Ministerul Educaţiei şi Tineretului al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Drept

Referat la tema

„Clasificarea obligaţiilor”

A efectuat studenta: Sclifos Cristina

Conducător ştiinţific :

Chişinău,2015

Clasificarea obligaţiilor Noţiunea de “obligaţie” este definită în două texte romane. Primul aparţine lui Paul, iar cel de al doilea lui Justinian. Definiţia lui Paul presupune mai degrabă opoziţia dintre conceptul de “obligaţie” şi dreptul real sau actele ce sunt utilizate în scopul dobândirii unor drepturi reale.

Potrivit definiţiei, din Institutele lui Iustinian se spune că „ obligaţia este o legătură de drept care ne impune necesitatea de a plăti ceva conform legislaţiei din cetatea noastră.”

Obligaţia, potrivit definiţiei propuse de Iurie Mihalache, era o obligaţie juridică dintre persoane, în virtutea căreia una dintre ele, în calitate de subiect pasiv sau datornic trebuia să execute în favoarea alteia, numită subiect activ sau creditor, o prestaţie oarecare, constînd în a da, a face sau a nu face ceva.

Au existat mai multe criterii de clasificare a obligaţiilor. După izvoarele lor, obligaţiile cunosc o clasificare cvadripartită: obligaţii contractuale, obligaţii quasicontractuale, obligaţii delictuale şi obligaţii quasidelictuale.

Potrivit mecanismului sancţiunii, obligaţiile se clasifică în civile şi naturale, iar potrivit numărului persoanelor care participă la raportul juridic, în obligaţii cu un singur creditor şi un singur debitor şi obligaţii cu pluralitate de subiecte

1.Clasificarea obligaţiilor după izvoare În Institutele sale, Gaius afirma că obligaţiile izvorăsc fie din contracte (ex contractu), fie din delicte (ex delicto). Potrivit lui Gaius aceasta este cea mai importantă clasificare a obligaţiilor (summa divisio). Ulterior, Gaius a înţeles că această clasificare nu este completă, întrucît anumite izvoare de obligaţii nu sunt nici contracte, nici delicte. Iată de ce a completat clasificarea originară cu un nou element, considerînd că obligaţiile izvorăsc fie din contracte, fie din delicte, fie din alte izvoare de obligaţii.

În epoca lui Justinian a fost introdusă clasificarea cvadripartită, la care ne-am referit mai sus. Faţă de clasificarea tripartită, această din urmă clasificare este criticabilă, întrucît lasă în afară unele izvoare ale obligaţiilor. Cu toate acestea, în tratarea părţii speciale a obligaţiilor, unde ne vom ocupa în exclusivitate de izvoare, vom urma clasificarea lui Justinian, deoarece ea ne asigură cadrul necesar pentru o tratare sistematică a materiei.

a)Obligaţiile contractuale se numesc aşa, întrucît izvorăsc din contracte. Noţiunea de contract a cunoscut în dreptul roman un îndelungat proces de

evoluţie. Dacă la origine simpla convenţie a părţilor nu dădea naştere la vreo consecinţă juridică, în dreptul clasic apar contractele consensuale care se formează prin simpla manifestare de voinţă.

Contractele se clasifică în baza a trei criterii: după sancţiune, după efecte şi după modul de formare.

Potrivit sancţiunii lor, contractele sunt de drept strict, cele sancţionate prin acţiuni de drept strict, ţi de bună – credinţă, cele sancţionate prin acţiuni de bună – credinţă.

În funcţie de efectele lor contractele sunt unilaterale şi bilaterale sau sinalagmatice.. Contractele unilaterale creează obligaţii în sarcina unei singure părţi, pe cînd contractele bilaterale dau naştere unor obligaţii în sarcina ambelor părţi.

