1.OBIECTUL ŞI METODELE SOCIOLOGIEI POLITICE · a.Dezvoltarea ştiinţelor naturii în sec.al XVII-lea şi al XVIII-lea a generat un model ... evitând astfel cantonarea în simpla

SISTEME POLITICE COMPARATE

1

1.OBIECTUL ŞI METODELE SOCIOLOGIEI POLITICE

Concepte-cheie: realitate socială, relaţii sociale, sociologie, sociologie politică

Sociologia (lat. socius, „social” şi gr. logos, „ştiinţă”) are ca obiect studiul vieţii sociale,

a grupurilor şi societăţilor omeneşti. Termenul de sociologie apare pentru prima oară în 1838, în

lucrarea filosofului francez Auguste Comte, „Curs de filosofie pozitivă”. Au urmat diferite

încercări de definire a sociologiei: Emile Durkheim a conferit sociologiei statutul de ştiinţă a

faptelor sociale care trebuie tratate ca lucruri, având un sens intrinsec, autonom, Max Weber a

considerat sociologia ca ştiinţa care studiază acţiunea socială, Dimitrie Gusti a definit sociologia

ca fiind ştiinţa realităţilor sociale.

Obiectul sociologiei ca ştiinţă este reprezentat de realitatea socială în multitudinea

formelor sale de manifestare: familie, stratificare socială, raporturi între componentele societăţii,

grupuri etnice, minoritare, rasiale, religioase, culturale etc.

De-a lungul dezvoltării societăţii omeneşti au fost formulate numeroase idei şi teorii

privitoare la realitatea socială începând cu Grecia şi Roma Antică (Platon, Aristotel), continuând

cu perioada modernă - sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea (Thomas Hobbs, John Locke, Charles de

Montesquieu, Jean-Jacques Rousseau, s.a.) şi până în perioada contemporană (T. Parsons,

R.K.Merton, R.Collins, A.Giddens, George Herbert Mead).

În cultura română, primele idei despre societate au fost formulate de Dimitrie Cantemir,

în lucrarea “Descrierea Moldovei”. Observaţii despre realităţile sociale întâlnim apoi la

reprezentanţii Şcolii Ardelene şi la luptătorii paşoptişti (N.Bălcescu, I.Ghica, I.C.Brătianu). La

începutul sec.al XX-lea, Spiru Haret elaborează concepţia sa sociologică bazată pe principii

matematice iar Dimitrie Gusti pune bazele şcolii sociologice româneşti prin elaborarea şi

aplicarea metodei monografice la studiul comunităţilor săteşti. Dintre contribuţiile remarcabile

ale Şcolii româneşti de sociologie se evidenţiază sistemul sociologic elaborat de Petre Andrei în

perioada interbelică..

În perioada contemporană, principalele direcţii teoretice din sociologie, respectiv:

funcţionalismul (B.Malinowski, T.Parsons, R.K.Merton), conflictualismul (Georg Simmel,

James W. Vander Zander, R.Collins), structuralismul (A.Giddens) şi interacţionismul

(G.H.Mead, E.Goffman) sunt proiecţia teoretică a evoluţiei societăţii capitaliste.

Constituirea sociologiei ca ştiinţă a fost influenţată de două condiţii: a.condiţiile

epistemologice; b.condiţiile social-structurale.

a.Dezvoltarea ştiinţelor naturii în sec.al XVII-lea şi al XVIII-lea a generat un model

exemplar de ştiinţă caracterizat prin câteva presupoziţii fundamentale:

1.obiectul ştiinţei îl reprezintă fenomenele reale dintr-un domeniu de referinţă

oarecare;

2.principiul determinismului: constituirea şi dinamica fenomenelor din domeniul

de referinţă sunt guvernate de legi care urmează a fi descoperite de ştiinţă;


2

3.funcţia descriptiv-explicativă a ştiinţei: orice ştiinţă trebuie să ofere o descriere

a fenomenelor reale cât şi o explicare a lor;

4.structura teoretico-metodologică a ştiinţei: orice ştiinţă este compusă din teorii

cu funcţii explicativ-predictive şi o metodologie de descriere şi prelucrare a faptelor, de

construire a teoriilor şi de testare a acestora.

Se poate considera că procesul de constituire a sociologiei ca ştiinţă a început odată cu

formularea unui program general de a aplica metodele de cercetare ştiinţifică, dezvoltate în

ştiinţele naturii, la analiza fenomenelor sociale.

b.Sociologia nu se putea afirma ca ştiinţă decât într-o societate care se orienta spre

punerea pe baze raţionale a organizării sale, căuta să soluţioneze problemele sale prin mijloace

non-represive, fundamentate pe cunoaştere.

Pe măsura dezvoltării ştiinţelor sociale având drept obiect de studiu diferite aspecte ale

realităţii sociale (istoria, demografia, economia, politologia etc.) s-a impus necesitatea definirii

sociologiei ca ştiinţă în raport cu aceste ştiinţe sociale. Sociologia se ocupă cu studiul

caracteristicilor generale, abstracte ale comportamentului social, ale relaţiilor sociale, grupurilor,

colectivităţilor în timp ce conţinutul concret al acestora constituie obiect al disciplinelor

menţionate.

Sociologia reprezintă totodată o metodologie generală a investigării fenomenelor care

compun societatea, în calitatea lor de fenomene sociale şi nu economice, politice, juridice.

Sociologia ar putea fi deci definită ca fiind o teorie generală a socialului, a organizării

sociale.

Dintre ramurile sociologiei, sociologia politică este considerată a fi una dintre cele mai

dezvoltate şi mai mature discipline de ramură ale acesteia, având drept obiect studiul proceselor

sociale care determină comportamentele umane în cadrul activităţilor politice, activităţi prin care

membrii unui grup uman, având iniţial opinii, motive şi interese diferite, ajung la decizii şi

opţiuni colective care se impun întregului grup şi simbolizează o politică a acestuia în ansamblu.

Folosind metoda comparativă, sociologia politică analizează organizarea statală şi

economică şi influenţa acestora asupra comportamentului oamenilor integraţi în diferite structuri

sociale şi politice.

Fondatorii sociologiei politice ca ştiinţă, în sens restrâns, sunt consideraţi Max Weber

(Germania) şi Moisei Ostrogorski (Rusia).

În cadrul ştiinţelor sociale, sociologia politică ocupă un loc important prin problematica

pe care o abordează, având în vedere că preocupările legate de apariţia şi dezvoltarea statutului,

afirmarea politicului şi impactul său la nivel social sunt menţionate din perioada antică.

În perioada contemporană, preceptul aristotelian “omul este un animal politic” este la fel

de actual ca în perioada elaborării sale, iar sociologia politică, ca ştiinţă care studiază relaţiile

sociale formate în câmpul politic a cunoscut o dezvoltare permanentă, concretizată în

numeroasele teorii şi doctrine explicative ale acestor fenomene sociale.


3

Dincolo de numeroasele poziţii şi controverse privind obiectul de studiu al sociologiei

politice, se poate reţine definiţia conform căreia obiectul de studiu al acestei ştiinţe este

reprezentat de studiul proceselor sociale care determină comportamentele politice sau, în sens

mai larg, studiul politicului ca domeniu specific al socialului.

Sociologie fiind, sociologia politică nu studiază societatea ca un tot, în toate „faţetele" şi

componentele ei, cu ansamblul interrelaţiilor acestora, ci numai o „faţetă", o zonă a societăţii

globale, şi anume politicul. Deci, la întrebarea: „Ce este sociologia politică?", răspunsul ar putea

fi următorul: sociologia politică este acea ramură a sociologiei care studiază politicul în

determinarea sa concretă şi în desfăşurarea sa istorică, raportat la cadrele şi structurile socio-

economice ale societăţii care îl înglobează.

Cum, în orice societate, politicul se configurează prin câteva componente fundamentale -

puterea, statul şi celelalte instituţii, grupurile, comportamentele, ideile etc. - vom considera că,

mai concret, sociologia politică este ştiinţa care studiază:

- puterea politică ca manifestare a puterii societăţii;

- statul şi instituţiile politice ca formă de organizare a societăţii;

- grupurile politice ca varietate a grupurilor sociale;

- relaţiile politice ca element al relaţiilor sociale;

- ideile politice ca tipuri de idei sociale; -comportamentele politice ca genuri de

comportamente

sociale;

-conflictele politice ca tipuri particulare de conflicte sociale ş.a.m.d..

Enumerarea ar putea continua, deoarece în sfera de preocupări ale sociologiei politice

intră şi alte aspecte esenţiale ale politicului, cum ar fi: guvernarea politică privită ca modalitate

fundamentală de organizare şi conducere a societăţii; rolul elitelor politice şi al clasei

conducătoare, raportul guvernanţi - guvernaţi; regimurile politice, tipologia acestora, analiza lor

comparativă şi istorică; raporturile şi interacţiunile sistemului sau/şi regimului politic cu mediul

internaţional s.a..

Dată fiind această multitudine de aspecte, înţelegem de ce s-au manifestat şi continuă să

se manifeste dispute în jurul obiectului sociologiei politice, precum şi un asiduu interes pentru o

aşa-zisă „listă completă" de probleme care să intre în sfera de preocupări nemijlocite ale

sociologiei politice, configurându-i şi delimitându-i obiectul.

Odată cu apariţia domeniului politic, a apărut şi necesitatea pentru comunităţile umane,

ajunse la un anumit nivel de dezvoltare, să se organizeze într-un sistem politic, fără de care

funcţionarea acestora n-ar mai fi posibilă. De fapt, politicul, în ultimă instanţă, se regăseşte în

viaţa socială, în esenţă sub formă de sistem bine articulat, care asigură funcţionalitatea de

ansamblu a societăţii.

Analiza aprofundată a sistemului politic ca parte a sistemului social global, având

menirea de a asigura organizarea şi conducerea societăţii, presupune cu necesitate studierea, fie

chiar şi numai succintă a structurii componentelor şi relaţiilor specifice care alcătuiesc


4

configuraţia sistemului social global în mişcarea lor istorică, în strânsă legătură cu finalităţile

activităţii indivizilor şi grupurilor sociale.

Între sistemul politic şi sistemul social global există un raport de la o parte la întreg,

sistemul politic reprezentând o parte a sistemului social global, şi anume, acea parte care se

referă la elementele de organizare şi conducere de ansamblu a vieţii sociale.

Problematica sociologiei politice, complexă şi diversificată, impune elucidarea unor

probleme, precum: sistemul politic, puterea politică, statul, partidele politice, democraţia,

regimurile politice, societatea politică/societatea civilă, cultura şi acţiunea politică, doctrine

politice privind organizarea şi conducerea societăţii etc.

În evoluţia sa istorică ca ştiinţă, sociologia politică a beneficiat de aportul informaţional

al tuturor celorlalte ştiinţelor sociale.

Istoria politică sau istoria vieţii politice, specializată în cercetarea evoluţiei istorice a

vieţii politice a unui popor sau a popoarelor dintr-o anumită zonă geografică, ori la scară

internaţională, oferă sociologiei politice un întreg univers de date, fapte, evenimente istorice de

natură politică, selectate şi prelucrate, după cum, la rândul ei, sociologia politică oferă istoricului

vieţii politice, cadre conceptuale şi ipoteze explicative care determină înţelegerea relaţiilor dintre

procesele politice şi alte procese sociale, permit formularea explicaţiei cauzale a fenomenelor

cercetate, evitând astfel cantonarea în simpla istoriografie, în inventarierea faptelor politice în

succesiunea lor.

Sociologia politică utilizează informaţii şi din domeniul psihologiei politice, desprinsă ca

ramură a psihologiei sociale, care studiază aspectele psihologice ale comportamentului politic.

Ea oferă elemente fertile pentru investigarea comportamentului şi pentru înţelegerea mai

complexă a motivaţiilor ce stau la baza atitudinilor politice, după cum, la rândul său, sociologia

politică oferă psihologiei politice armătura condiţionării sociale a comportamentului politic,

inclusiv a reacţiilor psihologice (sentimente-resentimente politice, simpatii-antipatii politice, acte

politice voliţionale, charisma etc.) din sfera acestui comportament

Ar mai putea fi relevate şi alte corelaţii ca, de exemplu, cele cu istoria doctrinelor

politice, cu geopolitica ş.a..

Sociologia politică, apărută în peisajul ştiinţific abia în deceniul trei al secolului XX, a

rămas în urma multor ştiinţe sociale în ceea ce priveşte realizarea unor metodologii proprii de

studiu şi analiză a obiectului său de studiu, dar a utilizat eficient metodele şi tehnicile de

investigare ale sociologiei generale precum şi unele procedee împrumutate de la alte ştiinţe, cum

ar fi, de exemplu, metoda scalarii (specifică psihologiei şi utilizată pentru cercetarea

comportamentului politic), analiza factorială, analiza de regresie (specifice matematicii) etc.

Pentru o mai bună înţelegere a problematicii metodelor şi tehnicilor de analiză în

sociologia politică, se impune operarea delimitărilor necesare între metodă, tehnici şi

metodologie.

Metoda ştiinţifică reprezintă modul în care, printr-o abordare sistematică a obiectului

cercetat, se ajunge la cunoştinţe testate şi transmisibile, la predicţii care reprezintă adevărurile

despre fenomenele şi procesele studiate. Fără a intra în detalii, cercetările specializate pe


5

metodologii au omologat mai multe etape considerate esenţiale pentru metoda ştiinţifică: a.

identificarea clară a problemelor ce trebuie cercetate; b. formularea unei ipoteze ce exprimă o

relaţie între variabile; c. raţionarea deductivă pentru a stabili premisele şi condiţiile în care

ipoteza poate fi adevărată sau falsă; d. culegerea de date pentru testarea empirică a ipotezei; e.

analiza cantitativă şi calitativă a datelor; f. accentuarea, respingerea sau reformularea ipotezei -

predicţia.

Tehnicile de cercetare reprezintă acel cumul de instrumente şi procedee care permit

aplicarea metodei sau metodelor ce urmează a fi folosite în cercetarea preconizată: chestionare,

interviuri, studiul documentelor, procedee statistice, tehnici de măsurare cantitativă etc.

Metodologia integrează într-un ansamblu coerent metodele şi tehnicile utilizate, în scopul

analizei, studierii şi cunoaşterii integrate într-o viziune unitară a obiectului de studiu specific

disciplinei, într-un cadru teoretico-conceptual propriu acesteia.

În cazul sociologiei politice, acest cadru este concepţia ei teoretică proprie asupra

politicului, principiile şi categoriile specifice prin care îl defineşte. S-a subliniat, întemeiat, că

sociologia politică îşi afirmă tot mai pregnant caracterul şi statutul ei de ştiinţă în măsura în care

impune dezvoltarea unui demers ştiinţific complex, îmbinând într-un tot unitar teoria şi

metodologia, cuprinzând într-o unitate organică metodele, tehnicile de cercetare şi generalizarea

teoretică.

Din ansamblul metodologic, în cercetările de sociologie politică sunt folosite cu

predilecţie două categorii: metodologiile clasice şi metodologiile moderne, acestea din urmă fiind

purtătoare a unei mari forţe euristice.

I.Metodele clasice

a.Dintre metodele clasice poate fi menţionată observaţia, formă de culegere a

informaţiilor cât se poate de generală şi neutră, prin care se notează, se înregistrează obiectiv,

fără nici un fel de intervenţie, reducând la maximum convingerile şi opţiunile politice ale

cercetătorului - tot ceea ce se petrece în realitatea politică sau în desfăşurarea procesului ori

evenimentului politic studiat.

Dintre formele observaţiei, utilizată ca metodă de studiu, observaţia directă constă în

observarea nemijlocită a faptelor analizate şi înregistrarea lor cât se poate de obiectivă, riguroasă

şi cuprinzătoare, cu accent asupra aspectelor celor mai importante şi semnificative ale

fenomenului politic studiat.

Observaţia indirectă este modalitatea prin care constatările se fac pe baza unor observaţii

anterioare. Ea introduce o anumită doză de aproximaţie şi inexactităţi, pentru că, trecând un timp,

este posibil să fi intervenit modificări sau schimbări, astfel încât ea trebuie neapărat verificată şi

completată cu datele observaţiei directe sau recoltate prin alte procedee. Este, de aceea, mai puţin

folosită în practica investigaţiilor sociologice în domeniul politic.

Observaţia coparticipativă este una dintre cele mai interesante şi eficiente forme ale

metodei observaţiei. Ea constă în relevarea faptelor semnificative pentru problema luată în

cercetare, prin implicarea nemijlocită a investigatorului în procesul concret avut în vedere. De

exemplu, pentru a observa cum se desfăşoară activitatea de propagandă electorală a unui partid


6

politic, cercetătorul se angajează îh echipa desemnată de acel partid pentru a face această

propagandă. Astfel, el are posibilitatea să constate din interior, prin experienţă proprie, calitatea

respectivei activităţi de propagandă, calitatea celor care o prestează, calitatea procedeelor

folosite, ca şi ecourile acesteia în masa electoratului sau a unui segment al acestuia.

Metoda presupune multă ingeniozitate şi inventivitate, supleţe, imaginaţie, capacitate de

adaptare, tenacitate, ceea ce, de altfel, o şi face foarte atractivă, fiind aplicată cu rezultate

remarcabile în cercetarea multor aspecte din sfera politicului

b.Experimentul este o metodă împrumutată din psihologie şi constă în crearea, în mod

artificial, a unei situaţii care să-i permită investigatorului să controleze efectul unui număr

determinat de variabile, în scopul de a verifica un corp de ipoteze. Întrucât este dificil să fíe

întrunite acele condiţii ideale pentru o experimentare controlată (simulare de laborator), această

metodă este mai puţin utilizată în cercetările de sociologie politică, dar atât cât este utilizată, ea

se aplică îndeosebi în studierea proceselor de influenţă politică, cum ar fi, de exemplu, influenţa

liderului politic, influenţa mesajelor politice ş.a..

c.Ancheta (socială) s-a configurat ca o metodă de cercetare a informaţiilor verbale,

constând în intervievarea indivizilor în legătura cu problema, aspectul, procesul sau fenomenul

luat în cercetare. Ea se realizează cu ajutorul unor instrumente de culegere a opiniilor: chestionar,

interviu, eşantionare, anchetă de teren etc fiind utilizată pentru sondarea opiniilor, a

comportamentului de masă (cum este, de ex., cel electoral), studiul proceselor de socializare

politică ş.a

Să presupunem, de exemplu, că se iniţiază un program de cercetare care îşi propune ca

obiectiv central să sondeze opiniile oamenilor în legătură cu un anume act politic al partidului de

guvernământ, spre a se analiza unele aspecte cum sunt: aprecierea socială (pozitivă, negativă, cu

rezerve, critică etc); credibilitatea în societate; dacă se cunoaşte, cât şi cum de către cetăţeni;

dacă cetăţenii sunt, cât sunt şi cum sunt de disponibili spre a-1 susţine şi a-i da curs etc.

Etapele următoare se vor concretiza în următoarele activităţi:

- alegerea instrumentului de cercetare (tipul/ tipurile de chestionare, de interviu etc);

- stabilirea frecvenţei de folosire a instrumentelor de lucru (aplicarea o singură dată sau

repetat);

- elaborarea chestionarelor şi a ghidurilor de interviu, în funcţie de obiectivele propuse;

- elaborarea eşantionării, conform tehnicilor omologate în investigarea sociologică

contemporană;

- aplicarea efectivă a chestionarelor şi interviurilor asupra eşantionului de subiecţi

stabilit;

- analiza rezultatelor;

- formularea concluziilor şi a propunerilor de acţiune şi intervenţie.

O categorie specială de metode de cercetare sociologică este formată din metodele non-

reactive. Acestea constau în regruparea unui număr de metode de investigare foarte diverse, care


7

se aplică nu în cercetarea a fenomenului sau procesului ca atare, ci asupra anumitor consecinţe

ale acestuia, materializate sau reflectate în texte, documente, situaţii statistice, produse culturale.

În acest scop, se aplică procedee multiple, precum: inventariere sau înregistrare prin

cartografiere, înregistrări prin intermediul fotografiilor, filmelor, benzii de magnetofon;

colecţionarea de texte, hotărâri, decrete, documente de partid ş.a.; cercetarea documentelor

personale - biografii, jurnale personale, scrisori; analiza atentă a „produselor culturale" - cărţi de

analiză ştiinţifică, eseuri, lucrări omagiale ş.a.; cercetarea documentelor oficiale - statistici,

rapoarte, instrucţiuni, situaţii, cum ar fi, spre pildă, mişcarea cadrelor unui partid politic din

momentul apariţiei lui; documente de arhivă etc. Toate acestea permit descrierea şi fixarea exactă

a faptelor, cunoaşterea unor evenimente politice în dinamica desfăşurării lor.

În cercetările de sociologie politică, metodele non-reactive au o largă aplicabilitate

întrucât permit studiul datelor obiective pe bază de documente, dar sunt folosite cu predilecţie în

analiza ideilor, ideologiilor şi doctrinelor politice, în studiul instituţiilor politice şi al procedurilor

care reglează viaţa politică.

Metoda monografică de ex. este o descriere exhaustivă a fenomenului sau procesului

studiat, folosind combinat o paletă foarte largă de procedee şi tehnici de culegere a datelor

concrete, pentru a-1 surprinde, dacă nu în totalitate, cel puţin în cele mai multe din manifestările

lui definitorii. Metoda monografică descrie „obiectul" cercetării fără a-l explica, oferind însă

multe elemente concrete, semnificative, care permit descifrarea naturii, esenţei şi a tendinţelor lui

de evoluţie. Cu cât sunt mai multe monografii ale obiectului cercetat, cu atât materialul faptic

pentru predicţie este mai solid, iar cercetarea are mai mari şanse de a-1 surprinde, atât în esenţă,

cât şi în manifestările sale concrete.

Metoda monografică a fost elaborată şi aplicată de reprezentanţii Şcolii monografice de la

Bucureşti, sub conducerea marelui sociolog Dimitrie Gusti în anii ´30, ea fiind la fel de actuală şi

utilă şi în prezent.

Trebuie făcută menţiunea că investigarea concretă în sfera politicului, oricât de elaborată

ar fi din punct de vedere ştiinţific, nu poate fi redusă la monografie, fiind necesară îmbinarea

acesteia cu alte metode şi procedee de investigare şi de analiză ştiinţifică.

Scalarea se foloseşte pentru a clarifica, ordona şi măsura atitudinile politice ce pot fi

gradate în funcţie de o însuşire sau caracteristică relevantă. Se cunosc mai multe tehnici de

scalare: scara Guttman (cumulativă), scara nominală, ordinală, de raport. Pentru cercetarea

ştiinţifică in domeniul sociologiei politice, problema esenţială care se pune în legătură cu această

metodă este construirea şi aplicarea unor scale adecvate „obiectului" politic cercetat. Astăzi,

tehnicile de scalare sunt larg aplicate în studiul valorilor politice, atitudinilor şi opiniilor politice,

satisfacţiei, insatisfacţiei şi indiferentismului politic, socializării politice, prestigiului politic etc..

Această largă arie de aplicabilitate a metodei scalarii se explică prin aceea că este singura metodă

care permite o măsurare, pe un anumit continuum, a intensităţii pe care „obiectul" politic

investigat o exprimă, o manifestă în raport cu o anumită caracteristici

Analiza este absolut indispensabilă în orice investigaţie ştiinţifică deoarece, fără ea,

cercetarea nu se poate pronunţa asupra obiectului abordat, nu poate ajunge la nici o constatare, la


8

nici o concluzie, la nici o apreciere, la nici o predicţie, eşuând în factologie, descriptivism.

Analiza politică se face cu ajutorul unei varietăţi de tehnici, de la procedee statistice până la

tehnici matematice sofisticate. Ea se concentrează pe analiza relaţiilor, a cauzelor, a tendinţelor,

precum şi pe consecinţele acţiunilor şi evenimentelor politice.

II.Dintre metodologiile moderne folosite de sociologia politică, analiza sistemică,

împrumutată din cibernetică este una dintre cele mai cunoscute şi aplicate cu succes în analiza

sistemului politic.

Pornind de la noţiunea de sistem, conceput ca un ansamblu de elemente aflate în

interrelaţii structurale, analiza sistemică defineşte sistemul politic ca un ansamblu de interacţiuni

politice ce se manifestă în cadrul unui sistem social dat, cu care întreţine raporturi complexe.

În termenii analizei sistemice, ansamblul social, cu cele două componente de bază -

societatea şi complexul internaţional - reprezintă mediul care înconjoară, „anturează" sistemul

politic şi cu care acesta din urmă se află într-o reţea complexă de interacţiuni permanente.

Analiza funcţională a fost fundamentată în sociologia politică de Gabriel Almond şi

foloseşte drept concept fundamental pe cel de funcţie, care desemnează ansamblul activităţilor,

acţiunilor şi proceselor vitale ale sistemului politic, ce asigură menţinerea, funcţionarea lui şi

conferă acestuia capacitatea de a interacţiona cu mediul, de a da răspuns solicitărilor acestuia.

Întrebări de autoevaluare

1.Care este obiectul de studiu al sociologiei politice?

2.Ce metode foloseşte sociologia politică în analiza realităţii sociale?

3.Cine sunt fondatorii sociologiei politice?

4.Care este conţinutul metodei elaborate şi aplicate de Dimitrie Gusti în cadrul Şcolii de la

Bucureşti?

2. CONCEPTELE FUNDAMENTALE ALE SOCIOLOGIEI POLITICE

Concepte –cheie: acţiune socială, competenţă socială, responsabilitate socială, status şi rol

social, control social

Pentru ca o disciplină să-şi poată afirma caracterul ştiinţific, trebuie îndeplinite câteva

condiţii:

a.să aibă obiect de studiu propriu;

b.să utilizeze un aparat conceptual specific domeniului;


9

c.să utilizeze o metodologie concretizată într-un ansamblu coerent de metode şi tehnici,

în scopul analizei, studierii şi cunoaşterii integrate într-o viziune unitară a obiectului de studiu

specific disciplinei, într-un cadru teoretico-conceptual propriu acesteia.

Între conceptele utilizate în sociologia politică se pot identifica cele care definesc

fenomenele vieţii sociale, conduitele, acţiunile, comportamentele umane manifestate în sfera

socială şi cu impact la nivelul activităţii politice.

Componentă fundamentală a activităţii umane, acţiunea socială constă într-un ansamblu

de transformări aplicate de către un individ sau grup social unui obiect în scopul adaptării la

sistemul social. Max Weber a constatat că orice activitate este socială în măsura în care

comportamentul individual se modifică urmare acţiunii unui alt individ şi bazat pe valorile sau

simbolurile acceptate de membrii grupului social.

Acţiunea socială are mai multe părţi componente: actorul social, agentul social, obiectul

şi scopul.

Actorul social, ca element al realităţii sociale, este acel individ al cărui comportament

constă în impulsionarea sau modificarea comportamentelor altor persoane prin conformarea la

rolurile prescrise de societate, cum sunt cele de tip politic.

Obiectul social, ţinta acţiunii sociale a actorului social, este la rândul său un actor social,

întrucât el îşi stabileşte propria acţiune socială, ca răspuns la acţiunea actorului social iniţial.

Între cei doi, în cadrul relaţiei sociale, se pot manifesta comportamente de acceptare, respingere

sau negociere.

Între actorul social şi agentul social există o diferenţă bazată pe structura conţinutului

acestora: actorul social este un individ, iar agenţii sociali sunt, de obicei, clase sociale, grupuri

politice, economice, religioase, culturale etc.

Acţiunea socială are o bază motivaţională şi un sistem de prescripţii normative (norme,

valori). Sociologic, acţiunea socială se caracterizează prin:

1. intenţionalitate sau angajare voluntară;

2. raţionalitate;

3. instituţionalizare.

Sistemul acţiunilor sociale se compune din acţiuni practice şi acţiuni teoretice, cele două

tipuri fiind într-o strânsă legatură, astfel încât eficienţa uneia condiţioneazǎ eficienţa celeilalte.

La baza oricǎrei acţiuni sociale stǎ acţiunea umanǎ, dar acţiunea umanǎ se poate

manifesta în lipsa acţiunii sociale. Comportamentul individual dǎ expresie acţiunii umane, iar

acţiunea socialǎ derivǎ dintr-un comportament social. Acţiunea umanǎ este activitatea

individualǎ asupra unui obiect pe care îl modificǎ sau îi dǎ alt sens, iar acţiunea socialǎ se

manifestǎ ca relaţie tranformatoare între un agent sau un subiect al acţiunii şi un obiect al

acţiunii, în care agentul modificǎ obiectul.

Eficienţa acţiunii este nivelul atins de o activitate în realizarea scopului, a funcţiei sau a

unei trebuinţe, şi se concretizeazǎ în preformanţe individuale sau sociale. De regulǎ, individul

cautǎ sǎ eficientizeze acţiunile sale deoarece numai astfel poate sǎ rǎspundǎ exigenţelor normelor

integrǎrii sociale. Eficienţa poate avea mai multe grade sau nievele de manifestare: de la 0 pânǎ

la eficienţǎ maximǎ, criteriul ei fiind constituit de un optimum social al acţiunilor.


10

Individul sau grupul acţioneazǎ în virtutea calitǎţilor de actori sau agenţi sociali. În cadrul

procesului de socializare omul poate fi şi actor şi agent social. Însuşirea normelor şi valorilor

grupului şi ale societǎţii este modalitatea de realizare a statutelor şi rolurilor în cadrul acţiunilor

sociale. Orice om este apt sǎ desfǎşoare activitǎţi de modificare a comportamentului celui cu care

intrǎ într-o relaţie umanǎ sau socialǎ.

Creşterea eficienţei acţiunii sociale impune ca actorii şi agenţii sociali sǎ dispunǎ de

anumite deprinderi: competenţǎ socialǎ, conştiinţǎ participativǎ şi responsabilitate socialǎ.

Competenţa socialǎ se referǎ la capacitatea unui om sau grup social de a acţiona eficient

în îndeplinirea unui scop social cu mijloace cât mai puţine şi cu costuri cât mai reduse.

Competenţa socialǎ inseamnǎ totodatǎ şi capacitatea de soluţionare eficientǎ a organizǎrii unui

grup cât şi disponibilitatea pentru cooperarea cu ceilalţi asigurându-se astfel funcţionalitatea

grupului conform obiectivelor şi scopurilor sociale.

Conştiinţa participativǎ impune cu necesitate participarea socialǎ a actorului social.

Participare înseamnǎ implicarea individului şi integrarea acestuia într-o structurǎ organizaţionalǎ

prin acţiune şi interacţiune, acţiunea fiind expresia participǎrii individului la actul de modificare

a comportamentului celorlalţi în cadrul relaţiei sociale.

Responsabilitatea socialǎ reprezintǎ actul aderǎrii individului la actele altor indivizi, ale

cǎror efecte şi le asumǎ pentru sine şi pentru colectivitatea sa, în mod liber. Ea înseamnǎ o cale

activǎ de raportare la un anumit scop şi ideal prin angajarea de rǎspunderi şi riscuri.

Structura socialǎ reprezintǎ un ansamblu de interacţiuni umane şi sociale integrate într-

un sistem, căruia îi determină identitatea şi stabilitatea. Ea înglobează totalitatea raporturilor

dintre formele de convieţuire socialǎ, manifeste între componenţii unui sistem social.

Structura socialǎ este un subsistem cu două coordonate: una orizontală şi una verticală.

Pe coordonata orizontală se situează familia, satul, oraşul, naţiunea, iar pe cea verticală se

situează grupurile ocupaţionale, generaţiile, grupurile sexuale, grupurile de vârstă şi grupurile cu

diferite nivele de instrucţie şcolară.

În viaţa cotidiană omul deţine în societate o anumită poziţie care poartă numele de status

social. Statusurile variază după personalitatea oamenilor, iar multe dintre interacţiunile sociale

constau în identificarea şi selectarea statusurilor.

Statusul atribuit reprezintă poziţia acordată de societate, urmare a dimensiunii

psihosociale a individului (vârstă, sex, religie, rasă, mediu familial).

Statusul dobândit este poziţia caştigată de o persoană prin învăţare sau prin efort. El se

conturează şi se obţine de către individ în cadrul competiţiei cu toţi cei care aspiră la el şi prin

exprimarea opţiunilor pentru poziţia dorită a fi ocupată (ex.: student, profesor, doctor, director,

etc).

Statusul fundamental este acel tip de comportament, pe care ceilalţi îl aşteaptă de la noi,

cerinţele putând fi legate de abilitaţile şi acţiunile specifice unei anumite vârste, sex sau ocupaţie.

În timp ce statusul este o poziţie ocupată de un individ, rolul reprezintă îndeplinirea unei

atribuţii, respective totalitatea aşteptărilor care definesc comportamentul oamenilor, aşteptări

exprimate în drepturi şi responsabilităţi proprii pentru ocuparea unui status. Rolurile sociale


11

dau expresie unui comportament social şi permit totodată proiectarea mentală a

comportamentului.

Rolurile pun în evidenţă sarcinile ce revin sau pe care şi le asumă un individ din

perspectiva poziţiei sociale ocupate. Rolurile sociale pot fi dobândite sau pot fi atribuite. Unui

status îi este asociat un set de roluri, care exprimă complexul de activităţi prin care un individ

intră in relaţie cu ceilalţi (ex.: nu pot exista profesori fără studenţi). Relaţiile de roluri leagă pe

oameni unii de alţii deoarece drepturile unora sunt îndatoriri ale altora.

În cadrul relaţiilor dintre persoane menţionăm relaţiile sociale definite ca elementul stabil

al legăturilor sociale. Un grup social nu poate exista fără relaţii sociale, respectiv fără contacte,

atitudini, interese şi situaţii în care indivizii îşi manifestă drepturile şi obligaţiile.

Modul de organizare a vieţii sociale este societatea. Ea există numai ca o pluralitate de

interacţiuni între indivizii care o compun. Ea este definită ca o realitate socială relativ

independentă care se autoperpetuează, ocupă acelaşi teritoriu şi participă la o cultură comună.

O societate poate fi o comunitate tribală sau un mare stat naţional modern. Indiferent de

mărimea ei, o societate există doar prin membri săi, prin acţiunile comportamentele şi activitatea

membrilor săi.

Noţiunea de grup social reprezintă diferite ansambluri de indivizi ce împărtăşesc acelaşi

sentiment de unitate şi sunt angajate în unul sau mai multe tipuri de interacţiune socială stabilă,

condiţionate de contexte sociale şi istorice. El este o grupare de mai multe persoane aflate în

relaţii de interacţiune şi dependenţă reciprocă, mijlocite de o activitate comună.

Grupurile pot fi: politice, de muncă, de soluţionare a problemelor, legislative, de

autosprijin, etc.

Oamenii se asociază în grupuri din mai multe motive: pentru că împărtăşesc aceleaşi idei,

idealuri, speranţe; datorită atracţiei pentru activităţile grupului; simpatiei pentru membrii

grupului; pentru a-şi satisface nevoile emoţionale; independent de natura activităţii grupului.

Comportamentul în grup se desfăşoară diferenţiat. Comportamentele, asociate cu ceea ce

se aşteaptă de la indivizii situaţi într-o poziţie dată se numesc roluri şi ele sunt conferite de

statusul persoanei în grup. Cu cât statusul unei persoane este mai înalt, rolul său este perceput ca

fiind mai atractiv, iar încrederea în sine şi valoarea cresc. Schimbările de rol pot avea consecinţe

importante pentru comportamentul oamenilor.

Structura grupului depinde de trei factori: nevoia de eficienţă, tipurile de abilităţi şi

motivaţii ale membrilor grupului, mediul in care acţionează grupul.

Nevoia de eficienţă este legată de activitatea grupului într-o anumită unitate de timp şi

rezultă din specializarea sarcinilor şi din dezvoltarea subgrupurilor care realizează diferite

activităţi.

Tipurile de abilităţi şi motivaţii ale membrilor grupului influenţează şi ele structura

grupului în sensul creşterii sau scăderii coeziunii grupului, după cum ele au valori mai crescute

sau mai scăzute.

Mediul social de existenţă al grupului poate influenţa la rândul său structura grupului:

statusul socio-economic al individului influenţează poziţia sa în grup.


12

Dintre numeroasele tipologii ale grupurilor sociale vom menţiona câteva mai

semnificative: grup primar-grup secundar; grup de referinţă-grup de apartenenţă; grup intern-

grup extern; grup formal-grup informal.

Grupul primar este o structură fundamentală pentru individ şi societate; el constituie un

scop şi nu un mijloc în vederea realizării de scopuri. În cadrul acestui tip de grup, individul

trăieşte sentimentul propriei identităţi , îşi afirmă specificitatea, acceptattă de ceilali membrii ai

grupului ca atare.

Grupul primar este acel grup social în care individul se formează ca om, este locul în care

omul îşi exprimă trebuinţele şi nevoile personale, este spaţiul satisfacerii nevoilor personale. În

cadrul grupului primar, omul experimentează prietenia, iubirea, securitatea şi sensul existenţei

sale.

Condiţiile de existenţă ale grupului primar sunt: contactele permanente şi stabile între

membrii săi, contactul faţă în faţă şi mărimea grupului (un grup primar este mic- numai astfel

membrii săi pot avea identitare concretă).

Grupul secundar este format din două sau mai multe persoane implicate într-o relaţie

impersonală şi care au un scop practic specific (ex.şcoala, unitatea militară, unitatea de muncă,

comunitatea etnică, comunitatea naţională etc.

Relaţiile interumane se stabilesc în cadrul grupului de tip secundar în baza unor norme şi

reguli prescrise care condiţionează participarea individului la grup- numai astfel un individ este

acceptat în grup şi îşi poate realiza scopurile sale.

Relaţiile caracteristice grupului primar se pot manifesta în grupul secundar (ex.în grupul

de muncă, oamenii dezvoltă şi relaţii de prietenie).

Grupul de apartenenţă este grupul căruia indivizii îi aparţin (familia, clasa de elevi,

grupul de muncă) iar normele şi standardele susţinute de grupul de apartenenţă devin principii

pentru opiniile şi acţiunile indivizilor .

Grupul de referinţă este o unitate socială utilizată în evaluarea şi modelarea atitudinilor

şi acţiunilor individului el instituindu-se ca bază a concepţiei individului despre lume.

Grupul intern este acel grup de apartenenţă a membrilor săi, cu care aceştia se identifică

şi în care au conştiinţa apartenenţei la grup.

Grupul extern este grupul din care fac parte ceilalţi, percepuţi ca entităţi exterioare

grupului din care face parte individul.

Grupul formal este organizat ierarhic iar funcţionarea lui se bazează pe o organigramă

care vizează obiectivele grupului, funcţiile sale fiind definite în raport cu aceste obiective.

Grupul mic se caracterizează prin numărul relativ redus de persoane între care există

relaţii directe, având limita inferioară formată din două-trei persoane, limita superioară neavând

precizări exacte.

Controlul social reprezintă procesul prin care o instanţă, cu ajutorul unor mijloace

materiale şi simbolice, influenţează modifică sau reglează comportamentul sau acţiunile

indivizilor grupurilor sociale ce aparţin grupului social în vederea asigurării echilibrului dinamic

al sistemului respectiv.


13

Controlul social este un mecanism de autoreglare a sistemului social şi are drept

finalitate manifestare a comportamentelor individuale şi de grup în acord cu modelele de

conduită dezirabile social în scopul asigurării unei fucţionalitaţi optime a sistemului. Controlul

social asigură consistenţa şi coeziunea internă a societăţii, continuitatea şi stabilitatea sa,

orientarea şi reglarea comportamentului social, integrarea individului în societate.

Controlul social formal constă în definirea şi instituirea de norme impersonale,

instituţionalizate în regulamente, legi sau coduri de către asociaţii sau organizaţii oficiale.

Menirea acestor norme constă în coordonarea acţiunilor individuale pentru realizarea scopurilor

comune, minimalizarea surselor de conflict din cadrul asociaţiei sau organizaţiei şi perpetuarea

acesteia. El este realizat în mod organizat şi explicit de agenţi oficiali specializaţi ai controlului

social.

Controlul social informal se realizează în special la nivelul rolurilor sociale într-un grup

şi se manifesta în mod implicit în cadrul relaţilor reciproce dintre indivizi, prin participarea

acestora la viaţa colectivă. El se realizează într-o manieră implicita, neorganizat, în absenţa unor

agenţi oficiali specializaţi de control. Menţionăm că în societaţiile moderne controlul social

informal are un trend ascendent.

Controlul social pozitiv se întemeiază pe cunoaşterea şi internalizarea de către indivizi a

normelor, valorilor şi regulilor de convieţuire socială ca şi pe motivaţia acestora de a le respecta

din convingere. Astfel de control exercită atat agenţii oficiali cât si cei neoficiali prin stimulare

pozitiva (recompense).

Controlul social negativ se bazează în special pe temerile individului că va fi sancţionat

în cazul nerespectării normelor şi regulilor sociale. Acest control se exercită de agenţii oficiali

sau neoficiali care administrează sancţiuni negative.

Pentru a se putea exercita controlul social se folosesc o serie de mijloace care constau

într-o serie de intrumente de presiune şi persuasiune, organizate şi neorganizate, implicite şi

explicite, formale şi informale, directe şi indirecte, menite să-i influienţeze pe indivizi să adopte

conduite dezirabile şi să se conformeze normelor şi prescripţilor grupului comunitaţii sau

societaţii.

Mijloacele controlului social pot fi instituţionalizate sau neinstituţionalizate.

Mijloacele de control instituţionalizate sunt în cea mai mare parte acele instrumente

prevazute în coduri juridice, legi, regulamente, şi alte acte şi documente cu caracter moral,

religios, politic, militar, sportiv etc. Ele emană de la organizaţii, asociaţii, instituţii şi persoane

oficiale şi sunt aplicate tot de insituţii cu caracter oficial.

Mijloacele de control neinstituţionalizate se referă la acele instrumente ale controlului

social neformalizate, neoficializate şi care de obicei nu sunt inserate în acte oficiale. Ele sunt

reprezentate de tradiţii, convenţii, practici instituite la nivelul grupurilor, dar şi de încurajări,

blamări etc.

În tipologia mijloacelor de control social se pot identifica mijloacele psiho-sociale şi

mijloacele material-sociale.


14

Mijloacele psiho-sociale se adreseaza psihicului uman determinându-l pe individ să-şi

interiorizeze normele şi valorile dezirabile social şi pe aceasta bază să-şi adapateze opiniile,

atituduinile, şi comportamentele la modelele culturale propuse de grup sau de societate.

Mijloacele material- sociale sunt cele prin care societatea îl determină pe individ să se

conformeze standardelor de comportament pe care ea le impune şi ele pot fi fie recompense, fie

pedepse.

O alta clasificare a mijloacelor de control social cuprinde mijloacele morale, juridice,

religioase, politice, ştiinţifice, educaţionale, militare culturale, economice etc.

Mijloacele de exercitare a controlului social sunt puse în aplicare de către anumite

instanţe sau agenţi ai controlului social. Aceştia la randul lor pot fi grupaţi în agenţi

instituţionalizaţi şi agenţi neinstituţionalizaţi.

Agenţii instituţionalizaţi sunt reprezentaţi de diferitele organisme şi organizaţii de stat

juridice, politice, administrative etc. sau asociaţii ale societăţii civile. Aceşti agenţi realizează un

cotrol social oficial organizat asupra indivizilor şi grupurilor sociale.

Agenţii neinstituţionalizaţi (informali) sunt reprezentaţi de anumite grupuri (de presiune,

de prietenie, de joaca, criminale etc.) sau indivizi. Aceşti agenţi realizează un control social

neoficial, neorganizat şi spontan.

La nivelul societăţii sau al grupului, între agenţii controlului social se stabilesc anumite

legături, anumite interacţiuni ceea ce determină caracterul de sistem al instanţelor de control

social.

Unul dintre cele mai importante instrumente de realizare a controlului social este

dreptul. Un rol important în promovarea concepţiei referitoare la drept ca instrument al

controlului social l-a avut şcoala americană a „jurisprudenţei sociologice”, prin reprezentanţii săi

cei mai de seamă, E. Ross si R. Pound. Pentru aceştia dreptul reprezenta baza edificării ordinii,

instrumentul de control cel mai specializat şi mai avansat pe care îl foloseşte societatea.

Dreptul, ca instrument al controlului social, îşi exercită această menire atât prin

intermediul valorilor juridice cât şi prin intervenţia valorilor, ideilor şi idealurilor colective, prin

aspiraţii şi experienţe cu încărcătură juridică.

.Faptul politic este orice eveniment, situaţie, fenomen sau realitate care, într-un fel sau

altul, exprimă un aspect al politicului, aşa cum faptul social exprimă un aspect al vieţii sociale.

Politicul fiind un parametru, o dimensiune, un aspect al vieţii sociale, faptul politic nu poate fi

decât o categorie specifică de fapt social. Faptele politice reprezintă materia primă în studiile

empirice de sociologie politică.

Evenimentul politic reprezintă orice fapt important, orice împrejurare deosebită, creştere,

schimbare, modificare relevante, având conţinut, semnificaţie şi importanţă politice. în general,

evenimentele politice sunt materializări ale schimbărilor şi transformărilor petrecute în realitatea

politică, semnul unor evoluţii politice care au loc fie în sfera practicii politice, fie în cea a

instituţiilor politice, fie în distribuţia şi exercitarea puterii.

Procesul politic reprezintă un flux de fapte, fenomene, evenimente şi acţiuni politice

relativ omogene şi dependente cauzal ori stractural-funcţional, care reprezintă sau conduce la


15

schimbări ori transformări în viaţa politică. întregul proces social poate fi considerat o

combinaţie de procese politice, economice, sociale etc. După cum, procesele politice, ca „semne"

ale devenirii, au la bază dinamica vieţii sociale în ansamblu.

Angajarea politică este luarea de poziţie activă şi fermă în problemele vieţii politice

interne şi internaţionale, participarea nemijlocită la dezbaterea şi soluţionarea lor, pe baza unor

opţiuni politice şi a convingerii că luarea unei asemenea poziţii este o datorie morală, civică,

ceea ce denotă o conştiinţă politică şi civică bine conturată şi consolidată.

Competiţia politică este angajarea politică în „concurenţă" cu alţi „actori" politici, cu un

scop precis - fie pentru a obţine o mai solidă şi largă bază socială de susţinere, fie pentru a cuceri

poziţii îh ierarhia puterii, fie pentru a câştiga electoratul etc.

Lupta politică implică angajarea politică de mare intensitate între „concurenţii" de pe

scena vietii politice, fiecare urmărind să învingă pentru a-şi atinge scopul politic propus. Lupta

politică nu poate fi definită şi înţeleasă numai dintr-un singur unghi de vedere. Ea capătă un

anumit conţinut şi anumite forme de manifestare, atât în funcţie de scopul pentru care se

desfăşoară, cât şi după instituţia politică spre care se orientează. Oricare ar fi varietăţile luptei

politice, un lucru apare clar: lupta politică se desfăşoară pe multe planuri, în legătură cu o

diversitate de ţeluri, dar în cea mai mare măsură şi cu cea mai mare intensitate ea se duce pentru

putere (pentru a o păstra, a o cuceri sau influenţa), ca şi pentru sau împotriva unui regim politic.

Lupta politică se poate transforma în conflict politic atunci când are la bază stări

antagonice, ciocniri de interese ireconciliabile, de idei, de politici, de programe politice etc. De

regulă, conflictul politic este un „semn" că s-a produs o criză, fie la nivelul puterii, fie la cel al

sistemului politic, fie, şi mai grav, la nivelul regimului politic. Conflictul politic, mai ales

conflictul politic major, ameninţă stabilitatea „ordinii publice" existente, ameninţă chiar

stabilitate societăţii. A rezolva conflictele politice şi a promova soluţii democratice de

desfăşurare a luptei şi concurenţei politice este una dintre principalele sarcini ale sistemului

politic.

În universul politic, un rol important îl au ideile politice care, din punct de vedere al

ordinii lor, ca şi în ceea ce priveşte rolul lor îi viaţa politică şi în viaţa societăţii, se leagă de

interesele, năzuinţele şi scopurile politice ale unui grup social, clase, fracţiuni de clase, pături

sociale. Ideile politice reflectă realitatea politică şi socială, raportarea oamenilor la această

realitate, pe baza experienţei social-istorice şi politice a grupului social şi politic din care fac

parte, precum şi norme de comportare politică, directive de acţiune politică etc.. în formă

conceptualizată, esenţializată şi generalizată, ideile politice se constituie în concepţii, teorii,

doctrine, programe politice, credo-uri politice etc. în această formă, ele alcătuiesc diferite

ideologii politice.

Ca ideologii, ideile politice caracterizează grupurile angajate în lupta pentru putere şi

condiţionează opţiunea politică a individului, ştiut fiind că aderenţa unei persoane la o forţă

politică sau alta (organizaţie, partid), la un grup politic sau altul presupune acceptarea ideilor

politice ale grupului la care se aderă. Ideile politice sunt întotdeauna legate de o anumită practică

politică, ele emanând de la aceasta şi, în acelaşi timp, condiţionând-o, orientând-o,


16

fundamentând-o. Această legătură organică între ideea politică şi practica politică i-a determinat

pe unii cercetători să aprecieze că politica fără idei politice înseamnă „cuadratura cercului", adică

o imposibilitate obiectivă.

Elementele de bază, esenţiale şi de maximă importanţă ale universului politic rămân însă

sistemul politic, puterea politică şi regimul politic.

Sistemul politic, deşi nu se „bucură" încă de o definiţie unanim acceptată, este îndeobşte

înţeles ca un ansamblu complex ce cuprinde într-o profundă unitate organică instituţiile politice

(statul, partidele şi organizaţiile politice), precum şi ideile politice, având drept atribut

fundamental luarea deciziilor politice. El reprezintă unul dintre pilonii de bază ai universului

politic pentru că: este universal în destinaţia sa, extinzându-se asupra tuturor membrilor societăţi;

are controlul ultim al întregii vieţi sociale; are dreptul de a lua acciză obligatorii, iar acest drept

este acceptat ca legitim; deciziile sale au autoritate, aceasta însemnând o supunere faţă de ele din

partea membrilor societăţii.

Puterea politică reprezintă funcţia socială generalizată de a lua decizii pentru ansamblul

societăţii globale, în conformitate cu interesele ctlor care domină în sistemul puteai, şi a le

asigura îndeplinirea prin autoritatea suverana şi prin mijloacele forţei publice.

