Upload
others
View
8
Download
1
Embed Size (px)
Citation preview
CUPRINS
I. GLAS DIN CER ................................................................................ 3
II. ULTIMA PICĂTURĂ ...................................................................... 7
III. DRAGOSTE UITATĂ ..................................................................... 10
IV. TOTUL SAU NIMIC ....................................................................... 14
V. DIN DRAGOSTE ………………….......................................................... 22
VI. PÂINEA VIEȚII ................................................................................ 29
VII. ALFA ȘI OMEGA ............................................................................. 37
VIII. O MARE ELITĂ ............................................................................... 58
IX. UN LICĂR DE SPERANȚĂ ............................................................. 68
X. TU CINE EȘTI? ................................................................................ 72
XI. SIGILIU DE ȘAPTE .......................................................................... 81
XII. BINECUVÂNTĂRI VEȘNICE ......................................................... 85
XIII. NU TOT CE SCLIPEȘTE E AUR ..................................................... 92
XIV. DINCOLO DE ORIZONT ............................................................... 97
XV. A CĂZUT BABILONUL .................................................................. 106
XVI. ATENTAT LA COROANA CERULUI ........................................... 111
XVII. VUIET DE PLOAIE .......................................................................... 136
I. GLAS DIN CER
„Așa vorbește Domnul: ’Stați în drumuri, uitați-vă și întrebați care sunt
cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblați pe ea și veți găsi odihnă
pentru sufletele voastre!’ Dar ei răspund: ’Nu vrem să umblăm pe ele!’ ’Am pus
niște străjeri peste voi: Fiți cu luare aminte la sunetul trâmbiței!’ Dar ei răspund:
’Nu vrem să fim cu luare aminte!’ ”
Ier. 6:16-17
Suntem o seminție aleasă și altoită în cel mai sigur Vlăstar. Suntem aleși de
Dumnezeu și sădiți, ascunși în El. Suntem născuți nu din sânge, nici din voia firii, nici
din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. Casa noastră, comoara noastră nu este de aici
din lumea aceasta trecătoare, ci din eternele locuri de Sus. Timpul în care trăim este
prea solemn ca să-i ignorăm valoarea. Nu ne putem permite să trecem cu vederea
importanța acestui moment, când orologiul vremii este pe punctul să bată pentru
ultima dată. Dumnezeu ne-a pus la dispoziție experiențe, fapte istorice, mărturii scrise
pentru ca atunci când vine clipa, să recunoaștem ziua chemării Acasă și să primim pe
deplin Harul promis. Chiar avem datoria ca dintre toate lucrurile ce ne înconjoară să
recunoaștem invitația de a asalta Împărăția Cerurilor, invitație adresată de către
Dumnezeu fiecăruia dintre noi.
Dumnezeu este adăpostul și tăria noastră, un ajutor care nu lipsește niciodată în
nevoi. El este Stânca cea tare, Turnul nostru de scăpare în negura nopții și în torentele
furtunii, un Domn atotputernic și un Prieten de nădejde. De aceea nu ne vom mai
teme, chiar dacă cerurile s-ar clătina și munții s-ar prăbuși în inima mărilor, căci El este
singurul nostru sprijin, singura Pace a sufletului, Pâinea și Apa vieții, Lumina ochilor
noștri. Putem să beneficiem chiar acum de puterea activă a lucrării Duhului Sfânt în
viețile noastre și în noi. Încă mai avem șansa să-L cunoaștem relațional, mai putem încă
să adâncim și să consolidăm experiența încrederii în El. Va veni însă curând timpul când
3
școala harului nu va mai fi, când pacea n-o vom mai simți, când încrederea în El ne va
fi pusă la încercare – și nu orice încercare, ci poate una de moarte.
În curând vom pleca Acasă, însă ultima bătălie, cea decisivă, stă înaintea noastră.
Rămâneți statornici în Dumnezeu! Pe măsură ce înaintăm spre Casă, va veni vremea să
pășim prin bezna incertitudinilor. Mergând înainte, vom observa cum cărarea noastră
se îngustează, până ce în final va trebui să ne debarasăm de tot și să ne prindem doar de
funia credinței în Iisus. Înapoi este foc; nu putem merge. La dreapta este peretele
stâncos al unui munte. În stânga este o prăpastie iar prin abis se vede foc. Înainte,
dincolo de prăpastia de foc, lumini multicolore străbat prin porți, prin zidurile de
mărgărit ale Cetății cu străzi de aur!
A doua venire a lui Hristos nu este o aspirație în zadar, un ideal nefondat în
realitate. El a promis că se va întoarce pentru a-Și elibera poporul. Și așa va fi. Însă mai
întâi trebuie să se împlinească cuvintele:
„Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie, înainte de a veni ziua
Domnului, ziua aceea mare și înfricoșată.” „Iată, voi trimite pe
solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea [...]” „După aceea, am
văzut coborându-se din cer un alt înger care avea o mare putere;
și pământul s-a luminat de slava lui.” „[...] solul legământului pe
care-l doriți: iată, că vine, – zice Domnul oștirilor. Cine va putea
să sufere însă ziua venirii lui? Cine va rămâne în picioare când se
va arăta el? Căci va fi ca focul topitorului și ca leșia nălbitorului.”
Mal. 4:5; Mal. 3:1; Apoc. 18:1; Mal. 3:1-2
„Plecați-vă urechea și ascultați glasul Meu! Fiți cu luare aminte și
ascultați cuvântul Meu! Cel ce ară pentru semănătură, ară oare
necontenit? Necontenit își brăzdează și își grăpează el pământul?
Oare după ce a netezit fața pământului, nu aruncă el măzăriche și
seamănă chimen? Nu pune el grâul în rânduri, orzul îl pune într-
un loc deosebit și alacul pe margini? Dumnezeul lui l-a învățat să
facă așa, El i-a dat aceste învățături [...] Și lucrul acesta vine de la
Domnul oștirilor; minunat este Planul Lui și mare este
înțelepciunea Lui.” Isa. 28:23-29
4
Ilie, sol al legământului? Solia lui Ilie ca focul topitorului, ca leșia nălbitorului?
Aceste afirmații în dreptul unui om pot părea blasfemie la adresa Cerului. Dar să nu
credeți că „Mesajul lui Ilie” este doar mesajul unui om, pentru că nu este așa. Este solia
lui Dumnezeu Însuși, solie adusă nouă prin Duhul Sfânt. Este solia unui Prieten a cărui
inimă am zdrobit-o de atâtea ori, de prea multe ori. Nu vă împietriți inimile la auzul ei!
A sosit vremea secerișului iar timp nu mai este. Mai devreme decât ne putem
imagina, Dumnezeu va despărți oile de capre și grâul de neghină. Ferice cei ce-și deschid
inima și mintea pentru a primi mesajul Lui! Vai, de cei ce nu vor să audă! Evenimentele
din jurul nostru, împlinirea profețiilor și starea lumii ne somează la o adevărată
consacrare și la reînnodarea legăturilor noastre cu Dumnezeu. Ferice de cei care, în acest
ultim ceas al istoriei se trezesc din somnul lor în țărâna Pământului! Această solie este
într-adevăr strigătul de la miezul nopții! Fiți gata! Iată, Mirele vine!
Vestea bună este aceasta: Hristos S-a plecat sub orice domnie pentru ca noi să fim
înălțați peste orice domnie. El a renunțat la numele Său, ca noi să primim numele de fii
și fiice ale lui Dumnezeu pentru totdeauna. El S-a făcut asemenea oamenilor ca noi să
fim făcuți asemenea Lui pentru veșnicie. El a luat chip de rob, ca noi să fim făcuți
împărați. Iată ce ne este pregătit de către Dumnezeu și totuși hotărâm să mai luăm în
calcul și alte oferte?! Vrăjmașul oricărui bine chiar Îi râde în față lui Dumnezeu ori de
câte ori noi îi facem loc în inimă. Din păcate, atât de mult ne-am familiarizat cu
inițiatorul tuturor relelor, încât eul nostru îl consideră prietenul lui. De multă vreme
Dumnezeu tot încearcă să Își întindă ocrotirea Lui peste noi, să ne ofere pacea Lui,
dragostea Lui, dar I-am întors spatele. Noi credem că prin eforturile noastre putem fi
neprihăniți și ne putem mântui singuri, însă ne dăm imediat seama că nu putem. Dacă
am putea să ne vedem adevărata față, ne-am îngrozi. Alegem să ne „curățăm” în sângele
Mielului și să „apelăm” la meritele jertfei Sale într-o încercare nefolositoare de a ne
îndepărta erupțiile de rău de pe fața noastră ce ar trebui în schimb să reflecte chipul lui
Dumnezeu. Prea adesea uităm că nelegiuirea izvorăște din inimă.
Clipele se scurg în graba lor de a uni peste veacuri două mari și glorioase
evenimente, de a uni strigătul Fiului lui Dumnezeu de pe Cruce cu strigătul Său cu glas
de arhanghel, venind pe norii cerului în slavă. Acum ca și atunci, tot Cerul se află-n
agitație, căutând a impresiona omul, chemându-l insistent la o alegere hotărâtă de
partea lui Dumnezeu. Lumea din jurul nostru are nevoie de reprezentări fidele ale
5
chipului Mântuitorului, prin oameni călăuziți la orice pas de Duhul Sfânt, motivați de
iubirea manifestată pe Cruce. Doar o relație autentică cu El ne poate deschide ochii
pentru a putea vedea unde suntem și cât mai este de străbătut din întuneric. Fericirea,
adevărata împlinire o întâlnim numai atunci când uităm de noi și de pretențiile noastre.
Doar cu privirile îndreptate spre Cruce și spre iubirea arătată în palmele Sale zdrobite
pe lemn pentru om, vom putea face totul pentru a salva cât mai mulți dintre cei ce se
îndreaptă spre pieire.
Iată Lumina Ta este o invitație la cel mai măreț, dar și cel mai înfricoșător
eveniment al tuturor timpurilor, a doua venire a lui Hristos. Nu avem cum să ne
bucurăm de aceasta, fără ca mai întâi să fim binecuvântați cu revărsarea Duhului Sfânt.
Profețiile se împlinesc chiar sub ochii noștri. Nu trebuie să fim superficiali și pripiți în
deciziile noastre. Trebuie să ne rugăm mai insistent ca oricând pentru ca Dumnezeu,
prin Duhul Sfânt, să ne conducă în tot adevărul Său. Nu te teme, Dumnezeu este
doritor să ne conducă de mână, pas cu pas. Acesta este mesajul pe care îl are El pentru
noi, acum la sfârșitul timpului. Citește-l cu inima.
„Așa vorbește Domnul: ’Păziți ce este drept și faceți ce este bine; căci
mântuirea Mea este aproape să vină și neprihănirea Mea este aproape să se arate.’”
Isa. 56:1
6
II. ULTIMA PICĂTURĂ
„De la ceasul al șaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste
toată țara. Și pe la ceasul al nouălea Iisus a strigat cu glas tare: ’Eli, Eli, Lama
Sabactani?’ adică: ’Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?’”
„Strigă pe Ilie!” „’Lasă să vedem dacă va veni Ilie ca să-L mântuiască.’ Iisus a
strigat iarăși cu glas tare și Și-a dat duhul.”
Mat. 27:45-50
În Ghetsimani Însuși Dumnezeu L-a părăsit pe Iisus Hristos. Cel care L-a condus
pe Fiul în toate, Cel a Cărui voie a împlinit-o nu mai era cu El. Dumnezeirea, ale Cărei
legături nu fuseseră întrerupte niciodată, nici măcar prin întruparea lui Hristos, la
Cruce S-a despărțit: Tatăl și Duhul de o parte, ascunși în norul întunecat, și Fiul lui
Dumnezeu și al Omului de cealaltă, pe Cruce, atârnând între Cer și Pământ iar între Ei
un zid veșnic – păcatul omului.
În dimineața învierii, Duhul lui Dumnezeu și cel mai înalt rang îngeresc coboară
din slava Cerului la mormântul întunecat, loc unde se afla închis în adormire Părintele
veșniciei (Isaia 9:6). Cel ce a dat omului suflare de viață, acum era lipsit de ea. Îngerii
dau piatra la o parte. Chiar în acel moment, un înger L-a strigat iar Duhul Sfânt a
restabilit legătura dintre Cele Trei Persoane ale Dumnezeirii, ce fusese ruptă prin
păcatul omului și astfel, Fiul lui Dumnezeu prin Sine revine la viață, El fiind Viața (Ioan
14:6; 15:26; 2:19,21; 10:15,17-18).
Despărțirea dintre om și Dumnezeu din cauza păcatului a determinat
Dumnezeirea, să-L alunge pe Fiul. Plata păcatului pentru încălcarea Legii veșnice a lui
Dumnezeu este moartea veșnică. Hristos a venit pe Pământ și a plătit propria noastră
vină a încălcării, făcându-Se păcat pentru noi, îndurând mânia lui Dumnezeu în locul
nostru. „El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.
7
Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El și prin rănile Lui suntem tămăduiți” (Isaia
53:5).
Dumnezeu, prin moartea Fiului Său nu a vindecat doar erupțiile păcatului de pe
fețele noastre ce ar trebui să reflecte chipul Său, ci ne-a vindecat în profunzime. El ne-a
tămăduit inima astfel încât din ea să izvorască roada Duhului Sfânt (Gal. 5:22-23).
Hristos, prin marele sacrificiu pe care L-a făcut pentru noi, a băut un pahar amar pe
care ar fi vrut să-l dea la o parte. Însă din dragoste pentru om, Dumnezeu a spus: „TU
trebuie să bei paharul acesta amar pentru ca acești fii pierduți ai Mei să fie
răscumpărați.” Prin urmare, în Ghetsimani, Hristos a acceptat să soarbă un potir al
morții, rupând astfel cea mai strânsă legătură, întrucât Cei Trei erau Una. Această
despărțire a însemnat moartea pentru Fiul, deci un înger a trebuit să fie trimis spre
îmbărbătare. Apoi… iată-L pe Iisus, mergând înainte spre Golgota, spre moartea Lui și
învierea noastră. Paharul pe care L-a băut a fost acela de a face voia lui Dumnezeu până
la capăt (Mat. 26:39). A fost un jug pentru El, un jug al înrobirii ce avea să ne aducă
slobozenia.
„Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu
sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă pentru sufletele
voastre. Căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară.”
„Căci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după
acele zile, zice Domnul: voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi
scrie în inima lor; și Eu voi fi Dumnezeul lor iar ei vor fi poporul
Meu. Niciunul nu va mai învăța pe aproapele sau pe fratele său,
zicând: ’Cunoaște pe Domnul!’ Căci toți Mă vor cunoaște, de la
cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul.” „În zilele acelea,
în vremea aceea – zice Domnul – se va căuta nelegiuirea lui Israel
și nu va mai fi, și păcatul lui Iuda și nu se va mai găsi; căci voi ierta
rămășita pe care o voi lăsa.” Mat. 11:29-30; Ier. 31:33-34; Ier. 50:20
Hristos în Ghetsimani a trebuit să bea un pahar al despărțirii de Dumnezeu. A
fost cel mai amar pahar pe care l-ar fi putut bea! Va veni momentul când ultima
generație va avea momentul ei de încercare, un moment în care va trebui să bea cel mai
8
amar pahar al ei. Va fi imposibil pentru această generație să bea paharul, fără ca mai
întâi să fie binecuvântată cu plinătatea Duhului Sfânt.
„Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului are să vă
călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi
tot ce va fi auzit și vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va
proslăvi pentru că va lua din ce este al Meu și vă va descoperi. Tot
ce are Tatăl este al Meu; de aceea am zis că va lua din ce este al
Meu și vă va descoperi.” „Și voi, copii ai Sionului, bucurați-vă și
veseliți-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, căci El vă va da ploaie
la vreme, vă va trimite ploaie timpurie și târzie, ca odinioară ” „Și
veți ști că Eu sunt în mijlocul lui Israel, că Eu sunt Domnul,
Dumnezeul vostru și nu este altul afară de Mine și poporul Meu
niciodată nu va mai fi de ocară. După aceea voi turna Duhul Meu
peste orice făptură; fiii și fiicele voastre vor proroci, bătrânii voștri
vor visa visuri și tinerii voștri vor avea vedenii. Chiar și peste robi
și peste roabe voi turna Duhul Meu, în zilele acelea.”
Ioan 16:13-15; Ioel 2:23,27-29
Mulți dintre noi așteaptă evenimentele finale pentru a lua poziție de partea lui
Dumnezeu. Va fi mult prea târziu. Acum este momentul să faci ceva în acest sens! Atâta
timp cât astăzi ne complacem într-o existență fără Dumnezeu, ne va fi practic imposibil
să spunem „Aici stau și nu pot face altfel, Doamne!” atunci. Revărsarea Duhului Sfânt
peste noi este tot ce avem nevoie ASTĂZI să putem bea MÂINE, până la fund, acel
potir al mâniei neamurilor.
„Nevoiți-vă să intrați pe ușa cea strâmtă. Căci vă spun că mulți vor căuta să
intre și nu vor putea. Odată ce Stăpânul casei Se va scula și va încuia ușa și voi
veți fi afară și veți începe să bateți la ușă și să ziceți: ’Doamne, Doamne, deschidă-
ne!’ Drept răspuns El vă va zice: ’Nu știu de unde sunteți.’”
Luca 13:24-25
9
III. DRAGOSTE UITATĂ
„Și din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea celor mai mulți se va răci.”
„Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este
dragoste.” „Roada Duhului [...] este: dragostea.” „Dragostea nu va pieri
niciodată.”
Mat. 24:12; 1Ioan 4:8; Gal. 5:22; 1Cor. 13:8
„Dar pentru că ești căldicel, nici rece nici în clocot, am să te vărs din gura
Mea.” „Pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu
înaintea Tatălui Meu; dar oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă
voi lepăda și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” „Și oricărui va vorbi
împotriva Fiului omului, i se va ierta; dar oricui va huli împotriva Duhului Sfânt
nu i se va ierta.”
Apoc. 3:16; Mat. 10:32-33; Luca 12:10
Răcirea dragostei și starea de căldicel descriu una și aceeași stare a omului. Ambele
se referă la un amestec nedorit a celor de Sus cu cele de pe Pământ, un amestec de
dragoste dezinteresată (asemenea celei arătate la Cruce) cu egoismul nostru. Faptul că
ne complacem în această stare groaznică va avea consecințe veșnice: „Am să te vărs din
gura Mea” și „[vei] fi lepădat înaintea Tatălui și a sfinților îngeri” (Luca 12:9).
Laodiceea, care înseamnă „dreptatea sau judecata poporului”, este ultima dintre
cele șapte biserici menționate în Apocalipsa, cărora Martorul Credincios și Adevărat le
adresează câte o solie (Apocalipsa 2-3). Aceste șapte biserici reprezintă șapte perioade
din istoria Bisericii lui Dumnezeu pe Pământ. Ceea ce este special în legătură cu biserica
Laodiceea este că, în această perioadă de timp, Hristos se află în Sanctuar, făcând
judecata poporului Său. Astfel, cuvintele de mustrare: „Am să te vărs din gura Mea”
devin mai importante ca oricând, întrucât nu putem sta înaintea lui Dumnezeu fără
apărarea lui Hristos în favoarea noastră. Privind spre Laodiceea, Dumnezeu ne
10
avertizează că „în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de
sine [căci „dragostea celor mai mulți se va răci” - Matei 4:12]” (2 Timotei 3:2). Aceasta
ne amintește de o situație din trecut, dinainte de potop, când „Dumnezeu a văzut că
răutatea oamenilor era mare pe pământ” (Geneza 6:5). Atunci, ca și acum, oamenii erau
plini de sine, erau uriași, viteji (Geneza 6:4).
Lumea a fost nemulțumită de starea ei încă de la început. Oamenii întotdeauna
au dorit mai mult. Pentru început, au vrut să devină asemenea lui Dumnezeu (Geneza
3:5-6). Cât de ofensator la adresa Lui! Urmarea păcatului a fost că involuția a înlocuit
evoluția, ruinarea a luat locul dezvoltării și vina a luat locul slavei. Prin păcat, omenirea
a căzut și s-a degradat continuu până la starea jalnică de azi. Păcatul a șters chipul lui
Dumnezeu din noi, păcatul ne-a rupt de Dragoste. De la cădere, căutăm dragoste fără
Dragoste, sperând să o găsim acolo unde ne imaginăm noi. Dar… n-o găsim, pentru că
dragostea adevărată nu este dragoste de sine. Dragostea adevărată nu înseamnă o
înfrumusețare a egoismului. Dragostea poate fi găsită doar la Dumnezeu pentru că El
Însuși este suprema Dragoste. Suntem oare conștienți cât de mult a iubit Dumnezeu
lumea și cât de mult L-a costat demonstrația a ceea ce înseamnă: „Din dragoste pentru
Mine, din dragoste pentru Mine vreau să lucrez! Căci cum ar putea fi hulit Numele
Meu? Nu voi da altuia slava Mea” (Isa. 48:11)?
„El [Hristos] cu toate că avea Chipul lui Dumnezeu, totuși n-a
crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-
a dezbrăcat pe sine însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se
asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit
și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce. De
aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat Numele
care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Iisus,
să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de
sub pământ și orice limbă să mărturisească spre slava lui
Dumnezeu Tatăl că Iisus Hristos este Domnul.” Fil. 2:6-11
Iisus a demonstrat că omul poate avea dragoste autentică doar atunci când
DRAGOSTEA este în el, prin prezența Duhului Sfânt. Iisus, în natura Sa umană, nu
a fost cu nimic diferit de oricare alt om. Hristos a avut DRAGOSTEA în El și peste El,
11
prin Duhul Sfânt. Calvarul a fost ultima picătură a unui pahar veșnic, pe care doar un
Dumnezeu veșnic putea să-l bea. Plata încălcării Legii lui Dumnezeu o putea face doar
un om care avea DRAGOSTEA în El prin Duhul Sfânt și acest Om să fie un
Dumnezeu veșnic ca și Legea încălcată. Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu și un Fiu al lui
Adam a plătit prin moarte iubirea de sine a omului, dorința acestuia de dezvoltare fără
Dumnezeu.
Și ce facem noi să-I „răsplătim” sacrificiul? Noi Îl jertfim încă o dată atunci când
NOI vorbim, NOI ne străduim să ne dezvoltăm prin propriile noastre eforturi, să ne
emancipăm spiritual, să ne sfințim fără El. Nu vrem să înțelegem ce înseamnă „S-a
dezbrăcat pe Sine Însuși.” Pretindem că ne pasă de Mielul divin, însă ne străduim să ne
emancipăm eul, acel lup din noi care L-a sfâșiat pe Miel. Încercăm să ne facem singuri
haine de Miel în încercarea de a ne acoperi inima de lup. În cele din urmă, ajungem să
ignorăm Cuvântul care spune că „din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile,
curviile, furtișagurile, mărturiile mincinoase, hulele” (Matei 15:19-20) și decidem să
mergem pe drumul nostru fără Dumnezeu, fără dragoste.
Doar dacă omul ar putea înțelege pe deplin aceste cuvinte simple: Dumnezeu este
DRAGOSTE. Doar dacă omul ar putea înțelege pe deplin că mâna Lui nu este prea
scurtă ca să ne mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să ne audă. Nelegiuirile noastre
au pus un zid de despărțire între noi și Dumnezeul nostru. Păcatele noastre L-au făcut
să-Și ascundă fața și Îl împiedică să ne asculte. Mâinile ne sunt mânjite de sânge. Buzele
noastre spun minciuni și limba noastră vorbește nelegiuiri. NOI nu găsim plăcere în
neprihănirea Lui și nu ne judecăm cu dreptate. NOI ne bizuim pe lucruri deșarte,
rostim minciuni, zămislim fărădelegi (Isaia 59). NOI avem o inimă împietrită și
răzvrătită. NOI ne răzvrătim, Îi întoarcem spatele în loc să zicem în inimile noastre: „Să
ne temem de Domnul, Dumnezeul nostru care dă ploaie la vreme, ploaie timpurie și
ploaie târzie și ne păstrează săptămânile hotărâte pentru seceriș” (Ier. 5:23-24).
Nelegiuirile noastre au îndepărtat aceste binecuvântări de noi și păcatele noastre sunt
cele ce ne privează de ele. Toți suntem niște nelegiuiți și toate faptele noastre bune sunt
ca o haină mânjită. Toți suntem ofiliți ca o frunză și nelegiuirile noastre ne iau ca vântul.
Nu este nimeni care să cheme Numele lui Dumnezeu sau care să se trezească și să se
alipească de El (Isaia 64). De aceea Și-a ascuns fața și ne lasă SĂ NE USCĂM din pricina
fărădelegilor noastre.
12
„Veniți, să ne întoarcem la Domnul! Căci El ne-a sfâșiat, dar tot
El ne va vindeca; El ne-a lovit, dar tot El ne va lega rănile. El ne va
da iarăși viața în două zile; a treia zi ne va scula și vom trăi înaintea
Lui. Să cunoaștem, să căutăm să cunoaștem pe Domnul! Căci El
[Duhul Sfânt] se ivește ca zorile dimineții și va veni la noi ca o
ploaie, ca ploaia de primăvară care udă pământul!” Osea 6:1-3
„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu
pizmuie te; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă
necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gânde te la rău, nu se
bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul,
nădăjduie te totul, sufere totul. Dragostea nu va pieri niciodată.”
1Cor. 13:4-8
13
IV. TOTUL SAU NIMIC
„Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios și adevărat, începutul
zidirii lui Dumnezeu: Știu faptele tale: că nu ești nici rece, nici în clocot. O, dacă
ai fi rece sau în clocot! Dar fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot am să te
vărs din gura Mea. Fiindcă tu zici: ’Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă
de nimic!’ și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol. Te sfătuiesc să
cumperi de la Mine aur curățit prin foc ca să te îmbogățești și haine albe ca să te
îmbraci cu ele și să nu ți se vadă rușinea goliciunii tale; și doctorie pentru ochi ca
să-ți ungi ochii și să vezi. Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care îi iubesc.
Fii plin de râvnă dar și pocăiește-te! Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva
glasul Meu și deschide ușa voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine. Celui ce va
birui, îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am
biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie. Cine are urechi să
asculte ce spune Bisericilor Duhul.”
Apoc. 3:14-22
Ești căldicel, nici rece, nici în clocot și te va vărsa din gura Lui. Se pare că noi nu
înțelegem ce înseamnă căldicel în ochii lui Dumnezeu. Durerea Domnului cu privire la
starea noastră căldicică nu este o simplă figură de stil. Este mai de preferat în ochii Săi a
fi rece decât a fi căldicel. Câtă nechibzuință să rămânem în starea aceasta blestemată!
Marele Preot ne va vărsa din gura Lui și fără mijlocirea Sa, ușa Sanctuarului deschisă
acum, se va închide pentru totdeauna. Și vai nouă!
În clipa de față îngerii sunt într-o continuă alergare între Cer și Pământ. Pe de-o
parte, duc la Cer raportul vieții noastre iar pe de altă parte, duc înaintea Domnului
apelurile noastre la meritele sângelui jertfei Sale. Ce decizie se va lua în dreptul tău?
Depinde doar de tine. Mângâietorul stă la ușa inimii tale și bate și așteaptă. Curând va
fi nevoit să ia și El aceeași atitudine, a noastră, a „ușii închise”, o ușă pe care nimeni n-o
14
va mai putea deschide vreodată. Astăzi dacă auzi glasul Lui, fiule, fiică, deschide-I! Are
cele mai mari binecuvântări pentru tine, nu doar pentru acum ci și pentru eternitate.
Căiește-te de păcatele tale! Numai Dumnezeu cunoaște valoarea ta. Te iubește cu o
iubire veșnică! Prinde-te de El prin credință și pocăiește-te de orice păcat!
Tu ești căldicel și este grav în ochii Domnului. Noi credem că a fi căldicel
înseamnă a amesteca neprihănirea lui Dumnezeu atribuită cu „neprihănirea” noastră.
Că noi facem binele și răul până la un punct iar apoi Hristos preia ștafeta, El șterge tot
răul nostru și duce binele nostru până la final și în final cei premiați vom fi noi. Apoi,
din amabilitate, Îi vom da Lui slava. Această așa-zisa „colaborare de echipă” dintre noi,
în care când eu, când El suntem pe rând la conducere, este falsă. Nici în cazul lui Iisus,
Dumnezeu nu a acceptat așa ceva. Privind la viața Lui, observăm că El a lăsat cursa doar
în mâna Tatălui. În viața Lui nu a fost niciodată „Eu și Tu, Tată!”, ci „Tu și doar Tu,
Tată!”
„Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu, dar:
’Arată-ne pe Tatăl?’ Nu crezi că Eu sunt în Tatăl și că Tatăl este
în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine;
ci Tatăl care locuiește în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.
Credeți-Mă că Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine; credeți cel
puțin pentru lucrurile acestea. Adevărat, adevărat vă spun că cel
ce crede în Mine va face și el lucrurile pe care le fac Eu.”
Ioan 14:9-12
Scripturile afirmă: „Toate faptele voastre bune sunt ca o haină mânjită” (Isaia
64:6). Asta nu înseamnă că dacă am o motivație greșită atunci și acțiunile mele vor fi
mânjite de ea și implicit dacă aceasta este una bună, în mod obligatoriu și acțiunile mele
vor fi corecte. Acest lucru este fals, căci în versetul următor Dumnezeu se referă la o
lipsă de RELAȚIE, arătând că nu este chemat Numele Său în acțiunile noastre („Nu
este nimeni care să cheme Numele Tău”). Această lipsă de relație ne-a condus la o stare
echivalentă cu moartea spirituală, în sensul că suntem rupți de Viață, nu ne-am pus
temelia pe Stâncă: „Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu, aduce multă roadă [roada
Duhului, Galateni 5:22-23, nu roada lui – păcatul, Isaia 64:6]; căci despărțiți de Mine,
nu puteți face nimic” (Ioan 15:5).
15
„Nu este nimeni care să cheme Numele Tău sau care să se
trezească și să se alipească de Tine: de aceea ne-ai ascuns Fața Ta
și ne lași să pierim din pricina nelegiuirilor noastre.” Isa. 64:7
Prin influența pe care o exercităm în jurul nostru arătăm că suntem când cu
Dumnezeu, când cu Satana. Cuvintele Domnului rostite în dreptul lui Petru: „Înapoia
Mea, Satano: tu ești o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt
gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor” (Matei 16:23) se pot aplica
multora dintre noi. Cu câteva momente mai înainte însă, Petru, inspirat de Duhul
Sfânt, a spus: „Tu ești Hristosul!” (Matei 16:16) iar Domnul l-a binecuvântat: „Ferice
de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea și sângele ți-a descoperit lucrul acesta,
ci Tatăl Meu care este în ceruri. Și Eu îți spun: tu ești Petru [gre. „Petros”], și pe această
piatră [gre. „petra”, relația cu Dumnezeu] voi zidi Biserica Mea.” (Matei 16:17-18).
Situația noastră însă, ca și cea a lui Petru, nu este fără speranță. Asemenea lui Petru, noi
oscilăm: când Dumnezeu este Cel care se folosește de noi, când vrăjmașul.
Când vedem unde l-a dus pe Petru această nefericită stare de căldicel, ar trebui să
ne îngrozim: „Atunci el a început să se blesteme și să se jure: ’Nu cunosc pe Omul acesta
despre care vorbiți!’” (Marcu 14:71). Apostolul s-a coborât atât de jos încât a negat orice
legătură cu Hristos. A început chiar să blesteme pe cei ce au îndrăznit să insinueze vreo
legătură între el și Hristos. Această formă de necurăție ce l-a condus la un asemenea act
de negare este apogeul unui lung proces de complacere într-o stare de căldicel. În cele
din urmă Petru „a ieșit afară și a plâns cu amar” (Mat. 26:75), manifestând astfel o
pocăință profundă. Altfel, urmările ar fi fost dramatice și el ar fi putut fi acela căruia
Iisus să-i adreseze cuvintele: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” (Mat. 25:12).
„Atunci [Acum] Împărăția Cerurilor se va asemăna cu zece
fecioare, care și-au luat candelele și au ieșit în întâmpinarea
Mirelui. Cinci dintre ele erau nechibzuite și cinci înțelepte. Cele
nechibzuite, când și-au luat candelele, nu au luat cu ele și
untdelemn [au ieșit fără vase!], dar cele înțelepte, împreună cu
candelele au luat și untdelemn în VASE. Fiindcă Mirele zăbovea,
au ațipit toate și au adormit. La miezul nopții s-a auzit o strigare:
’Iată Mirele, ieșiți-I în întâmpinare!’ Atunci toate fecioarele acelea
16
s-au sculat și și-au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor
înțelepte: ’Dați-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting
candelele.’ Cele înțelepte le-au răspuns: ’Nu, ca nu cumva să nu
ne ajungă nici nouă, nici vouă; ci mai bine duceți-vă la cei ce vând
untdelemn și cumpărați-vă!’ Pe când se duceau ele să cumpere
untdelemn a venit Mirele: cele ce erau gata au intrat cu El în odaia
de nuntă și s-a încuiat ușa. Mai pe urmă au venit și celelalte
fecioare și au zis: ’Doamne, Doamne, deschide-ne!’ Dar El, drept
răspuns, le-a zis: ’Adevărat vă spun că nu vă cunosc!’”
Mat. 25:1-12
Există o strânsă legătură între „Pilda celor zece fecioare” și „Solia către biserica
Laodiceea”; între „fecioarele înțelepte” și „a fi în clocot”, și între „fecioarele
neînțelepte” și starea de „căldicel”. Cele zece fecioare reprezintă Laodiceea: cinci dintre
ele în clocotul prezenței Duhului Sfânt și celelalte cinci în starea călduță a păcatului.
Între ele este o singură, dar fundamentală deosebire: cele nechibzuite „nu au
untdelemn” iar cele înțelepte „au untdelemn în VASE.”
Cu referire directă la ultima generație, untdelemnul reprezintă neprihănirea lui
Hristos, cea atribuită nouă. Vasul reprezintă Duhul Sfânt și candela – omul. Cine are
vas (Duh Sfânt) are ulei – neprihănirea lui Hristos atribuită, revărsată asupra lui prin
Duhul Sfânt. În consecință, cine nu are vas, nu are nici ulei; nu are decât propria
„neprihănire”, ca o haină mânjită, neacceptată de Dumnezeu (Matei 22:11-13). Iată în ce
constă cernerea: cine are vas (Duh Sfânt) și în consecință neprihănire, rămâne în
picioare; iar cine nu le are va fi smuls și legat în snopi, asemenea neghinei pentru ardere
(Matei 13:30,49-50).
Duhul Sfânt (vasul) este canalul prin care se revarsă neprihănirea lui Hristos în
inima omului. Această revărsare din abundență a neprihănirii lui Hristos atribuită-mi
mă unge, sălășluiește în mine, mă transformă și mă curățește de orice păcat. Mai mult,
datorită acestei neprihăniri atribuite, Duhul lui Dumnezeu luminează prin mine
roadele Sale, împărtășite celor din jur, astfel încât „ei, văzând faptele voastre bune să
slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Matei 5:16).
Neprihănirea împărtășită, cea care luminează prin omul făcut neprihănit este
aceeași „care vine de sus, de la Tatăl luminilor” (Iacov 1:17), adică este cea atribuită.
17
Neprihănirea nu este ceva făcut de om și nici nu poate fi, după cum lumina nu e
produsul candelei, a obiectului în sine, ci a untdelemnului vărsat din vas (Zaharia
4:2,6). Rolul omului este doar acela de a se pune la dispoziție, de a se lăsa uns, curățit,
sfințit. Hristos a zis „Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi
cina cu el, și el cu Mine” (El este Cel care pune pe masă, nu omul care este sărac și gol).
„Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va
iubi. Noi vom veni la el [prin Duhul] și vom locui împreună cu
el.” Ioan 14:23
Prin natura noastră suntem fii ai păcatului. Păcatul nu este ceea ce facem fără
Dumnezeu, ci este ceea ce suntem în lipsa Lui. După cum Dumnezeu prin natura Sa
este dragoste, tot așa și noi în mod natural suntem păcat. Faptele noastre bune
(„neprihănirea” noastră) nu sunt în ochii Lui nimic altceva decât „o haină mânjită”,
deși poate considerată de noi frumoasă și din cel mai prețios material.
A fi căldicel în ochii lui Dumnezeu înseamnă a lumina untdelemnul nostru,
untdelemn făcut poate cu trudă și sudoare, scrâșnind din dinți, dar totuși amestecat cu
egoism. Căldicel nu înseamnă că nu luminăm. Acuzația este că luminăm lumina
noastră, uitând că „nimeni nu este bun decât Unul singur, Dumnezeu” (Marcu 10:18).
Toate faptele, jertfele, consacrările, slujirile noastre fără Dumnezeu sunt de condamnat,
indiferent cât de bună și solidă ar fi motivația. Noi zicem în „neprihănirea” noastră:
„sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic” (Apocalipsa 3:17) și nu ne dăm
seama că suntem de fapt… căldicei! Propria noastră „neprihănire” de care suntem atât
de mândri, Îl împiedică pe Dumnezeu să ne ofere neprihănirea Sa, îndreptățirea Sa.
Când candela noastră este plină de noi înșine, Dumnezeu nu toarnă nimic prin Duhul
Său. Ar face-o dacă s-ar putea, însă El nu amestecă slava Sa cu „slava” nimănui. El nu
poate vedea binele amestecat cu răul, cu atât mai mult nu va amesteca binele Său cu
răul „neprihănirii” noastre. Binele Său (slava Lui) ar nimici untdelemnul nostru
(„neprihănirea” noastră – păcatul) și împreună cu el și candela (omul); astfel, starea
noastră de căldicel, prezența „neprihănirii” personale, a untdelemnului nostru ne
privează de cele mai mari binecuvântări.
„Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici
urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid
18
de despărțire între voi și Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă
ascund fața Lui și-L împiedică să vă asculte!” Isa. 59:1-2
„Neprihănirea” noastră, untdelemnul nostru ridică un zid între vas (Duhul Sfânt)
și candelă. Oricât ar dori Vasul să se reverse asupra candelei nu poate. Binecuvântările
Lui menite să ne atingă, se revarsă până la zid, unde și rămân. Acest zid Îl împiedică să
ne audă (Isaia 59:1-2) și în același timp ne împiedică pe noi să-I auzim glasul (Apocalipsa
3:20), să-I auzim bătăile la ușa inimii noastre, tânjind să-I răspundem. Nu există stare
mai rea decât aceasta de căldicel. Lumina celui căldicel, propria noastră lumină, haina
noastră strălucitoare, dar mânjită ne îndreptățește să zicem că vedem, când de fapt
suntem orbi (Ioan 9:39). Suntem orbiți de propria noastră lumină, atât de orbiți încât
nu mai vedem Lumina.
„Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla
în întuneric, ci va avea Lumina Vieții.” „Oricine crede în El [nu
în sine] nu este judecat; dar cine nu crede [în Hristos, ci se încrede
în sine] a și fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele
singurului Fiu al lui Dumnezeu. Și judecata aceasta stă în faptul
că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult
întunericul [lumina lor] decât Lumina pentru că faptele
[„neprihănirea”] lor erau rele. Căci oricine face răul urăște lumina
[adevărul] și nu vine la Lumină ca să nu i se vădească faptele. Dar
cine lucrează pentru adevăr vine la Lumină pentru ca să i se arate
faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.” Ioan 8:12; 3:18-21
„Adevărat, adevărat îți spun că dacă nu se naște cineva din apă și
din duh nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Ce este
născut din carne [păcat] este carne [păcat] și ce este născut din
Duh este duh. Nu te mira că ți-am spus: ’Trebuie să vă nașteți din
nou.’ Vântul suflă încotro vrea și îi auzi vuietul; dar nu știi de
unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu oricine este născut
din Duhul.” „Dar oricine va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în
veac nu-i va mai fi sete; ba încă apa se va preface într-un izvor de
19
apă care va țâșni în viața veșnică.” „Dumnezeu este Duh și cine se
închină Lui trebuie să I se închine în Duh și Adevăr.”
Ioan 3:5-8; 4:14,24
Duhul Sfânt este simbolizat atât prin apă cât și prin vânt. Ca să fim umpluți cu
Duh Sfânt trebuie mai întâi să ne naștem din nou, să ne căim de păcat, să renunțăm la
noi înșine, să ne întoarcem cu fața spre Dumnezeu, să ne vărsăm înaintea Lui. Trebuie
să plângem cu amar, asemenea lui Petru și astfel ne vom goli de acel untdelemn al
„neprihănirii” noastre. Pe măsură ce ne golim de sine, zidul de despărțire dintre
Dumnezeu și noi se risipește ca un nor. În consecință, nemaiavând untdelemn în noi,
devenim rece. Privind la El și Jertfa Lui ne dăm seama de starea noastră de ticăloși,
nenorociți, săraci, orbi și goi. Lumina noastră se stinge, candela noastră scoate fum,
tămâie. În cele din urmă strigăm asemenea lui Bartimeu, cerșetorul sărac și orb: „Isuse,
Fiul lui David, ai milă de mine!” (Marcu 10:47) Mai strigăm o dată, mai tare, mai
insistent, asemenea psalmistului: „Ai milă de mine, Dumnezeule!” (Psalm 51:1). Ca și
orbul, ne aruncăm haina mânjită, ne trezim din somnul morții spirituale și venim la
Iisus.
„Orbul a venit la Iisus. Iisus i-a zis: ’Ce vrei să-ți fac?’
’Învățătorule’, I-a răspuns orbul, ’Să capăt vederea!’ și Iisus i-a zis:
’Du-te, credința ta te-a mântuit.’ Îndată orbul și-a căpătat vederea
și a mers pe drum după Iisus.” Marcu 10:50-52
Există o luptă de dus, dar nu lupta cu păcatul. Orbul n-a depus niciun efort să
vadă cu proprii ochi, știa că acest lucru e imposibil. O viață întreagă a încercat, însă în
zadar. Lupta se dă cu Iisus; este o luptă de a avea o credință nestrămutată în El, o luptă
în care nu mă las, nu renunț la El! E lupta de a realiza și menține o RELAȚIE vie cu El.
În momentul în care L-ai atins prin credință și te-a atins ca răspuns la credința ta în El,
vei fi vindecat și vei merge cu El, asemenea cerșetorului sărac și orb, realizând că nicio
altă cale nu merită urmată.
Aceeași putere miraculoasă, același cuvânt, aceeași atingere ne poate îmbogăți și
pe noi, și ne poate polei candela cu aur curățit în foc, prin Duhul Sfânt. Ne poate
îmbrăca și pe noi cu haine albe stropite și sfințite în sângele Său ca să nu mai fim rușinați
de goliciunea noastră. Haina lui Hristos este o haină care ne îmbracă în primul rând pe
20
dinăuntru și mai apoi pe dinafară, întrucât goliciunea noastră este mai întâi în inimă
(Mat. 15:19). El Însuși ne va unge ochii ca să-L vedem pe El, Stânca mântuirii; și toate
acestea prin puterea și statornicia credinței.
Lucrarea de golire a candelei până la starea de „rece” este tot lucrarea Duhului
Sfânt în noi cu acordul nostru. Este „ploaia timpurie” pentru noi, menită să facă să
rodească sămânța Evangheliei în sufletele noastre. Umplerea candelei cu neprihănirea
lui Hristos din vasul Duhului Sfânt reprezintă pentru ultima generație sigilarea „ploii
târzii”, menită să coacă grâul în spic și să dea roade, unuia două, altuia cinci, fiecăruia
după cum voiește Cel ce lucrează neprihănirea în noi, Duhul Sfânt. Nașterea nu poate
fi niciodată lucrarea celui născut, ci întotdeauna a Celui ce naște.
„Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele
Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuți nu
din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din
Dumnezeu.” Ioan 1:12-13
„Trezește-te, trezește-te! Îmbracă-te în podoaba ta, Sioane! Pune-ți hainele
de sărbătoare, Ierusalime, cetate Sfântă! [...] Scutură-ți țărâna de pe tine, scoală-
te și șezi în capul oaselor, Ierusalime! [...] Izbucniți cu toate în strigăte de
bucurie, dărâmături ale Ierusalimului! Căci Domnul mângâie pe poporul Său și
răscumpără Ierusalimul. Domnul Își descoperă brațul Său cel Sfânt înaintea
tuturor neamurilor; și toate marginile pământului vor vedea mântuirea
Dumnezeului nostru.”
Isa. 52:1-2,9-10
21
V. DIN DRAGOSTE
„Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ. Duceți-vă și faceți ucenici
din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului
Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu Sunt cu voi în
toate zilele, până la sfârșitul veacului.”
Mat. 28:18-20
Toată puterea I-a fost dată în Cer și pe Pământ, nu spre propriul beneficiu, ci spre
beneficiul omului, deși acesta nu vrea să conștientizeze – judecând după nenorocirea,
orbirea și goliciunea sufletului. Dorința lui Dumnezeu este aceea de a ne înzestra cu
această putere a Lui – Duhul Sfânt – acum, când „va veni sfârșitul”, astfel încât să
propovăduim „Evanghelia aceasta a Împărăției [...] în toată lumea, ca să slujească de
mărturie tuturor neamurilor” (Matei 24:14).
Bisericii Laodiceea i se transmite un mesaj și prin Pilda Talanților. Este demn de
luat în considerare faptul că în această pildă vom vedea din nou două categorii de
oameni, ca și în Pilda celor zece fecioare. De această dată, robii Domnului unii se
dovedesc a fi „buni și credincioși” iar unul dintre ei, „viclean și leneș”.
„Atunci Împărăția cerurilor se va asemăna cu un om care,
când era să plece într-o altă țară, a chemat pe robii săi și le-a
încredințat avuția sa. Unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, și
altuia unul: fiecăruia după puterea lui; și a plecat. Îndată, cel ce
primise cei cinci talanți s-a dus, i-a pus în negoț și a câștigat cu ei
alți cinci talanți. Tot așa, cel ce primise cei doi talanți a câștigat și
el alți doi cu ei. Cel ce nu primise decât un talant s-a dus de a făcut
o groapă în pământ și a ascuns acolo banii stăpânului său.
22
După multă vreme, stăpânul robilor acelora s-a întors și le-
a cerut socoteala. Cel ce primise cei cinci talanți a venit, a adus alți
cinci talanți și a zis: ‘Doamne, mi-ai încredințat cinci talanți; iată
că am câștigat cu ei alți cinci talanți.’ Stăpânul său i-a zis: ‘Bine,
rob bun și credincios; ai fost credincios în puține lucruri, te voi
pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!’ Cel ce
primise cei doi talanți a venit și el și a zis: ‘Doamne, mi-ai
încredințat doi talanți; iată că am câștigat cu ei alți doi talanți.’
Stăpânul său i-a zis: ‘Bine, rob bun și credincios; ai fost credincios
în puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria
stăpânului tău!
Cel ce nu primise decât un talant a venit și el și a zis:
„Doamne, am știut că ești om aspru, care seceri de unde n-ai
semănat și strângi de unde n-ai vânturat: mi-a fost teamă și m-am
dus de ți-am ascuns talantul în pământ; iată-ți ce este al tău!’
Stăpânul său i-a răspuns: ‘Rob viclean și leneș! Ai știut că secer de
unde n-am semănat și că strâng de unde n-am vânturat; prin
urmare se cădea ca tu să-mi fi dat banii la zarafi și, la venirea mea,
eu mi-aș fi luat înapoi cu dobândă ce este al meu! Luați-i, dar,
talantul și dați-l celui ce are zece talanți. Pentru că celui ce are i se
va da, și va avea de prisos; dar de la cel ce n-are se va lua și ce are!
Iar pe robul acela netrebnic, aruncați-l în întunericul de afară:
acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților.’ ” Mat. 25:14-30
În această poveste, un om bogat se pregătește să facă o călătorie și își încredințează
averea robilor săi, care primesc fiecare câte o parte, după abilitățile lor. Fiecare primește
câte o parte semnificativă, deși acestea nu sunt egale. Când stăpânul se întoarce, el este
doritor să vadă ce a făcut fiecare dintre cei trei robi cu partea lui de proprietate, pe care
se presupunea că o s-o folosească pentru a aduce un profit pentru el. Primii doi robi au
fost găsiți roditori în acord cu potențialul lor și stăpânul îi laudă, numindu-i “buni și
credincioși”. Totuși, cel de-al treilea, în încercarea de a-și proteja proprietatea, nu a
reușit să aducă vreun profit stăpânului său și este pedepsit pentru acest lucru. Mai mult
decât atât, el este numit “viclean și leneș”.
23
Prin ochii celui de-al treilea rob, aflăm mai multe lucruri despre stăpân – un om
dur care caută să-și sporească averea prin toate mijloacele posibile. Nu este o descriere
prea plăcută, desigur.
Biserica Laodiceea este mandatată de către Duhul Sfânt să continue lucrarea
Stăpânului până când El se va întoarce. Astfel, El Își încredințează darurile robilor Săi
și dă fiecăruia după abilitatea lui:
„Sunt felurite daruri, dar este același Duh; Sunt felurite slujbe,
dar este același Domn; Sunt felurite lucrări, dar este același
Dumnezeu, care lucrează totul în toți. Și fiecăruia i se dă arătarea
Duhului spre folosul altora. De pildă, unuia îi este dat, prin
Duhul, să vorbească despre înțelepciune; altuia, să vorbească
despre cunoștință, datorită aceleiași Duh; altuia credința, prin
același Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin același Duh; altuia,
puterea să facă minuni; altuia, proorocia; altuia, deosebirea
duhurilor; altuia, felurite limbi; și altuia, tălmăcirea limbilor. Dar
toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în
parte, cum voiește.” 1Cor. 12:4-11
Înainte ca Hristos să se înalțe la Cer, El a promis ucenicilor că nu-i va lăsa orfani și
că le va trimite Mângâietorul, Duhul Sfânt pentru a-i învăța toate lucrurile, pentru a le
aminti cuvintele Sale și a-i călăuzi în tot adevărul (Ioan 14:26; 16:13). Iisus a spus: „Și iată
că voi trimite peste voi făgăduința Tatălui Meu; dar rămâneți în cetate până veți fi
îmbrăcați cu putere de sus” (Luca 24:49).
Și așa a fost. În ziua Cincizecimii, erau toți în același loc. „Deodată, a venit din cer
un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic și a umplut toată casa unde ședeau ei. Niște
limbi ca de foc au fost văzute împărțindu-se printre ei și s-au așezat câte una pe fiecare
din ei” (Fapte 2:2-3). Dumnezeu a revărsat Duhul Său sub formă de ploaie timpurie.
Duhul Sfânt a atins fiecare suflet și a ajuns la fiecare inimă. Nu le mai era teamă. Ei au
început să vorbească în limbi ca să proclame în toată lumea adevărurile Evangheliei.
Cum darurile Duhului Sfânt fuseseră revărsate peste ei, aceștia se bucurau la rândul lor
să reverse roadele Sale peste oamenii din jur! Predicarea Cuvântului aducea rod chiar în
fața ochilor lor. În fiecare zi Biserica vedea cum mii de oameni vin la Adevăr! Pe măsură
24
ce ucenicii aduceau mărturie în mod lămurit și cu putere despre moartea și învierea lui
Hristos, mulți se căiau, își mărturiseau păcatele și se botezau.
Iisus Hristos Și-a luat toate măsurile ca Biserica Sa să fie lumina lumii. Din ziua
Cincizecimii, Duhul Sfânt – Conducătorul Bisericii lui Hristos lucrează încontinuu
pentru a aduce Cerul mai aproape de inima omului astfel încât acesta să se bucure pe
deplin de binecuvântarea prezenței lui Hristos. A fost intenția lui Dumnezeu ca
Biserica să fie o lumină crescândă de-a lungul secolelor. A fost intenția lui Dumnezeu
ca asupra Bisericii să se toarne necontenit prin Duhul Sfânt neprihănirea lui Hristos,
astfel încât ea să aducă roadele Sale peste tot în lume. A fost intenția lui Dumnezeu ca
Biserica lui Hristos să fie adusă înaintea Lui ca fiind „slăvită, fără pată, fără zbârcitură
sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără prihană” (Efeseni 5:27). Și totuși, în mai puțin
de un secol, aceasta avea să-și piardă toată puterea. Cei care primiseră Duhul Sfânt la
Cincizecime nu mai erau și trist, se părea că au luat cu ei în mormânt secretul puterii
lor. Pas cu pas, un văl de negură avea să cuprindă această Biserică, deghizând-o în așa
măsură încât devenise de nerecunoscut. Mireasa lui Hristos care trebuia să fie lumina
lumii, zăcea acum neajutorată în întuneric.
Astfel, Cincizecimea trebuie să se reediteze. Puterea care a fost dată cândva
ucenicilor trebuie să fie dată din nou Bisericii lui Hristos, astfel încât ea să poată lumina
lumea care este acum aruncată în întuneric. Toate darurile nemăsurate, toate resursele
Cerului au fost promise ultimei generații prin ploaia târzie. Plinătatea Duhului Sfânt
va curge prin oamenii consacrați ai lui Dumnezeu pentru a fi dată mai departe celor
care au nevoie de un licăr de lumină cerească sau de o rază de speranță. Prin Duhul
Sfânt, Hristos va locui în toți aceia ce doresc să fie „candele” care să lumineze lumina Sa
și adevărul Său. Revărsarea Duhului Sfânt prin ploaia târzie va îndepărta orice văl de
negură, va face să dispară orice zbârcitură și va dărâma orice obstacol pentru ca slava lui
Dumnezeu să se descopere și Evanghelia Sa să fie predicată oricărui neam, oricărei
seminții și oricărei limbi (Apocalipsa 14:6).
Dumnezeu este doritor să-Și conducă Biserica de mână la fiecare pas. Ploaia târzie
ne-a fost promisă și ne va fi dată: „După aceea voi turna Duhul Meu peste orice făptură;
[...] peste robi și peste roabe voi turna Duhul Meu în zilele acelea” (Ioel 2:28-29). Într-
adevăr, este adevărat că „toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani
25
3:23), dar cu atât mai adevărat este că „tuturor celor ce L-au primit [...] le-a dat dreptul
să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12).
„M-am uitat, și iată că este un sfeșnic cu totul de aur, și deasupra
lui, un VAS cu untdelemn, și pe el, șapte candele cu șapte țevi
pentru candelele care sunt în vârful sfeșnicului.” „Lucrul acesta
nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu
– zice Domnul oștirilor!” Zah. 4:2,6
Zaharia a văzut în viziune Biserica lui Hristos la sfârșitul timpului, o Biserică
mandatată de către Duhul Sfânt să lumineze lumina Sa – roadele Sale – prin „candele”
umplute necontenit cu neprihănirea lui Hristos. După cum am putut vedea, Duhul
Sfânt (Vasul) este Cel ce furnizează „candelei” neprihănirea lui Hristos și realizează
caracterul Său în noi.
Dacă pășim în Duhul și astfel avem părtășie cu Tatăl și cu Fiul Său, ni se dă putere
să aducem toate aceste roade, care sunt imposibil de realizat prin eforturi personale.
Niciun fel de efort nu va putea vreodată să ne facă împăciuitori, iubitori și blânzi.
Niciun fel de efort nu va putea vreodată să ne facă buni! Duhul Sfânt este Cel ce face
viața bogată în noi și ne oferă stabilitate într-o lume instabilă, o stabilitate în Hristos.
Dorința de a avea o relație cu Dumnezeu reflectă o inimă care este cu adevărat
născută din nou. Această relație este în beneficiul nostru și poate fi construită doar dacă
acordăm Duhului Sfânt control deplin asupra acțiunilor și gândurilor noastre. Doar
prin rugăciune și printr-o viață de ascultare din dragoste putem face față răului și putem
atinge cel mai nobil ideal posibil: o relație cu Dumnezeu.
26
„Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea,
îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia,
blândețea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este
lege.” Gal. 5:22-23
„Dar vine ceasul, și acum a și venit, când închinătorii adevărați se
vor închina Tatălui în duh și în adevăr; fiindcă astfel de
închinători dorește și Tatăl. Dumnezeu este Duh; și cine se
închină Lui trebuie să I se închine în duh și în adevăr.” „Și viața
Ioan 4:23-24; 17:3,17
„Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine” (Ioan 17:3), să aibă o relație
cu Tine și astfel să fie regenerați, locuiți de către Duhul Sfânt („Noi vom veni la el și
vom locui împreună cu el” – Ioan 14:23). Pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul
timpului, este esențial să predăm controlul vieților noastre Duhului Sfânt, pentru a ne
ghida și pentru a ne da biruință asupra păcatului astfel încât, când Mirele va veni, să nu
ne adreseze și nouă cuvintele: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” (Matei 25:12).
Pe măsură ce oamenii își propun să-și aprofundeze relația cu Duhul Sfânt, ei vor
descoperi aspecte fascinante ale personalității Sale. Deși Scriptura este rezultatul
colaborării Sale cu omul, El a lăsat foarte puțin în ea despre Sine. Deși El este Cel care
cheamă omul să-L cunoască mai bine, tot El pretinde mai apoi că se ascunde (Isaia 45:15)
doar pentru a-l face pe om să-L caute cu toată inima (Ieremia 29:13). Deși a participat
activ la actul de creație, tot ce ne-a lăsat să știm este că: „Duhul lui Dumnezeu Se mișca
pe deasupra apelor” (Geneza 1:2). Deși ne iubește (Romani 15:30) și „ne ajută în
slăbiciunea noastră și mijlocește pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8:26), se
poate comite păcat de neiertat împotriva Sa (Matei 12:31-32). Deși poate fi întristat
(Efeseni 4:30) și mințit (Fapte 5:3) și batjocorit (Evrei 10:29), El Își pune masca unui
stăpân neiertător care poruncește robilor Săi să-I aducă profit și să-I lărgească
proprietatea.
Profitul Duhului Sfânt este viața veșnică și proprietatea Sa este Împărăția lui
Dumnezeu pe care dorește să ne-o ofere tuturor. Acest stăpân „dur” a încredințat
Bisericii Sale darurile Sale și acum este interesat de salvarea cât mai multor suflete.
Astfel, El ne poruncește să-I sporim averea, ne cere să nu protejăm nimic, nici avere, nici
reputație, ci să avem încredere doar în recompensa Sa, care este veșnică. El mustră într-
adevăr, dar din bunătate. Și este într-adevăr avar, dar din dragoste.
„Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul
cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre
27
veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu
adevărat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis Tu.” „Sfințește-i
prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.”
oameni cunoaște lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el? Tot așa,
nimeni nu cunoaște lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu. Și
noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem
cunoaște lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său.”
1Cor. 2:10-12
28
VI. PÂINEA VIEȚII
„Eu sunt Pâinea vieții.” „Eu sunt pâinea care s-a pogorât din cer.”
„Adevărat, adevărat, vă spun, că Moise nu v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă
dă adevărata pâine din cer; căci Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se pogoară
din cer, și dă lumii viața”. „Astfel este Pâinea care S-a coborât din cer, nu ca mana
pe care au mâncat-o părinții voștri și totuși au murit: cine mănâncă pâinea
aceasta, va trăi în veac.”
Ioan 6:35,41,32-33,58
„Tatăl Meu lucrează până acum; și Eu, de asemenea, lucrez.” „Adevărat,
adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede
pe Tatăl făcând; și tot ce face Tatăl, face și Fiul întocmai. Căci Tatăl iubește pe
Fiul, și-I arată tot ce face; și-I va arăta lucrări mai mari decât acestea, ca voi să vă
minunați.” „Eu nu pot face nimic de la Mine însumi […] pentru că nu caut să fac
voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis.”
Ioan 5:17,19-20,30
Așa cum nu ne dorim pâine înainte să flămânzim, nu ne vom dori pe deplin
mântuirea înainte să cuprindem în totalitate căderea lui Adam și să recunoaștem din
toată inima nevoia de un Mântuitor. Chiar în momentul în care Adam și Eva au
încălcat porunca lui Dumnezeu, aceștia au fost condamnați la moarte veșnică, de vreme
ce nemurirea le fusese dată doar cu condiția ascultării. Odată ce porunca lui Dumnezeu
a fost încălcată, moartea era tot ce le mai era rezervat. În schimb, li se face o promisiune:
„Vrăjmășie voi pune între tine [șarpe] și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta
îți va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15). Aceste cuvinte aveau să le
dea speranță! Dumnezeu a făcut făgăduința că puterea vrăjmașului va fi într-o zi
nimicită și atunci ei vor fi din nou ai Săi! Printre lacrimi, au întrezărit biruința finală.
29
Dumnezeu a prevăzut atât apostazia Satanei cât și căderea omului. Astfel, s-a
conceput un plan de mântuire cu mult înaintea vreunei căderi, întrucât era în planul
lui Dumnezeu să răscumpere rasa umană, să ofere omului o a doua șansă. Legea
încălcată de către Adam a fost tot atât de sacră ca Însuși Dumnezeu și astfel, doar o
persoană egală cu Dumnezeu putea face răscumpărare pentru încălcarea ei.
Cum planurile lui Dumnezeu nu cunosc nici grabă, nici întârziere „când a venit
împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său” (Galateni 4:4) ca să răscumpere rasa
căzută. Singurul mod prin care omul putea fi salvat era prin întruparea, umilirea și
moartea „Unuia dintre Noi” – Dumnezeu veșnic al Universului, Fiu al Tatălui. Și iată-
L pe Iisus, un prunc neajutorat într-o iesle, un prunc plăpând născut în Betleem (ebr.
„Casa pâinii”). El, Cel ce are putere asupra vieții și asupra morții, Cel ce a făcut cerurile
și Pământul, de dragul nostru era acum un prunc plăpând.
„Înainte ca să se fi născut munții, și înainte ca să se fi făcut
pământul și lumea, din veșnicie în veșnicie, Tu ești Dumnezeu!”
„Și tu, Betleeme Efrata, cu toate că ești prea mic între cetățile de
căpetenie ale lui Iuda, totuși din tine Îmi va ieși Cel ce va stăpâni
peste Israel, și a cărui obârșie se suie până în vremuri străvechi,
până în zilele veșniciei.” Ps. 90:2, Mic. 5:2
„Eu sunt Pâinea care s-a pogorât din cer” (Ioan 6:41) – a spus Iisus. Dumnezeu a
hotărât să ofere omenirii o Pâine atât de specială încât cel ce o mănâncă nu va mai
flămânzi niciodată (Ioan 6:35) iar cel ce va gusta din ea nu va muri (Ioan 6:58). Ca să faci
o Pâine atât de specială nu este deloc ușor: la început, iei Sămânța și o macini, apoi o
bați în piuă și când aluatul e făcut, îl coci până este gata! (Ioan 19:30)
„Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul” [...] Cel ce este,
Cel ce era și Cel ce vine, Cel Atotputernic.” Apoc. 1:8
„Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, și
iată că sunt viu în vecii vecilor.” Apoc. 1:17-18
Nu se poate face o evaluare obiectivă a cuvintelor de mai sus dacă nu le privim
prin prisma Planului de Mântuire al lui Dumnezeu. Doar întruparea Îl face pe Hristos
să aibă un început și, în consecință, un sfârșit. Hristos este „Începutul și Sfârșitul”, „Cel
dintâi și Cel de pe urmă” cu referire la Planul Său de Răscumpărare, întrucât El este atât
30
„autorul” (inițiatorul) cât și Cel ce îl duce la îndeplinire prin Jertfa Sa și mijlocirea Sa.
În Hristos avem viața veșnică, potrivit promisiunii Sale (Ioan 10:10; 14:19, Col. 3:4).
Aceasta este minunata siguranță pe care o avem în El! În El avem VIAȚA veșnică, nu
doar viață atâta cât trăiește/a trăit El. Tot ce are un început are și un sfârșit, iar de vreme
ce înainte să existe nu a existat – nu poate fi veșnic. Dacă acest lucru este valabil și în
dreptul lui Iisus, cum ar mai putea fi Viața (Ioan 14:6)? Prin cuvintele Sale, Hristos
pretinde a fi sursa vieții, pretinde că I S-a dat stăpânire asupra vieții și asupra morții, și
așa a și fost.
În Hristos, omul are viața veșnică iar ultima generație nu face excepție. Trăim
acum o viață sub robia păcatului și a morții, însă El ne-a promis să ne ofere o izbăvire
fără egal, spre a ne da o viață de libertate în veșnicie.
„Apoi m-am uitat și iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; și
împreună cu El stăteau o sută patruzeci și patru de mii, care aveau
scris pe frunte Numele Său și Numele Tatălui Său.” „Cântau o
cântare nouă [...] Și nimeni nu putea să învețe cântarea, în afară
de cei o sută patruzeci și patru de mii, care fuseseră răscumpărați
de pe pământ.” „Aceștia vin din necazul cel mare; ei și-au spălat
hainele, și le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei
înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, și-I slujesc zi și
noapte în Templul Lui.” „Căci Mielul, care stă în mijlocul
scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele
apelor vieții și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor.”
„Și am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc; și pe marea de
sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei,
ai icoanei ei și ai numărului numelui ei. Ei cântau cântarea lui
Moise, robul lui Dumnezeu, și cântarea Mielului. Și ziceau: ’Mari
și minunate sunt lucrările tale, Doamne Dumnezeule,
Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al
Neamurilor!’ ” Apoc. 14:1,3; 7:14-15,17; 15:2-3
31
Răscumpărații din ultima generație cântă o cântare înaintea Tronului lui
Dumnezeu, ale cărei versuri și melodie nimeni nu le poate învăța, în afară de ei. Ei sunt
singurii care cântă cântarea unei izbăviri fără pereche.
Prima strofă a acestei cântări este despre Jertfa Mielului, văzută prin ochii Tatălui,
o jertfă ce nu poate fi descrisă în cuvinte sau cuprinsă în imaginație.
Dumnezeu a încercat să ne ofere o imagine estompată a ceea ce înseamnă să te
desparți de cineva de care te atașezi – și astfel să înțelegem mai bine adevărata
semnificație a Jertfei. Înainte de ieșirea din Egipt, poporului Israel i s-a poruncit de către
Dumnezeu să aleagă un miel fără cusur, să-l ia în casele lor, să-l țină acolo timp de patru
zile și apoi să-l ucidă. Odată mielul intrat în casele lor, aceștia se atașau de el pe loc și-l
vedeau ca făcând parte din familie. Imaginați-vă tulburarea lor când îl vedeau ucis și
pregătit pentru a fi pus pe masă! Îl aveau cu ei doar pentru patru zile și tot simțeau chin
groaznic când se despărțeau de el. Cu atât mai groaznic este chinul Tatălui care urma
să-Și vadă Fiul – parte din familie de o veșnicie – umilit și țintuit pe o cruce. Ce strofă
fără pereche! Ce cântec uimitor!
Cea de-a doua strofă a cântării este despre întruparea lui Hristos, singura cale prin
care omenirea putea fi salvată. Această taină blochează mintea; oricât de mult am
încerca să cuprindem modul în care divinitatea și umanitatea au fost împletite în
Hristos, nu putem.
La împlinirea vremii, Hristos, Dumnezeu Atotputernic, un „Vas” din veșnicie,
urma să vină pe acest Pământ, să-Și însușească de bună voie natura umană și astfel să
devină o „candelă” ca restul lumii. Trebuie să fi fost un proces complicat, mai ales că
era și ireversibil. Dar… trebuia să se facă. Astfel, vedem cum Dumnezeirea Îl ia pe „Unul
dintre Noi” – „Vasul” făcut din aur curat – și-L transformă în praf de aur din care face
mai apoi o „Candelă” din aur curat. Un Dumnezeu veșnic descoperit în formă umană,
două naturi împletite tainic într-o singură Persoană – o „Candelă” din aur curat – omul
Iisus Hristos.
„El, cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un
lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat
pe sine însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea
32
oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a
făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.”
Fil. 2:6-8
Când Hristos a acceptat să devină muritor, rasa umană era vlăguită de patru mii
de ani de păcat. Când Hristos a luat chip de rob și S-a făcut asemenea oamenilor nu a
fost doar pe dinafară, ci și pe dinăuntru. Atotputernicul Împărat a luat asupra Sa toate
slăbiciunile lăuntrice ale unei umanități păcătoase și degenerate și S-a făcut rob,
ascultător până la moarte.
Hristos a acceptat să vină în această lume și să trăiască viața unui om printre
oameni. A fost născut din femeie și a crescut ca oricare alt copil. „Iar Pruncul creștea și
Se întărea; era plin de înțelepciune, și harul lui Dumnezeu era peste El” (Luca 2:40). Ca
persoană adultă, a fost ispitit în toate ca oricare alt om și a suferit ca oricare altul boală
și tristețe, dezamăgire și trădare. Deseori I-a fost foame și deseori I-a fost sete și de
destule ori nu a avut un loc unde să-Și odihnească capul (Matei 8:20). A suferit toate
zbaterile sufletești și a trecut prin toate ispitele, însă fără păcat (Evrei 4:15).
În umanitatea Sa, Iisus nu Și-a exercitat nicio putere divină proprie, ci a fost supus
Tatălui în toate lucrările Sale. Iisus a fost Fiul Tatălui, și în calitate de Fiu a învățat
supunerea. Și-a lăsat Tatăl – „Vasul” Său – să se manifeste în El și Tatăl este Cel
descoperit prin toate lucrările Sale.
„Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. [...] Cuvintele pe care
vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuiește în
Mine, El face aceste lucrări ale Lui.” „Tatăl Meu lucrează până
acum; și Eu, de asemenea, lucrez. […] tot ce face Tatăl, face și Fiul
întocmai. Căci Tatăl iubește pe Fiul, și-I arată tot ce face; și-I va
arăta lucrări mai mari decât acestea, ca voi să vă minunați.”
Ioan 14:9-10; 5:17,19-20
Cu cât reflectăm mai mult asupra dependenței lui Iisus de Tatăl Său, cu atât ni se
pare mai fascinantă. Iisus Hristos, deși un rob, nu a încetat niciodată să fie divin. Cele
două naturi au fost amestecate în mod tainic. Dacă omul obișnuit poate fi reprezentat
drept o „candelă” făcută din lut (natură umană), El a fost o „Candelă” din aur curat –
o împletire perfectă a umanului cu divinul. Prin întrupare, Hristos a fost o „Candelă”
33
într-o continuă dependență de „Vasul” Său, Tatăl, a Cărui voie a împlinit-o în toate,
de la început și până la sfârșit, până la Calvar.
Din Ghetsimani până la Golgota, Iisus a experimentat o asemenea durere și un
asemenea chin pe care nicio minte nu le poate cuprinde. Păcatul lumii pe care îl luase
asupra Sa a adus despărțirea de Tatăl Său, despărțire pe care nu o mai trăise niciodată
înainte. Era o durere sfâșietoare! Dumnezeirea, Una din Veșnicie, a fost dureros ruptă!
Se știe că dacă spargi oricare componentă a vaselor comunicante, le afectezi pe toate,
astfel, durerea despărțirii a fost împărtășită în mod egal de către toate cele trei Persoane
ale Dumnezeirii – „Vase” comunicante din veșnicie. O durere de nedescris. O agonie a
sufletului fără margini. „Sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge care cădeau
pe pământ” (Luca 22:44) și sufletul era „cuprins de o întristare de moarte” (Matei
26:38). „Dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta!”, zise El, dar urma
să se supună voinței Tatălui și să urmeze cărarea unei smerite ascultări ce urma să
conducă la Cruce. Ce strofă fără pereche! Ce cântec uimitor!
Cea de-a treia strofă a acestei cântări este despre Învierea și Înălțarea lui Hristos.
Domnul Iisus Hristos S-a înălțat pentru a primi, în calitate de Biruitor, darurile ce I-au
fost promise pentru Biserica Sa și să trimită Duhul Sfânt.
Când Adam a fost creat, a fost făcut împărat peste toate lucrurile făcute de pe
Pământ. Cedând în fața ispitei Satanei, Adam a căzut sub puterea vrăjmașului și în
consecință a fost deposedat de toată stăpânirea asupra Pământului. Dacă până în acel
moment Adam fusese o „candelă” făcută din lut, poleită cu aur curat pe dinăuntru și
pe dinafară, acum nu mai era decât o simplă „candelă” de lut. Toată slava divină și toată
stăpânirea împărătească se risipiseră.
Tot ce a fost pierdut de Adam, urma să fie recuperat de către Hristos și prin El,
toată omenirea urma să fie declarată liberă de vinovăție, absolvită de pedeapsa încălcării
și să i se dea stăpânire asupra Pământului din nou. Astfel, „cei neprihăniți vor stăpâni
țara și vor locui în ea pe vecie” (Ps. 37:29). Hristos urma să se înalțe la Cer drept
„Candelă” din aur curat, nu drept „Vas”. El a dus natura umană cu El la Cer, iar acest
lucru a condus la o mai mare slăvire a umanității, prin El. El a fost Cel ce a recâștigat
raiul pentru om, prin faptul că a trecut testul pe care Adam l-a picat prin neascultare.
Iisus a ascultat pe deplin de legea lui Dumnezeu și astfel, toată omenirea urma să fie
ridicată pe o poziție mult mai înaltă și mai nobilă decât cea pierdută de către Adam.
34
„De aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat
Numele, care este mai presus de orice nume; pentru ca, în
Numele lui Iisus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de
pe pământ și de sub pământ, și orice limbă să mărturisească, spre
slava lui Dumnezeu Tatăl, că Iisus Hristos este Domnul.” „Dar
pe Acela care a fost făcut ‘pentru puțină vreme mai pe jos decât
îngerii’ adică pe Iisus, Îl vedem ‘încununat cu slavă și cu cinste’
din pricina morții pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui
Dumnezeu, El să guste moartea pentru toți.” Fil. 2:9-11, Evr. 2:9
Imediat ce Hristos a sfârșit lucrarea pe care Tatăl L-a trimis să o facă, El S-a întors
triumfător la slava Tatălui. Înălțarea Sa a fost un eveniment vizibil, la care au fost
martori ucenicii Săi, pe muntele numit al Măslinilor, lângă Ierusalim. Când Hristos S-
a înălțat la Cer, El urma să conducă toată omenirea spre moștenirea vieții veșnice, prin
acceptarea Sa drept Mântuitor. În mijlocul ovațiilor îngerilor, și al strigătelor de
bucurie și laudă, Hristos S-a întors Acasă. Domnul Domnilor avea să intre demn pe
porțile cerești în Cetate pentru a fi întronat și pentru a i se înapoia toată slava și toată
autoritatea de care se bucurase împreună cu Tatăl, din veșnicie.
„Porți, ridicați-vă capetele; ridicați-vă, porți veșnice, ca să intre
Împăratul slavei! „Cine este acest Împărat al slavei?” -Domnul cel
tare și puternic, Domnul cel viteaz în lupte. Porți, ridicați-vă
capetele; ridicați-le, porți veșnice, ca să intre Împăratul slavei!
„Cine este acest Împărat al slavei?” – Domnul oștirilor: El este
Împăratul slavei!” Ps. 24:7-10
„Căci, căruia dintre îngeri a zis El vreodată: ‘Tu ești Fiul Meu;
astăzi Te-am născut?’ Și iarăși: ‘Eu Îi voi fi Tată, și El Îmi va fi
Fiu?’ Și, când duce iarăși în lume pe Cel întâi-născut, zice: ‘Toți
îngerii lui Dumnezeu să I se închine!’” Evr. 1:5-6
Revărsarea Duhului Sfânt peste Biserica lui Hristos în ziua Cincizecimii a fost o
confirmare dată de către Cer că Iisus Hristos S-a așezat la dreapta Tatălui și I S-a dat
putere și autoritate asupra îngerilor din Cer, putere și autoritate în Cer și Pământ.
35
Iubirea față de păcătos a biruit și ce a fost pierdut s-a recâștigat din nou! Ce strofă fără
pereche! Ce cântec uimitor!
„De aceea este zis: ‘S-a suit sus, a luat robia roabă, și a dat daruri
oamenilor.’ Și acest: ‘S-a suit’ ce înseamnă decât că înainte Se
pogorâse în părțile mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât,
este același cu cel ce s-a suit mai presus de toate cerurile, ca să
umple toate lucrurile. Și El a dat pe unii apostoli; pe alții, proroci;
pe alții, evangheliști; pe alții, păstori și învățători, pentru
desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea
trupului lui Hristos.” Efes. 4:8-12
Ultima strofă a acestei cântări vorbește despre experiența unică a celor
răscumpărați din ultima generație. Ei sunt cei ce „vin din necazul cel mare; ei și-au spălat
hainele și le-au albit în sângele Mielului” (Apoc. 7:14). Ei sunt cei ce au suferit chinul
strâmtorării lui Iacov. Ei sunt cei ce au pășit pe cărări înguste, sunt cei ce-au plâns și au
strigat după ajutor! Ei au fost părtași suferinței lui Hristos și erau acum părtași slavei
Sale. Ei „urmează pe Miel oriunde merge El” (Apoc. 14:4). Ei cântă despre propria
experiență cu Hristos, experiență ca niciuna alta, și cântă o cântare ale cărei strofe și
melodie doar ei le pot învăța. Ce experiență fără pereche! Ce cântec uimitor!
„Apoi m-am uitat, și iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; și împreună cu El
stăteau o sută patruzeci și patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său și
Numele Tatălui Său. Și am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari,
ca vuietul unui tunet puternic; și glasul pe care l-am auzit, era ca al celor ce cântă
cu alăuta, și cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de
domnie, înaintea celor patru făpturi vii și înaintea bătrânilor. Și nimeni nu putea
să învețe cântarea, în afară de cei o sută patruzeci și patru de mii, care fuseseră
răscumpărați de pe pământ. Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri și
urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpărați dintre oameni, ca cel
dintâi rod pentru Dumnezeu și pentru Miel.”
