juridice.rohttp://www.juridice.ro/293074/unele-aspecte-privind-regularizarea-cererii-de-chemare-in-judecata-si-noua-reglementare-a-taxelor-judiciare-de-timbru-2.html

Unele aspecte privind regularizarea cererii de chemare înjudecată și noua reglementare a taxelor judiciare de timbru

1. Preliminarii

Noul Cod de procedură civilă („NCPC”) se aplică doarcererilor de chemare în judecată introduse după intrarea sa învigoare, după cum rezultă din prevederile art. 3 din Legea nr.76/2012 privind punerea în aplicare a Noului Cod.

Ca urmare, practicienii nu s-au confruntat concomitent cuaplicarea tuturor dispozițiilor Noului Cod, ci îndeosebi cu acelenorme care privesc legala învestire a instanței și cercetareaprocesului, respectiv dezbaterilor în fața primei instanțe. Oatenție deosebită a fost acordată în acest context instituțieiregularizării cererii de chemare în judecată, prev. de art. 200NCPC, care a ocazionat anumite interpretări divergente cuprivire la obligativitatea procedurii de regularizare, sferaverificărilor impuse de lege, respectiv cu privire la sancțiuneaaplicabilă pentru lipsa unora din elementele obligatorii prescrise de art. 194 NCPC, care reglementează cuprinsulcererii de chemare în judecată.

De asemenea, o seamă de probleme rezultă din interferența procedurii de regularizare și, îndeosebi, a termenuluide cel mult 10 zile acordat reclamantului pentru remedierea lipsurilor constatate cu ocazia verificării cererii dechemare în judecată cu posibilitatea aceluiași reclamant de a formula, după caz, cerere de reexaminare a taxeijudiciare de timbru stabilite de instanță, respectiv cerere de ajutor public judiciar.

Această din urmă problemă, inițial nereglementată în cuprinsul Legii nr. 76/2012, își găsește acum o rezolvare încuprinsul recentei OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.[1]

În cele ce urmează, vom întreprinde o scurtă analiză a câtorva chestiuni cu privire la procedura regularizăriicererii de chemare în judecată (2), respectiv cu privire la interferența noii reglementări a taxelor judiciare detimbru cu unele dispoziții cuprinse în NCPC (3), pentru ca în final să formulăm câteva concluzii (4).

2. Observații privind regularizarea cererii de chemare în judecată

2.1. Procedura regularizării cererii de chemare în judecată nu este cu totul nouă, art. 200 NCPC fiind succesoruldispozițiilor art. 114 C.pr.civ. Acest text de lege instituia o procedură similară, el fiind însă foarte rar aplicat înpractică. De aceea, atenția deosebită acordată art. 200 NCPC și, mai ales, aplicarea sa foarte exigentă în practicajudiciară pot surprinde, cel puțin la prima vedere.

Se pot identifica însă mai multe motive pentru care procedura prev. de art. 114 C.pr.civ. nu a dobândit relevanțăpractică, în vreme ce procedura regularizării prev. de art. 200 NCPC a dobândit deja o importanță semnificativăpentru procedura de judecată în primă instanță.

Întâi, deși art. 114 alin.(1) și (2) C.pr.civ. erau formulate într-o manieră imperativă, procedura regularizării a fostconsiderată facultativă în jurisprudență, cu consecința uzitării ei foarte rare.

Aceasta, întrucât la data modificării art. 114 C.pr.civ. prin OUG nr. 138/2000 pentru modificarea și completareaCodului de procedură civilă[2] (intrată în vigoare la 2.05.2001), cererile de chemare în judecată erau primite laregistratură de judecătorul de serviciu, care se rezuma la o verificare sumară a cererii – îndeosebi din motive de

timp, în cursul programului cu publicul fiind primite foarte multe cereri – și dispunea măsurile strict necesarepentru primul termen de judecată, de regulă, citarea pârâtului cu copie de pe cerere și înscrisuri și cu mențiuneaobligativității întâmpinării, respectiv citarea reclamantului, în măsura în care acesta nu dobândise termen încunoștință la depunerea cererii. Verificarea sumară, adesea strict administrativă a cererii introductive era asociatăideii că măsurile necesare pentru complinirea lipsurilor vor fi luate de completul de judecată, la primul termen, fazascrisă fiind redusă la o simplă comunicare a cererii și a înscrisurilor atașate către pârât, precum și la depunereaîntâmpinării de către acesta.

[1] Publicată în M.Of. nr. 392/29.06.2013. Pentru o prezentare de ansamblu, a se vedea studiul pertinent al lui T.C. Briciu, „Uneleaspecte de noutate în materia taxelor judiciare de timbru pentru cererile introduse la instanțele judecătorești”, publicat pewww.juridice.ro (la data de 16.08.2013).[2] Publicată în M.Of. nr. 479/2.10.2000.

Ulterior, ca urmare a modificărilor succesive aduse Legii de organizare judiciară și Regulamentului de ordineinterioară al instanțelor judecătorești, termenul de judecată a fost stabilit de către programul informatic ECRIS,odată cu repartizarea aleatorie a dosarului nou format către un complet de judecată. Cu toate că s-a recunoscutjudecătorului cauzei prerogativa de a dispune măsurile impuse de lege în dosarele ce i-au fost repartizate, lamomentul primirii dosarelor de la registratură, cauza avea deja un termen de judecată stabilit. Majoritateainstanțelor au considerat, în aceste condiții, că textul art. 114 C.pr.civ. este practic inaplicabil, câtă vreme etapatermenului „administrativ” părea, implicit, depășită.

Trebuie însă observat că programul informatic stabilea un termen, fără a (putea) stabili că respectivul termen esteun termen de regularizare a cererii, conform art. 114 alin.(2) C.pr.civ., respectiv un termen de judecată, conformart. 1141 C.pr.civ. Ca urmare, judecătorul era liber să considere termenul stabilit automat ca fiind un termenacordat potrivit art. 114 C.pr.civ., ceea ce însă era posibil numai dacă termenul era scurt [„cererea se va înregistrași se va acorda reclamantului un termen scurt”, dispunea art. 114 alin.(2) C.pr.civ.], iar nu dacă termenul acordat însistem informatic era lung sau chiar foarte lung (mai multe luni, un an). Chiar și în aceste din urmă cazuri, sistemulinformatic permitea stabilirea adițională a unui termen mai scurt decât cel stabilit pentru judecată, termen pentrucare i s-ar fi pus în vedere reclamantului obligația de a completa ori modifica cererea, sub sancțiunea suspendării,potrivit art. 114 alin.(4) C.pr.civ.. Comunicarea cererii întregite pârâtului ar fi avut loc doar în măsura în carereclamantul și-ar fi îndeplinit obligațiile stabilite de instanță la primirea cererii, pentru termenul stabilit aleatoriu deprogramul informatic. Această practică a rămas însă una mai degrabă izolată.

Inconvenientul major al art. 114 C.pr.civ. era însă sancțiunea improprie, a suspendării judecății. În condițiile încare, prin ipoteză, regularizarea avea loc pentru că cererea nu îndeplinirea condițiile impuse de art. 112 C.pr.civ.,ori de alte texte care reglementau cuprinsul cererii introductive de instanță în diferite materii, sancțiunea aplicabilăar fi trebuit să fie anularea cererii, soluție care ar fi fost în consonanță cu dispozițiile art. 105 alin.(2) și ale art. 133C.pr.civ. În cazurile în care s-ar fi dispus, totuși, suspendarea, reclamantul avea posibilitatea de a formula recursla instanța ierarhic superioară, criticând nelegala suspendare a judecății (art. 2441 C.pr.civ.), și chiar dacăîncheierea de suspendare ar fi devenit irevocabilă, cauza rămânea pe rolul instanței, eventual în așteptareaîmplinirii termenului de perimare. Așadar, reclamantul dispunea de un termen foarte lung pentru complinirealipsurilor constatate la primirea cererii, în condițiile în care, dacă s-ar fi stabilit direct termen de judecată (cum seproceda în cvasitotalitatea cazurilor), s-ar fi putut anula cererea de chemare în judecată informă, potrivit dreptuluicomun. În condițiile art. art. 133 alin.(1) și art. 105 alin.(2) C.pr.civ., vătămarea se prezuma doar pentruneindicarea elementelor prevăzute expres sub sancțiunea nulității, respectiv numele părților, obiectul cererii șisemnătura. S-a arătat însă în mod just că nulitatea poate interveni și pentru lipsa altor mențiuni, dacă sedemonstrează vătămarea.[3]

2.2. Situația este evident diferită în ce privește regularizarea cererii de chemare în judecată, potrivit NCPC. Înprimul rând, repartizarea aleatorie privește doar completul de judecată, fără ca termenele să mai fie prestabilite desistemul informatic [art. 199 alin.(2) NCPC]. Judecătorul este liber să ia măsurile prevăzute de lege pentrupregătirea judecății, cea mai importantă fiind tocmai verificarea cererii de chemare în judecată și, dacă este cazul,regularizarea acesteia [art. 200 alin.(1) și (2) NCPC]. Pe de altă parte, finalitatea acestei proceduri este cu totuldiferită, întrucât, pe de-o parte, obiectul verificărilor este mai bine circumstanțiat de lege, iar pe de altă parte, dacă

lipsurile constatate nu au fost complinite, cererea se anulează [art. 200 alin.(3)], cu consecința dezînvestiriicompletului de judecată de cererea informă.

Dincolo de aceste aspecte de ordin tehnic, rigoarea sporită cu care practica judiciară aplică prevederile art. 200NCPC nu poate surprinde, cel puțin ca tendință. Este rezonabilă presupunerea că prin adoptarea unui Nou Codde procedură civilă, legiuitorul a vrut să impună o disciplină procesuală semnificativ mai mare decât practiciledevenite uzuale sub imperiul vechiului Cod, adesea foarte îndepărtate de litera și spiritul acestuia.

[3] A se vedea V.M. Ciobanu, „Tratat teoretic și practic de procedură civilă”, vol. II, Ed. Național, București, 1997, p. 33.

Se constată în special că Noul Cod reglementează într-o manieră mult mai riguroasă conținutul cererii de chemareîn judecată (art. 194), ori nu se poate presupune că legiuitorul a voit ca anumite elemente ale cererii să aibă uncaracter facultativ pentru reclamant.

Pe de altă parte, atenția specială acordată de legiuitor regularizării cererii, amploarea verificărilor impuse șisancțiunea impusă în cazul neîndeplinirii obligațiilor stabilite potrivit legii conduce de asemenea la concluzia călegea nouă impune multă rigoare în ce privește cererea introductivă de instanță, atât pentru a permite bunadesfășurare a judecății, într-un termen optim și previzibil (cf. art. 6 NCPC) – totodată, incompatibil cu tergiversareapricinii prin acordarea unor termene repetate pentru a se face „precizări” pe care reclamantul le datora dintruînceput – cât și pentru a permite pârâtului să-și pregătească apărarea, în deplină cunoștință de cauză cu privire laobiectul cererii, motivele invocate și probele pe care reclamantul înțelege să le solicite în concret. În aceastăordine de idei, art. 14 alin.(2) NCPC dispune, cu titlu de principiu, că părțile trebuie să își facă cunoscute reciprocși în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiazăpretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintreele să își poată organiza apărarea. Această dispoziție nu constituie o simplă declarație programatică, ci o soluțiede principiu, care orientează interpretarea normelor referitoare la regularizarea cererii de chemare în judecată și laprocedura prealabilă scrisă – desigur, și a celor referitoare la asigurarea contradictorialității în timpul judecății.

Pe de altă parte însă, trebuie semnalat că art. 200 NCPC nu a apărut „din neant”, el constituind o formăperfecționată a dispozițiilor (cu precădere ignorate ale) art. 114 C.pr.civ. 1865, îndeosebi în ce privește sferaverificărilor și sancțiunea instituită. În acord cu principiile generale, lipsurile formale ale cererii atrag anulareaacesteia. Referirea la principiile generale în acest context nu este întâmplătoare. Există tendința de a interpretadispozițiile art. 200 NCPC ca reprezentând o derogare de la regimul de drept comun al nulității, cu toate că de faptacest text nu face altceva decât o aplicare a regulilor generale ale nulității în materia cererii de chemare înjudecată, înlăturând sancțiunea improprie a suspendării. Pentru justa interpretare și aplicare a textelor referitoarela regularizare trebuie avute în vedere geneza textelor referitoare la procedura regularizării precum și intențiareală a legiuitorului, care nu a fost aceea de a deroga prin art. 200 NCPC de la restul principiilor și dispozițiilorcuprinse în Noul Cod.

2.3. În raport de cele ce preced, dar și față de ansamblul dispozițiilor art. 200 NCPC, considerăm că proceduraregularizării este una obligatorie, iar nu facultativă. Astfel, judecătorul nu dispune de o putere de aprecierediscreționară în ce privește uzitarea procedurii prev. de art. 200 NCPC. Credem, bunăoară, că încalcă dispozițiileart. 200 NCPC instanța care decide în mod sistematic să nu uzeze de procedura regularizării și să pună în vederereclamantului să complinească lipsurile cererii până la primul termen de judecată, stabilit conform art. 201 NCPC,deoarece în această manieră este golită de conținut și de utilitate procedura prealabilă scrisă, reglementată deacest din urmă articol, iar pârâtului nu i se permite să formuleze decât o parte din apărările utile cauzei, cuprecădere cele de ordin formal.[4]

Nu se poate susține că procedura are caracter facultativ, întrucât nu ar exista o sancțiune pentru încălcareadispozițiilor art. 200 NCPC. Este adevărat că omisiunea de a face aplicarea acestui text de lege nu poate atrage înmod nemijlocit anularea ori casarea hotărârii de către instanța de control judiciar, însă acest argument nu estehotărâtor. Spre exemplu, nici dispozițiile art. 131 NCPC nu instituie o sancțiune expresă, însă este incontestabil căinstanța este obligată să-și verifice competența la primul termen la care părțile sunt legal citate.

Pe de altă parte, în măsura în care pretenția formulată este neclară, iar instanța nu lămurește obiectul și cauzacererii, spre a putea da calificarea juridică exactă, există un risc sporit ca hotărârea să fie pronunțată cuîncălcarea principiului disponibilității, a dreptului la apărare al pârâtului, ori să fie nelegală din alte motive. Înaceste condiții, anularea ori, după caz, schimbarea sau casarea hotărârii vor interveni pentru încălcarea altorreguli imperative ale procesului civil.