Puterea politică serveşte necesităţii de a asigura echilibrai diferitelor colectivităţi ce

alcătuiesc societatea şi compatibilitatea activităţilor ce se desfăşoară în interiorul ei. Scopul ei

este, aşadar, de a asigura existenţa societăţii şi posibilitatea dezvoltării ei. S-a considerat că

puterea poate fi definită ca rezultând, pentru orice societate, din necesitatea de a lupta împotriva

entropiei care o ameninţă cu dezordinea - aşa cum aceasta ameninţă orice sistem.

În acest context, determinismul intern, care relevă puterea ca o necesitate socială, rezultă

din importanţa menţinerii echilibrului şi coeziunii interne ale oricărei societăţi. Dar ea rezultă şi

dintr-o necesitate externă, deoarece fiecare societate este în legătură cu exteriorul, este, în mod

direct sau indirect, îh relaţie cu alte societăţi scopul puterii este, în acest caz, de a organiza

alianţele si apărarea, de a afirma, în raport cu exteriorul, unitatea şi coeziunea, trăsăturile

distincte şi interesele comunităţii pe care o reprezintă.

În cadrul teoriilor care abordează puterea politică, suveranitatea este recunoscută drept

una dintre trăsăturile sale esenţiale. Aceasta presupune calitatea puterii de a fi instanţa supremă

dintr-o societate sau, altfel spus, inexistenţa unei alte autorităţi superioare ei, la care să se poată

face apel pentru a-i contesta deciziile.

Înţelegerea puterii politice ca o capacitate generalizată, (la nivelul societăţii globale) de

decizie şi control, necesită sublinierea că această calitate nu reprezintă ceva efemer şi că ea este

întruchipată în diferite mijloace reale de înfăptuire a voinţei sale, fiind consolidată de puterea

aparatului de conducere. Este esenţial să se înţeleagă că pentru menţinerea şi consolidarea puterii

sale, o anumită clasă sau grup social nu foloseşte numai un anumit mijloc, chiar dacă acesta este

foarte eficace (ca, de exemplu, constrângerea), ci totalitatea mijloacelor economice, sociale,

politice şi ideologice.

Controlul politic reprezintă funcţia fundamentală a oricărei puteri de acest fel, care le

subordonează pe toate celelalte. Această dimensiune a manifestării sale este atât de importantă,


17

încât analişti prestigioşi ai puterii (Talcott Parsons ş.a.) o definesc ca pe o varietate de control

imperativ. Prin exercitarea controlului politic, puterea îi asigură finalizarea actelor şi realizarea

intereselor forţelor sociale pe care ea le reprezintă. Această funcţie nu semnifică doar verificarea

conformităţii acţiunilor reale cu voinţa puterii, ci ea reprezintă ansamblul procedeelor şi

mijloacelor (economice, politice, ideologice sau morale) care decurg din resursele şi valorile

acestei puteri şi fac posibilă reglarea mecanismului social global, precum şi dinamica acestuia,

potrivit cu imperativele puterii.

În funcţie de natura regimului politic, de nivelul consensului sau al contestării faţă de

valorile promovate de putere, ca şi de metodele prin care se exercită, controlul puterii poate fi

slab sau, dimpotrivă, eficient în raport cu societatea. Acest control este corelat, de asemenea, cu

legitimitatea puterii; natura procedeelor sale este determinată de nivelul de dezvoltare a

democraţiei şi de echilibrul care există în societatea dată, între controlul exercitat de putere

asupra societăţii şi controlul pe care societatea îl poate avea asupra puterii sau de garanţiile care

există împotriva abuzurilor acestei puteri. Atunci când există o disociere între valorile puterii şi

interesele majorităţii sociale şi când controlul puterii este coercitiv în mod nediferenţiat, rezultă o

scădere a nivelului activităţii sociale, ceea ce echivalează, de fapt, cu o scădere a capacităţii de

control din partea puterii.

Dintre regimurile care au exercitat un control politic profund, regimurile totalitare au

încercat să exercite un control cât mai accentuat asupra societăţii în ansamblu şi a membrilor

acesteia. De fapt, tendinţa, niciodată satisfăcută pe deplin, de a exercita un control total asupra

membrilor unei societăţi dă şi denumirea generică a unor astfel de regimuri. „Să-1 urmărim pe

individ până sub plapuma de acasă" era, de exemplu, unul dintre sloganele regimului nazist din

Germania. Totalitarismul comunist a năzuit şi el să realizeze un control cât mai deplin asupra

societăţilor în care a luat fiinţă, mai întâi sub forma extremismului bolşevic din Rusia şi apoi,

după cel de-al doilea război mondial, într-o serie de ţări din Europa de Răsărit (între care şi

România) şi din Asia.

Această extindere şi menţinere a unor asemenea regimuri a putut avea loc şi datorită unor

crize specifice pe continentul european (între care şi apariţia fascismului), dar şi a unor erori

grave de apreciere din partea unor regimuri democratice cu tradiţie din Europa, cu privire la

natura şi posibila evoluţie a bolşevismului.

Controlul total către care au tins aceste regimuri a utilizat cele mai diverse mijloace, de la

cele de represiune propriu-zisă (cu multe milioane de victime) şi până la încercarea de a inocula

noilor generaţii, printr-o propagandă pe cât de perfidă, pe atât de zgomotoasă, ideea unui viitor

„de aur", care, desigur, nu urma să fie unul capitalist.

În mod paradoxal, atunci când un regim încearcă să fie cât mai opresiv, utilizând o gamă

nesfârşită de mijloace, el nu reuşeşte totuşi să exercite un control total, rezultatul final fiind cel

cunoscut deja: o rezistenţă tot mai generalizată împotriva unei astfel de puteri.

Un alt aspect esenţial al puterii care reproduce, de fapt, modul său de generare într-o

colectivitate rezidă în caracterul său relaţional şi asimetric, totodată. Puterea se înfăptuieşte într-o

relaţie socială caracteristică, conducere-supunere, care constituie cele două laturi inseparabile ale


18

oricărui fenomen de putere. „între cei care exercită puterea şi ceilalţi membri ai grupului se

stabileşte o relaţie specifică; ea constă în comunicarea şi executarea hotărârilor.A comunica o

hotărâre pentru executare înseamnă a conduce. A răspunde acestei comunicări, efectuând

acţiunile cerute prin hotărâre, înseamnă a te supune.

Acest fapt determină puterea să fie o relaţie asimetrică şi să exprime o diferenţă de

potenţial între cei care conduc şi cei care se supun, între conducere şi supunere stabilindu-se o

interacţiune determinantă, prin care una din părţi caută să determine comportarea celeilalte. Este

necesară studierea acţiunii determinante a puterii în comparaţie cu alte forme de determinare

socială, dialectica puterii realizîndu-se între cei doi termeni ai relaţiei - conducători şi conduşi.

Spre deosebire de alte acte ale conducerii sociale, puterea are mereu un caracter

imperativ, obligatoriu, dar existenţa acestui statut inegal între conducere şi supunere în cadrul

puterii nu trebuie să ascundă faptul că, în procesul realizării ei, cele două părţi se influenţează

reciproc, ceea ce determină ca puterea să fie o rezultantă a interacţiunii ambilor factori.

Asimetria rolurilor în cadrul relaţiei de putere exprimă un fapt istoric şi tehnic, totodată.

Orice societate resimte nevoia de a fi reprezentată şi condusă la nivel global, de a-şi echilibra

feluritele forme de putere din interiorul său, precum şi de a se manifesta în raport cu alte naţiuni.

Este necesară, deci, o selectare a celor mai valoroşi indivizi dintr-o comunitate umană pentru a

organiza şi conduce societatea la diverse niveluri.

Sistemul ierarhic al puterii nu exprimă neapărat forme de oprimare a unor majorităţi

sociale, consacrarea unor caste sau elite care se diferenţiază de restul societăţii, se suprapun ei şi

în cele din urmă o domină în mod abuziv.

Ierarhiile şi nivelurile puterii sunt, în principiu, mecanisme de organizare şi conducere

care asigură randamentul necesar şi o selectare corectă a valorilor în interiorul unei societăţi şi în

acest sens, ele pot exprima potenţialul de progres al comunităţii în cauză, în măsura în care ea

ajunge să fie reprezentată de cei mai prestigioşi membri ai săi.

În evoluţia regimurilor totalitare, în locul supunerii obţinute prin metode persuasive,

neviolente, se obţine subordonarea exclusiv prin mijloace violente (constrângere psihologică,

violenţă fizică). Legitimitatea regimului este contestată de majoritatea societăţii, deţinătorii

puterii devin incapabili să hotărască şi pierd controlul instrumentelor puterii publice sau exercită

teroarea pentru a-şi recâştiga poziţia pierdută .

Regimurile democratice (care nu pot reprezenta nici ele tipuri ideale) trebuie în mod

necesar să echilibreze sau să determine compatibilitatea controlului exercitat de putere asupra

societăţii cu procedurile democratice pe care societatea, la rândul ei (diversele grupări din cadrul

ei şi forţele de opoziţie mai ales), le desfăşoară pentru a menţine puterea sub un control cât mai

atent şi riguros.

Există teorii care susţin că nu este posibilă menţinerea puterii sub un control adecvat, că

acesta nu poate fi decât formal sau că orice putere corupe etc. Este adevărat că experienţa de

până acum oferă destule motive de îndoială că puterea, chiar şi într-un stat cu tradiţie demo-

cratică şi cu destule garanţii în ceea ce priveşte ascendenţa instituţiilor abilitate să exercite

controlul asupra guvernanţilor, ar putea fi ferită de abuzuri


19

În cadrul sistemului politic al oricărei societăţi actuale, statul reprezintă principalul

instrument al puterii politice, ipostaza în care el asigură realizarea deciziilor ei specifice, precum

şi o mare parte a funcţiei de control pe care puterea o exercită în raport cu societatea. Actualele

cercetări ştiinţifice referitoare la stat relevă faptul că acest instrument de putere concentrează sub

autoritatea sa majoritatea resurselor economice, normative sau coercitive de care poate dispune o

societate.

Această creştere continuă a prerogativelor statale, precum şi a mijloacelor sale de

intervenţie în raport cu societatea determină ca el să poată îndeplini o funcţie socială generală.

Dar confundarea puterii politice cu statul, care este de fapt numai un instrument al acesteia, poate

duce la teorii irelevante cu privire la natura puterii, la modul ei de realizare într-o societate, la

dinamica „puterilor" care i se opun şi la rolul său în ansamblul social. Această viziune

denaturează şi ipostaziază rolul statului, considerat drept puterea însăşi şi nu permite analiza

rolului altor factori politici - partide, diverse organizaţii politice şi sociale etc. - în sistemul

puterii.

Considerăm că aceşti factori politici extrastatali, care în societăţile de azi şi în cele

viitoare vor concura tot mai evident la realizarea puterii într-un cadru democratic, vor fi tot mai

în măsură să ofere acestor societăţi o imagine pluralistă şi lipsită de constrângeri de natură

nedemocratică.

Întrebări de autoevaluare

1.Care este conţinutul acţiunii sociale?

2.Cine poate fi un actor social?

3.Cine poate exercita controlul social şi prin ce tip de mecanisme?

4.Ce tip de raporturi pot exista între puterea politică şi regimul politic?

3. GENEZA SI EVOLUTIA ISTORICA A GÂNDIRII SOCIO-POLITICE

Concepte-cheie: cod de conduită, cod de legi, teologie, sociologie, birocraţie, arta politicii

Teoriile şi doctrinele privind rolul şi funcţiile organizării socio-politice au evoluat de-a

lungul istoriei, odată cu societatea umană însăşi. Periodizarea istorică a evoluţiei societăţii

omeneşti se regăseşte aproape identic şi în evoluţia istorică a concepţiilor, teoriilor şi ideilor

privind organizarea socială şi politică a lumii:

A) Perioada antichităţii, în care fenomenul socio-politic devine evident atât ca sistem cât

şi sub forma gândirii şi acţiunii politice. Acest fapt a determinat preocupări constante pentru

studierea fenomenului politic şi a constituirii diferitelor ştiinţe politice care, la început, au fost

denumite cu termenul generic de "ştiinţă despre stat, despre cetate", "ştiinţa politicii" etc.

În Orientul antic, primele preocupări de gândire socio-politică şi, deci, de elemente ale

ştiinţei politice, sunt menţionate in secolul al XXV-lea î.Hr., când se remarcă primele


20

consemnări cu referire la organizarea şi conducerea politică a societăţii, îndeosebi, a organizării

statului şi a exercitării actului de guvernare.

În perioada respectivă, statul îmbrăca formele monarhiei despotice, iar primele

preocupări în domeniu au fost legate de această formă de stat, concretizate în elaborarea unor

coduri şi învaţături privind legitimitatea şi autoritatea monarhului, căruia i se atribuia origine

divină. În aceste coduri se recomandau norme şi principii de conduită pentru aristocraţia

egipteană, activităţi în organizarea şi conducerea statului, fundamentate pe argumente religioase,

prin care trebuia ca cei "inferiori" să se supună celor "superiori", consideraţi ca fiind predestinaţi

cu această condiţie socială.

Tot din perioada Egiptului antic datează un “Îndrumar de sfaturi politico-morale”, prin

care faraonul îşi iniţia fiul în arta guvernării, în alegerea demnitarilor, în organizarea şi

conducerea armatei.

Asemănător îndrumarului egiptean de sfaturi, întâlnim în Mesopotamia Codul lui

Hammurabi, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea î.Hr. (descoperit în 1901 la Susa), ce cuprindea

un cod de reguli şi legi privind organizarea statului, a dreptului de proprietate şi a raporturilor

dintre diferite categorii sociale, fiind cel mai vechi cod de legi cunoscut până în prezent.

Un alt moment de referinţă în evoluţia gândirii politice a Orientului antic îl întâlnim în

China. Este vorba mai întâi de secolele XVII-XII î.Hr., perioada în care a circulat lucrarea

“Cartea cântarilor”, în care sunt cuprinse note de protest împotriva rânduielilor existente şi prin

care se exprimau îndoieli faţă de binefacerile oferite de divinitate.

Mai târziu, se remarcă doctrina filosofului chinez Confucius (551-479 î.Hr.), care

cuprinde elemente şi reguli privind relaţiile dintre clase, dintre conducători şi supuşi, opinându-

se pentru regulile unei bune guvernări şi îndemnând la resemnare.

Idei asemănătoare cuprinde doctrina daoistă reprezentată prin Lao-Tzî (secolul al VI-lea

î.Hr.), potrivit căreia în natură şi în viaţa socială acţionează legea universală "Dao", care,

independent de voinţa şi conştiinţa oamenilor, realizează un process raţional şi ordonat, autorul

recomandând oamenilor calea non-acţiunii.

India antică are o contribuţie importantă în dezvoltarea gândirii politice şi deci în

constituirea politologiei ca ştiinţă. Astfel, în secolul al III-lea î.Hr., se menţionează lucrarea

"Arthasastra", atribuită lui Kautilya, (în traducere "Ştiinţa politică"), în care erau formulate

sfaturi şi principii călăuzitoare regilor în activitatea de conducere a statului.

În acelaşi registru se înscrie şi lucrarea "Legile lui Manu", păstrată într-o versiune din

secolul al II-lea î.Hr., care se referă la regimul politic de castă şi la datoria monarhului de a

veghea la această ordine socială.

Elemente importante referitoare la politic, la modul de organizare şi conducere a

societăţii, conţine şi Biblia, carte sacră a mozaismului şi a creştinismului, alcătuită din "Vechiul

testament" şi "Noul testament", al doilea fiind recunoscut numai de creştini. Biblia prezintă

politicul ca emanând de la puterea divină. Atât autoritatea cât şi puterea regelui erau considerate

ca provenind de la divinitate. Concludent în acest sens este decalogul ("cele 10 porunci"),


21

relevate de către Dumnezeu, pe muntele Sinai, lui Moise, conducătorul şi legislatorul mitic al

poporului evreu, fondatorul mozaismului, figura cea mai proeminentă a "Vechiului testament".

Potrivit relatărilor din Biblie, Dumnezeu i-a cerut lui Moise să nu adauge nimic la cele 10

porunci, să le păzească aşa cum au fost transmise. Orice împotrivire faţă de lege sau de putere

era considerată o împotrivire faţă de divinitate. Deşi autoritatea politică era legitimată de

divinitate, în Biblie se cere o legitimitate şi prin personalitatea şi competenţa conducătorului,

afirmându-se că: "cetatea sporeşte prin înţelepciunea mai marelui său", după cum "un rege

neînvăţat va pierde pe poporul său".

În gândirea socio-politică şi, ca atare, în constituirea şi dezvoltarea ştiinţelor politice,

Grecia antică deţine un loc de prim ordin. Este perioada în care s-au format şi lansat idei politice

de importanţă deosebită, a căror valoare este şi în prezent de actualitate. Datorăm valorile

gândirii antice greceşti unor mari învăţaţi precum Homer, Pitagora, Democrit, Heraclit, Socrate,

Protagoras, Platon, Aristotel, Homer.

În conţinutul operelor homerice, "Iliada" şi "Odiseea", se întâlnesc multe elemente

politice valoroase, există referiri privind conducerea cetăţii pe timp de pace şi război, se

menţionează trei forme de guvernământ ca fireşti - monarhia, aristocraţia, democraţia - şi trei

forme corupte - tirania, oligarhia şi demagogia, Homer înclinând spre monarhie.

Un loc de seamă în gândirea politică îl deţine Herodot (secolul al V-lea d.Hr.) care, după

unii politologi, ar trebui considerat nu numai părinte al istoriei, ci şi al ştiinţelor socio-politice,

Herodot definind formele de guvernământ: democraţia, oligarhia şi monarhia şi analizând în

profunzime virtuţile şi neajunsurile fiecărei forme de guvernământ.

Pitagora (c. 580-500 î.Hr.), matematician, om politic şi filosof grec, se remarcă printr-o

serie de idei legate de organizarea şi conducerea politică a societăţii, îndeosebi, privind forma de

guvernământ, cea aristocratică fiind considerată cea mai eficientă.

Heraclit (c. 540-475 î.er.), filosof materialist, se referă în concepţia sa politică la faptul

că guvernarea trebuie să fie exercitată de către cele mai bune persoane ale cetăţii, pentru că

acestea cunosc adevărul. Conducerea societăţii, considera Heraclit, trebuie să se bazeze pe legi

scrise care să fie respectate de către toţi.

Democrit (c. 460-370 î.Hr.), filosof, reprezentant al materialismului şi ateismului,

referindu-se la viaţa socială şi politică, argumentează necesitatea statului şi dreptului, care să fie

concepute şi organizate pe baze democratice.

În perioada clasică a Greciei antice (secolul V-IV î.Hr.), s-a afirmat gruparea sofiştilor.

Sofiştii au formulat o serie întreagă de metode şi mijloace privind organizarea şi conducerea

statului, unii susţinând aristocraţia, alţii democraţia. Protagoras (c. 485-415 î.Hr.) este considerat

cel mai de seamă reprezentant al sofiştilor. Finalitatea practică a raţionamentului lui Protagoras

despre politică conduce spre o conotaţie democratică: toţi cetăţenii trebuie să părticipe în măsură

egală la rezolvarea treburilor politice.

Socrate (469-399 î.Hr.), filosof şi mare gânditor politic, se numără printre primii

cugetători care consideră politica o artă, o “artă regească prin care o minoritate de înţelepţi şi

învăţaţi comandă oamenii pe calea autoperfecţionării”.


22

Platon (427-347 î.Hr.), filosof, unul dintre cei mai mari gânditori ai antichităţii, discipol

al lui Socrate, construieşte fundamentul unei utopii sociale aristocratice. Statul ideal imaginat de

Platon trebuia să fie împărţit în trei caste: 1) "filosofii" - conducătorii; 2) "gardienii" - apărători

ai statului; 3) agricultorii şi meseriaşii. Sclavii nu făceau parte din stat. Platon a rămas celebru

prin lucrările sale: "Statul", "Republica" şi "Legile". Platon considera politica drept arta de a-i

conduce pe oameni, cu consimţământul acestora. Această artă politică, susţinea el, poate fi

practicată numai de oamenii iniţiaţi. În concepţia sa, statul trebuie să aibă la baza acţiunilor sale

interne şi a raporturilor din exterior politica, apreciată ca ştiinţă.

Aristotel, numit şi Stagiritul (384-322 î.Hr.), savant şi filosof, discipol al lui Platon, este

considerat ca întemeietor al ştiinţei politice, punând bazele şi altor discipline noi precum etica,

logica, economia politică etc. Aristotel a făcut din etică o ramură a politicului în măsura în care

prima ca ştiinţă a conduitei individuale, este înglobată în a doua ca ştiinţă a conducerii colective.

Binele comunităţii, considera Aristotel, este un lucru mai important de realizat, de aceea etica

este o parte a politicii. Scopul cel mai înalt aparţine politicii, ştiinţa "cea mai stapânitoare şi

conducătoare în cel mai înalt înţeles”, cea mai înaltă dintre toate ştiinţele (Aristotel, “Politica”,

cartea a III-a).

În operele lui Aristotel, cunoscute ca "Sistematizarea stagiritului", există o legătură

intimă între cele trei ştiinţe principale: economia - serveşte nevoile naturale, etica – serveşte

nevoile individuale, iar politica - serveşte nevoile comunităţii, făcând posibilă realizarea

celorlalte pentru că omul este, prin natura sa, o fiinţă politică.

Aristotel este cel care instaurează observaţia premeditată ca metoda ştiinţifică în studiul

formelor de guvernământ, întreprinzând o analiză comparată a diferitelor tipuri de constituţii.

Prin toate acestea, Aristotel contribuie la inaugurarea unui studiu pozitiv al politicii, la

introducerea fenomenelor politice în sfera cercetării ştiinţifice.

În ceea ce priveşte gândirea politică în Roma Antică, se apreciază, aproape unanim, că

romanii au excelat în drept, în administraţie şi strategie, dar nu şi în teoria politică. Se subliniază

că, "la Roma, politică practică a fost strălucită, dar ştiinţa politică neglijată".

În gândirea politică romană se remarcă Marcus Iullius Cicero (106-43 î.Hr.) om politic,

orator, filosof şi scriitor. Discursurile sale politice, pledoariile juridice, tratatele de retorică

prezintă interes deosebit pentru ştiinţa politică. Potrivit lui Cicero, forma ideală de guvernare se

constituie prin colaborarea dintre monarhie şi aristocraţie, situaţie în care s-ar ajunge la o

echilibrare a puterilor în stat pe baza promovării dreptăţii. Operele sale mai importante sunt "De

republica" şi "De legibus".

În orânduirea feudală, gândirea politică se dezvoltă sub semnul dominaţiei nete a

ideologiei religioase. Locul central în gândirea politică îl ocupă problema raportului dintre ştiinţa

statului şi biserică, considerându-se că adevărata ştiinţă politică este teologia, iar ştiinţa statului

laic trebuie să se subordoneze acesteia, statul pământesc fiind cel laic, iar cel bisericesc, cel

divin, statul laic fiind supusul celui divin.

Aurelius Augustinus (354-430), filosof, teolog şi scriitor roman, considerat părinte al

bisericii, canonizat de biserica romano-catolică, a încercat să concilieze creştinismul cu


23

neoplatonismul. Concepţia lui Augustinus, oglindită în lucrarea "Cetatea lui Dumnezeu", opune

statului pamântesc considerat "imperiu al diavolului", statul divin alcătuit din aleşii lui

Dumnezeu.

Toma d'Aquino (1225-1274), filosof şi teolog, este apreciat ca fiind reprezentantul cel

mai de seamă al ideologiei politice clericale, fondatorul doctrinei religioase a catolicismului, ca

rezultat al sintezei între aristotelism şi gândirea creştină, între raţiune şi credinţă. Opera sa de

seamă este "Summa Theologiae".

Dante Aligheri (1265-1321), scriitor italian, autor al mai multor lucrări, printre care

amintim lucrarea polemică "Despre monarhie" îndreptată împotriva puterii temporale a papei,

"Divina comedie", cu cele trei părţi ale sale - "Infernul", "Purgatoriul" şi "Paradisul" – în care

sunt incluse şi unele elemente de politică.

La începutul feudalismului, profetul Mahomed - în arabă Mohammed, "Cel laudat" (570-

632), a fondat islamismul - religie monoteistă (Allah), bazata pe preceptele Coranului şi având ca

principale curente sunnismul şi şiismul, cunoaşte o largă răspândire în Asia şi Africa, având mari

implicaţii în sfera politicului.

Perioada Renaşterii (secolul XIV-XVI) a însemnat o cotitură pe toate planurile vieţii

spirituale, marcând şi în domeniul dezvoltării politologiei ca ştiinţă, un pas important.

Reprezentanţii de seamă ai acestei perioade în planul ştiinţei politice au fost Machiavelli şi

Bodin.

Niccolo Machiavelli (1469-1527), om politic şi istoric italian, adept al necesităţii realizării

în Peninsula Italică a unui stat naţional unitar sub egida monarhiei absolute, realizează în opera

sa fundamentală, "Principele", dedicată lui Cezare Borgia, un tablou de o mare veridicitate a

epocii, aratând că în politică dictează interesele şi forţa, nu considerentele morale.

Contribuind hotarâtor la despărţirea teoriei politice de morală şi de teologie, Machiavelli

este considerat, pe bună dreptate, unul dintre întemeietorii ştiinţei politice moderne. Opera sa,

"Principele", poate fi considerată un veritabil tratat de politologie, care indică anumite reguli şi

principii de organizare politică şi guvernare precum: necesitatea previziunii politice care să

permită iniţierea măsurilor corespunzătoare; necesitatea unei conduceri ferme bazate pe abilitate

şi forţă; formularea unor obiective nobile care să determine şi caracterul nobil al mijloacelor

folosite; separarea puterii laice de cea bisericească şi ieşirea politicului de sub incidenţa

fenomenului religios.

Jean Bodin (1530-1596), jurist şi economist francez, adept al unei monarhii absolutiste

controlate de stările generale, îşi dezvaluie concepţiile politice în lucrarea "Despre republică".

Bodin este considerat fondatorul ştiinţei politice moderne în Franţa, unde a pus în circulaţie

expresia "ştiinţa politică". El a proclamat principiul suveranităţii statului, a susţinut monarhia ca

formă de guvernământ şi s-a pronunţat împotriva farâmiţării statelor feudale şi supremaţiei

papale asupra puterii laice.

Perioada modernă se caracterizează prin lărgirea sferei de cuprindere a Sociologiei

politice. Este perioada revoluţiilor burgheze, a înlăturării monarhiilor absolutiste şi instaurării

principiilor statului de drept. Printre reprezentanţii de seamă ai perioadei de început a epocii


24

moderne s-au remarcat în mod deosebit iluminiştii francezi: Montesquieu, Voltaire, J. J.

Rousseau.

Charles Montesquieu (1689-1755), scriitor, jurist şi filosof iluminist francez, se remarcă

prin fundamentarea principiului legităţii care trebuie să reglementeze raporturile dintre

guvernanţi şi guvernaţi în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărui popor. El a analizat diferitele

formele de guvernământ: republican, monarhic şi despotic şi a fundamentat principiul separării

puterilor în stat şi conceptul de libertate ca fiind dreptul de a face tot ce îţi îngăduie legea.

În eseurile sale prezintă statul ca o instituţie naturală. Se pronunţă pentru monarhia

constituţională, iar în lucrarea "Spiritul legilor", intuieşte legitatea obiectivă a proceselor sociale

şi o defineşte ca "o sumă de raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor”.

Voltaire (1694-1778), scriitor şi gânditor francez, a susţinut că libertatea individuală, a

gândirii, sunt drepturi naturale. El a atacat instituţiile învechite feudale, fiind un adept al

despotismului luminat. Pentru îndreptarea relelor din societate propune o alianţă între despoţi şi

filosofi, care să conducă societatea.

Jean Jacques Rousseau (1712-1778), gânditor iluminist, scriitor şi muzician francez,

lansează ideea “contractului social” în celebra sa lucrare cu aceeaşi denumire. Consideră că

puterea de stat este legitimă atâta vreme cât se întemeiează pe înţelegerea creată între indivizi.

Apreciază ca statul a ajuns să servească numai intereselor celor bogaţi. Pentru îndreptarea relelor

din societate preconiza o republică a micilor proprietari egali în drepturi. Condamna inegalitatea

economică şi politică, despotismul absolut. Formulează principiul suveranităţii poporului,

subliniind că suveranul nu poate fi decât poporul, totalitatea cetăţenilor uniţi printr-o voinţă

comună (contractul social). Fundamentează principiul legitimităţii înlăturării puterii de stat când

guvernează despotic şi stabileşte principiul unităţii organice între libertate şi egalitate. Doctrina

politică a lui Rousseau a devenit platforma democraţiei radicale iacobine.

În prelungirea iluminiştilor se înscriu în America de Nord Benjamin Franklin (1706-

1790, fizician, economist, filosof, om politic) şi Thomas Jefferson (1743-1826, om politic) care

au introdus în câmpul de cercetare al politicului noi elemente legate, mai ales, de independenţa

naţională a statului şi drepturilor individuale ale cetăţeanului. Ei nu s-au limitat numai la

abordarea teoretică a problemelor politice, ci au acţionat practic pentru dobândirea independenţei

SUA, fiind şi autorii celebrei “Declaraţii de independenţă a SUA”, din 4 iulie 1776, unul din

documentele de bază care proclamă drepturile individuale şi ale popoarelor.

La începutul secolului al XlX-lea, o contribuţie marcantă la întemeierea sociologiei

politice au avut-o socialiştii utopici - Saint-Simon (1760-1825), iniţiatorul „fiziologiei sociale",

Charles Fourier, profetul „armoniei culturale", condusă de „legea atracţiei universale", şi Pierre-

Joseph Proudhon, care considera că „ştiinţa socială" trebuie să releve antinomiile mereu noi ce

survin în societate. Ideea că omul este bun de la natură, dar că societatea îl corupe se asociază, în

gândirea socialiştilor utopici cu necesitatea unei pedagogii sociale, bazată pe educaţia claselor de

jos. Neîncrederea în revoluţie, ca instrument al transformării sociale, este contracarată de

afirmarea energică a democraţiei economice şi sociale. Accentul este pus pe muncă şi pe

organizarea producţiei.


25

Saint-Simon realizează distincţia dintre producători şi leneşi, faptul că munca este singura

sursă a valorii. Socialiştii utopici critică liberalismul manchesterian, modul de repartiţie a

produsului social, sugerând ca aceasta să fie mai curând asigurată de stat decât să fie lăsată la

discreţia jocului liber al forţelor pieţei. Toate aceste neajunsuri determină ca transformarea

globală a societăţii să aibă numitorul comun în organizarea unor comunităţi exemplare care, prin

contagiune, să întroneze în istorie o eră a virtuţii şi a fericirii. Preconizând, în construcţiile lor

utopice, transformarea societăţii în ansamblu, era firesc ca ei să pună politicul şi studiul acestuia

in legătură cu ansamblul social, iar ca iluminişti, să pună ştiinţa, respectiv teoria lor social-

politică, îh slujba acestei transformări.

Principalele idei ale gânditorilor socialismului utopic s-au referit la egalitatea deplină a

membrilor societăţii, fără discriminare, care să se realizeze prin înlăturarea proprietăţii private şi

guvernarea societăţii de către oamenii muncii, instaurarea acestei guvernări printr-o luptă politică

care nu exclude violenţa, organizarea de comploturi şi conspiraţii, după principiul că vechii

guvernanţi au uzurpat prin forţă şi înşelăciune drepturile cetăţenilor şi deci tot prin forţă trebuie

răsturnaţi.

Socialiştii utopici, îndeosebi Saint-Simon, au relevat necesitatea şi posibilitatea unei

ştiinţe pozitive despre politică, întemeiată pe observaţie şi experiment, aidoma ştiinţelor naturii -

idee ce avea să fie reluată şi dezvoltată, într-un cadru epistemologic mai larg, de fondatorul

pozitivismului şi creatorul numelui sociologiei -Auguste Comte (1798-1867).

Fundamentând, mai întâi, noţiunea de fizică socială în cunoscutul „Curs de filosofie

pozitivă” (vol. I şi II) -, iar apoi noţiunea de sociologie, adică „acea ştiinţă care studiază

realitatea socială”, aşa cum celelalte ştiinţe studiază realitatea fizică, Comte concepe sociologia

ca o veritabilă disciplină ştiinţifică, adică obiectivă şi pozitivă, observând faptele sociale după

metode şi tehnici ştiinţifice. Pe aceste baze, el revendică o politică pozitivă, ca parte componentă

şi finalitate a sociologiei. Chiar dacă n-a depăşit stadiul unor deziderate abstracte şi în ciuda

exceselor sale, - susţinând sociocraţia (guvernarea sacerdotală a savanţilor care deţin cunoaşterea

sociologică) şi sociolatria (ca religie pozitivistă a umanităţii) -, în fundamentarea sociologiei

politice ca ştiinţă, August Comte are marele merit de a fi exprimat cerinţa ridicării studiului

politicii la rangul unei ştiinţe de observaţie, capabilă să dezvăluie legile sociale.

Auguste Comte a considerat că analiza fiecărui fenomen, în general, şi a celui politic, în

special, poate căpăta un caracter ştiinţific numai dacă ea este făcută sub un dublu aspect:

1. al armoniei fenomenului respectiv cu fenomenele coexistente;

2. al înlănţuirii acestuia cu starea anterioară şi posterioară a dezvoltării sale.

A.Comte a pus accentul pe ordine şi solidaritate, considerând că rolul politicii ar fi acela

de factor al consolidării ordinii, iar studiul politicii s-ar constitui într-un cod de menţinere a

echilibrului şi unităţii organismului social, de consolidare a spiritului solidarităţii sociale - ceea

ce i-a determinat pe unii analişti să-1 considere „corifeu al conservatorismului".

Ideea lui A. Comte privind studiul politicii ca studiu sociologic ştiinţific, analog celui al

ştiinţelor naturale, dar mai ales cea referitoare la rolul acestui studiu ştiinţific în viaţa politică


26

nemijlocită, sunt preluate mai târziu de Herbert Spencer, care a accentuat necesitatea unei mai

strânse joncţiuni între ştiinţă şi activitatea de guvernământ.

Contemporanul lui A.Comte, Alexis de Tocqueville (1805-1859), în principala sa operă

intitulată „Democraţia în America”(1835-1840), construieşte o veritabilă teorie a democraţiei, pe

baza unui bogat material faptic adunat din realităţile democraţiei americane, prin metoda

observaţiei şi prin aplicarea tehnicilor anchetei şi interviului. El a practicat, spre deosebire de

predecesori, o observaţie sistematică, bazată pe „ipoteze de lucru", pentru a investiga şi influenţa

instituţiile politice asupra moravurilor şi modului de viaţi

Contribuţia substanţială a lui Tocqueville la întemeierea sociologiei politice constă, sub

aspect teoretic, în elaborarea şi fundamentarea teoriei democraţiei ca mod de guvernare, chiar

dacă realitatea empirică de la care a plecat întruchipa un singur fel de democraţie - cea

americană; sub aspect metodologic, aportul lui rezidă în dezvoltarea metodei observaţiei, prin

crearea şi aplicarea unor procedee ce ţin de ceea ce astăzi numim tehnici de investigare a

opiniilor (chestionar şi interviu), fapt ce 1-a determinat pe Maurice Duverger să aprecieze că,

prin aceasta, „metoda observaţiei iese din faza sa preistorică pentru a deveni realmente

ştiinţifică”.

Unii cercetători contemporani care se ocupă cu istoria constituirii şi dezvoltării

sociologiei politice ca mod de abordare specific al politicului îl consideră pe Marx printre

precursorii disciplinei. Ceea ce aduce el nou este, în primul rând, considerarea politicului în

perspectiva sistemului social global şi, în al doilea rând, dezvăluirea în acest cadru a interacţiunii

complexe a politicului cu structura social-economică şi de clasă a societăţii.

În acest spirit, se apreciază că marxismul a fost prima concepţie care a pus ordinea

politică în raport cu relaţiile de putere şi cu grupurile concurente existente în societate,

explicând anumite instituţii majore ale societăţii - forma sa de guvernământ, tipurile sale

educaţionale, cultura şi religia sa.

Dacă degajăm elementele de analiză politică din scrierile lui Marx şi Engels de mesajul

distorsionat cu privire la viitorul omenirii conţinut în ele, putem găsi destule argumente în

sprijinul ideii larg răspândite despre contribuţia lor la fundamentarea sociologiei politice în a

doua jumătate a sec. al XX-lea. Marx evidenţiază că determinarea esenţială a politicului este

aceea de putere şi că în ansamblul său orânduirea politică se întemeiază şi, la rândul ei, dă

întemeiere legală proprietăţii private. Din această perspectivă activitatea politică este un act

esenţial pentru clasa care domină societatea, în virtutea monopolului pe care-1 deţine asupra

proprietăţii. Esenţa politicului este, deci, un raport de puteri, dar nu de puteri politice (derivate),

ci economice (originare).

Marx studiază puterea ca relaţie de dependenţă în procesul de producţie capitalist, ca o

manifestare a relaţiei de dominaţie şi servitute pe care o denumeşte „relaţie socială de

dependenţă ce creşte direct din producţie". Forma specifică a procesului capitalist de muncă,

arată Marx, determină forma relaţiilor de putere predominante în societatea capitalistă, întrucât

puterea economică a capitalului se manifestă ca dominaţie asupra muncii la nivelul raporturilor

dintre clase, care devin astfel antagonice.


27

În concepţia lui Marx, dominaţia economică devine, în acelaşi timp, şi dominaţie politică,

iar statul capitalist este instrumentul principal al acestei puteri politice născute din dominaţia

economică de clasă; întrucât se manifestă ca putere de clasă, puterea economică a capitalului

este, totodată, şi putere politică. Totuşi, puterea politică are o independenţă relativă în raport cu

baza sa economică.

Engels descria modul cum puterea politică este înzestrată cu o mişcare proprie, tinzând la

cât mai multă independenţă, acţiunea sa asupra dezvoltării economice având trei feluri de

manifestare:

-poate acţiona în aceeaşi direcţie şi atunci dezvoltarea sa merge mai repede;

-poate acţiona împotriva ei şi, în cazul acesta ea se va autodistruge;

-poate să închidă dezvoltării economice anumite căi şi să-i dicteze altele.

Analizând aceste situaţii, Engels atrage atenţia că în ultimele doua cazuri puterea politică

poate să dauneze mult dezvoltării economice şi să producă o mare risipă de forţe şi resurse

materiale.

O figură proeminentă a epocii ştiinţifice a fost Max Weber (1864-1920), care a

fundamentat sociologia politică mai ales prin contribuţiile sale în caracterizarea politicului,

definirea statului şi rolului acestuia, interpretarea birocraţiei şi constituirea unei tipologii a

fenomenelor de dominaţie. O idee centrală a sistemului teoretic weberian este că sociologia

politică poate şi trebuie să fie o disciplină ştiinţifică distinctă, având sarcini şi arii problematice

proprii.

În concepţia lui M.Weber sociologia politică îşi propune să înţeleagă, dintr-o perspectivă

specific sociologică, în ce sens şi în ce grad politica exercită o influenţă semnificativă asupra

oamenilor, în sânul unor grupuri determinate, şi orientează comportamentul lor, generând noi

relaţii sau transformându-le pe cele vechi. Ca „sociologie a dominaţiei", sociologia politică

trebuie să realizeze o definire a tipurilor de acţiune politică, nu după conţinutul sau scopurile

urmărite, ci după mijloacele folosite, precum şi o tipologie a autorităţii după mecanismele

social-psihologice ale motivaţiei, care conferă acesteia legitimitate.

O concluzie cu caracter mai general care s-ar desprinde din elementele relevate ar fi că, în

prima jumătate a secolului al XlX-lea, întemeietorii viitoarei sociologii politice au pus

fundamentele acestei ştiinţe, sesizând cel puţin următoarele aspecte esenţiale:

a. politicul şi socialul sunt două realităţi distincte, relativ autonome, aflate însă în strânse

relaţii de interdependenţă şi influenţă reciprocă;

b. specificitatea instituţiilor şi proceselor politice în raport cu cele sociale;

c. caracterul schimbător, dimensiunea temporală, istorică a tipurilor de „ordine politică".

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea,

abordarea sociologică a politicului a cunoscut o fecunditate deosebită, mai ales prin amploarea

pe care au luat-o în câteva ţări occidentale studiile şi cercetările de profil.

Astfel, în Franţa sunt notabile următoarele contribuţii:

Le Play şi discipolii săi pun bazele cercetării empirice în sociologie în general şi în cea

politică în special, combinând analiza statistică cu cea monografică;


28

Emile Durkheim (1858-1919), prin lucrarea „Regulile metodei sociologice” (1895),

contribuie semnificativ la progresul sociologiei, mai ales sub aspect metodologic iar adepţii săi

dezvoltă abordarea sociologică a politicului prin preocupările pentru diviziunea muncii în

societate, tipurile de solidaritate şi implicaţiile lor asupra mecanismelor de integrare şi funcţiile

autorităţii;

Lévy-Brunn, Emil Boutmy ş.a., care au întemeiat şcoala sociologică franceză şi, respectiv

„Ecole libre des sciences politiques”, ambele ducând mai departe analizele lui Durkheim,

aplicându-le la diverse sectoare ale cunoaşterii sociologice şi contribuind astfel la dezvoltarea

sociologiilor particulare: sociologia juridică, politică, economică etc;

Leon Duguit, cunoscut jurist de orientare pozitivistă, care a contribuit substanţial la

aprofundarea raporturilor reciproce dintre juridic şi politic şi, respectiv, dintre sociologia juridică

şi sociologia politică;

Charles Benoist - care, în lucrarea „La Politique” (1894), sublinia, sub influenţa gândirii

sociologice a vremii, că „toate formele vieţii sociale intră, într-o anumită latură, în domeniul

politicii sau îl ating”.

În Marea Britanie, figura centrală a sociologiei politice este Herbert Spencer, care, in

lucrarea „Principiile sociologiei”, aplică noţiunile de structură şi funcţie din biologie şi

orientează sociologia pe calea abordării organicist-istoriste a fenomenului politic.

De mare valoare sunt şi contribuţiile lui James Bryce, care, îndeosebi prin două dintre

principalele sale cărţi - The American Commonwealth (1888) şi Modern Democracies (1921),

dezvoltă metoda comparativă şi, totodată, formulează expres principiul că fiecare organism

politic, fiecare forţă politică trebuie să fie studiată în mediul social-istoric în care a apărut şi în

care funcţionează, pentru că în afara acestuia nu poate fi înţeleasă. O întreagă pleiadă de

cercetători britanici au contribuţii substanţiale la dezvoltarea sociologiei politice, mai ales în

domeniul investigaţiilor empirice de mare anvergură, acele „social surveys" efectuate îhtr-o zonă

sau alta a vieţii politice britanice.

În Germania, după Marx şi Weber, o întreagă pleiadă de sociologi au realizat trecerea de

la ceea ce ei numeau „o sociologie a statului" la o „sociologie politică", mai importante fiind

contribuţiile deosebite ale lui Ferdinand Tonnies, Wilhelm Dilthey, Georg Simmel, Max Scheler,

Herman Heller ş.a., care, prin studiile lor, au fundamentat sociologia politică, alimentând-o cu

analiza formelor autorităţii, cu construirea tipologiei comunităţilor umane şi a tipologiilor

formelor de asociere politică.

În Italia, abordarea sociologică a politicului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a

beneficiat de aportul a două figuri proeminente: Gaetano Mosca, autorul lucrării „Elemente ale

ştiinţei politice”, în care este promovat conceptul de clasă politică asociat celui de formulă

politică (de legitimitate), şi Vilfredo Pareto, al cărui „Tratat de sociologie generală” a însemnat

un tratat de referinţă în domeniu, prin fundamentarea teoriei circulaţiei elitelor şi analiza rolului

elitelor politice.

În Statele Unite, datorită dezvoltării mai timpurii şi mai ample a unei ştiinţe politice

instituţionalizate în învăţământ şi în domeniul cercetării, se remarcă caracterul ştiinţific al


29

elaborărilor teoretice şi al investigaţiilor empirice, dezvoltarea mai pregnantă a unor noi tehnici

metodologice, afirmarea curentului behaviorist şi, sub impactul concepţiei şi practicii acestuia,

stimularea preocupărilor teoretice şi a investigaţiilor sociologice ale „comportamentului uman în

aspectele sale politice". Dintre reprezentanţii sociologiei politice americane, se remarcă F. H.

Giddings, G. H. Mead şi David Truman.

În ţara noastră, la începutul secolului al XX-lea, preocupări manifeste de sociologie

politică se identifică în cadrul unor sisteme sociologice cu vocaţie mai generală (A. D. Xenopol,

Spiru C. Haret) sau în cadrul lucrărilor unor prestigioşi sociologi, consacrate unor teme speciale:

Virgil Bărbat - Imperialismul american (1920), D. Drăghicescu - Partide politice şi clase sociale

(1922), P.P. Negulescu - Partide politice (1926), Ştefan Zeletin - Neoliberalismul (1927) ş.a..

O atenţie deosebită acordată unor probleme de sociologie politică şi statutului acesteia se

remarcă în opera lui P. P. Negulescu, care, în monumentala sa lucrare „Destinul omenirii”,

realizează o analiză erudită a regimurilor politice totalitare şi în lucrările lui Dimitrie Gusti, în

concepţia căruia ştiinţa politică apare ca o disciplină exclusiv normativă şi practică, sarcina

explicării fenomenului politic revenind sociologiei şi, în particular, unei viitoare sociologii

politice, probând aceasta prin secţiunea a doua a lucrării „Sociologia militans”, secţiune

intitulată „Elementele sociologiei politice” şi consacrată partidului politic şi sociologiei

războiului.

În lucrările lui „Sociologia generală” (1936) şi „Politica socială”, Petre Andrei

argumentează că politica „este o parte a sociologiei", al cărei obiect îl constituie „statul, adică

forma de organizare a autorităţii constrângătoare", sociologia politică fiind, în concepţia sa, o

ştiinţă explicativă şi nu normativă.

În „Introducere la politica generală” (1932), Mircea Djuvara, pe urmele tradiţiei

germane, consideră că unul şi acelaşi obiect - acţiunea politică şi statul - poate fi studiat din trei

puncte de vedere distincte - sociologic, juridic şi politic -, însă cel sociologic, spre deosebire de

ştiinţa politică, prin excelenţă normativă şi practică, îţi interzice orice fel de apreciere,

mărginindu-se doar la a constata realităţile sociale şi fenomenele politice, fără să-şi permită să

judece ce este just, moral sau eficace.

În perioada postbelică, sociologia românească, în general, şi preocupările de sociologie

politică, în special, au avut o evoluţie sinuoasă: în etapa dogmatismului de tip stalinist,

sociologia a fost declarată în întregime o „ştiinţă burgheză, reacţionară" şi a fost scoasă dintre

disciplinele de învăţământ şi din aria cercetării.

Aproximativ de prin anii '58-'60, ea a început să fíe introdusă cu timiditate şi practicată

mascat în diferite colective de cercetare, iar începând cu 1965 a fost recunoscută oficial ca

disciplină de studiu academic, astfel că s-a înfiinţat o facultate de sociologie în cadrul

Universităţii Bucureşti şi un centru de sociologie la Academia Română.

Concluzia mai generală care se poate desprinde din analiza istoricului abordării teoretice

din perspectivă sociologică a politicului în diferite ţări, inclusiv în ţara noastră, în a doua

jumătate a secolului al XIX-lea şi primele două-trei decenii ale secolului al XX-lea, este că s-a

reuşit eliminarea viziunii eronate a gândirii sociale a trecutului ce opunea statul şi societatea ca


30

două organisme independente şi demonstrarea faptului că statul este doar unul dintre multiplele

grupuri de instituţii politice, în condiţiile în care instituţiile politice sunt doar unul dintre

multiplele grupuri de instituţii sociale, iar raportul dintre instituţiile politice şi celelalte instituţii,

reprezintă domeniul de studiu al sociologiei politice.

Începând din anii '30-'40 ai secolului al XX-lea, sociologia politică se afirmă ca o ştiinţă

constituită, dobândeşte conştiinţa specificităţii sale, trece printr-un proces viguros de specializare

şi profesionalizare şi-şi circumscrie valenţele pragmatice ca răspuns la nevoia acut resimţită de

ameliorare a instituţiilor, aspirând să aibă utilitate directă pentru acţiunea politică şi să-şi afirme

vocaţia reformatoare. Dar, pentru a reforma, este necesar, mai întâi, a observa, a cunoaşte, a

analiza faptele, datele, realităţile politice aşa cum sunt.

Nomenclatorul problemelor care configurează perimetrul sociologiei politice, ca ştiinţă

cu caracter aplicativ, cuprinde următoarele probleme fundamentale:

- sistemul politic, structura, funcţiile şi evoluţia lui;

- puterea politică, raporturile de putere, guvernarea, problemele administraţiei;

- ansamblul proceselor prin care o societate realizează - sau nu realizează - consensul;

- procesul luării deciziilor politice;

- partidele politice, organizaţiile şi mişcările politice, grupurile de presiune;

- ideologiile politice;

- comportamentul politic (comportamentul electoral, atitudini şi opinii politice, cultură

politică, socializare politică etc);

- elitele politice, oligarhia politică;

- politică comparată;

- regimuri politice, tipuri de regimuri politice;

- procese de modernizare politică, de dezvoltare politică, procese şi factori ai schimbării

politice.

Unul dintre reprezentanţii străluciţi ai înţelegerii şi definirii politicii ca artă este

Benedetto Croce, pentru care „problema politică privită ca problemă practică este o problemă

de iniţiativă, creativitate, ingeniozitate şi tocmai de aceea este complet personală, individuală.

În ţara noastră, Dimitrie Gusti este cel care a susţinut că politica este o artă, mai ales sub

aspectul echilibrării şi îmbinării nujloacelor şi scopurilor care iau naştere din specificul vieţii

sociale, nota distinctivă a artei politice constând în aceea că scopurile atinse conţin mai mult

decât cele imaginate, rezultatul obţinut este mai mare decât cel scontat iar mijloacele şi

procedeele uzitate s-au dovedit, până la urmă, mai eficiente, mai subtile sau mai adecvate decât

s-a preconizat.