Apoc. 14:1-4
36
VII. ALFA ȘI OMEGA
1. „La început Dumnezeu [Dumnezeirea] a făcut cerurile și pământul;
pământul era pustiu și gol.” Gen. 1:1-2
2. „Peste fața adâncului de ape era întuneric și Duhul lui Dumnezeu se
mișca pe deasupra apelor.” „Domnul M-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui,
înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost așezată din veșnicie, înainte
de orice început, înainte de a fi pământul. Am fost născută când încă nu erau
adâncuri, nici izvoare încărcate cu ape; am fost născută înainte de întărirea
munților, înainte de a fi dealurile, când nu era încă nici pământul, nici câmpiile,
nici cea dintâi fărâmă din pulberea lumii. Când a întocmit Domnul cerurile Eu
eram de față; când a tras o zare pe fața adâncului, când a pironit norii sus și când
au țâșnit cu putere izvoarele adâncului, când a pus un hotar mării ca apele să nu
treacă peste porunca Lui, când a pus temeliile pământului, Eu [Duhul Sfânt]
eram meșterul Lui, la lucru lângă El și în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând
neîncetat înaintea Lui, jucând pe rotocolul pământului Său și găsindu-Mi
plăcerea în fiii oamenilor.” Gen. 1:2; Prov. 8:22-31
3. „La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era
Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin
El și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El.” „Dumnezeu [Cuvântul] a
zis: ’Să fie lumină!’ Și a fost lumină.” „Pentru că prin El au fost făcute toate
lucrurile care sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute. [...] toate
au fost făcute prin El și pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile și toate se
țin prin El.” Ioan 1:1-3; Gen. 1:3; Col. 1:16-17
4. „’Doamne’, i-a zis Filip, ’arată-ne pe Tatăl și ne este de ajuns.’ Iisus i-a zis:
’De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine
a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: ’Arată-ne pe Tatăl.’ Nu crezi că Eu sunt în
37
Tatăl și că Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu nu le spun de la
Mine; ci Tatăl care locuiește în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.” Ioan 14:8-10
5. „Totuși vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci dacă nu Mă
duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite. Și când
va veni El va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și
judecata.” „Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului are să vă călăuzească
în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit și vă va
descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu
și vă va descoperi.” Ioan 16:7-8,13-14
6. „În urmă va veni sfârșitul, când El [Hristos Iisus] va da Împărăția în
mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire
și orice putere. Căci trebuie ca El să împărățească până va pune pe toți vrăjmașii
sub picioarele Sale. Vrăjmașul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea.”
„Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb și pe Cel ce ședea pe el. Pământul
și cerul au fugit dinaintea Lui și nu s-a mai găsit loc pentru ele. Și am văzut pe
morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți
au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte care este cartea vieții. Și morții au
fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea [...] Fiecare
a fost judecat după faptele lui. Și Moartea și Locuința morților au fost aruncate
în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.” 1Cor 15:24-26; Apoc. 20:11-14
7. „Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și
pământul dintâi pieriseră.” „Dumnezeu, în adevăr, ’a pus totul sub picioarele
Lui’. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înțelege că afară de Cel ce I-a supus
totul. Și când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar și Fiul se va supune
Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți.” „Și
am auzit un glas tare care ieșea din scaunul de domnie și zicea: ’Iată cortul lui
Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu
însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.’ ”
Apoc. 21:1; 1Cor. 15:27-28; Apoc. 21:3
Făgăduința lui Dumnezeu este că El ne va descoperi toate lucrurile. Unul din
aspectele legământului existent între om și Dumnezeu este că El Își va descoperi atât
așteptările, cât și intențiile cu privire la omul răscumpărat prin Jertfă: „Nu vă mai
38
numesc robi, pentru că robul nu știe ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni,
pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu” (Ioan 15:15). Acest
minunat Prieten a cărui prietenie nu am câștigat-o prin propriile noastre merite („Nu
voi M-ați ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi” – Ioan 15:16) ne-a asigurat că: „Nu vă voi
lăsa orfani” (Ioan 14:18). El a promis că se va reîntoarce și că ne va călăuzi, prin Duhul
Sfânt, „în tot adevărul” (Ioan 16:13).
Studiind Scripturile, se poate înțelege că istoria Pământului poate fi ilustrată sub
formă de inele concentrice rezultate în urma secționării unui copac, fiecare din ele
având o culoare diferită, arătând spre diferitele etape de dezvoltare. O asemenea
reprezentare ne ajută să înțelegem modul în care Dumnezeirea Și-a pus amprenta
asupra etapelor diferite din istoria Pământului, una și aceeași lucrare, însă reprezentată
prin nuanțe diferite ale aceleiași culori. Ne vom concentra doar asupra a patru dintre
etape care sunt în strictă legătură cu istoria mântuirii, și astfel trebuie privite prin
perspectiva Planului de Răscumpărare al lui Dumnezeu.
„’Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul’, zice Domnul
Dumnezeu, ’Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Cel
Atotputernic.’ ” Apoc. 1:8
Acest verset ne spune despre ungerea lui Hristos și rolul Său în fiecare din aceste
patru etape ale istoriei mântuirii. „Cel Atotputernic” este „Alfa și Omega”, „Începutul
și Sfârșitul” desfășurării Planului de Mântuire. „Cel Atotputernic” se referă la rolul Său
de Creator și susținător al tuturor lucrurilor create pe Pământ, între prima zi a creației
(„Să fie lumină!” – Gen. 1:3) și momentul nașterii Sale în Betleem când a devenit „Cel
ce era”, adică Mielul de jertfă. A urmat apoi dispensațiunea Duhului Sfânt când Hristos
a devenit „Cel ce este”, adică Mijlocitor sau Mare Preot. Aceasta este perioada de timp
dintre momentul înălțării la Cer până la cea de-a doua venire a Sa. Va urma apoi
perioada „Celui ce vine”, Împăratul împăraților și Domnul domnilor. Astfel, Iisus
Hristos se dovedește a fi Unsul tuturor veacurilor, „Cel Atotputernic”, fiind Profet,
Preot și Împărat.
39
Cel Atotputernic
(Dumnezeu Cuvântul, Își manifestă prezența în Cortul Întâlnirii; Israel –
națiune aleasă, I se închină în jurul curții Cortului)
„Domnul [Cuvântul, Cel Atotputernic] a vorbit lui Moise și a zis: ’Vorbește
copiilor lui Israel [...] Să-mi facă un Locaș Sfânt și Eu voi locui în mijlocul lor. Să
faceți cortul și toate vasele după chipul pe care ți-l voi arăta [...] Vezi să faci după
chipul care ți s-a arătat pe munte.’ ” Exod. 25:1-2,8-9,40
Cortul Întâlnirii se afla într-o curte în mijlocul celor douăsprezece seminții ale lui
Israel. În curte, lângă ușa cortului întâlnirii (Ex. 40:6-7), se aflau un lighean din aramă
și un altar din aramă, făcute conform rânduielilor date lui Moise pe muntele Sinai.
„Curtea cortului s-o faci astfel [...] lungimea curții să fie de o sută
de coți, lățimea de cincizeci de coți de fiecare parte și înălțimea de
cinci coți; pânzele să fie de in subțire răsucit iar picioarele să fie de
aramă. Toate uneltele rânduite pentru slujba cortului, toți țărușii
lui și toți țărușii curții să fie de aramă.” Exod. 27:9,18-19
„Altarul să-l faci din lemn de salcâm [...] și să-l acoperi cu aramă.
[...] Să-l faci din scânduri și gol pe dinăuntru. Să fie așa cum ți s-a
arătat pe munte.” Exod. 27:1-2,8
„Să faci un lighean de aramă [...] pentru spălat și să-l așezi între
cortul întâlnirii și altar și să torni apă în el ca să-și spele în el Aaron
și fiii lui mâinile și picioarele [...] când se vor apropia de altar ca
să facă slujba și ca să aducă Domnului jertfe arse de foc. [...]
Aceasta va fi o lege necurmată pentru Aaron, fiii lui și urmașii
lor.” Exod. 30:18-21
Cortul Întâlnirii era împărțit în două încăperi: Locul Sfânt (sau Sfânta) și Locul
Prea Sfânt (sau Sfânta Sfintelor). În Sfânta se regăseau mai multe obiecte necesare
efectuării slujbei preoțești: altarul pentru arderea tămâii, masa punerii pâinilor înainte
și sfeșnicul cu șapte candele. Chivotul legământului era în Sfânta Sfintelor. Toate
obiectele erau din aur solid sau poleite cu aur, conform poruncii lui Dumnezeu:
40
„Să faci un chivot de lemn de salcâm [...] să-l poleiești cu aur
curat, să-l poleiești pe dinăuntru și pe dinafară [...] Să faci un
capac al ispășirii de aur curat; [...] să faci doi heruvimi de aur, să-i
faci de aur bătut la cele două capete ale capacului ispășirii; să faci
un heruvim la un capăt și un heruvim la celălalt capăt [...] ieșind
din Capacul Ispășirii [locul unde se manifesta prezența lui
Hristos, numită șechina] la cele două capete ale lui. Heruvimii să
fie cu aripile întinse pe deasupra, acoperind cu aripile lor capacul
ispășirii și cu fețele întoarse una spre alta; heruvimii să aibă fața
întoarsă spre Capacul Ispășirii. Să pui capacul ispășirii pe chivot
și în chivot să pui mărturia [Legea - Cele Zece porunci - Ex. 20:1-
17] pe care ți-o voi da [Ex. 31:18]. Acolo Mă voi întâlni cu tine; și
de la înălțimea capacului ispășirii, dintre cei doi heruvimi așezați
pe chivotul mărturiei îți voi da poruncile Mele pentru copiii lui
Israel.” Exod. 25:10-11,17-22
„Să faci un sfeșnic de aur curat; sfeșnicul acesta să fie făcut din aur
bătut. [...] Din laturile lui să iasă șase brațe [...] Să faci șapte
candele care vor fi puse deasupra, așa ca să lumineze în față.” „Să
faci o masă de lemn de salcâm [...] s-o poleiești cu aur curat [...]
să pui pe masă pâinile pentru punerea înainte, ca să fie necurmat
înaintea Mea.” „Să faci apoi un altar pentru arderea tămâiei și
anume să-l faci din lemn de salcâm [...] să-l poleiești cu aur curat
[...] să așezi altarul în fața perdelei dinăuntru, care este înaintea
chivotului mărturiei în fața capacului ispășirii, care este deasupra
mărturiei și unde Mă voi întâlni cu tine. Aaron va arde pe el
tămâie mirositoare; va arde tămâie în fiecare dimineață când va
pregăti candelele; va arde și seara când va așeza candelele. Astfel
va arde necurmat din partea voastră tămâie înaintea Domnului
din neam în neam. Să nu aduceți pe altar altfel de tămâie, nici
ardere de tot, nici jertfă de mâncare și să nu turnați pe el nicio
jertfă de băutură. Numai o dată pe an [în Ziua Ispășirii], Aaron
va face ispășire pe coarnele altarului. Ispășirea acesta o va face o
41
dată pe an cu sângele dobitocului adus ca jertfă pentru ispășirea
păcatului, printre urmașii voștri. Acesta va fi un lucru prea sfânt
înaintea Domnului.” Exod. 25:31-32,37; 25:23-24,30; 30:1,3,6-10
„Să faci apoi o perdea albastră, purpurie și cărămizie [...]
Perdeaua să facă despărțire între locul Sfânt și Locul Prea Sfânt.
Să pui capacul ispășirii pe chivotul mărturiei în locul Prea Sfânt.
Masa s-o pui dincoace de perdea și sfeșnicul în fața mesei în partea
de miazăzi a cortului; iar masa s-o pui înspre partea de
miazănoapte [în Locul Sfânt]. La intrarea cortului să mai faci o
perdea albastră, purpurie și cărămizie și de in subțire răsucit;
aceasta să fie o lucrare de cusătură la gherghef.” Exod. 26:31,33-36
În Cortul Întâlnirii (și mai târziu în Templu) aveau loc două tipuri de servicii:
serviciul zilnic (Evrei 10:11) și serviciul anual (Evrei 9:7), în Ziua Ispășirii (Lev. 16:1-34;
23:26-32; Num. 29:7-11). Serviciile zilnice includeau mai multe tipuri de jertfe: jertfe de
ardere de tot (necurmate; seara și dimineața – Ex. 29:38-42; Num. 29:9-10), jertfe pentru
păcat și jertfe ocazionale.
Serviciile zilnice se desfășurau în două locuri: în curtea Cortului, pe altarul de
aramă unde avea loc jertfa arderii de tot, și în Locul Sfânt, unde aveau loc arderea
tămâiei pe altarul poleit cu aur, punerea pâinilor înaintea Celui Atotputernic pe masa
poleită cu aur și arderea continuă a untdelemnului sfânt în sfeșnicul făcut din aur
bătut.
Poporului Israel i s-au dat două tipuri de legi de către Cel Atotputernic, Cuvântul:
Legea lui Dumnezeu, o lege veșnică – scrisă pe piatră cu degetul Său, și legea lui Moise
(legea preoției), scrisă nu pe table de piatră, ci pe zapis (Deut. 31:24-26). Astfel, se făcea
distincție clară între Lege, tablele de piatră cu Cele Zece Porunci aflate în chivot, și
Cartea legilor, conținând serviciile ceremoniale, pusă lângă chivot.
Cel Atotputernic a rânduit șapte sărbători anuale pentru poporul lui Israel:
Paștele (Lev. 23:5), Sărbătoarea Azimilor (v. 6), Sărbătoarea primelor roade (v. 10-14),
Rusaliile (v.15-22), Sărbătoarea trâmbițelor (v. 23-25), Ziua Ispășirii (v. 26-32) și
Sărbătoarea corturilor (v. 33-44). Fiecare din aceste sărbători descoperă, prin simbol,
aspecte ale Planului de Mântuire al lui Dumnezeu, însă ne vom îndrepta atenția doar
42
asupra uneia dintre ele, asupra Zilei Ispășirii, deoarece aceasta arată spre lucrarea pe care
o face Hristos în Sanctuarul ceresc.
În Ziua Ispășirii numită și Ziua Judecății tot poporul trebuia să fie prezent în jurul
Cortului. Trebuia să fie o adunare sfântă (Lev. 23:27). Se cerea o profundă smerenie a
inimii (Num. 29:7) și oricine nu se smerea era vinovat de un păcat de moarte (Lev.
23:29). Se aduceau drept arderi de tot un vițel, un berbece și șapte miei împreună cu
zecimi pentru arderi de tot și jertfe de băutură (Num. 29:8-11). Se cerea ca în acea zi să
nu se facă nicio lucrare (Num. 29:7).
În Ziua Ispășirii erau aduși doi țapi la ușa cortului întâlnirii. Se trăgea la sorți
pentru ei, „un sorț pentru Domnul și un sorț pentru Azazel” (Lev. 16:8). Urma apoi
sacrificarea țapului căzut la sorți pentru Domnul și sângele lui urma să fie stropit
înaintea Capacului Ispășirii (v. 15). În calitatea sa de mijlocitor, marele preot lua păcatele
asupra sa și, ieșind din sanctuar, ducea cu sine povara vinovăției poporului Israel. După
terminarea acestei curățiri a Sfântul Locaș urma aducerea țapului cel viu, Azazel (v. 20).
Preotul își punea mâinile pe capul lui, transferând astfel pe el toate fărădelegile lui Israel
mărturisite (v. 21). Apoi un om urma să alunge țapul în pustie, unde era lăsat să moară.
Acum era momentul când poporul se putea socoti eliberat de povara păcatelor lui.
O înțelegere deplină a semnificației acestei sărbători este vitală. De vreme ce a avut
un rol tipologic această sărbătoare a trebuit să fie serbată până la Cruce, când Iisus
Hristos prin jertfa Sa a pus capăt întregului sistem de jertfe. La Cruce, mielul sacrificat
pe altar s-a întâlnit cu Mielul lui Dumnezeu. Atunci și acolo, Hristos a împăcat lumea
cu Dumnezeu. Era momentul când acestor sărbători li s-a conferit o nouă formă. Ceea
ce mai înainte era lucrarea omului, fie preot, fie păcătos, acum avea să se schimbe
radical: Hristos era Mielul ce urma să fie jertfit și tot El avea să devină mai târziu
Preotul.
43
Cel ce era
(Dumnezeu Tatăl manifestându-Se prin Hristos, un Templu printre oameni;
Iisus – Proroc printre oameni, pregătind calea pentru marea Jertfă)
„Ziua praznicului Azimilor, în care trebuiau jertfite Paștele a venit. Și Iisus
a trimis pe Petru și pe Ioan și le-a zis: ’Duceți-vă de pregătiți-ne Paștele ca să
mâncăm.’ [...] Ei au plecat [...] Și au pregătit Paștele. Când a sosit ceasul Iisus a
șezut la masă cu cei doisprezece apostoli.” „Iisus fiindcă știa că Tatăl Îi dăduse
toate lucrurile în mâini, că de la Dumnezeu a venit și că la Dumnezeu se duce, S-
a sculat de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat un ștergar și S-a încins cu
el. Apoi a turnat apă într-un lighean și a început să spele picioarele ucenicilor și
să le șteargă cu ștergarul cu care era încins [...] După ce le-a spălat picioarele, Și-
a luat hainele, S-a așezat iarăși la masă și le-a zis: ’Înțelegeți voi ce v-am făcut Eu?
Voi Mă numiți ’Învățătorul și Domnul’ și bine ziceți, căci sunt. Deci, dacă Eu,
Domnul și Învățătorul vostru v-am spălat picioarele și voi sunteți datori să vă
spălați picioarele unii altora.’ ” „El le-a zis: ’Am dorit mult să mănânc Paștele
acesta înainte de patima Mea; căci vă spun, că de acum încolo nu le voi mai mânca
până la împlinirea lor în Împărăția lui Dumnezeu.’ Și a luat un pahar, a mulțumit
lui Dumnezeu și a zis: ’Luați paharul acesta și împărțiți-l între voi; pentru că vă
spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viței până când va veni
Împărăția lui Dumnezeu.’ Apoi a luat pâine; și după ce a mulțumit lui
Dumnezeu, a frânt-o și le-a dat-o, zicând: ’Acesta este trupul Meu, care se dă
pentru voi; să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea’. Tot astfel, după ce au
mâncat, a luat paharul și li l-a dat, zicând: ’Acest pahar este legământul cel nou
făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi.’ ”
Luca 22:7-8,13-14; Ioan 13:3-5,12-14; Luca 22:15-20
În seara premergătoare marelui act al jertfei, Iisus se afla împreună cu cei mai
apropiați dintre ai Săi. A fost seara în care se apleca să spele picioarele ucenicilor.
Exemplul lui de umilință și slujire arăta că El venise să slujească omenirii. Puțin mai
târziu, tot cu acea ocazie, a oferit must, simbolizând sângele Său și pâine nedospită,
simbolizând trupul Său, acest act fiind o umbră a ceea ce urma să facă mai târziu – actul
suprem de a Se oferi pe Sine morții. Din acel moment, această ceremonie urma să
44
înlocuiască vărsarea de sânge de animal. Era menită să dărâme zidul dintre preoția aleasă
(singura în drept să mănânce din bucatele sfinte) de restul închinătorilor („Luați,
mâncați; acesta este trupul Meu” / „Beți toți din el; căci acesta este sângele Meu, sângele
legământului celui nou” – Matei 26:26-28). Astfel, prin acceptarea sângelui și trupului
Său dat morții, tuturor în mod egal li se oferă ocazia de a fi părtași ai acestei ceremonii
– Cina Domnului. Dacă Paștele arăta spre Cruce, odată ce Mielul lui Dumnezeu S-a
întâlnit cu mielul de jertfă, Cina Domnului a fost instituită în amintirea măreței Jertfe
de pe Golgota. Iisus a spus: „Să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea.” „Dacă știți
aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceți” (Luca 22:19; Ioan 13:17).
Hristos a dat nouă formă (cea a noului legământ) sistemului ceremonial (parte a
vechiului legământ) inaugurat chiar de către El în Grădina Edenului când, după căderea
omului în păcat, El a făcut lui Adam și femeii lui haine din piele de animal și i-a îmbrăcat
(Gen. 3:21). Cu acea ocazie, un animal a fost jertfit pentru ei (Apoc. 13:8) și astfel li s-a
dat asigurarea din partea lui Dumnezeu că într-o zi vor fi din nou ai Lui, că vor purta
din nou într-o zi veșmântul mântuirii, prin sacrificiul Său. Astfel, patru mii de ani mai
târziu Iisus Își începe misiunea de a fi atât Mielul de Jertfă (Ioan 1:29) cât și Prorocul
promis prin cuvintele: „Le voi ridica din mijlocul fraților lor un proroc ca tine, voi pune
cuvintele Mele în gura lui și el le va spune tot ce-i voi porunci Eu” (Deut. 18:18).
Iisus nu Și-a anunțat public misiunea chiar de la început, întrucât poporul evreu
aștepta un Mesia biruitor care să distrugă dușmanii Israelului și să inaugureze Împărăția
lui Dumnezeu în fața lor. Ei nu erau pregătiți să accepte un Mesia care să aducă eliberare
de păcat. Duritatea și zelul cu care Iisus a răsturnat mesele schimbătorilor de bani din
Templu urmau să anunțe, mai mult decât s-ar putea spune în cuvinte, misiunea Sa
drept Mesia și începerea lucrării Sale. Prin curățirea Templului înaintea Paștelor, Iisus
a intenționat să-i facă pe oameni conștienți de importanța acestei sărbători. El a încercat
să le facă cunoscută dorința lui Dumnezeu ca oamenii să-și curățească inimile pentru ca
Dumnezeu să poată turna în ele un nou gust, nu cel al animalelor sacrificate, ci gustul
cel nou al răscumpărării prin sângele Mielului. Iisus îi făcea din nou să vadă esența,
Mielul lui Dumnezeu, pe care Îl pierduseră printre ritualuri fără sens și afaceri
neprofitabile pentru suflet.
45
„Paștele Iudeilor erau aproape; și Iisus S-a suit la Ierusalim. În
Templu a găsit pe cei ce vindeau boi, oi și porumbei și pe
schimbătorii de bani șezând jos. A făcut un bici de ștreanguri și i-
a scos pe toți afară din Templu, împreună cu oile și boii; a vărsat
banii schimbătorilor și le-a răsturnat mesele. Și a zis celor ce
vindeau porumbei: ’Ridicați acestea de aici și nu faceți din Casa
Tatălui Meu o casă de negustorie.’ [...] Iudeii au luat cuvântul și
i-au zis: ’Prin ce semn ne arăți că ai putere să faci astfel de lucruri?’
Drept răspuns, Iisus le-a zis: ’Stricați Templul acesta și în trei zile
îl voi ridica.’ [...] El vorbea despre Templul trupului Său.”
Ioan 2:13-19,21
Prin misiunea Sa, Iisus Hristos a atins două obiective de o importanță vitală: pe
de-o parte, El a recâștigat viața veșnică pentru om (Ioan 3:16) iar pe de altă parte, a dat
un exemplu demn de urmat pentru noi (Ioan 13:15). Iisus S-a descoperit în multe feluri
ca fiind Mântuitorul promis, inclusiv prin nenumărate minuni. A adus alinare
bolnavilor, a rupt lanțurile prinșilor Satanei și prin învățăturile, pildele și predicile Sale,
a ajuns la multe inimi. Iisus nu s-a amestecat cu lumea pentru distracție (Ioan 2:1-10) ci
pentru că a văzut în fiecare păcătos, un suflet prețios care să fie chemat spre Împărăția
lui Dumnezeu (Luca 19:7,9).
Misiunea Sa de trei ani și jumătate se încheiase și, în mod paradoxal, poporul Israel
era într-o stare mai deplorabilă decât cea a Tirului sau cea a Sodomei și Gomorei. Se
găseau într-o stare de compătimit, deși profeția lui Isaia (Isaia 42:1-8) se împlinise iar
mulțimea declarase cu convingere: „Este Iisus, Prorocul, din Nazaretul Galileii”, „un
mare Proroc s-a ridicat între noi” (Mat. 21:11; Luca 7:16). De-a lungul activității Sale,
Iisus Hristos a fost mai mult decât Prorocul făgăduit pentru momentul acela, mai mult
decât Unsul Tatălui. El a fost un Templu printre oameni (Ioan 2:19,21), de vreme ce
Tatăl Și-a manifestat prezența divină prin El, așa cum o făcuse cel Atotputernic în
trecut între heruvimi (Șechina):
„V-am arătat multe lucrări bune care vin de la Tatăl Meu [...]
Tatăl M-a sfințit [...] credeți măcar lucrările acestea ca să ajungeți
să cunoașteți și să știți că Tatăl este în Mine.” Ioan 10:32,36,38
46
Hristos era chivotul din lemn de salcâm (simbolizând omenescul), poleit pe
dinăuntru și pe dinafară cu aur (simbolizând divinul). După cum Legea în vechime era
în chivot, acum El era Cel care împlinea cuvintele:
„Iată-Mă că vin! – în sulul cărții [pe zapis] este scris despre Mine
– vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Și Legea Ta este în fundul
inimii Mele.” „Strâng Cuvântul Tău în inima Mea ca să nu
păcătuiesc împotriva Ta.” „Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu să
nu Mă credeți.” „Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu poate face
nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; și tot ce
face Tatăl face și Fiul întocmai.” Ps. 40:7-8; 119:11; Ioan 10:37; 5:19
De asemenea, Iisus Hristos era și altarul tămâierii (tămâia simbolizând
rugăciunea; v. Apoc. 5:8; 8:4-5) făcut din lemn de salcâm și poleit cu aur, altar de unde
s-au înălțat cele mai arzătoare și stăruitoare rugăciuni spre Dumnezeu. El a fost masa cu
pâinile, făcută (de asemenea din lemn de salcâm, poleită cu aur), dar și Pâinea pentru
punerea înainte oferită acum tuturor oamenilor:
„Eu sunt Pâinea vieții. Cine vine la Mine nu va flămânzi
niciodată.” „Lucrați nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru
mâncarea care rămâne pentru viață veșnică și pe care v-o va da Fiul
omului; căci Tatăl, adică Însuși Dumnezeu, pe El L-a însemnat
cu pecetea Lui” „Căci Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se
coboară din cer și dă lumii viața.” „Căci M-am pogorât din cer ca
să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.” Ioan 6:35,27,33,38
Iisus Hristos a fost și o reprezentare vie a sfeșnicului cu cele șapte candele făcut
din aur bătut – aurul bătut fiind un simbol al agoniei sufletești prin care a trebuit să
treacă. Prin El trecea untdelemnul Duhului Sfânt, dându-I lumină de la Tatăl și astfel,
făcând din El Lumina lumii.
„Eu sunt lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla
în întuneric, ci va avea lumina vieții.” „Eu știu de unde am venit
și unde Mă duc [...] Voi nu Mă cunoașteți nici pe Mine, nici pe
47
Tatăl Meu.” „Eu sunt de sus [...] Eu, ceea ce am auzit de la El
aceea spun lumii.” Ioan 8:12,14,19,23,26
Iisus Hristos a fost toate acestea: chivotul, altarul tămâierii cu tămâia sa, masa cu
pâinile, sfeșnicul de aur. Toate aceste obiecte ale Cortului arătau spre El. Mai mult decât
atât la Cruce, mielul de jertfă s-a întâlnit cu Mielul lui Dumnezeu. „Perdeaua
dinăuntrul Templului s-a rupt în două de sus până jos” (Mat. 27:51), însemnând că
separarea dintre om și Dumnezeu nu mai exista. Prin sacrificiul Său ispășitor, Hristos
a restabilit legătura dintre om si Dumnezeu, care fusese întreruptă prin păcat.
Dacă mai înainte de inaugurarea noului legământ sărbătorile se țineau anual,
odată ce Hristos a venit pe Pământ, au căpătat o nouă formă. Sărbătorea Azimilor și
Paștele își găsesc împlinirea în ceremonia Sfintei Cine. Sărbătoarea Snopului de legănat
s-a împlinit când „mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților care muriseră
au înviat. Ei au ieșit din morminte după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate și s-au
arătat multora” (Matei 27:52-54). Ei au fost primul rod de care S-a bucurat Hristos și
pe care l-a luat la Cer.
Cel ce este
(Iisus Hristos, Marele Preot – la dreapta Tatălui; Duhul Sfânt – pregătind
Biserica pentru a doua venire a lui Hristos)
„Pe când Se afla cu ei, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să
aștepte acolo făgăduința Tatălui, ’pe care’ le-a zis El, ’ați auzit-o de la Mine. Căci
Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veți fi botezați cu Duhul
Sfânt.” „Și iată că voi trimite peste voi făgăduința Tatălui Meu; dar rămâneți în
cetate până veți fi îmbrăcați cu putere de sus.” „În ziua Cincizecimii erau toți
împreună în același loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt
puternic și a umplut toată casa unde ședeau ei. Niște limbi ca de foc au fost văzute
împărțindu-se printre ei și s-au așezat câte una pe fiecare dintre ei. Și toți au fost
umpluți de Duh Sfânt.” Fapte 1:4-5; Luca 24:49; Fapte 2:1-4
Sărbătoarea Cincizecimii a fost începutul dispensațiunii „Celui ce este”. A fost
momentul revărsării Duhului Sfânt sub formă de ploaie timpurie. În timp ce
Evanghelia este dusă până la marginile Pământului de către Duhul Sfânt, prin Biserică,
48
în Cer, Iisus Hristos mijlocește cu sângele Său înaintea Tatălui pentru cei conduși de
Duhul Sfânt. Prin Duhul Sfânt, Dumnezeu face din fiecare dintre noi, un altar pentru
arderea tămâii, o masă cu pâini, un sfeșnic prin care El să lumineze Lumina Lui, astfel
încât noi să împlinim cuvintele:
„Voi sunteți lumina lumii. O cetate așezată pe un munte nu
poate să rămână ascunsă. Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună
sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă.
Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor ca ei să
vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru care este
în ceruri.” Mat. 5:14-16
Atâta timp cât Duhului Sfânt se manifestă în noi, suntem un templu în al cărui chivot
se află Legea (Ps. 40:7-8; Evrei 8:10; Rom. 13:10).
„Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care
locuiește în voi și pe care L-ați primit de la Dumnezeu? Și că voi
nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu un preț. Proslăviți,
deci, pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sunt ale lui
Dumnezeu.” 1Cor. 6:19-20
În toată această perioadă de timp, Hristos este în Sanctuarul Ceresc, mijlocind
continuu înaintea Tatălui pentru ca poporul Său să beneficieze de prezența Duhului
Sfânt și astfel să aducă roade pentru El (Ioan 15:4). Prin urmare, Duhul Sfânt a condus
în continuu omul la o relație mai apropiată cu Dumnezeu prin pocăință (1Ioan 1:9) care
în cele din urmă conduce la sfințire (1Tes. 5:23).
Fiecare păcat pe care l-a luat Iisus Hristos asupra Sa de-a lungul veacurilor a mânjit
Sanctuarul Ceresc. Potrivit legilor ceremoniale, Sfânta Sfintelor care are „un altar de
aur pentru tămâie [Apoc. 8:3-4] și chivotul legământului [Scaunul de domnie – Apoc.
11:19] ferecat peste tot cu aur” (Evrei 9:4) urma să fie curățită în Ziua Ispășirii „deoarece
chipurile lucrurilor care sunt în ceruri au trebuit curățate [...] cu jertfe mai bune decât
acestea. Căci Hristos n-a intrat într-un locaș de închinare făcut de mână omenească,
după chipul adevăratului locaș de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfățișeze
acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9:23).
49
După cum am văzut mai sus, odată ce Hristos a venit pe Pământ, sărbătorilor
iudaice li s-au oferit o nouă formă. Dacă până atunci sărbătorile fuseseră o proiecție a
lucrurilor viitoare („umbra lucrurilor cerești” – Evrei 8:5; 10:1), acum urmau să-Și
găsească împlinirea prin Hristos și în Hristos. Ziua Ispășirii nu face excepție. Astfel, ea
urma să-și aibă împlinirea prin Hristos la un anumit moment din viitor, ales de
Dumnezeu:
„Până vor trece două mii trei sute de seri și dimineți; apoi Sfântul
Locaș va fi curățit.” „Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte
asupra poporului tău [Israel] și asupra cetății tale cele sfinte [...]
Să știi dar și să înțelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din
nou a Ierusalimului [...] vor trece șapte săptămâni; apoi timp de
șaizeci și două de săptămâni, piețele și gropile vor fi zidite din nou
și anume în vremuri de strâmtorare. După aceste șaizeci și două
de săptămâni, unsul va fi stârpit și nu va avea nimic. [...] El
[Mesia] va face un legământ trainic cu mulți, timp de o
săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa
și darul de mâncare.” Dan. 8:14; Dan. 9:24-27
Legătura dintre Daniel 8:14 și Daniel 9:24-27 este făcută prin cuvintele îngerului
trimis pentru a-i explica lui Daniel vedenia: „Iar vedenia cu serile și diminețile de care a
fost vorba, este adevărată. Tu, pecetluiește vedenia aceasta, căci este cu privire la niște
vremuri îndepărtate” (Dan. 8:26). Profetului, frământat de vedenia ce arăta spre
curățirea Sfântului Locaș în niște „vremuri îndepărtate” (Daniel 8:26), i s-a oferit
ajutor: „Am venit acum să-ți luminez mintea [...] ia aminte dar la cuvântul acesta și
înțelege vedenia!” (Dan. 9:22-23).
Afirmația: „Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău [Israel]
și asupra cetății tale cele sfinte” (Dan. 9:24) vine drept răspuns la teama și nedumerirea
lui Daniel cu privire la acele vremuri îndepărtate. Din această perioadă lungă de timp
(două mii trei sute de seri și dimineți) au fost hotărâte pentru Israel șaptezeci de
săptămâni iar punctul de plecare al ambelor perioade menționate mai sus urma să fie
„darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului” (Dan. 9:25). În anul 457 î.Hr.
se pune în aplicare decretul pentru rezidirea Ierusalimului, dat de către Artaxerxe
50
Longimanus. Astfel, Scriptura ne pune înainte un lung lanț profetic de două mii trei
sute de ani (care începe în 457 î.Hr.), arătând spre curățirea Sanctuarului Ceresc.
Această perioadă de timp include și perioada de patru sute nouăzeci de ani (șapte
săptămâni – în profeție, o zi echivalează unui an profetic – Ezec. 4:6; Num. 14:34).
Sfârșitul acestei perioade de patru sute nouăzeci de ani este anul 34 d.Hr, când apostolul
Pavel începe să predice neamurilor Evanghelia (Fapte 8:4). Sfârșitul celor două mii trei
sute de ani este anul 1844 d.Hr., moment în care urma să înceapă curățirea Sanctuarului
din Cer, mai precis în a zecea zi a lunii a șaptea care este 22 octombrie 1844 potrivit
calendarului nostru.
„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte și iată că pe
norii cerului a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel
îmbătrânit de zile și a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire,
slavă și putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate
popoarele, neamurile și oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui
este o stăpânire veșnică și nu va trece nicidecum și împărăția Lui
nu va fi nimicită.” Dan. 7:13-14
Înălțarea lui Hristos la Cer pentru a face mijlocire pentru noi este o garanție că
păcatul va fi stârpit pentru totdeauna la un moment dat în viitor (Daniel 9:24).
Lucrarea Marelui nostru Preot în Cer trebuie să rezoneze în inima omului, prin Duhul
Sfânt. Mijlocirea lui Hristos aduce atât ștergerea tuturor păcatelor mărturisite (1Ioan
2:1) din rapoartele cerești, cât și sfințirea inimii prin Duhul Sfânt. Mijlocirea lui Hristos
și Jertfa Sa ispășitoare urmăresc îndreptățirea lui Dumnezeu prin demonstrarea că omul
poate fi curățat de orice păcat (1Petru 1:15-16). Datorită mijlocirii lui Hristos și a efectelor
acesteia în inimile noastre, noi putem beneficia de o manifestare glorioasă a Duhului
Sfânt în și prin noi.
51
Cel ce vine
(Dumnezeu Tatăl – pe Tron în Cer lângă Iisus Hristos; Biserica – Mireasă
la dreapta Lui, făcând judecata)
„Îngerul al șaptelea a sunat din trâmbiță. Și în cer s-au auzit glasuri
puternice care ziceau: ’Împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și
ale Hristosului Său. Și El va împărăți în vecii vecilor.’ Și cei douăzeci și patru de
bătrâni, care stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au
aruncat cu fețele la pământ și s-au închinat lui Dumnezeu și au zis: ’Îți
mulțumim, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, care ești și care erai și care vii,
că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare și ai început să împărățești. Neamurile se
mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morți, să
răsplătești pe robii Tăi prorocii, pe sfinți și pe cei ce se tem de Numele Tău, mici
și mari și să prăpădești pe cei ce prăpădesc Pământul! Și Templul lui Dumnezeu
care este în cer a fost deschis; și s-a văzut chivotul legământului Său în Templul
Său. Și au fost fulgere, glasuri, tunete și un cutremur de pământ și o grindină
mare.” „Apoi am văzut cerul deschis și iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe
El se cheamă ’Cel credincios’ și ’Cel adevărat’ și El judecă și Se luptă cu dreptate.
Ochii Lui erau ca para focului; capul Îl avea încununat cu multe cununi
împărătești și purta un nume scris pe care nimeni nu-L știe, decât numai El
singur. Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele lui este: ’Cuvântul lui
Dumnezeu.’ Oștile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subțire,
alb și curat. Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită ca să lovească Neamurile cu ea pe
care le va cârmui cu un toiag de fier. Și va călca cu picioarele teascul mâniei
aprinse a atotputernicului Dumnezeu.’ ”
Apoc. 11:15-19; 19:11-15
Cea de-a doua venire a lui Hristos a fost cea mai mare speranță a poporului lui
52
Dumnezeu din toate timpurile. Scopul principal al revenirii Sale este acela de a-Și lua
poporul cu El în locașurile cerești din Noul Ierusalim, întrucât toate împărățiile de pe
acest Pământ se vor sfârși. La cea de-a doua venire a lui Hristos noi vom experimenta
pe deplin via realitate a mântuirii noastre, întrucât El se va întoarce pe Pământ să-Și
împlinească promisiunile: „Căci, cum iese fulgerul de la răsărit și se vede până la apus,
așa va fi și venirea Fiului omului. [...] Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului,
toate semințiile pământului se vor boci și vor vedea pe Fiul omului venind pe norii
cerului cu putere și cu o mare slavă” (Matei 24:27,30). Când Hristos S-a înălțat la Cer
după învierea Sa, cei care au fost martorii acestui eveniment vizibil au auzit următoarele
cuvinte: „Bărbați Galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Iisus, care S-a înălțat la
cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer” (Fapte 1:11).
Totuși, înaitea revenirii Sale, se vor derula evenimente cataclismice:
„Când a rupt Mielul pecetea a șasea, m-am uitat, și iată că s-a făcut
un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de
păr, luna s-a făcut toată ca sângele, și stelele au căzut din cer pe
pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat
de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o
faci sul. Și toți munții și toate ostroavele s-au mutat din locurile
lor. Împărații pământului, domnitorii, căpitanii oștilor, cei
bogați și cei puternici, toți robii și toți oamenii slobozi s-au ascuns
în peșteri și în stâncile munților. Și ziceau munților și stâncilor:
‘Cădeți peste noi, și ascundeți-ne de Fața Celui ce șade pe scaunul
de domnie și de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a
mâniei Lui, și cine poate sta în picioare?’ ” Apoc. 6:12-17
În haosul descris care se derulează pe fața pământului, copiilor lui Dumnezeu li se
oferă speranță! În mijlocul celei mai negre nopți din existența lor, ei văd cum se apropie
„semnul Fiului Omului”, un nor mic apărut la răsărit care devine din ce în ce mai
luminos și mai strălucitor pe măsură ce se apropie. Inimile neprihăniților sunt copleșite
de bucurie la vederea lui Hristos, Împăratul împăraților, coborând pe nor. Cerul se face
sul ca un pergament. Stelele cad pe Pământ ca într-o convulsie a atmosferei. Toți
munții și toate insulele se mută din locurile lor. Pe măsură ce Hristos se apropie,
53
Astfel, cea de-a doua venire a lui Hristos nu este un eveniment secret sau invizibil,
ci unul literal, personal, vizibil și audibil. Este un eveniment mondial, imposibil de
contrafăcut sau de imitat. Hristos se va întoarce în toată slava Tatălui, însoțit de ființe
cerești fără număr – „Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și
atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Matei 16:27).