[4] Spre exemplu, dacă obiectul cererii este neclar, iar motivarea în fapt, lacunară, pârâtul nu se va putea apăra și va solicitaprecizări prin întâmpinarea depusă în condițiile art. 201 alin.(1) NCPC. În măsura în care reclamantul își va întregi cererea la primultermen la care este legal citat [cf. art. 204 alin.(1) NCPC], cererea modificată trebuie comunicată pârâtului, acestuia acordându-i-seun nou termen pentru depunerea întâmpinării; prin analogie cu dispozițiile art. 201 alin.(1) NCPC, acest termen nu ar trebui să fiemai scurt de 25 de zile (sub rezerva cauzelor urgente). Luând în considerare și împrejurarea că întâmpinarea trebuie depusă cu 10zile înaintea termenului de judecată, iar acest termen se calculează la rândul său pe zile libere, instanța ar trebui să acorde untermen de 40 de zile pentru a complini, astfel, lipsurile fazei scrise desfășurate inițial. Pierderea de timp este evidentă.

Credem însă că nu orice lipsuri formale ale cereri de chemare în judecată atrag automat incidența proceduriiregularizării. Judecătorul are un drept de apreciere asupra cazurilor în care este necesar să recurgă la aceastăprocedură, având în vedere gravitatea lipsurilor constatate și vocația acestora de a impieta asupra buneidesfășurări a judecății ori asupra dreptului de apărare al pârâtului. Spre exemplu, în măsura în care o cererealtminteri corect formulată nu cuprinde contul bancar al reclamantului persoană juridică, ori codul numericpersonal al reclamantului persoană fizică, procedura regularizării ar putea fi considerată superfluă, urmând caacest element să fie indicat pe parcursul judecății.

Un criteriu adițional pentru o apreciere justă asupra necesității de a regulariza cererea ar fi și caracterul urgent alcererii, decurgând din prevederile legale ori din împrejurările concrete ale cauzei. Dacă cererea de ordonanțăpreședințială prezintă o urgență specială, de natură a reclama soluționarea ei într-un interval cât mai scurt, apareimproprie decizia de a regulariza cererea pentru lipsuri mai puțin semnificative, precum omisiunea indicării CNP-ului reclamantului.[5]

2.4. În ce privește categoria cererilor introductive de instanță cărora li se aplică procedura regularizării, toatecererile judecate potrivit procedurii contencioase, inclusiv cele urgente, precum și, în principiu, cererile judecatepotrivit procedurii necontencioase sunt supuse regularizării, potrivit art. 200 NCPC.[6] Contrariul poate fi dedusnumai dintr-o dispoziție legală expresă, conform căreia textul menționat nu se aplică, ori din alte prevederi legaledin care rezultă incompatibilitatea procedurii respective cu regularizarea prealabilă a actului de sesizare ainstanței.

[5] Am putea generaliza, întrebându-ne dacă nu cumva în cazul cererilor cu caracter urgent, miza litigiului pentru părți șinecesitatea soluționării grabnice a acestuia ar trebui să primeze față de necesitatea complinirii unor lipsuri mai puțin grave, care nusunt de natură a afecta – cel puțin nu în mod iminent, nemijlocit – buna desfășurare a judecății și finalitatea procedurii prealabilescrise. Dacă răspunsul oferit este afirmativ, ar urma ca procedura regularizării să nu fie parcursă, iar aceste lipsuri să fie complinitela primul termen de judecată ori, în cazuri temeinic justificate, la un moment ulterior.[6] Pentru o analiză detaliată și pertinentă, a se vedea A. A. Chiș, „Procedura prealabilă a medierii și regularizarea cererii dechemare în judecată în lumina noului Cod de procedură civilă”, în RRDA nr. 4/2013, pp. 47 – 51. În sensul arătat în text, a se vedeași D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), „NCPC Comentariu pe articole”, vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 480; Gh. Florea, înV.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat”, vol. I (art. 1 – 526), Ed. Universul Juridic,București, 2013, p. 570 (lucrare citată, în continuare, „Noul Cod…”).

Simpla împrejurare că anumite cereri cu caracter contencios sunt supuse unor proceduri speciale nu poateconduce la concluzia inaplicabilității art. 200 NCPC, întrucât normele speciale, pentru aspectele pe care nu lereglementează, se completează cu cele generale, în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile cu celedintâi. Nicio incompatibilitate nu poate fi însă decelată între procedurile speciale și regularizare, câtă vremerațiunile acesteia (buna desfășurare a judecății, printr-o circumscriere riguroasă a obiectului sesizării, șirespectarea dreptului la apărare al pârâtului) se regăsesc și în cazul acestor proceduri.

În cazul procedurilor urgente, s-ar putea obiecta că termenul de 10 zile la care se referă art. 200 alin.(2) ar fiexcesiv de lung. Însă, acest termen este intervalul maxim acordat reclamantului pentru a complini lipsurile cererii

sale; în cazul unor cereri urgente, reclamantul ar trebui să fie primul interesat pentru a se conforma cerințelor legii,fiind perfect posibil să-și îndeplinească obligațiile imediat după ce primește comunicarea instanței. Desigur, înacest caz, instanța ar fi ținută să ia de îndată măsurile necesare pentru comunicarea cererii către pârât, fără aaștepta împlinirea termenului de 10 zile. În schimb, instanța nu poate scurta din proprie inițiativă termenul de 10zile, întrucât legea conferă reclamantului dreptul de a-și regulariza cererea înăuntrul acestui interval, socotitrezonabil,[7] fără a fi prevăzută posibilitatea reducerii sale [spre deosebire, spre exemplu, de art. 201 alin.(6)NCPC].

[7] În anumite cazuri de excepție termenul de 10 zile s-ar putea dovedi insuficient, spre exemplu, atunci când reclamantul introducecererea de chemare în judecată rapid, pentru a nu pierde un termen de decădere, fără a fi în măsură să depună toate înscrisurilecerute de lege (de exemplu, avocatul care îl reprezintă pe reclamantul domiciliat în străinătate formulează o contestație supusăunui termen de decădere, deși nu a putut primi în timp util procura ad litem). În cazuri temeinic justificate nu excludem posibilitateade a admite cererea de repunere în termenul de 10 zile, potrivit art. 186 NCPC. Această cerere ar trebui formulată odată cu cerereade reexaminare împotriva încheierii de anulare a cererii, întrucât, prin ipoteză, dacă reclamantul depune înscrisurile necesare dupăexpirarea termenului de 10 zile, dar înainte de anularea cererii, anularea nu mai poate fi dispusă. A se vedea infra, pct. 2.7.

După cum am arătat însă în cele ce preced, caracterul urgent al unei proceduri, ori instituirea unui termen maximde soluționare a unei cereri[8] pot fi luate în considerare de judecător, atunci când apreciază dacă proceduraregularizării este necesară în cazul unor lipsuri mai puțin semnificative, ori dacă este preferabil să procedeze directconform art. 201 NCPC, urmând ca eventualele lipsuri să fie îndreptate până la primul termen de judecată.

În ce privește procedura necontencioasă, credem că nu se poate porni de la premisa inaplicabilității dispozițiilorart. 200 NCPC, întrucât, pe de-o parte, art. 536 alin.(1) trimite la dispozițiile procedurii contencioase, care seaplică și în procedura necontencioasă, dacă sunt compatibile cu aceasta din urmă, iar pe de altă parte,compatibilitatea trebuie examinată de la caz la caz, în funcție de specificul cererii necontencioase la care nereferim.

Este real că unul din scopurile urmărite prin procedura regularizării, respectiv acela de a permite celui chemat înjudecată să formuleze apărări, ar putea lipsi în acele proceduri necontencioase care nu implică decât citareapetentului ori care se soluționează fără citare. În aceste cazuri, instanța ar putea aprecia superfluă proceduraregularizării, mai ales dacă cererea are un caracter simplu – bunăoară, ne este greu să concepem regularizareaunei cereri de recomunicare, ori de eliberare a unei cauțiuni. De asemenea, credem că în procedura încuviințăriiexecutării silite dispozițiile referitoare la regularizare nu sunt aplicabile, având în vedere atât împrejurarea căcererea se soluționează fără citare, cât și dispozițiile imperative ale art. 665 alin.(2), conform cărora cerereatrebuie soluționată în termen de 7 zile „de la înregistrarea acesteia la judecătorie”.

Pe de altă parte însă, caracterul necontencios al cererii nu exclude de plano regularizarea, întrucât și în proceduranecontencioasă este necesar ca obiectul sesizării să fie clar, iar eventualele cerințe legale speciale privindconținutul anumitor cereri să fie respectate[9].

[8] Spre exemplu, art. 1.022 alin.(1) NCPC prevede că ordonanța de plată trebuie soluționată în termen de 45 de zile de laintroducerea cererii, dacă debitorul nu contestă creanța prin întâmpinare. Însă, din interpretarea art. 1.022 alin.(2) rezultă că timpulnecesar regularizării cererii, fiind imputabil reclamantului, nu intră în calculul termenului de 45 de zile.[9] Într-un sens parțial diferit, a se vedea A.A. Chiș, op.cit., p. 51.

Vedem așadar aplicabilă procedura regularizării îndeosebi în acele proceduri necontencioase cu caracter maicomplex, care implică unele mențiuni speciale ale cererii de chemare în judecată sau atașarea anumitor înscrisuri,precum în cazul cererilor formulate potrivit procedurii speciale a înscrierii drepturilor dobândite în temeiuluzucapiunii (art. 1.049 și urm. NCPC).[10]

2.5. În schimb, achiesăm la opinia potrivit căreia procedura regularizării nu este aplicabilă decât cereriiintroductivă de instanță, ea fiind menită să prevină comunicarea unei cereri informe ori netimbrate către pârât,care s-ar vedea pus în situația de a face cheltuieli care s-ar dovedi ulterior inutile, în condițiile în care în finalcererea ar fi anulată.

În sprijinul acestei soluții în literatura de specialitate au fost enunțate mai multe argumente pertinente.[11]

Cel mai important dintre acestea ne pare a fi împrejurarea că cererile incidentale pot fi formulate, uneori, la primultermen de judecată la care părțile sunt legal citate, ori chiar până la închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe.Astfel, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cererea reconvențională [art. 209 alin.(4)],[12] cererea de chemareîn garanție [art. 73 alin.(4)], chemarea în judecată a altei persoane care ar putea pretinde, pe calea unei cereriseparate, aceleași drepturi ca și reclamantul [art. 68 alin.(3)], respectiv arătarea titularului dreptului pot fi formulatede pârât la primul termen la care părțile sunt legal citate.

Totodată, modificarea cererii de chemare în judecată poate fi făcută la primul termen la care reclamantul este legalcitat [art. 204 alin.(1)], iar cu acordul expres al tuturor celorlalte părți, chiar într-un stadiu ulterior al procesului [art.204 alin.(3)], regularizarea cererii adiționale astfel formulate conform dispozițiilor art. 200 NCPC fiind exclusă.

[10] În sensul aplicabilității dispozițiilor referitoare la regularizare în cazul acestei proceduri, precum și a altor procedurinecontencioase, a se vedea A.A. Chiș, op.cit., pp. 51 – 52.[11] A se vedea pe larg D.N.Theohari, în G. Boroi (coord.), „NCPC Comentariu pe articole”, pp. 484 – 485; în același sens, Gh.Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod…”, p. 571.[12] Pentru argumente în sens contrar, care ar justifica regularizarea cererii reconvenționale, a se vedea A.A. Chiș, op.cit., p. 50.

În fine, reclamantul (ori intervenientul principal) poate formula cererea de chemare în garanție, ori cererea dechemare în judecată a altei persoane până la terminarea cercetării procesului în fața primei instanțe [art. 68 alin.(2), art. 73 alin.(2)], iar intervenția voluntară principală[13] poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor în fond[art. 62 alin.(2)].

Dincolo de incompatibilitatea procedurii regularizării – care se desfășoară în camera de consiliu, fără citare, oridoar cu citarea titularului cererii introductive de instanță – cu regulile aplicabile judecății (și discutării admiterii înprincipiu a unor cereri incidentale), dacă se acceptă regularizarea cererilor incidentale, încheierea de anulare vaavea un regim juridic distinct, după cum cererea a fost formulată în etapa prealabilă scrisă, caz în care ar fi supusăîn mod separat cererii de reexaminare la alt complet al aceleiași instanțe, ori după cum a fost formulată în cursuljudecății, caz în care ar fi supusă apelului la instanța superioară, odată cu fondul [ori, dacă se acceptă ideea că ocerere informă ar putea fi respinsă ca inadmisibilă în cadrul verificării admisibilității în principiu, separat cu apel, încondițiile arătate de art. 64 alin.(4) NCPC[14]]. Ori această diferență de regim juridic ni se pare greu de primit.

Pe de altă parte, credem că opțiunea legiuitorului, de a face trimitere în cuprinsul art. 209 alin.(5) doar la art. 201,iar nu și la art. 200 NCPC nu trebuie socotită întâmplătoare, aplicarea procedurii regularizării și în cazul altor cereridecât cererea introductivă de instanță nefiind urmărită de legiuitor, ori scopul avut în vedere la elaborarea normeitrebuie avut în vedere de interpret.

2.6. Cele mai importante chestiuni din punct de vedere practic sunt întrebările de a ști care sunt elementelesupuse verificării și în cazul cărora dintre acestea neîndeplinirea obligațiilor stabilite de lege atrage sancțiuneanulității.

[13] Nu ne referim în acest context la intervenția accesorie, aceasta având natura unei simple apărări, ceea ce explică posibilitateade a fi formulată inclusiv în căile de atac.[14] Credem însă că o cerere informă ar trebui anulată chiar înainte de discutarea admiterii în principiu, printr-o încheiere supusăcăii de atac odată cu fondul, potrivit dreptului comun, întrucât încuviințarea în principiu presupune o seamă de verificări care nu potfi făcute în cazul în care cererea incidentală nu respectă (cel puțin) dispozițiile art. 196 alin.(1) NCPC, nefiind, bunăoară, motivatăîn fapt.