În realitate, politica este, în acelaşi timp, ştiinţă şi artă: ştiinţă -pentru că ea necesită

imperios cunoaşterea adecvată a realităţii politice şi fundamentarea ştiinţifică a deciziilor

politice, precum şi ceea ce C. Wright Mills numea în lucrarea „Imaginaţia sociologică”,

(capitolul intitulat „Despre politică”) valoarea de adevăr a faptului politic:


31

-a face politică înseamnă „a practica politica adevărului", ceea ce este de natură să

contribuie la preîntâmpinarea ori contracararea voluntarismului şi aventurismului politic, evitarea

chiar a dezastrului politic;

-a face artă - pentru că ea necesită imaginaţie, măiestrie, talent, simţ politic, creativitate,

dar nu oricum, ci pe temeiul cunoaşterii şi fundamentării ştiinţifice.

Din perspectiva sociologiei politice, termenul de politică desemnează acel tip de

activitate umană care constă în luarea deciziilor politice şi implementarea lor in viaţa socială,

prin aducerea lor la îndeplinire.

Cu această conotaţie, termenul de politică capătă un sens restrâns, bine circumscris,

referindu-se la acţiunea, la practica politică, înţeleasă ca zonă, comportament sau tip de acţiune

sau practică socială.

Şi politicul circulă cu un conţinut vast şi tocmai de aceea vag, acoperind întreaga realitate

politică a unei societăţi, fiind folosit în câteva accepţii mai importante, cu referire la:

a. lupta pentru putere, pentru menţinerea sau schimbarea regimului politic;

b.competiţia de interese politice;

c.întregul sistem decizional;

d.programele politice sau de guvernare, atât cele privind obiectivele de perspectivă şi

direcţiile generale de orientare a evoluţiei societăţii, cât şi cele referitoare la mijloacele şi căile de

atingere a obiectivelor, precum şi de înfăptuire a liniei politice generale.

Este uşor de observat că în toate aceste conotaţii, politicul se suprapune cu politica, fapt

pentru care nu numai la nivelul simţului comun, dar chiar şi în dezbaterile teoretice, aceşti doi

termeni sunt confundaţi şi substituiţi unul prin celălalt.

Ca şi în cazul termenului politică, soluţia rezidă în încercarea de a privi politicul din

unghiul de vedere al uneia dintre disciplinele politice. Din perspectiva sociologiei politice,

politicul reprezintă o dimensiune imanentă societăţii omeneşti, unul dintre parametrii relaţiilor

sociale, o sferă particulară a vieţii sociale, o modalitate specifică a organizării interioare a

ansamblului social şi a structurii relaţiilor lui cu contextul internaţional. El întruchipează

întreaga realitate politică a unei societăţi date, oricare ar fi variaţiile puterii politice, ale

relaţiilor, instituţiilor şi ideologiilor politice, oricare ar fi evoluţia căilor, mijloacelor,

instrumentelor şi efectelor acţiunii, respectiv practicii politice, oricare ar fi schimbarea

regimurilor politice şi a frontierelor pe suprafaţa Pământului.

Definit astfel, se înţelege că politicul nu numai că se intersectează cu politica, ci chiar o

înglobează ca pe unul dintre domeniile sale intrinseci. De aceea, politicul nu poate fi conceput ca

„ceva" ce ar putea exista in afara politicii sau care ar transcende-o; după cum nici politica nu

poate fi considerată ca o activitate sau practică umană care ar absorbi întru totul politicul, în care

acesta din urmă s-ar disipa. Este, prin urmare, justificat să se considere că politicul reprezintă,

mai degrabă, întreaga realitate politică a unei societăţi şi modul în care această realitate se

organizează, structurează şi evoluează, iar politica - acţiunea sau practica politică. A le distinge

astfel nu înseamnă nici a le confunda şi substitui, dar nici a le autonomiza total, a le disjunge şi a


32

le opune într-o manieră rigidă, ci a le privi într-o strânsă interdependenţă, conlucrare şi influenţă

reciprocă.

Pentru a nu fi încălcate cerinţele de rigurozitate ce se impun oricărei definiţii ştiinţifice,

sociologia politică defineşte politicul la mai multe nivele la care el se constituie şi funcţionează,

pentru a-i surprinde diferitele sale momente, laturi sau faţete.

Un prim nivel ar fi acela al conceperii politicului ca mod sau formă de organizare şi

conducere a societăţii, de menţinere, structurare sau perfecţionare a ordinii ei interne, - moderând

conflictele, tensiunile şi clivajele -, în scopul statornicirii, legalizării şi legitimării dominaţiei

unui grup, ca şi în vederea garantării securităţii externe a întregului organism social.

Un al doilea nivel ar fi cel al acţiunii sau practicii, reprezentând ansamblul acţiunilor

întreprinse pentru stabilitatea sau schimbarea unui sistem politic existent, pentru întărirea sau,

dimpotrivă, şubrezirea şi, până la urmă, răsturnarea unui regim politic dat, ca şi totalitatea

activităţilor desfăşurate în competiţia, în lupta pentru susţinerea şi consolidarea puterii politice,

pentru exercitarea prerogativelor acesteia, ca şi pentru influenţarea, controlul sau cucerirea ei.

Un al treilea nivel ar fi cel referitor la strategiile elaborate şi tacticile aplicate de forţele

politice, de „actorii" politici, pentru menţinerea, consolidarea şi afirmarea sistemului politic şi a

regimului politic, ori, din contră, pentru schimbarea şi răsturnarea acestora, precum şi metodele,

mijloacele, procedeele folosite de agenţii colectivi şi individuali ai puterii pentru a o exercita,

influenţa sau cuceri în scopul de a-şi realiza astfel interesele lor fundamentale.

Un al patrulea nivel ar fi cel al cunoaşterii politice, al „arsenalului" (în acesta intrând

ideologia şi, în general, cultura politică, cu toate componentele lor, ştiinţele politice, inclusiv

sociologia politică) mijloacelor de interpretare şi justificare a ordinii politice existente sau a

schimbării acesteia.

Al cincilea nivel ar fi cel al conţinutului şi dimensiunilor comunităţii internaţionale, al

interrelaţiilor, conjugării şi impactului acesteia asupra „ordinii politice" din cadrul fiecărei

societăţi date.

Având în vedere aceste considerente, se poate aprecia că sociologia politică, considerând

politicul drept emergenţă a socialului, urmăreşte să evidenţieze care este natura, locul şi rolul

politicului în viaţa societăţii, să includă politica în structura şi funcţionarea societăţii globale, să

coreleze fenomenele şi procesele politice cu celelalte fenomene şi procese sociale. Această

perspectivă i-a determinat pe unii analişti să considere că sociologia politică reprezintă acea

ramură a sociologiei care analizează interrelaţiile fenomenelor politice şi sociale.

4. PLURIPARTITISMUL CONTEMPORAN

EVOLUTIA ISTORICA A PARTIDELOR POLITICE

Rezumat

Puterea politică reprezinta un atribut esenţial al sistemului politic de care depinde în

mare măsura functionarea întregului angrenaj social. Tocmai de aceea, elucidarea raporturilor

de putere şi a mecanismelor sale capata o importanta deosebita.


33

Societatea omenească, ca sistem global de un tip deosebit, are capacitatea de a se

oglindi pe sine şi întregul univers, de a se dezvolta şi perfecţiona în permanenta, pe baza unor

legi obiective care au drept particularitate faptul ca se manifesta, prin intermediul oamenilor, ca

tendinţe generale. Mijlocul prin care societatea se regleaza şi autoregleaza şi care asigura

desfasurarea tuturor activitatilor umane, functionarea de ansamblu, îl constituie puterea sub

forma să cea mai generala - puterea sociala. Prin putere socială se întelege capacitatea pe care

o are sau o dobândeste un om sau un grup de oameni de a-si impune vointa altora în

vederea efectuarii unor activitati cu o anumita finalitate, privind dirijarea societăţii spre

anumite scopuri. Potrivit acestui concept, puterea socială apare ca elementul care pune în

miscare întregul angrenaj social pe linia progresului istoric.

Puterea izvoraste din capacitatea omului de a gândi, de a reflecta lumea, şi legat de

aceasta, de a actiona pentru transformarea acesteia în conformitate cu vointa sa. Gândind,

reflectând lumea, omul îşi manifestă totodată voinţa de a realiza activităţi potrivit intereselor

sale. Se poate spune deci ca puterea socială reprezinta forta motrice prin care se realizeaza

dezvoltarea socială în conformitate cu raporturile urmarite, având la baza o anumita ordine.

Reprezentând capacitatea unui om sau a unui grup de oameni de a-si impune vointa

altora, puterea apare sub forma unor relaţii între oameni sau grupuri de oameni, de regula

relaţii de subordonare de la conducatori la conduşi, în care unii îşi impun voinţa altora în

vederea înfaptuirii unor acţiuni, cât şi relaţii de conlucrare între diferite centre ale puterii, în

scopul de realizare de interese comune.

Prin urmare, puterea este o relaţie socială caracteristică oricărei comunităţi umane,

indiferent de dimensiunile ei (familie, trib, popor, natiune), atât la scara naţională , cât şi la

scara internatională. Puterea socială se manifesta sub diferite forme, în funcţie de domeniul de

activitate (putere economica, spirituala), de specificul comunitatii umane (puterea familiala, de

clasa, naţională internatională etc.), precum şi în functie de valoarea unor indivizi sau grupuri

de indivizi de a-si exercita puterea, de scopurile urmarite, de mijloacele folosite etc. Din acest

punct de vedere, puterea se prezinta ca un fenomen gradual, cu intensitati diferite, aflându-se pe

o anumita scara ierarhica, a sistemului social.

Puterea socială reprezinta liantul întregului complex de structuri şi forme sociale, pe

care le ordoneaza şi ierarhizeaza. Ea are rolul de a organiza şi dirija viata socială în

conformitate cu scopurile urmarite. Privita prin prisma rolului pe care îl detine în complexul

vietii sociale, puterea constituie un atribut al fiecarui individ, al fiecarui grup de indivizi, în

afara acestora neputând să existe activitate ordonata.

Ca element de organizare şi reglare a vieţii sociale, puterea fixeaza scopurile activitatii

umane, mijloacele pentru realizarea acestor scopuri şi gândirea după care să se acţioneze. Pe

aceasta cale, puterea asigura punerea în valoare a energiilor umane prin acţiuni sociale

organizate. Puterea impune ordinea sociala, iar la rândul ei ordinea socială genereaza putere,

cele doua elemente aflându-se într-o relaţie directă.


34

Puterea politică constituie un subsistem al puterii sociale cu rol determinant în reglarea

şi functionarea vietii sociale, ea reprezentând capacitatea unor grupuri de oameni de a-si

impune vointa în organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii.

Grupările politice concentrate în „partide" existente în cetăţile antice, cu precădere în

cele ateniene şi romane, luptele fracţionale şi dinamice din cadrul imperiilor sclavagiste, iar

apoi, confruntările partidiste din principatele, ducatele şi oraşele medievale sau cele care au

exprimat lupta dintre partea clericală şi cea laică, dintre aristocraţie şi monarhie în perioada

feudală sau grupările politice de la confluenţa dintre societăţile feudală şi capitalistă se

constituie în precursoarele unor forme avansate de gândire şi acţiune politică organizaţională,

care s-au cristalizat ca factorii cei mai activi şi expresivi ai politicului în epoca contemporană.

Cultura şi civilizaţia politică medievală poartă pecetea ideologică a marilor religii

universale: creştinismul, islamismul, budismul, hinduismul. Dogmele religioase au promovat

axiome politice şi norme juridice aşa încât toate formele ideologice erau anexate şi subordonate

teologiei.

În Europa, în condiţiile consolidării orânduirii feudale şi ale absenţei unei autorităţi

statale, Biserica (şi în mod deosebit cea romano-catolică) a ajuns la situaţia de a fi forţa

supremă şi suverană a guvernării. Potrivit teologiei catolice, societatea se ierarhizează în trei

stări: clerul, nobilimea şi ţărănimea, iar partidele se confundau frecvent cu ordinele, ghildele,

corporaţiile etc. înlăuntrul cărora se formau.

Existenţa partidelor este deci la fel de veche, ca politica însăşi. Au existat, desigur nu în

forma actuală, partide în antichitate, în perioada absolutismului feudal, în timpul revoluţiilor

modeme. Luptă, competiţie pentru putere există oriunde şi oricând, în toate ţările şi epocile, dar

sub forme diferite.

Partidele politice moderne, aşa cum le ştim astăzi, s-au conturat o dată cu apariţia şi

dezvoltarea votului universal în secolul al XlX-lea. Concepţia tradiţionalistă se situează pe

poziţia explicării apariţiei partidelor politice abia în secolul al XlX-lea, ca o consecinţă directă

a lărgirii corpului electoral. Partidul politic este o instituţie recentă, apărută o dată cu

dezvoltarea sufragiului universal, mai întâi în Marea Britanie, apoi în S.U.A., în a doua jumătate

a secolului al XlX-lea, iar mai târziu în Franţa. Majoritatea autorilor care abordează această

problemă apreciază că partidele politice moderne, spre deosebire de formele anterioare de

asociere în scopuri politice, sunt un rezultat direct al dezvoltării votului universal - devenit

mijlocul democratic prin care partidele încearcă să obţină şi să păstreze puterea.

Sistemul partidelor politice s-a format în procesul pregătirii revoluţiilor burgheze, astfel

că premisele acestor forme superioare de conştiinţă şi acţiune politică le-au constituit societăţile

secrete, cercurile ştiinţifice de dezbateri, în cadrul cărora se vehiculau idei democratice şi

liberale, concepţii filosofice iluministe, antimonarhice, anticlericale, progresiste etc. În esenţă,

scopurile partidelor sunt de a exprima, defini şi determina: sufragiul electoral; politica

naţională; voinţa politică a cetăţenilor; voinţa populară. Cea mai justificată apreciere a

scopurilor partidelor politice este exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, aceasta constituind

sensul şi dimensiunea de fond a activităţii lor.


35

Fundamentându-şi scopurile pe o anumită ideologie, partidele acţionează pentru a

câştiga electoratul pe o bază solidă care să le permită propulsarea reprezentanţilor lor marcanţi

în sfera guvernării şi îndeosebi în Parlament.

În constituţii şi legi, în ordinea constituţională a unui stat, există valori politice, morale

şi juridice faţă de care nici un atentat nu este admis şi de aceea partidul care prin scopuri şi

activităţi neagă aceste valori sau îşi propune distrugerea lor este considerat şi apreciat ca

nelegal.

În virtutea scopului lor fundamental, partidele politice au în comun un ansamblu de

directive privind educaţia politică prin propagandă, mitinguri, conferinţe, presă, radio şi

televiziune pentru modelarea, influenţarea şi atragerea electoratului, pentru formarea unei

opinii politice favorabile şi a voinţei politice necesare în procesul studierii şi însuşirii

programului propus de un anumit partid. Concomitent, partidele politice fac propuneri de

candidaţi pentru alegeri locale şi naţionale, pentru constituirea autorităţilor publice, îndrumă

cetăţenii cum să se comporte cu ocazia referendumurilor şi îi mobilizează pentru iniţiative

legislative.

Realizarea acestor obiective nu este dăunătoare statului atâta vreme cât nu sunt

îndreptate împotriva ordinii de drept, a celei constituţionale - ceea ce exprimă limitele activităţii

oricărui partid politic.

Concepte-cheie: organizare socială, putere, putere socială, putere politică, partid

democratic, partid autoritar, partid personal, partid unic, multipartidism

Apariţia, existenţa şi multiplicarea partidelor politice, partidismul, ca fenomen politic,

reprezintă o componentă majoră a unei vieţi democratice. Progresul democratic - în esenţă - are

ca punct de plecare apariţia şi dezvoltarea partidelor ca instituţii politice, acestea reuşind să

realizeze susţinerea valorilor şi principiilor democraţiei numai într-un climat social-politic

guvernat de pluralism şi pluripartidism autentic.

Partidele politice, prin programele şi scopurile care le animă activitatea, devin un

adevărat propulsor al acţiunii umane în dimensiunea sa preponderent politică - fenomen remarcat

de sociologul D. Gusti care aprecia partidul politic ca una dintre cele mai sugestive şi mai

interesante personalităţi colective. Pe aceeaşi poziţie relevantă privind catalizarea eficientă a

acţiunii sociale prin existenţa şi activitatea partidelor politice se situează şi cunoscutul sociolog şi

politilog francez M. Duverger, care sublinia că a le refuza (partidele politice, n.n.) înseamnă a

refuza să acţionezi. Dacă ar fi adevărat că democraţia este incompatibilă cu ele, aceasta ar

însemna că democraţia este incompatibilă cu condiţiile epocii noastre.

Partidele politice au constituit un factor decisiv în acţiunea consacrată instaurării unei

societăţi moderne, cu structuri de organizare şi conducere democratică - cerinţă a progresului

social.


36

Partidul politic reprezintă o grupare umană organizată şi relativ stabilă, care

conştientizează şi exprimă interesele unui anumit grup social în competiţia politică pentru

cucerirea sau menţinerea puterii. El reprezintă o organizaţie al cărei scop este cucerirea şi

exercitarea puterii în societate, deosebindu-se de alte organizaţii care urmăresc doar să o

influenţeze. De aceea, ca instituţie politică relativ durabilă, partidul este alcătuit din persoane

care împărtăşesc aceeaşi concepţie ideologică, subscriu la un set comun de valori şi acţionează

în scopul cuceririi puterii pentru aplicarea programului propriu o dată cu dobândirea efectivă a

guvernării sociale.

Totodată, orice partid politic înfăţişează obiectivele sale ca fiind expresia intereselor

societăţii în ansamblul ei, sau a unei anumite părţi majoritare a comunităţii umane, iar

concomitent programul său se întemeiază pe o anumită filosofie şi ideologie politică (liberală,

conservatoare, social-democrată etc.).

Studiind activitatea partidelor social-démocrate şi a sindicatelor de masă, Robert Michels

surprinde faptul că în orice organizaţie largă, disciplina şi ierarhizarea absolut indispensabile

funcţionării acesteia duc în mod necesar la oligarhie - conducerea unui grup restrâns de persoane.

Cercetările sale au scos în relief tendinţa liderilor de a-şi asigura controlul asupra organizaţiei,

incapacitatea politică a membrilor de rând sau apatia lor şi presiunea exercitată de conducere

pentru a se perpetua în posturi.

În partidele fasciste structura internă a dobândit caracter militar, astfel încât membrii

partidului erau supuşi unui antrenament analog soldaţilor, purtau uniforme paramilitare, salutau

şi defilau ca la o paradă militară, învăţau să mânuiască armele şi să participe la lupte de stradă.

Fracţiunile apar în marile partide de masă şi se organizează, de regulă, în jurul unui lider

politic care s-a dovedit mai activ în apărarea intereselor grupului social respectiv. Astfel, în

Partidul Democrat-Creştin din Italia şi în Partidul Liberal-Democrat din Japonia, liderii

fracţiunilor au constituit resursa umană a şefilor de guvern care au menţinut partidul la putere.

Politologii americani tind să reducă partidul politic la un instrument al maşinii electorale

în scopul ocupării posturilor oficiale. Spre deosebire de un grup de presiune, partidul politic se

distinge prin organizarea sa formală (statut, program, organisme de conducere) şi prin obiectivul

său social de a lua în stăpânire „maşina de guvernare" a societăţii.

Întemeierea epistemologică a conceptului de partid politic ţine seama de unitatea şi

interacţiunea unui ansamblu de determinări obiective şi subiective, de natură organizational,

funcţională şi ideologică ce-l disting de grupurile de presiune sau alte grupuri de interese. în

sistemul interactional al acestor determinări sunt de menţionat următoarele: a) partidul politic

este o asociaţie sau o uniune liberă, adică un grup secundar sau de adeziune, formal, cu caracter

permanent sau quasi-permanent; b) are un caracter organizat, o structură stabilă, implicând

existenţa unei reţele permanente de relaţii între centrul naţional, nivelurile intermediare şi

unităţile de bază; c) exprimă şi promovează, de regulă, interesele fundamentale ale unui grup

social determinat (clasă socială sau categorii socio-profesionale); d) presupune elaborarea unui

program cu obiective imediate şi de perspectivă, stabilite pe o anumită platformă ideologică, în

spiritul căreia se stabilesc opţiunile asupra metodelor şi mijloacelor de înfăptuire a programului.


37

Ideologia partidelor şi propaganda acestora exercită un rol hotărâtor în câştigarea şi orientarea

membrilor, a simpatizanţilor şi aderenţelor lor.

Orice partid politic exercită un rol informaţional şi formativ în relaţiile sale cu mass-

media. Definirea partidelor politice se referă la existenţa lor ca sisteme grupate concentrând mase

de indivizi polarizaţi prin sfera de interese comune, a căror finalitate se instituie ca o motivaţie

cauzală a acţiunii politice raportată la puterea de stat existentă, la regimul politic din cadrul

comunitar dat.

În acţiunea politică a partidelor devine esenţială conştientizarea programului politic ca

expunere publică de scopuri politice, social-economice sub formă de intenţii de viitor sau

revendicări imediate, ca expresie a intereselor reale ale societăţii sau ale părţii ei majoritare.

Obiectivele majore ale activităţii unui partid politic sunt motivate pornind de la un

ansamblu de principii şi idealuri ce decurg din concepţii politice, filosofice, doctrinare la care

aderă susţinătorii săi. Astfel, devine decisivă pentru valoarea unui partid politic elaborarea

programului politic prin parcurgerea unor etape corelative, ca:

a) prezentarea programului sub forma obiectivelor fundamentale susţinute de partid sau

de o coaliţie de partide;

b) elaborarea strategiei capabile să asigure finalizarea reuşită a obiectivelor în competiţie

cu forţele de opoziţie;

c) precizarea programului operaţional, a etapelor concrete şi a mijloacelor de înfăptuire a

obiectivelor propuse.

Pe acest temei partidele încearcă să atragă cetăţenii, care, receptând platformele şi

ideologiile, le utilizează în motivarea acţiunii lor de sprijin în aplicarea programelor propuse, în

asigurarea unei baze electorale solide care să le permită propulsarea reprezentanţilor lor marcanţi

în sfera guvernării şi mai ales în parlament. Partidele care devin partide de guvernământ dispun

de pârghiile eficiente (ale puterii) prin care îşi pot instituţionaliza platformele lor, politica lor

putând deveni politică de stat, voinţa lor se va concretiza în legi şi alte acte normative cu impact

asupra întregii societăţi. în acest mod se exprimă ceea ce Pierre Pactet numea „specificul

partidelor", constând în capacitatea lor de a personifica un curent de opinie, de a face să prindă

formă o concepţie despre om şi societate şi de a lupta pentru a cuceri puterea prin atragerea

electorilor.

În societăţile contemporane, cărora le este propriu pluri-partidismul, se constată o mare

varietate de partide cu o diversitate de programe şi orientări având ca numitor comun

considerentul că prin tot ce întreprind, prin programele şi platformele lor, servesc şi exprimă

interesele poporului, ale democraţiei şi libertăţii umane, ale progresului social.

Pe un asemenea fond pragmatic şi scop fundamental al acţiunii lor, partidele îşi

formulează însăşi denumirea în termeni, ca: progresist, popular, democrat, republican, al dreptăţii

sociale, al căii juste etc. în unele situaţii, în cadrul sistemelor totalitare, s-a constatat că între

programele partidelor şi modul cum sunt transpuse în practică există multiple discrepanţe prin

convertirea intereselor fundamentale ale cetăţenilor.


38

În sistemele totalitare, partidul nu este o asociere voluntară, ci mai degrabă un corp

organizat cu un statut legal nedeterminat, cu puteri care emană din şi în virtutea monopolului său

asupra tuturor funcţiilor şi promovărilor, exercitând un control complet asupra tuturor

instituţiilor. El stabileşte funcţiile în stat, numeşte persoanele care le deţin şi nu permite

organizarea unei opoziţii. Obligaţia, interdicţiile şi permisiunile sunt propagate de sus în jos,

dând puteri corpurilor locale şi poliţiei să acţioneze cu autoritatea lui. Partidul este cel care

controlează elaborarea legilor, supraveghează aplicarea lor, nefiind îngrădit prin nici o con-

strângere constituţională. Are o doctrină recunoscută şi pedepseşte orice devieri de la ea.

Ca urmare a determinărilor sociale, istorice, de natură obiectivă şi subiectivă, fiecare

partid poartă în mod evident amprenta unei identităţi distincte, individualizate prin factura şi

fizionomia organizatorică, ideologică, valoarea moral-politică şi comportamentul democratic sau

totalitar. De aceea, orice partid

apare în faţa instanţelor de evaluare istorică şi a opiniei publice ca un factor instituţional în

acţiunea şi strategia politică de valoare pozitivă sau negativă în dinamica devenirii ascendente a

umanităţii.

Natura şi esenţa unui partid politic, ca agent colectiv principal şi specializat al acţiunii

politice, trebuie raportate la interesele pe care le promovează, la sensul istoric al acţiunii lor în

raport cu cerinţele obiective ale progresului social. Strategia unui partid are întotdeauna ca

obiectiv principal atragerea electoratului, câştigarea voturilor atât pentru candidaţii prezentaţi de

partid cât şi pentru simpatizanţii care îl sprijină şi aderenţi.

Dacă în limbajul curent termenii „membri" şi „aderenţi" coincid, cât priveşte

simpatizanţii, ei sunt consideraţi ca fiind acei cetăţeni care se declară favorabili unui partid şi-i

aduc sprijinul, rămânând însă în afara organizării sale. Aceasta înseamnă că ei nu sunt membri de

partid în adevăratul înţeles al cuvântului, aşa cum sunt militanţii sau cum se consideră aderenţii,

care constituie un cerc mai larg decât militanţii, dar mai restrâns decât simpatizanţii.

În surprinderea istorică a genezei partidelor politice sunt de menţionat referirile lui

Tucidide la Războiul Peloponeziac (431-404 î.e.n.), evocarea discordiei luptelor civile, a luptei

dintre partide care, potrivit opiniei sale, „nu se alcătuiau în armonie cu legile pentru binele

general, ci alături de ele, pentru foloase personale", iar în cadrul acestor conflicte interne

„partidele democratice chemau pe atenieni, aristocraţii pe spartani".

Aceste partide au reprezentat un început al progresului politic, în sensul că au dat vigoare

şi expresie acţiunii istorice care a guvernat trecerea de la barbarie la civilizaţie în Grecia antică.

După Solon, Atena s-a divizat, potrivit relatărilor lui Aristotel, în trei partide politice care

reflectau accentuarea stratificării sociale: pedienii (partidul celor de la câmpie, reprezentând

aristocraţia funciară), paralienii(partidul celor de pe ţărmul mării, reprezentând negustorii,

comercianţii etc.) şi diaccrienii (partidul celor de la munte, agricultorii şi păstorii nevoiaşi etc).

Fiecare partid milita pentru o formă de guvernare a polisului, care corespundea

intereselor grupului social pe care îl reprezenta (primul tindea spre oligarhie, ai doilea spre o

formă moderată, iar al treilea spre democraţie). Raporturile dintre aceste partide s-au concretizat


39

în democraţia ateniană, ca o formă a puterii de stat şi un sistem de guvernare propriu orânduirii

sclavagiste.

Ultima fază de mare ecou istoric a epocii partidiste a Greciei antice a constituit-o

confruntarea dintre partidul macedonean şi cel antimacedonean (a doua jumătate a sec. IV î.e.n.),

atunci când Macedonia, ajunsă la rangul de primă putere între statele sclavagiste balcanice, a

început o puternică acţiune expansionistă facilitată de slăbiciunea politică şi militară a polisurilor

din Elada. Adversarul cel mai aprig al macedonenilor a fost marele orator al antichităţii

Demostene, fruntaş al partidului democrat, care prin celebrele „Filipice" a creat un adevărat

model de oratorie politică.

Lumea romană s-a scindat pe la mijlocul sec. II î.e.n. în două partide politice: populares -

partidul democrat al poporului şi optimates - partidul aristocraţiei latifundiare. Această scindare

s-a reflectat deopotrivă în lupta politică, în conflictele de clasă, în contradicţiile de interese şi

concepţii, opinii manifestate de diferite grupuri şi curente existente în interiorul fiecăruia, astfel

că, după o perioadă de circa cinci secole, regimul republican îşi încheie existenţa printr-o

dramatică intensificare a răscoalelor sclavilor, a războaielor civile şi a mişcărilor antiromane în

provincii şi colonii.

În epoca imperiului (27 î.e.n. - 476 e.n.), o dată cu procesul de feudalizare a sistemului

social, partidele îşi pierd caracterul şi sensul funcţional avut în perioada republicană, între altele

şi pentru că nu au mai beneficiat de ambianţe comunitare şi instituţionale, cum au fost cele din

polisurile mediteraneene. în aceste condiţii specific medievale a apărut şi s-a consolidat ca o

necesitate istorică monarhia, ca cea mai adecvată formă de organizare a puterii supreme, reunind

comunităţile medievale în formaţiuni statale, cu grade diferite de cuprindere, putere şi autoritate.

A. D. Xenopol, în lucrarea „Istoria partidelor politice în România" asociază principiului

monarhic momentul iniţial al genezei partidelor politice medievale, apărute ca „partide

personale"84

, dar care îşi vor schimba treptat atât structura cât şi factura dintr-una personală,

familială, de clan, într-una dinastică, dobândind un caracter mai statornic prin legătura lor de

interese cu stăpânirea şi conducerea statului. în România, această nouă calitate a politicului ca

gândire şi acţiune îşi găseşte expresia în grupările partidiste ale „Drăculeştilor", „Basarabeştilor",

„Dragoşeştilor" şi „Bogdăneştilor", sau - în feudalismul târziu - în cele ale „Cantacuzinilor",

„Bălenilor", „Costineştilor" şi „Rusăteştilor".

Cultura şi civilizaţia politică medievală poartă pecetea ideologică a marilor religii

universale: creştinismul, islamismul, budismul, hinduismul. Dogmele religioase au promovat

axiome politice şi norme juridice aşa încât toate formele ideologice erau anexate şi subordonate

teologiei.

În Europa, în condiţiile consolidării orânduirii feudale şi ale absenţei unei autorităţi

statale, Biserica (şi în mod deosebit cea romano-catolică) a ajuns la situaţia de a fi forţa supremă

şi suverană a guvernării. Potrivit teologiei catolice, societatea se ierarhizează în trei stări: clerul,

nobilimea şi ţărănimea, iar partidele se confundau frecvent cu ordinele, ghildele, corporaţiile etc.

înlăuntrul cărora se formau.


40

Existenţa partidelor este deci la fel de veche, ca politica însăşi. Au existat, desigur nu în

forma actuală, partide în antichitate, în perioada absolutismului feudal, în timpul revoluţiilor

modeme. Luptă, competiţie pentru putere există oriunde şi oricând, în toate ţările şi epocile, dar

sub forme diferite.

Partidele politice moderne, aşa cum le ştim astăzi, s-au conturat o dată cu apariţia şi

dezvoltarea votului universal în secolul al XlX-lea. Concepţia tradiţionalistă se situează pe

poziţia explicării apariţiei partidelor politice abia în secolul al XlX-lea, ca o consecinţă directă a

lărgirii corpului electoral. Partidul politic este o instituţie recentă, apărută o dată cu dezvoltarea

sufragiului universal, mai întâi în Marea Britanie, apoi în S.U.A., în a doua jumătate a secolului

al XlX-lea, iar mai târziu în Franţa. Majoritatea autorilor care abordează această problemă

apreciază că partidele politice moderne, spre deosebire de formele anterioare de asociere în

scopuri politice, sunt un rezultat direct al dezvoltării votului universal - devenit mijlocul

democratic prin care partidele încearcă să obţină şi să păstreze puterea.

Sistemul partidelor politice s-a format în procesul pregătirii revoluţiilor burgheze, astfel

că premisele acestor forme superioare de conştiinţă şi acţiune politică le-au constituit societăţile

secrete, cercurile ştiinţifice de dezbateri, în cadrul cărora se vehiculau idei democratice şi

liberale, concepţii filosofice iluministe, antimonarhice, anticlericale, progresiste etc.

În ajunul marilor revoluţii burgheze, în Franţa s-a remarcat, cu merite incontestabile în

pregătirea ideologică şi politică a noilor forţe revoluţionare, aşa-numitul „partid filosofic" al

cărui nucleu l-au constituit mari gânditori, ca: Meslier, Voltaire, Rousseau, Montesquieu,

Diderot, D'Alambert, Holbach ş.a., fondatori ai unei ideologii care era expresia conştiinţei de

sine aparţinând unei puternice mişcări revoluţionare naţionale. Se apreciază că „partidul

filosofic" încheie etapa medievală a partidismului, iar revoluţiile burgheze vor deschide noua

etapă istorică de formare şi afirmare a partidelor politice.

Partidele politice în sclavagism şi feudalism nu erau bine conturate, organizate şi nici nu

aveau programe şi orientări practice clare. Ele nu au avut o activitate permanentă, ci una

sporadică, ceea ce a făcut ca în aceste etape de dezvoltare socială forma predominantă de

organizare şi conducere să fie una dictatorială, respectiv absolutistă. în aceste epoci

premergătoare capitalismului, în situaţia când partidele au existat şi au desfăşurat o activitate

democratică, ele nu au atras categoriile largi ale poporului deoarece sclavii, nefiind consideraţi

cetăţeni, erau lipsiţi de drepturi politice, iar iobagii, fiind legaţi de pământ, nu puteau desfăşura

activitate politică de sine stătătoare.

În ţările române, la începutul secolului al XlX-lea s-au afirmat forţe politice, având ca ţel

lupta de eliberare socială şi naţională, în unirea cărora un rol important l-a exercitat Tudor

Vladimirescu, care a împletit activitatea conspirativă, călăuzită de un program de eliberare

socială şi naţională a poporului român, cu activitatea de masă pentru desfăşurarea luptei

insurecţionale. După înfrângerea Revoluţiei din 1821 s-au creat şi dezvoltat societăţi politice

secrete, grupări conspirative, societăţi culturale, care au elaborat şi răspândit programe de luptă

pentru emanciparea economică, politică şi culturală a ţărilor române.


41

În istoria ideilor şi programelor politice româneşti este de menţionat faptul că societatea

politică „Frăţia" din Ţara Românească, „Asociaţia patriotică" din Moldova, mişcarea de

emancipare a românilor transilvăneni au pregătit ideologic şi au pus bazele revoluţiilor de la

1848 din ţările române.

Conturând perspectivele dezvoltării naţiunii române, Nicolae Bălcescu arăta: „Revoluţia

de la 1821 a strigat dreptate şi a vrut ca tot românul să fie liber şi egal, ca statul să se facă

românesc. Ea fu o revoluţie democratică.Revoluţia de la 1848 a vrut ca românul să fie nu numai

liber, dar şi proprietar, fără care libertatea şi egalitatea e minciună. Pentru aceea adaugă la deviza

sa cuvântul frăţie, această condiţie de căpetenie a progresului soţial. Ea fu revoluţie soţială.

Revoluţia viitoare... va fi o revoluţie naţională. Aceasta este calea ce va lua revoluţia română în

viitor. Şi numai atunci când războiul sfânt va mântui naţia de apăsarea străinilor şi o va întregi în

libertatea şi unitatea sa, Adunarea poporului. Constituanta va putea să realizeze în pace toate

reformele politice şi sociale de care el are nevoie şi să constituieze denumirea democraţiei,

denumirea poporului prin popor”.

După Revoluţia de la 1848, în perioada luptei pentru unirea ţărilor române, forţele care

luptau pentru înfăptuirea acestui obiectiv naţional s-au constituit în partida unionistă, iar cele

care se împotriveau realizării acestui act istoric s-au denumit partida antiunionistă.

Partida unionistă reunea elementele democrat-revoluţionare, burghezo-liberale moderne

şi radicale, exponenţi ai micii boierimi liberale, şi ai unei părţi a marii boierimi care manifesta o

atitudine patriotică şi beneficia de sprijinul maselor de ţărani şi orăşeni, care îşi legau de unire

speranţele de progres economic şi social. Această grupare politică a dobândit caracterul unui

partid naţional.

În timpul domniei lui A. I. Cuza s-au conturat, sub raport ideologic, două curente: liberal

şi conservator care au generat instituţional cele două partide: liberal şi conservator ce au dominat

viaţa politică până la sfârşitul deceniului al doilea al secolului al XX-lea.

Viaţa politică românească a fost marcată de antecedenţa ideologicului în raport cu

instituţionalizarea formelor politice moderne, de apariţia mai târzie a partidelor politice.

Edificarea pentru modul în care s-au format partidele politice în România sunt aprecierile lui I. I.

C. Brătianu şi ale lui P. P. Carp. „Partidul Naţional Liberal a răsărit ca expresia unei nevoi mari

şi reale a statului şi neamului nostru. El s-a făcut rând pe rând organul de execuţie al necesităţilor

vitale ale României, şi prima nevoie la care a trebuit să răspundă, care pe toate precedă şi pe

toate rezumă, de la care şi-a luat numele lui de naţional liberal, a fost nevoia de a asigura

existenţa naţională a românilor" - sublinia I. I. C. Brătianu la Dezbaterile Adunării Naţionale nr.

13, şedinţa din 9 decembrie 1905: „De la 1866 trebuie să ne diferenţiem nu pe aspiraţiuni

naţionale,... ci pe principii de organizare internă şi numai de la 1866 până azi se poate vorbi de

partide liberale şi de partide conservatoare, care şi unele şi altele au originea lor nu în fanarioţii

d-lui Urechia, dar în glorioasa generaţiune de la 1848, care a fost generaţiunea eroică a acestei

ţări".

Partidul Naţional Liberal (PNL) a fost creat la 24 mai 1875, iar Partidul Conservator (PC)

s-a înfiinţat la 3 februarie 1880 -consemnându-se faptul că Partidul Naţional Liberal şi Partidul


42

Conservator, din perspective ideologice şi cu metode politice diferite, au susţinut cauza idealului

naţional şi programul de modernizare a vieţii social-economice şi culturale a societăţii româneşti

în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Activitatea Partidului Naţional Liberal şi a Partidului

Conservator în viaţa politică românească a statuat bipartidismul şi rotativa guvernamentală ca

formulă a sistemului politic („primul val partidist"), cu urmări benefice pentru evoluţia şi

consolidarea unităţii statului român modern.

În rândurile acestor partide s-au format fracţiuni şi dizidenţe, astfel că în Partidul

Conservator s-a menifestat grupul junimiştilor, iar în 1908 s-a desprins o nouă fracţiune care s-a

transformat în Partidul Conservator Democrat. Liberalii au cunoscut o puternică dizidentă de

orientare democratică-republicană, ducând la crearea în 1884 a Partidului Radical.

Partidul Conservator s-a destrămat în anii Primului Război Mondial, rămânând numai o

prezenţă simbolică în viaţa politică a României. în anul 1881 s-a creat în Transilvania Partidul

Naţional Român, iar în 1893 s-a format primul partid politic al muncitorilor din România. în mai

1921 s-a creat Partidul Comunist din România, ca rezultat al afilierii la Internaţionala Comunistă.

Mai târziu, vechii conducători socialişti cu orientare reformistă şi centristă au format în 1927

Partidul Social Democrat din România.

În anul 1918 s-a creat Partidul Ţărănesc (Ion Mihalache), care, în 1926 s-a unit cu

Partidul Naţional din Transilvania (luliu Maniu), formând Partidul Naţional Ţărănesc. Prin

lovitura de stat din februarie 1938, Carol al ll-lea a introdus o dictatură personală şi a desfiinţat

partidele politice, creând Frontul Renaşterii Naţionale în 1938-1940, apoi pentru scurtă vreme s-a

creat Partidul Naţiunii, care avea trăsături totalitare.

Dictatura militară antonesciană 1940-1944 a exercitat guvernarea fără partide politice.

În perioada interbelică, sistemul politic românesc s-a caracterizat prin afirmarea

pluripartidismului şi pluralismului politic statuate prin Constituţia din 1923. Mutaţiile produse pe

arena politică au fost concretizate în dispariţia unor forţe devenite irelevante politic, cum a fost

cazul Partidului Conservator (ca urmare, în principal, a reformei agrare din 1921), prin

îmbogăţirea spectrului politic prin noi apariţii, dizidente şi regrupări politice. în această perioadă

îşi fac apariţia partide şi orientări ideologice diferite, care încearcă să ofere soluţii noilor realităţi

româneşti, în principal, ca alternative la programul liberal susţinut de guvernarea Partidului

Naţional Liberal - forţa politică dominantă până la instaurarea dictaturii carliste din 1938.

Pe scena politică românească interbelică Partidul Naţional Liberal s-a aflat permanent în

competiţie concurenţială cu Partidul Naţional Ţărănesc, care, practic, a ocupat locul Partidului

Conservator, dispărut din viaţa politică. Alături de acestea au activat şi alte partide de centru, ca:

Partidul Poporului (Al. Averescu), Partidul Ţărănesc - N. Lupu, Partidul Naţional Liberal -C. I.

Brătianu, Partidul Ţărănesc-Democratic, Partidul Ţărănesc Radical, Partidul Naţional - N. lorga

(din 1932, Partidul Nationalist-Democrat), Partidul Liber-Democrat.

Dreapta politică era reprezentată de tendinţele conservatoare restauraţioniste (în special

după 1930), sub forma dizidentelor provenite din zona centrală a eşichierului politic: Partidul

Agrar -C. Argetoianu, Partidul Naţional Agrar, Partidul Naţional-Creştin, Partidul Naţiunii.

Stânga cuprindea partide, ca: Partidul Social Democrat, devenit în 1918 Partidul Socialist,


43

Partidul Socialist Unitar, Partidul Socialist al Muncii, Partidul Socialist - Popovici, Partidul

Social-Democrat - C. T. Petrescu (1927).

Extremele politice erau reprezentate în aceeaşi perioadă de Partidul Comunist din

România (1921) afiliat Internaţionalei Comuniste şi scos în afara legii de guvernul Partidului

Naţional Liberal în 1924, precum şi de Partidul Naţional Democrat-Creştin (Liga Apărării

Naţionale Creştine, după 1923), Legiunea Arhanghelului Mihail (1927), devenită în 1930 „Garda

de Fier şi ulterior „Totul pentru ţară".

După 1938, regimul politic românesc a intrat într-un proces, de involuţie, determinat de

instaurarea dictaturii regale, astfel că prin Constituţia carlistă (1938) a fost anulat

pluripartidismul ce va fi revigorat după 23 august 1944, dar pentru o scurtă perioadă de timp,

până la instaurarea regimuluj totalitar (30 Decembrie 1947) care a instituit sistemul

monopartidist, în forma „partidului unic conducător" şi a monolitismului ideologic.

Trecerea de la regimul politic monopartidist la cel pluripartidist în România a fost una din

cerinţele fundamentate ale Revoluţiei din decembrie 1989, consfinţită în Proclamaţia Consiliului

Frontului Salvării Naţionale, din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989. Astfel, până la

constituirea Consiliului Provizoriu al Unităţii Naţionale (C.P.U.N.), existau deja legalizate 30 de.

partide politice, pentru ca în preajma noilor alegeri numărul lor să ajungă la peste 200, înfiinţate

conform cu Decretul-lege nr. 8/31 decembrie 1989, considerat a fi „actul de naştere" al noului

sistem partidist.

Reluarea activităţii partidelor istorice (Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional

Ţărănesc), întreruptă de regimul totalitar în 1947, dispariţia Partidului Comunist Român de pe

scena politică românească şi schimbarea direcţiei de evoluţie a societăţii româneşti postotalitare,

generând în plan politic naşterea noilor partide politice, constituie determinante actuale ale

pluripartidismului românesc.

Legea partidelor politice adoptată la 19 martie 1996 de Camerele reunite ale

Parlamentului României precizează în articolul 1 că partidele politice sunt asociaţii ale

cetăţenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea şi exercitarea voinţei

lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie.

Pornind de la consacrarea şi garantarea constituţională a dreptului de liberă asociere, de la

constatarea că în Europa doar Portugalia este singura ţară fără partide etnice, că deci existenţa

partidelor etnice se încadrează în practicile internaţionale europene, constatând că existenţa

partidelor etnice face parte din tradiţia democratică românească, evocându-se partidele etnice din

perioada interbelică, în Parlamentul României, la sesiunea din martie 1996, a prelevat ideea că

existenţa şi activitatea acestor partide nu reprezintă o ameninţare la adresa statului, a României,

în consecinţă, cu 268 de voturi pentru şi 57 împotrivă a fost adoptată varianta Camerei

Deputaţilor, care permite organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care înscriu

candidaţi în alegeri să facă parte dintr-un partid etnic.

Delimitarea riguroasă a conceptului de partid politic permite o clară distincţie a acestuia

de alte grupări de interese, grupuri de presiune sau chiar de alte grupări politice cunoscute în

evoluţia politică a statelor, denumite generic partide, precum:


44

a) fracţiuni care au divizat republicile antice;

b) cluburi - în care intrau deputaţii adunărilor revoluţionare;

c) clanuri (condotierii italieni);

d) comitetele care pregăteau alegerile cenzitare în monarhiile constituţionale;

e) vastele organizaţii populare care cuprind opinia publică în democraţiile moderne.

Toate aceste grupuri şi asociaţii, deşi aveau ca scop cucerirea puterii politice, nu erau

unul şi acelaşi lucru cu partidele politice, acestea din urmă existând de mai puţină vreme, de

aproximativ un secol şi jumătate.

În acest sens, M. Duverger estima că în 1850 nici o ţară din lume (în afara S.U.A.) nu

cunoştea partidele politice în sensul modern al cuvântului. Totodată, cunoscutul politolog francez

distinge originea electorală şi parlamentară a partidelor de originea lor exterioară unde se

remarcă rolul major al presei, sindicatelor, grupărilor intelectuale, al asociaţiilor studenţeşti

(secolul al XIX-lea), francmasoneria (Partidul Radical în Franţa, diferite partide liberale în

Europa), cenaclurile literare, bisericile şi sectele religioase, asociaţiile foştilor combatanţi (după

1914).

Grupurile de presiune se deosebesc fundamental de partidele politice prin aceea că sunt

organizaţii care participă la viaţa publică fără a urmări cucerirea puterii politice, dar se străduiesc

să dobândească influenţa asupra acesteia, exercitând multiple presiuni - de unde şi denumirea lor.

Ele se organizează pe criterii socio-profesionale (sindicatele, asociaţiile patronale), pe diferite

categorii (tineret, femei, asociaţii culturale sau artistice, sprijinitori ai drepturilor omului ş.a.),

astfel că datorită marii lor diversităţi sunt mai greu de definit decât partidele politice.

Constituţiile, reglementând scopurile partidelor politice, stabilesc că acestea sunt:

contribuţia, după metoda democratică, la determinarea politicii naţionale (Italia, art. 49);

contribuţia la formarea voinţei politice a poporului (Germania, art. 21); contribuţia la exprimarea

sufragiului (Franţa, art. 4); contribuţia la formarea şi la manifestarea voinţei populare, fiind

instrumentul fundamental al participării politice (Spania, art. 6); contribuţia la definirea şi la

exprimarea voinţei politice a cetăţenilor (România, art. 8).

În Suedia, potrivit art. 7 din Capitolul III al Constituţiei, „mandatele vor fi repartizate

între partide, acest ultim termen desemnând întregul grup de electori intervenind în scrutin sub o

denumire specifică". Scopul electoral este, evident, participarea la exerciţiul puterii.

Scopurile puterii sunt eminamente politice, exprimă ideologii, filosofii, interese şi impune

ca orice partid să aibă vocaţia, aptitudinea şi capacitatea de a guverna. Pe fondul modelator al

scopului, partidele servesc ca intermediari între popor şi putere, îşi asumă de asemenea, atunci

când reuşesc să cucerească puterea, direcţia politicii naţionale care în acest mod se înfăptuieşte

în acelaşi timp în organismele constituţionale şi în instanţele conducătoare ale partidelor.

În esenţă, scopurile partidelor sunt de a exprima, defini şi determina: sufragiul electoral;

politica naţională; voinţa politică a cetăţenilor; voinţa populară. Cea mai justificată apreciere a

scopurilor partidelor politice este exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, aceasta constituind

sensul şi dimensiunea de fond a activităţii lor.


45

Fundamentându-şi scopurile pe o anumită ideologie, partidele acţionează pentru a câştiga

electoratul pe o bază solidă care să le permită propulsarea reprezentanţilor lor marcanţi în sfera

guvernării şi îndeosebi în Parlament.

În constituţii şi legi, în ordinea constituţională a unui stat, există valori politice, morale şi

juridice faţă de care nici un atentat nu este admis şi de aceea partidul care prin scopuri şi

activităţi neagă aceste valori sau îşi propune distrugerea lor este considerat şi apreciat ca nelegal.

Constituţia României, după ce arată în art. 8(2) că partidele contribuie la definirea şi

exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea

teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei, în art. 37(2) stabileşte că partidele sau

organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic,

a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau independenţei României, sunt

neconstituţionale.

Constituţia Franţei prin art. 4 stabileşte că partidele trebuie „să respecte principiile

suveranităţii naţionale şi democraţiei". Pe aceeaşi dimensiune valorică, în art. 21 alin. 2 din

Constituţia Germaniei se stabileşte că: „Partidele care, prin programul lor sau prin atitudinea

membrilor lor, tind să aducă atingere ordinii constituţionale liberale şi democratice, să o

răstoarne sau să pună în pericol existenţa Republicii Federale a Germaniei, sunt

neconstituţionale". Toate aceste prevederi constituţionale confirmă aprecierea potrivit căreia

democraţia nu este ameninţată prin regimul partidelor, ci prin orientarea structurilor lor

interioare; pericolul nu rezidă în existenţa partidelor, ci în natura militară, religioasă şi totalitară

pe care o au uneori88

'.

Datorită scopului care animă activitatea lor principală, partidele sunt apreciate ca actori în

competiţia pentru putere, iar atunci când se relevă rolul lor în organizarea corpului electoral se

constată că se deosebesc în sensul că pot fi de centru, adică moderate; de stânga, de factură

socialistă; de dreapta, de factură naţionalistă; de extremă stângă (comuniste); de extremă dreaptă

(fasciste).

