatea de Tramvaie din Bucureşti nu a ezitat, deci, să ceară tribunalului din Ilfov să declare că această lege era contrară Constituţiei, cu dublu titlu, deoarece ea încălca: – pe de o parte, articolul 36 din Constituţie, care dispune că puterea judecătorească este exercitată de tribunale; – pe de altă parte, articolul 14, care interzice sustragerea unui justiţiabil împotriva voinţei sale, de sub autoritatea judecătorului de resort, precum şi articolul 19, conform căruia proprietatea, „de orice natură” ar fi ea, este sacră şi inviolabilă. Interesul doctrinar în jurul acestei cauze Mizele financiare în cauză la Bucureşti erau importante, dar şi mai mare, pentru pasionaţii de drept, era interesul de doctrină al chestiunii ridicate de acest scenariu politico-juridic. Juriştii, profesorii de la facultăţile de drept şi avocaţii s-au mobilizat în România, dar şi în mai multe ţări europene şi, în mod firesc, în Franţa. Chemaţi de către Victor Antonescu, fost student al Facultăţii de Drept din Paris şi avocat al Societăţii lezate, pentru a oferi consultaţie, Berthélemy, specializat în drept administrativ, viitor decan al Facultăţii, şi Gaston Jèze, reputat profesor de finanţe publice, s-au aplecat asupra dosarului, nu fără delectare. Era, într-adevăr, pentru ei o ocazie de a studia un caz concret şi de a trata o chestiune care se afla chiar în inima constituţionalismului liberal. Memoriul lor, care a fost publicat în Revista de Drept public, studiază foarte metodic chestiunea controlului constituţional, mai întâi dintr-un punct de vedere teoretic, apoi în dreptul comparat şi, în fine, în contextul specific al dreptului constituţional român.

Din punct de vedere teoretic, pentru cei doi semnatari, din momentul în care o constituţie distinge legile ordinare de legile constituţionale, ea plasează legile constituţionale deasupra legilor ordinare în ierarhia normelor. Şi din momentul în care ea stabileşte tribunalele independente, ea le recunoaşte acestora automat puterea şi datoria de a nu aplica legi care ar fi contrare unei prevederi de natură constituţională. Nu este deloc necesar ca ea să spună aceasta în mod explicit, deoarece este chiar consecinţa logicii juridice. Judecătorul are ca misiune să judece conflictele de lege. De aceea, atunci când pledantul invocă o lege constituţională contrară legii ordinare invocată împotriva lui, judecătorul trebuie să facă să prevaleze pe aceea care se află pe treapta cea mai înaltă în ierarhia normelor. De asemenea, când două legi ordinare se contrazic, judecătorul o aplică pe cea mai recentă. Nu este vorba de încălcarea separaţiei puterilor, ci de punerea în practică a acestui principiu. Judecătorul nu se substituie legislatorului. El nu anulează legea contestată. El aplică pentru soluţionarea procesului legea care i se impune cu prioritate, adică legea constituţională. Era reluarea foarte evidentă a argumentelor judecătorului Marshall în hotărârea Marbury vs.Madison din 1803, când pentru prima dată Curtea Supremă a intervenit pentru a exercita controlul constituţionalităţii legilor. „Sau, scrie Berthélemy, principiul separării puterilor nu semnifică nimic, sau trebuie să deducem din aceasta că legislativul nu mai are puterea să soluţioneze procesul, că judecătorul nu are puterea să le modifice” (legile).

Jèze şi Berthélemy recunoşteau, totuşi, că în Franţa un anumit număr de legi din epoca revoluţionară interziceau judecătorilor să refuze aplicarea legilor. Dar în România situaţia era diferită, deoarece asemenea legi nu existau şi, dimpotrivă, totul lăsa să se creadă că constituantul dorise ca prevederile constituţionale să aibă o valoare superioară faţă de legile ordinare. Nu înscrisese el, de exemplu, în Constituţie prevederi asupra reformei agrare care ar fi putut foarte bine să fie adoptate de către procedura legislativă obişnuită?

În concluziile lor, redactorii memoriului susţin, deci, că în România judecătorii sunt abilitaţi să judece excepţii de neconstituţionalitate cu ocazia unui proces. Juriştii români favorabili controlului au completat demonstraţia domnilor Jèze şi Berthélemy cu argumente care decurg mai direct din dreptul public român. Ei au notat că, Constituţia română distingea foarte evident legile constituţionale şi legile ordinare şi că, spre deosebire de legile constituţionale franceze, ea consacra un anumit număr de principii, cum ar fi inviolabilitatea dreptului de proprietate, principii care ar fi fără valoare dacă tribunalele româneşti nu ar fi abilitate să impună respectarea lor: exproprierea pentru motiv de utilitate publică, inalienabilitatea loturilor de pământ distribuite ţăranilor prin legea agrară din 1864, interzicerea pedepsei cu moartea, percheziţia sau arestarea fără ordin judecătoresc.