Răspunsul la prima întrebare este simplu, deoarece art. 200 alin.(1) impune completului de judecată să verifice„dacă cererea de chemare în judecată îndeplinește cerințele prevăzute la art. 194 – 197”, fiind vorba despre toateaceste cerințe, în lipsa oricăror distincții sau nuanțări prevăzute de lege. Bunăoară, trebuie verificat dacă cerereași înscrisurile atașate acesteia au fost depuse în numărul legal de exemplare, respectiv dacă s-a plătit taxa detimbru prevăzută de lege.

În schimb, în mod evident nu formează obiectul verificărilor în procedura regularizării parcurgerea produceriiprealabile impuse de o normă legală imperativă, precum în materia contenciosului administrativ (cf. art. 7 – 8 dinLegea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ), ori a procedurii ordonanței de plată [art. 1.014 și art. 1.016alin.(2) NCPC].

Sancțiunea inadmisibilității, atrasă de omisiunea reclamantului de a parcurge o procedură prealabilă impusă înmod obligatoriu de lege, poate fi invocată doar de către pârât, prin întâmpinare [art. 193 alin.(2)[15]], ceea ceimplică în mod logic depășirea procedurii regularizării și comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât,în condițiile art. 201 NCPC. Ca atare, instanța poate cel mult să atragă atenția reclamantului asupra necesitățiidepunerii dovezii de parcurgere a procedurii prealabile, dar nu poate regulariza și cu atât mai puțin anula cerereadoar pentru inexistența acestei dovezi.

[15] Achiesăm la opinia conform căreia în cazul în care întâmpinarea nu este obligatorie, excepția inadmisibilității poate fi ridicată șila primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Sub un alt aspect, învederăm că simplul fapt că o normă juridicăspecială – indiferent dacă este situată în Cod ori în alt act normativ – instituie sancțiunea expresă a inadmisibilității [precum,bunăoară, art. 1.016 alin.(2) NCPC] nu înseamnă nicidecum că excepția inadmisibilității ar putea fi invocată de instanță din oficiu,întrucât este de principiu că o normă specială se completează cu norma generală în ce privește aspectele pe care nu lereglementează. Instituind sancțiunea expresă a inadmisibilității în cuprinsul art. 1.016 alin.(2) NCPC, legiuitorul a voit doar săclarifice care sunt consecințele juridice ale omisiunii de a-l soma pe debitor, anterior introducerii cererii de emitere a ordonanței deplată, iar nicidecum să deroge de la art. 193 alin.(2) NCPC, care instituie regula în materie; în măsura în care ar intenționa caneparcurgerea unei proceduri prealabile obligatorii să poată fi invocată din oficiu de instanță, legiuitorul ar trebui să dispună expresaceasta [cum a procedat, spre exemplu, în cuprinsul art. 193 alin.(3), al cărui conținut nu lasă loc de interpretare – și aceastaindependent de împrejurarea că soluția cuprinsă în acest text este curioasă, întrucât verificarea unor evidențe constituie maidegrabă un procedeu probatoriu decât o veritabilă procedură prealabilă, și nejustificată, întrucât nu se vede de ce obligativitateaverificării evidențelor succesorale este stabilită printr-o normă de ordine publică, în vreme ce procedura prealabilă în materiacontenciosului administrativ este reglementată printr-o normă de ordine privată, a cărei nerespectare poate fi invocată doar depârât]. Cu alte cuvinte, una este sancțiunea, alta este regimul de invocare a neregularității și de aplicare a sancțiunii, acesta dinurmă fiind stabilit de art. 193 NCPC. În același sens, cu privire la procedura prealabilă de informare cu privire la mediere, a sevedea Al. Suciu, „Unele considerații privind sancțiunea inadmisibilității cererii de chemare în judecată în caz de neîndeplinire decătre reclamant a obligației de a participa la ședința de informare privind medierea”, în RRDP nr. 2/2013, p. 199. Pentru criticajustificată a obligativității de a participa la ședința de informare privind medierea, sub sancțiunea inadmisibilității cererii de chemareîn judecată, a se vedea Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod…”, pp. 553 – 554.

În ce privește a doua întrebare, apreciem că principial sancțiunea anulării cererii poate interveni în cazulneîndeplinirii oricărei cerințe dintre cele la care se referă art. 194 – 197 NCPC, iar nu doar în cazul cerințelor lacare se referă art. 196 alin.(1) NCPC.

Acest punct de vedere poate fi chestionat, întrucât art. 196 alin.(1) NCPC sancționează expres cu nulitatea acelecereri care nu cuprind numele ori denumirea părții, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnăturapărții ori a reprezentantului acesteia, iar partea finală a acestui text trimite direct la art. 200 NCPC. Înseamnăaceasta că legiuitorul a voit să permită judecătorului să anuleze cererea doar în cazul lipsurilor la care se referăart. 196 alin.(1)?

Dacă se adoptă această interpretare,[16] ne întrebăm care mai este sensul obligației de a verifica toateelementele prevăzute de art. 194 – 197 NCPC și de a pune în vedere reclamantului complinirea lor, câtă vremepentru omisiunea majorității elementelor prevăzute de aceste texte de lege nu s-ar putea aplica nicio sancțiune înprocedura regularizării! Pe de altă parte, credem că art. 201 alin.(1) și (2) trebuie interpretate în mod coroborat,sensul art. 200 alin.(2) fiind acela că neîndeplinirea oricărei cerințe dintre cele verificate potrivit alin.(1) poateatrage sancțiunea anulării, dacă aceasta a fost anterior învederată reclamantului, dându-i-se ocazia să remediezelipsurile cererii sale[17].

Pe de altă parte, legiuitorul a reglementat mai exigent cuprinsul cererii de chemare în judecată (art. 194 NCPC),ori nu se poate presupune că același legiuitor a privit o seamă de elemente importante ale cererii – anume celecare nu se încadrează în dispozițiile art. 196 alin.(1) – ca fiind simple elemente accesorii și în cele din urmăfacultative, de vreme ce nerespectarea lor nu poate atrage nicio sancțiune eficace.

[16] A se vedea pentru acest punct de vedere, e.g., M. Ursuța, „Scurte considerații cu privire la elementele obligatorii ale cererii dechemare în judecată în NCPC”, disponibil pe www.juridice.ro (publicat la data de 16.09.2013).[17] Așadar, nu s-ar putea anula cererea de chemare în judecată pentru alte aspecte decât lipsurile comunicate în scrisreclamantului, pentru că în caz contrar s-ar încălca în mod grav principiile contradictorialității și al dreptului la apărare, reclamantulfiind privat de ocazia de a remedia neregularitățile constatate. Ca urmare, într-o atare ipoteză (anularea cererii pentru alteneregularități decât cele comunicate reclamantului), cererea de reexaminare ar trebui admisă, urmând ca procedura regularizării săfie reluată. A se vedea, în sensul necesității de a se comunica neregularitățile constatate, dar și în sensul că nerespectareadispozițiilor art. 194 – 197 atrage, în condițiile legii, anularea cererii de chemare în judecată, și Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M.Nicolae (coord.), „Noul Cod…”, p. 570.

În al doilea rând, elemente precum indicarea valorii obiectului cererii, atunci când criteriul valoric prezintărelevanță pentru determinarea competenței după valoare și a taxei de timbru ori indicarea dovezilor propuse, darși depunerea cererii în numărul legal de exemplare[18] sunt indispensabile pentru buna desfășurare a procesului,fiind necesar ca nerespectarea lor să atragă sancțiunea nulității, în condițiile art. 200 NCPC. După cum vomvedea, această soluție rezultă, în privința taxelor judiciare de timbru, din dispozițiile OUG nr. 80/2013.

[18] Considerăm că dispozițiile art. 195 NCPC, care privesc anume cererea de chemare în judecată, sunt speciale și derogatorii fațăde prevederile art. 149 alin.(3) NCPC, aplicabile oricărei cereri adresate instanței, din care rezultă că instanța poate – dacă suntcreate condițiile organizatorice și financiare necesare, ceea ce în prezent nu este cazul – să îndeplinească din oficiu ori să pună însarcina oricăreia dintre părți obligația de a depune cererea în numărul de exemplare prevăzut de art. 149 alin.(1) NCPC. Aceastădispoziție constituie un temei legal pentru acele situații în care instanța poate efectiv să complinească o lipsă punctuală – e.g., aufost depuse 7 exemplare de pe motivele de apel, în loc de 9, iar amânarea judecății nu este o soluție adecvată față de urgențapricinii – , însă nu are nicidecum ca scop să exonereze părțile de obligațiile ce le revin potrivit legii, mizând pe împrejurarea căaceste obligații vor fi îndeplinite de instanță. În acest sens, trebuie menționat că grefierii sunt o resursă umană cu o înaltă calificare,al căror timp nu poate fi irosit cu activități de fotocopiere, pentru a nu mai vorbi despre insuficiența și starea precară afotocopiatoarelor.

Desigur, împrejurarea că art. 196 alin.(1) NCPC prevede în mod expres care sunt elementele esențiale ale cereriide chemare în judecată, fără de care aceasta poate fi anulată în orice stadiu al procesului, implică în mod necesarideea unei „ierarhizări” a importanței cerințelor instituite de art. 194 și urm. NCPC[19]. Dacă în cazul cerințelorprev. de art. 196 alin.(1) sancțiunea nulității nu comportă nicio explicație specială, în cazul celorlalte cerințe, deșitrebuie pornit de la premisa că neîndeplinirea lor poate atrage anularea, judecătorul cauzei trebuie să analizeze înce măsură în concret acea mențiune era necesară pentru buna desfășurare a cauzei și în ce măsură lipsurile au ogravitate suficientă pentru a justifica anularea cererii în procedura regularizării.[20]

[19] Interpretarea contrară, care dă relevanță exclusiv dispozițiilor art. 200 alin.(1) NCPC, care nu distinge între diferitele lipsuriformale ale cererii, ar face ca art. 196 alin.(1) să fie lipsit de orice efect și de orice utilitate, ori, după cum se știe, o normă juridicătrebuie interpretată în sensul în care să producă efecte juridice, iar nu în sensul în care nu ar produce niciun efect. În plus, dupăcum vom arăta și în cele ce urmează, o normă juridică nu poate fi interpretată niciodată în mod izolat, fără a avea în vedereconexiunea ei cu alte principii și norme ale Codului; cu alte cuvinte, interpretarea trebuie să fie sistematică și teleologică, iar nuizolată și mecanică. Mai adăugăm că art. 200 alin.(2) nu constituie o normă „specială” față de art. 196 NCPC, câtă vreme ambelearticole privesc cererea de chemare în judecată, având aceeași sferă de aplicare. Ele trebuie așadar corelate, inclusiv în cadrulprocedurii de regularizare. În sens contrar, a se vedea G. Lefter, „Regularizarea cererii de chemare în judecată – principalulinstrument de realizare a dreptului la judecarea cauzei în termen optim și previzibil”, studiu disponibil pe www.juridice.ro (publicat ladata de 15.11.2013).[20] Nu spunem că această analiză ar trebui să se regăsească într-o motivare aprofundată a încheierii de anulare, ci în primul rândcă ea trebuie să fie inerentă raționamentului judiciar însuși. Ea se poate reflecta într-o manieră succintă în motivarea încheierii deanulare, fiind suficient să se constate că judecătorul a luat în considerare și a făcut aplicarea principiului proporționalității.

Cu alte cuvinte, anularea cererii nu intervine implacabil, pentru orice lipsuri formale ale cererii de chemare înjudecată. Fiind o sancțiune de natură să îngrădească, fie și temporar, accesul reclamantului la justiție, care este ocomponentă a dreptului constituțional și convențional la un proces echitabil [art. 21 alin.(3) din Constituție, art. 6par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului], această sancțiune trebuie să fie proporțională cu motivelecare o justifică. Ideea de proporționalitate între ingerința într-un drept fundamental și motivul de interes public careo justifică trebuie să devină una firească, de natură a orienta interpretarea și aplicarea cotidiană a normelorprocesuale. De aici ideea deja enunțată, care doar aparent nu are un suport legal, conform căreia nu orice viciu

formal, ci un viciu de o anumită gravitate ar trebui să atragă anularea cererii.[21]

Tendința practicii judiciare, de a impune o „ștachetă ridicată”, verificând cu rigurozitate elementele prev. de art.194 – 197 NCPC ni se pare principial corectă și de apărat, având în vedere că adoptarea unui nou Cod deprocedură civilă este momentul în care se poate crea deprinderea sănătoasă a aplicării integrale șinedistorsionate a unor dispoziții legale obligatorii (!). Este preferabil ca îndeosebi avocații să se adaptezecerințelor Noului Cod, mai degrabă decât să formuleze proteste, ori să exercite presiuni pentru neaplicareadispozițiilor referitoare la regularizarea cererii. Totuși, cel puțin în parte aceste reacții negative sunt justificate deunele excese care decurg tocmai din ignorarea ideii de proporționalitate, ori, uneori, chiar din încălcareadispozițiilor legale.[22]

Fără a ignora scopul legitim urmărit de legiuitor prin introducerea mențiunii obligatorii a codului numeric personalal reclamantului [în ce-l privește pe cel aparținând pârâtului, nu ar trebui să existe probleme, de vreme ce acestaurmează a fi indicat doar dacă este cunoscut de reclamant, potrivit art. 194 lit.a) NCPC[23]], ori prin obligativitateacertificării tuturor înscrisurilor depuse pentru conformitate cu originalul, credem că aceste lipsuri nu justifică,singure, anularea cererii în procedura regularizării, chiar dacă nu au fost complinite în termenul fixat de instanță.