În virtutea scopului lor fundamental, partidele politice au în comun un ansamblu de

directive privind educaţia politică prin propagandă, mitinguri, conferinţe, presă, radio şi

televiziune pentru modelarea, influenţarea şi atragerea electoratului, pentru formarea unei opinii

politice favorabile şi a voinţei politice necesare în procesul studierii şi însuşirii programului

propus de un anumit partid. Concomitent, partidele politice fac propuneri de candidaţi pentru

alegeri locale şi naţionale, pentru constituirea autorităţilor publice, îndrumă cetăţenii cum să se

comporte cu ocazia referendumurilor şi îi mobilizează pentru iniţiative legislative.

Realizarea acestor obiective nu este dăunătoare statului atâta vreme cât nu sunt îndreptate

împotriva ordinii de drept, a celei constituţionale - ceea ce exprimă limitele activităţii oricărui

partid politic.

Partidele politice de factură democrată nu pot funcţiona în subordinea unor centre de

comandă din străinătate, pentru că ele sunt independente şi trebuie să se identifice cu interesele

majore ale propriilor popoare: securitatea naţională şi internaţională, libertatea şi suveranitatea.


46

Partidele sau formaţiunile politice nu pot avea caracter secret; activitatea lor trebuie să fie

publică şi controlabilă.

Potrivit prevederilor constituţionale, partidele politice care au majoritatea în Parlament

sau cele reprezentate în Parlament sunt consultate de Preşedintele ţării atunci când acesta

desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru. între alte drepturi ce revin partidelor

menţionăm: propunerea candidaturilor pentru alegeri parlamentare şi locale, realizarea de

condiţii electorale, desemnarea reprezentanţilor în birourile electorale. Ele pot primi, printr-o

lege specială, o subvenţie de la bugetul de stat.

Scopul - ca esenţializare a activităţii partidului politic - permite o definire mai riguroasă a

acestuia, ca fiind o grupare de oameni constituită pe baza liberului consimţământ, care

acţionează programatic, conştient şi organizat pentru promovarea intereselor unor clase, categorii

sociale, comunităţi umane, având ca ţel dobândirea şi menţinerea puterii politice în vederea

organizării şi conducerii societăţii în conformitate cu obiectivele cuprinse în platforma program.

Partidul politic reprezintă o grupare organizată de oameni uniţi prin comunitatea

intereselor, a concepţiilor politice, ideologice, care acţionează prin mijloace politice în

conformitate cu statutul şi programul propus, în scopul de a participa la funcţionarea instituţiilor

reprezentative ale puterii.

Partidul politic se caracterizează prin patru trăsături principale: a) o organizare durabilă;

b) o structură locală antrenând raporturi regulate cu responsabilii naţionali; c) o voinţă deliberată

de a lua puterea şi de a o exercita fie singur, fie în acord cu alte partide; d) preocuparea de a

atinge acest scop fie prin alegeri, fie prin forme de acţiune.

În virtutea acestor trăsături proprii, partidele politice nu ar putea avea un rol constructiv

în statul de drept dacă nu s-ar constitui ca persoane juridice şi nu ar funcţiona în condiţiile legii,

astfel că rolul pozitiv al acestora este accentuat chiar de constituţie.

Partidele mari, bine organizate şi disciplinate, au o conştiinţă a răspunderii lor mai

dezvoltată şi pot să asigure o guvernare stabilă, care le permite să se ocupe de sarcinile lor fără a-

şi consuma forţele în lupte sterile şi a lăsa pe seama unor funcţionari guvernamentali - prin forţa

împrejurărilor mai stabili - rezolvarea acestor sarcini. De aceea, pentru buna funcţionare a

regimului parlamentar, pe lângă existenţa unor partide mari, puternice, unitare, cu idei bine

definite în privinţa organizării sociale şi în special a managementului social, mai este nevoie şi

de o opinie publică serioasă, care să nu fie prea divizată asupra problemelor fundamentale ale

vieţii politice.

Trăsăturile partidului politic, care-l individualizează şi îl deosebesc de alte instituţii

politice imprimându-i o fizionomie proprie, devin mai explicite dacă avem în vedere:

a) caracterul conştient al organizării politice, semnificând faptul că partidul se constituie

prin liberul consimţământ al cetăţenilor, prin susţinerea de către ei a ideologiei şi a programului

propuse ca bază a activităţii partidului;

b) organizarea în forme structural-organizatorice pe verticală şi orizontală, locale şi

centrale, prevăzute în statutul partidului, care conferă rigoare şi disciplină în activitatea specifică

membrilor de partid;


47

c) caracterul de grupare socială, în sensul că partidele promovează în primul rând

interesele unei sau unor categorii sociale;

d) caracterul istoric, marcat de momentul apariţiei partidelor o dată cu organizarea

politică a societăţii şi evoluând o dată cu aceasta.

În organizarea şi conducerea democratică a societăţii, rolul şi activitatea partidelor

politice se obiectivează într-o multitudine de funcţii.

La confluenţa dintre politică şi religie sunt de menţionat, ceea ce P. P. Negulescu numea

partidele confesionale, constituite după criteriul religios, care au generat nenumărate conflicte în

evul mediu. Partidele confesionale recunosc o legătură mai mult sau mai puţin formală între

principiile şi valorile politice susţinute şi anumite principii religioase - expresie a credinţei:

catolice, islamice, budiste ş.a. în această categorie sunt cuprinse partidele creştin-democrate din

Europa şi din alte zone geografice ale lumii, partidele fundamentaliste din lumea arabă, care

preconizează ruptura de Occident şi pledează pentru edificarea unui stat islamic în locul celui

laic, actual.

Astfel, în Turcia, victoria partidului filo-islamic Refah (al Prosperităţii) în legislativele

din decembrie 1995 (reuşind să obţină ceva mai mult de o treime din totalul mandatelor) a pus în

evidenţă că baza sa electorală a fost furnizată de nemulţumirea provocată prin efectele

transformărilor impuse de deschiderea europeană privind procesele de integrare pe multiple

planuri accentuate în ultima perioadă. Refah a fost mai receptiv decât partidele tradiţionale faţă

de soarta dezmoşteniţilor din cartierele sărace ale oraşelor, unde militanţii săi distribuie pâine

gratuit. Victoria islamiştilor în Turcia are aceeaşi rădăcină ca aceea a comuniştilor în Rusia din

decembrie 1995. Este un avertisment de care pot ţine seama şi partidele politice din România

posttotalitară.

În clasificarea partidelor, un tip aparte este partidul unic, care se distinge prin faptul că

exercită singur puterea într-un stat, în condiţiile în care se interzice existenţa altor partide opuse

sau se acceptă doar prezenţa unor partide obediente, lipsite de personalitate proprie. Formula

partidului unic a fost adoptată de regimurile totalitare şi de unele ţări în curs de dezvoltare având

ca specific monopolizarea vieţii politice de către un singur partid şi proclamarea ideologiei

partidului ca ideologie dominantă în societate.

Acest proces a dus la lichidarea pluralismului politic şi ideologic, la marginalizarea

opoziţiei politice până la desfiinţarea ei, astfel că sistemul politic monopartidist a fost lipsit de un

mijloc esenţial de control şi de critică democratică. în absenţa feed-back-ului necesar, partidul

unic nu a mai fost receptiv la schimbările şi cerinţele reale ale diferitelor categorii ale populaţiei,

ceea ce determina ca orice iniţiativă, idee sau aspiraţie care nu se încadra în tiparul totalitar rigid,

anchilozant, erau taxate fără reţinere drept subversiune, antipartinice, antipatriotice, antisocialiste

etc, iar cei care nu renunţau la convingerile lor erau reprimaţi.

O caracteristică a partidului unic a constituit-o transformarea sa în partid-stat, prin

contopirea cu puterea statală, întreaga putere politică şi de stat fiind concentrată în ultimă

instanţă de secretarul general al partidului care era şi preşedintele statului, dobândind puteri


48

dictatoriale. Organele partidului erau formal alese, deoarece ele erau desemnate de sus în jos,

pornind de la centrul de putere unipersonal sprijinit pe organul represiv al statului.

În rândurile partidului unic au fost interzise fracţiunile, nu s-au manifestat în mod

organizat divergenţele de păreri în problemele fundamentale ale dezvoltării sociale, iar

manipularea devenise o formă de influenţare a conştiinţei şi conduitei unor indivizi, ale unor

grupuri sociale sau ale unor populaţii întregi, în scopul orientării acestora într-o direcţie

favorabilă manipulatorilor.

Manipularea se înfăţişează ca o măsură persuasivă, care submina libertatea de opţiune a

celor asupra cărora se exercită, urmărind sub raport ideologic uniformizarea şi standardizarea

individului. în acest mod partidul unic propriu totalitarismului şi-a subordonat nu numai viaţa

publică, ci şi viaţa privată, personală a cetăţenilor, ceea ce a condus la suprimarea totală a

drepturilor şi libertăţilor democratice. în plan socio-economic, partidul unic a promovat

reglementări severe, indicaţii centrale pentru toate sectoarele de activitate, ceea ce a condus la un

centralism excesiv care s-a dovedit a fi anacronic, căci sistemul social nu poate fi condus unitar

şi eficient pe termen lung, fără autonomia cel puţin relativă a subsistemelor, a unităţilor de bază

locale.

Partidul unic a abolit principiul şi practica separaţiei puterilor, mergând până la

subordonarea totală a puterii legislative şi celei judecătoreşti faţă de puterea executivă, a cărei

pondere în viaţa publică a amplificat-o. Executivul a guvernat cu predilecţie prin decrete,

parlamentul ca organ suprem legislativ a fost redus la simpla aprobare a directivelor partidului,

iar iniţiativa legislativă o avea numai şi în esenţă partidul unic.

Sociologul şi politologull francez Raymond Aron a sintetizat problematica dominaţiei

partidului unic, a esenţei totalitarismului prin următoarele trăsături: monopolul unui singur

partid, ideologia oficială de stat, monopolul statului asupra întregii puteri şi asupra tuturor

convingerilor, activitatea economică şi activităţile profesionale sunt supuse statului, totul este

judecat după criterii ideologice şi politice.

Combinarea sistemului constituţional cu sistemul de partide în societăţile democratice

demonstrează că sistemele de partide modelează viaţa politică prin instituirea unor diverse

puncte de vedere între partide, astfel că, în fiecare ţară, numărul partidelor, alianţelor şi

strategiilor lor formează un ansamblu de raporturi relativ stabil, care contribuie direct la

definirea reală a unui regim politic şi a valorilor democratice.

În această perspectivă, principala clarificare a sistemelor de partide porneşte de la faptul

că într-o societate democratică există o veritabilă concurenţă politică prin alegeri libere

întemeiate pe un pluralism politic incontestabil, pe egalitatea de şanse între actorii politici şi

manifestarea reală a libertăţii presei, a întrunirilor etc.

Sistemele de partide se divid în: partide competitive, care răspund cerinţelor democraţiei

şi necompetitive, în cadrul cărora fie îndeplinirea acestor cerinţe apare doar ca o faţadă

instituţională, fie, în statele totalitare de un anumit tip, se şi proclamă principiul partidului unic,

ceea ce exclude ideea de alegeri libere întemeiate pe concurenţă.


49

În cadrul sistemelor competitive, unii autori au conceput o „scară" de regres a

concurenţei între actorii politici, potrivit cu care există sisteme multipartide, bipartide şi un partid

dominant.

Dinamica vieţii politice democratice semnifică faptul că nu există un sistem bipartid pur,

adică un stat având o viaţă politică liberă care să cunoască existenţa a exact două partide, aşa că,

sub acest aspect, toate ţările democratice ar putea fi considerate în regim de multipartidism.

Bipartidismul semnifică faptul că există două partide principale între care se desfăşoară

competiţia pentru putere; de aici, sistemul alternanţei la guvernare numai între aceste partide.

Dar, alături de ele există şi alte partide care, de regulă, nu pot accede la putere decât în cazul

producerii unor anomii sau disfuncţii ce pot surveni la unul din cele două partide principale.

Marea majoritate a ţărilor care cunosc multipartidismul îşi axează lupta politică, de

regulă, pe 3-7 partide principale, care ocupă în jurul a 75-80% din mandatele parlamentare

aflate în dispută. Spre pildă, Belgia - 7 partide, Finlanda - 6, Austria şi Suedia - 4, Norvegia şi

Danemarca - 5, dar şi Brazilia - 10 (la o Adunare de peste 500 deputaţi) sau state în care

eşicherul politic este ocupat în principal de 3 partide (Turcia, Grecia, Portugalia, Irlanda etc).

Încă din 1946, M. Duverger încerca să demonstreze că reprezentarea proporţională

conduce la multipartidism şi că scrutinul majoritar într-un tur (de tip britanic) conduce la

bipartidism. Se susţinea, astfel, că sistemul reprezentării proporţionale - dând expresie reflectării

cât mai exacte a voinţei electoratului - aduce în parlamente partide cu un număr relativ redus de

voturi, pe câtă vreme caracterul tranşant al scrutinului uninominal majoritar elimină formaţiunile

politice mai puţin importante şi rezervă principalelor două partide cea mai mare parte a

mandatelor parlamentare.

Consecinţele multipartidismului sunt deosebit de importante, în sensul că ele conduc la o

guvernare, îndeobşte, instabilă, iar pentru a face posibilă guvernarea prin coaliţii, înstrăinează

partidele de programele lor - într-o oarecare măsură - pentru că o coaliţie presupune

compromisuri de diverse nuanţe. Totodată, reprezentarea exagerată a numeroaselor tendinţe ale

electoratului exprimă o „clientelă" prin definiţie limitată, uneori greu de conciliat şi acest lucru

îngreunează frecvent formarea echipelor guvernamentale, conducând la alegeri repetate. Drept

urmare, se constată în unele ţări tendinţe de „temperare", constând în alcătuirea unor coaliţii mai

mult sau mai puţin omogene sau durabile (de ex.: Elveţia).

Multipartidismul asigură, în majoritatea cazurilor, creşterea rolului parlamentului

exprimată printr-un control mai accentuat asupra executivului şi a procesului legislativ. Un

asemenea proces dăunează coerenţei politicii guvernamentale, constrânsă la concesii şi

compromisuri, ceea ce poate să determine posibilitatea repetării alegerilor - în urma căderii

guvernelor - la intervale reduse de timp (de ex.: Grecia între 1989 şi 1990 a cunoscut trei

campanii electorale).

În sistemele bipartide, denumite perfecte, avantajul principal îl constituie alcătuirea unei

solide majorităţi guvernamentale, care asigură un executiv stabil şi concomitent promovarea

unei politici unitare pe un termen rezonabil, dar şi consecinţa firească a funcţionării în sens unic

a activităţii executive şi a celei legislative.


50

Există şi o a doua formă de bipartidism, supranumit imperfect, prin aceea că cele două

mari partide în competiţie nu întrunesc, fiecare, majoritatea - deşi ponderea lor împreună este de

75-80% din mandate, fiind necesar sprijinul, în cadrul unei coaliţii, al unui al treilea partid,

evident mai redus ca reprezentare, dar esenţial pentru realizarea unei majorităţi (este, în

principal, cazul Germaniei Federale din ultimii 20 de ani, jocul de „pendul" al Partidului Liber-

Democrat determinând alcătuirea majorităţii guvernamentale).

R. G. Schwartzenberg sesizează o altă distincţie între bipartidismul rigid (specific Marii

Britanii şi fostelor ei dominioane, exprimat în disciplina severă de partid) şi cel suplu (de ex. în

S.U.A., unde clivajul dintre cele două mari partide - republican şi democrat - este mult mai puţin

accentuat, fiecare congressman votând după cum crede de cuviinţă, fără a-şi consulta partidul).

Ca urmare, cele două mari formaţiuni politice nu formează grupări disciplinate analoage

celor europene, aşa că în cele mai multe cazuri se realizează majorităţi de circumstanţă, care îi

apropie pe republicani de democraţi având aceleaşi opţiuni (cum ar fi, spre pildă, interesele

locale sau economice identice). Acest caracter suplu al bipartidismului nord-american constituie

una din explicaţiile principale ale posibilităţii de funcţionare a sistemului politic al S.U.A.

O ultimă categorie de sisteme de partide întemeiate pe concurenţă şi competiţie liberă îl

constituie cele care cunosc aşa-zisul partid dominant în regim liber de pluripartidism,

concretizat în faptul că în confruntarea electorală a mai multor partide unul dintre ele se

detaşează mai mult sau mai puţin pregnant, în sensul că trebuie să depăşească un anumit prag (în

jur de 40%) care îl distanţează net de celelalte.

Drept consecinţă, se produce o fărâmiţare a restului eşichierului politic în partide mai

mici, care ar putea, unite, să-i contracareze influenţa (deoarece ele reprezintă, totuşi,

majoritatea), ceea ce se dovedeşte a fi greu de realizat, datorită diversităţii platformelor şi

ideologiilor partidelor respective. Totuşi, există şi posibilitatea contracarării partidului dominant

ca, de exemplu, în Danemarca după alegerile din decembrie 1990, când Partidul Social Democrat

a obţinut 40% din mandate, dar guvernul a fost format de o coaliţie multipartidă întemeiată pe

liberali şi conservatori. Acelaşi lucru s-a întâmplat la alegerile din septembrie 1989 din

Norvegia.

Cel mai des citat ca regim de partid dominant este cel al Italiei în perioada 1948-1979,

perioadă în care democraţia-creştină, principala forţă politică, a obţinut între 38% şi 48%, dar

niciodată majoritatea. Acest fapt a dus la formarea unor guverne de coaliţie axate totdeauna pe

demo-creştini, cu excluderea celui de-al doilea partid (comuniştii) şi atragerea altor forţe politice,

mai reduse ca reprezentare. Aceste condiţii au excelat prin instabilitate, astfel că între 1948 şi

1990 Italia a cunoscut 44 de guverne.

Se apreciază că, după prăbuşirea regimurilor totalitare, majoritatea societăţilor est-

europene au fost atrase de modelul italian, dar îndeosebi Polonia şi România l-au reprodus

integral. Sistemul politic italian se caracterizează prin existenţa în perioada postbelică a circa 53

de guverne, cu media de viaţă sub un an. Modelul politic italian postbelic a devenit clasic o dată

cu referendumul desfăşurat în aprilie 1993, când majoritatea italienilor (din cei 77% participanţi

la vot, 85% au răspuns „da") s-a pronunţat pentru schimbarea sistemului politic caracterizat prin


51

gradul înalt de instabilitate guvernamentală, predispoziţia la crize politice, lipsa alternativei la

putere, dominanta partitocraţiei, sistemul clientelar ocult, conservatorismul structurilor

birocratice etc.

Regimurile politice întemeiate pe sisteme ce cunosc partidul dominant pot facilita

organizarea unor guverne stabile, în cazul când acest partid îşi raliază alte forţe politice în cadrul

unor coaliţii cu şanse de viabilitate (spre ex.: guvernările socialiste din ţările scandinave).

Sistemul totalitar caracterizat prin regimul politic al partidului unic exclude competiţia,

alternanţa la putere şi caracterul liber şi concurent al alegerilor.

5. PUTEREA POLITICĂ. REGIMURILE POLITICE

Concepte-cheie: organizare socială, putere, putere socială, putere politică

Societatea omenească, ca sistem global de un tip deosebit, are capacitatea de a se oglindi

pe sine şi întregul univers, de a se dezvolta şi perfecţiona în permanenta, pe baza unor legi

obiective care au drept particularitate faptul ca se manifesta, prin intermediul oamenilor, ca

tendinţe generale. Mijlocul prin care societatea se regleaza şi autoregleaza şi care asigura

desfasurarea tuturor activitatilor umane, functionarea de ansamblu, îl constituie puterea sub

forma să cea mai generala - puterea sociala. Prin putere socială se întelege capacitatea pe care o

are sau o dobândeste un om sau un grup de oameni de a-si impune vointa altora în vederea

efectuarii unor activitati cu o anumita finalitate, privind dirijarea societăţii spre anumite scopuri.

Potrivit acestui concept, puterea socială apare ca elementul care pune în miscare întregul

angrenaj social pe linia progresului istoric.

Puterea izvoraste din capacitatea omului de a gândi, de a reflecta lumea, şi legat de

aceasta, de a actiona pentru transformarea acesteia în conformitate cu vointa sa. Gândind,

reflectând lumea, omul îşi manifestă totodată voinţa de a realiza activităţi potrivit intereselor

sale. Se poate spune deci ca puterea socială reprezinta forta motrice prin care se realizeaza

dezvoltarea socială în conformitate cu raporturile urmarite, având la baza o anumita ordine.

Reprezentând capacitatea unui om sau a unui grup de oameni de a-si impune vointa

altora, puterea apare sub forma unor relaţii între oameni sau grupuri de oameni, de regula

relaţii de subordonare de la conducatori la conduşi, în care unii îşi impun voinţa altora în

vederea înfaptuirii unor acţiuni, cât şi relaţii de conlucrare între diferite centre ale puterii, în

scopul de realizare de interese comune.

Prin urmare, puterea este o relaţie socială caracteristică oricărei comunităţi umane,

indiferent de dimensiunile ei (familie, trib, popor, natiune), atât la scara naţională , cât şi la scara

internatională. Puterea socială se manifesta sub diferite forme, în funcţie de domeniul de

activitate (putere economica, spirituala), de specificul comunitatii umane (puterea familiala, de

clasa, naţională internatională etc.), precum şi în functie de valoarea unor indivizi sau grupuri de

indivizi de a-si exercita puterea, de scopurile urmarite, de mijloacele folosite etc. Din acest punct

de vedere, puterea se prezinta ca un fenomen gradual, cu intensitati diferite, aflându-se pe o

anumita scara ierarhica, a sistemului social.


52

Puterea socială reprezinta liantul întregului complex de structuri şi forme sociale, pe care

le ordoneaza şi ierarhizeaza. Ea are rolul de a organiza şi dirija viata socială în conformitate cu

scopurile urmarite. Privita prin prisma rolului pe care îl detine în complexul vietii sociale,

puterea constituie un atribut al fiecarui individ, al fiecarui grup de indivizi, în afara acestora

neputând să existe activitate ordonata.

Ca element de organizare şi reglare a vieţii sociale, puterea fixeaza scopurile activitatii

umane, mijloacele pentru realizarea acestor scopuri şi gândirea după care să se acţioneze. Pe

aceasta cale, puterea asigura punerea în valoare a energiilor umane prin acţiuni sociale

organizate. Puterea impune ordinea sociala, iar la rândul ei ordinea socială genereaza putere, cele

doua elemente aflându-se într-o relaţie directă. Fiind un fenomen complex al vietii sociale,

puterea socială are anumite trasaturi, dintre care mentionam:

constituie un element esential şi permanent al relaţiilor sociale, prin intermediul caruia se

asigura functionarea normala a societăţii;

se prezintă sub forma unor centre, nuclee ale puterii ierarhizate pe ansamblul vieţii sociale, în

raport de poziţia socială şi resursele celor care o exercita, precum şi de domeniul de activitate;

reprezintă unitatea organică a doi factori: conducători şi conduşi, indiferent de natura

societăţii, de raporturile care se formeaza pe baza unor convingeri sau constrângeri. Deducem de

aici ca societatea, atât în ansamblul ei, cât şi pe segmente, este alcatuita de conducatori şi

condusi, relaţie ce devine tot mai complexa şi cuprinzatoare pe măsura dezvoltarii sociale. relaţia

dintre conducatori şi condusi se afla într-un continuu proces de fluctuatii sau chiar de schimbari

spectaculoase. De aici, concluzia ca puterea ne apare sub forma unor relaţii de dominatie şi

subordonare;

îmbraca o diversitate de forme în functie de natura domeniului vietii sociale, de specificul

activitatilor şi comunitatilor umane, de specificul sistemului social concret etc. Astfel, puterea se

poate manifesta ca putere: familiala, economica, politica, civila, precum şi ca putere pe plan

national şi international etc.

Puterea politică constituie un subsistem al puterii sociale cu rol determinant în reglarea şi

functionarea vietii sociale, ea reprezentând capacitatea unor grupuri de oameni de a-si impune

vointa în organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii. Puterea politică are anumite

trasaturi care o indivizualizeaza fata de alte forme de putere din societate, precum:

se manifesta la nivelul cel mai general al societăţii, asigurând organizarea şi conducerea ei la

nivel global;

prin forţa de care dispune, detine capacitatea de a coordona celelalte forme ale puterii, pe

care le slujeste, în scopul asigurarii concertarii acestora spre o conducere unitara cu caracter

suveran;

se exercită, de regulă, pe baza unei legislaţii asigurate prin constituţie şi alte legi;

se manifestă în mod organizat, prin intermediul unor institutii politice (stat, partide etc.).

Asadar, puterea politică asigura organizarea societăţii în ansamblul sau, constituind elemental

integrator, liantul principal de legatura a tuturor structurilor sociale, ducând la o conducere

unitara a societăţii. Manifestându-se în mod organizat, în sfera puterii politice intra:


53

puterea suverană a statului, prin capacitatea să de a organiza şi conduce societatea în

interesul comunitatii umane respective şi de a o reprezenta în raporturile cu alte comunitati. De

aceea, statul, cu principalele sale structuri (legislativa, executiva, judecatoreasca), reprezinta

pivotal puterii politice;

partidele şi alte organizatii politice care, prin elaborarea unor opţiuni de organizare şi

conducere a societăţii, pot să asigure exercitarea guvernarii în stat;

mijloacele de informare care, prin capacitatea lor de influentare, au un mare rol în adoptarea

unor atitudini şi impunerea unor poziţii în conducerea societăţii. Pentru îndeplinirea rolului sau,

puterea are mai multe functii:

funcţia programatica, decizionala care consta în elaborarea unor programe, a liniilor

directoare în care elementul esential îl constituie decizia, în conformitate cu care trebuie să se

actioneze. Decizia, asa cum noteaza Burdeau, "angajeaza colectivitatile într-un mod ireversibil,

trasându-le sarcini a caror realizare le afecteaza în întregime" .Prin efectul lor, deciziile

conditioneaza succesul dacă sunt corespunzatoare, dar pot să conduca şi la insucces dacă

blocheaza evoluţia. Prin pozitia centrala a grupului conducator în mecanismul puterii, deciziile

politice devin obligatorii pentru societate, ele luând de regula forma legilor,

decretelor, hotarârilor. Cu cât programul de actiune, deciziile luate concorda cu cerintele

generale ale progresului, cu atât mai mult puterea câstiga în credibilitate şi autoritate;

functia organizatorică constă în capacitatea puterii de a stabili formele organizatorice cele

mai adecvate şi de a mobiliza grupurile sociale asupra carora îşi exercita puterea pe ntru a

actiona în conformitate cu programul adoptat;

funcţia ideologică, de educare a oamenilor în spiritul valorilor ce decurg din programul

stabilit şi prin care se încearca obtinerea adeziunii indivizilor la decizia adoptata;

funcţia coercitivă, de constrângere prin diferite mijloace, fie pentru a determina pe oameni să

actioneze în conformitate cu cele adoptate, fie de reprimare a împotrivirii celor ce se opun;

funcţia de control, de urmarire a modului în care linia stabilita este respectata şi a măsurilor

ce se impun, în conformitate cu legea;

pregătirea de specialişti care să se ocupe în exclusivitate de organizarea vieţii sociale în

conformitate cu vointa puterii politice, îndeosebi în exercitarea guvernarii.

Deoarece puterea se exercita într-un cadru organizat, prin intermediul unor institutii, organizatii,

functiile puterii sunt exercitate întrun mod specific, de fiecare organism în părţe. Si, ca atare, le

vom întâlni, într-o forma sau alta, la institutiile politice, îndeosebi la stat. Puterea politică se

exercita prin diferite mijloace politice, economice, ideologice, juridice, militare etc., aflate într-o

strânsa interdependenta.

În corelaţie cu puterea politică se află puterea civilă, respectiv capacitatea acesteia ca,

prin mijloace de care dispune (organizaţii, mijloace de informare, opinia publică), să impună

puterii politice îndeplinirea misiunii ce i-a fost încredinţată, de a sluji societatea. Prin modul în

care actioneaza în societate, puterea politică se prezinta sub forma democratică sau dictatoriala.

Puterea democratică există atunci când aceasta se constituie ca un rezultat al consultării

şi consimţământului cetăţenilor şi ale carei decizii concordă cu aspiraţiile şi interesele de progres


54

ale societăţii. Puterea dictatoriala (sau alienată) este aceea care nu emană de la popor, apărând ca

o forţă străină şi ostilă şi care nu ţine cont de opţiunile politice ale cetăţenilor. Puterea

dictatorială foloseste mijloace de represiune, îngrădind accesul la actul decizional al membrilor

societăţii, a caror vointa este ignorata şi anihilata prin mijloace coercitive.

Definind puterea drept capacitatea cuiva de a-şi impune voinţa în cadrul unei relaţii

sociale, în ciuda oricărei rezistenţe întâmpinate şi indiferent de factorii care determină această

capacitate, Max Weber consideră a fi o resursă de putere orice conferă unei persoane sau unui

grup un anumit control asupra ceea ce alţii au nevoie sau doresc. El distinge între clase, grupuri

de status şi partide politice, precizând că diferenţa între acestea este determinată de tipurile

diferite de grupuri sociale care le compun, particularizate prin controlul anumitor resurse de

putere: cele economice în cadrul claselor, prestigiul în cadrul grupurilor de status şi accesul la

aparatul politico-administrativ în cazul partidelor politice.

Distribuţia diferitelor surse de putere tinde să fie organizată şi instituţionalizată în

structuri de dominaţie relative stabile pentru fiecare tip de societate. În procesul de

instituţionalizare, un element important îl constituie apariţia fenomenului legitimităţii, considerat

a ocupa un loc central în conceptualizarea weberiană a puterii: puterea acceptată ca legitimă de

către cei asupra cărora este exercitată devine autoritate. În acest sens, Max Weber distinge trei

tipuri ideale de autoritate: a.charismatică, întemeiată pe caracterul sau eroismul unei persoane şi

pe modelul normativ revelat sau impus de acea persoană; b.tradiţională, având la bază credinţa în

supremaţia tradiţiilor şi în acele persoane cărora aceste credinţe le oferă legitimitate; c.raţional-

legală, bazată pe credinţa în legalitatea reglementărilor impuse şi în dreptul celor plasaţi în

poziţii de autoritate prin asemenea reguli, de a emite ordine.

Max Weber a analizat pe larg autoritatea raţional-legală, considerând că birocraţia este un

exemplu tipic în acest sens.

Puterea politică se manifestă ca atare într-un cadru specific de organizare: statul.

În cadrul sociologiei politice, statul este considerat o instituţie politică la fel ca oricare

alta, care dezvoltă relaţii cu celelalte tipuri de instituţii. Totodată, se consideră că analiza puterii

politice presupune introducerea unor concepte cum sunt: autoritate, conducere, ierarhie, partid

politic.

În epoca contemporană, puterea dictatorială îşi dovedeşte tot mai mult incapacitatea de a

se menţine, de a-şi îndeplini funţtia publică de conducere a societăţii, fiind nevoită, sub presiunea

maselor, să cedeze tot mai mult puterii democratice. Puterea dictatorială recurge la mitul politic,

adica la promovarea unor mistificări ale realitatii sociale, la anomie, în care normele de

convietuire socială nu se mai respecta, conducând la o situatie confuză şi de degradare socială.

Valorile politice pe care se sprijină puterea dictatorială devin tot mai anacronice, ducând la

degradarea şi înlaturarea ei.

Ca formă spirituală de alienare a puterii, mitul politic probează faptul ca valorile

politice pe care se sprijina puterea au devenit anacronice, iar ideologia "trebuie" să recurga la

mistificari pentru a bloca înţelegerea incompatibilităţii între valorile puterii devenite mituri şi

aspiratiile grupurilor sociale cele mai largi.


55

În mod cert, justificarea structurilor şi practicilor puterii alienate constituie funcţia

fundamentală a oricărui mit politic. În ceea ce priveşte violenţa, ca ipostază fundamentală de

manifestare a puterii alienate, aceasta semnifică o asemenea reducere a resurselor de care

dispune puterea politică încât ea este "obligată" să recurga consecvent la constrângerea

psihologică şi fizică pentru a obţine o anumită supunere şi pentru a menţine stabilitatea. În

realitate, violenţa din societatea contemporană, constituie instrumentul care ameninţă stabilitatea

socială, anticipând începutul sfârşitului.

Noţiunea de anomie exprimă absenţa sau nesocotirea normelor în cadrul unei societăţi, a

unor colectivitati, starea unei societăţi dereglate, farâmitate. În lucrarea "Teoria socială şi

structura socială", R. Merton face deosebirea între anomia simplă, pe care o identifică cu starea

de confuzie şi anomia acută, care duce, în cele din urmă, la "dezintegrarea valorilor şi

sistemelor".

Constituind o problema centrala a sistemului politic, puterea politică are capacitatea de a

asigura ordinea, progresul social, bunastarea cetăţeni lor, acest lucru fiind însa conditionat de

caracterul democratic al elementelor cu care operează.

6.AUTORITATEA ŞI LEGITIMITATEA

Concepte-cheie: autoritate, autoritate politică, legitimitate, legitimitate politică, legitimitate

civilă, supunere, consens, autoritate absolută, autoritate intemeiată

În exercitarea rolului sau în cadrul societăţii, puterea politică utilizează o serie de

mijloace economice, sociale, politice, ideologice, folosind fie metoda convingerii, fie pe cea de

constrângere pentru a-si impune propria vointa. Capacitatea puterii de a-si impune vointa să în

societate printr-o diversitate de mijloace, pentru a-i asigura stabilitatea şi functionalitatea,

constituie autoritatea politica. Autoritatea politică este o ipostaza a puterii politice reprezentând

modalitatea concreta de manifestare a puterii.

Forţa puterii politice este cu atât mai mare cu cât autoritatea politică se realizează, mai

ales, prin convingere, prin adeziunea măselor la activitatea puterii politice. Asadar, adevarata

autoritate politică este aceea prin care puterea se impune preponderent prin convingere. Cea mai

simpla definitie a autoritatii politice ar putea fi capacitatea puterii de a obtine ascultare fara

constrângere. Concludent în aceasta direcţie este faptul ca însusi cuvântul de "autoritate" provine

de la latinescul "auctoritas" - forta de convingere, desemnând capacitatea unor persoane, grupuri

de persoane sau institutii de a obtine, în virtutea unor calitati sau împuterniciri, respect şi

ascultare fata de actiunile promovate.

Stabilitatea societăţii este legată în mod direct de forta puterii ca autoritate politică. În

vorbirea curenta, când ne referim la putere politică avem, de fapt, în vedere autoritatile politice,

întrucât autoritatea politică este modul concret de manifestare a puterii, un alter ego al acesteia.

Cu alte cuvinte, autoritatea politică este ipostaza puterii când se bazeaza pe forta argumentelor, şi

nu pe argumentul forţei. De fapt, orice putere politică, atunci când are ca suport numai forta, îşi


56

pierde treptat autoritatea, ceea ce marcheaza momentul declinului, realitate care duce inevitabil,

mai devreme sau mai târziu, la pieirea sa. Indiferent de contextual în care se exercita, sensul

central al autoritatii este acela de a fi un fenomen politic, o ipostaza a puterii. "Puterea", afirma

R. Bierstedt, "este cea care confera autoritate unui ordin, dar o putere autorizata,

institutionalizata".

Autoritatea, fiind un drept recunoscut puterii, este expresia unor relaţii sociale şi se

distinge de celelalte forme de autoritate prin modalitatile sale de constituire, cauzele apa ritiei,

funcţia specială şi aria de manifestare - societatea globala. O trasatura caracteristica a autoritatii

o reprezinta prezenta acesteia în cadrul oricărei organizari sociale, inclusiv al celei politice. după

cum observa Petre Andrei în lucrarea "Sociologia generala", elementul fundamental care serveste

drept reglator al relaţiilor dintre indivizi este o autoritate cu forme şi aspecte foarte diferite, după

gradul de dezvoltare a societăţii.

Aprofundând relaţia de autoritate politică, P. Andrei considera ca aceasta are o mare

influenta asupra oamenilor şi un mare rol în organizarea sociala. "Autoritatea politică - scrie el -

indiferent dacă este o persoana sau sunt mai multe, are câteva caracteristici care o deosebesc de

cea religioasa şi prin care ea îşi poate îndeplini rolul sau. Autoritatea politica, în primul rând,

are putere de constrângere exterioara, recurgând chiar la mijloace brutale şi putând neglija cu

totul conceptiile şi vointa proprie a unui individ atunci când sunt în joc interesele tuturor".

Aşadar, autoritatea politică, pe lângă puterea de convingere care trebuie să fie

determinantă, are şi putere de constrângere îndreptata împotriva actelor antisociale şi

antinationale. Experienta arata ca autoritatea politică nu este nelimitata. Ea se schimba dacă vine

în conflict cu vointa majoritatii, pentru ca autoritatea care înabusa personalitatea omului nu poate

duce decât la declin, mai ales, spiritual, moral şi deci nu poate fi de durata. Astfel, autoritatea

politică apare ca vointa grupurilor sociale aflate la conducere, vointa extinsa la scara societăţii

globale, fiind prezentata ca "voinţa a tuturor", deci legitimă. Prin urmare, autoritatea politică se

refera la cadrul instituţional în care folosirea puterii politice este organizată şi legitimă.

Strâns legată de putere si, respectiv, de autoritate politică exista legitimitatea. Cuvântul

legitimitate provine din latinescul "legitimus - conform cu legea".

Legitimitatea politică reprezintă capacitatea puterii de a se revendica de la ceva, de la un

anumit fapt care s-o justifice. Ea constituie un principiu conform caruia un sistem de

guvernamânt, puterea politica, se exercita pe baza unui anumit drept conferit, de regula, de

guvernanţi, pe baza unor întelegeri legiferate. Constituind recunoasterea de catre cetăţeni a unui

drept de guvernare al puterii politice, legitimitatea politică confera puterii autoritatea politica. O

putere cu cât este mai legitima, cu atât autoritatea ei politică este mai mare.

Constituind o înţelegere între conducători şi conduşi, legitimitatea politica, ca şi puterea

politica, are un caracter istoric. Din acest punct de vedere, istoria înregistreaza doua forme de

manifestare a legitimitatii: legitimitate divina şi legitimitate civila. Ideea legitimitatii divine a

puterii politice o întâlnim înca din antichitate, când puterea monarhului era considerata divina.

Aceasta situatie se mentine şi în perioada medievala a monarhiilor absolutiste si, chiar mai târziu,

în perioada monarhiilor constitutionale sau a altor forme de guvernamânt, când, cel putin în


57

parte, puterea este considerată de esenţă divină. Desi puterea politică se legitima prin natura

divină a monarhului, fara consultarea maselor, cel putin în perioadele sclavagista şi feudală,

aceasta avea temei datorita faptului ca, pentru asigurarea organizarii societăţii, se impunea

existenta unei puteri politice care, în acele conditii ale nivelului limitat de cunoastere, pentru a

exista şi functiona, conducatorul statului trebuia să aiba o legitimitate.

Legitimitatea civilă a puterii politice poate fi considerata forma superioara de

legitimitate, pentru ca are la baza acordul şi vointa cetăţenilor, în legatura cu exercitarea

puterii. Legitimitatea civila a puterii politice include doua conditii de baza: pe de o parte,

formularea unor obiective în dezvoltarea societăţii, în concordanta cu cerintele progresului

istoric, iar pe de alta parte, prin obtinerea acordului cetăţenilor în exercitarea puterii în

realizarea scopurilor propuse.

De regula, legitimitatea civila a puterii se realizeaza prin alegeri libere pe baza de vot cu

caracter universal, direct şi secret, prin referendum, sondaj de opinie şi alte modalitati.

Legitimitatea puterii trebuie să se realizeze în permanenta prin actiuni, care să probeze valoarea

ei data de consensul dintre aceasta şi cetăţeni .

Prin consens se exprimă o stare de consimţământ general, fie cu privire la o anumită

problemă importantă, fie în legatura cu întregul ansamblu privind organizarea şi conducerea

societăţii.

Consimţământul puterii politice se poate realiza (într-o anumită problema) şi prin

unanimitate de pareri, fie şi numai prin supunerea la vot, în timp ce consensul se realizeaza

printr-un acord scris sau tacit, care poate să însemne şi anumite compromisuri. Consensul

reflectă existenţa unei virtuale unanimitati de opinii în legătura cu modul de actiune al puterii, de

regula, în problemele fundamentale şi care se refera la ceea ce-i uneste pe oameni, şi nu la ce îi

deosebeste.

Consensul politic se poate realiza pe o scara mai largă între mai multe organisme politice

asupra unor probleme fundamentale ale vietii politice din cadrul unui stat. Se poate conchide ca

prin consens politic desemnam vointa subiectilor politici de a asigura functionarea globala a

societăţii, pe baza unor decizii inspirate nu de ceea ce îi deosebeste, ci de ceea ce îi uneste. În

acest fel, realizarea consensului politic devine o proba de maturitate şi de cultura politica, de

responsabilitate civica majora. Strâns legate de legitimitatea politică sunt notiunile de forta

politică si, respectiv, influenta politica.

Prin forţa politică se poate întelege capacitatea puterii de a folosi în mod corespunzator

şi la momentul potrivit, mijloacele de care dispune. Experienţa istorica arata ca, diferite puteri

politice, desi dispuneau de toate mijloacele adecvate nu au avut capacitatea de a le folosi, sau de

a le folosi corespunzator. Fara îndoiala, în manifestarea ei sociala,puterea este o "forta latenta".

Altfel spus, forta este "puterea în actiune". Întrucât "puterea simbolizeaza forta" ce poate fi

aplicata în orice situatie sociala, rezulta ca puterea nu este nici forta şi nici autoritate, dar ea

conditioneaza exis tenta ambelor fenomene. Prin urmare, puterea este abilitatea de a folosi forta

nu folosirea reala a acesteia. Din aceasta perspectiva se poate afirma ca puterea este capacitatea

de a introduce forta într-o anumita situatie.


58

Există situatii în care unii politologi identifica puterea (politica) cu forta (politica),

considerând ca forta ar fi o componenta, o ipostaza a puterii. Spre exemplu, în unele doctrine

politice puterea este identificata cu forta lor, aceasta din urma fiind redusa la forta militara.

De aceea, trebuie subliniat ca forţa politică trebuie să dispună de o multitudine de mijloace

politice, economice, militare, diplomatice, culturale etc., accentul trebuind să cada pe mijloacele

de convingere, pe utilizarea decvata a tuturor mijloacelor.

În strânsă legătura cu forţa politică se manifesta influenţa politică. Termenul "influenţă"

(lat. "influere - a curge, a penetra, a se strecura în...") semnifică o acţiune pe care o persoană, un

grup, o instituţie o exercită asupra altora, modificându-le starea, comportarea faţă de cea

anterioară, ea având drept conţinut un complex de acţiuni politice, întreprinse mai mult sau mai

puţin deliberat, pentru a forma sau a modifica comportamentele politice ale unor indivizi, grupuri

s.a.

Aşadar, influenţa reprezinta un mijloc de a extinde, argumenta sau a obtine

consimtamântul fata de puterea existenta, ea neputând fi identificata cu puterea însasi. Influenta

este însotitorul firesc al puterii, mijlocul sau normal de actiune, un substitut sau efect al puterii,

dar nu puterea însasi. Concepută ca o relaţie între persoane, între grupuri de indivizi, prin care

cel care exercita influenta reuseste să determine din părţea celor influentati o comportare dorita

de primul, influenta politică se manifesta în complexul unor interese şi relaţii de grup pentru

putere prin recurgerea la diferite mijloace economice, politice şi psihologice, vizând cucerirea

sau mentinerea puterii politice.

Întrucât influenţa politică se exercită, în principal, prin intermediul puterii, ea reprezintă

un complex de interese şi relaţii angajate în lupta pentru puterea politică. În strânsă legatură cu

puterea politică, autoritatea politică şi legitimitatea politică se mai afla şi prestigiul politic.

Sintagma "prestigiu politic" desemneaza o apreciere pozitiva de care se bucura o persoana, un

organism politic, un grup în virtutea valorilor şi actiunilor promovate. Fiind strâns legat de

sistemul de valori acceptat şi promovat într-o anumita etapa istorica, prestigiul politic este definit

ca influenta exercitata, ca o ipostaza a autoritatii unei persoane, în care precumpanitoare sunt

elementele de ordin moral, afectiv, şi nu puterea şi mijloacele de influentare. Desi puterea

politică şi prestigiul politic nu coincid, ci se manifesta direct, totusi, prin faptul ca uneori

prestigiul este legat de putere, unele grupuri puternice actioneaza pentru a deveni prestigioase,

iar altele prestigioase, pentru a deveni puternice.

Chiar atunci când acţiunile de influenţare din partea puterii vizează modificarea

comportamentului obiectului influenţei, prestigiul nu apare decât accidental ca fiind legat de

putere. Totuşi, prestigiul politic desemnează şi autoritatea, o apreciere pozitivă a puterii în raport

direct cu sistemul de valori promovat de aceasta. Între putere şi prestigiul politic există şi o

relaţie directă, în sensul că forţa puterii este cu atât mai mare cu cât se bucură de un prestigiu

sporit. În mod cert însă, nu în toate cazurile, prestigiul conferă în mod automat şi forţă.

Exercitarea democratică a puterii politice rămâne o problemă esenţială ale cărei mecanisme

trebuie mai profund cunoscute pentru a o determina să actioneze cât mai bine în interesul

societăţii.


59

Prin urmare, referindu-se cu deosebire la calităţi strict individuale, prestigiul, nu trebuie

confundat cu puterea şi nici cu politica, pentru că prestigiul nu poate fi, în nici un caz, suficient

pentru a crea putere, el fiind numai un însoţitor firesc al puterii.

În teoria actuală a puterii, tema referitoare la autoritate are o importanţă crucială, întrucât

nu există posibilitatea de a consemna devenirea democratică a puterii, cu tot ce ar presupune

aceasta, fără a consemna autoritatea ca fenomen sau ipostază a puterii24

, întreaga teorie a

legitimităţii puterii (a credibilităţii ei şi a consensului de care se bucură sau nu) este un capitol

integrat în analiza teoretică a autorităţii şi, în bună măsură, teoriile sociologice despre rolul

personalităţilor, al elitelor şi al claselor politice se înscriu tot aici în mod normal, nu poate exista

o societate stabilă din punct de vedere politic şi care să evolueze fără a risca rupturi violente în

absenţa autorităţii recunoscute (indiferent cum se' obţine această recunoaştere) ca putere

legitimă.

În lumea contemporană, problema puterii şi autorităţii tinde să capete o importanţă şi mai

mare decât s-a putut ea manifesta ca atare în întreaga perioadă postbelică. Prăbuşirea în lanţ a

regimurilor totalitar-comuniste tradiţionale a însemnat, de fapt, o uriaşă invalidare pe plan istoric

a unor sisteme politice, economice şi sociale a căror autoritate s-a compromis definitiv în ochii

opiniei publice din ţările respective şi pe plan mondial. S-a mai demonstrat o dată, şi încă pe

scară planetară, că forţa şi manipularea nu-i sunt suficiente puterii pentru a se putea menţine dacă

regimurile sunt lipsite de autoritate şi de un minim consens.

Pe de altă parte, în multe societăţi actuale puterea se clatină, există instabilitate

persistentă care, în destule cazuri, degenerează în războaie civile şi în genocid. Desigur, cauzele

sunt multiple (şi nu de puţine ori, cum ar fi chiar în fosta Iugoslavie, conflictele interne sunt

întreţinute şi din exterior), dar este evidentă şi absenţa unei autorităţi stabile şi recunoscute ca

atare.

Chiar şi în cazul fostelor ţări comuniste aflate, multe dintre ele, în stare de criză şi de

tranziţie se observă încă absenţa unei autorităţi politice definitiv consolidate şi care să se bucure

de un suficient consens din partea electoratului, precum şi de o prestanţă internaţională pe

măsură.

Din toate aceste motive şi altele care mai pot fi invocate, studiul autorităţii ca putere

stabilă şi consolidată, consfinţită prin reguli şi proceduri definitiv consimţite şi validate de

practica istorică este de certă actualitate.

În cadrul sistemului politic, autoritatea reprezintă acel alter ego al puterii, care-i asigură

acesteia stabilitatea, presupunând concordanţa dintre obiectivele puterii şi interesele majorităţii

sociale. Sub acest din urmă aspect, autoritatea exprimă legitimitatea puterii.

Aşadar, ce fel de diferenţieri putem opera între putere şi autoritate politică? în ce măsură

analiza teoretică le poate prezenta ca fenomene distincte, de vreme ce scopul lor este identic -

realizarea conducerii la nivel social global ?

Ceea ce le diferenţiază, de fapt, sunt tehnicile folosite pentru realizarea acestor decizii; în

timp ce puterea presupune folosirea constrângerii materiale (a sancţiunii negative), a forţei,

pentru mdepjirurea lor, autoritatea se prevalează de legi, de caracterul său legitim sau de


60

consensul celor care i se supun. în evoluţia sa, orice regim politic tinde să se prezinte în

interiorul ţării ca autoritate, i timp ce, în afara acesteia, el apare în ipostaza puterii.

Aşadar, cea mi simplă definiţie a autorităţii politice ar putea fi capacitatea de a obţine

ascultarea în absenţa constrângerii. După cum remarca şi sociologul american Robert Bierstedt,

„într-un sens mai larg, societatea este sinonimă cu ordinea - iar autoritatea serveşte drept

fundament pentru o mare parte din ordinea pe care societatea o manifestă". Din acest punct de

vedere, raporturile de autoritate sunt specifice fiecărui grup social, ca o condiţie a coeziunii

acestuia. Prezentarea acestei ipostaze a puterii drept expresia supunerii spontane a tuturor (sau

măcar a majorităţii sociale) în faţa autorităţii legitime are o puternică încărcătură ideologică.