„împărații pământului, domnitorii, căpitanii oștirilor, cei bogați și cei puternici, toți
robii și toți oamenii slobozi se ascund în peșteri și în stâncile munților și spun: ‘Cădeți
peste noi și ascundeți-ne de Fața Celui ce șade pe scaunul de domnie și de mânia
Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, și cine poate sta în picioare?’” (Apoc.
6:15-17).
După ce neprihăniții sunt ridicați spre a fi cu Domnul și cei nelegiuiți sunt distruși
la arătarea Sa, Pământul rămâne pentru o mie de ani fără oameni care să-l locuiască.
„Mă uit la pământ și iată că este pustiu și gol; mă uit la ceruri și
lumina lor a pierit! Mă uit la munți și iată că sunt zguduiți; și toate
dealurile se clatină! Mă uit și iată că nu este nici un om; și toate
păsările cerurilor au fugit!” Ier. 4:23-25
La începutul celor o mie de ani „balaurul, șarpele cel vechi, care este Diavolul și
Satana” este aruncat în „adânc [...] și [s-a] pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai
înșele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani” (Apoc. 20:2-3). Activitățile de
amăgire ale Satanei sunt în consecință suspendate, „legate” din cauza circumstanțelor,
de vreme ce pe Pământ nu mai este acum niciun om în viață. Astfel „țapul ispășitor va
duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit, în pustiu” (Lev 16:22).
Între timp, răscumpărații care sunt în Noul Ierusalim din Cer – locul unde vor domni
54
În mijlocul fulgerelor și tunetelor, glasul Fiului Omului îi cheamă din morminte
pe sfinții Săi „adormiți” și îi deleagă pe îngerii Săi cu „trâmbița răsunătoare [să adune]
pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă” (Matei
24:31). Chiar în acel moment toți cei chemați din morminte înviază – aceasta este prima
înviere. Apoi, neprihăniții în viață sunt schimbați „într-o clipă, într-o clipeală din ochi,
la cea din urmă trâmbiță” (1Cor. 15:52). Imediat ce sunt îmbrăcați în veșmântul
nemuririi sunt ridicați la cer împreună cu sfinții înviați pentru a-L întâmpina pe
Domnul în văzduh și pentru a fi întotdeauna cu El (1Tes. 4:16-17). Hristos a venit
pentru a-Și împlini promisiunea pe care a făcut-o chiar înainte să plece din această lume:
„În casa Tatălui Meu Sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să
vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și
vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi” (Ioan 14:2-3).
cu Hristos o mie de ani (Apoc. 20:4) – participă activ la ceea ce se numește „judecata
milenară”:
„Și am văzut niște scaune de domnie; și celor ce au șezut pe ele, li
s-a dat judecata. Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din
pricina mărturiei lui Iisus și din pricina Cuvântului lui
Dumnezeu, și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei, și
nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână. Ei au înviat, și au
împărățit cu Hristos o mie de ani.” „Fericiți și sfinți sunt cei ce au
parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o
putere; ci vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos, și vor
împărați cu El o mie de ani.” „Și am văzut pe morți, mari și mici,
stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost
deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și
morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în
cărțile acelea.” Apoc. 20:4,6,12
„Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul
de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care
M-ați urmat, veți ședea și voi pe douăsprezece scaune de domnie,
și veți judeca pe cele douăsprezece seminții ale lui Israel.” „Nu știți
că sfinții vor judeca lumea? Și dacă lumea va fi judecată de voi,
sunteți voi nevrednici să judecați lucruri de foarte mică
însemnătate? Nu știți că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai
mult lucrurile vieții acesteia?” „De aceea vă pregătesc Împărăția,
după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie, ca să mâncați și să beți
la masa Mea în Împărăția Mea, și să ședeți pe scaune de domnie,
ca să judecați pe cele douăsprezece seminții ale lui Israel.”
Mat. 19:28; 1Cor. 6:2-3; Luca 22:29-30
Scopul acestei judecăți nu este acela de a decide cine urmează să fie pierdut și cine
salvat, întrucât Dumnezeu a luat deja această decizie înainte de cea de-a doua venire a
lui Hristos. Scopul acestei judecăți este acela de a oferi răscumpăraților toate
răspunsurile de care au nevoie cu privire la oricare dintre cei pierduți. Se vor da
55
răspunsuri tuturor întrebărilor, toate îndoielile se vor risipi și toate suspiciunile cu
privire la o judecată greșită din partea lui Dumnezeu vor fi complet înlăturate. La
sfârșitul mileniului, cei nelegiuiți („ceilalți morți” – Apoc. 20:5) vor fi înviați și astfel,
Satana va fi eliberat pentru un timp din închisoarea lipsei de activitate (Apoc. 20:3). El
se va porni încă o dată „să înșele Neamurile, care sunt în cele patru colțuri ale
pământului” (Apoc. 20:8) și îi va conduce spre „tabăra sfinților și cetatea prea iubită”
(Apoc. 20:9), Noul Ierusalim care se coboară din nou pe Pământ, încercând să intre și
să preia controlul prin forță. Acesta este momentul în care Dumnezeu pronunță asupra
lor sentința de distrugere definitivă. Aceștia urmează să aibă parte de moarte veșnică –
care este „moartea a doua” (Apoc. 21:8).
„Și ei s-au suit pe fața pământului, și au înconjurat tabăra sfinților
și cetatea prea iubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a
mistuit.” „Căci iată, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toți cei
trufași și toți cei răi, vor fi ca miriștea; ziua care vine îi va arde, zice
Domnul oștirilor, și nu le va lăsa nici rădăcină nici ramură. Dar
pentru voi, care vă temeți de Numele Meu, va răsări Soarele
neprihănirii, și tămăduirea va fi sub aripile Lui; veți ieși, și veți sări
ca vițeii din grajd. Și veți călca în picioare pe cei răi, căci ei vor fi
ca cenușa sub talpa picioarelor voastre, în ziua pe care o pregătesc
Eu, zice Domnul oștirilor.” Apoc. 20:9; Mal. 4:1-3
Focul care îi distruge pe nelegiuiți curăță pământul de orice urmă de păcat. Din
ruinele acestui Pământ, Dumnezeu va face „un cer nou și un pământ nou; pentru că
cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră” (Apoc. 21:1). Blestemul păcatului se sfârșise
pentru totdeauna.
„Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou.” „Căci iată, Eu fac
ceruri noi și un pământ nou; așa că nimeni nu-și va mai aduce
aminte de lucrurile trecute, și nimănui nu-i vor mai veni în minte.
Ci vă veți bucura și vă veți veseli, pe vecie, pentru cele ce voi face.
Căci voi preface Ierusalimul în veselie, și pe poporul lui în
bucurie. Eu însumi Mă voi veseli asupra Ierusalimului și mă voi
bucura de poporul Meu.” Apoc. 21:1; Isa. 65:17-19
56
„S-a isprăvit! Eu Sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul. Celui ce îi este
sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieții. Cel ce va birui, va moșteni
aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, și el va fi fiul Meu.” „Eu Sunt Alfa și
Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă, Începutul și Sfârșitul. Ferice de cei ce își
spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieții și să intre pe porți în cetate!”
Apoc. 21:6-7; 22:13-14
57
VIII. O MARE ELITĂ
„Căci, iată Eu fac ceruri noi și un pământ nou; așa că nimeni nu-și va mai
aduce aminte de lucrurile trecute și nimănui nu-i vor mai veni în minte.” „Apoi
am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi
pieriseră și marea nu mai era. Și eu am văzut coborându-se din cer de la
Dumnezeu Cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru
bărbatul ei. Și am auzit un glas tare care ieșea din scaunul de domnie și zicea: ’Iată
cortul lui Dumnezeu cu oamenii!’ El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui și
Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va șterge orice lacrimă
din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici
durere pentru că lucrurile dintâi au trecut.” „În ziua aceea vor izvorî ape vii din
Ierusalim și vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de
apus; așa va fi și vara și iarna. Și Domnul va fi împărat peste tot pământul. În
ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn și Numele Lui va fi singurul Nume.”
Isa. 65:17; Apoc. 21:1-4; Zah. 14:8-9
Pentru toate lucrurile promise de Dumnezeu este un privilegiu să lași tot ce
consideri important: poziție socială, nume, siguranță financiară… totul. Ucenicii lui
Hristos au ajuns la aceeași concluzie, dar doi dintre ei, Iacov și Ioan, au dorit mai mult.
Prin urmare, ei au adresat lui Hristos, prin mama lor, o rugăminte, aceea de a ocupa
cele mai înalte poziții în Împărăția lui Dumnezeu:
„Atunci mama fiilor lui Zebedei s-a apropiat de Iisus împreună
cu fiii ei și I S-a închinat vrând să-I facă o cerere. El a întrebat-o:
’Ce vrei?’ ’Poruncește’, I-a zis ea ’ca în Împărăția Ta, acești doi fii
ai mei să șadă unul la dreapta Ta și altul la stânga Ta.’ ”
Mat. 20:20-21
58
Întorcându-Și privirile spre fii ei, Iisus le-a vorbit cu autoritate: „Nu știți ce
cereți!” „A ședea la dreapta sau la stânga Mea nu atârnă de Mine s-o dau”, ci această
cinste „este numai pentru aceia pentru care a fost pregătită.” Apoi, Iisus a încercat ca
prin cuvintele: „Puteți bea voi paharul pe care o să-l beau Eu și să fiți botezați cu botezul
Meu?” să-i conștientizeze asupra condițiilor de îndeplinit. Răspunsul lor a fost mai
mult decât prompt: „Putem!” Atunci Iisus a adăugat: „Este adevărat că veți bea paharul
Meu și veți fi botezați cu botezul cu care am să fiu botezat Eu, dar a ședea la dreapta și
la stânga Mea nu atârnă de Mine s-o dau, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost
pregătită de Tatăl Meu” (Matei 20:22-23; Marcu 10:40).
Imposibilitatea Domnului Hristos de a da curs cererii fiilor lui Zebedei are
legătură faptul că, în veșnicie, vor fi două moșteniri distincte: una împărătească (a
mântuiților din toată istoria omenirii) și alta preoțească (a celor 144.000 din ultima
generație).
„Voi sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam
sfânt, un popor pe care Dumnezeu Și l-a câștigat ca să fie al Lui ca
să vestiți puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric
la lumina Sa minunată.” „Ai făcut din ei o împărăție și preoți
pentru Dumnezeul nostru și ei vor împărăți e pământ.”
1Petru 2:9; Apoc. 5:10
Aflăm din Scripturi cu privire la cei din moștenirea împărătească că „ei vor vedea
Fața Lui și Numele Lui va fi pe frunțile lor [...] și vor împărăți în vecii vecilor” (Apoc.
22:4) și că „vor moșteni pământul” (Mat. 5:5), conform făgăduinței făcute lui Avraam:
„Ție și seminției tale după tine îți voi da țara în care locuiești acum ca străin și anume
îți voi da toată țara Canaanului în stăpânire veșnică; și Eu voi fi Dumnezeul lor” (Gen.
17:8). Prin Avraam această făgăduință este făcută tuturor celor ce au făcut legământ
prin credință, întrucât stă scris:
„În adevăr, făgăduința făcută lui Avraam sau seminției lui că va
moșteni lumea n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul
acelei neprihăniri care se capătă prin credință.” „De aceea
moștenitori sunt cei ce se fac prin credință, pentru ca să fie prin
har.” „Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut și astfel
59
a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spune: ’Așa va fi
sămânța ta.’ ” Rom. 4:13,16,18
Referitor la cei o sută patruzeci și patru de mii (gruparea preoților) sunt amintite
și evidențiate o mulțime de privilegii ale chemării lor.
„Apoi m-am uitat și iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului; și
împreună cu el stăteau o sută patruzeci și patru de mii care aveau
scris pe frunte Numele Său și Numele Tatălui Său.” „Aceștia vin
din necazul cel mare; ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele
Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie și
Îi slujesc zi și noapte în Templul Lui. Cel ce șade pe scaunul de
domnie își va întinde peste ei cortul Lui.” „Și am văzut ca o mare
de sticlă amestecată cu foc; și pe marea de sticlă, cu lăutele lui
Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei și ai
numărului numelui ei. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui
Dumnezeu, și cântarea Mielului.” „Cântau o cântare nouă [...] Și
nimeni nu putea să învețe cântarea, afară de cei o sută patruzeci și
patru de mii care fuseseră răscumpărați de pe pământ. Ei nu s-au
întinat cu femei, căci sunt verguri și urmează pe Miel oriunde
merge El. Au fost răscumpărați dintre oameni ca cel dintâi rod
pentru Dumnezeu și pentru Miel. Și în gura lor nu s-a găsit
minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui
Dumnezeu.” Apoc. 14:1; 7:14-15; 15:2-3; 14:3-5
De-a lungul istoriei omenirii, Dumnezeirea S-a descoperit omului prin toate cele
Trei Persoane ale Sale: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, Persoane al căror Plan de Mântuire
urma să se deruleze potrivit a trei expresii ale aceleiași lucrări de salvare a omului.
1. Dumnezeu Fiul S-a descoperit unui om (Avraam) pe care l-a ales și l-a chemat
din familia lui ca să-L urmeze (Gen. 12:1-3). Hristos i-a dat o făgăduință lui Avraam
(Gen. 17:8) și a încheiat un legământ cu el și cu seminția sa, prin circumcizie (Gen. 17:9-
14). L-a ales să fie părintele multor neamuri (Rom. 17:4). A fost binecuvântat de
Melhisedec (Gen. 14:18,19) și i s-a descoperit planul Domnului de a nimici cetățile
Sodoma și Gomora (Gen. 18:17).
60
3. După cum am putut vedea, în fiecare moment al istoriei, Dumnezeu a avut un
mod aparte de a-Și exprima intrarea în legământ cu omul: fie prin circumcizie, fie prin
jertfă. Astfel, Duhul Sfânt va intra de asemenea într-un legământ cu aleșii Săi din ultima
generație, înainte de „ziua aceea mare și înfricoșată” (Maleahi 4:5). Va fi legământul
sigilării ploii târzii. Prin urmare, Dumnezeu, Duhul Sfânt trebuie să aibă un ales
(Maleahi 3:1; Habacuc 3:11-13), un „Avraam” al ultimei generații, a cărui „seminție” să
intre în legământul revărsării Duhului Sfânt (Ioel 2:28-29; Isaia 44:3).
Iisus Hristos este cel care a împlinit toate cele trei moduri de exprimare a aceluiași
legământ cu Dumnezeu, prin: circumcizie (Luca 2:21), jertfă (Marcu 14:24) și plinătatea
Duhului Sfânt asupra Sa (Matei 3:16; Ioan 3:14).
Dacă înțelegem solemnitatea timpului în care ne aflăm, atunci ar trebui să avem
tot interesul să intrăm în legământ cu Duhul Sfânt. Hristos prin sacrificiu Său a pregătit
calea astfel încât ultima generație de credincioși să beneficieze de binecuvântările ploii
târzii. Ultima generație este într-adevăr una specială. Dumnezeu S-a asigurat ca la
momentul potrivit această generație să înțeleagă pe deplin din Cuvântul Său privilegiile
cât și responsabilitățile ei.
„Ai auzit toate aceste lucruri pe care le vezi acum! Și nu vreți să le
mărturisiți acum? De acum îți vestesc lucruri noi, ascunse,
necunoscute de tine. Ele se fac în timpul de față și nu fac parte din
trecut; până în ziua de azi n-aveai nici o cunoștință despre ele, ca
să nu poți zice: ’Iată că le știam.’ ” Isa. 48:6-7
În Apocalipsa 14:4 găsim două expresii cu referire directă la cei o sută patruzeci și
patru de mii: „sunt verguri” și sunt „cel dintâi rod”. Aceste două expresii sunt pline de
semnificații.
61
2. Dumnezeu Tatăl S-a descoperit prin Iisus, Fiul Său preaiubit. La fel cum
Hristos a intrat într-un legământ cu Avraam și seminția lui prin circumcizie, Tatăl a
intrat într-un legământ cu Iisus și „seminția” Sa, prin jertfă. Iisus Hristos „este Cel care
a venit nu numai cu apă, ci și cu sânge” (1Ioan 5:6). Prin acceptarea sacrificiului Său
toată umanitatea din toate veacurile a intrat în legământ cu Tatăl: „Strângeți-Mi pe
credincioșii Mei, care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” (Psalmi 50:5).
1. Expresia „Cel dintâi rod” ne trimite cu gândul la ceremonia „snopului de
legănat”, ocazie în care primele roade ale țării erau aduse prin legănare înaintea
Domnului; ne amintește de momentul în care „multe trupuri ale sfinților care muriseră
au înviat” (Mat. 27:52). Ioan i-a văzut pe acești sfinți în viziune. I-a văzut înaintea
Tronului lui Dumnezeu, aclamându-L pe Hristos, Creatorul (Apoc. 4:11), Hristos,
Răscumpărătorul (Apoc. 5:9), Hristos, Judecătorul (Apoc. 11:18), Hristos, Împăratul
(Apoc. 19:6), Unsul Tatălui. Ei sunt înlocuitori temporari ai celor o sută patruzeci și
patru de mii, ai acelei preoții născute prin credință la sfârșitul timpului. Ei „urmează pe
Miel oriunde merge El”, fiind „răscumpărați dintre oameni ca cel dintâi rod pentru
Dumnezeu și pentru Miel”. „Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui
Dumnezeu și-I slujesc zi și noapte în Templul Lui” (Apoc. 14:4; 7:15).
2. Expresia „sunt verguri” ascunde în simbol calitățile celor la care face referire,
evidențiind curăția lor morală, ideologică și spirituală. În ebraică Zacheu înseamnă cast,
drept, strălucitor, curat, pur, fără vină… pe scurt „vergur”! Se poate oare ca experiența
lui Zacheu să ascundă în simbol ceva despre cei o sută patruzeci și patru de mii?
Experiența lui Zacheu
„Iisus a intrat în Ierihon și trecea prin cetate. Și un om bogat,
numit Zacheu, mai marele vameșilor, căuta să vadă care este Iisus;
dar nu putea din pricina norodului, căci era mic de statură. A
alergat înainte și s-a suit într-un dud ca să-L vadă, pentru că pe
drumul acela avea să treacă. Iisus, când a ajuns la locul acela, Și-a
ridicat ochii în sus și i-a zis: ’Zachee, dă-te jos de grabă, căci astăzi
trebuie să rămân în casa ta.’ Zacheu s-a dat jos în grabă și L-a
primit cu bucurie. Când au văzut lucrul acesta, toți cârteau și
ziceau: ’A intrat să găzduiască la un om păcătos!’ Dar Zacheu a
stat înaintea Domnului și I-a zis: ’Iată, Doamne, jumătate din
avuția mea o dau săracilor; și, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva,
îi dau înapoi împătrit.’ Iisus i-a zis: ’Astăzi a intrat mântuirea în
casa aceasta, căci și el este fiul lui Avraam. Pentru că Fiul omului
a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut.’ ” Luca 19:1-10
62
Aflăm că Zacheu (ebr. „vergur”) era „un om bogat”, așa cum se vede laodiceanul,
„bogat, [...] îmbogățit și [neducând] lipsă de nimic” (Apoc. 3:17). Zacheu „era mic de
statură”, dar „căuta să vadă care este Iisus; dar nu putea din pricina norodului”. Această
tristă experiență este împărtășită de mulți care tânjesc să-L vadă pe Hristos, dar nu pot,
pentru că cei din jurul Lui mai degrabă împiedică decât înlesnesc posibilitatea vederii
Lui. Așa face și biserica Laodiceea astăzi! Cei „mici de statură”, umili și smeriți, au
nevoie disperată de Iisus, dar nu pot avea acces la El. Ba mai mult, dacă Zacheu caută
să-L vadă pe Iisus, laodiceanul Îl ține la ușă! (Apoc. 3:20)
Zacheu, la auzirea veștii despre venirea Lui, Îi aleargă înainte! Iisus îl cheamă pe
nume: „Zachee [Omule pur! Omule vergur!], dă-te jos de grabă, căci astăzi trebuie să
rămân în casa ta.” Zacheu se dă jos în grabă, Îl primește cu bucurie, Îi deschide ușa spre
a cina cu El. Și astfel „Zacheu [stă] înaintea Domnului” și face o alegere: „Iată, Doamne,
jumătate din avuția mea o dau săracilor; și dacă am năpăstuit pe cineva, îi dau împătrit.”
Cei o sută patruzeci și patru de mii sunt ca el, ei sunt verguri (Zacheu) și în consecință,
stau „înaintea Domnului.” Acel păcătos în ochii oamenilor, era acum SALVAT:
„Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci și el este [și tu poți fi!] un fiu al lui
Avraam.”
Există și alte aspecte semnificative cu privire la cei o sută patruzeci și patru de mii
și la Împărăție care au fost oarecum ascunse în Scripturi:
Pilda polilor
„Pe când ascultau ei aceste lucruri, Iisus a mai spus o pildă,
pentru că era aproape de Ierusalim și ei credeau că Împărăția lui
Dumnezeu are să se arate îndată. Deci a zis: ’Un om de neam mare
s-a dus într-o țară depărtată ca să-și ia o împărăție și apoi să se
întoarcă. A chemat zece din robii Săi, le-a dat zece poli și le-a zis:
Puneți-i în negoț până mă voi întoarce.’ Dar cetățenii lui îl urau;
și au trimis după el o solie să-i spună: ’Nu vrem ca omul acesta să
împărățească peste noi.’
Când s-a întors înapoi, după ce-și luase împărăția, a spus să
cheme pe robii aceia cărora le dăduse banii ca să vadă cât câștigase
63
fiecare din negoț. Cel dintâi a venit și i-a zis: ’Doamne, polul tău
a mai adus zece poli’. ’El i-a zis: ’Bine, rob bun; fiindcă ai fost
credincios în puține lucruri, primește cârmuirea a zece cetăți.’ A
venit al doilea și i-a zis: ’Doamne, polul tău a mai adus cinci poli.’
El i-a zis și lui: ’Primește și tu cârmuirea a cinci cetăți.’ A venit un
altul și i-a zis: ’Doamne, iată-ți polul pe care l-am păstrat învelit
într-un ștergar; căci m-am temut de tine, fiindcă ești un om aspru;
iei ce n-ai pus și seceri ce n-ai semănat.’ Stăpânul i-a zis: ’Rob rău;
te voi judeca după cuvintele tale. Știai că sunt un om aspru care
iau ce n-am pus și secer ce n-am semănat; atunci de ce n-ai pus
banii la zarafi, pentru ca la întoarcerea mea, să-i fi luat înapoi cu
dobândă?’ Apoi a zis celor ce erau de față: ’Luați-i polul și dați-l
celui ce are zece poli.’ ’Doamne’, i-au zis ei, ’el are zece poli.’
Iar el le-a zis: ’Vă spun că celui ce are, i se va da; dar de la cel
ce n-are, se va lua chiar și ce are. Cât despre vrăjmașii mei, care n-
au vrut să împărățesc eu peste ei, aduceți-i încoace și tăiați-i
înaintea mea.’ După ce a vorbit astfel, Iisus a pornit în frunte și
Se suia spre Ierusalim.” Luca 19:11-28
În această pildă ni se aduce în atenție ceea ce trebuie să facem cu darurile primite.
Când cei o sută patruzeci și patru de mii vor fi înzestrați cu darurile Duhului Sfânt,
aceștia urmează să le folosească în beneficiul lui Dumnezeu, acela de a-L face cunoscut
celor ce nu-L cunosc. Dumnezeu este conștient de contextul ostil, de vreme ce
„cetățenii lui Îl [urăsc]”. După cum am putut înțelege din pildă, El oferă daruri robilor
Săi astfel încât, când se va întoarce, să răsplătească pe cei credincioși în acord cu lucrarea
lor, dând cârmuire fiecăruia dintre ei asupra uneia sau mai multor cetăți. Știm că
Împărăția lui Hristos nu include doar Pământul, ci și alte lumi („cetăți”). Apocalipsa
vorbește un Nou Pământ și despre faptul că guvernarea lui Dumnezeu va fi făcută din
Cetatea Noului Ierusalim. Celor o sută patruzeci și patru de mii (preoți de-ai lui
Dumnezeu pentru veșnicie) li se va da cârmuire asupra celorlalte „cetăți” ale Sale, fiind
ambasadori ai preoției veșnice a lui Hristos.
64
Pilda bogatului nemilostiv
„Era un om bogat, care se îmbrăca în porfiră și in subțire; și în
fiecare zi ducea o viață plină de veselie și strălucire. La ușa lui zăcea
un sărac numit Lazăr, plin de bube. Și dorea mult să se sature cu
fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului; până și câinii
veneau și-i lingeau bubele. Cu vremea săracul a murit; și a fost dus
de îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și l-au îngropat.
Pe când era el în Locuința morților, în chinuri, și-a ridicat ochii
în sus, a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui și a
strigat: ’Părinte Avraame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr
să-și moaie vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba; căci
grozav sunt chinuit în văpaia aceasta’. ’Fiule’, i-a răspuns Avraam,
’adu-ți aminte că, în viața ta, tu ți-ai luat lucrurile bune și Lazăr
și-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângâiat iar tu ești chinuit.
Pe lângă toate acestea, între noi și între voi este o prăpastie mare,
așa ca cei ce ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi, să nu
poată.’ Bogatul a zis: ’Rogu-te dar, părinte Avraame, să trimiți pe
Lazăr în casa tatălui meu; căci am cinci frați și să le adeverească
aceste lucruri ca să nu vină și ei în acest loc de chin.’ Avraam a
răspuns: ’Au pe Moise și pe proroci; să asculte de ei.’ ’Nu, părinte
Avraame’, a zis el; ’ci dacă se va duce la ei cineva din morți, se vor
pocăi.’ Și Avraam i-a răspuns: ’Dacă nu ascultă pe Moise și pe
proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți.’ ”
Luca 16:19-31
Această pildă nu are nimic de-a face cu nemurirea sufletului cum se crede în
general, ci prezintă o realitate din Ziua Judecății. După cum am văzut în capitolul
anterior, contextul acestei Zile a Judecății este următorul: neprihăniții sunt în Cetatea
Lui Dumnezeu (Noul Ierusalim) și nelegiuiții (înviați spre osândă, nu spre viață) sunt
în jurul ei (Apocalipsa 20:9). Prin această pildă Dumnezeu dorește să ne facă conștienți
de faptul că alegerile omului făcute în viață au consecințe veșnice, de neschimbat. Când
65
cineva moare, soarta sa este pecetluită pentru totdeauna. După moarte nimic nu se mai
poate face pentru persoana respectivă. Versetele 22-26 scot în evidență aceste aspecte.
„Cu vremea săracul a murit și a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam” – se
referă la momentul când Hristos se întoarce și Își adună aleșii din toate timpurile (și pe
Lazăr): „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omului, toate semințiile pământului
se vor boci și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere și mare slavă.
El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița răsunătoare și vor aduna pe aleșii Lui din cele
patru vânturi, de la o margine a cerului până la cealaltă” (Mat. 24:30-31).
„A murit și bogatul și l-au îngropat” – el a fost pus în mormânt, neavând parte
de prima înviere, de vreme ce „ceilalți morți n-au înviat până nu s-au sfârșit cei o mie de
ani” (Apoc. 20:5), ci așteptând învierea pentru pedeapsă: „Marea a dat înapoi pe morții
care erau în ea; Moartea și Locuința morților au dat înapoi pe morții care erau în ele.
Fiecare a fost judecat după faptele lui. Și Moartea și Locuința morților au fost aruncate
în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea
vieții, a fost aruncat în iazul de foc.” (Apoc. 20:13-15)
„Pe când era el [bogatul] în Locuința morților, în chinuri și-a ridicat ochii
în sus, a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui” – realitatea exprimată
de aceste cuvinte este următoarea: de o parte sunt nelegiuiții, aruncați „în cuptorul
aprins; [unde] va fi plânsul și scrâșnirea dinților” iar de cealaltă parte, cei neprihăniți
simbolizați prin Lazăr, ce „vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor.” (Mat. 13:42-
43)
„Și-a ridicat ochii în sus […] și a strigat: ’Părinte Avraame, fie-ți milă de mine
și trimite pe Lazăr să-și moaie vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba;
căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta’. ’Fiule’, i-a răspuns Avraam, ’adu-ți
aminte că, în viața ta, tu ți-ai luat lucrurile bune și Lazăr și-a luat pe cele rele;
acum aici, el este mângâiat iar tu ești chinuit. Pe lângă toate acestea, între noi și
între voi este o prăpastie mare, așa că cei ce ar vrea să treacă de aici la voi sau de
acolo la noi să nu poată.’” – aceste cuvinte se referă la abisul de netrecut dintre cei
aleși de Dumnezeu, locuitori ai Noului Ierusalim, și cei nelegiuiți, care „[și-au] ridicat
ochii în sus, [și au] văzut de departe pe Avraam.”
66
„Vă spun că [...] va fi plânsul și scrâșnirea dinților când veți vedea
pe Avraam, pe Isaac și Iacov și pe toți prorocii în Împărăția lui
Dumnezeu iar pe voi scoși afară. Vor veni de la răsărit și de la
apus, de la miazănoapte și de la miazăzi și vor ședea la masă în
Împărăția lui Dumnezeu. Și iată că sunt unii din cei de pe urmă,
care vor fi cei dintâi, și sunt unii din cei dintâi, care vor fi cei de pe
urmă.” Luca 13:27-30
„Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în
Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa v-aș fi spus. Eu
Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc,
Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi.”
Ioan 14:1-3
67
IX. UN LICĂR DE SPERANȚĂ
„Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu
vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăția Sa.” „Ucenicii I-au pus întrebarea
următoare: ’Oare de ce zic cărturarii că întâi trebuie să vină Ilie?’ Drept răspuns,
Iisus le-a zis: ’Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie și să așeze din nou toate
lucrurile.’” „Eu [Ioan] vă botez cu apă, spre pocăință; dar Cel ce vine după mine,
este mai puternic decât mine, și eu nu sunt vrednic să-I duc încălțămintele. El vă
va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc.”
Mat. 16:28; 17:10-11; 3:11
„Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie…” a răspuns Domnul la întrebarea
ucenicilor Săi, pe când coborau de pe Muntele Schimbării la Față. Tocmai văzuseră
viitoarea Împărăție a slavei reprezentată în miniatură prin Moise – reprezentant ai
sfinților înviați și Ilie – reprezentant al celor luați fără să vadă moartea. Ei au crezut că
Ilie venise să anunțe domnia lui Mesia și instaurarea Împărăției lui Dumnezeu – deci
întrebarea pe care au pus-o a fost una normală pentru cineva care era familiarizat cu
învățăturile liderilor religioși iudei, potrivit cărora „trebuie să vină întâi Ilie”.
Într-adevăr, în Maleahi, Dumnezeu a promis Israelului că-l va trimite pe profetul
Ilie înainte de a veni „ziua Domnului, ziua aceea mare și înfricoșată” (Maleahi 4:5). În
consecință, poporul Israel trăia într-o atmosferă de așteptare cu privire la venirea lui Ilie
în momentul în care Ioan Botezătorul și Iisus din Nazaret au venit în mijlocul lor.
Având în vedere toate aceste lucruri, era de așteptat ca cuvintele profetice ale lui Iisus:
„Împărăția cerurilor este aproape!” să nu se bucure de credibilitate dacă Ilie n-ar fi venit
mai întâi.
Cărturarii, în majoritate farisei și saduchei, l-au întrebat pe Ioan Botezătorul: „Tu
cine ești? [...] Ești Ilie?” iar el a răspuns „Nu sunt”. În mod clar Ioan Botezătorul nu era
68
Ilie, potrivit declarației sale, ci era unul care se manifesta „în duhul și puterea lui Ilie”
(Luca 1:19).
Pe de altă parte, când ucenicii L-au întrebat pe Iisus: „Oare de ce zic cărturarii că
întâi trebuie să vină Ilie?” El le-a răspuns: „‘Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie și
să așeze din nou toate lucrurile. Dar vă spun că Ilie a și venit și ei nu l-au cunoscut, ci
au făcut cu el ce au vrut. [...] Ucenicii au înțeles atunci că le vorbise despre Ioan
Botezătorul” (Matei 17:11-13). Potrivit cuvintelor lui Iisus, Ioan Botezătorul era Ilie într-
adevăr, dar fiindcă nu a fost recunoscut, a fost ucis!
Aceste două afirmații cu privire la Ioan Botezătorul par să fie în contradicție, de
vreme ce scot la iveală informații contradictorii cu privire la același om, aflat în același
context istoric. Totuși, această aparentă contradicție se poate explica. Iisus era conștient
de faptul că oamenii și învățătorii legii se așteptau ca Ilie să vină înainte de ziua cea mare
și înfricoșată a Domnului. Ei se așteptau la un Mesia cuceritor ce urma să instaureze
Împărăția lui Dumnezeu chiar înaintea lor! Ei nu erau pregătiți să accepte mesajul unui
Mesia ce urma să moară pe o cruce. În consecință, Iisus a fost constrâns de circumstanțe
nefavorabile să aducă înaintea lor o dublă împlinire a profeției despre Ilie din Maleahi,
capitolul 4. Analizând mai atent cuvintele lui Iisus observăm că mai întâi a spus: „Este
adevărat că trebuie să vină întâi Ilie”, arătând spre o venire viitoare a lui Ilie, la sfârșitul
timpului, înainte de cea de-a doua venire a Sa – „ziua Domnului, ziua aceea mare și
înfricoșată”. Iisus știa că atât prima Sa venire, cât și a doua vor fi precedate de un Ilie, ce
va netezi calea Domnului. Astfel, arătând spre cea de a doua venire, nu spre prima, a
rostit cuvintele:
69
„Iată mărturisirea făcută de Ioan, când Iudeii au trimis din
Ierusalim pe niște preoți și Leviți să-l întrebe: ‘Tu cine ești?’ El a
mărturisit și n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Hristosul. Și
ei l-au întrebat: ‘Dar cine ești? Ești Ilie?’ Și el a zis: ‘Nu sunt!’ ‘Ești
proorocul?’ Și el a răspuns: ‘Nu!’ Atunci i-au zis: ‘Dar cine ești?
Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce zici tu despre tine
însuți?’ ‘Eu’ a zis el ‘Sunt glasul celui ce strigă în pustie: ‘Neteziți
calea Domnului’ cum a zis prorocul Isaia.’” Ioan 1:19-23
„Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea
până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăția Sa.”
Mat. 16:28
Este important să ținem cont de faptul că ori de câte ori regăsim în Evanghelii
cuvintele lui Iisus întărite de adverbul „adevărat”, informația care urmează se aplică în
mod special ultimei generații. Deci, de fiecare dată când vedem că Iisus începe astfel:
„Adevărat vă spun că…” trebuie să deschidem ochii pentru a înțelege mesajul pe care El
intenționează să ni-l transmită nouă, poporului Său de la sfârșitul timpului.
„Adevărat vă spun că, mulți proroci și oameni neprihăniți au
dorit să vadă lucrurile pe care le vedeți voi, și nu le-au văzut; și să
audă lucrurile pe care le auziți voi, și nu le-au auzit.” „Adevărat
vă spun că, în ziua judecății, va fi mai ușor pentru pământul
Sodomei și Gomorei decât pentru cetatea aceea.” „Adevărat vă
spun, că nu va trece neamul acesta până nu se vor împlini toate
aceste lucruri.” Mat. 13:17; Mar. 6:11; 13:30
Ultima generație nu trebuie să aibă o atitudine de detașare când citește cuvintele
pe care Mirele le adresează fecioarelor neînțelepte: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc”
(Matei 25:12) sau cele pe care Iisus i le adresează lui Iuda: „Adevărat vă spun că unul din
voi Mă va vinde” (Matei 26:21). Este important ca noi să fim vigilenți de fiecare dată
când Domnul ne dă o avertizare. O face nu pentru a ne îndepărta, ci „pentru binele
nostru, ca să ne facă părtași sfințeniei Lui” (Evrei 12:10).
Atât Iisus cât și Ioan Botezătorul au fost profeți ai Tatălui. Prin ei, El a intenționat
să trimită un mesaj atât Israelului cât și ultimei generații. După cum am prezentat până
acum, mesajul central adus atât de către Iisus, cât și de către Ioan Botezătorul a fost
venirea Împărăției lui Dumnezeu, Împărăție la care Iisus face referire ca fiind atât
„prezentă” („Nu se va zice: ‘Uite-o aici’ sau: ‘Uite-o acolo!’ Căci iată că Împărăția lui
Dumnezeu este înăuntrul vostru” – Luca 17:21), cât și „viitoare” („S-a împlinit vremea
și Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți-vă, și credeți în Evanghelie.” – Marcu
1:15). Asemenea lui Iisus, și Ioan Botezătorul a predicat venirea Împărăției iar în mod
explicit a anunțat și judecata în legătură cu ea.
70
Mesajul adus atât de către Iisus cât și de către Ioan Botezătorul arată spre un dublu
sfârșit: pe de o parte, cel al Israelului ca națiune aleasă iar pe de altă parte, cel al tuturor
neamurilor de pe Pământ. În consecință, cuvintele lui Iisus din Matei 24 se dedică unei
duble escatologii – și astfel, sunt importante pentru ultima generație. Tot așa de
importante sunt și cuvintele lui Ioan Botezătorul:
“Eu vă botez cu apă, spre pocăință; dar cel ce vine după mine, este
mai puternic decât mine, și eu nu sunt vrednic să-i duc
încălțămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc. Acela își
are lopata în mână, își va curăți cu desăvârșire aria, și își va strânge
grâul în grânar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.”
Mat. 3:11-12
Cuvintele de mai sus s-au împlinit când Israel se afla la sfârșitul lui ca națiune
aleasă. La Cincizecime, evreii care L-au acceptat pe Hristos au fost botezați cu Duhul
Sfânt iar cei care nu au vrut, urmau să fie „botezați” cu foc, atunci când Ierusalimul a
fost cucerit și distrus de către trupele romane în anul 70 d.Hr. Cuvintele lui Ioan
Botezătorul se vor mai împlini o dată, la sfârșitul timpului, când Iisus urmează să-Și
boteze din nou Biserica Sa – de data aceasta cu ploaia târzie, înainte de ziua Domnului,
ziua aceea mare și înfricoșată.