Altă diferenţă importantă. Pentru a îndepărta orice control de constituţionalitate a legilor, judecătorii francezi inventaseră, din respect faţă de legislator, teoria legii-ecran. Dar aşa cum observa, încă din 1901, profesorul Dissescu, în Cursul său de Drept constituţional român, Constituţia franceză nu consacra noţiunea de putere judecătorească. Or, în România, Constituţia recunoştea expres independenţa puterii judecătoreşti, dând

3

judecătorului român o autoritate care făcea din acesta nu numai interpretul legilor, dar şi garantul constituţionalităţii lor. Profesorul Dissescu a mers până la a susţine chiar că, Constituţia română nu numai că permitea controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor, dar îl impunea implicit, atunci când consacra la articolul 128 distincţia între puterea legislativă obişnuită şi puterea constituantă. În spijinul acestei teze, el observa, de asemenea că, Constituţia română, deşi inspirată din Constituţia belgiană, nu reluase articolul 107 care interzicea imixtiunea judecătorului în procesul legislativ. Şi dacă ne-am întoarce la prima Constituţie adoptată de România, Statutul din mai 1864, promulgat de prinţul Cuza, am putea, de asemenea, să constatăm că ea afirma foarte clar principiul supremaţiei constituţionale, referindu-se în special la Declaraţia franceză a drepturilor omului din 26 august 1789 şi încredinţând misiunea de a judeca asupra constituţionalităţii legilor „unei adunări ponderatoare”, replică a Senatului francez din cel de-al doilea Imperiu.

Cazul de speţă era, în fine, deosebit de favorabil recunoaşterii unui control jurisdicţional al legilor. Sigur, judecătorul nu trebuia să se substituie legislatorului, dar legislatorul nu trebuia nici el să se substituie judecătorului. Or, este exact ceea ce face legislatorul român, prin adoptarea unei legi care judeca o chestiune deja în curs de examinare în faţa tribunalelor în cauza Tramvaielor din Bucureşti. Dacă separaţia puterilor nu permite unui judecător să rescrie, în felul său, legea pe care o interpretează, ea nu este respectată nici de legislator atunci când o procedură judiciară fiind în curs, el se substituie judecătorului chiar în exerciţiul funcţiei sale, sub pretext că interpretează o lege deja promulgată. Decizia Curţii de Casaţie: o jurisprudenţă de avangardă Fără stări sufleteşti dar cu argumente solide, Tribunalul din Ilfov (Bucureşti) a admis excepţia de neconstituţionalitate. Sesizată, la rândul său, Curtea de Casaţie i-a dat dreptate. Precum în faţa Tribunalului din Ilfov, şi aici municipalitatea din Bucureşti nu a omis să susţină că articolul 108 din Codul Penal român impunea judecătorului jurământul de a respecta Constituţia şi legile ţării, interzicându-i să aprecieze constituţionalitatea legii contestate. Curtea de Casaţie, chiar în numele supremaţiei Constituţiei, a respins acest argument, pe care îl combătuse cu motive temeinice în pledoaria sa avocatul Victor Antonescu. Pentru Curte, Constituţia nefiind enumerarea unor vagi precepte, judecătorul nu ieşea din competenţa sa atunci când judeca un conflict între două legi, una ordinară şi cealaltă constituţională. Şi în această împrejurare, ea considera că legea contestată era de două ori neconstituţională, pe de o parte, deoarece fiind un amestec în exercitarea puterii judecătoreşti ea viola separaţia puterilor, pe de altă parte, deoarece ea era, în fapt, o expropriere deghizată care nu răspundea criteriilor fixate de articolul 17 din Constituţie, care defineşte o asemenea procedură.

Prin această decizie, România se afirma inovatoare. Ea o lua înaintea Franţei şi chiar a altor state din Europa, deoarece, la această dată, numai Norvegia şi Grecia urmaseră exemplul Statelor Unite. Motivarea hotărârii Curţii relua argumentele dezvoltate de Jèze şi Berthélemy, dar care erau şi cele exprimate deja de juriştii români favorabili controlului jurisdicţional. Era astfel demonstrată osmoza intelectuală ce caracteriza, la această dată, legăturile dintre juriştii francezi şi juriştii români.

Rămâne faptul că decizia Curţii de Casaţie nu a atras unanimitatea în mediile juridice. La Curtea de Casaţie ea a fost contestată într-o opinie separată redactată de către unul din membrii săi, Ion Manu. Pentru acest judecător, legea din 1911 era o lege interpretativă, deci constituţională pe baza articolului 134 din Constituţia din 1866, care, după părerea sa, permitea legislatorului să interpreteze legile „incomplete”. În 1927 încă, profesorul Alexianu, de la Facultatea din Cernăuţi, considera că în 1912 Tribunalul din Ilfov şi Curtea de Casaţie nu erau în drept să se erijeze în judecători ai constituţionalităţii unei legi, regulamentar votată de Parlament. Pentru el, articolul 108 din Codul Penal, replică a articolului 127 din Codul Penal francez, le interzicea implicit aceasta. Deşi recunoştea utilitatea unui control jurisdicţional al constituţionalităţii legilor, el credea că nu putea fi admis, în mod legitim, fără o abilitare expresă a constituantului însuşi.

Totuşi cea mai mare parte a doctrinei române, în special profesorii Dissescu, Negulescu, Stambulescu şi Stere, a aprobat jurisprudenţa stabilită de Tribunalul din Ilfov şi de Curtea de Casaţie.