În cazul unor regimuri reacţionare, preocuparea propagandei este de a susţine că puterea

şi exponenţii săi reprezintă unica autoritate legitimă. Alteori, analiza corelaţiei dintre autoritate şi

libertate, de pe asemenea poziţii, determină reacţii antiprogresiste la adresa nesupunerii faţă de

putere, o adevărată inversare de cauze în explicarea caracterului tiranic al unei puteri. Guvernul

şi supunerea faţă de o lege comună sunt, în mod evident, condiţii necesare pentru libertatea

socială. Cu cât puterea guvernului este recunoscută mai mult, cu atât libertatea se poate

manifesta în viaţa socială. Cu cât un popor se împotriveşte unui guvem, cu atât mai represiv tinde

să devină acel guvem. Aceasta este cauza pentru care un popor nesupus faţă de legi va avea un

guvem tiranic, deşi opusul nu este neapărat necesar. A considera supunerea sau conformismul

faţă de putere, indiferent de natura acesteia şi de baza ei socială, drept cauză a libertăţii,

înseamnă nu numai un refuz al analizei istorice obiective, ci tentativa de a anula adevărata

semnificaţie a libertăţii şi a fundamentelor sale politice, de a justifica orice tiranie.

Legitimitatea reprezintă un fenomen social în legătură nemijlocită cu actul întemeierii

puterii, cu învestirea acesteia cu atributele autorităţii şi cu capacitatea de a servi progresului

politic şi social al societăţii respective.

Una dintre cele mai răspândite definiţii ale legitimităţii puterii din literatura sociologică

actuală se referă la consensul pe care această putere îl întruneşte în rândul celor care se supun.

Maurice Duverger consideră în acest sens că „... singura sursă a legitimităţii unei puteri constă

în faptul că ea este conformă schemei de legitimitate definită de sistemul de valori şi norme al

colectivităţii în cadrul căreia se exercită şi că asupra acestei scheme există un consens în

interiorul colectivităţii”.

Asemenea definiţii care caută să fundamenteze legitimitatea pe adeziunea şi consensul

unei majorităţi sociale reproduc aproximativ corect natura ei reală, dar nu exprimă decât sensul

subiectiv al legitimităţii. Este, într-adevăr, posibil ca adeziunea populară faţă de puterea politică

să fie conformă cu aspiraţiile maselor şi în acest sens aprecierea amintită este corectă. Dar există

situaţii în care consensul faţă de politica puterii este obţinut printr-o intensă manipulare a unor

categorii sociale, prin denaturarea adevărului istoric sau a adevăratelor interese populare (cazul

regimurilor fasciste şi comuniste este tipic în acest sens). Regimurile reacţionare sunt tentate să

prezinte interesele unei minorităţi dominante ca fiind conforme cu ale majorităţii şi întregul

arsenal ideologic este folosit pentru un asemenea scop.


61

Carl Friedrich consideră autoritatea drept capacitatea de a elabora raţional scopurile

politice şi de a le justifica adepţilor prin referire la valori şi la tradiţie. După el, geneza autorităţii

este valoarea şi nu legitimarea. „Unei înţelegeri a autorităţii politice drept capacitatea elaborării

raţionale a valorilor valabile, folosite în comun, îi corespunde un accent pus pe valorile esenţiale,

în contrast cu o înţelegere bazată pe etica formalistă a comenzii".

Întemeierea pe valori este caracteristica autorităţii, iar libertatea este apreciată drept

cadrul specific de realizare a relaţiei de autoritate. Rezultantă a unei confruntări permanente între

voinţe care se va autonome, ea nu se menţine decât dacă este recunoscută ca o valoare şi

asigurată ca un drept; întotdeauna autoritatea trebuie recunoscuta în mod liber, acceptată în mod

liber şi nu prin constrângere. Ea poate fi refuzată în mod liber atunci când anumite decizii ale

sale sunt nedrepte. în sens autentic, plenar, autoritatea implică, deci, şi rezistenţa virtuală,

posibilitatea refuzului ca o manifestare a confruntării libere în relaţiile de autoritate. Libertate în

act nu există ca autoritate decât prin libertăţi şi numai atât timp cât acestea o recunosc. Din

aceste motive, orice autoritate pune îh esenţă problema justificării sale, iar aceasta ţine de

valori. Desigur, ca fapt de putere, autoritatea implică dreptul de a se face ascultată, precum şi

capacitatea de a obţine efectiv supunerea.

O autoritate este fundamentată atunci când obligaţia de a se supune, care îi corespunde,

este, de asemenea, întemeiată. Nu există, aşadar, cum s-ar putea crede în aparenţă, un conflict

ireductibil sau o opoziţie între libertate şi autoritate, în tradiţia gândirii politice găsim această

legătură între ordine şi libertate: în fond, nu poate exista cu adevărat libertate fără ordine,

libertatea autentică fiind creatoare de ordine şi respingând anarhia. Ordinea este, deci, necesară

libertăţii. A exista în mod liber înseamnă a participa la ordine, care rezultă din structurile

autorităţii şi ale puterii.

Contrar a ceea ce s-ar fi putut imagina, deşi libertatea şi autoritatea se exclud, libertatea

dă naştere autorităţii şi o fondează în realitate, din moment ce această libertate este aceea a unei

fiinţe sociale.Dar nu există autoritate absolută, adică o autoritate căreia să-i corespundă obligaţia

absolută a supunerii, executarea necondiţionată a deciziilor sale. Realitatea socială arată că

dispoziţiile autorităţii nu sunt urmate fără ezitare şi fără discernământ de către diverse grupuri

sociale. Astfel că o autoritate nu este întemeiată decât dacă este înţeleasă şi conformă cu

aspiraţiile celor care o urmează. Când există conflicte de interese, regula unanimităţii faţă de

autoritate este cu totul improbabilă, iar organizarea consensului şi a legitimităţii nu poate fi decât

o încercare de conciliere a feluritelor contradicţii care apar datorită manifestării unor asemenea

fenomene.

În principiu, un regim nu poate fi recunoscut ca legitim de către poporul în cauză decât

dacă el reprezintă un consens al maselor şi dacă asigură realizarea efectivă a aspiraţiilor

fundamentale ale acestora.

Singurele valori care pot legitima, într-o epocă dată, o anumită putere trebuie să ajungă la

norme profund şi general încercate de opinia publică, fie că sunt trăite la nivelul reacţiilor difuze

ale maselor, fie că pot da loc la argumentări gândite şi lucide, susceptibile de a fi înţelese îh mod

generaL „Guvernul bun, ale cărui realizări sunt bune, cel care asigură înfăptuirea efectivă a


62

dreptăţii şi a binelui comun este singurul guvern legitim”, susţine Raymond Polin, recunoscând

însă că legitimitatea unui guvernământ este funcţie de o ipoteză asupra valorii operelor sale

probabile.

Legitimitatea unui regim nu poate fi recunoscută odată pentru totdeauna, ea trebuie

supusă mereu unei revizuiri deoarece trebuie să existe mereu o concordanţă între valorile

proclamate iniţial şi realizările sale ulterioare.

Legitimitatea unui tip istoric de autoritate este asigurată de natura valorilor politice pe

care forţele sociale care au cucerit puterea le promovează, de măsura în care aceste valori servesc

progresului istoric al societăţii respective.

Autoritatea politică se diferenţiază în raport cu puterea după natura elementelor care o

întemeiază şi îi conferă substanţialitate şi după metode folosite pentru a-şi realiza obiectivele

propuse. Dacă puterea se sprijină pe ierarhii şi pe diviziunea necesară între „sus şi jos",

autoritatea ne apare ca un complement necesar al puterii, care menţine şi consolidează osmoza

firească între majoritatea socială şi reprezentanţii puterii. Ea se întemeiază pe valorile progresiste

ale societăţii respective, în măsura în care aceste valori sunt promovate şi îşi menţin valabilitatea

istorică.

Spre deosebire de putere, care mizează şi pe constrângere, autoritatea se întemeiază pe

consensul unei majorităţi faţă de obiectivele conducerii, adică pe legitimitate şi decurge nu din

ierarhie, ci din reglementările normative, inclusiv cele morale, care sunt expresia valorilor

fundamentale. înainte de orice, autoritatea se edifică pe democraţie, înţeleasă în sens larg:

întreţinerea unui circuit continuu şi sănătos, cu dublu sens, de persoane şi de informaţii între

structurile ierarhice ale puterii şi opinia publică ce sprijină puterea; controlul social asupra

procesului de realizare a puterii şi mai ales participarea, din interiorul structurilor puterii, la

realizarea proceselor de decizie şi control.

Raportul dintre putere şi autoritate nu trebuie văzut într-un sens abstract, ca o trăsătură

generală a structurilor politice dintr-o societate; complementaritatea raporturilor dintre putere şi

autoritate trebuie analizată în modul de funcţionare a fiecărei instituţii, în primul rând a

partidelor şi statului, precum şi a celorlalte elemente ale sistemului politic. Deoarece orice

instituţie politică ia fiinţă ca urmare a unor principii politice pe care le exprimă şi le promovează,

autoritatea sa va decurge din aceste principii şi din reglementările normative.

Autoritatea, ca dimensiune şi ipostază a puterii politice, depinde de modul de funcţionare

a sistemului politic luat în ansamblu, de totalitatea proceselor obiective şi subiective, materiale şi

spirituale care concură la realizarea puterii. în acest sens, autoritatea reprezintă o rezultantă,

mereu ut schimbare, a faptelor puterii, a modului în care scopurile acesteia reuşesc să se

identifice cu cele ale societăţii în ansamblu, ale principalelor grupuri şi clase ce compun

societatea. Orice fapt de putere este susceptibil să fie interpretat din perspectiva autorităţii şi

dobândeşte o asemenea dimensiune atunci când sistemul politic realizează valori şi scopuri

progresiste şi când există acordul necesar între scopurile şi mijloacele puterii. Cu prioritate însă,

se cuvine evaluat rolul unor elemente fundamentale în sistemul puterii, care, împreună, pot

conferi sau, dimpotrivă, anihila dimensiunea de autoritate a faptelor puterii: personalitatea


63

politică (liderul) şi regimul politic. Nici un fel de analiză a sistemelor social-politice

contemporane, luate în dinamica lor (uneori extrem de accentuată şi de contradictorie), nu poate

eluda aceste componente care, în interdependenţa lor, definesc evoluţia oricărei societăţi.

Legătura dintre personalitate şi dinamica unui sistem politic se realizează pe multiple

coordonate, între care, desigur, cele care ţin de calităţile individuale, de trăsăturile psihosociale

ale persoanei în cauză imprimă un caracter specific relaţiilor de putere, dar acestea sunt departe

de a epuiza această interdependenţi.

Sociologia politică actuală consemnează drept personalizarea puterii această ascendenţă

a liderilor politici ca exponenţi ai energiilor unor naţiuni, ca simbol al unor aspiraţii către care

tind în mod justificat popoarele recent eliberate. O autoritate abstractă, emanând din instituţii,

disimulează figura conducătorilor. Dar, pe de altă parte, aceleaşi societăţi sunt din ce în ce mai

tentate să se elibereze de puterea instituţiilor; societăţile se ataşează unei autorităţi pe care ele nu

o concep decât încarnată în persoana oamenilor care conduc. Este fenomenul bine cunoscut al

personalizării puterii pe care, desigur, epoca noastră 1-a făcut vizibil hi mod deosebit.

Motivaţia reală a producerii unui asemenea fenomen nu poate fi unilaterală şi deci

simplistă. Autori ca Georges Burdeau, R.-G. Schwarzenberg, M. Duverger ş.a., care se ocupă de

analiza lui, îi constată prezenţa şi în cazul unor popoare aflate la începutul evoluţiei lor politice,

încă lipsite de maturitatea şi cultura necesare, dar şi în sistemele politice ale unor naţiuni

evoluate.

Puterea apare ca manifestarea tangibilă a unei mari efervescenţe naţionale privind

scopurile sistemului politic şi ale ordinii sociale, în general. Colectivitatea socială, poporul în

cauză se află într-un moment istoric din existenţa sa când destinele îi sunt repuse în cauză şi când

se resimte acut necesitatea de reînnoire; astfel, grija pentru destinul comun şi acordul necesar

asupra valorilor fundamentale vor constitui baza puterii unui om care simbolizează în cea mai

mare măsură aspiraţiile naţionale. Prin trecutul său, prin lărgimea vederilor sale, prin voinţa

constantă de a nu fi prizonierul nici unei prejudecăţi înguste ori al unor interese egoiste de grup,

personalitatea respectivă devine ecoul tuturor elementelor voinţei colective.

În cazul personalizării puterii, un om simbolizează, întruchipează naţiunea, statul, el se

identifică cu poporul care se recunoaşte în el. Nu este vorba de o substituire prin persoană a

instituţiilor politice (a celor de stat, de exemplu) ca în cazul puterii personale, ci de faptul

În societăţile moderne al Europei, raporturile dintre indivizi şi stat, între politicieni şi

cetăţeni reflectă faptul că statul a pierdut autoritatea, în parte din cauza ineficientei unora din

acţiunile sale, în parte din cauza proceselor de individualizare. Persoana se bazează din ce în ce

mai mult pe o morală personală, iar această evoluţie relevă mai multe aspecte, ce exprimă

întărirea independenţei individului. Procesul de individualizare din societăţile noastre a deschis

noi domenii de libertate personală pentru mulţi. Echilibrarea raporturilor dintre stat şi persoane şi

înlăturarea simbolurilor depăşite ale autorităţii statale pot fi, de asemenea, considerate ca o

contribuţie utilă la emanciparea cetăţeanului. Libertatea individuală şi împlinirea personală nu

sunt numai realităţi, ci şi valori care merită să fie apărate.


64

Statul reprezintă neîndoielnic un cadru instituţional al societăţii, a cărui legitimitate este

fondată pe principii democratice. Aceasta presupune dezvoltarea unui consens rezonabil asupra

repartiţiei valorilor între stat şi societate, delimitarea riguroasă a funcţiilor şi atribuţiilor statului,

precum şi ale societăţii civile. Aceasta are în vedere şi faptul că democraţia, în ciuda tuturor

slăbiciunilor sale, rămâne singurul sistem de guvernare valabil pentru progresul social,

apreciindu-se că dacă statul respectă rolul fiecărui cetăţean, împreună vor fi capabili să facă faţă

sfidărilor acestui sfârşit de secol.

Neosocial-democraţia românească actuală îşi propune şi militează pentru ca în ţara

noastră să se creeze şi să se consolideze structurile fundamentale ale societăţii democratice

moderne: economia de piaţă, statul de drept şi o societate civilă atentă şi reactivă la deciziile

guvernamentale. Susţine implicarea parţială a statului în economie pentru reglarea procesului de

tranziţie spre economia de piaţă - un fel de dirijism, intervenţionism prin pârghii económico-

financiare, menit să asigure echilibrul social prin menţinerea sub control a inflaţiei şi protecţia

socială a oamenilor, cu precădere a grupurilor dezavantajate.

Neosocial-democraţia românească reprezintă interesele clasei medii, care integrează:

salariaţi, proprietari acţionari, întreprinzători particulari, proprietari de pământuri, pensionari,

tineret (specialiştii occidentali nu includ în clasa medie ultimele două categorii).

Sindicatele constituie un suport esenţial al neosocial-democraţiei româneşti, deoarece ele

sunt singurele organizaţii care funcţionează în virtutea aspiraţiei de a apăra interesele grupurilor

sociale care vor furniza „substanţa" clasei medii în România.

Societatea modernă este aceea în care coexistă simultan consensul şi conflictul; căutarea

consensului „tuturor" are efect paralizant şi duce la totalitarism; statul moral este cel care

respectă omul cu aceeaşi vigoare proprie şi societăţii civile, astfel că democraţia este acolo unde

cei care iubesc libertatea îi domină pe cei care iubesc puterea. Dacă politica nu vine în ajutorul

oamenilor care muncesc, nu este o politică democratică, ajungându-se la starea de oboseală în

funcţionare a sistemului social sau chiar la gripajul care poate genera disruptivitate socială.

Pentru tranziţia la economia de piaţă şi statul de drept nu există modele, ci doar

precedente, nu sunt soluţii brevetate sau brevetabile. în acest context, detaşarea politicii de

economie este în lumea contemporană o imposibilitate. Cele trei elemente de bază, determinante

ale politicii drepturilor omului, economia şi politica externă, sunt criteriile care dau măsura

existenţei democraţiei în sine sau doar ca element de suprastructură, ultimul fiind probat de

existenţa şi manifestarea pluralismului politic în forma institu-ţionalizată, respectiv

pluripartidism şi separaţia puterilor în stat.

Spre deosebire de doctrina liberală (J. Bentham, M. Friedman şi F. A. Hayek), în viziunea

căreia capitalismul este singura bază asigurătoare a democraţiei, ceea ce reduce pluralismul la

doi actori majori - libertatea individului şi parlament -, doctrina social-democratică modernă se

întemeiază pe pluralismul reprezentat de capital, democraţia reprezentativă, salariaţi şi statul

intervenţionist. în general, în lumea postbelică, toate cele patru forţe intervenind în decizia

politică.


65

Neo-social-democraţia se distinge prin conotaţii specifice faţă de neoliberalism. În timp

ce neosocial-democraţii cred în perfectibilitatea progresivă a oamenilor, neoliberalii afişează

scepticism. Neoliberalii conservatori identifică democraţia cu economia de piaţă, iar neo-social-

democraţii apreciază că economia de piaţă este doar o componentă a democraţiei.

În timp ce neo-social-democraţii consideră solidaritatea ca valoare general-umană,

neoliberalii exagerează rolul individualismului, uneori chiar elogiind egoismul. Ambele doctrine

consideră egalitatea indivizilor mai curând ca o egalitate a şanselor decât a condiţiilor.

Neo-social-democraţia sau social-democraţia modernă, acceptă liberalismul politic,

susţine statul social-subsidiar şi libertatea economică -starea naturală a economiei de piaţă într-o

economie mixtă ca proprietate, cu proprietate privată garantată legal şi preponderentă; exprimă,

ca mişcare, interesele clasei medii, aspiraţiile ei de a obţine echilibrul social, accesul la cultură,

educaţie şi trai decent pentru toţi. Mijloacele de realizare sunt democraţia, instituţiile statului de

drept, economia de piaţă guvernată de voinţa emancipării sociale prin performanţă economică,

meritocraţia în managementul politic, economic, social, cultural şi educaţional.

7. STATUL-INSTITUŢIE CENTRALĂ A SISTEMULUI POLITIC

Concepte-cheie: instituţie politică, instituţii ale statului, stat tehnocratic, stat

totalitar, stat democratic, stat de drept

Statul reprezintă principala instituţie a sistemului politic, deoarece, prin intermediul său

se realizează elementele esenţiale ale organizării şi conducerii societăţii. Datorită acestui fapt,

problematică statului ocupă o importantă pondere în aria de investigaţie a fenomenului politic.

Problema definirii statului a constituit o preocupare a oamenilor de ştiinţă încă din

antichitate şi care continuă şi în prezent. Există o mare diversitate de păreri privind definirea

statului, având fiecare, luate în parte, elemente raţionale care contribuie la elaborarea unei

definiţii cât mai corespunzătoare a conceptului de stat.

Noţiunea de stat provine de la latinescul "statius" care, inţial, desemna o "stare de repaus".

Romanii mai foloseau şi termenul "civitas", semnificând "cetate, stat", precum şi "res publica"

aproximativ cu acelaşi înţeles. În limba greacă veche "polisul” desemneaza cuvântul "stat",

"cetate". Germanii au interpretat noţiunea de "statius" în sensul de "land", cu semnificaţia de

"stat", "ţară", vizând organizarea politică statală.

Expresia "statio" apare pentru prima dată în lucrarea lui N. Machiavelli "Il Principe", în

strânsă legătură cu făurirea unităţii statale. Abia în secolului al XVII-lea această idee este larg

admisă, termenul începând să pătrundă în toate limbile.

În mod frecvent, statul este apreciat ca instituţie politică ce îşi exercită autoritatea

suverană asupra unui teritoriu şi a unei populaţii, fiind în acelaşi timp persoană de drept

internaţional. Statul este organizaţia puterii politice pe un anumit teritoriu şi în cadrul unei

anumite comunităţi umane (popor, naţiune), care nu coincide nemijlocit cu populaţia. O


66

caracteristică a statului rezidă în faptul că, la nevoie, se sprijină pe constrângere şi asigură

înfăptuirea conducerii societăţii de către o anumită clasă socială, stăpână a mijloacelor de

producţie. Rezultă că statul este o categorie istorică, a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a

societăţii omeneşti, o dată cu împărţirea acesteia în clase cu interese antagonice, ireconciliabile,

ca urmare a destrămării societăţii gentilico-tribale.

Spre deosebire de organizarea gentilico-tribală a societăţii, statul se caracterizează prin

împărţirea supuşilor după teritoriu, care înlocuieşte legătura de cosangvinitate ce unea membrii

gintei şi tribului, apariţia puterii publice, care -spre deosebire de puterea socială bazată pe

autoritatea morală a conducătorilor - este alcătuită dintr-o categorie de oameni separată de

populaţie, se bazează pe forţa coercitivă în folosul unei anumite clase sociale.

Statul este mai puţin definit şi mai mult calificat ca: stat de drept, stat tehnocratic, stat al

bunăstării etc. Sociologul Max Weber apreciază statul drept o instituţie care revendică monopolul

violenţei fizice legitime în cadrul unui teritoriu determinat. K. Marx caracterizează statul drept o

„maşină" pentru menţinerea dominaţiei unei clase asupra alteia, instrument ce se constituie prin

separarea în cadrul societăţii a unei forţe publice înzestrare cu mijloace de constrângere - armată,

poliţie, justiţie. în concepţia unor politologi contemporani, statul este un factor de echilibru între

clase sau categorii sociale, un factor de menţinere a păcii sociale. Statul dispune de un aparat

destinat exercitării constrângerii, compus dintr-o forţă armată pentru a asigura integritatea fizică

a teritoriului şi a populaţiei contra unei agresiuni externe şi un ansamblu de dispozitive represive

pentru menţinerea ordinii interne, în centrul cărora se află justiţia care confirmă legitimitatea

exercitării funcţiilor statului.

Într-o societate democratică, legitimitatea autorităţii statului se întemeiază pe

consimţământul majorităţii populaţiei, exprimată prin sufragiu universal. în regimurile autoritare

şi totalitare, această legitimare se obţine prin mijloace nedemocratice, de constrângere.

Ca instituţie a puterii politice - statul asigură afirmarea suveranităţii de stat atât ca putere

supremă în interior cât şi ca independenţă a sa în relaţiile internaţionale, în configurarea de sine

stătătoare a obiectivelor politicii interne şi externe. Statul îşi asigură menirea istorică prin

interdependenţa şi exercitarea funcţiilor şi atribuţiilor sale.

Forma statului exprimă modul de organizare a puterii de stat, structura şi funcţionarea

organelor supreme de conducere. Ea se manifestă ca formă de guvernământ (republică sau

monarhie), ca regim politic (de pildă, regim democratic sau totalitar - dictatorial) sau ca structură

de stat-unitară sau federativă. Mecanismul de stat este alcătuit din totalitatea organelor de stat

constituie într-un sistem unitar, organic închegat: parlament, guvern, justiţie etc, precum şi din

forţele materiale de constrângere (armată, poliţie, închisori etc).

Prin stat se înţelege „comunitatea juridică" , adică un ansamblu de indivizi supuşi

aceleiaşi legislaţii, aceleiaşi autorităţi politice. Prin stat se înţelege însăşi această autoritate

politică. Statul este guvernul şi ansamblul structurilor prin care el îşi manifestă autoritatea în

toate sensurile, pe care ea le comportă ca legitimitate multidimensională: istorică, electorală,

instituţională etc. De aceea, când membrii comunităţii naţionale nu recunosc în hotărârile


67

guvernului lor propriile lor deziderate, aspiraţii, se spune că naţiunea nu se mai recunoaşte în

stat.

Sistemul în care statul are o putere discreţionară în raport cu individul şi societatea,

determinând ca individul să fie redus la supunere şi să nu aibă valoare prin el însuşi, reprezintă

esenţa absolutismului. O asemenea formă de guvernare a societăţii şi-a găsit concretizarea în

monarhia franceză din secolul al XVIII-lea, exprimând contextul în care puterea suveranului nu

era limitată de o altă putere. Legea era creată de rege, fiind în acelaşi timp identificată cu voinţa

sa (regelui Ludovic al XIV-lea i se atribuie expresia: „L'etat c'est moi" - Eu sunt statul). Sub

raport istoric, acest gen de guvernare a îndeplinit un rol pozitiv în măsura în care, opunându-se

fărâmiţării feudale, acţiona în direcţia centralizării statale. în prezent, termenul este utilizat în

caracterizarea statelor totalitare, care folosesc fără limite puterea, în condiţiile existenţei unor

constituţii care garantează drepturi pentru cetăţeni, în mare măsură, în mod formal.

Absolutismul exprimă în esenţă o formă de guvernare în care monarhul (împăratul, ţarul,

regele) dispune integral de puterea supremă în stat, poporul fiind total lipsit de drepturi social-

economice, politice şi spirituale (monarhie nelimitată). Instaurarea absolutismului s-a desfăşurat

în diverse moduri în ţări diferite, dar întotdeauna în acea perioadă istorică în care dezvoltarea

social-economică este caracterizată de destrămarea stărilor feudale şi de transformarea stărilor

orăşeneşti mijlocii în clasa burgheziei moderne - după observaţia lui K. Marx.

Pentru exercitarea acestui fel de dictatură, absolutismul creează un puternic aparat de stat,

vizibil şi relativ independent în raport cu clasa nobililor, dar care ocroteşte şi consolidează în fapt

interesele generale ale acestei clase. Trecerea de la absolutism este însoţită de slăbirea

independenţei Bisericii şi a înrâuririi exercitate de ea asupra politicii statului. în general,

absolutismul, sprijinindu-se pe nobilime şi folosindu-se de puterea economică a burgheziei în

dezvoltare, a urmărit slăbirea aristocraţiei feudale în scopul crejăru unei puteri centralizate

autoritare, prin lichidarea stării de destrămare feudală şi a luptelor nobiliare intestine. Burghezia

încearcă să transforme monarhia absolutista într-o monarhie luminată, receptivă la interesele ei

de clasă în ascensiune. Absolutismul apare spre sfârşitul secolului al XV-lea în numeroase ţări

europene, ajungând să cunoască formele sale clasice în timpul Elisabetei Tudor (1558-1603) în

Anglia, al lui Richelieu (1624-1642) şi al lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715) în Franţa, al lui

Petru I (1682-1725) în Rusia.

Totalitarismul este prin excelenţă problema statului în secolul al XX-lea, proprie

ideologiei totalitare fiind tentativa de identificare a statului cu societatea căreia i se subordonează

irevocabil individul. De aceea, oricum s-ar naşte, retorica totalitară nu poate să tindă decât spre

cea a statului total. Paradoxurile totalitarismului rămân încărcate de semnificaţii complexe,

exprimând o opoziţie atât faţă de statul liberal cât şi faţă de statul bolşevic, atât faţă de liberalism

cât şi faţă de marxism

Altfel spus, în ceea ce priveşte democraţia, problema trebuie pusă în termenii unei

opoziţii tranşante sau în termenii unei depăşiri dialectice, totalitarismul fiind în acest caz

democraţia „veritabilă", democraţia „calitativ" superioară concepţiei denaturate care o are statul

liberal. Dualitatea stat-societate este expresia unei polemici politice, cea care îi opune istoric pe


68

partizanii statului burghez (stat constituţional, stat de drept, stat legislator, stat al reprezentării

populare), partizanilor statului monarhic (stat absolut, stat de guvernământ).

Într-un studiu consacrat luptei împotriva liberalismului în concepţia totalitară asupra

statului, Herbert Marcuse a încercat să aprofundeze analiza acestor ambiguităţi remarcând că, în

realitate, teoria liberală a societăţii conţine în germene numeroase elemente ale concepţiei

totalitare asupra statului: pe de o parte, statul autoritar este „în fond, în mare măsură de acord" cu

structura socială fundamentală a liberalismului, astfel că „trecerea de la statul liberal la statul

autoritar total se efectuează în cadrul aceluiaşi sistem social", iar în legătură cu această unicitate

a bazei economice, am putea spune că „liberalismul însuşi este cel care zămisleşte statul autoritar

total, care apare ca liberalism într-un stadiu de dezvoltare mai avansat. Statul autoritar total

aduce stadiului monopolist al capitalismului o organizare şi o teorie adecvată a societăţii".

Revendicarea statului este strâns legată de ideea preeminenţei totalităţii asupra

individului, astfel încât statul total nu poate avea o altă legitimare decât una „transcendentă".

Statul total reprezintă supunerea totală a individului faţă de naţiune; această supunere suprimă

caracterul privat al existenţei individuale. Altfel spus, în acest mod statul îşi ia sarcina de a aboli

separarea sa de societate.

Nazismul va promova principiul după care dreptul este politica, iar politica va fi voinţa.

Voinţa politică, în forma sa cea mai pură, este voinţa unuia singur: şeful este însuşi principiul-

director al acestui stat total. Pluripartidismul este exclus din instituţia totalitară ca fiind un corp

„străin", iar străinul este duşman, duşmanul este un străin. De aceea, în statul national-socialist

partidul are ca sarcină realizarea unităţii. Sub conducerea Fuhrerului, partidul este mişcarea

politică ce are responsabilitatea construirii, instituirii şi consolidării procesului de modelare

politică şi de organizare a poporului german. Prin intermediul partidului, statul acaparează total

societatea sub dictatura fascistă.

Termenul de totalitar, desemnând în acelaşi timp fascismul şi comunismul, a apărut

pentru prima oară în publicaţia engleză TIMES, în noiembrie 1929, cu referire la statul „totalitar"

ca stat unitar, cu partid unic, fascist sau comunist, născut ca reacţie la parlamentarism.

Ulterior, în Statele Unite gândirea liberală savantă pretinde că totalitarismul semnifică

esenţa puterii politice definitorie pentru nazism şi stalinism. Noţiunea de totalitarism prezintă

câteva trăsături caracteristice, şi anume:

a) fenomenul apare ca fiind situat din punct de vedere istoric în secolul al XX-lea,

deosebindu-se de orice alt precedent, cum ar fi dictatura, despotismul, tirania;

b) totalitarismul desemnează cel puţin două tipuri de regim politic: Uniunea Sovietică a

lui Stalin şi Germania lui Hitler care, fără a fi perfect asemănătoare, au numeroase trăsături

esenţiale comune;

c) se încearcă depăşirea cadrului pur instituţional.

În ceea ce priveşte caracteristicile totalitarismului ca formă de organizare politică, se

pot menţiona:

-existenţa unui partid unic (de masă), în general condus de un lider charismatic;

-rolul deosebit de activ al ideologiei oficiale;


69

-controlul partidului asupra economiei;

-monopolul mijloacelor de comunicare şi de luptă;

-afirmarea unui adevărat sistem de teroare poliţienească şi politică.

Este de menţionat că ceea ce deosebeşte radical totalitarismul de vechile forme de tiranie

este faptul că cea mai mare parte a acestor trăsături sunt condiţionate de dezvoltarea tehnologică.

Unii analişti ai totalitarismului propun deosebirea între totalitarismul „centralizat" şi

totalitarismul popular.

John Kautsky propune definirea totalitarismului ca ansamblu de metode utilizate de un

grup pentru a păstra controlul guvernării, definiţie aplicată atât ţărilor tehnologic avansate cât şi

celorlalte.

Şase trăsături principale caracterizează fenomenul totalitar, şi anume:

a) universalismul este trăsătura cea mai puţin caracteristică în măsura în care, datorită

creşterii tehnologice, se produce o anume omogenizare a societăţilor moderne. Totuşi, această

tendinţă spre universalizarea scopului este mai evidentă în sistemul totalitar, care pretinde că

refacă specia umană după propria sa imagine;

b) participarea forţată este o trăsătură mai caracteristică, în special în organizaţiile publice

oficiale, în care aleşii deţin până la 100% din voturi. Cu toate acestea, dezvoltarea tehnicilor de

comunicare în toate societăţile moderne, precum şi diminuarea sferei private atenuează această

caracteristică;

c) desfiinţarea organizaţiilor şi asociaţiilor neoficiale: aceasta este o constantă a

totalitarismului, dar care poate fi regăsită în toate regimurile în caz de criză sau de război;

d) violenţa militară şi paramilitară: în măsura în care ne referim la utilizarea violenţei în

interior, este vorba de o trăsătură distinctivă, căci, chiar în condiţii de criză sau de război,

asemenea acte de brutalitate sunt rare în regimurile constituţionale;

e) incertitudinea, imprevizibilitatea şi insecuritatea normelor: voinţa personală face legea

şi ea poate schimba fără încetare instituţiile pozitive. Apare un sentiment de insecuritate care

conduce la iraţionalism şi la teroare;

f) în fine, este unicitatea scopului în opoziţie cu pluralismul regimurilor constituţionale,

chiar atunci când este însoţit de birocraţie sau rutină parlamentară.

În ceea ce priveşte originea şi cauzele fenomenului totalitar, sunt invocate patru tipuri

principale de explicaţii:

- o primă tendinţă constă în accentuarea caracterului total al controlului

economiei, insistând astfel asupra legăturii dintre totalitarism şi socialism,

legătură care culminează sub forma naţional-socialismului;

- o a doua tendinţă subliniază participarea maselor la politică, participare legată

de marile catastrofe militare şi economice din secolul al XX-lea care au

antrenat automatizarea socială, manipularea politică şi pierderea simţului

valorilor;

- totalitarismul ar reprezenta urmarea logică a regulii majorităţii sau a doctrinei

voinţei generale; marxismul, provenind din aceste două curente, ar apărea

drept prototip al ideologiei totalitare;


70

- un ultim tip de explicaţii plasează originile totalitarismului în rasism: în

antisemitism, în general sau în alte forme particulare, cum ar fi apartheid-ul

din Africa de Sud. Dictatorul totalitar ar fi urmărit să ne convingă de lipsa de

importanţă a vieţilor umane.

În lucrarea „Democraţie şi totalitarism", cunoscutul sociolog şi politolog francez

Raymond Aron surprinde cinci elemente principale în definirea „fenomenului" totalitar:

1. Fenomenul totalitar apare într-un regim care acordă unui partid monopolul activităţii

politice.

2. Partidul monopolist este dotat sau înarmat cu o ideologie căreia îi conferă o autoritate

absolută şi care, drept urmare, devine adevărul oficial al statului.

3. Pentru răspândirea acestui adevăr oficial, statul îşi rezervă, la rândul său, un dublu

monopol: monopolul mijloacelor violente şi al mijloacelor persuasive. Ansamblul mijloacelor de

comunicare: radioul, televiziunea, presa - este dirijat, comandat de stat şi de cei care îl reprezintă.

4. Cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale sunt supuse statului şi

devin, într-un anumit mod, parte integrantă a acestuia. întrucât statul este inseparabil de ideologia

sa, cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale au coloratura adevărului oficial.

5. Totul fiind activitate de stat şi orice activitate fiind subordonată ideologiei, o greşeală

de natură economică sau profesională devine simultan o greşeală ideologică. Astfel încât, în

final, apare o politizare, o transfigurare ideologică a tuturor greşelilor individuale posibile şi, în

concluzie, o teroare în acelaşi timp poliţienească şi ideologică.

Pentru Raymond Aron, faptul că într-un anumit număr de cazuri aceste elemente sunt

reunite „nu dovedeşte că ele trebuie să ajungă la acest tip extrem de teroare. Pentru a explica

natura totalitarismului, R. Aron a construit două tipuri ideale: cel al regimurilor pluralist-

constituţionale şi cel al regimurilor de partid monopolist. Variabila majoră ce diferenţia cele

două tipuri nu mai era - ca în tradiţia filosofiei politice de la Aristotel la Montesquieu - numărul

deţinătorilor puterii suverane, ci numărul de partide angajate în jocul politic. Pentru Raymond

Aron, cele cinci elemente reţinute pentru caracterizarea totalitarismului erau: monopolul politic

al unui partid, monopolul ideologic al unui partid (existenţa unui adevăr oficial al statului),

dublul monopol al mijloacelor de forţă şi al celor de persuasiune, etatizarea şi ideologizarea

activităţilor economice şi teroarea ideologică declanşată împotriva oricărei greşeli..

Anarhismul - ca doctrină şi mişcare politică apare în deceniul al V-lea al secolului al

XIX-lea, având diverse variante, Fundamentate de Max Stirner (1806-1856), Pierre Joseph

Proudhon (1809-1865), Mihail Bakunin (1814-1876) şi alţii, printre caracteristicile generale ale

anarhismului fiind menţionate:

1.individualismul subiectivist şi voluntarismul, exprimate în exaltarea autonomiei voinţei

individuale, în opunerea „contractului liber consimţit" contractului social, a asociaţiei societăţii,

a federalismului organizării statale;

2.atitudinea ostil-negativă faţă de orice autoritate, putere, stat - ca şi faţă de orice

organizaţie politică;

3.subestimarea rolului marii producţii şi apărarea micii producţii private, a micii

gospodării rurale;


71

4.apologia spontaneităţii în schimbarea socială;

5. revendicarea revoluţiei imediate şi a distrugerii imediate a statului etc.

Anarhiştii sunt convinşi că individul nu se poate afirma şi dezvolta decât în relaţiile vieţii

comunitare, dar pentru ei este vorba însă de legături sociale liber consimţite în afara oricăror

constrângeri. Statul, cu constrângerile sale artificiale, nu-i decât o caricatură a societăţii naturale

şi, de aceea, anarhiştii se pronunţă pentru o revoluţie care să răstoarne statul pe ale cărui ruine se

vor constitui apoi asociaţii umane libere.

Analiza în perspectivă istorică demonstrează că statul a îmbrăcat adesea o formă tiranică

ce paralizează sau distruge înflorirea individului. Statul reprezintă nu o dată expresia camuflată a

unei clase sociale dominante, şi atunci legile sale nu sunt decât instrumentul disimulat al

„exploatării omului de către om".

Se poate admite, de asemenea, că o mai bună organizare a vieţii sociale, care să asigure o

repartiţie mai dreaptă a bogăţiilor şi răspunderilor, ar permite diminuarea aparatului de

constrângere şi de sancţiuni de care statul încă şi astăzi - sub toate regimurile politice - este

inseparabil.

Ideea forţă a anarhismului este că individul - în afara oricărei organizări sociale impuse -

nu vrea decât să stabilească legături sociale paşnice şi fecunde cu semenii săi. Oamenii au, de la

natură, instincte predominant generoase - acesta este postulatul atât de discutabil al anarhismului,

care trece prea uşor cu vederea egoismul, imperfecţiunile şi pasiunile oamenilor.

Problema libertăţii individuale constituie tema centrală a doctrinei şi mişcării

anarhismului, care consideră că orice formă de guvernare este o tiranie, chiar dacă e legitimă sau

ilegitimă, adică sancţionată sau nu prin sufragiu universal.

Anarhismul revendică instaurarea unei societăţi în care toate constrângerile asupra

individului să fie interzise, solicitând adepţilor săi nesupunerea faţă de stat şi refuzând orice

activitate electorală, considerând că „a vota înseamnă a abdica". Totodată, cere distrugerea

statului prin acţiune directă (acţiuni spontane, greve nelimitate etc). Masele urmează să-şi ia

destinul în propriile lor mâini pe calea abolirii proprietăţii private şi crearea de comunităţi

anarhiste, în care puterea este delegată şi perpetuu revocabilă. Locul statului va trebui să-l ia o

societate formată din asociaţii voluntare, profesionale sau locale, în care rezolvarea problemelor

comunitare se realizează printr-un consens continuu. Idealul anarhist va persista probabil cât va

exista statul, întrucât acesta e calificat drept un rău social ce trebuie înlăturat. Anarhismul are ca

simbol drapelul negru-

Elucidarea tipului şi formei de stat constituie, de asemenea, o problema de baza a teoriei

statului, ea lamurind, pe de o părţe, esenta statului într-o anumita perioada, iar pe de alta părţe,

forma lui concreta de manifestare. Statul, ca manifestare a vointei tuturor cetăţeni lor de a se

organiza politic pe baza de lege, a cunoscut doua tipuri; unul de esenta dictatoriala, absolutista,

care a aparut ca expresie a unor comandamente istorice, dar prin nesocotirea vointei cetăţeni lor

sau printr-o presupusa legitimitate de ordin divin şi altul de tip democratic care, indiferent de

forma, constituie o expresie a vointei cetăţeni lor, materializata prin consimtamântul dat.


72

Din această perspectivă, este complet eronată concepţia marxistă în care se formuleaza teza

ca tipurile de stat sunt legate de natura orânduirii sociale, având o esenta de clasa, ignorându-se

prin aceasta faptul ca, pe de o părţe, statul apare ca o expresie a vointei generale a tuturor

cetăţeni lor şi slujeste ca atare în treaga societate, iar pe de alta părţe, faptul ca în cadrul aceleiasi

orânduiri sociale pot exista state care se deosebesc prin modul de formare şi exercitare a puterii:

stat dictatorial şi stat democratic.

Realitatea istorică a dovedit ca statele fasciste şi cele comuniste au avut mai multe trăsături

comune, ambele fiind de tip dictatorial. Pentru a înţelege pe deplin statul ca instituţie politică,

trebuie studiată şi problema formelor de stat. Esenţa statului, adică tipul de stat respectiv, se

manifestă prin mai multe forme în raport cu condiţiile concrete ale epocii şi ţării respective.

Forma de stat are în vedere modul de organizare a puterii de stat si, în special, structura şi

functionarea organelor supreme de conducere. Rezultă că forma de stat, indiferent de esenţă, este

dată de trei elemente: forma de guvernământ, structura statului şi regimul politic.

Forma de guvernământ este un raport între organele de stat în procesul de constituire şi

exercitare a puterii. Dacă ne referim la statele existente astăzi în lume, din punctul de vedere al

formei de guvernământ, există: a.monarhii constituţionale; b.republici parlamentare; c.republici

prezidentiale.

Indiferent de esenţa statului, care poate fi democratică sau dictatorială, forma de

guvernământ poate să fie una din cele enunţate mai sus. Aceasta nu înseamnă că între esenţa

statului (democratică sau dictatorială) şi forma de guvernamânt nu exista legături. Dimpotrivă,

există, şi încă una foarte strânsă. De pildă, un stat democratic se poate realiza mai bine printr-o

formă de guvernamânt ca republică parlamentară sau prezidenţială, în care toate organele sunt

alese, decât prin monarhie constitutională, în care şeful statului, monarhul, nu este ales. Rămâne

totuşi ca o realitate dovedită de experienţa istorică, faptul ca esenţa statului, democratică sau

dictatorială, nu depinde hotarâtor de forma de guvernământ, întrucât viaţa a arătat că pot exista

dictaturi, în cazul unor republici, după cum există democraţii în cadrul unor monarhii.

Structura statului reprezintă un raport între organele centrale şi locale ale statului. Sub

acest aspect, putem distinge: a.state naţional-unitare; b.state federative şi c.confederaţii statale.

Statul federal constituie o comunitate a statelor nesuverane, care presupune un stat central cu

competenţă şi personalitate distincte de cele ale statelor membre. Organizarea statală de tip

federal este însarcinată cu rezolvarea problemelor comune. Funcţiile statale sunt împărţite între

statul federal şi statele membre. Ca urmare, în statele federale se întâlnesc, paralel, organe ale

puterii şi ordinii de drept federale şi organe ale puterii şi ordinii de drept a statelor membre. În

statul federal, statele membre participă la legiferarea federală, în conditiile existentei unei

delimitari a competentelor în realizarea sarcinilor statale.

În cadrul confederaţiilor de state suverane, statale membre îşi pastrează supremaţia şi

independenţa în mod integral, competenţele statului federal referindu-se la luarea unor decizii în

comun în domeniul relaţiilor internaţionale. Confederaţia poate cunoaşte şi forme mai evoluate,

cu organe comune, cum sunt: adunarea reprezentativă, şeful de stat, organele diplomatice,

armata, finanţele, menţinându-se fiinţa statală distinctă care este reprezentată de parlamente şi


73

guverne separate. Istoria a cunoscut mai multe exemple de confederaţii care, treptat, au încetat de

a mai exista ca atare.

Regimul politic reprezintă un element al formei de stat, sau, după unele opinii, un element

al sistemului politic. Având în vedere ca statul reprezintă instituţia centrală a sistemului politic,

este neîndoios faptul că regimul politic este legat, în primul rând, de stat, constituind un element

al formei de stat, şi anume elementul hotărâtor, pentru că el exprimă un raport între organele de

stat şi cetăţeni. Dacă organele de stat se constituie şi acţionează prin consultarea cetăţenilor, ca

expresie a voinţei acestora, avem de-a face cu un regim politic democratic şi, invers, dacă

organele de stat se constituie şi acţionează fără consimţământul cetăţenilor, ignorând voinţa

acestora, regimul politic pe care acestea îl promovează este unul de factură dictatorială. De

aceea, când se urmăreşte elucidarea esenţei statului, se vorbeşte despre regimul politic

Trăsăturile statului

Din conţinutul definiţiei, se desprind principalele trăsături ale statului precum:

este instituţia politică cu cel mai înalt grad de organizare şi structurare. Sub acest aspect,

statul are trei componente bine conturate şi strict organizate: puterea legislativă, puterea

executivă şi puterea judecătorească, toate acestea fiind organizate atât la nivel central, cât şi local

şi se foloseşte de un aparat specializat, constituit în diferite institutuţii (parlament, guvern,

tribunal, ministere, armata, poliţie etc.). Prin gradul de organizare şi institutionalizare,

diversificat pe orizontală şi verticală, statul asigură exercitarea, în principal, a puterii politice în

societate;

constituie o organizaţie politică a unei comunităţi umane pe raza unui teritoriu delimitat prin

frontiere stricte. De regulă, statul reprezintă modul de organizare politică a naţiunilor în cadrul

frontierelor respective, sub forma statelor naţionale;

are caracter suveran, prin faptul că reprezintă organizarea politică a unei comunităţi în cadrul

unei frontiere, ca expresie a voinţei cetăţenilor;

este o instituţie specializată, care asigură funcţionalitatea socială prin contribuţii financiare

ale cetăţenilor sau prin impozite;

are caracter istoric, apariţia sa fiind impusă de nevoile dezvoltării sociale, de faptul că o

comunitate umană, ca sistem social global, nu poate să existe şi să funcţioneze fără organizarea

politică asigurată prin intermediul statului;

are, de regulă, caracter naţional cel puţin pentru epocile modernă şi contemporană,

reprezentând organizarea politică a unei naţiuni. Prin trăsăturile sale, prin modul său de

organizare, prin scopul pentru care a apărut, statul constituie principala instituţie a sistemului

politic, căruia îi dă contur şi consistenţă. Se poate conchide că, şi cronologic şi ca rol, statul

constituie o instituţie politică de cea mai mare importanţă în cadrul vieţii sociale.

Funcţiile statului

Rolul statului ca principală instituţie de organizare şi conducere politică a societăţii se

realizează prin anumite funcţii:

legislativă, în care statul, prin organismele sale specializate, adopta întreaga legislaţie din

societate, inclusiv constituţia, prin care se reglementează activitatea din toate sferele vieţii


74

sociale şi prin care sunt prevăzute drepturile şi îndatoririle cetăţenilor. Principalul organism prin

care statul modern îşi realizează această funcţie este puterea legislativă, care îşi exercită

autoritatea atât pe plan central cât şi local. Legile se adoptă de către puterea legislativă, la

initiativa, de regulă, a puterii executive;

organizatorică, care are în vedere transpunerea în viată a legilor şi altor decizii adoptate, cât

şi organizarea întregii activităţi pe diferite domenii de activitate, pentru asigurarea desfăşurării

normale a vieţii sociale;

judecătorească, prin care se supraveghează aplicarea corectă a legilor şi sancţionarea

încălcărilor acestora;

economică, ce constă, pe de o parte, în faptul ca statul este organizatorul direct al producţiei,

al activităţii economice în cadrul proprietăţii de stat, publice şi, pe de altă parte, asigură întreg

cadrul politico-organizatoric prin care agenţii economici independenţi să–şi desfăşoare

activitatea, vizând armonizarea intereselor generale în vederea unei activităţi eficiente;

socială, prin care se asigură condiţiile ca toţi cetăţenii ţării, independent de poziţia socială, să

ducă o viaţă decentă, prin organizarea unui sistem de protecţie socială, asigurări sociale, sănătate

etc.;

administrativă, prin care se asigură servicii către populaţie, pentru desfăşurarea normală a

tuturor activităţilor precum: energie, apă, salubritate, servicii publice etc;

culturală, prin care se asigură condiţii de instruire şi educaţie a tuturor cetăţenilor prin

institutii specializate, de cercetare ştiinţifică, învăţământ, cultură etc.;

funcţia de apărare a ordinii sociale şi asigurarea convieţuirii normale, care are o latură

preventiv-educativă şi alta coercitivă, prin care se sancţionează actele antisociale, savârşite de

anumite elemente (diversionişti, spioni, delapidatori, hoţi, crima organizată etc.);

ecologică, prin care se apără şi se conservă mediul ambiant, biologic, prin măsuri îndreptate

împotriva tuturor surselor sau agenţilor de poluare;

apărarea ţării, a independenţei şi suveranităţii statale, a integrităţii teritoriale şi a ordinii de

drept;

organizarea colaborării cu statele lumii pe diferite planuri: politic, economic, ştiinţific etc;

apărarea păcii în lume, a menţinerii unui climat de linişte şi înţelegere între popoare.

Statul de drept

De-a lungul evoluţiei istorice, organizarea politică a societăţii, îndeosebi prin principala sa

instituţie - statul -, s-a realizat tot mai mult pe baza perfectării structurii statale în raport cu

cetăţenii şi a unor legi riguroase, care stabileau atât drepturile şi libertăţile cetăţenilor, cât şi

obligaţiile organelor de stat de a acţiona în spiritul legilor. Însăşi denumirea de stat de drept

indică faptul că statul îşi exercită puterea sa politică pe baza legilor, folosind forţa argumentului,

şi nu argumentul forţei. Un stat de drept în formă incipientă, a existat chiar în antichitate, unde,

în cadrul democraţiilor din perioada respectivă, au existat organizaţii statale întemeiate pe lege,

asigurându-se alegerea conducătorilor de către cetăţeni .