„Ascultă acum, Iacove, robul Meu, Israele pe care te-am ales! Așa vorbește
Domnul, care te-a făcut și întocmit, și care de la nașterea ta este sprijinul tău: ’Nu
te teme de nimic, robul Meu Iacov, Israelul Meu pe care l-am ales. Căci voi turna
ape peste pământul însetat și râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu
peste sămânța ta și binecuvântarea Mea peste odraslele tale și vor răsări ca firele
de iarbă între ape, ca sălciile lângă pârâiele de apă.’ ”
Isa. 44:1-4
71
X. TU CINE EȘTI?
„Și ei l-au întrebat: ’Dar cine ești? Ești Ilie? [...] Ești prorocul?’ ” „Ce ați ieșit
să vedeți în pustiu? O trestie clătinată de vânt? Dacă nu, atunci ce ați ieșit să
vedeți? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce poartă haine moi sunt în
casele împăraților. Atunci ce ați ieșit să vedeți? Un proroc? Da, vă spun și mai
mult decât un proroc, căci el este acela despre care s-a scris: ’Iată, trimit înaintea
feței Tale pe solul Meu care Îți va pregăti calea înaintea Ta.’ ”
Ioan 1:21; Mat. 11:7-10
Plimbându-mi gândurile peste viață, descopăr cum un Scriitor talentat, minunat
în potrivirea detaliilor și perfect în elaborarea scenariului a condeiat și viața lui alături
de toate celelalte, zi după zi, gând după gând, pas după pas… Astfel se țese miraculoasa
broderie a unei vieți, o broderie întinsă peste una din acele țări unde, până nu demult
se pedepsea în cele mai diverse și oribile moduri cu putință exprimarea liberă a credinței
în Dumnezeu. Și totuși… „Să se întâlnească cu Mine!” au fost cuvintele pe care
Scriitorul le-a potrivit în jurnalul lui când băiețelul avea doar treisprezece ani; suficient
era doar un cuvânt, doar unul să se „rostească” din condei de către Scriitor și el era pe
veci sculptat în cartea vieții acestui copilaș.
Pășise de ceva timp pe poarta școlii când Cartea Cărților i-a fost deschisă în mâinile
micuțe de către un alt copil, pentru o zi ce îi păru o clipă doar. O nouă poartă stătea să
se deschidă în fața lui; (…) dincolo de ea o potecă pe care era nerăbdător să o exploreze,
să o cunoască în fiecare detaliu, să îi admire frumusețile pe care fiecare cotitură i le
descoperea. Când Cartea i-a fost deschisă în mâinile plăpânde, băiatul știa că aceasta
vorbește despre Scriitor, dar nu știa că El chiar în acel moment contura povestea lui.
Ușa spre această nouă cale părea închisă întrucât copilul nu avea propria lui Carte.
Trecură luni în care adusese înaintea Marelui Scriitor rugămintea de a avea una a lui,
timp în care o sumedenie de alte cărți în care era zugrăvit El i s-au adus, dar nu și Cartea.
72
Într-o zi aleasă Scriitorul a consimțit: „Să i se dea!” Și așa a fost… A fost nespus de
copleșit de acest Tratat de iubire ce filă după filă revărsa în sufletu-i firav dragostea
Scriitorului ce pentru el și pentru fiecare om în parte a acceptat să se coboare de pe
tronul orbitor în strălucire al universului iar, pășind într-o lume întunecată, să moară,
astfel încât orice copil al Său să aibă un sfârșit de poveste fericit prin acceptarea dragostei
Lui.
Zi după zi, dragostea micuțului pentru Marele Scriitor creștea tot mai mult.
Renunțase, deși nu era vorba de renunțare, la tot ce se înțelege prin „naturalele
îndeletniciri ale vârstei”: joacă, prieteni, televizor. Această dragoste i-a conturat în
minte și inimă luarea unei decizii, ce mai târziu s-a dovedit a fi DECIZIA: „Indiferent
de ceea ce poteca vieții are să-mi descopere după următoarea cotitură, aceasta va trebui
să ducă la ȚINTĂ.” (…) Dragostea Lui revărsa cu fiecare clipă asupra-i tot mai multă
înțelegere a Cuvântului; prețuia miracolul Cunoașterii din ce în ce mai mult, simțind
constant nevoia de a cunoaște și alți tineri cu care să împărtășească bucuria ce-i invada
sufletul.
Cuvântul intrase în viața sa, strălucind ca o torță în amurgul unui prea greu sfârșit
de drum. Se ruga să întâlnească pe cineva capabil să-i explice acele lucruri pe care nu le
înțelegea din Cuvânt. Mintea îi era însetată de Lumină și de razele Cunoașterii. Ochii
lui mari adăposteau în umbrele tăcute acea dorință de a ajunge tot mai aproape de El.
Ce mai urma? Toate lucrurile vieții lui păreau desprinse din culcușurile lor firești
și vis după vis despre El se împleteau cu viața-i. Tăcerea aproape abisală a viselor aducea
în suflet dovezi de iubire de necontestat. Zgomotul incandescent al trăirilor sale fu într-
o zi acoperit de-o șoaptă ce venea din partea mamei lui: „S-a întâmplat cândva înainte
să te naști tu. Bolnavă fiind, am aflat că port încă un copil în pântece: pe tine. Am fost
sfătuită să renunț la sarcină, întrucât viața amândurora ar fi fost într-o mare măsură
pusă în pericol. În noaptea premergătoare zilei în care mă hotărâsem să pun capăt
frânturii de existență din mine am primit un vis; o femeie în alb a venit la mine și m-a
rugat insistent să nu curm viața ce se contura în pântec și am ascultat. Prin intervenția
acelui vis te-ai născut tu, alinarea noastră de mai târziu. Într-adevăr ești iubit.” Sorbea
cu nesaț cuvintele mamei. Da! Iubirea Lui pentru el era imensă. Scriitorul rostise în
dreptul lui cu o voce discretă, dar fermă următoarele cuvinte: „Băiatul Îmi aparține! Se
va naște și va trăi!”
73
În așteptarea lui de a fi luat de mână de către cineva și condus spre acele lucruri pe
care nu le înțelegea din Cuvânt, băiatul mai avu un vis. Se făcea că într-o seară, pe când
se afla cu prietenii săi la joacă, în cercul lor apăru o ființă mai deosebită, ciudată chiar:
jumătate om, jumătate miel. Unul dintre prieteni a strigat către el, spunându-i: „Iată,
Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii!” Îndată tânărul nostru s-a dus după
El, L-a invitat în casă și au cinat împreună; cuvintele „Iată Mielul!” vor fi cuvintele de
aur ale vieții lui de mai târziu.
Cu câtă putere retrăiește și azi senzația avută atunci! De altfel cum ar putea-o uita?
Viața lui atunci părea tăiată în felii, desenul lucrurilor se întrerupea brusc și între o
trăire și alta se aflau spații neocupate. Lucrurile din juru-i păreau într-un echilibru atât
de precar, până când acel Cineva ce zugrăvea destinul său scrise: „Să fie condus spre
poporul Meu!” Ochii lui ce oglindeau mișcări deosebit de delicate și vioaie ale chipului
său trădau o viață sufletească de o uimitoare delicatețe și sensibilitate. A înțeles că poate
să facă un legământ cu El prin botez și astfel avea să fie pus pentru totdeauna deoparte
în marea familie a Scriitorului, a Mielului sacrificat pentru el, un legământ cu Viul
Dumnezeu ca expresie a nașterii din nou. Doar astfel spațiile neocupate din viața lui ar
fi putut fi umplute…
Părinții însă n-au fost de acord. Un asemenea lucru era împotriva felului lor de
închinare, împotriva tradiției lor care spunea că „în credința în care te-ai născut trebuie
să și mori; altfel se supără Dumnezeu.” Însă în cazul lui chiar Dumnezeu îl condusese
spre această hotărâre. Au urmat zile grele și se părea că băiatul niciodată nu va putea să
facă în acord cu dorința inimii sale și după voia Celui de sus. Înainte de ziua
legământului, Scriitorul poruncește: „Să i se dea mamei băiatului încă un vis și
legământul se va face!” Dimineața mama băiatului îi spuse că în acea noapte a avut un
vis în care din nou o tânără crăiasă, îmbrăcată ca o mireasă i-a apărut în vis: „Dansa cu
tine și era atât de fericită cum nu cred că ar putea fi cineva vreodată.” Ceva în inima ei
se schimbase și printre lacrimi își dădu consimțământul. Planul Cerului se împlinise cu
încă un pas; tânărul din poveste intra astfel în marea familie a Cerului prin legământul
apei și prin Biserică – simbolizată în Cartea Scriitorului printr-o tânără mireasă
împodobită cu cele mai de preț mărgăritare.
74
O lumină nouă îl transformă în ceva transparent, învăluindu-i ființa plăpândă,
tremurândă. Împlinirea cuvintelor Cărții se izbeau a nu știu câta oară de pereții
sufletului său, multiplicându-se în ecouri mereu reluate.
Poteca își urmează cursul ei (…) Fugarul timp îi derulează copilului devenit acum
tânăr un peisaj fabulos al vieții sale, contrariind ochiul, când prin vastitatea câmpiilor
de vise de o intensitate surprinzătoare, când prin munți de convingeri și trăiri speciale,
intense, urmate mai apoi de pacea unui gând ce făcea peisajul măreț să devină mai
accesibil, mai ușor de înțeles. „Îi voi da un vis în care Îmi voi descoperi planul Meu cu
el!”, zice Scriitorul. Și astfel, mersul tânărului căpătă acea cadență binefăcătoare.
Se făcea că de undeva de sus, dezlipit din refugiul lui, tânărul privea spre un uriaș
care dormea… era chiar el; trupul său masiv se afunda ca într-un puf în materia albă a
unui pat pe măsură de mare. O dulce moleșeală trona în camera în care uriașul dormea.
Cei doi pereți laterali încadrau o fereastră mare de tot. Uriașul se ridică și privi lumea
de dincolo de fereastră, o țară de aur ce desfășura o pajiște însorită de vară cu smocuri
umede de iarbă, o lume decupată în mii de flori, învelite în curcubee de-o clipă ce se
arcuiau sub splendoarea lor. Cele mai surprinzătoare neamuri de fluturi și păsări se
regăseau în umbra formelor de relief nevăzute încă. Cu ochii larg deschiși și stăpânit de
senzații nemaiavute până atunci uriașul se hotărî să pășească în lumea aceea de basm,
dar… se izbi de geam și fu împins înapoi. Lumina acelei țări de dincolo de fereastră îi
străpungea ochii și, cu pumnii strânși, încercă să spargă fereastra. Fu în zadar. Nu va
putea niciodată să simtă sub pașii lui de uriaș câmpiile brăzdate de râuri cristaline și
munții de vis ce creionau parcă orizontul. În neputința-i, se cufundă în fundalul fără
sonor al lacrimilor. Privi pe fereastră. Părea că orizontul își cobora linia jos,
descoperindu-i nesfârșitul întinderii tărâmului în toată splendoarea.
Pentru o clipă inima uriașului încetă să mai bată și privirea țesea mirific pânzele
suave ale acestei priveliști. Ar fi fost în stare să dea orice să fie dincolo de fereastră. Cu
ochii ațintiți asupra unduirii firelor de iarbă sub adierea unui curcubeu făcu un
legământ în mintea lui: „Nu voi păși pe acest pământ mai înainte de a fi invitat și pe
alții să se bucure împreună cu mine de minunățiile și farmecul lui!” Cu mișcări lente ale
mâinilor ridică patul în care dormise și făcu fereastra țăndări mărunte ca praful;
amestecul rezultat fu degrabă curățat de scurtele rafale de vânt. Camera transformată
parcă într-un pasaj vibra continuu, vuia gata-gata să o ia din loc sub pașii mulțimii de
75
oameni de toate vârstele ce parcă luau cu asalt frumusețile acelei lumi. Intră mai apoi și
el. Dispăruse orice urmă de spaimă. Urechile sale prindeau șoapte rostite fără încetare
de acel Cineva situat atât de aproape de el încât Îi simțea răsuflarea caldă: „Bun venit!”
***
În liniștea deplină a unui salon de spital, două mâini stau împreunate a rămas
bun. Tăcerea cea mai adâncă învălui trupul încovoiat al tânărului când tatăl său muri.
Un an mai târziu o altă răspântie a destinului: mama sa, în urma unui accident, rămâne
condamnată în mersu-i târșâit la o lume unde domnește rutina, o lume conturată de o
graniță parcă de netrecut a tabietului.
Scriitorul zugrăvește noi aspecte în viața tânărului; e Singurul ce nu face greșeli în
scrierile Sale. Tânărul nostru devine student la teologie. Scriitorul ce are un calcul precis
al evenimentelor, îl pregătește și pe această cale pentru misiunea sa: urmează cursurile
unei facultăți, e implicat în proiecte misionare și… studiază în continuare Cuvântul.
Scriitorul deține o proporție desăvârșită a elementelor și o dozare precisă a
amănuntului. Astfel, îi spune tânărului să recitească din Marea Carte ceva ce el citise de
multe ori mai înainte; erau două capitole din cartea preoților ce descriau zilele și nopțile
lor pentru ungere. De data aceasta rămâne uluit! I se descoperise ascunse printre
ritualuri de jertfă noi aspecte ale Planului Celui de Sus ce arătau spre Ziua finală, Ziua
cea mare când Domnul Domnilor urma să vină spre a-Și strânge copiii Acasă.
În fața tânărului se întindea tăcut poteca pe care trebuia să meargă pentru a ajunge
la destinația finală. (…) Încercarea lui de a împărtăși prietenilor ceea ce i se descoperise
se izbi de neîncrederea lor. (…) De atunci cărarea se transformă într-un drum istovitor,
un drum ce frângea lumea în care se regăsea în două: de o parte el, mic, ghemuit
asemenea unei hârtii mototolite aruncată în treacăt pe caldarâm, de cealaltă parte, toți
ceilalți.
Prins parcă în mrejele unui adânc în care fu aruncat fără alegerea lui, urechile i se
umpleau de freamătul unei lumi în care nu se regăsea, făcându-l să înăbușească în
sufletu-i firav adevărate strigăte de ajutor, de lămurire. Atunci, într-o noapte de
noiembrie Mângâietorul veni să înșurubeze în sufletul lui acele elemente de echilibru,
lămurire, încredere pe care în parte avea să le înțeleagă mult mai târziu. Fața tânărului
76
deveni schimonosită de groază. Era atât de copleșit de prezența Lui! Și totuși… inima sa
stătea să se descompună sub covârșitoarea fericire ce o inunda.
Poteca pe care mergea se unduia parcă spre o râpă. (…) Experiența copleșitoare fu
urmată de patru zile de post și rugăciune. Încercarea de a-i explica unui profesor de la
facultate ceea ce înțelesese se izbi de respingere. Totul în mintea lui se derula atât de
clar! Care să fie greșeala lui? Studie din nou mersul, mișcările a tot ce trăia și nu detectă
nimic greșit. Cu sufletul plumbuit de dezamăgire se întoarse acasă, abandonând
examene, încercări de a fi înțeles, totul. Nimic nu se găsea în juru-i care să-i învioreze
existența.
Poteca lui șerpuia acum pe lângă mormane de gunoi, învăluind pieptul unei
costișe de deal parcă mult prea abruptă. (…) Porni să scrie cartea pe care Scriitorul îi
poruncise în acea noapte. Urmează șapte săptămâni în care tânărul contura cu migală
ceea ce Scriitorul îi șoptea în gând și în inimă, șapte săptămâni în care tânărul scria, atașa
notițe, prelua informațiile ce i se dădeau cu o repeziciune și eficiență demnă de invidiat.
Rezultatul?! Un manuscris ce trebuia în cel mai scurt timp redactat. Un prieten i-a pus
la dispoziție computerul personal în propria locuință, părinții fiindu-i plecați pentru
câteva zile. Când mama prietenului s-a întors acasă, a împărtășit tuturor un vis potrivit
căruia un mare înger stătea în casa ei la masă și scria; chiar acel loc de unde tânărul a
redactat scrierea a devenit mai târziu și este și azi locul lui de muncă.
***
Deși impresionantă într-o oarecare măsură prin propriile dimensiuni, cartea pe
care tânărul o elabora nu părea să aibă acea utilitate și perfecțiune a fiecărui amănunt.
Un februarie desculț și gol. Două copii ale cărții încă necorectată și departe de a fi
finalizată iau drumul capitalei. (…) Poteca pe care tânărul o parcurgea de un timp cu
atâta spor fu din nou acoperită de norii negri, joși ai unei alte respingeri venite din
partea unei persoane cu studii în domeniul teologic.
Poteca se întunecase iar tânărul abia mai vedea la doi pași. (…) Fața îi era biciuită
iar lacrimile îi acopereau vederea. Iureșul vântului ce îi stătea potrivnic îi brăzda fața
anihilându-i parcă forța de a înainta. Câțiva misionari veniți în apropierea orășelului în
care locuia tânărul preluară o copie a cărții spre a o înmâna unui om deosebit ce studia
de mult timp subiectul prezent și în cartea tânărului. În calitatea domniei sale de teolog
77
și scriitor acesta îi trimite tânărului nostru mai multe scrisori de apreciere, exprimându-
și încântarea cu privire la perfecta viziune a lucrurilor din punct de vedere spiritual și
teologic din cartea acestuia.
„Vă mărturisesc, spre slava lui Dumnezeu, că niciodată nu am citit o carte
atât de zguduitoare sufletește, deși multe din paragrafe îmi erau cunoscute
foarte bine, dar nu le-am înțeles în lumina trimisă de către Cer, pentru ceasul
acesta sublim în care am ajuns [...] am sorbit cuvintele acestei cărți, ca un
răspuns la rugăciunile mele la Bunul Dumnezeu.”
(din corespondență, N. G.)
Și astfel tânărul nostru se refugie în dosul acestui copac gros. (…) O căldură
binefăcătoare îi umplu inima de fericire, fericirea parcă de a se afla din nou acasă printre
lucruri calde și firești. Toată ființa lui își găsise refugiul în acel loc. Împletitura suavă a
sufletului său cu ceea ce îi fusese transmis de Sus, împletitură ce până de curând își
pierduse parcă culoarea se transformă din nou într-o funie cu nuanțe vii.
Liniștea în care se scălda acum se prelungea chinuitor de mult… Apoi un nou vis,
cel mai deosebit dintre toate. Se făcea că era într-o casă cu prietenii săi. Deodată, cuprins
de simțământul că Domnul său revine, iese din casă și înaintează spre curtea acelei case,
căutând pe cer în acea noapte semne ale revenirii Domnului său. La un moment dat, o
voce dinspre cer îi spuse să privească mai aproape; privind, întrezări o lumină. Nu
apucase să o admire suficient, când ca prin minune, casa respectivă fu străpunsă de un
autobuz. Acesta se opri fără a o străbate în întregime. În curte domnea o tăcere și un
întuneric aproape apocaliptice, întrerupte din când în când doar de șoaptele plăpânde
ale acelei lumini de pe cer. Deodată farurile se aprinseră. Ușa din față s-a deschis și
oamenii încep să iasă rând pe rând. Se așezau în grupuri și discutau. Erau de o simplitate
cu totul specială. Priveau spre lumina din cer și o imensă bucurie se putea citi pe fețele
lor. Ieșeau încontinuu, umplând curtea. Tânărul era uimit și nu înțelegea ce se
întâmplă. Oamenii din jur, văzându-i uimirea, încercau să-i atragă atenția, oferindu-i
dovezi palpabile ale realității din jurul lui. Apoi tânărul s-a trezit. Simțea cât de reală a
fost experiența; i se dăduse o garanție în plus că speranțele, așezate și îngropate în inima
lui de către Scriitor pentru a rodi mult mai târziu vor fi răsplătite de către Cel ce scria
povestea după bunul Său plac.
78
***
Poteca cobora acum puțin în pantă. (…) Tânărul încerca să întrezărească semne
sau dovezi ale îndeplinirii a ceea ce Scriitorul prin Cartea cu litere de aur, dar și prin vise
îi comunicase și nu întrezărea nimic. „Privește mai aproape!” îi șopti Scriitorul. (…)
Deodată câmpuri mănoase de vii se desfășurau de o parte și de alta a cărării. A fost
momentul când a înțeles cu adevărat profeția din Cartea Iubirii, profeție dată prin
Daniel. (…) Viile se umpluseră de miresme și parfumuri diverse ca în vremea culesului
de struguri. S-a apucat de conturat doar câteva paragrafe din ceea ce mai târziu a devenit
„Atentat la coroana Cerului”. Pe o singură pagină se îngrămădeau cu nesaț lucruri pe
care realitatea înconjurătoare nu le putea cuprinde. „Iată! Această carte se cere dusă la
bun sfârșit!” i se șopti. Ce decisivă experiență! Desigur, poți cunoaște oceanul și de pe
puntea unui vas, dar alta e să fii aruncat în mijlocul lui fără nimic altceva decât propria
ta convingere.
Urmează ani în care tânărul nostru întoarce paginile cărții iar și iar, mai făcând
câte o însemnare ici-colo, oprindu-se pentru o clipă, apoi notând din nou. După fiecare
șlefuire, cartea prindea un contur de o intensitate specială ce nu se compara nicicum cu
lipsa de strălucire a primelor file de însemnări.
Timpul se opri parcă pentru o clipă în loc. Din nou Duhul lui Dumnezeu veni
peste el cu noi însărcinări printre care aceea de a finaliza ultimul capitol. (…) Se așeză la
umbra unui copac a cărui ramuri groase împiedica pătrunderea până la el a soarelui
torid, sfâșietor al amiezii și începu să scrie. Penița lui conturează din nou alte aspecte ale
rămășiței acelei lumi față de care se simțea responsabil și pe care aproape o abandonase;
dar acum era hotărât să adune cartea doar pentru a o răspândi mai apoi prin gândurile
celor ce vor fi adânciți în lectură.
Când penița sa o lua razna sau se opintea dizgrațios i se alegea cu multă grijă
cerneala și o altă peniță, până când hârtia ce înghițea în ea semnele tăcerii de veacuri a
unui Creator s-a legat, s-a încleiat și a devenit numai bună să se așeze în palmele tale.
Când mâinile tale plăpânde, puternice sau poate tremurânde vor cuprinde această
carte, ea te va atinge precum polenul unei flori rare. Oricum, e bine să știi că ea s-a scris
întrucât Cineva te iubește și vrea să fii veșnic fiul sau fiica Lui; te iubește atât de mult
încât, dacă mâinile tale pot cuprinde în ele această carte, mâinile Lui întinse pe cruce nu
vor putea vreodată nici descrie, nici cuprinde iubirea Lui pentru tine.
79
Scriitorul a mai notat în jurnalul tânărului și următoarele cuvinte:
„El va întoarce inimile părinților spre copii și inima copiilor spre părinții lor
ca nu cumva la venirea Mea să lovesc țara cu blestem.”
Mal. 4:6
Cu lacrimi de iubire El dorește să scrie veșnic și în cartea ta. Las-o deschisă…
80
XI. SIGILIU DE ȘAPTE
„’Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea?
Până la șapte ori?’ Iisus i-a zis: ’Eu nu-ți zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci
de ori câte șapte.’” „Și chiar dacă păcătuiește împotriva ta de șapte ori pe zi și de
șapte ori se întoarce la tine și zice: ’Îmi pare rău’ – să-l ierți.”
Mat. 18:21-22; Luc. 17:4
Cifra șapte reprezintă „granița” infinitului, mijlocul nesfârșitului, este simbolul
prin care Dumnezeu se descoperă întregii creații. Cifra șapte este cifra proprie a lui
Dumnezeu, cifră ce simbolizează deplinătate și perfecțiune divine. Cifra șapte este un
semn al autorității Sale, o reprezentare a ceea ce este El, o parte din Sine. Tot ce aparține
vieții se învârte în jurul acesteia: sunt șapte zile într-o săptămână, sunt șapte culori ale
spectrului (și în curcubeu), sunt șapte note muzicale în gamă, sunt șapte continente și
șapte oceane pe glob. Tot ce există, tot ce poate fi măsurabil în timp și spațiu poartă
această pecete de șapte.
În Scriptură, cifra șapte este simbol al deplinătății, al plenitudinii, al perfecțiunii.
Această cifră se regăsește în Cuvânt încă de la primele pagini până la ultimele. De la
început și până la sfârșit toate descoperirile sunt împletite cu șapte fire de dragoste, prin
care Dumnezeu Își revelează planul Său omului: șapte zile ale creației lumii (Gen. 2:1),
șapte perechi de animale din toate soiurile curate pe care le-a luat Noe (Gen. 7:2), șapte
zile de așteptare înainte de venirea potopului (Gen. 7:10), curcubeul celor șapte culori
– semn al legământului (Gen. 9:12-13), cele șapte duhuri (Apoc. 1:4), șapte sfeșnice de
aur (Apoc. 1:12), șapte stele (Apoc. 1:16), șapte lămpi de foc (Apoc. 4:5), șapte peceți
(Apoc. 5:1), cele șapte trâmbițe (Apoc. 8:6), cele șapte urgii (Apoc. 15:1,7), cele șapte
tunete (Apoc. 10:4) etc.
Ce încearcă Dumnezeu să ne spună prin această cifră de șapte? Frecvența cu care
aceasta apare în Biblie scoate în evidență că este ceva mai mult decât un simplu număr.
81
În ura sa față de Dumnezeu, Satana a încercat încontinuu să șteargă din om și din
lucrurile create, orice urmă a semnăturii de șapte a lui Dumnezeu care cumva ar fi putut
aminti de El, Făcătorul întregii creații. Satana știe că șapte este semnul care autentifică
drept original, purtând inscripția: „Creat de către Mine!” Prin urmare vrăjmașul a
depus toate eforturile să îndepărteze o dată și pentru totdeauna acest simbol al
perfecțiunii și, cum nu a fost posibil, s-a străduit din greu să-l denatureze, să-l contrafacă
și în acest fel să-i distrugă influența.
De-a lungul istoriei s-a încercat de multe ori înlocuirea lui șapte – simbol al
autorității lui Dumnezeu – cu alte numere și în mod special cu zece. Atât Apocalipsa
cât și cartea lui Daniel aduc dovezi repetate ale opoziției dintre cifra zece și cifra șapte,
încercând parcă să o supună sau cel puțin să-i știrbească din puterea ei de autoritate (v.
Apoc. 12:3-5,17; 13:1,6-7; 17:3,7,12-14; Dan. 7:7,20-21,24-26). Subminarea autorității lui
Dumnezeu a fost întotdeauna o încercare a omului, asemenea celei de la turnul Babel,
când oamenii s-au străduit din greu să ajungă la porțile cerului pentru a cuceri Cetatea
lui Dumnezeu. Cu cât ne apropiem de sfârșitul timpului pe Pământ, omenirea se va
reuni din nou în jurul principiilor sau zilelor de închinare simbolizate prin oricare alt
număr, dar nu șapte. Oamenii vor încerca încă o dată să șteargă semnătura de șapte a
lui Dumnezeu și să strige cu hotărâre încă o dată: „Nu vrem ca omul acesta să
împărățească peste noi!” (Luca 19:14).
Pe Muntele Sinai, în mijlocul tunetelor și fulgerelor, Dumnezeu Cuvântul a
proclamat cele Zece Porunci. Dumnezeu a decis să le scrie pe piatră astfel încât omul să
înțeleagă că acestea și-au păstrat pe deplin valabilitatea și efectul încă de la creațiune și
vor fi în vigoare întotdeauna, valide pentru toate timpurile până la sfârșitul timpului.
Cele Zece Porunci
1. Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului, din
casa robiei. Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine.
2. Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus
în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te
închini înaintea lor și să nu le slujești; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău,
sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii până
82
la al treilea și la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc și Mă îndur până la al
miilea neam de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele.
3. Să nu iei în deșert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul
nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui.
4. Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești. Să lucrezi șase zile și
să-ți faci lucrul tău. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată
Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul
tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care
este în casa ta. Căci în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea și
tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvântat
Domnul ziua de odihnă și a sfințit-o.
5. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să ți se lungească zilele în țara pe
care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău.
6. Să nu ucizi.
7. Să nu comiți adulter.
8. Să nu furi.
9. Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău.
10. Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui
tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt
lucru care este al aproapelui tău. Exod 20:2-17
Cele Zece Porunci reprezintă o unitate. Încălcarea uneia dintre ele înseamnă să
încalci toată Legea. Se regăsesc în Lege două semnături ale autorității lui Dumnezeu ce
poartă semnul cifrei șapte: Sabatul zilei a șaptea și cea de-a șaptea poruncă („Să nu
comiți adulter”). Satana a declarat război lui Dumnezeu și a încercat să-L doboare cu
mult înainte ca vreo poruncă să fi fost scrisă pe piatră. Când Cele Zece Porunci i-au fost
date omului sub formă scrisă, el urma să facă aceleași încercări susținute pentru a
detrona voia lui Dumnezeu și pentru a și-o impune pe a sa. Satana a fost disperat până
în zilele noastre să încerce să sfideze autoritatea lui Dumnezeu și a lovit încontinuu
toate poruncile, dar în special a patra și a șaptea, de vreme ce ambele au legătură cu cele
două binecuvântări rostite către om în Gradina Edenului. Nimic pe acest pământ nu a
fost lovit cu mai multă forță decât aceste două instituții: căsătoria și Sabatul zilei a
83
șaptea. Fără încetare vrăjmașul a luptat să distorsioneze intenția inițială a lui Dumnezeu
cu privire la cele două și anume aceea de a fi o binecuvântare pentru om.
Legea lui Dumnezeu este instrumentul pe care-l folosește Duhul Sfânt pentru a
ne face expresii vii ale caracterului lui Dumnezeu. Hristos pe Cruce a arătat către cele
Zece Porunci. Prin El, cuvintele lui Dumnezeu nu mai sunt doar pe două table de
piatră, ci Jertfa Sa ar trebui să le graveze veșnic pe tablele inimilor noastre.
„Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda
un legământ nou. Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinții lor, în ziua
când i-am apucat de mână, să-i scot din țara Egiptului, legământ pe care l-au
călcat, măcar că aveam drepturi de soț asupra lor, zice Domnul.” „Ci iată
legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul:
Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; și Eu voi fi Dumnezeul
lor, iar ei vor fi poporul Meu. Nici unul nu va mai învăța pe aproapele sau pe
fratele său, zicând: ’Cunoaște pe Domnul! ’ Ci toți Mă vor cunoaște, de la cel mai
mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, și nu-Mi voi
mai aduce aminte de păcatul lor.”
Ier. 31:31-34
84
XII. BINECUVÂNTĂRI VEȘNICE
„La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era
Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin
El și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El.” „La început Dumnezeu a
făcut cerurile și pământul.” „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, și întinderea lor
vestește lucrarea mâinilor Lui. O zi istorisește alteia acest lucru, o noapte dă de
știre alteia despre el. Și aceasta, fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit:
dar răsunetul lor străbate tot pământul și glasul lor merge până la marginile
lumii.”
Ioan 1:1-3; Gen. 1:1; Ps. 19:1-4
Cuvântul este începutul tuturor lucrurilor create. Cuvântul a fost cu Dumnezeu
și este Dumnezeu. Prin puterea Cuvântului Său, Dumnezeu creează toate lucrurile și
susține toată creația. La începutul planului Său cu privire la om, El a creat cerurile și
pământul. De la cartea Genezei până la cartea Apocalipsei, Biblia vorbește despre
Dumnezeu ca fiind Creatorul nostru. Geneza, prima carte a Bibliei, arată că viața pe
pământ a fost creată în șase zile literale. Încă de la început Dumnezeu a fost continuu
implicat în creația Sa, întrucât El este Creatorul întregii frumuseți din lumea noastră.
Potrivit rapoartelor Scripturii, pământul exista înainte să se fi creat viață pe el, deși
era „pustiu și gol” și peste fața adâncului de ape era întuneric. Toate condițiile creației
au fost minuțios planificate și gândite dinainte, astfel încât această planetă să poată
susține viața. „Duhul lui Dumnezeu se mișca pe deasupra apelor” pentru a pregăti
pământul în vederea celor șase zile de creație ce aveau să urmeze.
1. Dumnezeu, Cuvântul „a zis: ’Să fie lumină!’ Și a fost lumină. Dumnezeu
a văzut că lumina era bună și Dumnezeu a despărțit lumina de întuneric.” „El
[Cuvântul] era viața și viața era lumina oamenilor. Lumina luminează în
85
întuneric și întunericul n-a biruit-o.” „Astfel a fost o seară și apoi o dimineață:
aceasta a fost ziua întâi.” Gen. 1:4-5a; Ioan 1:4-5; Gen. 1:5b
Întunericul domnea peste tot pământul când Dumnezeu Și-a îndreptat atenția
asupra lui. Faptul că „peste fața adâncului de ape era întuneric” nu face altceva decât să
arate că până în acel moment pământul nu era în prezența lui Dumnezeu. Dumnezeu
este Lumina – după cum o declară chiar El (1Ioan 1:5; Ioan 8:12) – și nimic în prezența
Sa nu va rămâne în întuneric. Când Dumnezeu a spus: „Să fie lumină!” se referea la
faptul că El se va apropia de pământ să-i dea lumină. Mâna lui Dumnezeu a indus o
mișcare de rotație pământului și astfel „a despărțit lumina de întuneric”, de vreme ce o
parte a pământului era în întuneric și cea cu fața spre El, era în lumină. După fiecare
etapă a creației Dumnezeu face aceeași afirmație: „a fost o seară și apoi a fost o
dimineață: aceasta a fost ziua [...]”, pentru a sublinia faptul că este DOAR o seară și
DOAR o dimineață în fiecare zi de douăzeci și patru de ore.
2. Dumnezeu, Cuvântul „a zis: ’Să fie o întindere între ape și ea să despartă
apele de ape.’ Și Dumnezeu a făcut întinderea și ea a despărțit apele care sunt
dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Și așa a fost.
Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel a fost o seară și apoi o dimineață:
aceasta a fost ziua a doua.” Gen. 1:6-8
Nevăzând altceva decât ape, Dumnezeu a trecut la următorul pas în planul Său de
creație. A despărțit apele în două: apele terestre și „apele de sus”. „Întinderea” sau cerul
a apărut între „apele de sus” și „apele de jos”. Datorită acestui scut format din „apele de
sus” întreaga planetă avea să aibă o temperatură uniformă și să fie protejată de orice
radiație venită din spațiu. Cerul forma acum o barieră între apele de pe suprafața
pământului și cele de sus. Acesta este momentul când s-a făcut atmosfera pământului.
3. Dumnezeu, Cuvântul „a zis: ’Să se strângă la un loc apele care sunt
dedesubtul întinderii cerului și să se arate uscatul!’ Și așa a fost. Dumnezeu a
numit uscatul pământ iar grămada de ape a numit-o mări. Dumnezeu a văzut că
lucrul acesta a fost bun. Apoi Dumnezeu a zis: ’Să dea pământul verdeață, iarbă
cu sămânță, pomi roditori care să facă rod după soiul lor, care să aibă în ei
86
sămânța lor pe pământ.’ Și așa a fost. Pământul a dat verdeață, iarbă cu sămânță
după soiul ei și pomi, care fac rod și care au sămânța în ei, după soiul lor.
Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Astfel a fost o seară și apoi a fost o
dimineață: aceasta a fost ziua a treia.” Gen. 1:9-13
Nicio plantă sau iarbă, și niciun copac nu poate trăi și da rod în absența luminii.
Nu trebuie să uităm însă că atunci când Dumnezeu, Lumina a spus: „Să fie lumină!”
vorbea despre Sine, de vreme ce doar în ziua a patra a creației a pus luminători pe cer
pentru a lumina pământul. În acest moment al creației pământul era protejat împotriva
frigului cosmic de către „scutul” de ape și avea deja și lumină. Era acum momentul ca
Dumnezeu, Cuvântul să strângă uscatul deasupra apelor numite mări și să spună: „Să
dea pământul verdeață, iarbă cu sămânță, pomi roditori care să facă rod după soiul lor,
care să aibă în ei sămânța lor pe pământ. Și așa a fost.” Este demn de luat în seamă că
verdeața avea sămânța ei și pomii roditori aveau rod după soiul lor pentru a rodi
asemenea generației anterioare. Acest lucru înseamnă că speciile nu se încrucișează,
întrucât fiecare produce după propria-i sămânță.
4. Dumnezeu, Cuvântul „a zis: ’Să fie niște luminători în întinderea cerului
ca să despartă ziua de noapte; ei să fie niște semne care să arate vremile, zilele și
anii; și să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să lumineze pământul.’
Și așa a fost. Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători și anume: luminătorul cel
mare ca să stăpânească ziua și luminătorul cel mai mic ca să stăpânească noaptea;
a făcut și stelele. Dumnezeu i-a așezat în întinderea cerului ca să lumineze
pământul, să despartă ziua de întuneric. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era
bun. Astfel a fost o seară și apoi o dimineață: aceasta a fost ziua a patra.”
Gen. 1:14-19
În primele patru zile ale creației, pământul era învelit doar de lumina slavei lui
Dumnezeu. Acum e momentul ca Dumnezeu să facă înlocuitori pentru lumina Sa.
Astfel, în raport cu pământul sunt făcute două mari corpuri cerești: primul, soarele –
sursa principală de lumină și al doilea, luna, care reflectă lumina solară. Mișcarea acestor
corpuri fac diferența între seară și dimineață, între zi și noapte.
87
5. Dumnezeu, Cuvântul „a zis: ’Să mișune apele de viețuitoare și să zboare
păsări deasupra pământului pe întinderea cerului.’ Dumnezeu a făcut peștii cei
mari și toate viețuitoarele care se mișcă și de care mișună apele, după soiurile lor;
a făcut orice pasăre înaripată după soiul ei. Și Dumnezeu a văzut că erau bune.
Dumnezeu le-a binecuvântat și a zis: ’Creșteți, înmulțiți-vă și umpleți apele
mărilor; să se înmulțească și păsările pe pământ. Astfel a fost o seară și apoi o
dimineață: aceasta a fost ziua a cincea.’” Gen. 1:20-23
În a cincea zi a săptămânii pământul era pregătit pentru viața animală, de vreme
ce toate condițiile au fost îndeplinite: lumină, apă, pământ, plante și fructe pentru
hrană. Acum s-au creat toate tipurile de viețuitoare din apă și din aer. În ciuda
diversității acestora, Dumnezeu le-a creat pe toate după soiul lor.
6. Dumnezeu, Cuvântul „a zis: ’Să dea pământul viețuitoare după soiul lor,
vite, târâtoare și fiare pământești, după soiul lor.’ Și așa a fost. Dumnezeu a făcut
fiarele pământului după soiul lor, vitele după soiul lor și toate târâtoarele
pământului după soiul lor. Dumnezeu a văzut că erau bune. Apoi Dumnezeu a
zis: ’Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să
stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot
pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ.’ ” Gen. 1:24-26
În această zi fiarele, vitele și târâtoarele au fost create din țărână „după soiul lor”;
în aceeași zi Dumnezeu l-a făcut pe om „din țărâna pământului” – parte bărbătească și
parte femeiască – după chipul și asemănarea Sa. Toate celelalte viețuitoare de pe
pământ erau unice în felul lor, însă omul a fost adus la existență ca apogeu al creației,
de vreme ce Dumnezeu S-a avut model chiar pe El. Omul a fost creat după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu și i s-a dat stăpânire peste peștii mări, peste păsările cerului
și peste orice viețuitoare care se mișcă pe pământ. Astfel, Dumnezeu l-a făcut stăpân
peste toată creația, reprezentant al stăpânirii Sale pe Pământ.
„Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a
suflat în nări suflare de viață și omul s-a făcut astfel un suflet viu.”
„Domnul Dumnezeu a luat pe om și l-a așezat în grădina
Edenului ca s-o lucreze și s-o păzească.” „Domnul Dumnezeu a
88
zis: ’Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor
potrivit pentru el.’ Domnul, Dumnezeu a făcut din pământ toate
fiarele câmpului și toate păsările cerului; și le-a adus la om ca să
vadă cum are să le numească; și orice nume pe care-l dădea omul
fiecărei viețuitoare, acela îi era numele. Și omul a pus numele
tuturor viețuitoarelor, păsărilor cerului și tuturor fiarelor
câmpului, dar pentru om nu s-a găsit niciun ajutor care să i se
potrivească. Atunci Domnul a trimis un somn adânc peste om și
omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui
și a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om,
Domnul Dumnezeu a făcut o femeie și a adus-o la om. Și omul a
zis: ’Iată, în sfârșit aceea care este os din oasele mele și carne din
carnea mea! Ea se va numi femeie pentru că a fost luată din om.
De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mamă-sa și se va lipi de
nevastă-sa și vor fi un singur trup.” „Dumnezeu a făcut pe om
după chipul Său, după asemănarea Sa; parte bărbătească și parte
femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat și Dumnezeu le-
a zis: ’Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l;
stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului și peste orice
viețuitoare care se mișcă pe pământ.’ Și Dumnezeu a zis: ’Iată că
v-am dat orice iarbă care face sămânță, care este pe fața întregului
pământ și orice pom care are în el rod cu sămânță: aceasta să fie
hrana voastră. Iar tuturor fiarelor pământului, tuturor păsărilor
cerului și tuturor viețuitoarelor care se mișcă pe pământ care au
în ele suflare de viață, le-am dat ca hrană toată iarba verde.’ Și așa
a fost. Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte
bune. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineață: aceasta a
fost ziua a șasea.” Gen. 2:7,15; 18-24; 1:27-31
Întreaga creație se concentrează pe instituția familiei, formată din parte
bărbătească și parte femeiască. Adam a fost făcut din țărâna pământului și creat după
chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Eva a fost făcută din Adam, din coasta lui, os din
oasele lui, carne din carnea lui, după același chip și asemănare divine. Ea a făcută pentru
89
el, pentru a-l ajuta și mângâia. Dumnezeu ar fi putut s-o facă și pe Eva din țărâna
pământului, însă a decis să facă ceva frumos din Adam, și astfel i-a făcut pe cei doi –
una. Unirea în Dumnezeu și a unuia cu celălalt a fost tipul de relație pe care Dumnezeu
l-a intenționat între un bărbat și o femeie – soț și soție, asemenea celei dintre Hristos și
Mireasa Sa. Bărbatul urma să aibă grijă de femeia lui și s-o iubească ca pe trupul lui și
ea, la rândul ei, să nu poată fi împlinită fără el. După ce Cuvântul a făcut-o pe femeie
din bărbat, El i-a binecuvântat să crească, să se înmulțească și să umple pământul.
Dumnezeu i-a binecuvântat să stăpânească pământul cu tot ce crease pe el. Această
binecuvântare a fost rostită în dreptul lui și ei ca fiind una – soț și soție. „Dumnezeu S-
a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune” (Gen. 1:31).
7. „Astfel au fost sfârșite cerurile și pământul și toată oștirea lor. În ziua a
șaptea Dumnezeu Și-a sfârșit lucrarea pe care o făcuse; și în ziua a șaptea S-a
odihnit de toată lucrarea pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea
și a sfințit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o
zidise și o făcuse.” Gen. 2:1-3
După ce Și-a sfârșit actul creator, în a șaptea zi Dumnezeu S-a odihnit și prin
sfințirea acesteia, a pus-o deoparte drept zi de odihnă pentru om. Era o zi sacră în care
omul să poată reflecta la măreața lucrare de creație a lui Dumnezeu și astfel să se umple
de reverență și dragoste pentru El. Dumnezeu Însuși S-a odihnit în Sabat, dar nu în
mod pasiv. S-a odihnit dedicându-Se creației Sale, punându-Se la dispoziția omului,
oferind privilegiul ființei create să construiască o relație cu Creatorul. Prin faptul că a
binecuvâtat ziua a șaptea, Dumnezeu a înființat un memorial al întregii Sale creații.
Aceasta este cea de-a doua binecuvântare dată omului în Grădina Edenului,
intenționând ca Sabatul să fie o zi de bucurie și odihnă pentru veșnicie. Încredințându-
i-o lui Adam, reprezentantul tuturor oamenilor, Dumnezeu a încredințat-o de fapt
întregii omeniri de pe Pământ. Este o zi sfântă – de veme ce Dumnezeu a sfințit-o – o
zi în care omul trebuie să pună de-o parte îndeletnicirile lumii și să contempleze
lucrările Domnului.
Dacă pe acest Pământ au fost create verdeață, iarbă cu sămânță și pomi roditori,
cu atât mai mult pe Noul Pământ vor fi. Dacă Cuvântul a zis: „Să mișune apele și
uscatul de viețuitoare!”, cu atât mai mult pe Noul Pământ vor fi. În Grădina Edenului
90
– un loc desăvârșit creat de Însuși Dumnezeu – Cuvântul a rostit două binecuvântări
pentru om, pe care nu plănuia să și le ia vreodată înapoi. Cum în Dumnezeu nu este
nici schimbare, nici umbră de mutare, aceste binecuvântări pe care El le-a oferit
cuplului din Eden, urmau să fie împărtășite întregii omeniri, pentru veșnicie. Cele două
instituții pe care Dumnezeu le-a binecuvântat în Grădina Edenului – căsătoria și
Sabatul – au fost instituite spre slava Lui. Dacă Dumnezeu oferă o binecuvântare, sub
nicio formă nu Și-o va lua înapoi, nici acum, nici în veșnicie:
„Căci iată, Eu fac ceruri noi și un pământ nou; așa că nimeni nu-
si va mai aduce aminte de lucrurile trecute și nimănui nu-i vor
mai veni în minte. Ci vă veți bucura și vă veți veseli, pe vecie,
pentru cele ce voi face. Căci voi preface Ierusalimul în veselie și
poporul lui în bucurie.” Isa. 65:17-18
„Eu Însumi Mă voi veseli asupra Ierusalimului și Mă voi bucura de poporul
Meu; nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor, nici glasul țipetelor.”
„Vor zidi case și le vor locui; vor sădi vii și le vor mânca rodul […] căci zilele
poporului Meu vor fi ca zilele copacilor și aleșii Mei se vor bucura de lucrul
mâinilor lor […] vor alcătui o sămânță binecuvântată de Domnul și copiii lor vor
fi împreună cu ei.” „Atunci lupul va locui împreună cu mielul și pardosul se va
culca împreună cu iedul; vițelul, puiul de leu și vitele îngrășate vor fi împreună
și le va mâna un copilaș; vaca și ursoaica vor paște la un loc și puii lor se vor culca
împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de țâță se va juca la gura bortei
năpârcii și copilul înțărcat va băga mâna în vizuina basilicului.” „Lupul și mielul
vor paște împreună, leul va mânca paie ca boul și șarpele se va hrăni cu țărână.
Niciun rău, nicio vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt, zice
Domnul.”
Isa. 65:19,21-23; 11:6-9; 65:25
91
XIII. NU TOT CE SCLIPEȘTE E AUR
„La început Dumnezeu [Dumnezeirea] a făcut cerurile și pământul;
pământul era pustiu și gol. Peste fața adâncului de ape era întuneric și Duhul lui
Dumnezeu se mișca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: ’Să fie lumină!’ și a fost
lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună; și Dumnezeu a despărțit lumina
de întuneric. Dumnezeu a numit lumina zi iar întunericul l-a numit noapte.
Astfel, a fost o seară și apoi o dimineață: aceasta a fost ziua întâi.”
Gen. 1:1-5
„Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări
suflare de viață și omul s-a făcut astfel un suflet viu.” „Domnul Dumnezeu a dat
omului porunca aceasta: ’Poți să mănânci după plăcere din orice pom din gradină,
dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei
mânca din el, vei muri negreșit.” „Atunci Șarpele a zis femeii: ’Hotărât că nu veți
muri; dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide
ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul. Femeia [...] a luat deci din
rodul lui și a mâncat; a dat și bărbatului ei care era lângă ea și a mâncat și el. Atunci
li s-au deschis ochii la amândoi; [și] au cunoscut că erau goi.”
Gen. 2:7,16-17;3:4-7
„Fiii veacului acestuia se însoară și se mărită; dar cei ce vor fi găsiți vrednici
să aibă parte de veacul viitor și de învierea dintre cei morți, nici nu se vor însura,
nici nu se vor mărita [vor fi „verguri” - Apoc. 14:4]. Pentru că nici nu vor putea
muri, căci vor fi ca îngerii. Și vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii.”
Luca 20:34-36
Dumnezeirea există din veșnicie în trei Persoane – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, iar
cele trei Persoane sunt un singur Dumnezeu. Niciuna din Cele trei Persoane ale
Dumnezeirii nu funcționează separat și diferit de Ceilalți doi membri și toți Trei
92
coexistă drept egali din veșnicie. Pentru că Dumnezeu este Dragoste, nu poate trăi doar
pentru Sine. Dragostea Lui Îl „constrânge” să creeze ființe în care să-Și investească
dragostea, ființe care la rândul lor, prin copierea Creatorului, să o reverse din inima lor
atât Lui, cât și semenilor lor. Prin puterea Cuvântului Său, El face toate lucrurile și
susține întreaga creație, toate fiind create din dragoste și pentru Dragoste. El este
Lumina care din întunericul neființei cheamă la viață.
Momentul în care El a despărțit lumina de întuneric a marcat începutul timpului
pe Pământ. Acea primă zi a marcat începutul primei săptămâni, a primei luni, al
primului an, secol și mileniu. Șase zile mai târziu (în a șasea zi) l-a creat pe om – Adam,
din coasta căruia mai târziu a creat-o pe femeie – Eva, os din coasta lui și carne din
pieptul lui. Dumnezeu l-a așezat pe om în grădina Edenului pentru a o păzi și a o lucra.
Atât de mare a fost dragostea Creatorului pusă în om, încât ei – Adam și Eva erau în
permanență una și astfel, unul fără celălalt și amândoi fără Dumnezeu să nu se bucure
de existență pe deplin prin experimentarea unei fericiri adevărate.
În mijlocul grădinii Edenului era un pom, numit „pomul cunoștinței binelui și
răului”. Acesta era „bun de mâncat și plăcut de privit” (Gen. 3:6). Dumnezeu a dat
omului o singură poruncă iar prin liber arbitru, depindea doar de acesta dacă va asculta
sau nu. Omul a fost creat să trăiască liber, dar în același timp într-o dependență
voluntară de Dumnezeu. Dependența relațională a omului de Dumnezeu este singurul
cadru în care libertatea omului se poate manifesta numai și numai în beneficiul său.
Prin cuvintele: „Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul
cunoștinței binelui și răului să nu mănânci” (Gen. 2:16-17), Dumnezeu a restricționat
acțiunile omului. Dumnezeu nu a intenționat să-l priveze pe acesta de vreun bine, de
vreme ce imediat i-a prezentat și consecința neascultării lui: „Vei muri negreșit!” (Gen.
2:17). Aceste cuvinte exprimau un rezultat iminent, o urmare de neschimbat: moartea.
Omului i s-a dat răspundere deplină cu privire la propria-i viață, dar a fost și avertizat
să nu pășească pe un teren interzis, unde Satana l-ar fi putut face să se arunce în moarte
veșnică și haos.
Cuvintele șarpelui: „Hotărât că nu veți muri; dar Dumnezeu știe că în ziua în care
veți mânca din el [pom] vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând
binele și răul” (Gen. 3:5) a introdus în conștiința omului concepția înșelătoare potrivit
93
căreia neascultarea nu ar duce la moarte, ci la o evoluție spre o stare asemenea lui
Dumnezeu. Aceleași cuvinte înșelătoare aveau de asemenea să pună la îndoială
caracterul lui Dumnezeu și motivele Sale, de vreme ce se părea că El a limitat acțiunile
omului din egoism. Astfel, se pare că decizia Sa de a restricționa acțiunile umane Îi
trădează îngrijorarea ca nu cumva omul să devină o ființă asemenea Lui – ceea ce este
cât se poate de fals. Satana a încercat cu rea voință să inducă ideea că Dumnezeu ar fi cu
două fețe, duplicitar, experimentând și amestecând cumva în Sine, binele cu răul.
Prin ignorarea avertizării lui Dumnezeu, Adam și Eva urmau să devină vulnerabili
în fața înșelătoriilor șarpelui. Testul ascultării odată picat nu aducea în dreptul celor
doi nimic altceva decât moartea. Totuși ei n-au murit! În mod clar nu vorbim doar
despre moartea care conduce spre neființă, ci despre cea a unei despărțiri veșnice de
Dumnezeu, sursa dragostei și a vieții. În scurt timp, dragostea lor pentru Dumnezeu și
a unuia pentru celălalt avea să se răcească din ce în ce mai mult, de vreme ce slava
Creatorului care-i învăluia s-a risipit iar chipul și asemănarea lor cu Dumnezeu a pălit
constant. Cea mai teribilă consecință a actului lor necugetat era aceasta: dacă mai
înainte de cădere ei cunoșteau doar BINELE, acum experimentau un amestec de bine
și rău, de altruism și egoism, de adevăr și minciună. Ei au pierdut prezența slavei,
dragostei, păcii și vieții în Dumnezeu, și astfel au căzut într-o stare de căldicel, ajungând
goi de Dumnezeu, dar în schimb plini de sine. Din acel moment, toți oamenii
experimentează un amestec continuu de bine și rău, de binecuvântare și blestem. De
atunci, toți oamenii sunt puși în fața unei alegeri ce duce fie la viață, fie la moarte.
Ultima generație va avea parte de o înviere din această stare babiloniană
blestemată de amestec al binelui cu răul, al luminii cu întunericul. Dumnezeu, Cel care
a despărțit în prima zi lumina de întuneric, o va face din nou prin Duhul Sfânt. Acum
este momentul unei învieri din dualism, din acea stare de căldicel. Cei o sută patruzeci
și patru de mii vor fi singurii care vor răspunde atunci când Dumnezeu îi cheamă de la
moarte la viață, prin puterea Cuvântului (Ioan 5:24,25), devenind astfel fii și fiice ale
învierii (Luca 20:34-36; Ioan 1:11-12).
„Fiii veacului acestuia se însoară și se mărită; dar cei ce se vor găsi
vrednici să aibă parte de veacul viitor și de învierea dintre cei
morți, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Pentru că nici
94
nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii. Și vor fi fiii lui
Dumnezeu, fiind fii ai învierii.” Luca 20:34-36
„Fiii veacului acestuia se însoară și se mărită” – aceste cuvinte se referă la cei
care „dorm în țărâna pământului” (Daniel 12:2) înainte de cea de-a doua venire a lui
Hristos. Ei sunt cei care împlinesc cuvintelor Mântuitorului: „Cum s-a întâmplat în
zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla și la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în
zilele dinainte de potop, când mâncau și beau, se însurau și se măritau, până în ziua
când a intrat Noe în corabie, și n-au știut nimic, până când a venit potopul și i-a luat pe
toți, tot așa va fi și la venirea Fiului omului.” (Mat. 24:37-39)
„Dar cei ce vor fi găsiți vrednici să aibă parte de veacul viitor și de învierea
dintre cei morți nu se vor însura, nici nu se vor mărita” – se referă la cei ce vor fi
găsiți vrednici de către Dumnezeu să se bucure de binecuvântări veșnice. Ei sunt
„fecioarele înțelepte” care în momentul auzirii strigării: „Iată Mirele!” au fost gata și au
intrat cu El în odaia Sa de nuntă. Ei sunt cei găsiți vrednici care sunt conștienți de
solemnitatea și importanța timpului în care trăiesc și astfel, nu se însoară și nici nu se
mărită, ei fiind „cei înțelepți [care] vor străluci ca strălucirea cerului și [care] vor învăța
pe mulți să umble în neprihănire.” (Dan. 12:3)
„Pentru că nici nu vor putea muri căci vor fi ca îngerii”– aceste cuvinte se
referă la cei ce vor fi luați la Cer fără să guste moartea („nu vom adormi toți”, „noi cei
vii care vom fi rămas” – 1Cor. 15:51; 1Tes. 4:17). Ei „vor fi ca îngerii” în privilegiul și
unicitatea slujirii lor, în comparație cu cea a generațiilor anterioare.
„Și vor fi fiii [și fiicele] lui Dumnezeu, fiind fii [și fiice] ai învierii” – se
vorbește aici despre acea înviere din dualitate, înviere de la „moarte” la Viață, prin
puterea și călăuzirea Duhului Sfânt. Doar prin primirea ploii târzii putem auzi glasul
Fiului lui Dumnezeu: „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele și
crede în Cel ce M-a trimis are viața veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte
la VIAȚĂ. Adevărat vă spun, că vine ceasul, și acum a și venit, când cei morți vor auzi
și cei ce-l vor asculta, VOR ÎNVIA” (Ioan 5:24-25). „Mulți dintre cei ce dorm în țărâna
pământului [au preocupările acestei lumi] se vor scula [vor veni la cunoștința
ADEVĂRULUI]: unii pentru viața veșnică [cei 144.000] și alții pentru ocară și rușine
veșnică [cei ce nu vor accepta invitația lui Dumnezeu]. Cei înțelepți [înviați/treziți de
95
către Duhul Sfânt] vor străluci ca strălucirea cerului și cei ce vor învăța pe mulți să
umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac și în veci de veci” (Dan. 12:2-3).
„Iată, Eu vin curând; și răsplata Mea este cu Mine ca să dau fiecăruia după
fapta lui.” „Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ți ia cununa.” „Numai
țineți cu tărie ce aveți, până voi veni! Celui ce va birui și celui ce va păzi până la
sfârșit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste Neamuri. Le va cârmui cu un toiag
de fier și le va zdrobi ca pe niște vase de lut, cum am primit și Eu putere de la
Tatăl Meu. Și-i voi da luceafărul de dimineață.”
Apoc. 22:12; 3:11; 2:25-28
96
XIV. DINCOLO DE ORIZONT
1. „Și am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie
veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei
seminții și oricărui norod. El zicea cu glas tare: ’Temeți-vă de Dumnezeu și dați-
I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui; și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și
pământul, marea și izvoarele apelor!’ ”
Apoc. 14:6-7
Mijlocirea Marelui nostru Preot, Iisus Hristos, este pe punctul de a se încheia.
Chiar în acel moment Domnul Se va dezbrăca de haina Sa de Mijlocitor și o va îmbrăca
pe cea de Rege, pentru a pedepsi o lume nelegiuită și răzvrătită. Mai înainte ca mânia
lui Dumnezeu să fie vărsată peste oameni, un înger este văzut venind spre Pământ cu o
Evanghelie veșnică. Vestea Bună pentru om este următoarea: la Calvar Domnul nostru
Iisus Hristos a băut până la fund, în locul păcătosului, paharul mâniei unui Dumnezeu
răzbunător de păcat. A fost momentul reconcilierii lui Dumnezeu cu umanitatea, prin
sângele unicului Său Fiu. De atunci, El este la dispoziția omului, pentru ca acesta să
vină la Adevăr și să poată construi o relație cu El. Vestea Bună este că Cerul are de oferit
o împărăție iar această împărăție este lângă noi. Prin mesajul acestui înger, Dumnezeu
insistă ca întreaga omenire să accepte oferta Sa și să se bucure de binecuvântări veșnice.
2. „Apoi a urmat un alt înger, al doilea și a zis: ’A căzut, a căzut Babilonul,
cetatea cea mare care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!’ ”
Apoc. 14:8
„Babilonul” din mesajul celui de-al doilea înger se referă la o putere politico-
religioasă care „se va încumeta să schimbe vremile și legea” (Dan. 7:25). „Babilon”
înseamnă amestec de adevăr și minciună, de sacru și profan. Verdictul „A căzut!”
vizează în mod clar o putere contemporană a căror acțiuni și decizii sunt descrise cel
97
mai bine de conceptul de „Babilon”. Ce putere din zilele noastre pretinde atât
recunoaștere politică cât și religioasă? Instituția la care se face referire este cea care i-a
persecutat fără milă pe slujitorii lui Dumnezeu în timpul Evului Mediu. Vorbim despre
acea putere care timp de 1260 de ani a îndrăznit în mod sfidător să verse sângele
milioanelor de sfinți care au „îndrăznit” să împărtășească Adevărul. Este acea instituție
care prin impunerea recunoașterii autorității unui om drept Înlocuitor al lui
Dumnezeu pe Pământ, plănuiește să întoarcă privirile oamenilor de la Hristos și jertfa
Sa, spre propriile fapte pentru „salvarea” omului. Este acea instituție care foarte curând
„se va [mai] încumeta să schimbe vremile și legea” – de această dată la scară mondială
– și „va rosti vorbe mari și hule” (Dan. 7:25) împotriva lui Dumnezeu și a numelui Său.
Această instituție este Papalitatea.
„Ea și-a deschis gura și a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu,
să-I hulească Numele [...] I s-a dat o gură care rostea vorbe mari și hule.”
Apoc. 13:6-5
Cuvintele „I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari și hule” arată spre un sistem
ierarhic care este condus se pare de o persoană acuzată de către Dumnezeu că rostește
hule. Dar ce înseamnă de fapt „a huli”? Ar fi prea ușor să oferim o definiție din
dicționar. Pentru a clarifica termenul prin exemplificare, ar trebui să ne amintim ocazia
în care un om este adus de către prietenii săi la Iisus spre a fi vindecat. Oamenii aceia au
făcut un efort deosebit pentru a-l coborî pe suferind prin tavan la Marele Vindecător;
„când le-a văzut Iisus credința, a zis slăbănogului: ’Fiule, păcatele îți sunt iertate!’ ”
(Marcu 2:5). Dumnezeu era Cel care a rostit aceste cuvinte, singurul în măsură să ierte
păcate. Care a fost reacția oamenilor la auzul acestor cuvinte? „Unii dintre cărturari,
care erau de față, se gândeau în inimile lor: ’Cum vorbește omul acesta astfel? Hulește!
Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?’ ” (Marcu 2:6-7) Hula a fost
motivul pentru care L-au dat la moarte, pentru că le-a zis că este Fiul lui Dumnezeu.
„Marele preot a luat cuvântul și I-a zis: ’Te jur pe Dumnezeul cel
viu, să ne spui dacă ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu’. ’Da’, i-a
răspuns Iisus, ’sunt!’ [...] Atunci marele preot și-a rupt hainele și
98
a zis: ’A hulit! Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum ați
auzit hula Lui.’ ” Mat. 26:63-65
Papa s-a autodeclarat „Tată și Învățător al tuturor creștinilor”, deși Hristos ne-a
avertizat să nu numim pe nimeni afară de El, Învățătorul nostru: învățător (Mat. 23:10),
pe nimeni afară de Tatăl nostru ceresc: tată (Mat. 23:9). Papa pretinde a fi infailibil, deși
Biblia nu susține această învățătură („Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui
Dumnezeu” – Rom. 3:23). De-a lungul istoriei bisericii, în repetate rânduri papii și-au
declarat dumnezeirea. Ca presupus succesor al lui Petru, Papa pretinde că ține locul lui
Dumnezeu pe Pământ. Ceea ce pare că-i scapă din vedere, însă este că doar Unul Îl
reprezintă pe Hristos pe Pământ, Duhul Adevărului care, conform făgăduinței lui
Hristos: „Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14:18), a fost revărsat peste Biserica lui Hristos la
Cincizecime și de-atunci fără întrerupere este la cârma ei. Duhul Sfânt a fost Cel care a
mângâiat poporul lui Dumnezeu, atât în catacombe cât și în munți. El a fost Cel care i-
a mângâiat pe martirii arși pe rug! Duhul Sfânt a fost, este și va fi pentru totdeauna
Conducătorul Bisericii, atâta timp cât va fi o Biserică a Sa pe Pământ. Conducerea I-a
fost acordată Lui, Celui veșnic, nu unui muritor supus slăbiciunii și morții.
Doar Dumnezeu poate ierta păcatele: „Iisus a zis [...] Dar, ca să știți că Fiul omului
are putere pe pământ să ierte păcatele.” (Matei 9:4,6). Totuși, indulgențele au devenit
tot mai populare în Evul Mediu drept răsplată pentru fapte bune și pioșenie. Papa
acorda iertare de păcate prin indulgențe, și astfel viață veșnică, iar Dumnezeu trebuia să
Se conformeze. Indulgența înseamnă: „iertarea în fața lui Dumnezeu a pedepsei
vremelnice datorate păcatelor a căror vină este ștearsă deja, iertare pe care credinciosul
bine dispus sufletește o obține în condiții determinate, prin acțiunea Bisericii care, în
calitate de distribuitoare a răscumpărării, împarte și aplică, prin autoritatea ei, tezaurul
îndestulărilor aduse de Cristos și de sfinți. Indulgența este parțială sau plenară, după
cum eliberează în parte sau în totalitate de pedeapsa vremelnică datorată păcatului.
Indulgențele pot fi aplicate celor vii sau celor răposați” (Catehismul Bisericii Catolice,
nr. 1471). Sfintele Scripturi spun foarte clar că „fără vărsare de sânge [al lui Hristos] nu
este iertare” (Evrei 9:22). Indulgențele îi pot amăgi pe creștini să încerce să-și câștige
mântuirea prin fapte și astfel anulează lucrarea de ispășire a lui Hristos.
99
„I s-a dat să facă război cu sfinții și să-i biruiască. Și i s-a dat stăpânire peste
orice seminție, peste orice norod, peste orice limbă și peste orice neam. Și toți
locuitorii pământului i se vor închina, toți aceia al căror nume n-a fost scris de la
întemeierea lumii, în cartea vieții Mielului care a fost junghiat. Cine are urechi să
audă! Cine duce pe alții în robie, va merge și el în robie. Cine ucide cu sabie
trebuie ucis cu sabie. Aici este răbdarea și credința sfinților.” Apoc. 13:7-10
De-a lungul istoriei, Biserica Romană a desconsiderat, a călcat în picioare și a negat
lucrarea lui Hristos, Marele nostru Preot și lucrarea Duhului Sfânt, interpunându-se
între om și Dumnezeu. Nu trebuie să uităm că această instituție s-a încumetat să
schimbe vremile și Legea prin desființarea poruncii a doua care interzice adorația
chipurilor cioplite. În plus, Biserica Romană și-a permis, fără vreo împuternicire din
partea lui Dumnezeu, să-i facă pe oameni să se închine duminica, prima zi a săptămânii,
anulând astfel porunca a patra a Legii lui Dumnezeu.
„Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești. Să lucrezi șase
zile și să-ți faci lucrul tău. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă
închinată Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în
ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta,
nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în șase zile a făcut
Domnul cerurile, pământul și marea, și tot ce este în ele, iar în
ziua a șaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua
de odihnă și a sfințit-o.” Exod 20:8-11
Istoria Romei papale este una a torturii și a măcelului. Papalitatea are o lungă
istorie de persecuție a sfinților lui Dumnezeu. Istoria violentă a Bisericii Romane și-a
atins apogeul în Evul Mediu, când oricine îndrăznea să contrazică învățăturile bisericii
urma să fie acuzat de erezie și drept urmare, pedepsit. Pentru început, era excomunicat.
Prin excomunicare, devenea anatema, era exclus din biserică și privat de toate drepturile
de închinare. În perioada Evului Mediu, Biserica Romană a ținut mulțimile în
ignoranță cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu și preoții țineau în frâu toate aspectele
vieții. Ici și colo, mai era câte unul doritor să lumineze în întuneric un licăr de Adevăr,
dar era redus imediat la tăcere. Inchiziția, un tribunal religios, a fost înființată de către
biserică pentru a face față valului din ce în ce mai mare de „erezie” și pentru a aduce o
100
uniformitate religioasă. Urmărea să suprime pe oricine îndrăznea să aibă sau să exprime
o părere diferită de cea a Bisericii. Așa-numiții eretici erau arși pe rug cu sutele de mii.
„Oricine va vrea să-și scape viața, o va pierde; dar oricine își va
pierde viața din pricina Mea și din pricina Evangheliei, o va
mântui.” Marcu 8:35
„Și a făcut ca toți: mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi, să primească
un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde
fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei.”
Apoc. 13:16-17
Peste puțin timp, acestei Instituții i se va acorda autoritatea de a hotărî cine merită
să moară și cine merită să trăiască. Cei care nu se vor conforma învățăturilor ei, cei care
nu vor recunoaște autoritatea Instituției Papale, indiferent de naționalitate, etnie sau
denominațiune religioasă „să nu poată cumpăra sau vinde” fără să aibă un semn „pe
mâna dreaptă sau pe frunte”, adică „numele fiarei” sau „numărul numelui ei”.
3. „Apoi a urmat un alt înger, al treilea și a zis cu glas tare: ’Dacă se închină
cineva fiarei și icoanei ei și primește semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea și el
din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; și va
fi chinuit în foc și în pucioasă, înaintea sfinților îngeri și înaintea Mielului. Și
fumul chinurilor lor se suie în sus în vecii vecilor. Și nici ziua și nici noaptea n-
au odihnă cei ce se închină fiarei și icoanei ei și oricine primește semnul numelui
ei!” Apoc. 14:9-11
În curând omenirea va fi pusă în fața celui mai mare test: să se închine fie lui
Dumnezeu, fie aceluia care nu este Dumnezeu; să asculte fie de Legea lui Dumnezeu,
fie de o lege ca nu-I aparține. În curând intențiile veșnice ale lui Dumnezeu vor fi puse
la îndoială iar interesele lumii vor fi înălțate. În curând Legea lui Dumnezeu va fi călcată
în picioare pe față și va fi smulsă din conștiința omului. Prin alegerea de a se pune de
partea adversă Legii divine și a Dătătorului ei, omenirea va declara război Cerului.
Momentul închiderii harului marchează începutul unui drum fără întoarcere. Va fi
101
prea târziu atunci să se reconsidere poziția față de Dumnezeu și să se ia o decizie în
consecință. La închiderea harului copiii lui Dumnezeu vor fi fost deja sigilați.
„Și am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui și
care avea pecetea Dumnezeului celui Viu. El a strigat cu glas tare
la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul și
marea, zicând: ’Nu vătămați pământul, nici marea, nici copacii,
până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului
nostru!’ Și am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiți: o sută
patruzeci și patru de mii, din toate semințiile fiilor lui Israel.”
Apoc. 7:2-4
Înțelegem că în curând îngerul distrugător va turna mânia lui Dumnezeu peste
această lume. Copiii lui Dumnezeu se vor bucura de protecție divină, de vreme ce au
sigiliul lui Dumnezeu pe frunte sau pe mână. Potrivit definiției, sigiliul este un semn
distinctiv, o marcă a autenticității documentului asupra căruia este aplicat. Acesta
trebuie să conțină în mod obligatoriu trei elemente pe care orice pecete împărătească le
are: numele cârmuitorului, funcția sau titulatura, și teritoriul asupra căruia se
domnește. După cum am văzut într-un capitol anterior, întâlnim în mod repetat în
Scripturi numărul șapte ca marcă a autorității lui Dumnezeu peste toate lucrurile; însă
această cifră pusă alături de un „semn” de-al lui Dumnezeu se regăsește doar în două
cazuri: semnul curcubeului celor șapte culori (memorial al potopului, un semn al
promisiunii lui Dumnezeu că un dezastru planetar de acest fel nu se va mai repeta) și
Sabatul zilei a șaptea (memorial al creațiunii și semn al sfințirii).
Curcubeul celor șapte culori, semn al legământului între Dumnezeu și orice
făptură de pe Pământ („semn al legământului, pe care îl fac între Mine și voi.” – Gen.
9:12) nu poate fi marca sigilării finale pentru Dumnezeu, întrucât nu deține îmbinarea
celor trei elemente definitorii ale unui sigiliu; în plus, aplicarea lui fie pe frunte, fie pe
mână e un lucru lipsit de realism:
„Curcubeul va fi în nor; și Eu Mă voi uita la el ca să-Mi aduc
aminte de legământul cel veșnic.” Gen. 9:16
Totuși, regăsim și o altă „pecete de șapte”, de această dată aplicată pe Legea celor
Zece Porunci: Sabatul zilei a șaptea. De vreme ce Legea celor Zece Porunci reprezintă o
102
reflectare a caracterului lui Dumnezeu, nu este o surpriză că aceasta conține sigiliul lui
Dumnezeu. În timp ce anumite porunci conțin doar Numele lui Dumnezeu, doar
porunca a patra conține toate cele trei elemente ale unui sigiliu: Numele lui Dumnezeu
– Domnul, funcția – Creator, teritoriul de cârmuire – „cerurile, pământul și marea, și
tot ce este în ele”. Porunca începe astfel: „Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o
sfințești” și în acest fel sigiliul este aplicat pe toată Legea.
„Le-am dat și Sabatele Mele să fie un semn între Mine și ei, pentru
ca să știe că Eu sunt Domnul, care-i sfințesc.” „Sfințiți Sabatele
Mele, căci ele sunt un semn între Mine și voi, ca să știți că Eu sunt
Domnul Dumnezeul vostru.” „Să nu care cumva să nu țineți
Sabatele Mele căci acesta va fi între Mine și voi și urmașii voștri
un semn după care se va cunoaște că Eu sunt Domnul care vă
sfințesc.” „Acesta va fi între Mine și copiii lui Israel un semn
veșnic; căci în șase zile a făcut Domnul cerurile și pământul iar în
ziua a șaptea s-a odihnit și a răsuflat.” Ezec. 20:12,20; Exod 31:13,17
„Adu-ți aminte că și tu ai fost rob în țara Egiptului și domnul
Dumnezeu te-a scos din ea cu mână tare și cu braț întins: de aceea
ți-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău să ții ziua de odihnă.”
„Timp de șapte zile să mănânci azimi iar în ziua a șaptea să fie o
sărbătoare în cinstea Domnului.” „Să-ți fie ca un semn pe mână
și ca un semn de aducere aminte pe frunte între ochii tăi, pentru
ca legea Domnului să fie întotdeauna în gura ta. Căci cu o mână
puternică te-a scos Domnul din Egipt.” Deut. 5:15; Exod. 13:6,9
Despre Sabat stă scris nu numai că a fost dat pentru om, ci și că a fost binecuvântat
și sfințit de la creațiune, și așa este de atunci. Dacă omul a fost sfințit atunci indirect
prin onoarea și responsabilitatea ce i s-a oferit, aceea de a fi purtător de chip și asemănare
divină, Sabatul a fost sfințit printr-o acțiune directă a lui Dumnezeu (Gen. 2:3). Sabatul
urma să amintească pentru eternitate atât de originea omului cât și de responsabilitățile
acestuia în raport cu Dumnezeu. Actul de a aplica sigiliul pe mână sau pe frunte trebuie
să fie înțeles într-un sens figurat. Interdicția lui Dumnezeu de a lucra în Sabat implică
103
două aspecte. Un prim aspect ar fi cel practic (un meșteșug, o meserie sau alte mijloace
de câștigare a existenței – „mână”); al doilea, aspectul mental (închinare – „frunte”).
Dacă semnul autorității lui Dumnezeu este Sabatul poruncii a patra, care poate fi
semnul autorității fiarei ce s-a încumetat și se va mai încumeta încă o dată sa schimbe
vremile și Legea? Avem posibilitatea să aflăm chiar din surse aparținând Bisericii
Catolice:
„Poate că cel mai cutezător lucru, cea mai revoluționară schimbare pe care
biserica a făcut-o vreodată, a avut loc în primele secole. Ziua sfântă, Sabatul,
a fost schimbat din sâmbătă în duminică. Ziua Domnului (dies domini) a
fost aleasă, nu printr-o îndrumare prezentă în Scripturi, ci prin propria
putere a Bisericii.”
(The Sentinel, Saint Catherine Catholic Church, Michigan, 21 Mai, 1995)
„Păzirea duminicii de către protestanți este un omagiu pe care ei îl aduc fără
voia lor autorității Bisericii Catolice.”
(Mgr. Segur, Plain Talk About the Protestantism of Today, pag. 213)
Există creștini adevărați în fiecare biserică (inclusiv în cea Romano-Catolică) care
cu sinceritate cred că duminica este Sabatul rânduit de Dumnezeu și o păzesc cu
sfințenie. Ar fi absurd să considerăm că cei ce se închină lui Dumnezeu în ziua
duminicii, din neștiință și din toată inima poartă pe fruntea sau pe mâna lor semnul
fiarei. Aceștia s-ar putea să nu știe că de fapt împăratul Constantin a fost cel care prin
legea dată la 7 martie 321 a schimbat ziua de odihnă din sâmbătă în duminică.
Dumnezeu primește sinceritatea acestora de a păzi duminica, de vreme ce ei cred că
astfel cinstesc Sabatul biblic. Însă în momentul în care oamenii sunt puși în fața
adevărului cu privire la adevăratul Sabat, Dumnezeu Se așteaptă ca aceștia să intre în
armonie cu Legea Sa. Când păzirea duminicii va fi impusă prin lege, toți oamenii se vor
confrunta cu luarea unei decizii, aceea de a face fie voia lui Dumnezeu, fie cea a
papalității.
Dumnezeu Se așteaptă ca în urma înțelegerii acestei solii, fiecare dintre noi să luăm
poziție de partea Lui. Nimeni nu va fi scutit de responsabilitatea de a lua cu fermitate
și repede o decizie, fie de partea lui Dumnezeu, fie împotriva Sa. Acceptarea lui Hristos
și a adevărului Său e singura modalitate de a fi mântuit. În fața judecăților care urmează
104
să fie vărsate peste o lume răzvrătită toți sunt egali, dar singurii ocrotiți de către
Dumnezeu sunt sfinții, „care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Iisus
Hristos” (Apoc. 12:17).
„Aici este răbdarea sfinților care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința
lui Iisus.”
Apoc. 14:12
105
XV. A CĂZUT BABILONUL
„După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare
putere; și pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare și a zis: ’A
căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaș al dracilor, o închisoare a
oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate și urâte; pentru că
toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei și împărații pământului au
curvit cu ea și negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei.’”
Apoc. 18:1-3
Imaginați-vă următorul scenariu. Pe de-o parte, Hristos, singurul Fiu al Tatălui,
ce S-a întrupat într-o fire asemănătoare păcatului, făcând mijlocire pentru noi și
curățându-Și poporul în sângele Său, vărsat pentru păcatul omului. Pe de cealaltă parte,
Scaunul Romei, emițând o bulă papală potrivit căreia păcătosului i se oferă iertare prin
fapte bune! Incredibil, nu-i așa? Pe de-o parte, Hristos, îmbrăcându-Și Biserica în
lucruri scumpe „învăluită în soare, cu luna sub picioare și cu o cunună de douăsprezece
stele pe cap” (Apoc. 12:1) și „cu in subțire, strălucitor și curat” (Apoc. 19:8) astfel încât
aceasta să reflecte imaginea pentru care Și-a vărsat sângele și a plătit cu trudă, durere și
sudoare. Pe de cealaltă parte, Papalitatea, afirmând că mântuirea se poate câștiga prin
eforturi personale! Un scenariu fantezist s-ar putea zice! Fals.