[21] În sens contrar, a se vedea V. Bozeșan, „Limitele de apreciere în soluționarea cererii de reexaminare – art. 200 alin.(6) NCPC”,studiu disponibil pe www.juridice.ro; de asemenea, G. Lefter, op.cit. Tezele tranșante ale acestui autor nu pot fi primite, întrucât eleignoră cerința interpretării sistematice și teleologice a dispozițiilor art. 200 NCPC. Acestea nu pot fi absolutizate și detașate dincontextul principiilor fundamentale ale procesului civil și al celorlalte dispoziții din Cod. Dacă este real că instanța nu este în dreptsă chestioneze motivele care au determinat legiuitorul să instituie o anumită cerință de formă, cu scopul de a le pune la îndoială,este însă absolut necesar ca instanța să aibă în vedere scopul urmărit de legiuitor la edictarea dispoziției legale respective, pentru aaplica textul de așa manieră încât să răspundă acestui scop, iar nu într-o manieră excesiv de formalistă și de rigidă, care nu ținecont de intenția reală a legiuitorului.[22] Pentru a ne referi doar la două situații mai frapante, anularea cererii de chemare în judecată pentru nedepunerea dovezii deparcurgere a unei proceduri prealabile ori anularea cererii ca urmare a nedepunerii răspunsului la întâmpinare (!) constituie încălcăriflagrante ale legii.[23] În ce privește art. 148 alin.(1) teza a II-a NCPC, la care art. 194 lit.a) face trimitere, neindicarea adresei de e-mail, a număruluide telefon sau fax nu poate atrage anularea cererii, întrucât acestea vor fi indicate numai „dacă este cazul”, respectiv dacă parteadeține asemenea mijloace de comunicare și dorește să le folosească, ceea ce în cazul unei persoane fizice nu poate fi, totuși,presupus. Situația ar putea fi diferită în cazul unei instituții publice.

De asemenea, dacă în multe cazuri valoarea obiectului cererii și indicarea modului de calcul a acesteia, cudepunerea înscrisurilor corespunzătoare [art. 194 lit.c)] este necesară pentru determinarea competenței materialeși a taxei de timbru, în acele situații în care o atare necesitate nu există – bunăoară, cererea este de competențaunei anumite instanțe, indiferent de valoare, iar taxa de timbru este fixă ori cererea este scutită de taxă de timbru –ar fi excesiv de formal și după părerea noastră chiar greșit să se impună reclamantului în condițiile art. 200 NCPCsă indice, totuși, această valoare, chiar dacă ea nu prezintă importanță pentru buna desfășurare a procesului.

Cu alte cuvinte, nu argumentul formal, potrivit căruia legea nu distinge, este cel potrivit în acest context, ciargumentul teleologic, conform căruia trebuie avut în vedere scopul pentru care a fost instituită regularizareacererii, urmând ca dacă acest scop nu se regăsește în concret, regularizarea să nu fie efectuată. În acest sens,reamintim că, în ce ne privește, judecătorul dispune de un incontestabil drept de apreciere asupra chestiunii de aști în ce măsură lipsurile formale sunt suficient de grave pentru a parcurge regularizarea ori dacă poate trece lacomunicarea cererii, potrivit art. 201 NCPC.

În aceeași ordine de idei, credem că lipsa motivelor de drept nu justifică anularea cererii, în condițiile în care arreclamantul putea să nu fie în măsură să indice textele de lege aplicabile pretenţiei sale (nu trebuie uitat că înRomânia asistența juridică nu este obligatorie în fața primei instanțe!), iar instanţa este ţinută să califice juridiccererea, prin raportare la obiectul său şi la motivele de fapt pe care se sprijină, şi să dea eficienţă normelor dedrept aplicabile [iura novit curia, cf. art. 22 alin.(1) şi (4) NCPC].[24]

[24] În sens asemănător (lipsa motivelor de drept poate fi complinită în cadrul procedurii regularizării, însă dacă expunerea fapteloreste suficientă pentru a rezulta incidența unei norme juridice, instanța ar trebui să încadreze în drept faptele litigioase), a se vedeaGh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod…”, p. 558; în sens contrar (lipsa motivelor de drept atrage anularea

cererii), a se vedea D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), „NCPC Comentariu pe articole”, p. 463, cu precizarea că, pentru autoare,motivarea în drept înseamnă explicarea obiectului acțiunii, din perspectiva dreptului substanțial și a celui procesual, iar nu indicareatextelor de lege aplicabile, care vor fi stabilite de instanță, aceasta având posibilitatea de a stabili corecta încadrare a faptelor(ibidem, p. 460).

În ce privește lipsa totală a motivelor de drept din cuprinsul cererii de chemare în judecată, din cuprinsul art. 22alin.(4), care permite expres judecătorului fie să dea, fie să restabilească calificarea juridică exactă, rezultă înmod evident că textul are în vedere, în primul rând, situația în care reclamantul nu a indicat niciun motiv de drept șinu a efectuat o calificare juridică a pretenției sale și a situației de fapt pe care se întemeiază. În această situație,instanța este obligată să pună în discuție la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate calificareajuridică a cererii și să dea ea însăși respectiva calificare, dacă reclamantul, bunăoară neasistat juridic, nu este înmăsură să formuleze o precizare pertinentă în această privință. Ca urmare, este greșit să se spună că în aceastăipoteză cererea va fi anulată, întrucât astfel dispozițiile art. 22 alin.(4) teza I NCPC ar fi de plano negate, aplicarealor practică fiind imposibilă (de vreme ce o cerere fără temei juridic ar fi anulată în procedura regularizării, nu s-ar ajunge niciodată la situația în care instanța va da ea însăși calificarea juridică cererii deduse judecății). Desigur,poate fi readus în discuție argumentul eronat că art. 200 NCPC derogă de la tot restul Codului, lăsând toateprincipiile și dispozițiile acestuia fără aplicare, însă o atare soluție este atât de absurdă, încât rezultă în modlimpede necesitatea interpretării sistematice, teleologice și, am adăuga noi, rezonabile a dispozițiilor art. 200NCPC, care nu trebuie rupte din context.[25]

[25] Într-un sens parțial diferit, a se vedea G. Lefter, op.cit. Autorul consideră că indicarea unui text de lege sau a unui principiu dedrept ar fi absolut necesară pentru a evita sancțiunea anulării, pronunțată în condițiile art. 200 NCPC, însă concede că textul delege indicat ar putea să nu aibă nicio legătură cu situația de fapt pe care se întemeiază cererea, întrucât punerea în discuție acalificării juridice corecte excede fazei de regularizare. Ultima aserțiune este incontestabilă, însă atunci ne întrebăm care mai estemotivul legitim, rațional pentru a-i impune reclamantului să indice, totuși, un temei de drept, câtă vreme acesta ar putea fi unulaleatoriu, iar nu unul edificator cu privire la adevărata natura juridică a acțiunii. Și în acest context, autorul absolutizează dispozițiileart. 200 NCPC și argumentul ubi lex…, fără a face corelațiile necesare cu alte texte din cod, îndeosebi art. 22 alin.(1), (4) și (5)NCPC, care afirmă în termeni categorici dreptul și totodată obligația instanței de a da calificarea juridică corectă cererii, chiar înpofida opoziției reclamantului care insistă în temeiul și calificarea greșite date inițial, sub singura rezervă a acordului expres la carese referă art. 22 alin.(5). De asemenea, este încă o dată ignorat în mod esențial art. 196 alin.(1) NCPC, care erijează motivarea înfapt printre elementele esențiale ale cererii, în vreme ce motivarea în drept, nu. După cum s-a observat deja în doctrină, Noul Codaccentuează, cu subtilitate, ponderea elementului factual în structura noțiunii de cauză a cererii de chemare în judecată, elementcare este unul esențial și imutabil, în vreme ce elementul de drept este unul accesoriu – putând lipsi, de vreme ce instanța poate daea calificarea juridică, ceea ce evident nu se poate face în procedura de regularizare! – și mutabil, supus recalificării de cătreinstanță, cu prealabila punere în discuție a acestei chestiuni [a se vedea în acest sens Gh.L. Zidaru, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae(coord.), „Noul Cod…”, p. 428]. Ori, în opinia pe care o combatem se ignoră această schimbare fundamentală de optică alegiuitorului, cu reverberații ample în ce privește rolul instanței, principiul contradictorialității, noțiunea de cauză a cererii de chemareîn judecată și chiar întinderea autorității lucrului judecat și se afirmă, dimpotrivă, că importanța motivării în drept s-a accentuat,autorul citat raportându-se doar la dispozițiile art. 200 NCPC.

În ce privește dovezile, achiesăm principial la distincția deja propusă în doctrină,[26] potrivit căreia neindicareaoricărei dovezi ori folosirea unei formule care echivalează cu neindicarea probelor („orice probe utile cauzei”)justifică anularea cererii, întrucât reclamantul încalcă obligațiile impuse de art. 14 alin.(2) NCPC, iar pârâtul estelipsit de posibilitatea de a formula apărări pertinente față de pretențiile formulate – această posibilitate implică șicunoașterea și discutarea probelor pe care se întemeiază partea adversă. Se tinde astfel la eludarea fazei scriseși la surprinderea adversarului, ceea ce contravine noii reglementări. Trebuie însă observat că nu poate fi exclusăipoteza în care reclamantul nu propune nicio probă pentru simplul motiv că nu dispune de niciun mijloc de probă,acționându-l pe pârât în judecată în speranța că acesta va achiesa la pretențiile formulate, recunoscândtemeinicia acestora. Oricât de temerară ar putea părea o asemenea strategie procesuală, ea nu poate ficenzurată pe tărâmul regularității formale a cererii, reclamantul asumându-și riscul respingerii cererii, caneîntemeiate (iar nu a anulării acesteia în procedura regularizării, care ar fi vădit nelegală, dacă din cuprinsulcererii rezultă că reclamantul nu are probe de administrat). Pe de altă parte, în literatura de specialitate s-a arătatcu temei că există situații în care sarcina probei este inversată, incumbând pârâtului, situație care nu poate fiignorată cu ocazia verificării și regularizării cererii introductive.[27] De asemenea, nu corespunde unei aplicăricorecte a dispozițiilor art. 200 NCC anularea cererii pe motiv că nu s-a indicat teza probatorie, această chestiuneurmând a fi discutată în cadrul cercetării procesului.

Dacă însă a fost solicitată fie și o probă în condiții de regularitate procesuală, cererea ulterioară de încuviințare aunei noi probe va fi evaluată din perspectiva dispozițiilor art. 254 NCPC, sancțiunea pentru propunerea tardivă aprobelor fiind decăderea. Așadar, instanța nu ar putea să impună reclamantului în faza regularizării să depună ladosar anumite dovezi (sub rezerva celor impuse chiar de dispozițiile art. 194 NCPC, precum certificatul fiscal oriextrasul de carte funciară, în cazul imobilelor), ci doar cu ocazia fixării termenului de judecată, potrivit art. 203NCPC. După cum s-a observat în mod just, instanța încalcă dispozițiile legale dacă impune reclamantului sădepună la dosar anumite înscrisuri (cu excepția celor a căror necesitate rezultă din cuprinsul art. 194 NCPC –n.n.), întrucât etapa regularizării are ca scop verificarea formală a cererii introductive de instanță și nu trebuie săse substituie cercetării judecătorești[28] (ori să anticipeze etapa încuviințării sau ordonării din oficiu a probelor).Ca urmare, nu prin rezoluția de regularizare [art. 200 alin.(2) NCPC] se poate impune reclamantului să depună ladosar înscrisuri care servesc soluționării cauzei, dar nu sunt menționate expres de textele referitoare la cererea dechemare în judecată, ci cel mai devreme prin rezoluția de fixare a termenului de judecată, prevăzută de art. 203NCPC, și aceasta sub rezerva dezbaterilor purtate asupra admisibilității și concludenței probei la primul termen dejudecată.

[26] În acest sens, G. Boroi, prelegere susținută la Institutul Național al Magistraturii cu privire la Noul Cod de procedură civilă(21.03.2013), înregistrare disponibilă pe http://www.inm-lex.ro/NCPC/index.html.[27] A se vedea Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod…”, p. 563.[28] A se vedea M. Ursuța, op.cit.

De asemenea, ni se par de neacceptat soluțiile de anulare a cererii de chemare în judecată, în condițiile art. 200alin.(3) NCPC, pe motiv că reclamantul a solicitat proba cu înscrisuri, fără a enunța în chiar cuprinsul cererii ceînscrisuri au fost depuse, o asemenea cerință (de enumerare a înscrisurilor atașate cererii) neavând niciun suportlegal. Totodată, deși achiesăm la ideea că elementele esențiale ale cererii de chemare în judecată, precumobiectul acesteia și identitatea celui chemat în judecată, trebuie să rezulte chiar din cuprinsul acestei cereri și nual înscrisurilor anexate, apreciem că nici această soluție nu trebuie absolutizată, câtă vreme identificareaelementelor care lipsesc din cuprinsul cererii propriu-zise se impune cu puterea evidenței în unele cazuri,neridicând nicio dificultate pentru judecător. Astfel, dacă se formulează plângere contravențională împotriva unuiproces-verbal corect identificat, neindicarea expresă a intimatului nu ar trebui să atragă anularea cererii, dacăidentitatea acestuia rezultă din cuprinsul procesului-verbal anexat.[29] De asemenea, nu ar putea intervenianularea cererii de chemare în judecată pentru neindicarea CNP-ului reclamantului, dacă o copie de pe cartea deidentitate a reclamantului a fost anexată cererii.[30] Însă, salvgardarea cererii în aceste condiții are caracterexcepțional și nu se poate considera că judecătorul are obligația sistematică de a parcurge toate înscrisurileatașate cererii pentru a deduce din cuprinsul lor elementele formale care nu au fost indicate în cuprinsul cererii dechemare în judecată, deși art. 194 NCPC obligă la aceasta.

Contrar unei opinii exprimate recent în literatura de specialitate,[31] credem că judecătorul care soluționeazăcererea de reexaminare este la rândul său în drept să aprecieze dacă cerința neîndeplinită era suficient de gravă– respectiv de natură să impieteze asupra bunei desfășurări a procesului și asupra posibilității pârâtului de a seapăra – pentru a justifica sancțiunea anulării cererii. Așadar, judecătorul cererii de reexaminare poate reevaluaproporționalitatea sancțiunii și poate reveni asupra măsurii anulării, dacă aceasta pare excesivă.

[29] În sens contrar, a se vedea G. Lefter, op.cit.[30] S-a arătat că în acest caz ar trebui să intervină nulitatea, întrucât există posibilitatea ca reclamantul să fie citat la domiciliul său,menționat în cartea de identitate, cu toate că acesta dorește să fie citat în altă parte (în acest sens, G. Lefter, op.cit.). Însă,reclamantul nu poate pretinde să fie citat la un domiciliu efectiv, ori ales pentru comunicarea actelor de procedură pe care nu l-aindicat, procedura de citare fiind valabil îndeplinită la domiciliul care rezultă din evidențele serviciului public competent (cf. în acestsens art. 91 NCC) și din actele dosarului.[31] A se vedea V. Bozeșan, op.cit.