75

Statul de drept, în forma sa clasică, îl întâlnim, însă, începând cu epoca modernă, când s-au

impus o serie de principii în viaţa socială, care asigurau funcţionalitatea ca atare. Însăşi

denumirea de stat de drept a fost sugerată de către Montesquieu, în lucrarea "Despre spiritul

legilor", care formulează cerinţa rămasă celebră: "Nimeni să nu fie constrâns să facă lucrurile pe

care legea nu-l obligă şi să nu le facă pe cele pe care legea i le îngăduie". Tot din perioada

respectivă, statul începe să se legitimeze prin societatea civilă şi nu prin emanaţia divină. În

concepţia noua, superioară, statul a apărut, după cum se exprima J.J. Rousseau, ca un contract

între cetăţeni şi autoritatea politică.

Afirmarea statului de drept se fundamentează încă de la începutul existenţei sale pe

principiul separaţiei puterilor. Politologul francez Raimond Aron afirma că pentru constituirea

unui stat de drept este nevoie să fie ales un parlament, să fie alese organele constituţionale, să fie

investiţi cu autoritate legitimă funcţionarii, iar legea să guverneze relaţiile sociale în ansamblul

lor.

Statul de drept constituie în epoca contemporană o problema de cea mai mare importanţă

teoretică şi practică, care face obiectul nu numai al unor studii ample, ci şi al unor legiferări în

convenţii internaţionale: "Declaraţia universală a drepturilor omului", adoptată de Adunarea

Generala a ONU la 10 decembrie 1948; "Convenţia Europeană asupra drepturilor omului",

adoptata la 4 noiembrie 1950 de catre Consiliul Europei şi intrata în vigoare la 3 septembrie

1953; cele două pacte internaţionale adoptate de Adunarea Generala a ONU la 16 decembrie

1966, respectiv "Pactul internaţional cu privire la drepturile politice şi civile" şi cel "cu privire la

drepturile economice, sociale şi culturale", ambele ratificate de statul român, cât şi documentele

Organizaţiei pentru securitate şi cooperare în Europa, respectiv Actul final de la Helsinki (1975)

şi documentele finale ale Reuniunilor generale europene de la Madrid (1983), Viena (1989),

Copenhaga (1990), Paris (1991) etc.

În strânsă concordanţă cu prevederile din documentele enumerate şi cu practica

internaţională, statul de drept îşi exercită puterea în conformitate cu legea, şi are la baza

activităţii sale o serie de trăsături precum:

un cadru legislativ adecvat, care să reglementeze raporturile în ansamblul lor, iar toţi

cetăţenii, indiferent de poziţia lor socială sau politică, să fie egali în faţa legii, să respecte legea

ca element suprem în stat. Prin urmare, supremaţia legii se constituie într-un principiu de bază al

statului de drept.

Acest principiu are mai multe aspecte:

-a) să nu existe vid legislativ în sensul ca toate raporturile sociale dintre cetăţeni, dintre

aceştia şi stat sau alte organisme politice ori civile, întreaga activitate din diferite domenii

(economic, politic, cultural-spiritual etc.), să fie reglementate prin lege în asa fel încât să nu fie

nimic lasat în afara cadrului legal. Orice vid legislativ creeaza posibilitatea unor nereguli,

abuzuri, fraude etc., afectând dezvoltarea social-economica a ţării;

-b) toţi cetăţenii să fie egali în faţa legii în sensul de a nu exista nici un fel de

discriminare pe criterii etnice, sociale, religioase, sex etc. Suprematia legii trebuie să functioneze


76

în egala măsura pentru toţi cetăţeni i, iar respectarea legilor trebuind să constituie o obligatie

fundamentala a tuturor membrilor societăţii;

-c) legile trebuie să prevadă drepturile şi libertăţile fundamentale ale individului,

cunoscute în epocă şi cuprinse în diferite documente naţionale şi internationale, să fie prevazut

prin lege un sistem de garantare a drepturilor şi libertatilor;

-d) să se prevadă prin legi obligaţiile şi îndatoririle cetăţenilor, precum şi sanctiuni în

cazul nerespectarii lor, inclusiv a nerespectarii legilor;

-e) prevalarea reglementărilor internaţionale, faţă de cele naţionale în cazuri de litigiu.

Aceasta prevedere poate să funcţioneze numai în anumite conditii: tara respectiva să fie membra

în organismele carora un cetatean, ce se considera neîndreptatit li se poate adresa; tara respectiva

să fi semnat conventiile care privesc cauza respectiva; cetateanul în cauza să fi epuizat toate

posibilitatile oferite de instantele în ordine ierarhica din ţara sa;

organele puterii de stat (centrale şi locale) să fie alese de cetăţeni, prin vot universal, direct şi

secret, pe baza unor optiuni ale pluralismului politic;

alternanţa democratică la guvernare impusă din mai multe considerente:

-primul ar consta în faptul ca dacă o grupare politică se află pe un interval prea mare de

timp la guvernare, îşi poate crea condiţii de a deveni prea autoritară, care deschide calea

alunecarii spre dictatură;

- la aceasta se adaugă faptul că în astfel de condiţii se creează mari posibilităţi de corupţie

şi abuzuri;

-un alt considerent constă în aceea că întreaga clasa politică, pentru a se maturiza, trebuie

să treacă prin ambele ipostaze atât de guvernare cât şi opoziţie. Un om politic nu se poate

considera cu adevărat competent, dacă nu face dovada calităţilor sale în ambele posturi (putere şi

opoziţie). Rezultă de aici ca alternanţa democratică la guvernare constituie o adevarată şcoală

pentru întreaga clasa politică care trebuie să absolve cu bune rezultate atât exercitiul guvernării

cât şi cel al opoziţiei.

Un considerent, de asemenea, important în legatură cu alternanţa democratică la

guvernare, se referă la faptul că cetăţenii de al căror vot depinde formarea grupurilor de

guvernanţi, trebuie să verifice întreaga clasă politică în ambele situaţii (guvernanţi şi opoziţie),

pentru ca în alegeri să fie în măsură de a se pronunţa în cunoştinţă de cauză. Alternanţa

democratică la guvernare nu înseamnă automat venirea la putere a unei grupări politice

valoroase. Trebuie verificată această grupare în postura de guvernare, pentru a putea fi apreciată

ca atare.

Principiul alternanţei democratice la guvernare este aşadar important pentru ca el oferă

posibilitatea de a se realiza "schimbarea schimbării" ce constituie dovada unei maturităţi

democratice. În regimurile democratice din trecutul ţării noastre, principiul alternanţei

democratice la guvernare a funcţionat doar parţial, în sensul că au putut fi schimbate democratic

numai parlamentul şi guvernul, şi nu şi şeful statului care era monarhul. Se cunosc alternanţe la

guvernare şi în perioada regimurilor dictatoriale, care sunt realizate prin căi nedemocratice.


77

Alternanţa democratică la guvernare care a vizat toate organismele puterii, s-a petrecut la

noi, pentru prima dată, cu prilejul alegerilor din noiembrie 1996 când au fost schimbaţi

parlamentul, guvernul şi şeful statului. Principiul alternanţei democratice la guvernare

funcţionând pentru prima data în 1996, oferă garanţia repetării lui şi în viitor.

separaţia puterilor în stat, parlamentul trebuind să constituie puterea legislativă, guvernul

puterea executivă (ca emanaţie, de regulă, a parlamentului, fiind responsabil în faţa acestuia sau

a corpului elector) si puterea judecatorească, veghind la respectarea legilor şi sancţionarea

încalcării lor, judecătorii acţionând independent şi impartial;

datoria guvernului şi autorităţii politice de a se conforma constituţiei şi de a acţiona conform

legii;

delimitarea clară între stat şi partidele politice;

forţele militare şi poliţia să fie plasate sub controlul autorităţii civile, în faţa căreia sunt

răspunzatoare;

circulaţia liberă a informaţiei şi a persoanelor, dreptul la libera exprimare şi organizare

politică şi profesională a tuturor cetăţenilor, în conformitate cu legea, care să facă posibil

controlul puterii politice în societatea civilă;

respectarea drepturilor omului în conformitate cu prevederile internaţionale consacrate.

În epoca contemporană, statul de drept reprezintă tot mai mult elementul esenţial al

puterii politice din diferite ţări, constituind un factor de bază al progresului general, de înflorire

şi prosperitate a naţiunilor. Ţările cu traditie în statul de drept sunt în acelaşi timp cele mai

dezvoltate, prospere, din punct de vedere economic, stabile din punct de vedere politic şi cu o

viaţă spirituală bogată.

8. DEMOCRATIILE CONTEMPORANE

Concepte-cheie: epocă modernă, pluralism contemporan, pluralism excesiv, tirania

majorităţii, societatea civilă, democraţie, democrat, democraţie clasică, democraţie

modernă

În accepţiunea sa cea mai largă, pluralismul este transcendent politicului, constituindu-se

în răspunsul epocii moderne la problematica filosofică a libertăţii. Distincţia, prin corelaţie,

dintre pluralism şi pluripartidism, evidenţiază că pluralismul se constituie ca fundament al

libertăţii, în general şi al libertăţii politice, în special. Pluripartidismul se înfăţişează ca

structurare organizaţională a conştiinţei şi valorilor politice în acţiunea socială.

Libertatea ca acţiune politică a individului a devenit posibilă mai întâi prin

conştientizarea pluralismului politic şi ulterior prin afirmarea pluripartidismului.

Sincronia pluripartidism - pluralism constituie, în esenţă, translaţia de la modelul social

holist, în care individul exista şi se manifesta ca atare numai integrat grupului social (societăţii),

la modelul social liberalist, în care societatea există în şi prin manifestarea individului ca

personalitate liberală.


78

Pluripartidismul actual exprimă noile mutaţii ce însoţesc procesul de diferenţiere socială

din ţările dezvoltate tehnologic şi economic, sub impactul revoluţiei ştiinţifico-tehnice

constatându-se o scădere a numărului muncitorilor industriali, o creştere a celor angajaţi în

sectorul serviciilor şi o reducere a ţărănimii la un procent minimal din forţa de muncă activă. în

aceste condiţii, are loc o fragmentare corespunzătoare a votului popular şi devine tot mai rar

cazul când un singur partid reuşeşte să obţină o majoritate parlamentară în stare să permită

formarea unui guvern monocolor. Regula aparţine guvernelor de coaliţie, care domină în prezent

viaţa politică în ţările democratice.

Pluripartidismul excesiv, fărâmiţând imaginea publică a partidelor, poate crea o stare de

confuzie, de alienare politică şi de derută, obstrucţionând disputele de idei şi posibilitatea

formării unor opţiuni clare pentru electorat.

Este firesc ca, după un regim totalitar, să existe o anumită explozie politică, un

multipartidism excesiv, o dată cu afirmarea unei democraţii definitorie pentru societăţile în

tranziţie spre economia de piaţă.

Prin trecerea de la totalitarism la democraţie, puterea se conectează la real prin

pluralismul politic şi cultural, semnificând necesitatea ca întreaga societate să se deschidă, lăsând

să se exprime toate forţele şi orientările de gândire, dând ideilor şi opţiunilor sociale posibilitatea

de a se constitui în elemente de forţă şi de alternativă, de control social şi de sancţiune politică.

Noţiunea de pluralism beneficiază de o istorie cognitivă şi determinativă deosebit de

bogată, iar în prezent este utilizată în mai multe accepţiuni, dintre care cel mai frecvent sunt

folosite conceptele de pluralism politic şi pluralism cultural.

În fundamentarea pluralismului politic o contribuţie deosebită au adus teoreticieni

europeni, ca: John Neville Figgis, Harold Laski, Karl Popper, iar în S.U.A. se pot menţiona

contribuţii de referinţă ale lui David Truman şi Edward Shils. în lucrările lor, aceşti autori au

evidenţiat rolul important pe care-l joacă grupurile în viaţa politică, în societatea civilă, astfel că

organizaţiile despre care vorbesc ei antrenează şi mobilizează cetăţenii pentru a le apăra

interesele specifice. Rezultă că o consecinţă esenţială a acestui pluralism este aceea că, în mod

normal, ar trebui să ducă la moderaţie şi compromis, deoarece individul prins într-o reţea de

afilieri multiple ar trebui să realizeze treptat că unele dintre aceste interese pot intra în conflict şi

astfel să-şi modereze cererile. Multiple analize întreprinse în acest sens consemnează că

numeroasele organizaţii nu sunt suficiente pentru a stabili pluralismul politic, fiind necesar în

plus ca fiecare individ să fie implicat în mai multe asociaţii.

Noţiunea de pluralism înregistrează noi determinări gnoseologice şi epistemologice prin

contribuţiile lui J. S. Furnivall, care a formulat conceptul de „societate plurală, iar segmentele

sociale la care se referea vizau grupuri închise, separate prin scindări care, departe de a diviza

populaţia, izolau câmpuri retranşante. În viziunea lui M. G. Smith, blocarea accesului la

instituţiile centrale ar fi criteriul definitoriu pentru pluralismul cultural. Dar, aşa cum remarcă

cercetătorii M. Dogan şi D. Pelassy, această perspectivă este reducţionistă pentru că nu toate

societăţile plurale sunt supuse unei influenţe preponderente. Potrivit acestor cercetători, un

criteriu mai neutru şi mai adecvat ar putea fi coexistenţa în statul naţional a unor segmente


79

sociale impermeabile, a unor colectivităţi cultural conştiente de particularitatea lor (etnii, caste,

comunităţi religioase sau lingvistice). Un asemenea demers teoretic mult mai cuprinzător face

posibilă îmbogăţirea analizei cu toate situaţiile în care pluralismul cultural nu a generat

dominaţia clară a unui grup asupra altora.

Există opinia potrivit căreia deceniul '60 ar trebui evaluat şi apreciat nu atât ca „deceniu

al dezvoltării", ci mai degrabă ca „deceniu al politizării pluralismului". Aşa cum afirma

Crawford Young, elementele semnificative ale pluralismului cultural caracterizează marea

majoritate a statelor naţionale, astfel că o entitate politică omogenă reprezintă mai degrabă un

caz déviant decât unul normal.

Numărul de societăţi (ţări) ce ar trebui înglobate într-un studiu despre pluralism depinde

de criteriul ales, astfel că nu există nici măcar o ţară din cinci în care întreaga populaţie să

vorbească aceeaşi limbă. Nu există însă nici patru ţări din cinci marcate de prezenţa mai multor

comunităţi verticale, conştiente de propria lor identitate.

Etnicitatea a fost recunoscută ca o caracteristică fundamentală pentru înţelegerea

societăţii civile, a politicii din întreaga lume. Ataşamentul etnic sau religios au fost şi sunt

confirmate în întreaga geografie economică şi politică a lumii de la Belgia la Sri Lanka sau

Polonia, unde s-a demonstrat forţa evidentă a anumitor elemente ale societăţii civile, în special

Biserica şi sindicatul Solidaritatea, după cum şi în Cehoslovacia preşedintele Havel s-a sprijinit

pe asociaţiile de intelectuali („CHARTA 77") şi numeroase mişcări ale artiştilor. Societatea

civilă dispare practic în socialism, întrucât ea se pulverizează în organismul politic statal.

Această particularitate se poate explica într-o analiză detaliată privind implicaţiile practice ale

societăţilor comuniste totalitare din secolul nostru.

O analiză cuprinzătoare a raporturilor dintre indivizi şi societate în procesul constituirii

societăţii civile o datorăm lui Alexis de Tocqueville prin lucrarea sa clasică „De la démocratie en

Amérique" (1835-1840). în viziunea lui, rezultă că o trăsătură fundamentală a acestei societăţi

democratice este credinţa în raţiunea individuală şi polarizarea acţiunilor în jurul intereselor

personale. Rebeliunea contra autorităţii intelectuale tradiţionale şi afirmarea puterii raţiunii

individuale sunt două elemente esenţiale ale atitudinii naturale în democraţie.

Fiecare individ este în măsură să analizeze critic orice idee, chiar dacă este consacrată de

tradiţie. în felul acestea se dezvoltă un spirit de competiţie creativă ce stimulează ambiţiile

personale ca nişte consecinţe directe ale individualismului democratic. Se manifestă pregnant

tendinţa intrării în conflict cu ideea de „unitate", sau cu „tirania majorităţii", „căci majoritatea

trebuie să aibă dreptate", întrucât nimeni nu poate obţine singur adevărul.

Atitudinile individualiste exagerate ameninţă libertatea de o manieră directă, întrucât riscă

să conducă la întărirea puterii statului, să antreneze o centralizare a puterii deoarece nimeni nu-şi

mai asumă responsabilitatea publică.

Consecinţa este un nou tip de despotism, care nu este tiranic şi nici opresiv, ci se bazează

pe intruziunea amplă a statului în întreaga societate, intruziune acceptată de cei prea

înspăimântaţi de opinia publică pentru a i se opune şi prea conştienţi de valoarea economică a

ordinii pentru a risca dezordinea. In felul acesta se degradează nu numai libertatea, ci şi voinţa de


80

libertate a indivizilor. Remediul este dezvoltarea democraţiei politice şi implicit a celei civile.

Aceasta se poate realiza prin proliferarea sistemului de asociaţii libere, care pot integra indivizii

în viaţa politică şi anihila apatia politică generală.

Societatea civilă cuprinde în esenţă ansamblul relaţiilor şi grupurilor, organizaţiilor şi

asociaţiilor care sunt independente de stat. Se înţelege că partidele politice, chiar cele de

opoziţie, ca deţinătoare actuale sau potenţiale ale puterii, nu fac parte din societatea civilă.

În lucrarea „Despre spiritul legilor", Ch. Montesquieu aprecia că societatea civilă există

în nod autonom de societatea politică, aşa încât societatea civilă are menirea de a controla statul

şi puterile sale distincte.

Gradul de evoluţie civică în societăţile posttotalitare diferă de la ţară la ţară, în sensul că

unele ţări au început tranziţia la economia de piaţă încă de la începutul anilor '80, ca, de exemplu,

Ungaria comparativ cu România, în care Ceauşescu a menţinut o autarhie care i-a izolat pe

români şi i-a făcut să se teamă de însăşi ideea de schimbare şi diversitate, unde tranziţia a început

mult mai târziu. La aceasta se adaugă şi faptul că ultimul stadiu al comunismului a fost

preponderent marcat de o proliferare a corupţiei, a birocraţiei, concomitent cu o apatie civică

generală, o acceptare pasivă a dictaturii şi a ordinii autoritariste.

Totodată, este de menţionat intensitatea diferită a mişcării dizidenţilor, astfel că, naşterea

„Solidarităţii" în Polonia, precedată de activităţile KOR-ului (Comitetul de Apărare a

Muncitorilor), a demonstrat că până şi sub regimurile brejneviste punctul mort şi paralizia puteau

fi evitate, că mai existau căi de a slăbi strânsoarea sistemului asupra vieţii sociale. Pentru

înţelegerea dezvoltării iniţiativelor societăţii civile, trebuie să ţinem seama de rolul latentelor

instituţii independente din Polonia, în primul rînd Biserica catolică şi cercurile laicatului

intelectual catolic.

În aceeaşi direcţie a acţionat cu o forţă morală deosebită solidaritatea cu victimele

abuzurilor privind drepturile omului, proces care a devenit unul din principalele puncte de

convergenţă ale opoziţiei faţă de regimurile dictatoriale.

Diversele forme de contestare a regimurilor totalitare s-au asociat cu faptul că, de la

începuturile sale în Europa Răsăriteană, comunismul a înregistrat o criză permanentă şi

multidimensională, fiind concomitent o criză de autoritate şi de legitimitate, o criză de moralitate

şi o criză a eficienţei economice.

În acest context, remodelarea sferei publice prin restaurarea demnităţii civice se afirmă ca

obiectiv prioritar, dar cu un înalt grad de precauţie, deoarece orice formă de critică, orice formă a

impunerii individului însemna un atac la pretenţia statului totalitar la omniscienţă şi omnipotenţă.

Pe de altă parte, statul părea să aibă un control deplin; pe de alta, viaţa independentă a societăţii a

continuat şi chiar s-a îmbogăţit.

Mişcările autonome pentru un real progres democratic conştientizau faptul că orice

încercare de a guverna împotriva voinţei poporului va duce inevitabil la o catastrofă. în aceste

împrejurări, fundamentarea alternativei democratice faţă de regimul totalitar trebuie să imprime o

relevanţă înaltă toleranţei şi umanismului.


81

Pluralismul în toate domeniile vieţii e posibil, abolirea cenzurii preventive e posibilă, o

reformă economică raţională e posibilă şi o justă politică socială, o presă şi o televiziune supuse

legilor competiţiei şi bazate pe adevăr sunt posibile, independenţa ştiinţei şi autonomia

universitarilor sunt posibile, la fel şi controlul social al preţurilor şi o reţea de comitete ale

consumatorilor, alături de tribunale independente şi cricumscripţii de poliţie în care oamenii să

nu fie bătuţi. Noua politică include defetişizarea domeniului public, afirmarea dreptului la

alteritate şi la nesupunere civilă.

Crearea societăţii civile în Europa Răsăriteană a inclus revolta împotriva rolului

modificator al ideologiei totalitare. În esenţă, societatea civilă era o încercare de a dezideologiza

sfera publică, de a o smulge din forma de manipulare pseudopolitică ce împiedicase libera

exercitare a drepturilor de bază ale individului. Apărând ţelurile reale ale vieţii, societatea civilă

reconstruieşte adevăratul sens al solidarităţii umane şi respinge pretenţiile universaliste ale unui

sistem politic. în toate ţările Europei Răsăritene, lupta societăţii pentru autoemancipare a fost

dusă în numele dreptului de a gândi şi a acţiona diferit.

În timp ce sistemul îşi trage sevele din conformism, înregimentare şi uniformizare,

societatea civilă se naşte din creativitate, originalitate, singularitate şi cultul pentru adevăr. în

acelaşi plan valoric al unei noi gândiri şi acţiuni sociale se situează reabilitarea conceptului de

om, cultivarea responsabilităţii sociale şi a angajării în critica status quo-ului care devine posibilă

şi chiar necesară, relevând că sistemul nu e inexpugnabil şi că elitele conducătoare sunt mai puţin

unite decât apăreau unui observator extern.

Viaţa în sistemul totalitar este atât de impregnată de ipocrizie şi minciuni, încât

guvernarea prin democraţie este numită guvernare populară, clasa muncitoare este înrobită în

numele clasei muncitoare, degradarea completă a individului e prezentată drept suprema lui

eliberare, faptul că poporul e lipsit de informare e numit acces la informaţie, folosirea puterii

pentru manipulare este numită controlul public al puterii, iar abuzul arbitrar de putere este numit

întărire a acesteia, lipsa libertăţii de exprimare devine forma cea mai înaltă a libertăţii, farsa

electorală devine forma cea mai înaltă a democraţiei, interzicerea gândirii independente devine

cea mai ştiinţifică perspectivă.

Societatea, într-o abordare sistemică, reprezintă un sistem global de un fel deosebit. În

raport cu celelalte sisteme globale, acest sistem are anumite trăsături specifice care, într-un fel, îl

face unic în univers. Astfel, societatea privită ca sistem global are la bază gândirea şi acţiunea

omului care, pe de o părţe, îi dă posibilitatea să se autoreflecte şi reflectându-se pe sine, reflectă

întregul univers, iar pe de altă părţe îi dă posibilitatea să se dezvolte pe linia progresului istoric.

Rezultă prin urmare că societatea este singurul sistem global din univers care are capacitatea de a

se autoreflecta şi dezvolta.

Pentru ca să existe şi să se dezvolte, societatea îşi specializează anumite domenii, cărora

le încredintează activităţi specifice care, împreună, concură la scopurile urmărite de existenţă şi

progres social. Un prim domeniu pe care societatea îl specializează îl constituie domeniul

economic caruia îi sunt încredinţate activităţi privind producerea, circulaţia şi desfacerea

bunurilor materiale fără de care societatea n-ar putea să existe şi să se dezvolte.


82

Un alt domeniu specializat de societate este cel al vieţii spirituale a cărei menire se referă

la autoreflectare şi la reflectarea întregului univers pe baza cărora, oamenii acţionează în mod

conştient pentru asigurarea dezvoltării sociale. Existenţa şi dezvoltarea socială reclamă totodată

şi un alt domeniu al vieţii sociale, domeniul politic caruia îi sunt încredinţate activităţi privind

organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii, prin intermediul cărora se asigură

funcţionalitatea complexului social al unei comunităţi umane.

Între domeniile vieţii sociale (economic, spiritual, politic) există legături organice de

condiţionare şi potentare reciprocă în sensul că unul fără celelalte nu poate exista şi, în acelaşi

timp, cu cât fiecare dintre ele este mai bun şi societatea, în ansamblul ei, funcţionează mai bine.

Pornind de la aceste considerente, mulţi sociologi consideră că domeniul politic apare o

dată cu diferenţierea socială, cu proprietatea privată, cu apariţia de surplusuri care necesitau o

activitate conştientă şi organizată privind modalităţile de repartiţie şi de însuşire a acestor

surplusuri, iar de aici un întreg sistem de organizare, gândire şi activitate politică. De aceea, se

consideră ca domeniul politic a apărut în momentul trecerii spre orânduirea sclavagistă, când îşi

fac apariţia instituţiile politice, în special statul. Se poate aprecia, fără să ne pronunţăm categoric

pentru un anumit punct de vedere, ca domeniul socio-politic a apărut pe o anumită treaptă a

dezvoltării sociale, în perioada de trecere spre sclavagism, având încă forme incipiente,

necristalizate în comunităţile umane anterioare.

Apariţia domeniului politic a condus la o dezvoltare socială conştientă care a accelerat

progresul istoric. După cum se ştie, dezvoltarea socială din toate timpurile se realizează sub două

forme: spontană şi conştientă. Dezvoltarea conştientă, spre deosebire de cea spontană, presupune

o activitate programată, organizată în concordanţă cu cerinţele progresului istoric care să

conducă la o concordanţă între scopurile propuse şi rezultatele activităţii desfăşurate. Politicul

este elementul care a dat posibilitatea oamenilor să-şi organizeze activitatea în aşa fel încât să

realizeze într-o măsură cât mai mare o dezvoltare conştientă. Şi dezvoltarea spontană are la bază

o activitate conştientă a oamenilor, dar această activitate nu realizează o concordanţă între

scopurile propuse şi rezultatele obţinute, fie datorită insuficienţei cunoaşteri, fie promovării unor

interese ce contravin mersului înainte al societăţii.

Dezvoltarea conştientă are la bază o activitate bazată pe o anumită cunoaştere corectă a

realităţii, care atestă posibilitatea realizării unor obiective în concordanţă cu progresul istoric

mult mai rapid şi cu pierderi mai puţine decât în cazul dezvoltării spontane. Apariţia domeniului

politic a creat necesitatea organizării unui sistem politic menit să asigure funcţionarea de

ansamblu a societăţii. O caracteristică a domeniului politic, în afară de faptul ca el reprezintă

activitatea conştientă pentru promovarea unor interese, constă în aceea că, pe măsura dezvoltării

sociale, a înaintării societăţii pe noi trepte, acesta a căpătat o însemnătate tot mai mare. Fiecare

orânduire socială a marcat şi o sporire a importanţei domeniului politic în viaţa socială. În

prezent, în lumea contemporană, rolul domeniului politic este tot mai mare în funcţionalitatea

societăţii, în dezvoltarea complexelor probleme cu care se confruntă omenirea.

Epoca contemporană se caracterizează printr-o interdependenţă a tuturor fenomenelor şi

care, de fapt, a creat probleme cu caracter global precum: dezvoltarea generală a întregii societăţi


83

umane care să elimine subdezvoltarea, problemele păcii şi razboiului, problemele mediului

ambiant, problema materiilor prime şi energetice şi, legat de toate acestea, promovarea unui curs

democratic al întregii organizări politice care să asigure libertatea, bunăstarea, independenţa şi

egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor şi popoarelor. Această realitate reclamă ca sistemul

politic, structurat, de regulă, pe criterii naţionale, să asigure promovarea progresului pentru

fiecare naţiune şi, printr-o colaborare între state, să contribuie la rezolvarea problemelor cu

caracter global existente în epoca contemporană. Explicaţia o găsim în faptul că problemele

globale afectează viaţa tuturor popoarelor, decurgând din aceasta necesitatea rezolvării lor prin

efortul concret al întregii comunităţi umane.

Se poate aprecia că omenirea se află în prezent la un moment de răscruce. Ori reuşeste ca,

prin eforturi comune a tuturor popoarelor, să rezolve sau cel puţin să gestioneze în mod

corespunzător problemele păcii şi războiului, ale apărării mediului ambiant, ale dezvoltării

generale a societăţii prin eliminarea subdezvoltării, ale organizării democratice a societăţii şi în

acest caz societatea omenească supravietuieşte şi se poate dezvolta, ori dacă nu se reuşeşte acest

lucru, existenţa omenirii este pusă sub semnul întrebării. Problemele globale ale omenirii, nu pot

fi rezolvate decât prin implicarea fermă şi în mod corespunzător a factorului politic, în speţă a

tuturor guvernelor, a partidelor politice, precum şi a diferitelor organizaţii internaţionale în

scopul triumfului forţei argumentului, şi nu a argumentului forţei. Aceasta se impune cu atât mai

mult cu cât astăzi în activitatea politică sunt atrase categorii tot mai mari de oameni care, pentru

a acţiona cât de cât corespunzator, trebuie să beneficieze de programe politice atât în plan

naţional cât şi în plan internaţional care să concorde cu nevoile de progres ale omenirii, de pace

şi stabilitate în lume.

Aserţiunea gânditorilor antici că omul este, în primul rând, un "zoonpolitikon" îşi capătă

astăzi mai mult ca oricând, adevăratele sale dimensiuni. Spre deosebire de trecut, în prezent nu

există problemă mai mare sau mai mică ce confruntă omenirea, care să nu aibă şi aspect politic şi

care să nu necesite o rezolvare politică. dacă în trecut politică era apanajul unor grupuri restrânse

de oameni, de regulă a celor ce făceau parte din organele de conducere socială, astăzi acţiunea

politică cuprinde categorii sociale tot mai largi. În lumina acestor realităţi, apare importanţa

ştiinţelor politice în general şi a politologiei în special, care să ofere un fundament ştiinţific

factorilor de decizie politică, dar şi o cultură politică tuturor cetăţeni lor pentru a participa în

cunoştinţă de cauză la viaţa societăţii.

Pe măsura dezvoltării sociale, oamenii simt nevoia tot mai mult a unei activităţi politice

complexe, care presupune o organizare riguroasă, cu instituţii corespunzătoare, menite să asigure

buna funcţionare a societăţii şi, în ultimă instanţă, a satisfacerii trebuinţelor umane.

Domeniul politic trebuie să slujească, în primul rând, economicului, dar şi societăţii în

ansamblu, pentru ca acesta să-şi realizeze finalitatea sa, de satisfacere a trebuinţelor umane în

condiţii cât mai bune. Aşadar, domeniul politic este necesar pentru viaţa socială în care oamenii

acţionează conştient pentru ca problemele lor vitale să fie rezolvate în concordanţă cu cerinţele

obiective ale progresului istoric.


84

. În sistemul doctrinelor politice, democraţia apreciază statul ca instrument al libertăţilor

individuale. Persoana umană este singura valoare, şi fericirea persoanelor „singurul scop în sine"

dar statul întrupat în instituţii, administraţie, regulamente este un mijloc necesar pentru realizarea

aspiraţiilor individuale. Înseşi interdependenţele dinspre responsabilitate, disciplină şi libertate

demonstrează că este nevoie de o autoritate pentru a ocroti libertatea fiecăruia de încălcările

nejustificate din partea altora.

Statul îşi pierde orice îndreptăţire dacă încetează de a fi un mijloc de promovare a

libertăţilor individuale. Statul nu are alt scop decât acela de a înfăptui şi garanta libertatea şi

egalitatea la care indivizii au dreptul în mod natural. în acest sens, J. J. Rousseau consemna că:

„A găsi o formă de asociere care să apere şi să protejeze cu toată forţa comună persoana şi

bunurile fiecărui asociat şi în cadrul căreia fiecare dintre ei, unindu-se cu toţii, să nu asculte

totuşi decât de el şi să rămână tot atât de liber ca şi mai înainte, aceasta este problema

fundamentală, a cărei soluţie este contractul social".

În această perspectivă oferită de doctrina democratică statul nu este o transcendenţă,

deoarece „Suveranul" - nefiind alcătuit decât din particulari care îl compun - nu are şi nici nu

poate avea vreun interes potrivnic intereselor acestora. Legea nu înstrăinează libertatea, pentru că

îşi află izvorul în chiar voinţa indivizilor, iar ascultarea de o lege pe care singur ţi-ai stabilit-o

înseamnă libertate.

Conectarea voinţelor particulare - diferite şi opuse - într-o lege comună se face prin

intervenţia contractului, pactul prin care fiecare se angajează faţă de toţi ceilalţi să nu recunoască

altă autoritate decât voinţa generală - care face abstracţie de interesele divergente, de pasiunile

fiecăruia, nefiind preocupată decât de binele comun. Desigur, există posibilitatea ca fiecare

individ să aibă o viaţă particulară contrarie sau diferită de voinţa generală, pe care o are ca

cetăţean. Dar voinţa generală nu este o putere exterioară fiecăruia din noi, pentru că ea nu este

altceva decât regula raţiunii, acceptată în comun de membrii grupului, dar pe care fiecare o

descoperă în el însuşi atunci când, „făcând să tacă pasiunile", dă deoparte dorinţele sale egoiste.

Imboldul pasiunilor este adevărata robie, iar a constrânge un om să se supună voinţei

generale înseamnă a-l supune propriei lui raţiuni şi, astfel, „a-l sili să fie liber". J. J. Rousseau

este atât de preocupat să nu opună statul indivizilor, încât nu admite că poporul ar putea să

înstrăineze libertatea sa supunându-se orbeşte hotărârilor deputaţilor pe care i-a ales. în concepţia

sa este întotdeauna necesar ca legile propuse de reprezentanţii poporului să fie rectificate prin

referendum al poporului însuşi.

Experienţa istorică arată că în toate timpurile a fost speculată voinţa poporului, voinţa

naţională. Această realitate este subliniată şi de Alexis de Tocqueville, care arată că: „ voinţa

naţională este una din locuinţele de care intriganţii din toate timpurile şi despoţii din toate

epocile au abuzat cel mai mult”.

Pentru ca, în mod real, statul să se bazeze pe o organizare şi conducere democratică este

necesară respectarea anumitor reguli sau principii de bază, care au în vedere existenţa unui cadru

legislativ, inclusiv o lege fundamentală (constituţia), separaţia puterilor în stat ca o necesitate şi

garanţie împotriva instaurării totalitarismului, existenţa unui mecanism politic menit să asigure


85

condiţii pentru exercitarea liberă de către toţi cetăţenii pentru a alege şi a fi aleşi în organele de

conducere centrale şi locale ale statului, dreptul de organizare profesională şi politică liberă,

afirmarea pluralismului politic şi manifestarea liberă dar responsabilă a mass mediei pentru

transmiterea unor informaţii corecte, adevărate.

Dezvoltarea unei vieţi democratice pe multiple planuri (economic, politic, social-spiritual

etc.) reprezintă un cadru obiectiv necesar în funcţionalitatea întregului sistem social şi a statului

de drept, confirmându-se că lipsa de democraţie a deteriorat deopotrivă viaţa materială şi pe cea

spirituală a popoarelor. Doctrina democratică susţine şi cultivă un raport just între drepturi şi

libertăţi, între obligaţii şi îndatoriri, între libertate şi responsabilitate, în sensul că exercitarea

drepturilor şi libertăţilor trebuie să se facă prin respectarea strictă a legilor în cadrul unei ordini

de drept.

Aceasta presupune ca organizarea şi conducerea democratică a societăţii să cuprindă

toate sferele vieţii sociale, atât la nivel macrosocial cât şi la nivel microsocial. Progresul pe calea

statornicirii unui sistem democratic real a fost marcat de afirmarea pluralismului politic şi social

în condiţiile manifestării depline a statului de drept, care garantează competiţia liberă între toate

formele de exprimare a spiritului - mijloc de afirmare a valorilor.

În asemenea împrejurări, o democraţie veritabilă este atestată atât de credibilitatea

politicii forţelor de guvernământ, cât şi a celor de opoziţie care în orice moment dificil au datoria

să ofere o alternativă viabilă de guvernare. în spiritul doctrinei democratice un stat democratic,

un guvern puternic, nu pot exista fără o opoziţie puternică, eficientă, constructivă, care să ofere

în permanenţă soluţii şi să fie gata să guverneze.

Confruntarea diferitelor poziţii politice privind organizarea şi conducerea statului

presupun un dialog deschis, sincer, responsabil, necesar formării opiniilor corecte şi evitării

confuziilor, dezorientărilor care favorizează apariţia unor fenomene contrare spiritului şi

doctrinei democratice. în acest mod se asigură şi o colaborare între stat şi societatea civilă, astfel

că societatea politică se raportează permanent la societatea civilă marcând o dinamică proprie a

progresului democratic.

Democraţia este, după cum remarca un cunoscut om politic francez, o împletire de puteri

de alegere, de contraputeri generate de societate şi de puteri de fapt: puterile legislativă,

executivă şi judiciară, puterile naţionale şi locale fiind menite să le echilibreze. Unii executanţi,

armata, administraţia tind să se erijeze în puteri şi să acţioneze asupra deciziilor puterilor

legitime; puterile economice, tehnice sau ştiinţifice îşi urmează logica proprie; puterile spirituale

urmăresc să-şi impună regulile lor puterii politice în lipsa putinţei de a le face acceptate de către

societate; contraputerile, precum sindicate, asociaţii, încearcă să contrabalanseze pe unele sau

altele.

În consecinţă, democraţia moderată este o manieră de a regla conflicte, fie pe bază de

lege, fie prin negocieri, prin vot sau prin intermediul pieţei. Democraţia nu estompează

conflictele, nu determină dispariţia lor, ci, asigură evitarea înfruntărilor directe şi instabile,

amortizarea şi resorbirea lor.


86

Referindu-se la transformarea libertăţii din anarhică în libertate democratică, H. Kelsen

arată că pentru aceasta statul ca putere socială trebuie să reglementeze relaţiile dintre oameni

care, la rândul lor, trebuie să i se supună fiind important cel puţin ca această putere să fie totuna

cu voinţa lor. Democraţia este întâi de toate un sistem de guvernământ care tinde să includă

libertatea în raportul politic, adică în relaţiile de conducere-supunere inerente oricărei societăţi

organizate politic.. De aceea, un stat ideal impune găsirea unei forme de asociaţie care să apere şi

să protejeze cu toată forţa comună persoana şi bunurile fiecărui asociat şi în cadrul căreia fiecare

dintre ei, unindu-se cu toţii, să nu asculte totuşi decât de el însuşi şi să rămână tot atât de liber ca

şi mai înainte.

Aristotel aprecia că fără o puternică clasă mijlocie nici o formă de stat nu se poate bucura

de stabilitate, deci nici democraţia. „Căci de fiecare dată când unii au imense bogăţii iar alţii nu

au nimic, rezultă sau cea mai proastă democraţie, sau o oligarhie excesivă, sau o tiranie

insuportabilă, produsul necesar al celor două excese opuse". Pentru Aristotel, „Numai clasa

mijlocie asigură democraţiilor o stabilitate şi o durată pe care nu le are oligarhia".

Sensul egalităţii în democraţia modernă liberală rămâne cel de egalitate a şanselor, în

virtutea căreia toţi oamenii au un drept egal la fericire, iar societatea nu trebuie să îngrădească

posibilităţile unora mai mult decât ale altora, ci să dea fiecărui om, pe cât posibil, aceeaşi şansă

de a-şi pune în valoare aptitudinile pe care le posedă.

Funcţia unor valori diriguitoare ale democraţiei, cum sunt: libertatea, egalitatea,

pluralismul, parlamentarismul, răspunderea şi responsabilitatea ş.a. rezidă în a imprima o

asemenea întrebuinţare a puterii politice, a atribuţiilor statului încât să nu fie favorizat un grup de

oameni în detrimentul altora.

Principiul egalităţii politice supune pe guvernanţi opiniei publice, adică unei mase de

oameni care nu se pricep deloc la treburile statului. Democraţia ar fi astfel „tirania

incompetenţei", echivalentul unei „mediocraţii". Pe de altă parte, libertatea indivizilor,

legitimarea concurenţei economice creează, într-un fel, o dominaţie asupra celui mai slab şi o

exploatare a acestuia de către cel mai puternic.

9. DOCTRINE POLITICE. SOCIAL-DEMOCRAŢIA

Concepte-cheie: doctrina, social-democraţie, protecţie socială, coeziune economică,

coeziune socială

În privinţa raportului dintre stat şi societatea civilă, social-democraţii susţineau

necesitatea creării unui stat liber, prin mijloace paşnice, bazat pe votul universal, pe respectarea

drepturilor civile. K. Marx nu împărtăşeşte acest punct de vedere, care, potrivit lui, nu era altceva

decât reluarea doctrinei burgheze a statului situat deasupra societăţii, instrument neutru în

mâinile puterii pentru a controla forţele economice şi sociale din societate.


87

Social-democraţii nu leagă socialismul de proprietatea socială a mijloacelor de

producţie, aşa cum face marxismul ortodox, ci, în primul rând, de nevoia asigurării unei mai

mari egalităţi şi a unei redistribuiri mai egale a produselor în cadrul unei economii mixte.

Social-democraţia şi noul liberalism au în comun ideea că statul şi reformele politice sunt

instrumente cu ajutorul cărora se vor putea asigura o mai mare dreptate socială, o mai bună

distribuţie a rezultatelor activităţii economice - ceea ce ar conduce la o mai mare „libertate" (în

sens pozitiv, nu doar negativ).

Socialismul, aşa cum îl înţelegeau social-democraţii englezi, de pildă, nu era o simplă

revizuire internă a marxismului, acceptând idei ale noului liberalism, ale fabienilor; social-

democraţii concepeau socialismul ca o combinaţie de democraţie politică, „stat esenţial",

facilităţi educaţionale, o mai mare dreptate socială, toate afirmate şi dezvoltate în contextul unei

economii mixte.

Aceste caracteristici explică şi influenţa pe care în perioada interbelică au avut-o asupra

social-democraţilor teoriile lui Keynes, deşi acesta era un liberal. Argumentele sale au fost

considerate ca o dovadă a falsităţii analizei făcute de Marx societăţii capitaliste. Pe de altă parte,

tehnicile keynesiene îi atrăgeau pe social-democraţi prin aceea că păreau să permită rezolvarea

contradicţiilor societăţii capitaliste de către un guvern capabil să le implementeze.

În perioada postbelică, în principal în Marea Britanie şi în Germania, ideile social-

democrate au dobândit o ascendenţă copleşitoare asupra mişcărilor de stânga. în 1959, Partidul

Social-Democrat German a abandonat marxismul rezidual în favoarea principiilor social-

democraţiei, iar în Marea Britanie Partidul Laburist, sub conducerea lui Hugh Gaitskell, s-a

îndreptat hotărât spre acestea, punând în prim plan ideile de „egalitate" şi de „dreptate" socială.

Pentru a caracteriza astăzi corect stânga social-democrată se impune adoptarea unei

clasificări trihotomice: marxism, socialism democratic şi social-democraţie.

Marxismul se caracterizează prin afirmarea materialismului istoric şi a consecinţei că

schimbarea politică reformistă a societăţii capitaliste are limite ce nu pot fi depăşite decât prin

revoluţie. Socialismul democratic are în comun cu marxismul ideea că mijloacele de producţie

trebuie să devină proprietate obştească; dar, spre deosebire de acesta, consideră că o atare

schimbare poate fi rezultatul unor reforme în cadrul democratic. Social-democraţii au în comun

cu socialismul democratic ideea de democraţie, dar nu pun un accent atât de mare pe rolul

proprietăţii în societate; ei definesc socialismul nu în termenii proprietăţii obşteşti, ci în termenii

redistribuirii produselor şi ai unei egalităţi mai mari într-o economie mixtă.

Doctrina social-democrată reflectă realităţi politice, istorice, teoretice diferite, în funcţie

de ţări, partide şi particularităţi ale luptei politice. Ceea ce determină convergenţa şi nota comună

a diverselor forme de social-democraţie rezidă în efortul de a realiza analiza critică a

capitalismului şi, pe această bază, reformarea societăţii.

Deşi uneori se mai fac referiri la gândirea marxistă, în ultimă instanţă se susţin concluzii

social-politice diferite de cele preconizate la timpul său de Marx. în esenţă, social-democraţia

refuză revoluţia violentă, dând o apreciere pozitivă procedurilor legale ale democraţiei ca mijloc

de realizare a justiţiei sociale. Social-democraţia recunoaşte rolul sufragiului universal în


88

cucerirea puterii şi a abandonat teza naţionalizării obligatorii a principalelor mijloace de

producţie ale societăţii. Astfel, în zilele noastre, social-democraţia este pentru existenţa unei

economii mixte (proprietate publică şi privată), recurge la naţionalizări selective, acceptă

economia de piaţă, planificarea orientativă a dezvoltării (nondirijistă) şi o intervenţie a statului în

economie prin intermediul pârghiilor economice.

În contextul actual, social-democraţia trece printr-o criză ideologică şi politică întrucât,

după ce a abandonat total ideile marxiste, în analiza sa privind societatea contemporană se fac

simţite achiziţiile gândirii liberale, mai ales ale neoliberalismului, în practica economică, social-

democraţia caută o cale proprie, capabilă să realizeze sinteza între rolul pozitiv al economiei de

piaţă („mâna invizibilă") şi rolul statului în dezvoltarea vieţii economice şi sociale („mâna

vizibilă"). în plan politic, social-democraţia promovează ideea că socialismul nu poate fi decât

democratic, iar democraţia trebuie să capete prioritate în procesul realizării dezideratelor

socialiste. Pe plan economic, se acceptă „economia socială de piaţă", libera concurenţă şi libera

iniţiativă a întreprinzătorilor, susţinând democraţia economică, întemeiată pe cogestiune, în

special, în Germania.

Statul, în concepţia social-democraţiei germane, trebuie să influenţeze constant viaţa

economică prin deciziile sale în materie de impozite, finanţe, politică monetară, credit, pentru a

evita crizele ciclice ale economiei. în măsura necesară se admite şi o planificare orientativă a

dezvoltării economice şi sociale, ca şi o intervenţie care să contracareze excesele unui capitalism

sălbatic.

În viziunea social-democraţiei suedeze, socialismul este centrat pe om şi ameliorarea

situaţiei sale. După 1920, social-democraţia suedeză, împreună cu sindicatele, preia puterea, dar

nu procedează la naţionalizări, preferând să controleze economia printr-un sistem de negocieri

periodice a contractelor colective de muncă dintre patroni şi sindicate, prin impozite etc. în locul

dictaturii proletariatului, s-a preferat democraţia socială, realizată prin reforme repetate,

fiscalitate directă şi foarte rapid progresivă. După 1969, din iniţiativa lui OLOF PALME, s-a

elaborat un proiect de cogestiune care a determinat redistribuirea unei părţi a beneficiilor

întreprinderilor către un „fond central" girat de sindicate. La acestea s-a adăugat creşterea

controlului statului asupra organismelor de credit, o nouă ierarhie a veniturilor, prin creşterea

salariilor mici. Politica de „Welfare State" va răspunde treptat la cereri sociale noi venite din

partea diferitelor minorităţi ale societăţii - femei, imigranţi, anumite categorii de muncitori.

Programul a fost întrerupt în urma eşecului electoral din 1976. Aplicarea acestui program a

provocat pe termen lung o nivelare a veniturilor, scăderea productivităţii muncii şi creşterea

absenteismului în producţie, reacţii negative din partea unor categorii sociale, mai ales a clasei

mijlocii.

Social-democraţia s-a manifestat în acelaşi timp pe plan economic şi pe plan social,

corectând concurenţa şi piaţa printr-o politică numită conjuncturală sau anticiclică, menită să

împiedice crizele periodice sau să le atenueze. Acest obiectiv poate fi atins prin mijloace diferite:

acţiune asupra cererii prin creşterea sau blocarea salariilor, mânuirea ratei dobânzilor şi a

emisiunilor monetare, restrângerea sau sporirea creditelor, deficitului sau rigoarea bugetară etc.


89

Aceste tehnici sunt folosite astăzi de toate statele moderne şi de toate guvernele, socialiste sau

nu, fiind mai puţin dependente de o ideologie opusă direct liberalismului şi reducerii intervenţiei

statului, astăzi la modă şi aflată în logica intervenţionistă a etatismului.

Securitatea socială (cum spun francezii), Welfare State (cum spun englezii) este marea

izbândă a social-democraţiei care, practic, a obligat statele liberale să se angajeze pe aceeaşi cale.

Boala, accidentele, bătrâneţea, maternitatea, şomajul sunt acoperite astfel de o asigurare

generalizată, care dă o garanţie aproape totală. în acelaşi timp, un efort de egalizare printr-un

planşeu al salariilor şi o semiplafonare a veniturilor tinde să limiteze efectele unei concurenţe

libere care, în mod firesc, întăreşte pe cei tari şi slăbeşte pe cei slabi.

Sociologul şi politologul francez Maurice Duverger remarcă faptul că social-democraţia a

instaurat unul din cele mai bune regimuri din lume şi din istorie, favorizată fiind de cei treizeci şi

ceva de ani de creştere economică, ce au urmat după cel de-al doilea război mondial. Chiar

statele şi guvernele din Vest, care resping socialismul, au împrumutat din ce în ce mai mult

metodele sale. Când dreapta vine la putere după un guvern social-democrat, menţine esenţialul

din reformele lui, afară de naţionalizări, în acele ţări în care alternanţa politică atrage alternanţe

de statut ale marilor întreprinderi (Marea Britanie mergând foarte departe în acest domeniu; ea a

fost imitată de Franţa între 1986 şi 1988, dar aceste exemple sunt puţin urmate).

Tulburările economice din ultimul deceniu au constrâns social-democraţia să-şi limiteze

ambiţiile egalitare şi protectoare şi să impună rigoarea în domeniul salarial şi fiscal. în economia

de piaţă actuală, banii strânşi cu ajutorul statului sunt la fel de legitimi ca cei adunaţi de bănci,

din moment ce este vorba de un stat democratic, în care cetăţenii pot sancţiona guvernul, după

cum acţionarii pot sancţiona Consiliul de administraţie.