Potrivit modului de formare contractele sunt solemne şi nesolemne. Pentru naşterea contractelor solemne este nevoie de întrebuinţarea unor forme. Romanii au cunoscut următoarele contracte solemne : sponsio religioasă, iusiurandum liberti (jurămîntul dezrobitului), stipulaţiunea, dotis dictio (promisiunea de dotă), nexum şi contractul litteris.

Contractele nesolemne nu necesită o formă specială şi se subdivid în trei categorii: contracte reale, contracte consensuale şi contracte nenumite. Pentru formarea contractelor reale este nevoie de consimţămîntul părţilor, însoţit de remiterea materială a lucrului.

Contractele reale sunt : mutum (împrumutul de consumaţiune), fiducia, gajul, comodatul şi depozitul.

Contractele nenumite se formează printr-o convenşie însoţită de executarea obligaţiei de către una din părţi.

b)Obligaţiile delictuale izvorăsc din delicte. Romanii înţelegeau prin delict o faptă ilicită care dădea naştere obligaţiei de a repara prejudiciul cauzat sau de a plăti o amendă.

c)Obligaţiile quasicontractuale izvorăsc din quasicontracte. Noţiunea de quasicontract a fost creată din expresia quasi ex contractu (ca şi din contract). Quasicontractul este un fapt licit care generează efecte juridice similare celor ale contractului.

d)Obligaţiile quasidelictuale izvorăsc din quasidelicte.

Quasidelictele sunt fapte ilicite pe care romanii nu le-au încadrat, datorită mentalităţii lor conservatoare, în categoria delictelor. Construcţia celor două figuri juridice fiind identică nu dispunem de criterii de conţinut pentru clasificarea lor distinctă. Urmăm totuşi această clasificare, deoarece textele o impun ca atare.

2. Clasificarea obligaţiilor după sancţiune Obligaţiile civile. Obligaţiile civile sunt sancţionate printr-o acţiune. După cum obligaţia este de drept strict sau de bună – credinţă şi sancţiunea va fi o acţiune de drept strict sau una de bună – credinţă. În cazul obligaţiilor de drept strict interpretarea se face urmînd litera actului ce a generat raportul juridic. Intenţia părţilor sau alte circumstanţe nu prezintă nici o semnificaţie. Obligaţiile de bună – credinţă însă, sunt interpretate ţinîndu – se seama de voinţa reală a părţilor, precum şi de late împrejurări. Astfel, debitorul care a fost determinat să încheie un contract prin înşelăciune poate opune creditorului o excepţiune, refuzînd în felul acesta să – şi execute obligaţia.

Obligaţiile naturale. Spre deosebire de obligaţiile civile, obligaţiile naturale nu sunt sancţionate printr – o acţiune. Astfel, dacă debitorul natural nu plăteşte, creditorul nu dispune de o acţiune pentru a-l urmări în justiţie. Ele totuşi au o sancţiune, căci în lipsa acesteia nu ar avea valoare juridică şi nu şi-ar justifica locul în materia noastră. Această sancţiune este excepţiunea. Aşadar, obligaţiile naturale nu pot fi valorificate prin acţiune, dar sunt, totuşi, sancţionate prin intermediul excepţiunii. Rezultă din cele arătate că debitorul nu poate fi silit să – şi plătească datoria. Dacă, însă, debitorul plăteşte de bună voie, nu mai poate să repete, cu alte cuvinte , nu poate cere restituirea prestaţiei. În ipoteza în care, după executarea de bună voie a obligaţiei, debitorul va intenta acţiunea în repeţire, creditorul va paraliza cererea sa prin intermediul unei excepţiuni.

3. Obligaţii cu pluralitate de subiecte Aşa cum s-a văzut, obligaţia se configurează ca un raport juridic stabilit între două persoane: creditorul şi debitorul. Definiţia pe care ne-a lăsat-o Justinian are şi ea în vedere o obligaţie cu un singur creditor şi un singur debitor. Dacă la origine se înfăţişa ca o relaţie simplă, cu timpul, sub presiunea cerinţelor practicii, fizionomia ei s-a complicat, aşa încît apar obligaţii la care participă mai multe persoane, fie în calitate de creditori, fie în calitate de debitori.