În măsura în care cerința care a determinat anularea este prevăzută de art. 194 – 197, s-a făcut o aplicarecorectă a acestora (a se vedea nuanțările propuse în cele ce preced, de exemplu în privința valorii obiectuluicererii, a motivelor de drept și a dovezilor), iar lipsurile au fost comunicate reclamantului, judecătorul cererii de

reexaminare ar trebui să admită această cerere doar dacă anularea este obiectiv disproporționată, iar nu pentrusimplul fapt că el însuși înclină spre o aplicare mai puțin strictă a textelor de lege în materie.[32]

Mai mult, dacă judecătorul, verificând cererea, a pus în vedere reclamantului, sub sancțiunea anulării, săremedieze mai multe lipsuri ale cererii, iar reclamantul remediază o parte dintre acestea, subzistând lipsuri cucaracter puțin grav (de exemplu, unele înscrisuri nu au fost certificate pentru conformitate cu originalul, nu a fostindicat CNP-ul reclamantului), instanța este în drept să aprecieze că aceste lipsuri nu justifică anularea, nefiind„ținută” să anuleze ori de câte ori constată că obligațiile stabilite nu au fost îndeplinite integral. Desigur, într-o ataresituație, opțiunea de a nu anula cererea (ci de a dispune prin rezoluție comunicarea cererii către pârât, conformart. 201 NCPC) trebuie explorată cu o anumită precauție, doar în situația în care reclamantul și-a îndeplinit o parterelevantă a obligațiilor impuse, iar cele rămase nu justifică, în sine, anularea cererii, lipsa lor nefiind de natură săîmpiedice în mod substanțial buna desfășurare a procesului.

Deși toate cele de mai sus introduc o serie de nuanțări care pot fi găsite criticabile de adepții ambelor soluții„extreme”, raționamentul propus este unul destul de simplu.

Se pornește de la premisa obligativității tuturor mențiunilor prev. de art. 194 – 197 NCPC.[33]

[32] Într-un sens parțial diferit, dar cu sublinierea diferenței de optică dintre judecătorul cauzei, pe de-o parte, și judecătorul cereriide reexaminare, pe de altă parte, a se vedea V. Bozeșan, op.cit.[33] Formează obiectul verificărilor impuse de art. 200 NCPC și existența altor mențiuni impuse de norme speciale, aplicabileanumitor cereri de chemare în judecată. În acest sens, a se vedea D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), „NCPC Comentariu pearticole”, p. 482.

Apoi, din coroborarea cu alte texte ale Codului rezultă totuși că lipsa unor elemente nu atrage sancțiunea anulării,fie pentru că instanța este obligată să califice juridic cererea (iura novit curia), fie pentru că intervin alte sancțiuniprevăzute de lege, precum decăderea, fie pentru că în concret acestea nu sunt necesare în cauza respectivă.

De aici rezultă în mod firesc ideea interpretării teleologice a textelor privitoare la regularizarea cererii de chemareîn judecată și a aplicării lor doar acolo unde se regăsește rațiunea urmărită prin adoptarea lor (ubi cessat ratiolegis, ibi cessat lex), precum și ideea de proporționalitate a sancțiunii cu gravitatea lipsurilor constatate, impusă deprincipiile generale ale statului de drept, ca și, în mod specific, de accesul la justiție, ca aspect inerent al dreptuluila un proces echitabil. Elementul de apreciere care decurge de aici este inerent oricărei activități judiciare și nupoate fi calificat drept arbitrar. Facultatea judecătorului de a modera, de a nuanța, de a aplica legea deopotrivăexigent și într-o manieră rezonabilă trebuie cultivată de judecători și facilitată de lege. Doar în mod aparent osoluție normativă tranșantă, lipsită de nuanțe (se anulează întotdeauna pentru x și nu se anulează niciodatăpentru y) este de natură să asigure certitudinea juridică, pentru că legiuitorul nu poate prevedea niciodatăcomplexitatea tuturor situațiilor ivite în practica judiciară, iar o soluție rigidă se poate dovedi inadecvată în multecazuri.

În acest context, este de menționat că o aplicare excesiv de rigidă, formalistă a textelor de lege referitoare laregularizarea cererii de chemare în judecată generează riscul unei modificări legislative care ar determina unregres semnificativ, implicând cel puțin în parte revenirea la situația anterioară, caracterizată de o aplicare laxă acerințelor referitoare la sesizarea instanței. Contrar aparenței, un asemenea deznodământ ar fi cel puțin la fel dedăunător pentru buna administrare a justiției ca tendința actuală a unor instanțe de a complica și de a formalizaexcesiv procedura prev. de art. 200 NCPC. Învederăm de asemenea că, în ce ne privește, textul de lege aicidiscutat este constituțional, față de scopul legitim urmărit (buna înfăptuire a justiției, într-un termen optim șiprevizibil, respectarea dreptului la apărare al pârâtului, exercitarea cu bună-credință a drepturilor procesuale) însăcă aplicarea sa incorectă poate duce, în cazuri concrete, la încălcarea dreptului constituțional și convențional la unproces echitabil, în măsura în care textul este aplicat mecanic și rigid, într-o manieră excesiv de formalistă și carenu ține seama de proporționalitatea care trebuie să existe între lipsurile formale constatate și gravitatea sancțiuniianulării cererii.

2.7. Din punct de vedere procedural, încheierea de anulare a cererii informe se va pronunța fără citarea părților,soluție care rezultă atât din interpretarea sistematică a art. 200 NCPC – reclamantul va fi citat doar la soluționarea

cererii de reexaminare, conform art. 200 alin.(6) – cât și din coroborarea art. 200 alin.(3) cu dispozițiile art. 532alin.(1) teza a II-a NCPC, care instituie regula citării facultative în materie necontencioasă.[35] Ori, în ce neprivește, înainte de comunicarea cererii către pârât procedura nu se află încă într-o fază contencioasă, aplicareacel puțin corespunzătoare a regulilor specifice procedurii necontencioase fiind o soluție legală.[34] Chiar dacăprocedura regularizării se află în „anticamera” procedurii contencioase propriu-zise, subliniem că aceasta nu arecaracter „administrativ”, ci un vădit caracter jurisdicțional,[36] întrucât ea implică verificarea actului de procedurăprin raportare la regulile de drept aplicabile, instanța fiind ținută să se pronunțe asupra regularității formale aînvestirii sale, ca și asupra numeroaselor incidente care pot interveni cu privire la timbraj, prin încheieri motivate,susceptibile de definitivare în urma exercitării căii de atac prevăzute de lege. Regăsim aici trăsăturile definitorii aleactului jurisdicțional, respectiv aplicarea legii la o situație de fapt determinată, contradictorialitatea (fie și restrânsă,concretizată într-o manieră specifice acestei faze de debut a procesului) și pronunțarea unei hotărâri motivateasupra chestiunii supuse judecății.

Achiesăm de asemenea la opinia potrivit căreia dacă reclamantul își îndeplinește obligațiile după împlinireatermenului de 10 zile prev. de art. 200 alin.(2), dar înainte de pronunțarea încheierii la care se referă art. 200 alin.(3), anularea cererii nu mai poate fi dispusă, întrucât cauza de nulitate a dispărut înainte ca instanța să sepronunțe asupra excepției de nulitate [art. 177 alin.(3)]. Mai mult, apreciem că și în lipsa acestui text de legesoluția s-ar fi impus: de vreme ce scopul urmărit, adică regularizarea cererii, a fost atins, anularea contravine legiiși constituie o soluție strict formală, care nu poate fi considerată a urmări un scop legitim.

[34] A se vedea și A.A. Chiș, op.cit.,, p. 53; Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod…”, p. 571.[35] Practica judiciară a adoptat de altfel pe temeiul art. 532 alin.(1) teza a II-a NCPC o soluție punctuală pe care o socotimjudicioasă, anume citarea reclamantului care din cauza vârstei, pregătirii ori altor circumstanțe nu ar fi în măsură să înțeleagăobligațiile comunicate în scris de instanță și să se conformeze acestora, pentru a i se învedera verbal care sunt elementele cetrebuie îndreptate. Deși această soluție nu se încadrează în litera Codului, nu excludem aplicarea ei, cu titlu de excepție, pentru ada un conținut real dialogului dintre instanță și un reclamant aflat într-o situație dintre cele exemplificate anterior, în etaparegularizării.[36] În sens contrar, G. Lefter, op.cit.

Este lipsită de temei teza potrivit căreia prin dispozițiile art. 200 alin.(6) NCPC, legiuitorul a voit să deroge de laprevederile cuprinse în art. 177 alin.(3). Art. 200 alin.(6) are ca scop să prevină interpretarea potrivit căreiacomplinirea lipsurilor ar fi posibilă și în etapa soluționării cererii de reexaminare, interpretare care ar fi deschiscalea abuzului de drept și a deresponsabilizării reclamantului. Finalitatea textului este doar aceea de a evidențiacă regularizarea trebuie să intervină până la data la care instanța verifică cererea, nicidecum ulterior; pentru aavea garanția că cererea nu va fi anulată, reclamantul trebuie să-și îndeplinească obligațiile în termenul de 10 zilefixat de lege; dacă însă reclamantul depune completările solicitate, fie și după expirarea termenului, însă înainteca instanța să procedeze la o nouă verificare, scopul procedurii de regularizare este atins, iar anularea este ungest strict formal și dăunător, întrucât nu se poate susține că reclamantul a tergiversat judecata, de vreme ce și-aîndeplinit totuși obligațiile înainte ca dosarul să ajungă la judecător; respectarea termenului de 10 zile nu poate fierijată în scop de sine stătător, care primează față de orice alte aspecte; anularea îl expune pe reclamant pierderiide timp și de bani [cf. art. 45 lit.d) din OUG nr. 80/2013] și multiplică volumul de lucru al instanței, cererea urmânda fi introdusă din nou pe rolul său. Mai mult, este eronată afirmația că prin dispozițiile art. 200 NCPC legiuitorul ar fivoit să deroge de la regimul de drept comun al nulității actelor de procedură,[37] aserțiune care se întemeiază, dinnou, pe tendința de a conferi un caracter autonom și cuprinzător unui singur text de lege, deși este de principiu cănorma specială, prin care se instituie sancțiunea nulității într-un caz concret, se completează pentru toateaspectele pe care nu le reglementează cu normele generale, în speță, cu cele care reglementează instituțianulității actelor de procedură.

Alta este însă situația în cazul în care reclamantul își îndeplinește obligațiile după împlinirea termenului de 10 zileși după ce s-a dispus anularea cererii; în acest caz, cererea de reexaminare trebuie respinsă, întrucât prin ipotezăanularea s-a dispus corect, iar regularizarea nu a avut loc înăuntrul termenului prevăzut de lege, încheiereaatacată fiind legală.[38]

[37] În acest sens, G. Lefter, op.cit.

[38] A se vedea și V. Bozeșan, op.cit.

2.8. Dacă reclamantul renunță la judecată înainte de comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât,apreciem justă opinia conform căreia în acest caz, instanța va stabili un termen de judecată în camera de consiliu,cu citarea doar a reclamantului, urmând să ia act prin încheiere de renunțarea la judecată.[39] Această soluțierezultă și din interpretarea a contrario a dispozițiilor art. 406 alin.(3) NCPC, interpretare care impune concluzia căse poate renunța la judecată și înainte de comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, ori aceastăcomunicare este precedată de regularizarea cererii introductive. În tot cazul, nu se vede de ce instanța arîncunoștința pârâtul despre introducerea unei cereri de chemare în judecată la care reclamantul a renunțat – dacătotuși se apreciază necesar să se ia act de renunțarea la judecată la termenul de judecată stabilit, ar fi necesar capârâtul să fie citat cu mențiunea că reclamantul a renunțat la judecată, pentru a nu-l determina pe pârât să facăcheltuieli inutile, care nu ar putea fi acoperite, față de prevederile art. 406 alin.(3).

2.9. O chestiune de mare interes practic este reprezentată de efectul anulării cererii de chemare în judecatăasupra întreruperii prescripției ori, după caz, a termenului de decădere, intervenită odată cu introducerea cererii.Se păstrează acest efect întreruptiv sau, ca urmare a anulării cererii, el este înlăturat cu efect retroactiv?Îndeosebi în cazul termenelor de decădere, care sunt adesea scurte, înlăturarea cu efect retroactiv a întreruperiitermenului ar avea ca efect pierderea accesului la justiție al reclamantului, ceea ce ar reprezenta o consecințăfoarte drastică.

În această materie sunt însă incidente prevederile judicioase ale art. 2.539 alin.(2) NCPC, conform căroraprescripția nu este întreruptă (…) dacă cererea de chemare în judecată a fost anulată; „cu toate acestea, dacăreclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de (…) anulare a rămas definitivă, introduce o nouăcerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă,cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă.”

[39] În acest sens, D.N. Theohari, prelegere susținută în cadrul conferinței cu privire la probleme practice ivite în aplicarea NCPC,Univ. N. Titulescu, București, 7 – 8.06.2013.

Așa fiind, în măsura în care în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a anulării cererii este introdusă onouă cerere, cu același conținut, care este de data aceasta admisă,[40] efectul întreruptiv de prescripție al cereriiinițiale se păstrează.[41]

Aceeași soluție se aplică și termenelor de decădere, de vreme ce art. 2.548 alin.(3) NCC dispune că „deasemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acțiuni în justiție, termenul este întreruptpe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz,dispozițiile privitoare la întreruperea prescripției fiind aplicabile în mod corespunzător.” Printre dispozițiilereferitoare la întreruperea prescripției se numără și art. 2.539 alin.(2) teza a II-a NCC.[42] Pe de altă parte,aplicarea corespunzătoare a acestei dispoziții înseamnă că după anularea primei cereri reclamantul nu dispunede un termen de 6 luni pentru introducerea noii cereri – ceea ce ar fi un beneficiu nejustificat, dacă termenul inițialde decădere era de 15 zile, ori de 30 de zile – ci de un nou termen cu aceeași lungime ca termenul inițial. În acestsens, trebuie subliniat că ori de câte ori legiuitorul prevede că o anumită dispoziție legală se aplică în modcorespunzător, aceasta nu se aplică ad litteram, ci cu adaptările necesare la instituția juridică asupra căreia îșiextinde aplicarea.