Ar trebui - sublinia M. Duverger - amestecate naţionalizările şi privatizările într-un

cocteil în care colectivitatea să dispună fie de 51% din acţiuni, fie de o puternică minoritate de

blocare. S-ar trece astfel de la statul producător la un stat promotor, cu ajutorul întreprinderilor

ce amestecă în proporţii mereu susceptibile de variaţii capitalurile publice cu capitalurile private.

Pe baza experienţelor de guvernare ale partidelor social-démocrate din ţările scandinave,

Anglia, Austria, Germania ş.a. a fost fundamentat teoretic şi pus în practică „statul bunăstării"

sau „statul social" - teză susţinută şi de Partidul Democrat din S.U.A. şi de unii republicani cu

vederi neoliberale. Activitatea unui asemenea stat constă în politici sociale, precum: securitatea

şi protecţia socială (asigurări, pensii, alocaţii de şomaj); fixarea unui salariu minim garantat;

redistribuirea produsului social; intervenţie dirijistă în domeniul repartiţiei; anumite garanţii în

privinţa dreptului la muncă şi a rolului sindicatelor în elaborarea politicilor sociale la nivel

macrosocial; corelaţii între legislaţie şi reformele welfare în domeniile sănătăţii, educaţiei şi

familiei; promovarea fermă în domeniul terţiar; iniţiative faţă de loisir; politici culturale active şi

dezvoltarea educaţiei şcolare şi de reconversie profesională a adulţilor.

„Statul social-democrat" ca şi „statul neoliberal", făurite în Occident după cel de-al doilea

război mondial, sunt tipuri similare de „Welfare state", astfel că viziunea neoliberală despre

„statul bunăstării" îmbină elemente de dirijism cu obiective de ordin social în mod mediat.

Acestei viziuni îi aparţine ideea intervenţiei statului pentru încurajarea sectoarelor de vârf, care


90

presupun investiţii masive, sau a ramurilor strategice, care traversează anumite dificultăţi.

Totodată, au susţinut necesitatea subvenţionării agriculturii în vederea modernizării rapide.

Social-democraţilor, ca şi neoliberalilor, le este comună teza după care asigurarea

bunăstării generale nu poate fi concepută în afara bunăstării fiecărui cetăţean, promovând

imaginea unei societăţi centrate pe individul uman, funcţionând pentru a-i realiza satisfăcător

trebuinţele şi a-i permite dezvoltarea liberă exclusiv în limitele potenţialului biopsihologic

propriu.

„Statul bunăstării" în perioada de glorie a înfăptuit o sinteză benefică între socialism şi

piaţă, care a permis garanţii pentru cetăţean în cel puţin trei direcţii: a) venit minim, indiferent de

fluctuaţiile cererii şi ofertei; b) diminuarea severă a nesiguranţei vieţii; c) standarde de viaţă bune

pentru toţi cetăţenii, fără discriminare socială în raport cu o gamă predeterminată de servicii

sociale.

„O asemenea societate permite membrilor săi să-şi satisfacă principalele trebuinţe şi

expectanţe până în proximitatea deziva-bilităţii medii. O asemenea societate este caracterizată de

un coeficient neobişnuit de mulţumire socială pentru a face imposibile conflictele violente şi

pentru a diminua drastic contradicţiile dintre diversele categorii sociale.

La mijlocul deceniului al şaptelea, tema „excesului de bunăstare" a devenit predilectă

pentru analiştii şi criticii „statului bunăstării". Preocupările partidelor social-démocrate de a

atenua efectele crizei în sfera politicilor sociale au intrat în contradicţie cu necesităţile de

relansare şi modernizare a economiei. Ideile conservatoare şi neoconservatoare au lansat

principiul „mai multă piaţă şi mai puţin stat" ceea ce presupune, în esenţă, creşterea impozitelor

în vederea relansării economice.

În perioada 1989-1994 priorităţile social-democraţiei la scară europeană au vizat

asemenea obiective, ca: protecţia mediului înconjurător, coeziunea economică şi socială,

drepturile consumatorului, reforma politicii agricole, democratizarea instituţiilor din

Comunitatea Europeană, reorientarea acţiunilor externe inspirată de solidaritatea cu Estul şi

Sudul.

În sprijinul principiului de a servi interesele tuturor cetăţenilor Comunităţii Europene,

socialiştii au urmărit să se garanteze fiecărui cetăţean, bărbat sau femeie, activ, şomer sau

pensionar, beneficiul securităţii sociale, o ocupaţie şi condiţii de viaţă şi muncă acceptabile.

În partaj cu conservatorii, socialiştii au susţinut constant că legislaţia economică şi

interesele sociale şi ecologice trebuie să fie legate; au urmărit includerea acestei problematici în

toate tratatele şi au reuşit să stabilească un calendar european în domeniu şi cu deosebire pentru

implementarea Cartei sociale. în martie 1992, au organizat primul parlament al persoanelor în

vârstă, care a conturat o concepţie modernă privind solidaritatea între generaţii; au extins

programul de cercetare în aplicarea noilor tehnologii pentru ajutorarea handicapaţilor; în 1993 a

fost organizată o conferinţă europeană privind excluderea socială şi problemele celor fără

adăpost.

Socialiştii au solicitat cu toate aceste prilejuri acţiuni concertate privind: recunoaşterea

drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, venituri minime garantate, locuinţă, educaţie, calificare


91

de bază şi permanentă, sănătate, accesul la activităţi culturale şi de agrement, examinarea tuturor

politicilor comunitare pentru a evalua impactul şi contribuţia lor la rezolvarea problemelor

sociale.

Din iniţiativa socialiştilor, s-au creat fonduri speciale destinate trebuinţelor tinerilor

europeni pentru: promovarea abilităţii studenţilor, a uceniciei în limbile comunităţii, calificarea

tinerilor şi pregătirea vârstei adulte, promovarea inovaţiei în utilizarea noilor tehnologii în

calificarea profesională, promovarea calificării profesionale continue.

La iniţiativa socialiştilor europeni, Consiliul Europei a adoptat o directivă privind

garantarea concediului minim de maternitate, pe baza căreia s-au întărit reglementările care

privesc protecţia şi securitatea socială.

10. DOCTRINA LIBERALA

Liberalismul a apărut ca o alternativă de gândire politică la vechea organizare politică

bazată pe monarhia absolutista, pronunţându-se pentru pluralism politic, separarea puterilor în

stat, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului, pentru un stat de drept în care să se afirme

deplin libertatea economică şi politică a individului în relaţia cu statul, care nu trebuie să

intervină în viaţa social-economică. Statul are menirea de a garanta exercitarea drepturilor şi

libertăţilor individului, inclusiv libertatea de întreprindere economică pe baza apărării şi

respectării proprietăţii private.

Considerând proprietatea ca un drept natural al individului, drept apărut înaintea statului,

independent de el, şi de aceea statul nu poate expropria pe indivizi - J. Locke este apreciat ca

precursor al liberalismului.

Reprezentant de seamă al liberalismului politic francez, B. Constant (1767-1830)

accentua independenţa individului faţă de puterea de stat, astfel că pentru libertatea individului

este necesar ca puterea statului să fie limitată de drepturile juridice ale cetăţenilor. Limitarea

puterii de stat s-ar realiza prin forţa opiniei publice şi prin separaţia puterilor în stat. B. Constant

afirmă că drepturile politice trebuie să aparţină numai proprietarilor, deoarece proprietatea

asigură cetăţenilor posibilitatea de a se instrui şi de a participa la exercitarea drepturilor politice,

la guvernarea statului, în opinia sa, votul trebuie să fie censitar, iar parlamentul să fie

reprezentantul proprietarilor şi nu al poporului. El se ridică împotriva egalităţii, arătând că

aceasta ar duce la lezarea libertăţii individului.

Ca reprezentant al liberalismului englez, J. Bentham (1748-1832) consideră că statul

trebuie doar să vegheze la apărarea persoanei, a proprietăţii, apreciind că interesele proprietarilor

coincid cu interesele societăţii.

Gânditorul liberal francez Charles Alexis de Tocqueville (1805-1859), în lucrarea

„Democraţia în America", arată că democraţia liberală constă în independenţa individului, în

libertatea şi responsabilitatea acestuia. Intervenţia statului în domeniul social, economic şi

spiritual ar duce la extinderea despotismului, după Ch. A. de Tocqueville.


92

Primatul individului faţă de stat, libera dezvoltare a individului, ocrotirea libertăţilor şi

drepturilor sale, limitarea acestora prin drepturile şi libertăţile celorlalţi sunt numai câteva din

ideile—forţă ale doctrinei liberale cuprinse în lucrarea lui H. Spencer (1820-1903) „Individul

împotriva statului”, publicată în anul 1884. În trecut, spune Spencer, liberalii au micşorat sfera

autorităţii guvernamentale în favoarea creşterii acţiunilor libere ale cetăţenilor, astfel că

liberalismul era identic cu libertatea individului împotriva samavolniciei statului. Intervenţia

statului în activitatea cetăţenilor este admisă numai în măsura în care aceasta menţine principiul

vital al individului şi al societăţii, şi anume libera lor dezvoltare prin impunerea unor limitări

reciproce considerate ca absolut necesare.

Susţinerea dreptului majorităţii, prin invocarea teoriei contractului social, i se pare lui

Spencer nefondată, astfel că indivizii sunt dispuşi să accepte voinţa majorităţii, dar în privinţa

unor acţiuni pentru menţinerea condiţiilor fireşti, democratice, necesare deopotrivă individului şi

societăţii, cum ar fi: apărarea persoanei şi a proprietăţii faţă de inamicii interni şi externi,

folosirea teritoriului pe care îl locuiesc, rezultând că în acţiunile din sfera privatului ei nu vor

accepta voinţa majorităţii. Liberalismul contemporan, arată Spencer, are datoria de a se împotrivi

încercărilor parlamentului de a-şi asuma autoritatea absolută.

Deosebit de interesantă este şi remarca făcută de H. Spencer potrivit căreia

industrializarea şi dinamica ei favorizează dezvoltarea libertăţii şi diminuează imixtiunea statului

în activitatea umană, în zonele privatului. De aceea, este necesar ca, în continuare, statul să nu se

implice în jocul liber al legilor naturale, să nu împiedice prin intervenţia sa progresul economic şi

social.

Spre sfârşitul secolului al XlX-lea a apărut şi un aşa-numit „liberalism de compromis",

care încerca o oarecare împăcare între cei doi poli ai vieţii politice - individul şi statul,

considerând necesară intervenţia statului pentru a asigura educaţia naţională şi sănătatea publică,

făcea apologia statului, susţinând preeminenţa acestuia asupra indivizilor.

Neoliberalismul- în varianta liberalismului „nostalgic- crede în viabilitatea tezelor

liberalismului clasic, considerând că principiile acestuia sunt valabile şi astăzi. în acest sens,

pentru redresarea activităţii economice este suficientă revigorarea prin reîntoarcerea la principiile

individualismului şi ale liberei concurenţe, constatându-se că tot răul a venit de la intervenţia

statului, care se amestecă în ceea ce nu-l priveşte.

Recurgerea la statul providenţial (al bunăstării generale) şi la planificare sunt - după W.

Lippman - remedii nepotrivite pentru economie, recomandând mai degrabă însănătoşirea

pieţelor, asigurarea libertăţii tranzacţiilor şi egalitatea şanselor ca fundament al economiei sociale

de piaţă. Fr. A. von Hayek recunoaşte necesitatea unei intervenţii limitate a statului în viaţa

economică, fără însă a afecta proprietatea privată şi fără a exagera cu concesiile de ordin social.

Neoliberalismul în varianta liberalismului „organizat” pledează pentru controlul

substanţial al statului asupra activităţii economice. S-a produs o deplasare spre ideea necesităţii

unei noi politici statale, capabile să corecteze consecinţele economice şi sociale ale producţiei în

noile condiţii ale dezvoltării capitalismului.


93

Liberalismul social consideră necesar controlul social organizat efectuat de stat asupra

activităţii economice, în beneficiul celor dezavantajaţi din punct de vedere economic, afirmând

necesitatea serviciilor sociale, a cheltuielilor cu caracter social, ca modalităţi prin care statul

foloseşte o parte a venitului naţional pentru protejarea categoriilor sociale defavorizate economic

şi social ,întrucât se constată că statul, utilizând o serie de pârghii economice, materiale şi

morale, şi-a aservit societatea şi individul. Scopul oricărei politici liberale constă în limitatea

influenţei puterii printr-un sistem de echilibru sau tamponare. Astfel, interesele particulare, care

ar fi nişte „fracţii constituante ale puterii", dacă sunt suficient formate şi conştiente, pot constitui

o contrapondere pentru putere.

În fond, liberalismul a aşezat lumea şi a conceput-o într-o triplă dimensiune exprimată în

libera guvernare (societatea civilă), libera iniţiativă (individualismul) şi libera competiţie

(concurenţa). Cele trei fundamente ale liberalismului au dat lumii nu numai o stabilitate (firească

din punct de vedere fizic), ci şi o continuitate (necesară din punct de vedere psihic).

Libera guvernare, adică societatea civilă care îşi este suficientă, permite astfel existenţa

statului minimal, după cum libera iniţiativă nu trezeşte nimănui complexe de inferioritate, fiecare

individ considerând că a-ţi cunoaşte interesele este într-un anumit fel suficient pentru a

întreprinde ceva. Tot astfel, libera competiţie este unanim acceptată ca o condiţie firească a

progresului socio-uman.

Liberalismul prin sine nu garantează democraţia, dar instituţiile şi practicile liberale

exprimă pluralismul social şi favorizează astfel dezvoltarea în spaţiul public a toleranţei, a

respectului pentru dreptul la opţiune.

La întrebarea „de ce sunt liberal?", cunoscutul scriitor maghiar G. Konard a dat următorul

răspuns: „pentru că sunt sceptic în privinţa tuturor lucrurilor omeneşti, sunt sceptic cu privire la

eul nostru colectiv, pentru că în ochii mei nu există nici un fel de instituţii, persoane sau concepte

care să fie sacrosante sau deasupra criticii. Pentru că în gândirea omului nu recunosc nici un fel

de obligaţii sau tabuuri. Pentru mine, liberalismul este, înainte de toate, un stil: lumesc, civilizat,

personal, ironic.

Bertrand Russell afirma că esenţa viziunii liberale nu constă atât în conţinutul opiniilor,

cât în modul în care acestea sunt afirmate: nedogmatic, cu titlul de ipoteze şi cu conştiinţa

fiabilităţii lor. Preocuparea majoră a liberalismului este aceea de a asigura un corect modus

vivendi într-un cadru constituţional ale cărui principii fundamentale sunt agreate de toţi indivizii.

Consecinţa unui asemenea mod de abordare se reflectă într-o anumită formă particulară a

liberalismului politic, exprimând o „tehnică" a dreptăţii sociale şi un mod de a proteja dreptul

fiecărui individ de a avea şi susţine nestingherit propria sa concepţie asupra vieţii,jespectând

libertăţile şi drepturile fundamentale ale celorlalţi.

Liberalismul politic nu este decât viziunea provincială a profesorilor americani care,

retraşi în turnurile de fildeş ale universităţilor lor, au dezvoltat o variantă aseptică a

liberalismului care nu are o arie de aplicaţie mai mare decât Noua Anglie (în cel mai fericit caz)

sau Cambridge, Massachusetts (în cel mai realist caz).


94

Rezultă că nu există o definiţie unică a liberalismului, ci o multitudine de liberalisme:

vechi şi nou (neoliberalismul), clasic şi revizionist, conservativ şi radical, englez, american şi

european. Liberali au fost Locke, Smith şi Tocqueville, dar şi Kant, Hobhouse şi Dewey,

eonstatându-se că ceea ce-i uneşte este uneori mai greu de pus în evidenţă decât ceea ce-i

desparte. Tot astfel, liberalismul german este diferit de cel italian, libéralisme francez are

trăsături distincte faţă de cel anglo-saxon. Există liberali „perfecţionişti" care nu susţin

neutralitatea completă a statului, alături de cei care afirmă că statul trebuie să nu favorizeze nici

o competiţie asupra lumii şi societăţii în dauna altora.

Neoliberalismul reprezintă doctrina liberală reajustată şi adaptată în raport cu schimbările

care s-au produs în decursul secolului al XX-lea. Modificările au fost necesare pentru a spori

atractivitatea doctrinei în condiţiile ascensiunii ideologiei socialiste şi manifestării efectelor

sociale nedorite ale politicii liberale. Principiilor liberale clasice, neoliberalismul le-a adus

corecturi încercând să tempereze consecinţele sociale negative ale logicii individualiste, prin

acceptarea unui rol crescând al statului în economie şi în politica de protecţie socială. Doctrina

neoliberală legitimează rolul statului în reglarea socială, admiţând inclusiv o anumită intervenţie

în sectorul economic.

Sub raport istoric, neoliberalismul a fost pregătit de lucrările lui Jérémie Bentham (1748-

1832) şi John Stuart Mill. Primul atrăgea atenţia asupra faptului că interesul general este

primordial în cazul unui conflict între acesta şi interesul individual, iar statul prin educaţie şi

constrângere trebuie să facă să predomine interesul general. J. S. Mill (1806-1873), la rândul său,

subliniază că statul trebuie să intervină în viaţa economică şi socială pentru că efectele pozitive

prezise de Adam Smith cu privire la acţiunea „mâinii invizibile" a pieţei liberale sunt dezminţite

de fapte. In viziunea lui J. S. Mill statul, prin garanţii legale şi măsuri penale, trebuie să

împiedice pe cei tari să-i zdrobească pe cei slabi. Mai mult, el consideră că statul, pe lângă

funcţia sa normativă, trebuie să intervină pentru a crea condiţii proprii dezvoltării individualităţii

umane prin lupta contra ignoranţei, mizeriei, bolilor şi condiţiilor proaste de locuit.

Primul Război Mondial (1914-1918), care a impus controlul statului asupra economiei şi

activităţii private, proiectul sovietic de dezvoltare planificată a economiei (1927), ca şi efectele

dezastruoase ale crizei economice din 1929 au influenţat gândirea liberală în direcţia integrării

conceptului de „stat providenţial" cu ideea orientării planificate a .dezvoltării. Pe plan teoretic,

John Maynard Keynes (1883-1946) va susţine legitimarea intervenţiei statului în societate,

continuând ideile lui J. Bentham şi J. S. Mill, preluând de la primul teza reglării sociale de către

un stat care corijează ordinea spontană generată de economia de piaţă. De la al doilea, Keynes

preia ideea protecţiei indivizilor defavorizaţi prin măsuri etatiste. în cărţile sale, „Sfârşitul lui

laisses-faire" (1926) şi „Teoria generală a folosirii interesului şi a moralei" (1936), menţine

principiile liberale ale proprietăţii private şi ale iniţiativei individuale, dar susţine ideea statutului

ca autoritate centrală şi actor economic determinat. în concepţia sa, statul - prin intermediul

cheltuielilor publice, - instrument principal pentru orientarea economiei de către stat - provoacă

creşterea locurilor de muncă, iar prin impozite şi alte măsuri realizează o redistribuire a

veniturilor.


95

Modul în care s-au regândit, în cadrul liberalismului, raporturile dintre iniţiativa

individuală în economia de piaţă şi rolul activ al statului a dat substanţă unei diversităţi de forme

ale neoliberalismului - de la cele ce militează pentru un stat al bunăstării (statul providenţă) sau

susţin „concentrarea economiei" prin stat, până la orientările „nostalgice" care menţin cât mai

multe din tezele liberalismului clasic, cu unele corecturi, care între altele admit intervenţia

limitată a statului în economie.

Ca variantă contemporană a gândirii liberale, neoliberalismul conservator consideră că

intervenţia statului în sprijinul celor defavorizaţi ar putea să ducă la rezultate contrare,

înrăutăţind situaţia acestora. Astfel, Philippe Beneton, profesor de ştiinţe politice la Universitatea

din Renees, Franţa, se raliază ideilor lui Hayek cu privire la „implicaţiile perverse" ale statului-

providenţă. După opinia sa, acţiunile cu caracter social adoptate de către stat pentru a susţine

sistematic persoanele defavorizate sau margina-lizate, ca şi politica de redistribuire a veniturilor,

creează în rândul populaţiei o mentalitate de „întreţinut" care ucide spiritul de iniţiativă şi voinţă

de a crea bogăţie.

În esenţă, neoliberalismul conservator propune:

a) refuzul politicii statului-providenţă;

b) întoarcerea la realism şi un demers prudent, experimental;

c) promovarea spiritului liber în sfera economică, dar a unui spirit conservator şi

nonutilitarist pe plan moral;

d) susţinerea indivizilor prin asociaţii şi comunităţi care pot întreprinde acţiuni

dezinteresate în comun şi acorda afecţiune, căldură umană.

O variantă a neoliberalismului conservator aparţine lui Raymond Barre, care în spiritul

„Şcolii de la Freiburg", militează pentru economie „socială" de piaţă, în care libertatea

individuală în sfera economică trebuie conciliată cu solidaritatea faţă de cei defavorizaţi,

solidaritate care implică şi valori creştine. Conservatorismul îşi găseşte expresia în faptul că

apelul la solidaritatea socială permite ca intervenţia statului să se facă prin incitări la iniţiativă şi

creativitate şi nu prin intervenţii sub formă de reglementări şi control.

Neoliberalismul social, ca variantă actuală a liberalismului, este inspirată de concepţia

fostului preşedinte al Franţei, Valery Giscard D'Estaing, despre „liberalismul avansat" (1976)

sau, altfel denumit, „liberalismul social" (1983), prezentată în lucrările sale: „Democraţia

franceză" (1976) şi „Doi francezi din trei" (1984). El pledează pentru intervenţia statului în

economie într-o manieră foarte apropiată de poziţiile social-democraţiei germane. în acest sens,

se consideră că statul îşi justifică existenţa, în primul rând, prin funcţia sa de corectare a

exceselor individualismului şi ale pieţii, în sensul că doar puterea publică poate proteja cetăţenii

de excesele puterii private. Impozitele şi taxele trebuie folosite pentru a proteja cetăţenii contra

bolilor, bătrâneţii, şomajului.

Neoliberalismul giscardian se remarcă prin faptul că după 1981 a dat puţin înapoi faţă de

poziţiile anterioare, cerând ca statul să intervină mai puţin şi mai puţin direct, dar continuă să

susţină că statul trebuie să asigure respectarea dreptului. în acest sens, libertatea nu înseamnă

puterea de a face orice, ci puterea de a face tot ce este posibil să se facă într-un stat de drept.


96

Dacă acest stat nu este bun în ce priveşte un aspect sau altul, el trebuie modificat, respectându-se

regulile jocului democratic.

O poziţie distinctă în analiza problematicii statului şi a raporturilor dintre societatea civilă

şi societatea politică o ocupă neoliberalismul „Şcolii de la Chicago", care opinează pentru

reducerea şi redefinirea rolului statului în favoarea iniţiativei individuale, a concurenţei şi a

virtuţilor pieţei. În fruntea Şcolii se află doi deţinători ai Premiului Nobel, Milton Friedman

(n.1912) şi Friedrich von Hayek (n. 1899). Primul consideră că răul esenţial în societatea

contemporană îl constituie etatismul, evaluându-se că criza economică din 1929 ar fi fost

provocată de un exces de intervenţionism din partea statului. După opinia sa, politicile sociale ale

statului-providenţă produc „efecte perverse", cum ar fi creşterea sărăciei şi blocarea creşterii

prosperităţii. M. Friedman recomandă drept metodă principală pentru înlăturarea fenomenelor

economice negative - monetarismul, deoarece inflaţia nu este decât mijlocul privilegiat de a

finanţa creşterea rolului statului. Pentru a contracara această tendinţă sunt necesare scăderea

impozitelor şi reforme instituţionale, fiind de dorit ca în Constituţia fiecărei ţări să se înscrie

cerinţele unui echilibru bugetar.strict, reglarea masei monetare şi o rată limită de impozitare.

La rândul său, Friedrich Hayek remarcă faptul că cel mai mare obstacol în calea tradiţiei

liberale este convingerea unora că raţiunea umană ar fi suficient de puternică pentru a reorganiza

deliberat societatea în raport cu anumite ţeluri prevăzute dinainte - exprimând ceea ce s-a numit

raţionalismul constructiv. Hayek susţine că această pretenţie programatoare, planificatoare,

reprezintă o iluzie intelectuală, irealizabilă, datorită insuficienţei informaţiilor. Pentru el, ordinea

socială şi instituţiile economice sunt generate spontan, fiind produsele aşa-numitului „raţionalism

evolutiv" al experienţei grupurilor umane, al comunităţii şi nicidecum rezultatul întemeierii lor

într-o manieră deliberat raţională.

Respingând însă anarhismul, Hayek recomandă, alături de reducerea rolului statului în

economie, o întărire a dreptului ca mijloc de progres. Statului îi revine rolul de a da legislaţia, de

a asigura securitatea internă şi externă. în ceea ce priveşte protecţia celor slabi (boală, bătrâneţe,

persoane handicapate ş.a.), ca şi realizarea sarcinilor privind sănătatea, educaţia, statul ar trebui

să recurgă la serviciile sectorului privat, concurenţei, în aceeaşi manieră în care în unele state

problema autostrăzilor e rezolvată de firme particulare. El mai propune modificare radicală a

sistemului de conducere a societăţii, în sensul realizării unei alte structuri a organismelor

legislative. Din punctul său de vedere, ar fi mai util dacă s-ar constitui o cameră legislativă

formată din „înţelepţi" de peste 45 de ani, aleşi prin reprezentare proporţională, care să se ocupe

exclusiv de elaborarea legilor, iar cea de-a doua cameră să fie aleasă prin scrutin majoritar şi să

aibă rolul de a controla activitatea guvernului.

Neoliberalismul „Şcolii de la Freiburg", o altă manifestare a liberalismului contemporan,

s-a constituit în Germania la Universitatea din Freiburg. Iniţiatorii acestei orientări sunt

economiştii: Alexandru Rustow (1898-1965), Wilhelm Ropke (1889-1966) şi Walter Eucken

(1891-1950). Ideile lor, care se afirmă pe deplin după înfrângerea nazismului, au fost propagate

prin intermediul revistei „Ordoliberalismul", contribuind la promovarea noii politici cunoscute

sub numele de „economie socială de piaţă". Şcoala de la Freiburg susţine că doctrina liberală s-a


97

degradat pentru că libertatea a fost interpretată ca un principiu social absolut. Renaşterea

liberalismului se poate realiza în măsura în care principiul libertăţii şi respectului pentru

persoana umană se încadrează într-o ordine morală.

Aceasta înseamnă a utiliza libertatea economică nu numai pentru satisfacerea materială a

individului, ci şi pentru binele comun, pentru progresul solidarităţii şi echităţii proprii întregii

societăţi. Liberalismul este conceput astfel ca un „proces" al jocului liber al forţelor pieţei corelat

cu ideea de drept natural, la care se adaugă câteva principii creştine. în această perspectivă,

statul, printr-o serie de garanţii constituţionale, asigură libertatea producţiei, a schimbului şi

consumului, precum şi menţinerea respectului pentru principiile stabilite (poliţia şi tribunalele).

O notă specifică „ordoliberalismului" este dată de ideea existenţei în stat, pe lângă

puterea legislativă, executivă şi judecătorească, a unei a patra puteri - puterea intelectuală şi

ştiinţifică. Instituţionalizată sub forma consiliilor ştiinţifice, această putere are rolul de a sesiza

presiunile exercitate de interesele private asupra statului, de a le neutraliza şi supune raţionalităţii

interesului general. în ce priveşte raportul statului cu economia, Şcoala de la Freiburg consideră

că statul trebuie să intervină pe piaţă doar într-o manieră conjuncturală şi pe trei direcţii:

a) menţinerea concurenţei prin politici antimonopoliste;

b) susţinerea categoriilor sociale dezavantajate;

c) operarea de corecturi pentru a evita disfuncţionalităţile în evoluţia pieţei..

Neocapitalismul cere un stat puternic şi activ, capabil să regleze funcţionarea economiei

şi să menţină condiţiile necesare dezvoltării. Altădată, producţia era reglată prin legea pieţei: ca

urmare a alegerii pe care o făceau consumatorii, anumite întreprinderi prosperau, altele

dispăreau. Progresul tehnic se baza pe investiţiile individuale pe care întreprinzătorii le făceau

datorită concurenţei.

Astăzi, programele de fabricaţie ale marilor firme sunt pornite cu mai mulţi ani înainte ca

produsul să fie pus în vânzare. Ele urmăresc dorinţele consumatorilor, relevate prin studiul pieţei,

în democraţia liberală se putea imagina situaţia în care puterea publică ar fi căzut în mâna

oamenilor independenţi de stăpânii industriei şi comerţului: atunci, cum ea era limitată la

asigurarea ordinii interioare şi a producţiei exteriore, economia de piaţă s-ar fi putut dezvolta

într-un mod satisfăcător. în tehnocraţie, o asemenea libertate a statului faţă de afaceri este însă de

neconceput, căci puterile publice depind foarte mult de deciziile pe care aceasta le ia.

„Conservatorii" apreciază că noii liberali s-au apropiat prea mult de socialism. Noii

liberali se plâng că liberalii „conservatori" încearcă să susţină o politică liberală depăşită, care nu

mai serveşte intereselor liberalismului. Este de menţionat că în timpul şi după cel de-al doilea

război mondial, liberalismul „conservator" şi-a recăpătat ceva din popularitate, în mod special

când tirania, sub forma totalitarismului, ameninţa regimurile liberale.

Pentru o scurtă perioadă, în anii '50, câţiva intelectuali liberali au întreţinut credinţa că

ideile nu mai contează, că liberalismul era superior rivalilor totalitarişti pentru că nu era

ideologizat şi pentru că o politică sănătoasă liberală consta doar într-o luptă de interese, nu în

dispute ideologice. Această idee nu a supravieţuit reinstaurării în anii '60-70 a polarizării

ideologice. Eşecul conducerii economice liberale după boom-ul economic de după război a ajutat


98

revitalizarea liberalismului conservator, punând liberalismul social în defensivă. Este de remarcat

faptul că dialogul dintre cele două continuă şi în prezent, iar în anii '80 R. Reagan în S.U.A. şi

Margaret Thacher în Marea Britanie au revigorat un liberalism mai tradiţional.

În acelaşi timp, se pune întrebarea dacă divizarea şi difuziunea liberalismului în social-

democraţie şi conservatorismul modern exprimă un triumf sau un declin al liberalismului. Un

răspuns ar fi că liberalismul nu are probleme în practică, dar că în plan teoretic întâmpină

dificultăţi cu consecinţe practice. Dar conservatorii şi social-democraţii tind să adopte o atitudine

dogmatică faţă de problema intervenţiei statului, faţă de cea a „bătrânilor" liberali, ca

Montesquieu, care încurajau o atitudine mai prudentă. Din acest punct de vedere, controversa

dintre liberalismul nou şi cel vechi pare mai degrabă să se stingă decât să se anime.

Dificultatea centrală a gândirii liberale a secolului XX nu vine din partea socialismului,

constatându-se că liberalii noi şi vechi au o gamă apreciabilă de argumente împotriva acestuia,

dintre care se pot releva: a) socialismul nu reuşeşte să vadă că libertatea economică şi o

recompensare inegală a muncii sunt presupoziţii esenţiale ale activităţii economice; b)

socialismul reduce politicul la economic, exarcerbând, în loc să limiteze, egoismul şi conflictele

de clasă; c) socialismul admite că societatea este totul, iar individul nimic, încurajând

iresponsabilitatea individuală; d) socialiştii nu au fost în stare să vadă că organizaţiile

muncitoreşti liberale şi partidele liberale pot înlătura practicile economice exploatatoare care au

„permis patronilor lipsiţi de scrupule să practice o politică de sclavie sub mantia liberalismului"

(Ruggiero)69

'. Liberalii recunosc că refuzul lor de a admite abolirea familiei şi a proprietăţii face

imposibilă acordarea unor şanse absolut egale pentru toţi, apreciind că acceptarea unei dreptăţi

nu întru totul perfecte este mai de dorit decât încercarea utopică de a aboli aceste elemente ale

sferei private a vieţii. în societăţile libere s-a făcut şi se face mult pentru îmbunătăţirea egalităţii

de şanse a oamenilor, fără însă a se adopta măsuri atât de drastice pe cât cer socialiştii.

Gândirea liberală a fost contestată cu mai multă tărie de acei critici care au pus sub

semnul întrebării fundamentele ei morale. Criticii, atât de dreapta cât şi de stânga, au protestat fie

împotriva liberalismului, indiferenţei morale şi liberalismului, pentru care moralitatea apărea ca

ceva strict personal, fără relevanţă politică, fie împotriva filistinismului, a promovării virtuţilor

egoiste ale clasei sociale de mijloc în locul virtuţilor spirituale. Ei au argumentat că lipsa unui

scop moral face mai puţin viabilă comunitatea politică, prin distrugerea vechilor legături

economice şi sociale şi înlocuirea lor cu un individualism distructiv.

Ca răspuns la aceste critici, liberalii au arătat că nici unul dintre cei mai buni gânditori nu

au subestimat rolul virtuţilor sociale în regimurile liberale. Acest fapt este deosebit de

semnificativ exprimat de unii autori liberali francezi, ca Tocqueville şi Francois Guizot, care au

subliniat importanţa politică a moralei şi moravurilor. Liberalii clasici englezi, precum John

Locke, au justificat virtuţile morale şi instituţiile sociale ca rezultate ale individualismului corect

înţeles. In mod constant, liberalii au privit cu neîncredere îmbinarea puterii guvernamentale cu

puterea educaţională a instituţiilor sociale, dar transferarea moralităţii în sferele

nonguvernamentale nu este echivalentă cu o indiferenţă morală şi o atomizare socială. Deşi

considerau că persoanele umane individuale sunt celulele societăţii, mai degrabă decât familiile


99

sau alte grupuri sociale, liberalii nu au conchis de aici că politica se poate dispensa de acestea din

urmă.

Acest răspuns nu acoperă totuşi în întregime acuzaţiile aduse liberalismului, deoarece

rămân cele referitoare la faptul că această doctrină, deşi neindiferentă moral, este totuşi

neambiţioasă moral: că virtuţi liberale, precum abnegaţia, dăruirea de sine, onestitatea etc, chiar

dacă nu sunt numai individualiste, nu reuşesc totuşi să promoveze ceea ce este.mai bun în om.

Pe de altă parte, liberalismul aspiră să folosească achiziţiile cunoaşterii pentru a construi

un tărâm al libertăţii care să se situeze cât mai complet în afara constrângerilor, pasiunilor

naturale. Pentru acest liberalism, libertatea umană înseamnă în primul rând libertatea de a acţiona

pentru dezvoltarea activă a personalităţii umane.

Raportând liberalismul şi democraţia liberală la modele elaborate şi generalizate se

cuvine consemnat faptul că noţiunea de „liberal" este luată în dublu sens, politic şi economic.

Mai întâi, cuvântul „liberal" înseamnă că instituţiile politice se întemeiază pe asemenea principii,

ca: suveranitatea poporului, alegeri libere, sincere, corecte, viaţă parlamentară autentică,

independenţa judecătorilor, libertăţii publice, pluralism şi pluripartidism. Datorită acestor

principii, cetăţenii beneficiază de autonomie şi mijloace eficace de presiune asupra

guvernanţilor, dinamizând funcţionalitatea societăţii civile.

În al doilea rând, din punct de vedere economic, „liberal" este sinonim cu „capitalist"

semnificând că oricine e liber să creeze o întreprindere, să o administreze după voinţa sa, să

vândă şi să pună în circulaţie produse în cadrul „legilor pieţii", adică al concurenţei. Aceasta

înseamnă, practic, că cetăţenii şi organizaţiile lor nu deţin singuri puterea politică: ei o împart în

principal cu deţinătorii capitalurilor, indivizi sau mari firme industriale, comerciale şi financiare.

Deputaţii, miniştrii, şefii de guverne nu sunt simple marionete în mâna capitaliştilor, cum

pretinde o propagandă simplistă. Ei pot să se sprijine pe alegători pentru a rezista presiunilor

puterii economice; dar rolul acesteia rămâne important, o dată ce şi ea poate să influenţeze

cetăţenii în diferitele componente ale societăţii civile. Deciziile politice sunt luate în cadrul

paralelogramului de forţe care rezultă din combinaţia acestor factori. Astfel, modelul democratic

benefic pentru societatea civilă este în realitate un model „plutodemocratic", deoarece puterea se

sprijină deopotrivă pe popor (demos) şi pe bogăţie (ploutos).

Instituţiile politice ale democraţiei liberale, aşa cum funcţionează ele în Occident din

1870 şi până în jurul anului 1939, se caracterizează prin două trăsături esenţiale: importanţa

parlamentelor şi slăbiciunea organizaţiilor politice (partide şi grupuri de presiune). Împreună

conferă sistemului o mare omogenitate, în ciuda diferenţelor constituţionale între regimul

prezidenţial american şi cel parlamentar european.

În aparenţă, democraţia liberală se prezintă ca o unitate aproape perfectă. Organizarea

politică şi cea economică par să se aşeze pe aceleaşi baze: egalitate, libertate, pluralism,

competiţie, reprezentare. Egalitatea dreptului de a vota şi de candida este complementară

egalităţii dreptului de a-ţi alege profesia, de a fonda o întreprindere şi de a o conduce cum

doreşti. Libertatea de exprimare a ideilor are drept corolar libertatea de invenţie industrială.

Competiţiei partidelor în alegeri îi corespunde concurenţa firmelor de piaţă.


100

Partidele liberale nu sunt decât o interfaţă între o societate eterogenă şi instituţiile

politice, astfel că liberalismul politic românesc contemporan este încă în tranziţie necesitând o

instituţionalizare ireversibilă. În teoria organizaţiilor, un subsistem politic este considerat cu grad

mare de instituţionalizare dacă a dovedit în timp patru mari caracteristici:

a) adaptabilitate, în sensul că a rezistat trecerii timpului, noilor provocări sociale,

dislocărilor din spectrul politic, schimbării liderilor şi a generaţiilor;

b) complexitate - semnificând faptul că are o structură ierarhică şi de decizie cât mai

complexă şi mai depărtată de o structură monolit;

c) autonomie - exprimând faptul că nu depinde de forţe şi de grupuri sociale cu interese

specifice şi limitate;

d) coerentă, prin interiorizarea unui anumit consens asupra limitelor funcţionale, existând

o bună coordonare şi disciplină. Or, dacă privim mişcarea politică liberală ca pe o instituţie vitală

a societăţii româneşti actuale, sesizăm că ea nu a trecut încă proba celor patru teste, constatându-

se că:

1) arborele de geneză a partidelor liberale postdecembriste arată cu claritate că fiecare

încercare majoră îi despărţea pe liberali în structuri politice distincte;

2) diferenţierea acestor structuri se mai face şi azi după numele liderului, de unde

imaginea de unitate în jurul centrului (mai puţin, poate, în cazul PNL), fără de care totul s-ar

dezagrega;

3) prezenţa unor oameni cu succes în afaceri la conducerea partidelor respective este

percepută, firesc, ca o dependenţă de interese economice;

4) este greu de vorbit de disciplină, când toate defecţiunile au exprimat refuzul de a se

supune deciziei unor structuri (în vremea din urmă) din ce în ce mai democratice.

În această perspectivă a analizei sociologice a liberalismului românesc actual se apreciază

că gradul de instituţionalizare a mişcării liberale în România postdecembristă este încă redus.

În esenţă, nu existenţa unui singur partid sau „pol" va asigura un nivel mai bun de

instituţionalizare, ci „despărţirea de persoane". Structurile politice liberale existente trebuie să

dobândească o raţionalitate dincolo de prezenţa unui lider sau a altuia, ele trebuie să demonstreze

- ca atare, ca instituţii, în mod oarecum impersonal - că aparţin societăţii româneşti, cu care

întreţin un „dialog" continuu, şi nu numai unor grupuri de persoane. Ele îşi vor îndeplini rolul şi

menirea socială doar atunci când despre liberalismul politic se va vorbi nu în termeni de

imanenţă, ci de necesitate, şi când el va răspunde acestei recunoaşteri implicite, indiferent de

numărul de partide, de numele liderilor şi de variaţiile doctrinare.

Există şi aprecieri potrivit cărora oamenii de afaceri nu împărtăşesc neapărat vederi

liberale, mai ales atunci când provin din birocraţia vechiului regim şi din elitele profesionale

(ingineri, economişti, directori etc), iar mentalitatea lor este cu deosebire etatistă.

Individualismul lor poate fi adesea doar un instinct de supravieţuire într-o perioadă de anomie,

când se fac marile averi.

Acumularea, previziunea, cumpătarea nu sunt valori centrale ale noilor îmbogăţiţi;

dimpotrivă, între resursele lor financiare şi nivelurile de educaţie, de asumare a valorilor


101

occidentale, există un decalaj care se va diminua cel mai devreme la următoarea generaţie. în

cadrul profesiunilor liberale vizând cu preponderenţă avocaţii, medicii, notarii etc, care formează

grosul micii burghezii pretutindeni (adesea, topită în ultimele decenii în midlle class), se remarcă

faptul că în această zonă distinctă a socialului termenii de societate civilă, separarea şi limitarea

puterilor, individ, libertate de expresie şi asociere sunt mai apropiaţi, pentru că de ei sunt legate

chiar interesele lor.

Supravieţuirea acestei „pături sociale" depinde de o lume modernă, descentralizată, în

care statul nu este totul, şi unde există alternative de a-ţi câştiga existenţa altfel decât ca angajat

al statului. Pentru profesiile liberale, iniţiativa, libertatea, piaţa liberă au o acoperire valorică

reală, reprezintă chiar realitatea vieţii de zi cu zi.

Elita intelectuală nu este obligatoriu liberală, constatându-se că un segment al ei

împărtăşeşte valorile autohtonismului, are nostalgia specificului vieţii rurale şi respinge

„agresiunea Occidentului". Acest filon are o tradiţie lungă în istoria românească. El a constituit

principala reacţie împotriva generaţiei liberale şi prooccidentale a anului 1848.

O altă parte a elitei intelectuale nutreşte concepţii şi sentimente pro-estatiste, fie din

raţiuni de ordin administrativ-profesional, fie din transplantarea dependenţelor din primul tip de

cultură - cea autohtonist-tradiţională, de natură monologic-autoritară, bazată pe relaţii de rudenie,

izolaţioniste şi clientelară, în al doilea - cea etatistă, autoritară, centralistă, care percepe individul

ca pe un adversar, ca o sursă de impozite, dezvoltând interesele birocraţiei proprii etc.

Aici se află cei care trăiesc din bugetul statului, dar exercită profesii cu grad mediu şi

înalt de calificare. în fine, o altă parte a elitelor culturale este liberală, dovedind că în actuala

etapă cultura politică liberală ocupă încă poziţii marginale, periferizată de primele două timpuri

de cultură politică. De aceea valorile individului, ale societăţii civile, ale toleranţei, ale statului

minimal, ale libertăţii de expresie şi asociere, ale liberei concurenţe, ale separării puterilor, ale

legilor care guvernează etc. se vor impune după o perioadă mai lungă de timp. în acest sens,

liberalul este cel care îi îndeamnă pe ceilalţi să-şi asume destinul, acţiunea lui politică

rezumându-se la încercările de îndepărtare a obstacolelor din calea acestora -regăsindu-se aici

raportul dintre libertate pozitivă - libertate negativă.

În ţările civilizate, guvernele liberale au alternat cu cele social-democrate, creând un

echilibru între politici şi valorile proprii celor două modalităţi de strategie şi acţiune politică:

liberalismul şi social-democraţia. Nu întâmplător, în zilele noastre, numeroşi economişti şi

sociologi proeminenţi nu mai au încredere în exerciţiul pur al liberalismului, necoroborat cu

măsurile de protecţie specifice social-democraţiei.

România modernă, începând chiar de pe la 1840, este o creaţie a liberalilor care au

acţionat pentru înnoirea organismului românesc, până atunci predominant feudal în structură, ca

expresie a Tratatului de la Adrianopole din 1829, care, anihilând monopolul turcesc asupra

exportului, a permis stabilirea relaţiilor comerciale cu Apusul capitalist. Aceasta va determina

acel proces necesar de înnoire. Liberalii au organizat revoluţia de la 1848, generând consecinţe

foarte importante, astfel că unirea de la 1859 a fost tot o consecinţă a revoluţiei de la 1848

antrenând un ansamblu de reforme economice, politice şi sociale prin care s-a asigurat dreptul la


102

vot, la proprietate şi la instrucţie pentru categoriile sociale în trecut defavorizate, contribuind la

modernizarea societăţii româneşti şi la consolidarea statului naţional.

Oamenii politici liberali, credincioşi imperativelor vremii, au creat, în 1875, Partidul

Liberal prin aportul decisiv al lui Ion C. Brătianu, ajutat, la început, de C. A. Rosetti. Ion C.

Brătianu înţelegea că politica nu se face numai cu principii, ci prin compromis şi adaptare la

realul mereu conjunctural. Aşa se face că, de fapt, noua organizare (inclusiv industrial-

financiară) a României Mari este opera P.N.L. condus de I. C. Brătianu, în timpul guvernării din

ianuarie 1922 - martie 1926 - perioadă în care a fost adoptată, în 1923, şi noua constituţie a ţării,

semnificând rolul hotărâtor al liberalismului şi al Partidului Naţional Liberal în crearea României

moderne.

Ceea ce ţine de simţul continuităţii istorice şi ceea ce ne oferă prezentul „eşichierului

politic" românesc se concretizează în asemenea valori, ca: suveranitatea persoanei, egalitatea în

faţa legilor, garantarea libertăţilor cetăţeneşti, toleranţa în raport cu credinţele şi opiniile

celorlalţi, disjungerea dintre politic şi religios, statul de drept, separaţia puterilor ş.a. ce îşi

regăsesc rădăcinile în ceea ce global şi aproximativ reprezintă „acţiunea şi gândirea liberală".

Părinţii fondatori ai liberalismului sunt onsideraţi gânditorii englezi şi scoţieni din secolul

al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea, „primii care au formulat aceste idei liberale într-un

sistem": David Hume, Adam Smith, Jeremy Bentham, John Stuart Mill, devenit mai târziu un

mare suporter al socialismului - în special sub influenţa soţiei sale - mai important chiar decât

Marx, Engels sau Lasalle.

În lista de autorităţi, se adaugă printre germani Wilhelm von Humboldt şi economistul

Hermann Heinrich von Gossen, iar dintre francezi Frédéric Bastiat. Cartea lui Pierre Manent

recompune istoria intelectuală a liberalismului trecând prin Machiavelli, Hobbes, Montesquieu,

Jean Jacques Rousseau, Benjamin Constant, Françoise Guizot şi Alexis de Tocqueville.

În România, Nicolae Steinhardt se putea arăta convins, într-un articol din 1937,

„Liberalism", republicat în „Revista de Istorie şi Teorie Literară" (1-2/1992), că cel mai mare

duşman al liberalismului îl reprezintă democraţia, respectiv sufragiul universal, căruia el îi opune

regimul parlamentar censitar. „Dacă civilizaţia va fi distrusă, sufragiul universal va fi fost cel

mai important auxiliar al acestei opere" - profetiza N. Steinhardt la acel timp.

Liberalismul a fost perceput ca un blazon de nobleţe, purtând ca semn heraldic ideea

demnităţii individului, dar şi ca o doctrină pedestră de tip utilitarist, poleind cu vorbe mari

aspiraţiile meschine ale „tâmpitei burghezimi”. înrădăcinarea lui în principiul libertăţii l-a putut

plasa în atingere cu problematica centrală a existenţei, . în vreme ce gânditori liberali ca von

Mises s-au străduit să debaraseze opţiunile lor de orice fundamentare speculativă în „natura

umană", mărginindu-se declarat la un proiect raţional minimalist - „economie aplicată" - menit să

asigure prosperitate şi, pe cât se poate, diminuarea suferinţei.

Pentru unii, liberalismul reprezintă soluţia cea mai stimulatoare pentru eliberarea

energiilor creatoare. Pentru alţii, el înăbuşă impulsul creator prin interesul prioritar pentru valori

materiale şi prin lipsă de „idealitate". A putut fi taxat drept ateu, antireligiös, sau a putut fi

apreciat pentru felul în care apără credinţa fiecăruia de ingerinţele colectivităţii. A părut unora


103

anarhic, când înşişi liberali de marcă, precum F. A. Hayek, vorbesc răspicat despre „disciplina

libertăţii" ce a ajuns să impună individului, pe măsura evoluţiei „societăţilor deschise", restricţii

tot mai complexe, apreciindu-se că „ne datorăm libertatea restricţiilor libertăţii".

Istoria românească plasează liberalismul de secolul al XlX-lea pe o traiectorie

„revoluţionară" greu compatibilă, mai degrabă chiar în conflict, cu versiunea „evoluţionistă".

Refuzul intervenţiei statale Bun în viaţa privată sau în funcţionarea economiei, respingerea

ingineriei sociale şi a artefactului politic n-au cum să concorde cu acţiunea liberală a formării

României moderne. Dezvoltarea „organică" reprezintă, dimpotrivă, sloganul conservatorilor şi al

jurnaliştilor, într-un articol intitulat „Politică şi cultură", apărut în epocă acum o sută de ani, I. L.

Caragiale consemna: „Statul improvizat, simţind că păşeşte în gol, are nevoie numaidecât de un

razim pe ce să-şi pună piciorul; îi trebuie neapărat o societate, pentru liniştea lui, pentru

asigurarea faţă cu el însuşi că existenţa are o raţiune mai temeinică decât norocul, poate

necredincios, al câtorva momente. Neavând, aşadar, pe cine să-i impună lui reforme, se gândeşte

el mereu la dânsele; neavând o societate care să-i ceară ceva după nevoile ei, închipuieşte nişte

nevoi sociale cărora le decretează pe dibuite satisfacerea. El tot speră şi nu oboseşte a spera că va

face să rezulte de la dânsul o societate".

Analizând impactul dreptului şi al legislaţiei într-o societate liberă, eminentul jurist

italian Giovanni Sartori remarca faptul că atunci când legislaţia sfârşeşte prin a fi privită ca

principala sursă de drept, cetăţenii se deprind tot mai mult să execute ordine, devenind aşadar

mai docili, mai servili şi mai dependenţi, obstrucţionând funcţionalitatea societăţii civile. Şi, o

dată stins spiritul rebel şi reactiv al oamenilor, devine tot mai uşor şi mai probabil ca guvernul să

devină tiranic.