În cazul pluralităţii de subiecte trebuie să distingem între situaţia în care debitorii sau creditorii se găsesc pe picior de egalitate şi situaţia în care aceştia nu

sunt pe picior de egalitate. În prima situaţie, obligaţiile pot fi conjucte sau coreale. În cea de a doua situaţie, în care părţile nu sunt pe picior de egalitate, alături de creditorul principal poate apărea un creditor accesor, după cum alături de debitorul principal pot apărea debitori accesori sau garanţi.

Obligaţii conjucte. În cazul obligaţiilor conjucte funcţionează principiul divizibilităţii creanţelor şi datoriilor. Astfel, dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare dintre ei va putea pretinde numai partea sa de creanţă, iar dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare dintre ei va putea fi ţinut numai pentru partea sa de datorie.

Spunem că în materia pluralităţii de subiecte regula este că datoriile şi creanţele se divid între părţi. Această regulă poate fi, însă, ocolită dacă subiectele raportului juridic o doresc.

Obligaţii coreale. Obliagaţiile coreale sau solidare se definesc prin aceea că oricare dintre creditori poate pretinde întreaga creanţă, după cum, simetric, oricare dintre debitori poate fi ţinut pentru întreaga datorie. Atunci cînd sunt mai mulţi creditori corealitatea este activă, iar cînd sunt mai mulţi debitori corealitatea este pasivă.

Aşa cum se vede, în cazul corealităţii, creanţele şi datoriile sunt indivizibile. Drept urmare, obligaţiile coreale au o fizionomie proprie, ce se exprimă în unicitatea de obiect şi în pluralitatea de raporturi juridice. Spre deosebire de obligaţiile conjucte, unde sunt mai multe obiecte, în funcţie de numărul subiectelor, la obligaţiile coreale obiectul este unic. Aşa se face că în cazul corealităţii pasive, dacă unul din debitori face plata, celelalte raporturi juridice se sting din lipsă de obiect, pe cînd la obligaţiile conjucte, unde avem un singur raport juridic şi mai multe obiecte, obligaţia se va stinge numai atunci cînd şi ultimul dintre debitori va fi făcut plata.

Într-un cuvînt, în cazul obigaţiilor conjucte avem mai multe obiecte şi un singur raport juridic, pe cînd în cazul obligaţiilor coreale vom avea un singur obiect şi mai multe raporturi juridice.

Adstipulatio şi adpromissio. Atunci cînd în cadrul pluralităţii de subiecte părţile nu sunt pe picior de egalitate, întîlnim, după caz, două instituţii : adstipulatio şi adpromissio. Adstipulatio este actul prin care un creditor accesor se alătură creditorului principal, iar adpromissio este actul în baza căruia un debitor accesor se alătură debitorului principal.

Bibliografie

1- Mihalache, Iurie „Drept privat roman” , Chişinău, 2012;

2- Molcuţ, Emil „Drept privat roman” , Bucureşti, 2003;

CuprinsClasificarea obligaţiilor................................................................................................................................2

1.Clasificarea obligaţiilor după izvoare........................................................................................................2

a)Obligaţiile contractuale........................................................................................................................2

b)Obligaţiile delictuale.............................................................................................................................3

d)Obligaţiile quasidelictuale....................................................................................................................3

2. Clasificarea obligaţiilor după sancţiune...................................................................................................4

Obligaţiile civile.......................................................................................................................................4

Obligaţiile naturale..................................................................................................................................4

3. Obligaţii cu pluralitate de subiecte..........................................................................................................4

Obligaţii conjucte.....................................................................................................................................5

Obligaţii coreale......................................................................................................................................5

Adstipulatio şi adpromissio.....................................................................................................................5