2.10. O chestiune controversată în practica judiciară recentă este chestiunea de a ști dacă instanța necompetentăeste ținută să parcurgă procedura de verificare și de regularizare a cererii de chemare în judecată prev. de art.200 NCPC.

Această chestiune amintește de disputa cunoscută cu privire la ordinea de soluționare a excepțiilor denecompetență, respectiv de netimbrare.[43]

[40] Dacă însă și a doua cerere ar fi anulată, potrivit art. 200 alin.(3) NCPC, întreruperea prescripției la data primei cereri esteînlăturată cu efect retroactiv. În acest caz însă, a doua cerere va întrerupe la rândul său prescripția, cu consecința că dacă (o

eventuală) a treia cerere este formulată înăuntrul termenului de 6 luni[41] A se vedea și V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, „Impactul Noului Cod Civil asupra unor instituţii de drept procesual civil”, înRRDP nr. 1/2012, pp. 99 – 100.[42] În acest sens, D.N. Theohari, prelegere susținută în cadrul conferinței cu privire la probleme practice ivite în aplicarea NCPC,Univ. N. Titulescu, București, 7 – 8.06.2013.[43] Pentru amănunte, a se vedea Gh.L. Zidaru, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod…”, pp. 386 – 387.

Sub imperiul Noului Cod, pentru soluționarea acestei vechi dileme trebuie avut în vedere că lipsurile formale alecererii de chemare în judecată, precum și neîndeplinirea obligației de plată a taxei judiciare de timbru, impunjudecătorului cauzei să stabilească un termen pentru regularizarea cererii de chemare în judecată [art. 200 alin.(1)și (2)]; în măsura în care obligațiile stabilite – inclusiv acelea referitoare la plata taxei de timbru – nu suntîndeplinite, cererea va fi anulată, prin încheiere pronunțată în camera de consiliu, fără citarea părților. În aceststadiu al procedurii, instanța nu are posibilitatea de a-și verifica competența. Rezultă prin urmare că, în nouareglementare, excepția nulității cererii de chemare în judecată, inclusiv în considerarea netimbrării, are prioritatefață de verificarea competenței.[44] Reclamantul nu ar putea invoca pe calea cererii de reexaminare că instanțasesizată nu este competentă, ci doar că anularea a fost dispusă eronat, întrucât fie pretinsele neregularități nuerau reale, fie acestea au fost înlăturate în termenul acordat în acest scop [art. 200 alin.(4) și (6) NCPC[45]].

Din art. 131 NCPC, care obligă la verificarea competenței la primul termen la care părțile sunt legal citate, rezultăcă excepţia nelegalei citări are prioritate faţă de excepţia necompetenţei, întrucât judecătorul nu ar putea hotărîasupra acesteia din urmă, dacă nu sunt legal citate toate părţile; în strânsă legătură cu aceasta, dacă se puneproblema existenţei imunităţii de jurisdicţie, această chestiune are de asemenea prioritate, tocmai pentru a puteastabili dacă partea respectivă poate fi citată sau nu; de asemenea, dacă partea fără capacitate de exerciţiu, ori cucapacitate de exerciţiu restrânsă nu are reprezentant legal, instanţa nu ar putea statua asupra unor incidenteprocesuale înainte de a desemna un curator special, în condiţiile art. 58 NCPC, care impune desemnarea unuicurator dintre avocaţii desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă judecătorească), ori până cândinstanţa de tutelă va numi un tutore, în condiţiile legii.

[44] Este firesc ca excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată să primeze faţă de excepţia necompetenţei. Spre exemplu, dacăreclamantul nu indică obiectul cererii, ori valoarea acestuia, sau cererea nu conţine o expunere oricât de sumară a motivelor de faptpe care se întemeiază, instanţa nu poate determina regulile de competenţă aplicabile, impunându-se anularea cererii, în condiţiileart. 196 alin.(1) NCPC și ale art. 200 alin.(3) NCPC.[45] Nu credem că ipoteza anulării eronate a cererii de chemare în judecată se referă la necompetența instanței sesizate, ci doar lamaniera în care instanța a aplicat dispozițiile art. 194 și urm. NCPC. În sensul susținut de noi, a se vedea, mai recent, G. Lefter,op.cit.

Soluţionând aceste incidente, instanţa nu face propriu-zis o judecată, ci asigură cadrul procesual necesar pentruexerciţiul corespunzător al drepturilor procesuale recunoscute de lege părţilor (îndeosebi dreptul la apărare şidreptul la dezbateri contradictorii, în condiții de regularitate procesuală).

Așadar, soluționarea excepției de necompetență implică o activitate de judecată care, în concepția Codului,impusă de o succesiune firească a lucrurilor, este subsecventă regularizării lipsurilor formale ale cererii dechemare în judecată. Apoi, excepția nu poate fi soluționată decât după citarea pârâtului, citare care ar fi strictformală și lipsită de orice semnificație, dacă pârâtului nu i s-ar comunica și cererea de chemare în judecată șicopie de pe înscrisurile atașate; odată comunicată cererea, o regularizare subsecventă, în fața instanțeicompetente, apare ca tardivă și, în tot cazul, dacă cererea este în cele din urmă anulată (ca netimbrată sau cainformă), pârâtul a angajat cheltuieli inutile pentru angajarea unui apărător sau pentru prezentarea la termenul dejudecată.

Ca urmare, discutarea prioritară a necompetenței, înainte ca lipsurile formale cu privire la cuprinsul cererii dechemare în judecată și cu privire la timbraj să fie înlăturate, răstoarnă logica reglementării și nu constituie oaplicare corectă a dispozițiilor Noului Cod.

O singură rezervă se poate însă face cu privire la situația în care reclamantul sesizează o instanță care nu arecompetența funcțională de a judeca în primă instanță, precum Înalta Curte de Casație și Justiție ori, sub rezerva

competenței speciale în materie de contencios administrativ, curtea de apel. În aceste cazuri, credem că instanțaeste în drept să fixeze un termen doar în vederea discutării necompetenței (scop în care pârâtul va fi citat cu copiede pe cerere și înscrisuri), urmând ca regularizarea propriu-zisă să fie efectuată, dacă (mai) este cazul, de cătreinstanța competentă.

Soluția pe care o susținem, anume parcurgerea cu prioritate a procedurii de regularizare, rezultă fără echivoc șidin dispozițiile art. 33 alin.(2), respectiv ale art. 39 alin.(2) din OUG nr. 80/2013, din care rezultă, în esență, căcererea va fi comunicată pârâtului doar după rezolvarea tuturor incidentelor referitoare la timbraj și după legalatimbrare a cererii de chemare în judecată.[46]

[46] A se vedea pentru amănunte infra, pct. 3.1.

2.11. O altă problemă ivită în practica recentă este specificul „regularizării” impuse completului de apel sau derecurs de dispozițiile art. XV alin.(2) din Legea nr. 2/2013[47], care au „dublat” în mod neoportun și neinspiratdispozițiile relevante ale NCPC.

Pentru soluționarea acestei chestiuni, trebuie pornit de la dispozițiile (corecte ale) art. 471 alin.(3) NCPC,[48]conform cărora „în cazul în care cererea de apel nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, președintele instanței[este vorba despre instanța a cărei hotărâre se atacă, după cum rezultă din art. 471 alin.(1) și (8) – s.n. L.Z.] saupersoana desemnată de aceasta care primește cererea de apel va stabili lipsurile și îi va cere apelantului săcompleteze sau să modifice cererea de îndată, dacă este prezent și este posibil, ori în scris, dacă apelul a fosttrimis prin poștă, fax, poștă electronică sau curier. Completarea sau modificarea cererii se va face înăuntrultermenului de apel. Dacă președintele sau persoana desemnată de acesta apreciază că intervalul rămaspână la expirarea termenului de apel nu este suficient, va acorda un termen scurt, de cel mult 5 zile de laexpirarea termenului de apel, în care să depună completarea sau modificarea cererii (s.n. – L.Z.)”.

Pentru aplicarea corectă a dispozițiilor art. XV alin.(2) din Legea nr. 2/2013, observăm că prin prevederile art. 471alin.(3) NCPC legiuitorul nu a urmărit, în niciun caz, să permită judecătorului care pune în vedere apelantului săcompleteze sau să modifice cererea să anuleze o eventuală cerere de apel informă, în primul rând pentru că acestjudecător este un judecător de la prima instanță, a cărei hotărâre se atacă. Ori, asupra validității cererii de apelpoate statua numai instanța de control judiciar, nefiind admisibil ca instanța a cărei hotărâre se atacă să anulezecererea de apel (împrejurarea că în dreptul comparat sunt cunoscute și alte soluții nu prezintă relevanță în acestcontext).

[47] Potrivit art. XX alin.(2), în cazul in care cererea de apel nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, completul căruia i s-arepartizat dosarul va stabili lipsurile cererii de apel și îi va comunica, în scris, apelantului că are obligația de a completa sau modificacererea. Completarea sau modificarea cererii se va face în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării. Art. XVII alin. (3)prevede că această dispoziție legală se aplică în mod corespunzător și în recurs.[48] Cu privire la acest text de lege, a se vedea V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod…”, pp. 1067 – 1070.

Legea nr. 2/2013 nu și-a propus să modifice acest mecanism în trăsăturile sale esențiale, ci numai să amâne – dealtfel, în mod nejustificat – aplicarea dispozițiilor conform cărora pregătirea dosarului pentru soluționarea căii deatac de reformare se face la instanța a cărei hotărâre se atacă. Așadar, putem concluziona că nu corespundevoinței legiuitorului ca cererea de apel informă să fie anulată în procedura regularizării, o atare anulare fiindposibilă numai în cursul dezbaterilor în fața instanței de apel ori, după caz, în cadrul procedurii de filtrare în recurs(dacă acesta este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Pe de altă parte, dacă examinăm cu atenție dispozițiile art. 470 NCPC, referitoare la conținutul cererii de apel,observăm că cerințele de indicare a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul, respectiv aprobelor invocate în susținerea apelului sunt prevăzute sub sancțiunea decăderii [art. 470 alin.(3)]; în lipsa uneiprecizări similare celei din vechea reglementare, potrivit căreia motivele și probele puteau fi indicate până la primazi de înfățișare în fața instanței de apel, se impune concluzia că motivarea apelului și indicarea probelor trebuie săaibă loc înăuntrul termenului de apel, însă nicidecum mai devreme. Ca urmare, dacă apelantul declară apel în aIII-a zi de la comunicarea hotărârii, soluția de a-i pune în vedere să motiveze apelul și să indice probele în termen

de 10 zile de la primirea comunicării [art. XX alin.(2) din Legea nr. 2/2013] constituie o soluție nelegală, întrucâtLegea nr. 2/2013 nu și-a propus să deroge de la dispozițiile art. 470 NCPC, ci numai de la prevederile referitoarela pregătirea dosarului de apel sau, după caz, de recurs de către instanța a cărei hotărâre se atacă (art. XIII dinLegea nr. 2/2013). Mai mult, ar fi flagrant nelegală anularea apelului pentru neîndeplinirea acestor cerințe, câtăvreme art. 470 NCPC, text special în materia apelului, prevede o sancțiune specială, anume decăderea. Soluțiaanulării este de altfel de neprimit și pentru că vine în vădită contradicție cu dispozițiile legale care consacră efectuldevolutiv al apelului, întrucât apelul nemotivat și prin care nu se solicită dovezi noi, departe de a fi nul, provoacă odevoluțiune totală, în limitele celor invocate la prima instanță [art. 476 alin.(2) și art. 478 alin.(2) NCPC].

Așadar, în apel, aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 200 alin.(3) NCPC nu este posibilă. Soluția estelimpede și în lumina dispozițiilor art. 471 NCPC: apelantul beneficiază de întreg termenul de apel și, în condițiilelegii, chiar de o extensie a acestui termen cu 5 zile pentru a se conforma dispozițiilor art. 470 NCPC; în măsura încare cererea de apel nu cuprinde, în final, toate elementele prevăzute de lege, intervine sancțiunea anulării sau,după caz, a decăderii, după distincțiile prev. de art. 470 alin.(3) NCPC, însă oricare dintre aceste sancțiuni poate fiaplicată doar de către instanța de apel, la termenul de judecată.

În condițiile în care art. XX alin.(2) din Legea nr. 2/2013 prevede, în mod inexplicabil, un termen invariabil de 10zile pentru complinirea „lipsurilor” cererii de apel, singura interpretare care asigură concilierea acestui text cudispozițiile art. 470 NCPC este că aceste lipsuri pot privi doar elementele prev. de art. 470 alin.(1) lit.a) și b),anume datele de identificare ale părților și indicarea hotărârii atacate.[49] În ce privește plata taxei judiciare detimbru, aceasta poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în apel, iarîn privința semnăturii, art. 470 alin.(3) face trimitere expresă la dispozițiile art. 196 alin.(2), fiind așadar posibilăsemnarea cererii până la primul termen de judecată în fața instanței de apel. Însă, de cele mai multe ori datele deidentificare ale părților se vor regăsi în dosar, ceea ce demonstrează inutilitatea dispozițiilor art. XX alin.(2),precum și faptul că în apel există doar un rudiment de regularizare, căruia nu-i poate fi asociat în niciun cazmecanismul sancționator prev. de art. 200 alin. (3) NCPC.

În cazul recursului, inadecvarea dispozițiilor art. XX alin.(2) și ale art. XVII alin.(3) din Legea nr. 2/2013 este la felde evidentă, întrucât dacă recursul nu îndeplinește cerințele de formă, el se anulează în procedura de filtrare arecursurilor, potrivit art. 493 alin.(5) NCPC, dispoziție specială și derogatorie care înlătură, din nou, oriceposibilitate de aplicare a dispozițiilor art. 200 alin.(3) NCPC. Ca urmare, și în recurs, anularea cererii de recursinforme nu intervine în procedura de regularizare, ci în procedura filtrului (dacă instanța de recurs este ÎnaltaCurte de Casație și Justiție), ori în ședință publică, la termenul acordat (dacă instanța de recurs este un tribunalsau o curte de apel).