„Indulgența plenară a jubileului va putea fi obținută și grație inițiativelor
care actualizează într-o manieră concretă și generoasă spiritul pocăinței care
este ca și sufletul jubileului. De exemplu, abținerea timp de o zi de la lucruri
superflui (de la fumat, băuturi alcoolice, postind sau practicând abstinența
conform normelor generale ale Bisericii și specificărilor Episcopatelor) și
dând celor săraci suma de bani corespunzătoare; susținerea printr-o
contribuție semnificativă a operelor cu caracter religios sau social (în special
în favoarea copiilor abandonați, a tinerilor aflați în dificultate, a bătrânilor
106
nevoiași, a străinilor în țările în care ei caută condiții mai bune de viață);
dedicarea unei anumite părți din timpul liber pentru activități care sunt în
interesul comunității sau alte forme asemănătoare de jertfă personală.”
(Roma, Penitențiaria Apostolică, 29 noiembrie 1998)
Astfel, principiul babilonian din vechime, cel al urcării la Cer prin eforturi
personale, este repus în drepturi în mod triumfător, ca și în Evul Mediu când s-au
introdus indulgențele. Din nou oamenii se străduiesc prostește să construiască „turnuri
Babel”, spre a atinge nesfârșitul. Prin această bulă papală, Papalitatea declară din nou
deschis că stă în puterea ei să ierte păcate, pretinzând pe față că are capacitatea să
mântuiască muritorii. Calvarul lui Hristos, durerea inimii Sale când a rostit:
„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit” nu au nici cea mai mică
valoare. Puterea răscumpărătoare a Jertfei lui Hristos este cu rușine declarată nulă!
„Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci ziua Domnului
nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credință și de a se
descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se
înalță mai presus de tot ce se numește ’Dumnezeu’ sau vrednic de
închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se
drept Dumnezeu.” 2Tes. 2:3-4
În zilele noastre, milioane de oameni au fost înșelați să accepte subminarea Jertfei
lui Hristos. Mijlocirea bisericii pentru păcat a devenit atât de populară, însă trebuie să
înțelegem că această mijlocire nu este făcută cu Dumnezeu, ci cu vrăjmașul Său: „A
ajuns un locaș al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei
păsări necurate și urâte” (Apoc. 18:2). Din nefericire, mijlocirea bisericii pentru păcat
nu este singura credință amăgitoare din istoria păcatului pe Pământ. Mai este și alta, tot
atât de gravă: nemurirea sufletului, care a atras după sine acordarea permisiunii bisericii
să dispună după propriul plac de „sufletele” oamenilor, să jongleze cu ele și cu
mântuirea lor. Această amăgire are drept „fundament” prima minciună ce s-a spus
vreodată pe Pământ, rostită în grădina Edenului de către cel mai mare mincinos posibil,
Satana: „Hotărât, că nu veți muri” (Gen. 3:4).
Dumnezeu a informat omul foarte clar cu privire la consecințele unei posibile
căderi, chiar mai dinainte ca păcatul să intre în lume: „căci în ziua în care vei mânca din
107
el [pomul cunoștinței binelui și al răului] vei muri negreșit” (Gen. 2:17). Consecința
dezastruoasă a neascultării lui Adam de Dumnezeu a fost că toată omenirea urma să fie
condamnată la osândă veșnică. Cuvintele amăgitoare ale Satanei: „Hotărât, că nu veți
muri!” urmau să devină fundamentul doctrinei purgatoriului a Papalității. Învățătura
potrivit căreia omul este nemuritor nu își găsește sprijin în Scriptură. Cea mai grosolană
minciună spusă vreodată avea să acorde mai târziu bisericii dreptul de a jongla cu
„sufletele” oamenilor, trimițându-le fie în Rai, fie în iad – după cum îi dicta inima cât
și starea de (ne)mulțumire în urma vânzării de fapte bune. Ceea ce părea la început o
învățătură șubredă avea să se transforme într-o doctrină distructivă și de condamnat:
nemurirea sufletului. Adevărul Sfintelor Scripturi este doar unul: omul este țărână iar
toată truda lui sub soare este „până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci
țărână ești și în țărână te vei întoarce” (Gen 3:19). Doar Dumnezeu este nemuritor
întrucât El este „Împăratul împăraților și Domnul domnilor, singurul care are
nemurirea, care locuiește într-o lumină de care nu poți să te apropii [...] care are cinstea
și puterea veșnică” (1Tim. 6:15-16).
„Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului și i-a suflat în nări
suflare de viață și omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Gen. 2:7). Un om viu sau un suflet
viu este combinația dintre țărâna modelată de El (trupul) și suflarea de viață (suflată în
nările acelui trup creat). Un suflet viu (o ființă) trăiește doar prin Hristos, întrucât El
este „adevărata Lumină care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1:9). Atâta
timp cât suflarea de viață a lui Hristos este în om, acel om trăiește, adică este un suflet
viu; în momentul în care El Își retrage susținerea vieții din om (suflarea de viață), acel
om moare, țărâna întorcându-se astfel în țărână.
„Îți ascunzi Tu fața, ele tremură; le iei Tu suflarea, ele mor și se
întorc în țărâna lor.” „Suflarea lor trece, se întorc în pământ și în
aceeași zi le pier și planurile lor.” „Dar adu-ți aminte de Făcătorul
tău în zilele tinereții tale până nu vin zilele cele rele [...] până nu
se întoarce țărâna în pământ cum a fost și până nu se întoarce
duhul la Dumnezeu care l-a dat”, [căci] „cei vii, în adevăr, măcar
că știu că vor muri; dar cei morți nu știu nimic și nu mai au nicio
răsplată, fiindcă și pomenirea li se uită. Și dragostea lor și ura lor
108
și pizma lor, de mult au și pierit și niciodată nu vor mai avea parte
de tot ce se face sub soare.” „Tot ce găsește mâna ta să facă, fă cu
toată puterea ta! Căci, în Locuința morților în care mergi, nu mai
este nici lucrare, nici chibzuială, nici știință, nici înțelepciune!”
Ps. 104:29; 146:4; Ecl. 12:1,7; 9:5-6,10
„În adevăr, după cum Tatăl înviază morții și le dă viață, tot așa și
Fiul dă viață cui vrea.” „Căci după cum Tatăl are viață în Sine, tot
așa a dat și Fiului să aibă viața în Sine” „Nu vă mirați de lucrul
acesta; pentru că vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi
glasul Lui și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia
pentru viață; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată.”
Ioan 5:21,26,28-29
Sfintele Scripturi facilitează o înțelegere corectă a stării omului în moarte.
Moartea este descrisă de către Cuvântul lui Dumnezeu drept „somn”. Moartea nu este
o ușă către nemurire, ci o stare de inactivitate și inconștiență totală. Potrivit Bibliei toate
aparițiile celor ce au murit (sfinți, Fecioara Maria, rude, prieteni, etc.) nu sunt altceva
decât duhuri ale demonilor ce fac minuni pentru a înșela, de este cu putință, chiar și pe
cei aleși (Mat. 24:24). Oamenii nu pot învia singuri, doar Dumnezeu decide dacă morții
se vor trezi la cea de-a doua venire a lui Hristos, făcând parte din prima înviere spre a
moșteni viața veșnică, sau rămân în mormânt până la cea de-a doua înviere spre a fi
nimiciți în iazul de foc care este moartea a doua. (Iov 14:21; Ezec. 18:4; Mat. 22:30; Ioan
11:24-25; Fapte 2:29, 34; Col. 3:4; 1Cor. 15:22-23; 1Tes. 4:15-17; Apoc. 14:13, 20:5, 21:4; Evr.
9:24; Isa. 26:14; Ecl. 3:20)
„Apoi am văzut ieșind din gura Balaurului și din gura fiarei și din
gura prorocului mincinos trei duhuri necurate care semănau cu
niște broaște. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne
nemaipomenite și care se duc la împărații pământului întreg ca
să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui
Atotputernic.” Apoc. 16:13-14
109
„Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieșiți din mijlocul ei, poporul
Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu fiți loviți cu urgiile ei! Pentru că
păcatele ei s-au îngrămădit și au ajuns până în cer; și Dumnezeu Și-a adus aminte
de nelegiuirile ei.”
Apoc. 18:4-5
110
XVI. ATENTAT LA COROANA CERULUI
„Du-te Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse și pecetluite până la
vremea sfârșitului. Mulți vor fi curățiți, albiți și lămuriți; cei răi vor face răul și
niciunul dintre cei răi nu va înțelege, dar cei pricepuți vor înțelege.” „Cine este
înțelept să ia seama la aceste lucruri! Cine este priceput să le înțeleagă! Căci căile
Domnului sunt drepte; și cei drepți umblă pe ele; dar cei răzvrătiți cad pe ele.”
„Cei înțelepți vor străluci ca strălucirea cerului și cei care vor învăța pe mulți să
umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac și în veci de veci.”
Dan. 12:9-10; Osea 14:9; Dan. 12:3
Profeția este cea mai puternică dovadă că Biblia este Cuvântul confirmat a lui
Dumnezeu. Dacă studiem cartea lui Daniel și cartea Apocalipsei vom descoperi că
ambele vorbesc despre viața noastră într-un mod mai realist decât orice publicație a
zilelor noastre. Ambele cărți descoperă că Dumnezeu este atotștiutor și la cârmă iar
nimic nu-L poate împiedica să-și împlinească planurile Sale cu Pământul, pe care le-a
făcut încă de la început.
„Eu am vestit de la început ce are să se întâmple și cu mult înainte
ce nu este împlinit.” „Eu n-am vorbit în ascuns, într-un colț
întunecos al pământului.” „De multă vreme am făcut cele dintâi
prorocii, din gura Mea au ieșit și Eu le-am vestit: deodată am
lucrat și s-au împlinit.” Isa. 46:10; 45:19; 48:3
Viitorul arată mai puțin decât promițător, când vedem problemele cu care
societatea zilelor noastre se confruntă în fiecare zi. Vedem în jurul nostru sărăcie,
infracțiuni, violență, terorism și încălzire globală. Suntem conștienți că trebuie făcute
eforturi pe plan individual, național și internațional pentru a le rezolva în timp util,
însă se pare că nu găsim ieșire. Se pare că suntem în căutare de soluții și nu aflăm
niciuna. Din fericire există speranță pentru toți cei care sunt dispuși să o accepte. Toate
111
profețiile culminează cu revenirea Domnului, când tot ce este rău va fi învins o dată
pentru totdeauna.
„Căci însăși firea așteaptă cu o dorință înfocată descoperirea fiilor
lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deșertăciunii – nu de voie,
ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă că și ea va fi
izbăvită din robia stricăciunii ca să aibă parte de slobozenia slavei
copiilor lui Dumnezeu.” Rom. 8:19-21
Deasupra conflictelor dintre națiunile Pământului, deasupra conflictelor care
sunt și celor care se întrezăresc, există un război care depășește în intensitate toate
conflictele lumii la un loc, acestea nefiind altceva decât niște erupții în spectrul vizibil
al marelui conflict invizibil, cel dintre Dumnezeu și Satana. Va exista un timp, numit
Armaghedon când conflictul care acum nu se vede, va fi prea vizibil. Aceea va fi „o
vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile pe Pământ” (Dan. 12:1),
căci până atunci ochii muritorilor vor fi fost scutiți să vadă conflictul la scara lui reală.
În acest conflict, fiecare forță folosește propriile „arme”. Dumnezeu folosește:
credincioșia, adevărul, neprihănirea și dreptatea; de partea cealaltă dușmanul Său –
Satana, cu armele sale „clasice”: înșelătoria, minciuna, răutatea și hoția. Cum lupta se
dă prin reprezentanții umani ai acestor forțe, Dumnezeu pare să fie în dezavantaj, căci
armele lumii noastre au mai degrabă brevetul celui rău. Puține lupte s-au obținut prin
credincioșie, adevăr, neprihănire și dreptate; în schimb, marile victorii au fost reputate
prin înșelăciune, minciună, răutate și hoție.
Din multitudinea strategiilor de care s-ar putea folosi, deocamdată Satana se
folosește de cele „clasice” cu care a operat încă de la început. Ar fi un act necugetat să-și
dea pe față adevărata natură distructivă. Cu siguranță că dacă ar face-o, majoritatea
oamenilor i-ar întoarce spatele. Astfel, preferă să se îmbrace în haină de oaie, lucrând cu
râvnă pentru „binele” omenirii. Se folosește de cine te-ai aștepta mai puțin, fiind un
maestru al înșelăciunii, un desăvârșit actor într-un rol nepotrivit, total opus
caracterului său.
„Și toți locuitorii Pământului i se vor închina, toți aceia al căror
nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea Mielului care
a fost junghiat.” „Va face ce va voi; se va înălța, se va slăvi mai
112
presus de toți dumnezeii și va spune lucruri nemaiauzite
împotriva Dumnezeului dumnezeilor și va propăși până va trece
mânia, căci ce este hotărât se va împlini.” Apoc. 13:8; Dan. 11:36
„S-a înălțat până la oștirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oștirea
aceasta și din stele, și le-a călcat în picioare. S-a înălțat până la căpetenia oștirii, i-
a smuls jertfa necurmată, și i-a surpat locul locașului său celui Sfânt. Oastea a fost
pedepsită din pricina păcatului săvârșit împotriva jertfei necurmate; cornul a
aruncat adevărul la pământ, și a izbutit în ce a început.” Dan. 8:10-12
Daniel 8:10-12 ne oferă o incursiune în conflictul prezent pe care ochii noștri nu îl
poate percepe complet, deoarece nu este încă dat pe față. Deci, suntem ajutați în
limitarea noastră și ni se spune că vrăjmașul (Satana), care „a doborât la pământ o parte
din oștirea aceasta și din stele și le-a călcat în picioare”, prin reprezentantul său de pe
Pământ – „cornul cel mic” (v.9), cel prin care i se închină întreaga lume, „s-a înălțat
până la Căpetenia oștirii, I-a smuls jertfa necurmată și I-a surpat locul Locașului Său cel
sfânt.” Ochii profetici ai lui Daniel văd nu numai răul făcut de vrăjmaș Cerului, dar și
finalitatea conflictului, adică sentința lui Dumnezeu: „Oastea a fost pedepsită din
pricina păcatului săvârșit împotriva jertfei necurmate” pentru că „a aruncat adevărul la
pământ.”
Același conflict este descris și prin cuvintele: „Niște oști trimise de el vor veni și
vor spurca Sfântul Locaș, cetățuia și vor face să înceteze jertfa necurmată și vor așeza
urâciunea pustiitorului. Vor ademeni prin lingușiri pe cei ce rup legământul” (Daniel
11:31).
„Dar aceia din popor care vor cunoaște pe Dumnezeul lor vor
rămâne tari și vor face mari isprăvi. Înțelepții poporului vor
învăța pe mulți.” „Cuvintele acestea vor fi ascunse și pecetluite
până la vremea sfârșitului. [...] De la vremea de când va înceta
jertfa necurmată și de când se va așeza urâciunea pustiitorului vor
mai fi o mie două sute nouă zeci de zile. Ferice de cine va aștepta
și va ajunge până la o mie trei sute trei zeci și cinci de zile!”
Dan. 11:32-33, 12:9,11-12
113
Ultima parte a cărții lui Daniel face referire la vremea sfârșitului. Dumnezeu ne-a
lăsat în ea tot ce trebuie să știm cu privire la sfârșitul timpului și nicio informație nu ar
trebui ignorată. Uneori, din pricina prejudecăților noastre și a faptului că lumina ne
este descoperită progresiv suntem tentați să rămânem în lumina de ieri, chiar dacă
lumina care ni se descoperă astăzi completează și ne clarifică mai bine ceea ce n-am
înțeles pe deplin până acum. Cartea lui Daniel vorbește în mod repetat despre „jertfa
necurmată”: „i-a smuls jertfa necurmată”, păcat săvârșit „împotriva jertfei necurmate”,
„vor face să înceteze jertfa necurmată”, „de la vremea de când va înceta jertfa
necurmată”, se va „împlini vedenia despre desființarea jertfei necurmate”. De ce este
atât de importantă această expresie pentru noi cei de la sfârșitul timpului? Ce legătură
este între jertfa necurmată și urâciunea pustiirii? Vom vedea în cele ce urmează.
„În câtă vreme se va împlini vedenia despre desființarea jertfei
necurmate și despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în
picioare sfântul Locaș și oștirea?’ Și el mi-a zis: ’Până vor trece
două mii trei sute de seri și dimineți; apoi sfântul Locaș va fi
curățit.’” Dan. 8:13-14
După cum s-a prezentat într-un capitol anterior, cele două mii trei sute de seri și
dimineți arată spre curățirea Sanctuarului ceresc care a început pe 22 octombrie 1844.
După cum am văzut, această perioadă de timp (2300 ani) include și perioada profetică
de șapte zeci de săptămâni (490 ani) menționată în Dan. 9:24-27. Din versetul 27 (Dan.
9) înțelegem că Iisus Hristos prin moartea Sa a făcut să înceteze jertfa necurmată,
moment în care tipul s-a întâlnit cu antitipul (Ioan 3:14-15), „umbra” (Evrei 10:1) cu
„lucrurile viitoare” (Evrei 10:5-8). A fost momentul când a încetat pentru totdeauna
sistemul ceremonial al jertfelor.
Iisus Hristos prin moartea Lui a fost împlinirea legii (scrise pe zapis). El a fost Cel
ce a plătit o dată pentru totdeauna, prețul pentru încălcarea Legii (cele zece porunci)
de către om. Nu mai urmau să aibă loc jertfe de niciun fel, întrucât Legiuitorul
(1Corinteni 10:1-4) S-a dat jertfă pentru noi toți. Astfel, plata păcatului care este moartea
(Rom. 6:23) nu a fost făcută de către vreun păcătos, nici de vreun dobitoc sacrificat, ci
de către Singurul născut din Tatăl (Evrei 9:13-14), Unul la fel de mare ca și Legea
încălcată. În consecință, niciodată nimeni nu va mai putea să facă sau să dea o altă jertfă
114
mai mare sau mai desăvârșită, pentru că nu a fost un miel mai desăvârșit, mai fără de
cusur decât Mielul „care a fost junghiat” (Apoc. 5:12), Iisus Hristos, Domnul.
Dacă jertfa necurmată a încetat la Cruce, găsindu-și împlinirea în jertfa lui Hristos,
de ce se vorbește încă profetic despre ea? De ce este încă atât de importantă? Dumnezeu
nu se joacă cu cuvintele, ceea ce El a sfârșit, este sfârșit pentru totdeauna (Iac. 1:17; Mal
3:6). Ce poate atunci să însemne: „cornul cel mic” (Dan. 8:9) „s-a înălțat până la
căpetenia oștirii, i-a smuls jertfa necurmată” și că „a fost pedepsit din pricina păcatului
săvârșit împotriva jertfei necurmate”, indicând că „vedenia aceasta privește vremea
sfârșitului”? (Dan. 8:11-12,19)
Dacă privim mai atent la informațiile pe care ni le oferă Dumnezeu cu privire la
„cornul cel mic” observăm câteva amănunte demne de luat în considerare:
„S-a înălțat până la oștirea cerurilor, a doborât la pământ o parte
din oștirea aceasta și din stele și le-a călcat în picioare”, „inima i se
va îngâmfa [...] și se va ridica împotriva Domnului domnilor.”
Dan. 8:10,25
Amănuntele prezentate mai sus ne trimit spre un alt conflict, situat în colțul opus
pe firmamentul istoriei păcatului și anume „la început”, moment în care un înger din
ceruri, Lucifer a avut o „evoluție” similară:
„Tu ziceai în inima ta: ’Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de
domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu [...] voi fi ca Cel Prea
Înalt.’ ” „Și balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit diavolul și
Satana, acela care înșeală întreaga lume a fost aruncat pe Pământ
și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui”, „cu coada trăgea
după el a treia parte din stelele cerului și le arunca pe pământ.”
Isa. 14:13-14; Apoc. 12:9,4
În conflictul de la vremea sfârșitului, Dumnezeu, prin sfinți (ultima generație de
credincioși), se confruntă cu același dușman din vechime, Satana (2Tes. 9:10), ascuns
sub mantaua „omului fărădelegii”, îmbrăcat în slujitor al neprihănirii (2Cor. 11:15).
Satana va folosi aceleași vechi arme (înșelăciune, amăgire etc.) pentru a atinge aceleași
vechi scopuri: suveranitate și control. Însă dacă atunci a urmărit guvernarea Cerului,
astăzi, Cerul nemaifiindu-i accesibil, se mulțumește „doar” cu Pământul, urmărind o
115
guvernare mondială proprie. În acest conflict, ca și în cel inițiat de către Satana în Cer,
este pus la îndoială caracterul lui Dumnezeu. Satana știe că, făcând oamenii să se
îndoiască cu privire la caracterul lui Dumnezeu, va împiedica guvernarea Sa pe Pământ.
Își dă seama prea bine că atâta vreme cât Dumnezeu are închinători adevărați pe
Pământ, toate eforturile sale de a menține această lume sub domnia sa sunt zadarnice.
În cele din urmă, va ajunge la concluzia că cea mai „sigură” cale de a realiza acest lucru
va fi prin distrugerea sfinților Lui.
„Și balaurul [...] s-a dus să facă război cu rămășița sămânței ei care
păzește poruncile lui Dumnezeu și ține mărturia lui Iisus
Hristos.” „Aici este răbdarea sfinților care păzesc poruncile lui
Dumnezeu și credința lui Iisus.” Apoc. 12:17; 14:12
Să nu uităm că începutul procesului de curățire a Sanctuarului (anul 1844) a fost
plasat în profeție sub formularea „vremuri îndepărtate” (Dan. 8:26); în schimb,
smulgerea jertfei a fost plasată profetic mult mai târziu, sub referința de vremea
sfârșitului sau vremea de apoi a mâniei. Prin cuvintele: „Fii cu luare aminte [...] vedenia
privește vremea sfârșitului [...] ce se va întâmpla la vremea de apoi a mâniei, căci vedenia
aceasta privește vremea sfârșitului” (Dan. 8:17,19), Dumnezeu ne arată spre bătălia
finală, care va avea loc la sfârșitul timpului când Satana va încerca să distrugă poporul
sfânt al lui Dumnezeu și odată cu el, conceptele de milă și dreptate divine.
Daniel se referă fără îndoială în profeția sa la timpul ultimei generații, când spune
că: „păcătoșii vor fi umplut măsura nelegiuirilor” (Dan. 8:23) și că „El [„cornul cel mic”
- Papalitatea] va fi tare, dar nu prin puterea lui însuși [ca în Evul Mediu]; el va face
pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici [dominare
economică] și chiar pe poporul sfinților [dominare spirituală] […] se va ridica
împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit [de Domnul - Dan. 2:44] fără ajutorul
vreunei mâini omenești” (Dan. 8:24-25).
Ceea ce este remarcabil este că Daniel a văzut că Dumnezeu va zdrobi această
putere mondială nu pentru că a încălcat libertatea de conștiință a omului, nici pentru
că această putere ar fi călcat în picioare la nivel mondial Legea, impunând o altă zi de
închinare și de odihnă (duminica), ci „din pricina păcatului săvârșit împotriva jertfei
necurmate” (Dan. 8:12). Aceasta dă naștere la cel puțin trei întrebări: 1. Ce se înțelege
116
prin „jertfa necurmată”? 2. Ce păcat a săvârșit Papalitatea împotriva jertfei necurmate
după anul 1844, în timpul așa-numit vremea sfârșitului? 3. Ce legătură este între jertfa
necurmată și vremea sfârșitului?
1. Ce se înțelege prin „jertfa necurmată”?
În sistemul jertfelor Vechiului Testament existau mai multe tipuri de servicii
ceremoniale, unele dintre ele fiind necurmate. Dintre cele necurmate, găsim „jertfa
necurmată” sau așa-numita „ardere de tot”, care era sacrificarea în fiecare seară și
dimineață a unui miel fără cusur și fără pată (1Petru 1:18-19), drept jertfă ispășitoare
pentru păcat (2Cor 5:21). Acest tip de jertfă era de asemenea și o aducere aminte a
legământului. Este același tip de jertfă pe care au adus-o Adam și Eva (Gen.3:21 comp.
Lev. 7:8), Abel (Gen. 4:4), Noe (Gen. 8:20) și Avraam (Gen.12:8; 22:2), fiind cea mai
expresivă conștientizare personală a stării de păcat. Prin acest act de sacrificiu, care era
o umbră a Jertfei lui Hristos, păcătosul declara război păcatului și totală consacrare
Domnului.
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe
singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să
aibă viață veșnică.” „El era străpuns pentru păcatele noastre,
zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a
căzut peste El și prin rănile Lui suntem tămăduiți.” „Dragostea
lui Dumnezeu față de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a
trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Și
dragostea nu stă în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în
faptul că El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de
ispășire pentru păcatele noastre.” „Dar Dumnezeu Își arată
dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă
păcătoși, Hristos a murit pentru noi.” „Căci, dacă atunci când
eram vrăjmași am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea
Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcați cu El,
vom fi mântuiți prin viața Lui.”
Ioan 3:16; Isa. 53:5; 1Ioan 4:9-10; Rom. 5:8,10
117
Jertfa Mielului lui Dumnezeu, prefigurată de jertfa necurmată, este readusă
înaintea ochilor noștri, fiind centrul Evangheliei. Vestea Bună este că Iisus Hristos cu
propriul Său sânge a făcut ispășire în locul meu, al păcătosului. Eu n-am altceva de făcut
decât să cred și să-L recunosc pe El ca Înlocuitor al meu și să-L las să se manifeste prin
mine ca să pot spune din toată inima:
„Am fost răstignit împreună cu Hristos și trăiesc [...], dar nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc
acum în trup o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu care m-a
iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine.” Gal. 2:20
Aceasta este Evanghelia, „Vestea cea Bună”, ascunsă în „jertfa necurmată”: prețul
răscumpărării omului a fost plătit o dată pentru totdeauna, prin jertfa Fiului lui
Dumnezeu. Dumnezeu în dreptatea Sa S-a îngrijit ca pretențiile Legii să fie satisfăcute
pe deplin și au fost. Învierea Domnului nostru a fost o manifestare a gloriei și puterii
lui Dumnezeu, un act doveditor al împăcării lui Dumnezeu cu fiii Săi sortiți pierzării,
reconciliere între Cer și Pământ. Avertizarea Scripturii cu privire la pericolul acceptării
de către noi a unei evanghelii, alta decât a neprihănirii prin credință este extrem de clară:
„Dar chiar dacă noi înșine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o
evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!” (Gal.
1:8).
De-a lungul istoriei, și în mod special în timpul Evului Mediu, Papalitatea „a făcut
să înceteze jertfa necurmată” (Dan. 11:31) în mod abuziv. Propovăduind o altă
Evanghelie a salvării aceasta și-a pus propria lucrare mai presus de lucrarea de ispășire
făcută de către Hristos la Cruce și mai târziu în Sanctuarul Ceresc, unde Marele nostru
Preot mijlocește cu însuși sângele Său în favoarea păcătosului (Evrei 3:15-16; 7:25-26).
Această „evanghelie deosebită” care a fost predicată de atunci este cea a obținerii
mântuirii prin fapte, fie personale, fie împrumutate de la „sfinți”. Dar Cuvântul ne
explică foarte clar că obținerea mântuirii în acest fel nu este posibilă: „Chiar dacă ar fi
în mijlocul ei acești trei oameni: Noe, Daniel și Iov, ei nu și-ar mântui decât sufletul lor
prin neprihănirea lor, zice Domnul Dumnezeu [...] n-ar scăpa nici fii nici fiice, ci numai
ei și-ar mântui sufletul prin neprihănirea lor” (Ezec. 14:14,20).
118
2. Ce păcat a săvârșit Papalitatea împotriva jertfei necurmate după anul
1844, în timpul așa-numit vremea sfârșitului?
De-a lungul istoriei au existat multe voci care au protestat împotriva acestui abuz
de a propovădui o altă evanghelie a salvării. După chinuri îndelungate și încercări
zadarnice de a găsi pacea iertării prin fapte, jertfa ispășitoare a lui Hristos a fost
restabilită prin Reformațiune. După două sute de ani de la robia întunecată a Evului
Mediu, creștinismul protestant și neoprotestant de astăzi parcă pe nesimțite renunță la
această comoară neprețuită: Evanghelia salvării prin credință.
Unde sunt azi acele minți luminate de altădată? Acele stele care au strălucit în
noaptea Evului Mediu?! Sub ochii teologilor, gata să se jertfească pentru acea
Evanghelie pe care pretindeau că o cunosc, la două sute de ani de la ieșirea din Evul
Mediu – mai exact pe 29 noiembrie 1998 – Papalitatea emite o bulă papală potrivit
căreia mântuirea se obține prin indulgențe, plătite de data aceasta nu cu bani, ci cu fapte
bune. Astfel, Vaticanul reintroduce la nivel mondial o evanghelie deosebită, cea a
obținerii mântuirii prin fapte – ca act profetic de smulgere a jertfei necurmate din
mâinile Marelui Preot din Ceruri. Este momentul în care tot adevărul adus la lumină
de către Reformațiune este trântit violent la pământ.
S-ar putea spune cu ușurință că această bulă papală nu este decât o acțiune
nesemnificativă. Tot nesemnificativă a fost și mușcarea dintr-un fruct! (Gen. 3:6) Un
act „banal” ce avea să se dovedească a fi cea mai îndrăzneață inițiativă, ce urma să ducă
la un lung șir de chinuri, de dureri și de lupte ce au condus în final la Cruce! Un „simplu
gest” ce a atras după sine moartea Fiului lui Dumnezeu! Un „simplu gest” ce a atras
despărțirea dintre Fiul și Tatăl, dintre Fiul și Mângâietor, prin păcat! Un nimic ce a fost
de fapt… totul.
Cel mai grosolan afront la adresa lui Dumnezeu este acela de a întoarce spatele
sacrificiului imens făcut de El în locul păcătosului. Este o ofensă adusă Cerului să
adoptăm o atitudine de nepăsare când vedem Jertfa lui Hristos călcată în picioare sub
ochii noștri și totuși să facem apel la meritele ei. Miza nu este vreun punct de doctrină,
vreo modalitate de a disciplina sau vreo confesiune religioasă. Nici măcar creștinismul
ca întreg. Faptul că nu reușim să ne punem de acord cu privire la un punct de doctrină
nu neagă moartea lui Hristos pentru noi și nici mântuirea noastră în El. Miza este
subminarea Evangheliei mântuirii prin Hristos și mânjirea caracterului lui Dumnezeu.
119
Persecuțiile Evului Mediu și martirajul celor ce nu s-au lepădat de El I-au provocat
lui Dumnezeu răni adânci în inimă. Și totuși, El ne descoperă că motivul pentru care
Papalitatea va fi pedepsită este „păcatul săvârșit împotriva jertfei necurmate” și
aruncarea adevărului la pământ (Dan. 8:12). Papalitatea a avut și are tot interesul să nu
predice Evanghelia mântuirii prin Hristos; făcând așa, și-ar nega propria misiune, aceea
de a comercializa mântuirea și Împărăția lui Dumnezeu. Oamenii trebuie ținuți în
ignoranță cu privire la însemnătatea Jertfei și trebuie angajați în servicii și practici
religioase nefolositoare în vederea menținerii unei relații bune cu Dumnezeu. Doar
Dumnezeu cunoaște numărul celor care-L condamnă pentru faptul că nu dispun de
mijloacele financiare necesare pentru a cumpăra iertare. Aceștia nu știu de fapt că prețul
iertării lor a fost plătit: „nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur [...] ci cu sângele
scump al lui Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană” (1Petru 1:18-19). Doar El
cunoaște numărul celor care ar dori să vină la Lumină, dar nu pot din cauza
învățăturilor false. Dumnezeu știe prea bine că atâta timp cât omul nu apelează la
îndreptățire prin credință, el este fără speranță în fața mâniei care stă să vină. Doar El
cunoaște cum va fi „lucrarea Lui ciudată” de nimicire (Isa. 28:21).
Profețiile se împlinesc chiar sub ochii noștri. Dumnezeu i-a arătat lui Daniel
lanțul evenimentelor, după cum urmează: curățirea Sanctuarului urma să fie la o vreme
îndepărtată (Dan. 8:26; 10:14), în timp ce smulgerea jertfei necurmate (Dan. 8:11) urma
să fie „la vremea sfârșitului” (Dan. 8:17). Prin bula papală emisă pe 29 noiembrie 1998
profeția s-a împlinit. În consecință, nu numai că trăim în vremea sfârșitului dar suntem
chiar pe punctul de a se declanșa mânia (Dan. 8:19).
3. Ce legătură este între jertfa necurmată și vremea sfârșitului?
„Și eu, Daniel, m-am uitat și iată că alți doi oameni stăteau în
picioare, unul dincoace de râu și altul dincolo de malul râului.
Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care
stătea deasupra apelor râului: ’Cât va mai fi până la sfârșitul
acestor minuni?’ Și am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de
in, care stătea deasupra apelor râului; el și-a ridicat spre ceruri
mâna dreaptă și mâna stângă și a jurat pe Cel ce trăiește veșnic, că
120
va mai fi o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme și că toate
acestea se vor sfârși când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de
tot. Eu [Daniel] am auzit, dar n-am înțeles; și am zis: ’Domnul
meu, care va fi sfârșitul acestor lucruri? El a răspuns: ’[...]
cuvintele acestea vor fi ascunse și pecetluite până la vremea
sfârșitului [...] De la vremea când va înceta jertfa necurmată și de
când se va așeza urâciunea pustiitorului vor mai fi o mie două sute
nouă zeci de zile. Ferice de cine va aștepta și va ajunge până la o
mie trei sute trei zeci și cinci de zile! Iar tu, du-te, până va veni
sfârșitul; tu te vei odihni și te vei scula iarăși în partea ta de
moștenire, la sfârșitul zilelor.’” Dan. 12:5-13
„Aici este răbdarea sfinților care păzesc poruncile lui Dumnezeu
[Legea] și credința lui Iisus. Și am auzit un glas din cer care zicea:
’Scrie: Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul!’ –
’Da’ zice Duhul; ’ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor
îi urmează!’” Apoc. 14:12-13
„Cât va mai fi până la sfârșitul acestor minuni?” (Dan. 12:6) Acestei întrebări i se
dă și un răspuns:
„La vremea sfârșitului, [...] împăratul de la miazănoapte [„cornul
cel mic” - Dan. 11:31] se va năpusti ca o furtună peste el [împăratul
de la miazăzi] va înainta asupra țărilor lui se va revărsa ca un râu
și le va îneca. Va intra și în țara cea minunată [...] își va întinde
mâna peste felurite țări și nici țara Egiptului nu-i va scăpa [...]
Libienii și Etiopienii vor veni în alai după el. Dar niște zvonuri
venite de la răsărit și miazănoapte [Isa. 41:1-28] îl vor înspăimânta
și atunci va porni cu o mare mânie ca să prăpădească și să
nimicească cu desăvârșire pe mulți. Își va întinde corturile
palatului său între mare [noroade, gloate, neamuri – Apoc. 17:15]
și muntele cel slăvit și sfânt. Apoi își va ajunge sfârșitul și nimeni
nu-i va veni în ajutor.” „În vremea aceea [vremea sfârșitului] se
va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului
121
tău; căci va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când
sunt neamurile și până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea,
poporul tău va fi mântuit și anume oricine va fi scris în carte.”
Dan. 11:40-45; 12:1
Pe măsură ce ne apropiem de sfârșit, ceva în acțiunile Papalității se schimbă. Până
la un moment dat în viitor cuceririle acesteia vor fi de natură economică („se va face
stăpân pe vistieriile de aur și de argint” – Dan. 11:43) și emoțională („vor veni în alai
după el” – Dan. 11:43). Va veni însă momentul când acțiunile Papalității vor erupe „cu
o mare mânie” datorită unor zvonuri și se vor transforma din banale vizite istorice în
acțiuni menite „să prăpădească și să nimicească cu desăvârșire pe mulți” (Dan. 11:44).
Va veni momentul când aceasta își va da pe față adevăratele intenții și de atunci încolo
conflictul va lua adevărata formă.
Papalitatea a supraviețuit secolelor și se află acum în pragul împlinirii tuturor
visurilor („Șed ca împărăteasă, nu sunt văduvă și nu voi ști ce este tânguirea.” – Apoc.
18:7). Ce zvonuri pot fi atât de grave încât i-ar putea periclita poziția atât de minuțios
obținută? Se știe că, oricare ar fi zvonurile, acestea nu au un impact de durată într-o
societate cum este cea de astăzi. Și totuși Papalitatea, la auzul acestor zvonuri intră în
alertă. E incredibil modul în care o instituție ce se bucură de o asemenea apreciere pe
plan mondial poate intra într-o asemenea criză încât să-și dea pe față apucăturile uitate
în Evul Mediu.
Acum mai mult de 2500 de ani, o altă mare împărăție, Babilonul se afla în apogeu.
Nimic nu părea să-i poată împiedica expansiunea. Și totuși…
„Împăratul Belșațar a făcut un mare ospăț celor o mie de mai mari
ai lui [...] a poruncit să se aducă vasele de aur și de argint pe care
le luase tatăl său [...] din Templul de la Ierusalim, ca să bea din
ele. Au băut vin și au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint, de
aramă, de fier, de lemn și de piatră. În clipa aceea s-au arătat
degetele unei mâini de om și au scris în fața sfeșnicului, pe
tencuiala zidului palatului împărătesc [...] Împăratul Belșațar s-a
înspăimântat foarte tare, fața i s-a îngălbenit și mai marii lui au
rămas încremeniți.” Dan. 5:1-5,9
122
Ce a fost scris pe tencuiala zidului palatului lui Belșațar? De ce îl îngrozeau niște
cuvinte pe care nu le înțelegea? Simțea ceva ciudat. Știa că lângă el stă Unul a cărui mână
o vedea scriind doar, Unul care era mai mare decât el și istoria pe care el o făcea.
Acuzațiile Domnului la adresa lui Belșațar exprimate prin Daniel se potrivesc parcă ca
o mănușă pentru Papalitate sau „cornul cel mic”:
„Te-ai înălțat împotriva Domnului cerurilor; vasele din casa Lui
au fost aduse înaintea ta și ați băut vin cu ele, tu și mai marii tăi
[...] ai lăudat pe dumnezeii de argint, de aur, de aramă, de fier, de
lemn și de piatră care nici nu văd, nici n-aud și nici nu pricep
nimic și n-ai slăvit pe Dumnezeu în mâna căruia este suflarea ta și
toate căile tale! De aceea a trimis El acest cap de mână care a scris
scrierea aceasta [...]: ’Numărat, numărat, cântărit, și împărțit!