[49] După cum spuneam, s-ar încălca drepturile procesuale ale apelantului dacă i s-ar impune să motiveze apelul și să indiceprobele „în termen de 10 zile de la primirea comunicării”, deși termenul de apel rămas este mai lung – pentru a nu mai vorbi deipoteza în care apelantul alege să nu motiveze apelul și să se prevaleze doar de probele administrate la prima instanță! – dupăcum s-ar conferi acestuia un beneficiu nejustificat, dacă deși împlinirea termenului de apel era iminentă la data depunerii cereriiincomplete, apelantul ar beneficia de un nou „termen de 10 zile de la primirea comunicării” pentru a face completările necesare.

De lege ferenda, se impune abrogarea grabnică a dispozițiilor art. XV alin.(2) din Legea nr. 2/2013, urmând a fiaplicate prevederile art. 471 NCPC, cu unica diferență că, în cazul proceselor începute înainte de 1 ianuarie 2016,pregătirea dosarului se face de către instanța de control judiciar.

3. Recent, a fost adoptată OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru. Fosta reglementare deveniseinadecvată în raport de succesivele modificări aduse legislației civile și procesual-civile, îndeosebi ca urmare aintrării în vigoare a NCC și a NCPC. Din acest punct de vedere, ordonanța conține numeroase soluții novatoare.În cele ce urmează, vom aborda corelarea dispozițiilor noului act normativ cu dispozițiile NCPC referitoare laregularizarea cererii de chemare în judecată și la stabilirea competenței după criteriul valoric.

3.1. Înainte de adoptarea OUG nr. 80/2013 s-a pus problema efectelor cererii de reexaminare a taxei judiciare detimbru stabilite de instanță, respectiv a cererii de ajutor public judiciar asupra termenului de 10 zile, acordatreclamantului pentru regularizarea cererii, potrivit art. 200 alin.(3) NCPC. S-au avansat soluțiile suspendării,respectiv chiar a întreruperii termenului menționat, niciuna dintre acestea nefiind însă consacrată de un text de

lege.

Întrucât problema rămâne de interes practic, față de regulile de drept tranzitoriu anterior discutate (din care rezultăcă OUG nr. 80/2013 este aplicabilă doar cererilor de chemare în judecată înregistrate la instanță după intrarea saîn vigoare, iar nu și proceselor deja începute, și aceasta chiar dacă verificarea timbrajului și regularizarea cereriinu au avut încă loc), apreciem că efectul cererilor anterior menționate este acela de întrerupere a termenului de 10zile acordat reclamantului pentru regularizarea cererii; după comunicarea încheierii de respingere a cererii dereexaminare, ori, după caz, a încheierii de soluționare a cererii de ajutor public judiciar sau a încheierii prin care s-a soluționat cererea de reexaminare împotriva modului de soluționare a cererii de ajutor public judiciar curge unnou termen de 10 zile, înăuntrul căruia reclamantul are posibilitatea de a se conforma dispozițiilor instanței.[50]Această soluție a fost de altfel expres consacrată de legiuitor în materia termenului de apel și de recurs, prin art.13 din OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012 pentrupunerea în aplicare a NCPC, însă dintr-o scăpare nu a fost reglementată o soluție similară și pentru termenul deregularizare a cererii de chemare în judecată.

[50] În același sens, a se vedea D.N. Theohari, în în G. Boroi (coord.), „NCPC Comentariu pe articole”, p. 484.

Potrivit art. 39 alin.(1) din OUG nr. 80/2013, „împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantulpoate face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate.Cererea de reexaminare este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.”

În condițiile alin.(2), „cererea se soluţionează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părţilor, prinîncheiere definitivă. Dispoziţiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă rămân aplicabile în ceea cepriveşte complinirea celorlalte lipsuri ale cererii de chemare în judecată. Instanţa va proceda la comunicareacererii de chemare în judecată, în condiţiile art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă, numai dupăsoluţionarea cererii de reexaminare.”

De asemenea, potrivit art. 33 alin.(2) din ordonanță, „dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sauinsuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul de procedurăcivilă, obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite instanţei dovada achităriitaxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei. Prin aceeaşicomunicare instanţa îi pune în vedere reclamantului posibilitatea de a formula, în condiţiile legii, cerere deacordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru,[51] în termen de 5 zile de la primirea comunicării.Dispoziţiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă rămân aplicabile în ceea ce priveşte complinireacelorlalte lipsuri ale cererii de chemare în judecată. Instanţa însă nu va proceda la comunicarea cererii dechemare în judecată în condiţiile art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă, decât după soluţionarea cererii deacordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru.”

[51] Facilitățile la plata taxei judiciare de timbru acordate persoanelor juridice sunt reglementate de art. 42 alin.(2) și de art. 43 dinOUG nr. 80/2013. Desigur, art. 33 alin.(2) are un sens larg, referindu-se și la ajutorul public judiciar acordat persoanelor fizice.

Din aceste texte de lege rezultă următoarele idei:

1) Atât cererea de reexaminare a taxei de timbru, cât și cererea de ajutor public judiciar nu prelungesc termenul de10 zile acordat reclamantului pentru complinirea lipsurilor cererii de chemare în judecată, altele decât celereferitoare la timbraj. Dacă, spre exemplu, reclamantul nu a semnat cererea și nu a depus numărul legal deexemplare de pe aceasta și nu remediază aceste omisiuni în termenul de 10 zile de la comunicarea lor, cererea vafi anulată, chiar dacă o eventuală cerere de ajutor public judiciar nu a fost încă soluționată – aceasta va firespinsă, prin încheierea de anulare, ca rămasă fără obiect.

2) Pe de altă parte însă, până la soluționarea cererilor anterior menționate nu este posibilă anularea cereriiintroductive de instanță pentru neîndeplinirea obligațiilor referitoare la timbraj. Chiar dacă textele legale nu prevădexpres, în măsura în care în urma reexaminării taxei de timbru, ori a soluționării definitive a cererii de ajutor public

judiciar, reclamantul nu a fost scutit integral de plata taxei, însă a îndreptat celelalte lipsuri ale cererii, acesta va ficitat cu mențiunea obligației de a plăti taxa de timbru, acordându-i se un nou termen de 10 zile în acest scop.[52]

Așa fiind, efectul cererilor de reexaminare, respectiv de ajutor public judiciar este similar unei întreruperi atermenului de 10 zile, însă numai în ce privește îndeplinirea obligației de plată a taxei judiciare de timbru.

3) În toate cazurile, se va proceda la comunicarea cererii către pârât doar după soluționarea cererilor la carefacem referire și, deși textele nu prevăd expres, numai după plata taxei judiciare de timbru rămase în sarcinareclamantului. În cazul în care obligația de plată a taxei nu este îndeplinită, cererea va fi anulată, prin încheierepronunțată în condițiile art. 200 alin.(3) NCPC. Soluția se impune, deoarece taxele de timbru se plătesc anticipat[art. 33 alin.(1) din OUG nr. 80/2013] și nu este judicios ca pârâtului să-i fie comunicată o cerere care va fi anulată,în final, ca netimbrată, fiind astfel expus riscului de a face unele cheltuieli de judecată inutile. De aceea, credemcă nu ar fi corect procedeul în care s-ar pune în vedere reclamantului obligația de plată a taxei de timbru doarpentru primul termen de judecată. Noile reglementări implică ideea că nu se trece la comunicarea cererii cătrepârât, a fortiori nici la stabilirea termenului de judecată până ce se plătește taxa datorată (sub rezerva uneieventuale eșalonări).

[52] A se vedea, în acest sens, și T.C. Briciu, op.cit.

4) Din ansamblul reglementării rezultă că reclamantul poate formula cerere de ajutor public judiciar pentru platataxei de timbru doar în etapa regularizării, întrucât dacă a plătit taxa, formularea ulterioară a unei astfel de cereriar fi lipsită de obiect, iar dacă nu este în măsură să plătească taxa comunicată după primirea cererii, trebuie săformuleze cerere de ajutor public judiciar în termen de 5 zile de la primirea comunicării taxei datorate și a celorlaltelipsuri ale cererii introductive, dacă este cazul [art. 33 alin.(2) din OUG nr. 80/2013 și art. 200 alin.(2) NCPC].

5) Dacă reclamantul nu a formulat cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru,în condițiile art. 39 alin.(1) din OUG nr. 80/2013, el nu mai poate critica existența și cuantumul obligației de timbrajstabilite în sarcina sa pe calea cererii de reexaminare împotriva încheierii de anulare a cererii sale (pentrunetimbrare și, eventual, pentru alte lipsuri). Credem că această soluție se impune, întrucât art. 39 alin.(1) din OUGnr. 80/2013 prevede un termen de decădere de 3 zile de la comunicarea inițială a taxei datorate, în vreme cetermenul de 15 zile pentru formularea cererii de reexaminare curge de la data comunicării încheierii de anulare[art. 200 alin.(5) NCPC].[53]

6) Clarificându-se o controversă mai veche, legiuitorul a prevăzut în art. 39 alin.(1) din OUG nr. 80/2013 că doarreclamantul poate formula cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei de timbru.

Anterior, credem că cererea de reexaminare putea fi formulată și de pârât, acesta fiind interesat ca în sarcinareclamantului să fie stabilită taxa corectă, pentru ca, după caz, neplata taxei datorate potrivit legii să ducă laanularea cererii ori pentru a se evita ca reclamantul să plătească o taxă prea mare, ceea ce în final ar fi sporitcheltuielile de judecată datorate de pârât, dacă acesta ar fi căzut în pretenții. Această soluție nu mai poate fireținută. Însă, pentru argumentele expuse, credem că pârâtul poate critica pe calea apelului – ori, după caz, arecursului, dacă hotărârea nu este susceptibilă de apel – nelegala stabilire a taxei de timbru, întrucât după ce acăzut în pretenții interesul său nu mai este doar unul ipotetic, preventiv, ci este născut și actual (cf. art. 33 NCPC).

[53] În sens contrar, se pare, C.V. Radu, „Cererea de reexaminare. Corelații între OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare detimbru și NCPC”, studiu disponibil pe www.juridice.ro.

În tot cazul, nu poate fi primită varianta în care pârâtul nu are nicio posibilitate de a contesta taxa datorată dereclamant, deși aceasta finalmente produce consecințe patrimoniale în ce-l privește, întrucât s-ar încălca dreptulde acces la justiție, sub aspectul dreptului de a fi ascultat efectiv cu privire la o contestație reală și serioasăasupra drepturilor și obligațiilor sale de natură civilă (cf. art. 6 par.1 din Convenția Europeană a DrepturilorOmului).

3.2. Am arătat cu altă ocazie[54] că valoarea obiectului litigiului, stabilită în condițiile art. 98 alin.(1) și (3) – potrivit

valorii indicate în cererea reclamantului, iar în caz de contestație, în temeiul înscrisurilor prezentate și explicațiilordate de părți, fiind exclus probatoriul de altă natură, îndeosebi expertizele prețuitoare – va fi avută în vedere șipentru stabilirea taxei judiciare de timbru, atunci când aceasta se calculează la valoare. Numai din punct devedere teoretic se poate distinge între valoarea stabilită în vederea determinării competenței și valoarea stabilităîn vederea timbrajului. Din punct de vedere logic și practic, acestea trebuie să coincidă, nefiind admisibil cainstanța să stabilească taxa de timbru la o valoare superioară celei avute în vedere pentru determinareacompetenței.

Cu alte cuvinte, dispozițiile cu privire la determinarea competenței după valoarea cererii introductive de instanțăsunt aplicabile, pentru identitate de rațiune, și în materia timbrajului. Concluzia care se impunea, chiar anteriorOUG nr. 80/2013, era că pe temeiul art. 83 lit.k) din Legea nr. 76/2012 trebuiau considerate abrogate prevederileart. 5 alin.(2) din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, care impuneau, în caz de contestațieasupra valorii obiectului litigiului, efectuarea unei expertize de specialitate.

Această teză este confirmată de legiuitor, fiind totodată instituită o reglementare complementară în ce priveștedrepturile reale imobiliare.

Potrivit art. 31 alin.(2) din OUG nr. 80/2013, „în cazul taxelor calculate în funcţie de valoarea obiectului cererii,valoarea la care se calculează taxele judiciare de timbru este cea prevăzută în acţiune sau în cerere. Dacăvaloarea este contestată sau apreciată de instanţă ca vădit derizorie, evaluarea se face în condiţiile art. 98 alin.(3) din Codul de procedură civilă.”

[54] A se vedea pe larg Gh.L. Zidaru, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod…”, p. 295 – 298.

În condițiile art. 31 alin.(3), „în cererile având ca obiect dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unuiimobil, taxa de timbru se calculează în funcţie de valoarea impozabilă a bunului imobil. Dacă valoarea impozabilăeste contestată sau apreciată de instanţă ca vădit derizorie, taxarea cererilor se va face prin raportare la grilelenotariale cuprinzând valorile orientative ale proprietăţilor imobiliare.”

Așadar, noua reglementare exclude varianta efectuării unei expertize pentru a determina valoarea la care se facetaxarea și face trimitere la reglementările NCPC pentru determinarea valorii obiectului cererii. Legiuitorul nouluiCod a urmărit să limiteze probațiunea asupra valorii obiectului litigiului, dând preeminență principiuluidisponibilității [i.e. valorii indicate de reclamant, conform art. 98 alin.(1)], respectiv impunând o probațiune limitatăla înscrisuri [art. 98 alin.(3)], fiind totodată instituite criterii complementare pentru determinarea competenței însituații mai frecvent ivite în practică (art. 99 și urm. NCPC). Acest scop al legii noi ar fi însă periclitat, iar nouareglementare golită de conținut, dacă s-ar administra probe costisitoare și care cer timp, doar pentru determinareabazei de impunere a taxei de timbru.

În cazul cererilor având ca obiect un drept real imobiliar, legiuitorul nu s-a raportat exclusiv la valoarea impozabilă,astfel cum o face în cuprinsul art. 104 NCPC, pentru determinarea competenței materiale. Fiind de notorietate căîn prezent[55] aceste valori sunt uneori derizorii, s-a prevăzut că taxarea cererilor se va face prin raportare lagrilele notariale cuprinzând valorile orientative ale proprietăţilor imobiliare, dacă valoarea impozabilă estecontestată de părți ori de instanță din oficiu, dacă aceasta din urmă constată caracterul vădit derizoriu al valoriiimpozabile.[56] Credem că textul trebuie interpretat în sensul în care simpla contestare a valorii impozabile decătre părți nu este suficientă, ci mai trebuie ca instanța să aprecieze această contestație ca fiind fondată, găsindea însăși că valoarea impozabilă are un caracter aparent derizoriu. O interpretare literală a textului, întemeiată înmod simplist pe utilizarea conjuncției „sau”, ar face dispozițiile legale referitoare la utilizarea valorii impozabiledrept criteriul principal de stabilire a taxei de timbru în materie imobiliară inaplicabile, ori legea trebuie interpretatăîn sensul în care să producă efecte; pe de altă parte, s-ar îngrădi în mod nepermis puterea de apreciere ajudecătorului, care este îndreptățit să rețină valoarea impozabilă ca fiind cea verosimilă ori, dimpotrivă, să seraporteze la valoarea rezultată din grilele notariale.

[55] Desigur, soluția adoptată de art. 104 NCPC este una principial corectă, ea nefiind adoptată în considerarea unor realitățiimediate, ci pentru o aplicare îndelungată, ori este de presupus că pe termen mediu valorile impozabile vor reflecta cu acuratețe din

ce în ce mai mare valoarea de circulație a imobilelor.[56] Pentru critica pertinentă a soluției legiuitorului, a se vedea T.C. Briciu, op.cit.

Dacă totuși instanța se raportează, în condițiile legii, valoarea determinată potrivit grilelor notariale, ne putemîntreba dacă aceasta va sta și la baza determinării instanței competente. Pentru răspunsul negativ pledeazăargumentul potrivit căruia soluția subsidiară de raportare la grilele notariale, având rațiuni fiscale, este aplicabilăexclusiv taxei de timbru. Răspunsul afirmativ ar fi întemeiat pe împrejurarea nu există o justificare temeinicăpentru a stabili două valori distincte, una pentru determinarea competenței și alta pentru stabilirea timbrajului, iarpe de altă parte, inclusiv competența după materie trebuie stabilită prin raportare la o valoare verosimilă aimobilului, iar nu prin raportare la o valoare considerată de instanță însăși ca vădit derizorie. În ce ne privește,optăm pentru această din urmă interpretare.

Însă, invocarea excepției de necompetență materială trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor art. 130 alin.(2), respectiv ale art. 131 NCPC: numai la primul termen la care părțile sunt legal citate ori, în mod excepțional,dacă la acest termen se pune în discuție caracterul vădit derizoriu al valorii impozabile și determinarea pe bazagrilei notariale, la unicul termen acordat pentru completarea probațiunii [art. 131 alin.(2)] este posibilă invocareaexcepției necompetenței materiale. Dacă stabilirea valorii pe temeiul grilei notariale are loc la un momentprocesual ulterior, aceasta va rămâne fără consecințe în ce privește competența instanței învestite, fiind avută învedere doar pentru stabilirea taxei de timbru.

3.3. În condițiile art. 58 alin.(1) și (2) NCPC, instanța desemnează pentru persoana fizică lipsită de capacitate deexercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă un curator special, fie până la numirea reprezentantului ori, dupăcaz, a ocrotitorului legal, fie în cazul în care între incapabil și aceștia din urmă ar exista un conflict de interese.Totodată, curatorul special este numit când o persoană juridică sau o entitate fără personalitate juridică dintre celeprev. de art. 56 alin.(2), chemate în judecată, nu are reprezentant.

Potrivit alin.(3), „numirea acestor curatori se face de instanța care judecă procesul, dintre avocații anumedesemnați în acest scop de barou pentru fiecare instanță judecătorească.[57] Curatorul special are toate drepturileși obligațiile prevăzute de lege pentru reprezentantul legal.”

În ce privește plata, alin.(4) prevede că „remunerarea provizorie a curatorului astfel numit se fixează de instanță,prin încheiere, stabilindu-se totodată și modalitatea de plată. La cererea curatorului, dată cu încetarea calitățiisale, ținându-se seama de activitatea desfășurată, remunerația va putea fi majorată.”

De asemenea, în condițiile art. 167 NCPC, în cazul citării prin publicitate a pârâtului, instanța va numi un avocatdintre avocații baroului, potrivit art. 58, care va fi citat la dezbateri pentru reprezentarea intereselor pârâtului. Devreme ce art. 167 alin.(3) trimite la art. 58, se naște întrebarea dacă această trimitere este făcută strict cu privirela modalitatea de desemnare ori dacă ea trebuie înțeleasă că numirea curatorului special se va dispune numai încazul persoanelor fizice. În ce ne privește, optăm pentru această din urmă variantă, persoanele fizice fiind celeîndreptățite la o protecție adițională, în vreme ce o persoană juridică, ce figurează cu un anumit sediu într-unregistru public accesibil tuturor, ar trebui să aibă reprezentarea consecințelor juridice ale unei înregistrări inexacte,asumându-și inclusiv citarea legală la sediul înregistrat, dar necorespunzător realității. Relevante în acest senssunt și prevederile art. 229 NCC.

Mai mult, argumentul esențial în sprijinul acestei soluții – numai în cazul citării persoanelor fizice prin publicitate sedesemnează un curator special – este împrejurarea că art. 167 alin.(1) NCPC se referă doar la „domiciliul”, iar nula „sediul” pârâtului, iar terminologia nu poate fi socotită întâmplătoare, de vreme ce atunci când a vrut să serefere la sediu, legiuitorul a menționat distinct acest element de identificare a persoanei juridice (cf., între multealte exemple, art. 107, art. 158, art. 164 alin.(1) lit.c), art. 425 alin.(1) lit.c) NCPC).

Noul Cod nu arată însă cui îi incumbă obligația de plată a curatorului special, ceea ce a dat deja naștere unordificultăți în practica judiciară.

[57] Din acest text rezultă suficient de limpede că instanța numește persoana care va îndeplini funcția de curator iar nu baroul, lacererea instanței. Baroul doar alcătuiește lista persoanelor susceptibile de a fi numite curator special.

Pentru a rezolva această chestiune, au fost inserate unele dispoziții în cuprinsul OUG nr. 80/2013, pe care le vomanaliza pe scurt în cele ce urmează.[58]

De vreme ce numirea curatorului special se face pentru protejarea intereselor legitime ale părții incapabile oricitate prin publicitate, art. 48 alin.(1) prevede că avansarea remuneraţiei curatorului special numit de instanţă încondiţiile art. 58 şi 167 din Codul de procedură civilă este în sarcina persoanei ale cărei interese sunt ocrotite prinnumirea curatorului.

În cazul părții citate prin publicitate, care nu participă la proces și este de presupus că nici nu are cunoștințăefectivă de acesta, numirea curatorului apare, în principiu,[59] ca o necesitate, pentru a asigura premisele uneiminime apărări a intereselor sale; cu toate acestea, în asemenea situații partea ale cărei interese sunt ocrotite nupoate avansa remunerația cuvenită curatorului special. Pentru a nu se ajunge la un blocaj, art. 48 alin.(2) prevedecă „instanţa poate stabili, prin încheierea prevăzută de art. 58 alin. (4) din Codul de procedură civilă, ca avansarearemuneraţiei curatorului să se facă de cealaltă parte, când o asemenea măsură este în interesul continuăriiprocesului.” Credem că deși această ipoteză este reglementată ca o excepție de la regulă, ea va fi foartefrecventă în practică. Această situație naște însă întrebarea delicată dacă nu ar exista fie și numai aparența unuiconflict de interese, de vreme ce curatorul special este numit să apere interesele unei părți, însă este remuneratdin sumele avansate de cealaltă parte. Cu toate acestea, soluția este una pragmatică.

Indiferent dacă remunerația a fost avansată de partea ocrotită ori de partea adversă, art. 48 alin.(3) dispune că„sumele avansate cu titlu de remuneraţie a curatorului special se includ în cheltuielile de judecată şi vor fi puse însarcina părţii care pierde procesul.” De vreme ce remunerația a fost stabilită de instanță, nu întrevedemposibilitatea aplicării corespunzătoare a dispozițiilor art. 451 alin.(1) NCPC, în sensul diminuării sumelor puse însarcina părții căzute în pretenții.

[58] A se vedea și T.C. Briciu, op.cit.[59] Se ridică problema de a ști dacă numirea curatorului este obligatorie și în procedura cererilor cu valoare redusă, ori aordonanței de plată, sau chiar în procedura de drept comun, dacă valoarea obiectului litigiului este modică (e.g., obligarea la platasumei de 100 lei). Deși în principiu dispozițiile referitoare la numirea curatorului sunt aplicabile, nu excludem ca, în modexcepțional, instanța să decidă motivat că numirea curatorului nu se impune față de miza ori complexitatea foarte redusă a litigiului.În acest fel se evită împovărarea părții care ar cădea în pretenții cu suportarea unor cheltuieli de judecată adiționale, a căror utilitatear putea părea discutabilă.

Potrivit art. 49 alin.(1), „în mod excepţional, în cazuri urgente, care nu suferă amânare şi dacă nici nu suntîndeplinite condiţiile pentru a proceda potrivit alin. (2), instanţa va încuviinţa avansarea remuneraţiei cuvenitecuratorului special din bugetul statului. Sumele avansate din bugetul statului cu titlu de remuneraţie pentrucuratorul special constituie cheltuieli judiciare şi vor fi puse în sarcina părţii care pierde procesul.” Alin.(2) dispunecă „obligaţia de plată a cheltuielilor judiciare către stat constituie creanţă fiscală. Dispozitivul hotărârii, cuprinzândobligaţia de plată către stat a sumelor avansate din bugetul statului, constituie titlu executoriu şi se comunică deîndată organelor competente. Articolul 46 este aplicabil.”

În fine, potrivit art. 49 alin.(3), dacă partea ocrotită prin numirea curatorului a pierdut procesul şi este lipsită devenituri sau face parte dintr-o categorie pentru care legea prevede acordarea asistenţei juridice gratuite, sumeleavansate din bugetul statului rămân în sarcina acestuia.

Cu reticență, legiuitorul a instituit finalmente și posibilitatea ca remunerația curatorului special să fie suportată dinbugetul de stat, „în mod excepțional, în cazuri urgente, dacă nu sunt îndeplinite condițiile pentru a proceda potrivitalin.(2)” – adică, spre exemplu, când reclamantul este o instituție publică ori o altă persoană ce nu dispune defondurile necesare remunerării curatorului părții adverse. Această „supapă” este utilă mai ales în cazul proceselorurgente, când nu este admisibil ca remunerarea curatorului special să constituie un aspect de natură să întârziejudecata.

În raport de art. 49 alin.(2), instanța va menționa din oficiu în dispozitivul hotărârii prin care se dezînvesteșteobligația de plată a sumelor avansate de stat cu acest titlu, în sarcina părții care a pierdut procesul.

4. În concluzie, apreciem că procedura regularizării cererii introductive de instanță, instituită de art. 200 NCPC,constituie un element util pentru a asigura de la bun început respectarea condițiilor necesare unei bunedesfășurări a judecății, dreptului la apărare al pârâtului și unei depline contradictorialități.

În ce ne privește, tendința de a aplica în mod riguros noile reglementări este justificată, fiind rezonabilăpresupunerea că prin adoptarea unui Nou Cod de procedură civilă, care prevede exigențe sporite pentru părți șiinstanță, în vederea asigurării unei bune desfășurări a actului de justiție și a soluționării cererilor într-un termenoptim si previzibil, legiuitorul a vrut să impună o disciplină procesuală semnificativ mai mare decât practiciledevenite uzuale sub imperiul vechiului Cod, adesea foarte îndepărtate de litera și spiritul acestuia. Fără ca noiletexte să fie cu totul „noi”, ele constituie adesea o reluare, o clarificare și, eventual, o accentuare a vechiireglementări, care ajunsese să fie nesocotită ori relativizată în practica judiciară, atât de judecători, cât și deavocați.

Din păcate, uneori pot fi constatate unele abordări prea formaliste ori soluții nelegale, decurgând din greșitaînțelegere și din necorelarea dispozițiilor Noului Cod; credem însă că aceste chestiuni se vor regla, atât datoritămoderației și echilibrului specifice funcției judiciare, dar și ca urmare a dezbaterilor purtate în doctrină cu privire lanoile instituții procedurale.

În această ordine de idei, trebuie avute în vedere scopul urmărit de legiuitor, ansamblul reglementărilor cuprinseîn NCPC precum și dreptul de acces la justiție, ca o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil, dincare rezultă necesitatea proporționalității sancțiunii anulării cererii cu gravitatea lipsurilor constatate și cuansamblul circumstanțelor cauzei.

În ce privește noua lege a taxelor de timbru, aceasta este de natură să aducă clarificări atât cu privire la corelațiacererilor de reexaminare a taxei judiciare de timbru și a cererii de ajutor public judiciar cu procedura regularizării.

În mod binevenit, s-a eliminat aparenta nepotrivire existentă între art. 98 alin.(3) NCPC și art. 5 alin.(2) dinnormele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997 (spunem aparentă, întrucât acestea trebuie socotite implicitabrogate prin Legea nr. 76/2012 și prin OUG nr. 80/2013, în tot ceea ce este contrar noilor reglementări cu forțăjuridică superioară), statuându-se că determinarea valorii obiectului în vederea taxării se va face potrivitdispozițiilor NCPC; doar în materie imobiliară este instituit un criteriu complementar, care implică însă tot oprobațiune sumară, respectiv valoarea rezultată din grilele notariale în materie.

Deși sediul materiei poate părea impropriu, legiuitorul a folosit totodată „ocazia” adoptării OUG nr. 80/2013 pentrua da o reglementare obligației de plată a remunerației curatorului special numit potrivit art. 58 și art. 167 NCPC.

dr. Gheorghe-Liviu ZIDARUjudecător Tribunalul Bucureștiformator, Institutul Național al Magistraturii

Nota autorului: O primă formă a prezentului studiu a fost publicată în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2013,în cursul lunii august 2013. Mulțumesc editurii Universul Juridic pentru permisiunea de a-l publica și în formatelectronic.

* mulțumim Revista Română de Drept Privat nr. 3/2013