’Numărat, înseamnă că Dumnezeu ți-a numărat zilele domniei și
i-a pus capăt. Cântărit, înseamnă că ai fost cântărit în cumpănă și
ai fost găsit ușor! Împărțit, înseamnă că împărăția ta va fi
împărțită și dată Mezilor și Perșilor!’ [...] chiar în noaptea aceea
Belșațar [...] a fost omorât.” Dan. 5:23-30
Ar fi fost suficient ca aceasta să fie și soarta Babilonului modern, a „cornului cel
mic”, însă profeția ne dezvăluie mai mult:
„Atunci un înger puternic a ridicat de jos o piatră ca o mare piatră
de moară, a aruncat-o în mare și a zis: ’Cu așa repeziciune va fi
aruncat Babilonul, cetatea cea mare, și nu va mai fi găsit! Nu se va
mai auzi în tine nici sunet de alăute, nici cântece din instrumente,
nici cântători din fluiere, nici cântători din trâmbițe; nu se va mai
găsi la tine niciun meșter în vreun meșteșug oarecare. Nu se va
mai auzi în tine vuietul morii. Lumina lămpii nu va mai lumina
în tine și nu se va mai auzi în tine glasul mirelui și al miresei –
pentru că negustorii tăi erau mai marii pământului, pentru că
toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta și pentru că acolo
a fost găsit sângele prorocilor și al sfinților și al tuturor celor ce au
fost junghiați pe pământ.” Apoc. 18:21-24
123
Dacă nimic nu a putut împiedica împlinirea profeției referitoare la distrugerea
Babilonului antic, oare ce-L va putea împiedica pe Dumnezeu să o împlinească pe cea
cu privire la Babilonul modern? Ce ar putea încetini repeziciunea cu care va fi aruncat
Babilonul contemporan, de pe firmamentul istoriei în abis, fără ajutorul vreunei mâini
omenești (Daniel 8:25)? Nimic, absolut nimic. „Va fi arsă în foc pentru că Domnul
Dumnezeu care a judecat-o este tare” (Apoc. 18:8). Dar când va începe sau când a
început numărătoarea inversă a Babilonului modern?
„Și am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in [...] și a jurat
[...] că va mai fi o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme și
că toate aceste lucruri se vor sfârși când puterea poporului sfânt
va fi zdrobită de tot [...]. De la vremea când va înceta jertfa
necurmată și de când se va așeza urâciunea pustiitorului vor mai
fi o mie două sute nouă zeci de zile. Ferice de cine va aștepta și va
ajunge până la o mie trei sute trei zeci și cinci de zile! Iar tu du-te,
până va veni sfârșitul; tu te vei odihni și te vei scula iarăși la partea
ta de moștenire la sfârșitul zilelor.” Dan. 12:7,11-13
Omul de deasupra apelor râului (Dan. 10:4-6; 12:6-7) a ascuns în acest dialog
răspunsul cu privire la timpul rămas până la „sfârșitul acestor minuni” sau până la
„sfârșitul acestor lucruri”, făcând referire la două modalități de a-l măsura: în vremuri
(„o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme”) și în număr exact de zile (1335).
Numărătoarea inversă a zilelor Papalității a început pe 29 noiembrie 1998, moment în
care jertfa necurmată a fost smulsă (vezi mai sus). Toate zilele ei sunt de „o vreme, două
vremuri și o jumătate de vreme” și aceste zile se vor sfârși când „puterea poporului sfânt
va fi zdrobită de tot”. Duhul Sfânt mi-a descoperit că această perioadă este o perioadă
sabatică măsurată în zile. El mi-a descoperit de asemenea că zilele poporului lui
Dumnezeu pe acest Pământ se vor sfârși la împlinirea celor 1335 de zile. Nu mi s-a
descoperit însă când începe numărătoarea inversă a perioadei celor 1335 de zile, dar ceea
ce mi s-a descoperit este că la sfârșitul perioadei celor 1290 de zile se va așeza urâciunea
pustiitorului (impunerea prin lege a duminicii drept zi de închinare la nivel mondial).
Din acel moment „Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul” și „Ferice de
cine va aștepta și va ajunge până la o mie trei sute treizeci și cinci de zile!” Perioada
124
rămasă de 45 de zile (1335-1290 = 45) este perioada la care se face referire ca fiind „o vreme
de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta” (Dan
12:1).
Prin răspunsurile pe care El le oferă, Omul de deasupra apelor râului ne furnizează
o înșiruire de piese de puzzle, unele din lut, altele din aur. Pentru a transmite un mesaj
ultimei generații, Dumnezeu a ales să folosească aceleași piese de puzzle pentru a forma
nu doar unul, ci de această dată DOUĂ șiruri diferire, după „materialul” din care sunt
făcute: un șir de piese din lut și un altul, de piese din aur. El este singurul care cunoaște
„materialul” din care toate aceste piese au fost făcute și în consecință singurul în măsură
să le aranjeze conform mesajului pe care El dorește să-l transmită ultimei generații.
Acum este momentul pe care Dumnezeu l-a ales pentru a ne descoperi toate aceste
lucruri, și a făcut-o, însă nu prin logică, nici prin exegeză, ci prin Duhul Sfânt.
„Domnul oștirilor a jurat și a zis: ’Da, ce am hotărât se va
întâmpla, ce am pus la cale se va împlini. Voi zdrobi pe Asirian
[Babilon modern] în țara Mea, îl voi călca în picioare pe munții
Mei [...] iată hotărârea luată împotriva întregului pământ, iată
mâna întinsă peste toate neamurile. Domnul oștirilor a luat
această hotărâre: cine I se va împotrivi? Mâna Lui este întinsă:
cine o va abate?” Isa. 14:24-27
E tulburător să știi că tot ce s-a agonisit o viață, când orologiul vremii va bate
gongul final, se va nărui. E tulburător să vezi că tot s-a clădit de secole, prin sabie,
persecuție, războaie sau tehnologie se va duce de râpă într-o clipă. Acesta ne duce cu
gândul spre o altă distrugere de proporții: potopul. Atunci, mii de suflete au fost
înghițite de apele învolburate în doar câteva minute. Apare în mod natural întrebarea:
oare este drept ca să se distrugă astfel o lume? A fost drept, în condițiile în care a existat
mai înainte o avertizare la care oricine ar fi putut lua seama spre a se salva. Dumnezeu
a avertizat pe om în legătură cu ceea ce va veni și astfel, atât dreptatea Sa cât și mila Sa
au fost demonstrate. Noe timp de o sută douăzeci de ani a propovăduit salvarea prin
credință, dar doar opt persoane au ales să creadă mesajul lui Dumnezeu. Ce minoritate
salvată în comparație cu miile de suflete pierdute! De ce așa puțini? Deoarece credința
este un act personal. Nimeni nu poate crede în locul altuia. Oamenii zilelor noastre se
125
regăsesc într-o situație similară. Există o avertizare, ultima, iar singura posibilitate de a
fi salvat este prin credința în Iisus Hristos.
„De la vremea când va înceta jertfa necurmată și de când se va așeza urâciunea
pustiitorului, vor mai trece o mie două sute nouă zeci de zile. Ferice de cine va
aștepta și va ajunge până la o mie trei sute trei zeci și cinci de zile!” „Scrie: ’Ferice
de acum încolo de morții care mor în Domnul’. – ’Da’ zice Duhul, ’ei se vor
odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează.’ ” Dan. 12:11-12; Apoc. 14:13
Un studiu mai atent al capitolelor Daniel 12 și Apocalipsa 14, descoperă un
paralelism pe care îl vom analiza:
1. În Daniel 12:1, Îl întâlnim pe Marele Voievod Mihail (Mikha’el – nume ebraic ce
înseamnă „cine este ca Dumnezeu?”, întrebare retorică de vreme ce nimeni nu este
ca Dumnezeu; astfel, aici se face referire la Domnul Iisus Hristos) ca fiind
„ocrotitorul copiilor poporului Său”. În Apoc. 14:1 Îl întâlnim pe Miel
(simbolizându-L de asemenea pe Domnul Iisus Hristos) împreună cu cei o sută
patruzeci și patru de mii. Ambele cazuri Îl prezintă pe Iisus și sfinții care au trecut
prin marea strâmtorare (Dan. 12:1; Apoc. 7:13-14).
2. Daniel 12:2-4 se referă la cei înțelepți, ocrotiți de Mihail, care vor străluci ca
strălucirea cerului; Apocalipsa 14:2-5 face referire la acțiunile celor o sută patruzeci
și patru de mii.
3. În Daniel 12:5-11 întâlnim trei oameni: „unul dincoace de râu, altul dincolo de malul
râului” și „omul acela îmbrăcat în haine de in care stătea deasupra apelor râului”; în
Apocalipsa 14:6-11 vedem trei îngeri. În ambele cazuri informația prezentată de
mesageri este vitală pentru omenire.
4. Daniel 12:12 prezintă o binecuvântare adresată celor vii care ajung un ceas profetic
menționat („Ferice de cine va aștepta și va ajunge până la [...]”); pe de altă parte,
Apoc. 14:13 prezintă o binecuvântare care se referă la „odihnă”, adresată celor care
„de acum [...] mor în Domnul”; astfel, înțelegem că ambele categorii de oameni (vii
sau morți) vor fi binecuvântați la împlinirea acelui ceas profetic.
5. Daniel 12:13 vorbește despre „sfârșitul zilelor”; Apocalipsa 14:14-20 vorbește de
asemenea despre sfârșit, cu referire specială la venirea judecății, a pedepsei finale
asupra Pământului.
126
După cum am văzut, cele două fericiri menționate mai sus (4.) sunt în strânsă
legătură cu o perioadă profetică bine specificată (adică „de acum”, după ce „vor [...]
trece o mie două sute nouă zeci de zile”). Nu ni se spune ce se va întâmpla la împlinirea
celor o mie două sute nouăzeci de zile, ci se spune doar atât: „Ferice de cine va aștepta
și va ajunge până la o mie trei sute trei zeci și cinci de zile.” Ce se poate oare întâmpla în
această perioadă de 45 de zile, astfel încât nu toți să poată rezista până la sfârșit? Ce se
poate întâmpla în această perioadă de timp atât de grav încât să-L determine pe
Dumnezeu să-i spună lui Ioan: „Scrie: Ferice de acum încolo de morții care mor în
Domnul”? Să fie vorba de acel timp al strâmtorării de care se spune că n-a mai fost de
când sunt neamurile pe pământ (Daniel 12:1)? Să fie vorba de acea perioadă în care
„cornul cel mic” „va porni cu o mare mânie, ca să prăpădească și să nimicească cu
desăvârșire pe mulți” (Daniel 11:44)? Să fie oare vorba despre acea perioadă de timp la
care se referă cuvintele: „Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina
mărturiei lui Iisus și din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și ale celor ce nu se
închinaseră fiarei și icoanei ei și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână”? (Apoc.
20:4)
Pentru a răspunde la întrebările de mai sus, va trebui mai întâi să demonstrăm
faptul că solia celor trei îngeri din Apocalipsa 14 și mesajul din Daniel cu privire la
„vremea sfârșitului” arată ambele spre același moment în timp, „sfârșitul zilelor”. Cum
o să vedem, mesajul celor trei îngeri din Apocalipsa 14 arată spre cele două atribute de
bază ale guvernării lui Dumnezeu, care au fost întotdeauna atacate de către Satana: mila
(jertfa și ispășirea prin sângele Său) și dreptatea (judecata după Lege). Apocalipsa 14:6
îl prezintă pe primul înger, zburând „prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veșnică”,
aceeași menționată și în Daniel drept „jertfa necurmată smulsă” de către „cornul cel
mic” (Daniel 8:12). Această Evanghelie veșnică este Vestea cea Bună a mântuirii prin
Hristos care trebuie vestită tuturor locuitorilor Pământului, „oricărui neam, oricărei
seminții, oricărei limbi și oricărui norod” (Apoc.14:6).
Solia primului înger
„Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a sosit ceasul judecății Lui; și
închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!”
127
Apoc. 14:7
Prin mesajul său, primul înger îi avertizează pe oameni cu privire la faptul că „a
sosit ceasul judecății”. Se cere o schimbare de atitudine cu privire la închinare: „temeți-
vă de Dumnezeu”, „dați-I slavă”, „închinați-vă Lui”. Atât în lumea păgână cât și în cea
creștină există o mulțime de crezuri potrivit cărora oamenii trebuie să se teamă și să se
închine oricui, dar nu adevăratului Dumnezeu „care a făcut cerul și pământul, marea și
izvoarele apelor”. Cuvintele de mustrare adresate cândva împăratului babilonian: „ai
lăudat pe dumnezei de argint, de aur, de aramă, de fier, de lemn și de piatră, care nici
nu văd, nici nu aud și nici nu pricep nimic și n-ai slăvit pe Dumnezeul în mâna căruia
este suflarea ta și toate căile tale” (Dan. 5:23) pot fi adresate și multora dintre noi astăzi.
Dumnezeu este nemulțumit de orice mod fals de închinare. Dar oare de ce? Să fie
oare egoist? Să fie oare că se teme ca nu cumva să „dea faliment” în lumea spirituală?
Nici vorbă! Ceea ce Îl doare este că acești dumnezei „nu văd, nici nu aud și nici nu pricep
nimic”. Nu pot să vadă suferința umană, nici lacrimile, durerea celor ce strigă după
eliberare. Nu pot să audă cuvintele de laudă, de dragoste și de credincioșie și nici nu pot
plânge pentru cei care întind mâna pentru ajutor și nu primesc. Oricât ai face înaintea
lor este în zadar, pentru că nu sunt nimic decât: metal, lemn sau piatră.
Imensa Jertfă de pe Golgota reprezintă cea mai măreață exprimare a milei lui
Dumnezeu. Ce act mai înalt de milă putea fi decât să se facă Mielul lui Dumnezeu care
ridică păcatele lumii? Ce act mai perfect de iubire față de om putea să existe decât
reînnodarea relației lui cu Dumnezeu? Judecata păcătosului o face Hristos, Marele
nostru Preot și Jertfa noastră ispășitoare, care are milă de slăbiciunile noastre ca unul
„care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15). Depinde doar
de alegerea noastră de a apela la meritele Lui.
„Veniți totuși să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele
voastre cum este cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi
roșii ca purpura, se vor face ca lâna. De veți voi și veți asculta, veți
mânca cele mai bune roade ale țării; dar de nu veți voi și nu veți
asculta, de sabie veți fi înghițiți, căci gura Domnului a vorbit.”
Isa. 1:18-20
128
Tema centrală a mesajului primului înger este mila lui Dumnezeu, întrucât El este
cel care ne adresează invitația către pocăință. Și nu este o invitație de refuzat. El este Cel
care-Și întinde mâna către noi, tot așa cum a făcut-o și în grădina Edenului, când îl căuta
pe Adam. „Unde ești?” întreabă Dumnezeu din nou astăzi, însă de această dată te caută
pe tine. Închinarea pe care Și-o dorește este una pe care să o aduci din dragoste, o urmare
naturală a faptului că ai înțeles și ai primit ceea ce a făcut pentru tine. Teme-te de El,
dar nu-ți fie teamă. Dă-I slavă, și ți se va da.
Solia celui de-al doilea înger
„A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare care a adăpat toate neamurile
din vinul mâniei curviei ei.” Apoc. 14:8
Mesajul celui de-al doilea înger are drept temă centrală dreptatea lui Dumnezeu.
Acest mesaj nu mai este o invitație la acceptarea milei lui Dumnezeu. Mesajul este atât
o constatare cât și un verdict („A căzut, a căzut Babilonul”!). Aceste două aspecte se
contopesc. Ni se prezintă în cuvinte simple ce s-a întâmplat (Babilonul, cetatea cea
mare, a căzut) și motivul pentru care s-a întâmplat acest lucru („a adăpat toate
neamurile cu vinul mâniei curviei ei”).
Babilonul despre care se vorbește este „cornul cel mic”, Papalitatea, instituție care
în momentul de față se bucură de o continuă ascensiune pe plan mondial și despre care,
paradoxal, se spune că a căzut! În ce sens a căzut? În mod sigur a căzut în ochii Cerului!
Mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu ne informează că în sfatul Cerului s-a luat o hotărâre
definitivă și irevocabilă cu privire la Instituția Papală („a căzut, a căzut”), hotărâre
asemănătoare celei din vechime în dreptul lui Belșațar și al Imperiului său. Ulterior în
cartea Apocalipsei se prezintă la modul figurat rapiditatea cu care va avea loc executarea
sentinței asupra cetății celei mari: „Atunci un înger puternic a ridicat de jos o piatră ca
o mare piatră de moară, a aruncat-o în mare și a zis: ’Cu așa repeziciune va fi aruncat
Babilonul, cetatea cea mare și nu va mai fi găsit’” (Apoc. 18:21). Această sentință nu a
fost executată deocamdată întrucât în istoria lumii și a păcatului Papalitatea mai are
câteva zile, care se vor sfârși „când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot.”
(Daniel 12:7)
129
După cum am putut vedea, acuzația este că Papalitatea „a adăpat toate neamurile
cu vinul mâniei curviei ei”? Nimic grav în adăparea unui însetat… ar putea zice cineva,
dar contează enorm cu ce-l adăpi, cu otravă sau cu apă. Vinul papalității a fost
întotdeauna un elixir al învățăturilor false, un elixir al smulgerii jertfei necurmate.
Jucând rolul lui Dumnezeu pe Pământ (1Tes. 2:4), jucându-se în mod deliberat cu
iertarea Lui, această instituție a adăpat neamurile cu un vin al înșelăciunii. Când jertfa
necurmată va fi repusă în drepturi în inima omului, când pământul va fi luminat de
slava Adevărului, când solia neprihănirii prin credință va fi fost predicată „oricărui
neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod” (Apoc.14:6), vinul curviei ei se
va transforma într-un alt fel de vin, un vin al mâniei, un vin al măcelului.
„Și am văzut pe femeia aceasta, [„Pe frunte purta scris un nume,
o taină: ’Babilonul cel mare, mama curvelor și spurcăciunilor
pământului’ ” – Apoc. 17:5] îmbătată de sângele sfinților [...] Cu
ea au curvit împărații pământului; și locuitori pământului s-au
îmbătat de vinul curviei ei.” „Fiindcă aceștia au vărsat sângele
sfinților și al prorocilor.” Apoc. 17:6,2; 16:6
Drept urmare: „Ferice de cine va ajunge până la o mie trei sute trei zeci și cinci de
zile.” „Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul. – ’Da’ zice Duhul, ’ei se
vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează.’ ” (Dan. 12:12; Apoc. 14:13)
Solia celui de-al treilea înger
„Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei și primește semnul ei pe frunte
sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în
paharul mâniei Lui; și va fi chinuit în foc și în pucioasă înaintea sfinților îngeri
și înaintea Mielului. Și fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Și nici
ziua și nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei și icoanei ei și oricine
primește semnul numelui ei!” Apoc. 14:9-11
Solia celui de-al treilea înger prezintă o avertizare împotriva închinării la fiară și la
icoana acesteia. Pedeapsa lui Dumnezeu asupra celor ce primesc semnul ei va fi că
„[vor] bea din vinul mâniei” Sale. Solia celui de-al treilea înger se concentrează indirect
130
pe sfinți (cei 144.000) și punerea acestora deoparte pentru Dumnezeu, ei fiind cei care
nu se vor „închina fiarei și icoanei ei” și nu „vor primi semnul ei pe frunte sau pe mână”.
Asemenea capitolelor 11 și 12 din Daniel, capitolul 14 din Apocalipsa vorbește
despre o cronologie: mai întâi vedem un înger zburând prin mijlocul cerului cu o
Evanghelie veșnică, apoi este văzut cel de-al doilea înger, urmat apoi de-al treilea. În
final este prezentat venind pe un nor alb un Fiu al omului care avea pe cap o cunună
de aur iar în mână o seceră ascuțită. Mesajul celui de-al treilea înger arată spre momentul
în care vinul învățăturilor false ale Babilonului se transformă în vinul mâniei
desfrânării, moment în care „cornul cel mic”, la auzul unor zvonuri venite de la răsărit
și de la miazănoapte, își schimbă atitudinea și „va porni cu o mare mânie ca să
prăpădească cu desăvârșire pe mulți” (Dan. 11:44). Papalitatea nu va împlini această
acțiune prigonitoare prin propriile forțe, întrucât „va fi tare, dar nu prin puterea sa
însuși” (Dan. 8:24), ci prin puterea împăraților Pământului care au „curvit” cu ea
(Apoc. 17:2). Acest sprijin universal de care va beneficia constă în principal într-o
legiferare mondială a acțiunilor sale prin care va arunca la pământ Legea lui Dumnezeu.
Schimbarea Legii lui Dumnezeu marchează momentul în care Babilonul din
prostituată devine fiară iar cei care „au curvit” cu ea devin „icoana fiarei” care revendică
închinare. În confuzia generată de mânia lor („neamurile se mâniaseră” – Apoc. 11:18)
oamenii vor fi forțați să primească un „semn” pe mână sau pe frunte. Ideea ca oamenii
să primească un semn pe frunte sau pe mână nu aparține fiarei, ci aparține celui care va
fi în acele zile, mai evident ca oricând, stăpânitorul și domnul lumii acesteia: Satana.
Acesta va încerca pe față să ia locul lui Dumnezeu în mintea („frunte”) și acțiunile
(„mână”) oamenilor. Știe prea bine că Dumnezeu va pune deoparte pe poporul Său și
astfel, are tot interesul să conducă spre pierzare pe cât mai mulți.
Înainte de ieșirea din Egipt, Dumnezeu a poruncit ca fiecare casă israelită să aibă
pe tocul ușilor un semn cu sângele unui miel care fusese sacrificat drept jertfă de
ispășire. Era un semn distinctiv și ocrotitor în fața mâniei lui Dumnezeu de atunci:
„Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veți fi. Eu voi vedea sângele și voi trece pe
lângă voi, așa că nu vă va nimici nicio urgie” (Exod 12:13). Pentru noi astăzi, semnul lui
Dumnezeu este Sabatul zilei a șaptea. Este un semn al odihnei mântuirii, întrucât în
această zi S-a odihnit Mântuitorul în mormânt după ce a realizat marea lucrare de
ispășire. Sabatul este și un semn al Legii, întrucât porunca a patra arată spre creațiune
131
când Dumnezeu, care „a făcut cerurile, pământul și marea și tot ce este în ele”, în ziua a
șaptea S-a odihnit. „De aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă și a sfințit-o.”
„Le-am dat și Sabatele Mele să fie ca un semn între Mine și ei
pentru ca să știe că Eu sunt Domnul care-i sfințesc.” „Sfințiți
Sabatele Mele, căci ele sunt un semn între mine și voi, ca să știți
că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!” Ezec. 20:12,20
„Adu-ți aminte de ziua de odihnă ca s-o sfințești. Să lucrezi șase
zile si să-ți faci lucrul tău. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă
închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare
în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba
ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în șase zile a
făcut Domnul cerurile, pământul și marea și tot ce este în ele iar
în ziua a șaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua
de odihnă și a sfințit-o.” Exod. 20:8-11
Sigilarea copiilor lui Dumnezeu la sfârșitul timpului se va face de către un înger
care are pecetea lui Dumnezeu (Apoc. 7:2-3) pe care urmează să o pună pe fruntea lor.
Acest sigiliu este văzut de către îngerii însărcinați de către Dumnezeu să verse pe pământ
cele șapte potire ale mâniei Sale. După cum în Egipt casele care aveau pe tocul ușii
semnul jertfei nu au fost atinse de nicio urgie, îngerii vor proteja în mod similar pe toți
oamenii ce vor avea la sfârșitul timpului sigiliul lui Dumnezeu.
„Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopții, nici de
săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care umblă în întuneric,
nici de molima care bântuie ziua în amiaza mare. O mie să cadă
alături de tine și zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia.
Doar vei privi cu ochii și vei vedea răsplătirea celor răi. Pentru că
zici: ’Domnul este locul meu de adăpost!’ și faci din Cel Prea Înalt
turnul tău de scăpare, de aceea nicio nenorocire nu te va ajunge,
nicio urgie nu se va apropia de cortul tău. Căci El va porunci
îngerilor Săi să te păzească.” Ps. 91:5-11
Proiecție cu ochii minții pentru viitor: trăim ultimele zile ale istoriei Pământului
iar sigilarea copiilor lui Dumnezeu s-a încheiat. Dacă prostituata menționată mai sus a
132
turnat vinul mâniei ei, Dumnezeu este Acela care va turna acum un „vin al mâniei” Sale
ce va fi „turnat neamestecat în paharul mâniei Lui” (Apoc. 14:10). Va fi un vin pe care
îl va turna tuturor celor ce se închină fiarei și icoanei acesteia și care au primit cu bună
știință semnul ei. Cele patru vânturi ale Pământului, simbol al mâniei lui Dumnezeu,
au fost acum dezlegate să lovească pământul, marea, copacii, totul (Apoc. 7:1;16:1-21).
Mânia lui Lui este vărsată potir după potir pe pământ.
„Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să
judeci pe cei morți, să răsplătești pe robii tăi prorocii, pe sfinți și
pe cei ce se tem de Numele Tău, mici și mari și să prăpădești pe
cei ce prăpădesc pământul!” Apoc. 11:18
„Și am auzit un glas tare, care venea din Templu și care zicea celor
șapte îngeri: ’Duceți-vă și vărsați pe pământ cele șapte potire ale
mâniei lui Dumnezeu!’ ” Apoc. 16:1
„Al treilea a vărsat potirul lui în râuri și în izvoarele apelor. Și
apele s-au făcut sânge. Și am auzit pe îngerul apelor zicând: ’Drept
ești Tu, Doamne, care ești și care erai! Tu ești Sfânt pentru că ai
judecat în felul acesta. Fiindcă aceștia au vărsat sângele sfinților și
al prorocilor, le-ai dat și Tu să bea sânge. Și sunt vrednici.’ ”
„Răsplătiți-i cum va răsplătit ea și întoarceți-i de două ori cât
faptele ei. Turnați-i îndoit în potirul în care a amestecat ea. Pe cât
s-a slăvit pe sine însăși și s-a desfătat în risipă, pe atât dați-i chin și
tânguire! Pentru că zice în inima ei: ’ Șed ca împărăteasă, nu sunt
văduvă și nu voi ști ce este tânguirea!’ ” Apoc. 16:4-6; 18:6-7
Promisiunile Antihristului pentru cei ce i se vor închina în ziua impusă de el –
Duminica (ziua întâi a săptămânii) și vor fi acceptat primirea semnului numelui lui –
666 (de trei ori „șapte fără unu”; neprihănire umană, adevăr omenesc, judecată umană)
vor fi date pe față în adevărata lor natură: false și pline de amăgire. Promisiunile Satanei
de pace, siguranță și fericire se vor dovedi a fi neliniște, disperare și moarte.
„Așa că legământul vostru cu moartea va fi nimicit, învoiala
voastră cu locuința morților nu va dăinui. Când va trece urgia
apelor năvălitoare, veți fi striviți de ea. Ori de câte ori va trece, vă
133
va apuca; căci va trece în toate diminețile, zi și noapte și numai
vuietul ei vă va îngrozi. Patul va fi prea scurt ca să te întinzi în el
și învelitoarea prea îngustă ca să te învelești cu ea. Căci Domnul
se va scula ca la muntele Perațim și Se va mânia ca în valea
Gabaonului ca să-Și facă lucrarea, lucrarea Lui ciudată ca să-Și
împlinească lucrul, lucrul Lui nemaiauzit.” „Și fumul chinului
lor se suie în sus în vecii vecilor. Și nici ziua, nici noaptea n-au
odihnă cei ce se închină fiarei și icoanei ei și oricine primește
semnul numelui ei!” Isa. 28:18-21; Apoc. 14:11
„Al șaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Și din Templu, din
scaunul de domnie a ieșit un glas tare care zicea: ’S-a isprăvit!’ Și
au urmat fulgere, glasuri, tunete și s-a făcut un mare cutremur de
pământ, așa de tare, cum, de când este omul pe pământ, n-a fost
un cutremur așa de mare. Cetatea cea mare a fost împărțită în trei
părți și cetățile neamurilor s-au prăbușit. Și Dumnezeu Și-a adus
aminte de Babilonul cel mare ca să-i dea potirul de vin al mâniei
Lui. Toate ostroavele au fugit și munții nu s-au mai găsit. O
grindină mare ale cărei boabe cântăreau aproape un talant a căzut
din cer peste oameni. Și oamenii au hulit pe Dumnezeu din
pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare.”
„Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Și toți munții
și toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împărații
pământului, domnitorii, căpitanii oștilor, cei bogați și cei
puternici, toți robii și toți oamenii slobozi s-au ascuns în peșteri
și în stâncile munților. Și ziceau munților și stâncilor: ’Cădeți
peste noi și ascundeți-ne de Fața Celui ce șade pe scaunul de
domnie și de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei
Lui și cine poate sta în picioare?’ ” Apoc. 16:17-21; 6:14-17
După cum am văzut, solia celui de-al treilea înger arată că decizia omului cu privire
la închinare are consecințe ireversibile: viață veșnică sau moarte veșnică. Vor fi două
categorii de închinători: pe de-o parte, sfinții lui Dumnezeu, oameni care au ales să se
sfințească în sângele lui Hristos iar pe de altă parte, nelegiuiții, cei ce au decis să
134
desconsidere Cuvântul lui Dumnezeu. Solia celor trei îngeri evidențiază, asemenea
mesajului din cartea lui Daniel, cele trei obiective împotriva cărora Satana și-a îndreptat
atacurile de-a lungul istoriei mântuirii: mila lui Dumnezeu, dreptatea lui Dumnezeu și
sfinții Săi.
„Iată, glasul străjerilor tăi răsună; ei înalță glasul și strigă toți de veselie; căci
văd cu ochii lor cum se întoarce Domnul în Sion. Izbucniți cu toate în strigăte de
bucurie, dărâmături ale Ierusalimului. Căci Domnul mângâie pe poporul Său și
răscumpără Ierusalimul. Domnul Își descopere brațul Său cel sfânt, înaintea
tuturor neamurilor; și toate marginile pământului vor vedea mântuirea
Dumnezeului nostru.”
Isa. 52:8-10
135
XVII. VUIET DE PLOAIE
„Atunci Ilie s-a apropiat de tot poporul și a zis: ’Până când vreți să
șchiopătați de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeți
după El; iar dacă este Baal, mergeți după Baal!’ Poporul nu i-a răspuns nimic.”
„În clipa când se aducea jertfa de seară, prorocul Ilie s-a apropiat și a zis: ’Doamne
Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Israel! Fă să se știe astăzi că Tu ești Dumnezeu
în Israel, că eu sunt slujitorul Tău și că toate aceste lucruri le-am făcut după
porunca Ta. Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul
acesta că Tu, Doamne, ești adevăratul Dumnezeu, și să le întorci astfel inima spre
bine!’ Atunci a căzut foc de la Domnul și a mistuit arderea de tot, lemnele,
pietrele și pământul, și a supt și apa care era în șanț. Când a văzut tot poporul
lucrul acesta, au căzut cu fața la pământ și au zis: ’Domnul este adevăratul
Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!’ ’Puneți mâna pe prorocii lui
Baal’, le-a zis Ilie, ’niciunul să nu scape!’ Și au pus mâna pe ei. Ilie i-a coborât la
pârâul Chison și i-a înjunghiat acolo.”
1Împ. 18:21,36-40
Atâta timp cât nu ne întoarcem privirile spre jertfa lui Hristos de pe Golgota,
Dumnezeu nu-și va mai manifesta slava în mijlocul creștinismului. Situația de acum a
creștinismului nu este cu nimic mai bună decât cea a poporului lui Dumnezeu din
trecut. Oamenii se închină acum, ca și atunci, pe baza doctrinelor și practicilor false. Cu
mai mult de două mii de ani în urmă, un om aparent neînsemnat pe nume Ilie a fost
ales de către Dumnezeu să aducă lumii o solie, o invitație din partea Lui la o întoarcere
de la idoli spre jertfa ispășitoare. Pentru început, avertizarea acestui mesager era cu
privire la faptul că în țară nu va mai fi apă (1Împ. 17:1). Cum situația urma să devină tot
mai gravă, veni ziua când Dumnezeu a poruncit ca tot poporul lui Israel să se adune la
muntele Carmel, unde avea să fie confruntat cu decizia de a se închina fie lui
136
Dumnezeu, fie lui Baal. În momentul în care adevăratul Dumnezeu a aprins jertfa, toți
israeliții au fost martori ai manifestării glorioase a puterii Sale. Ei au realizat că se
închinaseră unor dumnezei falși, în mâinile cărora își încredințaseră în mod necugetat
speranțele și visurile.
Manifestarea glorioasă a unui Dumnezeu viu nu era tot ce-și doreau, întrucât
nevoia lor stringentă nu fusese încă satisfăcută. Poporul avea nevoie de un Dumnezeu
care să vrea și să poată să le ofere apă. Prin cuvintele: „Domnul este adevăratul
Dumnezeu!” aceștia își mărturisiseră păcatul de a se fi închinat unor chipuri și de a fi
idolatrizat expresii false de dumnezeu. Astfel, prin pocăintă și datorită rugăciunii
insistente a lui Ilie, națiunea era pregătită să primească ploaia, expresie vie a
binecuvântării lui Dumnezeu, pe care o așteptaseră atât de mult.
„Peste câteva clipe, cerul s-a înnegrit de nori, a început vântul și a
venit o ploaie mare.” 1Împ. 18:45
Izabela, mama idolatriei de pe vremea aceea, primește informații despre
demascarea severă și mai apoi, distrugerea prorocilor păgâni. Cei care au avut privilegiul
să vadă manifestarea puterii lui Dumnezeu și Numele Său răzbunat prin revărsarea
ploii, aveau acum să fie martori ai mâniei împărătesei din cauza profeților lui Baal uciși.
Imediat ce i se spune „tot ce făcuse Ilie” ea jură să se răzbune pe acesta și astfel, trimite
un sol cu un mesaj de amenințare cu moartea. În consecință, Ilie decide să fugă în deșert
ca să-și scape viața.
„Ilie, când a văzut lucrul acesta, s-a sculat și a plecat, ca să-și scape
viața. A ajuns la Beer-Șeba, care ține de Iuda, și și-a lăsat slujitorul
acolo. El s-a dus în pustie unde, după un drum de o zi, a șezut sub
un ienupăr, și dorea să moară, zicând: ‘Destul! Acum, Doamne,
ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinții mei.’ S-a culcat
și a adormit sub un ienupăr. Și iată, l-a atins un înger și i-a zis:
‘Scoală-te și mănâncă.’ El s-a uitat, și la căpătâiul lui era o turtă
coaptă pe niște pietre încălzite și un ulcior cu apă. A mâncat și a
băut, apoi s-a culcat din nou. Îngerul Domnului a venit a doua
oară, l-a atins și a zis: ‘Scoală-te și mănâncă, fiindcă drumul pe
care-l ai de făcut este prea lung pentru tine.’ El s-a sculat, a mâncat
137
și a băut; și, cu puterea pe care i-a dat-o mâncarea aceasta, a mers
patruzeci de zile și patruzeci de nopți până la muntele lui
Dumnezeu, Horeb.” 1Împ. 19:3-8
Experiența lui Ilie este demnă de luat în seamă de către poporul lui Dumnezeu de
astăzi. Va veni vremea când Izabela vremurilor noastre își va trimite mesajul ei de
amenințare cu moartea tuturor celor care, cu sabia lui Dumnezeu în mână, vor arunca
la pământ pe acei proroci mincinoși îmbrăcați în haina idolatriei și pe toate învățăturile
lor odată cu ei.
„Păziți-vă de proroci mincinoși. Ei vin la voi îmbrăcați în haine
de oi, dar pe dinăuntru sunt niște lupi răpitori” Mat. 7:15
„Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, mai tăietor
decât orice sabie cu două tăișuri: pătrunde până acolo că desparte
sufletul și duhul, încheieturile și măduva, judecă simțirile și
gândurile inimii.” Evr. 4:12
Fuga lui Ilie spre Beer-Șeba, și de acolo mai departe, a fost pe viață și pe moarte.
Era epuizat, neajutorat și temător. În perioada lui de strâmtorare trebuie să vedem
perioada de 45 de zile de strâmtorare a poporului lui Dumnezeu la sfârșitul timpului.
Este o perioadă de grea încercare ce stă să vină peste poporul lui Dumnezeu, o vreme de
strâmtorare cu cum n-a mai fost niciodată (Dan 12:1), care își va atinge apogeul cu o
experiență asemenea celei a lui Iacov. Noaptea de deznădejde a lui Iacov, când s-a luptat
în rugăciune pentru a fi izbăvit, reprezintă experiența poporului lui Dumnezeu când
acesta va trebui să stea înaintea Sa și înaintea neamurilor mâniate fără Mijlocitor,
întrucât Hristos Își va fi încheiat lucrarea de mijlocire în favoarea omului. Sfârșitul
tuturor lucrurilor este aproape. Așa cum Iacov a fost amenințat cu moartea în furia
fratelui său, tot așa poporul lui Dumnezeu va trebui să reziste mâniei neamurilor atunci
când un decret de moarte va fi dat. Vor trăi un chin sufletesc nemaiîntâlnit și astfel,
Dumnezeu va trimite îngeri să-i protejeze și să-i încurajeze pe cei aleși. Noaptea celei
mai mari lupte a fost și cea în care Iacov s-a întâlnit cu Dumnezeu. Chiar în noaptea în
care va intra în vigoare decretul de moarte, iar poporul lui Dumnezeu va striga după
izbăvire, Iisus va reveni „în slava Sa și a Tatălui și a sfinților îngeri” (Luca 9:26).
138
Binecuvântările Cerului sunt pe punctul să se reverse peste această generație, dacă
dorim și suntem gata să le primim. Intenția lui Dumnezeu este aceea de a-Și descoperi
slava într-o lume care n-a mai văzut de mult o manifestare autentică a puterii Sale. Au
trecut aproape două mii de ani de când omenirea a văzut slava lui Dumnezeu
manifestată la Cincizecime, aproape două mii de ani de secetă spirituală manifestată
prin lipsa plinătății Duhului Sfânt. Dumnezeu are nevoie astăzi de oameni hotărâți,
asemenea lui Ilie, pregătiți să asculte și să împlinească Cuvântul Său. Dumnezeu are
nevoie de oameni care să renunțe la arderea propriilor altare închinate unor dumnezei
care nu-și pot dovedi autenticitatea! Dumnezeu are nevoie de oameni gata să renunțe
la obiceiurile lor greșite în gândire și comportament, să lase deoparte acele tradiții pe
care Cuvântul lui Dumnezeu nu le susține! El are nevoie de oameni care să stea de partea
Adevărului, oricâtă jertfă personală ar implica acest aspect. Descoperirea profetizată a
fiilor și fiicelor lui Dumnezeu este acum! Ești și tu printre ei?
„Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine, și slava Domnului răsare peste
tine. Căci iată, întunericul acoperă pământul, și negură mare, popoarele; dar
peste tine răsare Domnul, și slava Lui se arată peste tine. Neamuri vor umbla în
lumina ta, și împărați, în strălucirea razelor tale. Ridică-ți ochii împrejur și
privește: toți se strâng și vin spre tine! Fiii tăi vin de departe, și fiicele tale sunt
purtate pe brațe. Când vei vedea aceste lucruri, vei tresări de bucurie și îți va bate
inima și se va lărgi, căci bogățiile mării se vor întoarce spre tine, și vistieriile
neamurilor vor veni la tine.”
Isa. 60:1-5
139