Libertăţile individuale în cadrul societăţii civile duc la coagularea spontană, organică a

grupurilor de interese, a unor categorii sociale, a unor moduri de a gândi şi de a trăi. Cu cât o

societate este mai liberă, cu atât organismele rezultate din coagularea indivizilor sunt mai libere

şi mai dinamice.

11. DOCTRINA CONSERVATOARE

Concepte-cheie: conservatorism, neoconservatorism contemporan

Conservatorismul şi neoconservatorismul contemporan exprimă o concepţie şi atitudine

politice, stare de spirit şi mentalitate orientate spre păstrarea, conservarea situaţiei sau a

rânduielilor existente, a statu-quo-ului, sau spre apărarea ordinii sociale, a ideilor şi instituţiilor

trecutului, împotriva înnoirilor, a schimbărilor progresiste.

Această concepţie politică izvorăşte deci din dorinţa conservării stărilor de lucruri

existente - considerate fie ca bune în sine, fie ca mai bune decât cele alternative, fie, cel puţin, ca

sigure, familiare, - precum şi din dorinţa de adevăr şi afecţiune. Schimbările sunt acceptate de

conservatorism sub forma unei mişcări moderate şi prudente spre viitor.


104

Fondator al conservatorismului este considerat Edmund Burke (1729-1797), politician

englez care pleda pentru apărarea ordinii tradiţionale, subliniind că o comunitate politică poate fi

menţinută numai dacă procesul de schimbare va fi moderat, incluzându-se treptat elementele noi

în cadrul instituţiilor existente şi testate de-a lungul timpului ca fiind pozitive. Conservatorismul

politic se remarcă prin importanţa decisivă pe care o acordă tradiţiilor, continuităţii istorice,

pledoariei pentru apărarea „ordinii naturale". în acest spirit, conservatorismul admite inegalitatea

socială, respinge revoluţiile şi acceptă doar reforme moderate.

Determinanta esenţială a doctrinei conservatoare este proprietatea privată, ca temei

pentru asigurarea libertăţii individuale şi menţinerea ordinii sociale, ceea ce se reflectă în

atitudinea sa faţă de societate, în idealul de guvernare şi în practica sa politică.

Sub raport istoric, este de menţionat faptul că reacţia violentă a aristocraţiei feudale

împotriva revoluţiei burgheze din Franţa a generat gândirea contrarevoluţionară a lui Joseph de

Maistre şi Louis de Bonald, a lui Friederich von Gentz, Klemens von Metternich şi Karl Ludwig

von Haller, a romantismului politic german etc, promovând un ansamblu de idei social-politice

care a constituit o sursă permanentă pentru conservatorismul politic.

Dincolo de particularităţile ce individualizează concepţiile diferiţilor exponenţi ai

conservatorismului, se pot desprinde o seamă de idei care sunt, într-o măsură mai mare sau mai

mică, definitorii, caracteristice pentru această doctrină în ansamblul său:

-invocarea unei „ordini naturale" justificată fie printr-un plan divin, fie prin legi

biologice;

-afirmarea imperfecţiunii naturii umane şi a caracterului ei iraţional, însoţită de

neîncrederea în capacitatea raţiunii umane de a introduce schimbări adecvate în ordinea socială şi

politică şi de sublinierea importanţei decisive a tradiţiilor pentru asigurarea continuităţii istorice;

-proclamarea inegalităţii naturale a oamenilor şi a necesităţii perene a ordinelor şi claselor

sociale distincte dar nedivizate, a ierarhiei şi, implicit, a unei elite conducătoare;

-rolul primordial al proprietăţii private în asigurarea libertăţii personale şi apărarea ordinii

sociale;

-incertitudinea progresului şi exaltarea stabilităţii, asociate, după caz, cu negarea

revoluţiei în favoarea reformelor, sau a reformelor în favoarea schimbărilor „fireşti", „organice";

superioritatea organismului social faţă de individ şi negarea oricărei individualităţi;

-denunţarea tiraniei majorităţii ca trăsătură fundamentală a regimurilor democratice.

Conservatorii autentici susţin că societatea este într-un anume sens anterioară indivizilor

ce o compun, individul fiind un produs social artificial, expresia condiţiilor istorice în care

trăieşte, al unor obişnuinţe şi aşteptări (Burke, Hegel). Aceste obişnuinţe, valori şl aşteptări sunt

înţelese aşadar ca subiecte intrinseci ale respectului, care pot fi respinse numai prin pierderea

unei ordini sociale care face această respingere posibilă. Cea mai importantă problemă cu care se

confruntă astăzi conservatorii este aceea a degradării valorilor, a tradiţiilor, a scăderii continue a

autorităţii lor în societatea contemporană. Conservatorismul modern a ajuns să răspundă acestei

probleme accentuând pe nevoia legitimării valorilor prin reînnoirea tradiţiilor, printr-o doctrină

religioasă sau, cel mai adesea, prin ideea drepturilor naturale.


105

În ceea ce priveşte idealul de guvernare, conservatorii se opun încercărilor de a forma

instituţii politice pe principii abstracte sau ştiinţe teoretice, în loc de a le permite să apară din

desfăşurarea şi cursul evenimentelor şi să fie în mod natural create de necesităţile naţiunii

(Disraeli). Statul este cea mai înaltă instituţie, dar poate realiza scopurile unei guvernări

conservatoare numai dacă prezidează peste multe instituţii diverse, care sunt autonome şi

obiective. Astfel de instituţii îşi vor conserva principiile proprii de dezvoltare, iar rolul guvernării

constă, pe de o parte, în a-i proteja pe membrii societăţii faţă de încălcarea şi erodarea arbitrară a

legilor şi, pe de altă parte, în a furniza cadrul legal de manifestare a nevoilor şi aşteptărilor

acestora. Este de consemnat faptul că teoria instituţiilor obiective ocupă un loc aparte în sfera

gândirii conservatoare, scoţând în evidenţă opoziţia profundă dintre conservatorism şi doctrina

„totalitară" (un stat totalitar se caracterizează prin aceea că în sistemul instituţiilor sale niciuna

nu este obiectivă şi autonomă).

Statul, prin instituţiile sale şi prin constituţia care îl defineşte, trebuie să acţioneze astfel

încât să concilieze şi să armonizeze activităţile şi interesele existente, furnizând cadrele formale

ale autorităţii şi suveranităţii. Conservatorul modern pledează curent pentru separarea puterilor în

stat ca cea mai bună metodă de conciliere între guvern, libertate individuală, societatea civilă şi

diversitatea instituţiilor obiective.

Practica politică relevă că, în esenţă, conservatorismul este inevitabil pragmatic şi limitat.

El se opune susţinerii soluţiilor radicale şi subliniază adesea că există probleme şi dificultăţi pe

care nici măcar acţiunea politică nu le poate rezolva. Conservatorii nu acceptă încercările de

rezolvare a conflictelor în afara cadrului instituţional şi legal. Ei cred în virtuţile exercitării

puterii prin intermediul instituţiilor existente; adesea, pentru a apăra proprietatea privată,

conservatorii accentuează asupra relaţiilor sociale naturale.

Neoconservatorismul a devenit un curent dominant în cadrul gândirii politice din S.U.A.,

în deceniul al Vl-lea al secolului nostru, în condiţiile unei creşteri economice care a servit ca

bază a unei euforii ideologice, dar şi a unor anxietăţi şi insatisfacţii individuale sau de grup, în

atmosfera de tensiune politică a „Războiului Rece". Noul conservatorism a fost pregătit ideologic

încă în perioada marii crize din 1929-1933, context în care s-a afirmat o critică elitistă a

democraţiei americane şi concomitent s-a opus „evoluţiei liberalismului spre totalitarism" (prin

New Deal-ul lui F. D. Roosevelt) şi pentru prezervarea libertăţilor liberale tradiţionale (P. E.

More, I. Babbitt, C. A. Cram). De aceea, noul conservatorism rezultă din întâlnirea a două

curente: unul care se erijează în apărătorul valorilor liberale ale secolului al XlX-lea şi altul care

îşi caută sursele de inspiraţie în Burke şi alţi adversari ai liberalismului.

Russel A. Kirk, discipol entuziast al lui Burke, rezumă astfel cele şase canoane ale

gândirii conservatoare reluate de neoconservatorism:

-credinţa într-o lege divină care conduce societatea şi conştiinţele;

-preferinţe pentru varietatea şi imprecizia sistemelor politice tradiţionale;

-convingerea că o societate civilizată trebuie să fie divizată în clase sociale distincte;

-certitudinea că proprietatea şi libertatea sunt indisolubil legate;

-apărarea drepturilor dobândite;


106

-distincţii între schimbare şi reformă.

Raporturile de interdependenţă dintre schimbare şi conservatorism exprimă atât o

chestiune de mentalitate cât şi o stare de spirit individuală, o înfruntare sufletească a individului,

latente fiind rezistenţa conservativă şi refuzul schimbării, a mişcării care, după cum constata

Boudelaire, strică liniile. Stările sufleteşti individuale însumate se coagulează în mentalităţi, care,

de obicei, preferă stabilitatea şi rânduiala. Respingerea schimbării este o atitudine conservativă, o

ipoteză incontestabilă a atitudinii retrogade.

Cristalizarea conservatorismului de factură modernă în România îşi are începuturile încă

în epoca Regulamentului Organic. Un partid conservator ca atare avea să se constituie mult mai

târziu, abia în 1880. Peste câteva decenii, în urma primului război mondial, formaţiunile

conservatoare dispar din viaţa politică a ţării. Fără a mai alcătui, ulterior, un corp doctrinar

aparte, ideile conservatoare îşi vor găsi adăpost şi manifestare în alte partide politice, contribuind

la afirmarea unor aripi de dreapta în cadrul acestora.

În cadrul curentului conservator, ca, de altfel, şi în alte orientări politice de la noi şi din

alte ţări, unitatea ideologică şi politică a adepţilor concepţiilor respective a fost, desigur, foarte

relativă. în acest sens, istoria consemnează faptul că au coexistat, s-au confruntat şi s-au contopit

în interiorul lui curentul junimist, afirmat începând din deceniul al Vlll-lea al secolului XIX, şi

cel al bătrânilor conservatori.

Dintre junimişti s-au afirmat personalităţi politice, ca: P. P. Carp, animatorul grupului;

Theodor Rosetti; Titu Maiorescu; Alexandru Marghiloman, care s-au adăugat vechii gărzi a

conservatorilor, ilustrată de nume, ca: Lascăr Catargiu, Manolache Costahe Epureanu, Ion

Emanoil Florescu, Gheorghe Mânu, Gheorghe Grigore Cantacuzino. Ulterior, opacitatea

partidului conservator la noile cerinţe ale vieţii politice, şi mai ales la propulsarea unor tineri

talentaţi, a dus la scindarea sa şi constituirea, în 1908, a Partidului Conservator Democrat,

condus de Take lonescu. Puternicul curent favorabil Antantei, format în cadrul Partidului

Conservator după izbucnirea primului război mondial, avea să adauge o nouă divizare a acestuia

partizanii intrării imediate în război alături de Antantă, conduşi de temperamentalul Nicolae

Filipescu, separându-se de aripa filogermană, reprezentată de Alexandru Marghiloman.

Structura predominant agrară a ţării în a doua jumătate a secolului XIX şi la începutul

secolului XX s-a oglindit în teoretizările adepţilor curentului conservator sub forma tezei

primatului agriculturii, ca postulat de acţiune politică, mai larg cunoscută prin sintagma „ţară

eminente agricolă", opusă orientărilor către dezvoltarea industrială a României.

Din postulatul primatului agriculturii decurgea în mod logic, pentru sfera relaţiilor

economice externe, îmbrăţişarea concepţiilor liberului schimb, concretizate în formula „porţile

deschise" pentru capitalul străin, poziţii respinse ca dăunătoare interesului naţional de către

liberali.

Ideologii conservatori, în principal junimiştii, au criticat cu temei lacunele sistemului

social-politic existent în România la hotarul dintre secole, inconsecvenţele regimului

constituţional, dar mai ales manipularea nedemocratică a instituţiilor de stat şi a alegerilor

cenzitare în vigoare atunci. Teoria „formelor fără fond" lansată de junimişti a influenţat timp de


107

câteva decenii aproape întreaga cultură română, care a vehiculat multă vreme în literatură şi artă

idei şi orientări ce îşi aveau originea în această critică a realităţilor româneşti”.

În ce priveşte ideile politice conservatoare, ele nu au dispărut din viaţa societăţii o dată cu

dispariţia partidelor conservatoare sau a grupurilor sociale reprezentate de acestea. în măsura în

care societatea este modelată de unitatea şi lupta contrariilor, apariţia şi manifestarea unor

asemenea idei se prezintă ca fiind la fel de firească, legitimă ca şi aceea a ideilor noi, înaintate,

chiar dacă eficienţa lor socială va fi, inevitabil, mai restrânsă.

Evoluţia spre schimbarea înnoitoare a structurilor româneşti s-a produs prea lent, fiind

marcată de disparitatea catastrofală în regimul proprietăţii agrare în dauna ţărănimii (adică 80-

90% din populaţia ţării) şi de inechitatea sistemului electoral. Aceste anomii ale

conservatorismului creau o contradicţie şi un dezechilibru cu principiile şi valorile proprii

instituţiilor democratice, determinând, în bună măsură, întârzierea în dezvoltarea organismului

românesc.

Înfăptuirea celor două mari reforme postbelice: reforma agrară şi cea electorală - prin

universalizarea dreptului la vot (pentru bărbaţi) au marcat un progres evident în calea înnoirii şi

schimbării României. Semnificativ pentru tranziţia actuală a ţării noastre la economia de piaţă,

sondajele realizate de IMAS pe parcursul mai multor ani, arată că deja a început să se formeze o

opinie generală favorabilă economiei de piaţă - mai ales că, pentru persoanele de până la 50 de

ani proporţia celor care doresc economia de piaţă creşte la 61% faţă de 54% din populaţia adultă,

iar pentru cele până la 25 de ani, la 65%.

Pe coordonatele confruntării dintre conservatorism şi schimbare apare, semnificativă

existenţa unor mentalităţi favorabile sau nu unei schimbări a sistemului social, fiind relevante

atitudinile faţă de ceea ce constituie, în plan individual, asumarea iniţiativei, a competiţiei şi a

riscului implicit. 83% din populaţia adultă consideră că statul ar trebui să garanteze locuri de

muncă pentru toţi cetăţenii; 91% cred că este necesar să fie controlate preţurile produselor

alimentare de bază. De asemenea, mai mult de jumătate dintre adulţi sunt de părere să statul ar

trebui să stabilească salariile pentru toţi lucrătorii, chiar şi pentru cei din întreprinderile

particulare. Avem nevoie de un conducător puternic, pentru a face ordine în ţară (82%).

Tocqueville susţinea că după o revoluţie, după o schimbare bruscă a instituţiilor, a

moravurilor, a legislaţiei etc, se instaurează o stare de confuzie rezultată din confruntarea dintre

vechi şi nou.

Existenţa unei stări de spirit democratice în lipsa unor instituţii corespunzătoare, a unor

tradiţii care să se constituie într-o contrapondere în faţa eventualelor devieri, face vulnerabilă

societatea şi se poate ajunge la o guvernare absolutista. Tocqueville concluziona că în faţa

problemei „toţi egali în drepturi sau toţi fără drepturi" trebuie să alegem democraţia şi

complementar societatea civilă, singura cale de a ne prezerva libertatea.

Pentru România, aflată în plin proces de reformă şi restructurare pentru trecerea la

economia de piaţă, devine de o importanţă strategică vitală conştientizarea alegerii hotărâte a căii

de dezvoltare pentru a se înlătura orice stare de ambiguitate şi confuzie. Aceasta cu atât mai mult

cu cât, după unele evaluări ale proceselor de dezvoltare din ţara noastră, confuzia provine din


108

faptul că la nivelul politic nu s-a optat clar fie spre dirigism, spre trecut, spre un sistem de relaţii

mafiot răspândit la toate nivelurile, fie spre viitor, spre un regim care să respecte şi să potenţeze

forţele individului, forţe generatoare de energii permiţând dezvoltarea socială generală.

12. SOCIETATEA CA SISTEM GLOBAL. SISTEME POLITICE. REGIMURI

POLITICE

Concepte-cheie: sistem social, sistem macrosocial, sistem global, sistem politic

Privită printr-o abordare sistemică, societatea constituie un sistem social global, adică un

ansamblu de relaţii, procese şi activităţi umane aflate în interacţiune dinamică, având ca finalitate

crearea bunurilor materiale şi valorilor spirituale menite să asigure existenţa şi progresul social.

Societatea este un sistem social global, deoarece omul, ca element fundamental al

societăţii, este în primul rând o fiinţă socială, care comunică şi intră în relaţii interumane cu

semenii săi fie printr-un cadru organizat căruia indivizii îi aparţin prin naştere, cum sunt

comunităţile umane (familia, etnia, poporul, naţiunea); fie prin activităţi comune în cadrul unor

grupuri sociale (muncitori, ţărani, intelectuali, patroni, angajaţi, liber profesionişti), fie prin

libera adeziune la diferitele organizaţii politice, culturale, profesionale. Relaţiile interumane,

indiferent de natura şi specificul lor, au ca finalitate asigurarea existenţei umane şi a progresului

social.

În literatura de specialitate, deşi societatea este privită ca un sistem social global, mulţi o

consideră mai mult decât un sistem social global, şi anume, un sistem social global care se

reflectă pe sine şi întregul univers şi care are posibilitatea de perfecţionare continuă. Această

specificitate este determinată de faptul că sistemul social global, spre deosebire de alte sisteme

globale, are la bază celula vie care gândeşte şi care îi conferă posibilitatea de a se reflecta pe sine

şi întreg universul şi totodată de a se perfecţiona.

Omul ca fiinţă care gândeşte nu este un element pasiv, ci unul activ, care acţionează în

funcţie de motivaţiile şi interesele sale personale, de capacitatea sa de orientare şi apreciere, de

scopurile sale individuale şi generale, cuprinzând în unitatea sa totul, întregul univers. Prin

urmare, chiar dacă uneori se consideră că societatea umană are o configuraţie cu o arhitectură

mai bogată decât cea a unui sistem, totuşi, faptul că, în mod necesar, societatea umană cuprinde

şi o structură sistemică, face nu numai posibilă, ci şi pe deplin justificată folosirea adecvată a

teoriei generale a sistemelor, demonstrând că perspectiva sistemică asupra vieţii sociale nu

reprezintă nici pe departe o transpunere mecanică a unei teorii valabile în alt domeniu, ci,


109

dimpotrivă, promovarea consecventă a spiritului ştiinţific necesar pentru a depăşi graniţele

artificiale dintre diferitele componente ale realităţii, inevitabile în cercetările fragmentare.

Cuprinzând ansamblul relaţiilor, proceselor şi activităţilor umane, societatea ca sistem

global include modul de organizare a acestora, în functie de specificul activităţii umane, în

procesul de creare a bunurilor materiale şi spirituale necesare existenţei şi dezvoltării societăţii,

în concordanţă cu progresul istoric.

Ca orice sistem, şi cel macrosocial reprezintă un ansamblu de elemente aflate în

conexiune şi interacţiune reciprocă, alcătuind un întreg cu funcţii şi caracteristici proprii, calitativ

distinctive. Ordinea lăuntrică a oricărui sistem este dată de natura şi dinamica relaţiilor dintre

părţi şi întreg, ca raporturi dintre sistem şi subsisteme. Coeziunea legăturilor interne ale unui

sistem este mult mai puternică decât aceea a legăturilor sistemului cu exteriorul. Totodată, orice

sistem este un subsistem al unui sistem mai cuprinzător.

Reprezentând rezultatul activităţii domeniilor desfăşurate în cadrul existenţei lor

comunitare şi sociale, al procesului de perfecţionare a societăţii şi a omului, sistemul social

global, asa cum ni se înfăţişează astăzi pe baza unui îndelungat proces de dezvoltare, atestă

înfăptuirea unor transformări fundamentale prin trecerea de la comunitatea arhaică (primitivă) la

comunitatea contemporană, cu activităţile ei complexe, dinamice şi diversificate. În strânsa

legătură cu mutaţiile din sfera productivă s-au produs transformări şi în celelalte subsisteme,

inclusiv în privinţa structurilor de organizare şi conducere socială.

Abordată din diferite unghiuri de vedere, societatea ca sistem global este alcătuită din

mai multe subsisteme care, luate fiecare în parte, constituie sisteme de sine stătătoare, cu

specific, relaţii, dinamică şi activităţi proprii. Astfel, societatea omenească, ca sistem social

global mondial, este alcatuită, în primul rând, din subsisteme naţionale care se află în strânsă

interdependenţă şi care se dezvoltă de sine stătător.

Sistemul naţional, ca sistem social global, la rândul său, este alcătuit din mai multe

subsisteme precum: subsistemul economic care se referă la sfera producţiei, consumului şi

schimbului, subsistemul structurii sociale, care exprimă raporturile dintre categoriile şi grupurile

sociale existente la un moment dat în societate; subsistemul vieţii spirituale şi subsistemul politic,

care reprezintă ansamblul relaţiilor politice, instituţiilor şi organizaţiilor politice, cât şi

concepţiile politice privind modul de conducere şi organizare a societăţii. Fiecare dintre aceste

subsisteme poate fi luat în mod independent şi privit ca sistem: sistem economic, sistem cultural,

sistem politic etc.

În mod cert, societatea omenească, privită ca sistem social global, nu poate fi redusă la nici

una din componentele sale şi nici nu reprezintă doar suma acestora. Sistemul social, ca sistem

complex, este deschis, capabil nu numai de autoreglare, ci şi de autoperfecţionare. În acelaşi

timp, fiecare componentă a sistemului social global constituie un subsistem al acestuia, astfel

încât mişcarea sistemului social în ansamblu se manifestă atât prin acţiunea întregului asupra


110

părţilor componente, cât şi prin interacţiunea subsistemelor. Corelaţia de interdependenţă între

sistemul social global şi sistemul politic este esenţială prin faptul că sistemul politic ca subsistem

al unui sistem social global, mai ales prin componenta sa - puterea politică -, constituie liantul

necesar al dinamismului tuturor subsistemelor care alcătuiesc societatea globală, asigurând

organizarea şi conducerea la nivelul întregii societăţi.

Sistemul politic reprezintă, aşadar, un subsistem al sistemului social global care cuprinde

relaţiile politice, institutiile politice şi concepţiile politice, sistemul care asigura organizarea şi

conducerea de ansamblu a societăţii, funcţionalitatea ei.

Diferitele comunităţi umane, ajunse la o anumită treaptă de dezvoltare, nu mai pot exista

şi funcţiona fără să fie organizate într-un sistem politic, aceasta constituind o necesitate, o lege

generală a progresului istoric.

Constituindu-se ca un sistem de organizare şi conducere de ansamblu a societăţii,

sistemul politic slujeşte şi trebuie să slujească atât societatea în întregul ei, cât şi fiecare

subsistem în parte, interesele generale ale societăţii, cât şi cele individuale.

Experienţa istorică a dovedit şi dovedeşte că numai organizarea comunităţilor umane în

sisteme politice puternice, bine structurate, le–a asigurat acestora viabilitatea.

Definim prin sistem socio-politic ansamblul relaţiilor politice, al instituţiilor politice, al

concepţiilor politice şi al raporturilor dintre ele, existente la un moment dat într-o societate.

Definiţia conceptului de sistem politic s-a emis relativ târziu în literatura de specialitate, în speţă

după al doilea război mondial, atât în literatura occidentală, cât şi în cea din Europa de Est. În

legătură cu conceptul de sistem politic, se mai fac unele confuzii, dintre care cel mai des întâlnite

sunt cele care identifică sistemul politic cu sistemul social global.

Este adevarat că sistemul politic are ca principală menire asigurarea funcţionării societăţii

în ansamblu, dar aceasta nu înseamnă că el poate fi identificat cu sistemul social global. Printre

primii autori care s-au preocupat de problematica sistemului politic se remarcă David Easton,

care, în mai multe lucrari (prima aparută în 1953 şi intitulată "Sistemul politic", apoi în 1956, "O

analiza sistemică a vieţii politice"), avansează elemente valoroase pentru înţelegerea conceptului

menţionat, printre care acela că sistemul politic este un sistem deschis cu autoreglare.

Structura sistemului politic, natura şi configuraţia relaţiilor, instituţiilor, concepţiilor

politice, formelor de acţiune, normelor şi valorilor politice, determină rolul specific în viaţa

socială, concretizat în funcţii adecvate cerinţelor asigurării stabilităţii şi prosperităţii societăţii,

în fiecare etapă istorică dată.

Între componentele sistemului politic, se pot menţiona, în primul rând, relaţiile politice,

respectiv acele legături, raporturi care se stabilesc între diferite categorii şi grupuri sociale în


111

calitatea lor de agenţi ai unor acţiuni vizând satisfacerea intereselor lor în raport cu puterea de

stat.

În această perspectivă, relaţiile politice sunt raporturi între grupuri de indivizi, între

partide şi organizatii politice, între acestea şi puterea politică, în primul rând puterea de stat.

Relaţiile politice exprimă, de asemenea, legături, raporturi dintre naţiune şi naţionalităţi,

respectiv relaţii interetnice. Împreună, toate aceste legături, desfăşurându-se pe plan intern, se

regăsesc sub denumirea de relaţii naţionale, spre deosebire de relaţiile interstatale, care sunt

relaţii politice între ţări.

Dacă, în mod cert, relaţiile politice internaţionale nu pot exista în afara naţiunilor şi

statelor naţionale, epoca contemporană consemnează o creştere fără precedent a

interdependenţelor şi a posibilităţilor de conlucrare dintre state. Conţinutul şi intercondiţionările

dintre relaţiile naţionale (interne) şi relaţiile internaţionale (externe) constituie o sferă de mare

importanţă a politicului.

Pentru a înţelege specificul şi funcţionalitatea sistemului politic, trebuie analizate

structura şi, respectiv, componentele sale: relaţiile politice, institutiile politice şi concepţiile

politice, precum şi interacţiunea dintre ele, relaţiile politice constituind acea parte a relaţiilor

sociale în care indivizii, grupurile sociale şi comunităţile umane intră deliberat pentru a se

implica în organizarea şi conducerea societăţii în ansamblul ei.

Relaţiile politice se deosebesc, prin urmare, de restul relaţiilor sociale, prin anumite

caracteristici:

-au un caracter programatic, în sensul ca ele reprezintă numai acea parte a relaţiilor

sociale în care indivizii şi categoriile sociale intră în mod deliberat pentru realizarea scopurilor

privind organizarea şi conducerea societăţii;

-au un caracter organizat, manifestânduse prin intermediul institutiilor politice, al unor

programe şi platforme politice privind organizarea şi conducerea societăţii.

Prin urmare, relaţiile politice sunt acele relaţii care se stabilesc în raport cu puterea

politică prin intermediul unor instituţii şi organizaţii politice. Relaţiile politice sunt:

- între partide;

- între diferite instituţii politice, care exprimă voinţa şi interesele diferitelor grupuri de

cetăţeni privind organizarea şi conducerea societăţii;

- între cetăţeni şi puterea de stat;

- între partide şi stat, care sunt de guvernamânt sau de opozitie;

- între state etc.

În general, relaţiile politice, deci şi instituţiile politice prin care acestea se materializează, sunt în

raport direct cu gradul de cultură şi conştiinţă politică a cetăţenilor.


112

Instituţiile politice constituie o altă componentă a sistemului politic, indicând gradul de

organizare politică a societăţii la un moment dat. Principala şi cea mai veche instituţie politică

este statul cu întreg ansamblul componentelor sale, existând, de asemenea, partidele politice,

grupurile de presiune etc. Trebuie avut în vedere că nu orice organizaţie din societate este şi

organizaţie politică, ci numai organizaţiile care se implică în problema puterii politice.

De regulă, instituţiile politice (stat, partide, alte organizaţii) se constituie în cadrul unui

sistem naţional, al unor naţiuni. În epoca contemporană însă, unele instituţii politice au căpătat şi

un caracter internaţional pe fondul interdependenţei şi colaborării între state şi popoare, şi chiar

un caracter superstatal, prin înfiinţarea de asemenea organisme politice la nivelul unor

comunităţi regionale sau mondiale. Instituţiile politice, atât pe plan mondial cât şi pe plan

internaţional, se pot afla în relaţii de alianţă sau opoziţie.

Concepţiile politice reprezintă o altă componentă a sistemului politic, fiind reflectarea în

viaţa spirituală a modului de organizare şi conducere a societăţii. Elementul esenţial al

concepţiilor politice îl constituie doctrinele politice. Doctrinele politice exprimă o anumită

concepţie de organizare şi conducere a societăţii, pe baza unui principiu sau unghi de vedere

propriu care poate fi: democratic, dictatorial, conservator, liberal, socialist, social democrat,

tehnocrat etc. Valoarea concepţiilor politice se oglindeşte, de fapt, în programele şi platformele

parţidelor politice, în natura organizării şi conducerii politice a societăţii.

Toate cele trei componente ale sistemului politic se află într-o strânsă legătură, asigurând,

în parte şi împreună, funcţionalitatea sistemului politic în calitatea să de reglator al vieţii sociale,

al organizării şi conducerii acesteia. Funcţiile sistemului politic de reglare, organizare şi

conducere a societăţii se manifestă contradictoriu, întrucât ele reprezintă o expresie a pluralităţii

intereselor individuale, grupurilor sociale, comunitatilor umane care trebuie oglindite în mod

corespunzator şi armonizate, în scopul gasirii celor mai adecvate soluţii.

Funcţionalitatea sistemului politic presupune şi contradicţia între competenţa procesului

ştiinţific de fundamentare a deciziilor şi nivelul redus de cunoaştere, specific formelor

institutionalizate ale democraţiei. Creşterea complexităţii problemelor solicită o competenţă

sporită a persoanelor implicate în procesul informării, analizei, diagnozei, prognozei. Soluţia

problemei se află într-o conlucrare activă între puterea politică şi ştiinţă. Situaţii contradictorii se

manifestă şi datorită devierii unităţii dintre drepturi şi îndatoriri la nivelul civismului. Există şi

tendinţa ca unii indivizi să ia în seamă numai drepturile şi să desconsidere îndatoririle ce revin

cetăţeanului, conform Constituţiei şi legilor ţării respective.

Rolul reglator al politicului în societate este perturbat şi de alte manifestări: fenomenele

de blocaj a democraţiei, de birocratism, de formalism, de alienare politică, de apariţie a unor

regimuri dictatoriale. Privit în ansamblu, politicul reprezintă elementul de coagulare, de

organizare şi conducere a societăţii, constituind un factor indispensabil pentru existenţa şi

dezvoltarea diferitelor comunităţi umane, a societăţii omeneşti în general.


113

Regimul politic constituie una dintre cele mai importante probleme care au făcut obiectul

preocupărilor atât ale cetăţenilor, cât şi ale oamenilor politici şi politologilor. Un prim aspect al

acestei probleme îl constituie conceptul de regim politic. Există şi în legătura cu conceptul de

regim politic anumite controverse. Unii consideră ca regimul politic trebuie definit numai prin

referire la modul de organizare a statului; altii considera ca regimul politic trebuie privit şi definit

în legatură cu organizarea întregului sistem politic, variantă spre care înclinam şi noi. În

literatura de specialitate exista numeroase preocupari pentru definirea înăelesului de regim

politic.

Referindu-se cu deosebire la regimurile politice occidentale, M. Duverger defineşte

regimul politic ca fiind "un ansamblu coerent şi structurat, ale cărui părţi sunt interdependente

şi reacţionează global la modificările mediului". Un alt autor, G. Burdeau, consideră ca "regimul

politic poate fi definit ca modul de angajare a raporturilor politice, ca expresie a adecvării

statului la scopurile puterii şi la menirea exercitării ei”. Din perspectiva realizării eficienţei

procesului de guvernare, J. W. Lapierre consideră regimul politic o "modalitate de a răspunde

problemelor de ordin organizatoric ce se pun guvernării, problemelor de amenajare a sa pentru

a realiza o eficienţă maximă.” Pornind de la aceste considerente, prin regim politic se poate

înţelege modul concret de organizare şi funcţionare a sistemului politic, de constituire a

organelor de conducere în societate în raport cu cetăţenii.

Rezultă din definiţie ca regimul politic exprima un raport între organele de conducere din

societate şi cetăţeni, organele de conducere nefiind legate numai de stat, ci de întregul sistem

politic. Dacă organele de conducere în societate se constituie şi acţionează prin consimţământul

cetăţenilor, ca expresie a voinţei şi intereselor lor, regimurile sunt democratice.

Dacă organele de conducere ale societăţii se constituie şi acţionează fără consimţământul

cetăţenilor, fără ca aceştia să fie consultaţi, fară a li se respecta voinţa şi interesele, regimurile

politice sunt dictatoriale. Paleta largă în care se constituie şi evoluea ză regimurile politice, de la

cele cu caracter democratic la cele totalitare, este în strânsă legătură cu gradul de oglindire a

voinţei şi intereselor cetăţenilor în instituirea acestor regimuri.

Deseori, regimul politic este conceput ca fiind legat de organizarea statului, deoarece

statul reprezintă principala instituţie politică, iar organele de stat apar ca principalele organe de

conducere în societate. Fie că este legat de organizarea întregului sistem politic, fie de cea a

statului, importantă este natura regimului politic: democratică sau dictatorială. Rezultă, prin

urmare, că regimul politic ocupă un rol esenţial în sistemul politic, în viaţa societăţii în general.

Experienţa istorică a demonstrat că regimurile democratice au dus la o viaţă liberă, demnă şi

prosperă a popoarelor, pe când cele dictatoriale duc la stagnare, involuţii, privaţiuni şi opresiuni

politice.


114

13. ELITELE POLITICE

Concepte-cheie: clasa socială, clasa conducătoare, elita, elita politică

Într-o definiţie generală, elitele sunt considerate grupuri sociale care au monopolizat, într-

un fel sau altul, autoritatea şi puterea, exercitându-le printr-o formă sau alta de dominaţie

(economică, socială, politică, culturală, ideologică etc.).

Elita politică, sinonimă în multe lucrări cu clasa politică este minoritatea care ia deciziile

majore în societate şi concentrează puterea în mâinile sale. În domeniul teoretic al analizei

sociologice asupra elitelor politice, de evidenţiază două categorii:

-teoria clasică a elitelor;

-teoria modernă a elitelor.

1.Dintre reprezentanţii teoriei clasice a elitelor, se disting prin opera lor, Vilfredo Pareto

şi Gaetano Mosca.

Vifredo Pareto a dezvoltat în teoria sa ideea dualităţii elitelor, el analizând două tipuri de

elite: elitele care guvernează şi elitele care nu guvernează dar care conduc prin coerciţie sau

ameninţare; a considerat totodată că inclusiv componenţa elitelor se modifică prin două

mecanisme şi anume:

a. indivizi care nu aparţin elitelor pot accede la acestea sau invers;

b. uneori o întregă elită este înlocuită de alta (revoluţie, lovitură de stat etc).

Adept al principiului determinismului, Vilfredo Pareto a considerat că indivizii

aparţinând elitelor sunt cei mai dotaţi în ceea ce priveşte inteligenţa, caracterul, abilităţile,

capacităţile etc.

Un alt reprezentant al curentului clasic privind teoria elitelor este Gaetano Mosca.

Acesta consideră elitele ca fiind minorităţi organizate pe principiul superiorităţii lor intelectuale,

materiale şi morale, calităţi recunoscute şi apreciate ca atare la nivelul societăţii căreia îi aparţin.

Analizând structura elitelor ajunge la concluzia că în cadrul clasei politice conducătoare se

include şi elita conducătoare dar şi sub-elita, formată din tehnocraţi, manageri, funcţionari

publici. În ceea ce priveşte teoria sa privind organizarea statului, Mosca apreciază că în statul

elitist masele nu sunt organizate, ele sunt conduse de elite care astfel devin o necesitate obiectivă

şi inevitabilă pentru dezvoltarea socială şi politică. Ideea centrală a teoriei sale este aceea că

întotdeauna clasa conducătoare domină structurile şi valorile sociale pentru că ea este purtătoarea

intereselor dominante ale societăţii.


115

2.Teoria modernă a elitelor

Analizând elita puterii în SUA, C.W.Mills (1919-1962) menţionează că aceasta este

formată prin reunirea şi socializarea relativ comună a elementelor conducătoare din diferite

domenii ale vieţii publice americane (industrie, armată, stat), în condiţiile în care evoluţia

capitalismului a dus la atomizarea societăţii, la dislocarea vechilor raporturi dintre clasele

sociale, precum şi la monopolizarea puterii de către un grup restrâns de indivizi.

În lucrarea „Elita puterii” C.W.Mills analizează principalele probleme ale societăţii

contemporane: problema libertăţii, a democraţiei, a organizării ştiinţifice şi controlului social, a

egalităţii sociale şi a relaţiilor de putere.

Gradul de coeziune al elitei conducătoare este o chestiune care a suscitat numeroase

discuţii. Contrar punctelor de vedere conform cărora elita conducătoare este formată din grupuri

diverse, neavând nici aceleaşi interese şi nici aceeaşi scară de valori, Charles Wright Mills a

susţinut ideea că relaţiile de complicitate dintre diferitele segmente ale elitei sunt mai importante

decât tot ceea ce le poate separa. Acesta este obiectul cărţii sale, The Power Elite (1956). Mills e

foarte conştient de diversitatea elitelor şi a criteriilor de acces la aceasta.

I se întâmplă chiar să le deosebească explicit, evocându-i pe „deţinătorii puterii, ai

bogăţiei şi ai celebrităţii" (Mills, 1969, p. 17). Nu contestă în nici un fel existenţa, în societatea

modernă, a unor sectoare de activitate diferenţiate, având propriile ierarhii (de exemplu, econo-

mia, serviciile statului sau apărarea naţională). Dar ceea ce contează pentru el este faptul că

elitele sunt alcătuite din indivizi ce ocupă „posturi-cheie", „posturi strategice" în „organizaţii

esenţiale" ale societăţii. Factorii de integrare i se par net superiori ca importanţă diferenţelor

specifice, după cum diversele elite specializate formează o singură „elită a puterii".

Elita puterii se sprijină pe poziţii instituţionale şi pe capacităţi decizionale. Este vorba

despre acele cercuri politice, economice şi lilitare care, într-un ansamblu complex de clanuri

încrucişate, îşi împart deciziile de importanţă cel puţin naţională. Îcrucişarea cercurilor

conducătoare a devenit posibilă printr-o instabilă omogenitate psihosocială.

Oricare ar fi sectorul lor de activitate sau domeniul de competenţă, indivizii în poziţie

de conducere au aceeaşi origine socială şi acelaşi nivel de educaţie. A rezultat un stil de viaţă

asemănător, facilitând contactele sociale, frecventarea aceloraşi instituţii de învăţământ care

suscită experienţe socializatoare asemănătoare. Desigur, cumulul de funcţii executive în mai

multe sectoare de activitate este relativ rar şi este, de altfel, descurajat adesea prin măsuri

legislative, în vederea eliminării conflicteor de interese. Dar dacă nu „suprapunerea simultană"

este regula, se observă frecvent o „suprapunere secvenţială", adică trecerea intr-un sector de

activitate în altul, pentru a ocupa succesiv diferite funcţii de conducere.

Atenţia lui Mills a fost atrasă de cariere de cest gen, care permit indivizilor în poziţie de

conducere să evolueze itre cariera militară, lumea afacerilor şi serviciul statului. în opinia sa,


116

nucleul „elitei puterii" este constituit din indivizi care se deplasează de la un post de comandă

dintr-un domeniu instituţional la un post de nivel similar într-un alt domeniu. În acest fel, ei

stabilesc legături strânse între aceste domenii diferite. Aşa cum aminteşte Putnam, exemplul

paradigmatic în această privinţă este acela al preşedintelui Eisenhower, care a trecut de la postul

de şef de stat-major al armatei la preşedinţia prestigioasei Universităţi Columbia (New York) şi,

de acolo, la funcţia supremă în stat (Putnam, 1976, p. 110).

S-a observat că „suprapunerea secvenţială" favorizează înţelegerea între membrii clasei

conducătoare. Preocuparea anumitor membri ai elitei guvernamentale de a răspunde dorinţelor

elitei afacerilor poate fi stimulată de perspectiva unei retrageri ce va fi răsplătită cu un post

confortabil în cadrul întreprinderilor. Acest fenomen, familiar pentru observatorii americani ai

Pentagonului, a fost botezat în Franţa pantouflage; îl întâlnim şi în ţări foarte diferite, cum ar fi

Japonia sau Turcia.

Mills pune accentul pe ceea ce i se pare că ar fi unitatea fundamentală a elitei puterii

americane. în opinia sa, această unitate este mai ales de ordin psihosocial şi rezultă dintr-un

sentiment de camaraderie ce permite celor aparţinând elitei să se simtă membri ai aceluiaşi

mediu exclusivist. „Nicăieri în America nu există o «conştiinţă de clasă» mai evidentă decât

aceea din rândurile elitei puterii" (Mills, 1969, p. 283).

Pentru Mills, logica economiei capitaliste este cea care favorizează întrepătrunderea dife-

ritelor ierarhii instituţionale şi amestecul elitelor specializate, creând astfel o „elită a puterii"

compozită poate, dar animată de preocupări convergente. într-adevăr, interesele diferitelor

sectoare coincid. Lumea afacerilor produce armament care face obiectul unor comenzi guverna-

mentale, în măsura în care el corespunde nevoilor resimţite de militari. Astfel, suntem confruntaţi

cu un veritabil complex militaro-politico-industrial din care apar interese ce se revelează a fi

comune.

De fapt, această solidaritate nu înseamnă că „mai marii sunt uniţi, că ştiu exact ce au de făcut", şi

nici nu înseamnă că „ei fac neapărat parte din vreo conspiraţie conştientă şi organizată”.

Distribuţia, extinderea, calitatea, sensul categoriei de putere şi a relaţiilor pe care le

presupune sunt, după Mills factori determinanţi în descrierea şi analiza societăţii nord-americane

de la mijlocul sec.al XX-lea: „în cadrul societăţii americane, puterea naţională rezidă în

sectoarele politic, economic şi militar. Nici o familie nu are o putere directă atât de mare în

problemele publice ca o asociaţie corporatistă oarecare; nici o biserică nu are atâta putere în

influenţarea vieţii tinerilor americani de azi ca instituţiile militare; nici un colegiu nu are atâta

putere în determinarea evenimentelor imediate cum o poate exercita Consiliul Naţional de

Securitate.

Instituţiile religioase, de învăţământ şi familia nu sunt centre autonome ale puterii

naţionale; aceste sectoare descentralizate sunt din ce în ce mai mult determinate de cele trei mari

centre de putere în care are loc elaborarea deciziilor de importanţă practică hotărâtoare. În cadrul


117

fiecăruia din cele trei mari centre, unitatea instituţională s-a lărgit, a devenit administrativă, şi în

ceea ce priveşte puterea deciziilor ei, centralizată.

În fiecare dintre aceste trei zone instituţionale, instrumentele de exercitare a puterii care

stau la dispoziţia celor care decid, au crescut enorm, puterea lor executivă centralizată s-a mărit,

în cadrul fiecăruia au fost elaborate practici administrative moderne. Pe măsură ce fiecare din

aceste domenii devine mai mare şi mai centralizat, deciziile se iau de un grup mic de corporaţii,

care determină evenimentele politice, economice şi militare ale lumii. La vârful acestora, au

apărut acele „cercuri înalte” care constituie elitele, acestea deţinând cel mai mult din ceea ce se

poate poseda: bogăţie, putere şi prestigiu (ex.Rockefeller, Ford, Hunt).

Indicatorul principal al elitei moderne nu este bogăţia ci puterea; elita puterii nu este

numai o forţă politică în societatea modernă ci şi o instituţie socială dominantă, ea determinând

deciziile majore privind direcţia dezvoltării sociale, creşterii economice, direcţia dezvoltării

educaţiei şi învăţământului, protecţia mediului, planningul familial, etc Cumulul de putere se

manifestă în societatea modernă prin cumulul puterii de decizie, fie că este vorba de război, pace,

legislaţia muncii, control asupra industriei timpului liber sau planning familial.

Relaţiile dintre noţiunea de elită şi cea de clasă socială sunt învăluite de multe ori în

confuzie. Pentru unii, elita (elită conducătoare, guvernamentală, de putere) este o clasă socială,

întrucât are caracteristicile majore ale acesteia: statut mai mult sau mai puţin omogen, nivel de

formaţie şi de venituri corespunzător, conştiinţa apartenenţei la o categorie cu interese profund

asemănătoare. Termenul elită s-ar suprapune deci sintagmei „clasă conducătoare" (ruling class,

în literatura de limbă engleză). Pentru alţii, dimpotrivă, fiecare clasă are propria elită şi am putea

număra tot atâtea elite câte clase sociale deosebim. Astfel, vedem cum reapare folosirea

controversată a singularului şi a pluralului. Dar, în acest capitol, va fi vorba efectiv despre elită,

în calitatea ei de minoritate conducătoare, oricare ar fi unitatea sau diversitatea acestei minorităţi.

Teoria elitelor (studiul sistematic al proceselor care afectează elitele conducătoare) a fost

considerat în mod frecvent un substitut al teoriei luptei de clasă. Totuşi, să reţinem că declinul

noţiunii de luptă de clasă în cursul ultimelor decenii nu a favorizat câtuşi de puţin noţiunea de

elită. Individualismul egalitarist ambiant a creat, desigur, un climat defavorabil ideii barierelor

de clasă, dar acest climat nu este deloc mai favorabil ideii de categorii, care n-ar fi accesibile

decât în mod selectiv. Este evocată mai degrabă omogenizarea relativă a gusturilor şi a

practicilor într-o societate nivelată, în sânul ierarhiilor relativ fluide.

Dar caracterul aparent antitetic al teoriei elitelor şi al teoriei luptei de clasă merită să ne

oprim mai îndelung asupra sa. Pentru majoritatea autorilor din secolul al XlX-lea statul,

guvernarea şi politica sunt epifenomene care nu merită o tratare aparte. Aceasta înseamnă ruptura

faţă de filosofiile politice din secolele precedente, de la Thomas Hobbes la Jean-Jacques

Rousseau.


118

Remarcându-se prin insistenţa asupra autonomiei politicului, Alexis de Tocqueville face

excepţie, din acest punct de vedere, fapt care va contribui la creşterea actuală a interesului pentru

opera lui. însă teoria luptei de clasă, aşa cum apare în tradiţia marxistă, nu acordă statului şi celor

care-1 servesc statutul de factor distinct în procesele schimbării sociale. Procesul istoric este

constituit dintr-o confruntare a intereselor de clasă, comportând în fiecare epocă o clasă oprimată

sau cel puţin dominată: sclavii, în modul de producţie antic; iobagii, în cel feudal; salariaţii, în

cel capitalist, propriu societăţii burgheze.

De fiecare dată când contradicţiile proprii unui mod de producţie specific au ajuns într-o

situaţie de criză, a urmat o schimbare de natură revoluţionară. Dar, după cum aminteşte

Raymond Aron, revoluţiile din trecut s-au produs întotdeauna sub impulsul unor minorităţi sau

au numărat minorităţi printre beneficiari . Aşadar, până aici, ne putem limita la o suprapunere a

ideii de clasă dominantă şi a celei de elită conducătoare. în concepţia de inspiraţie marxistă,

această suprapunere nu e totuşi o constantă a storiei: ea nu este destinată să dureze. Revoluţia

proletară trebuie să se distanţeze de această eternă revenire a unor minorităţi la funcţiile le

conducere. Opunându-se dominaţiei burgheziei şi regimului capialist, clasa muncitoare trebuie să

pună capăt o dată pentru totdeauna jturor antagonismelor de clasă şi să facă posibilă instaurarea

unei ocietăţi fără clase. Viziunea de tip marxist a schimbării sociale se azează deci pe ideea unei

transformări radicale, ce suprimă confrun-irile trecutului şi anulează distincţia dintre minoritatea

conducătoare majoritatea dominată.

Asupra acestui punct, teoreticienii clasici ai elitelor (Pareto, Mosca şi Michels) se

îndepărtează în mod categoric de viziunea unui viitor legată de teoria luptei de clasă. în concepţia

lor, nu există nici o raţiune serioasă pentru ca domnia minorităţilor conducătoare să ia sfârşit, iar

credinţa în instaurarea unei ordini sociale care ar aboli deosebirile dintre dominatori şi dominaţi

ţine de utopia socială. Toate societăţile omeneşti cunoscute au fost conduse de minorităţi,

făcându-ne să credem că numai caracteristicile acestor minorităţi pot varia. O schimbare

revoluţionară ce pune capăt dominaţiei unei elite nu poate decât să aducă la putere o altă elită.

Totuşi, în plan teoretic, nu există o adevărată contradicţie între lupta de clasă şi dominaţia

elitelor. O societate poate fi lipsită de clase, traversată de antagonisme între acestea, şi poate să

rămână în acelaşi timp condusă de o minoritate care nu se identifică pe deplin cu niciuna dintre

clasele ei. în schimb, pe plan metateoretic, diferenţa este importantă. Avem de-a face cu două

sensibilităţi radical opuse.

Pentru teoreticienii luptei de clasă, devenirea istorică este purtătoarea unei promisiuni de

domolire a istoriei, într-o societate reconciliată cu ea însăşi. Astfel, suntem în faţa unei viziuni

fundamental optimiste a viitorului omenirii, bazată pe ideea de progres. în comparaţie cu ea,

teoriile elitelor apar chiar de la început pesimiste, chiar dacă, înainte de toate, se vor realiste.

Concepţia acestor teoreticieni despre cursul istoriei este ciclică. în istorie, nu există

desăvârşire. Aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte şi nici un proiect de reorganizare socială nu


119

poate elimina necesitatea unei elite conducătoare; în schimb, ceea ce se poate schimba, în bine

sau în rău, este felul în care elita conducătoare îşi asigură puterea. în raport cu ideologia

progresului care domină, într-o formă sau alta, secolul al XLX-lea teoreticienii elitelor de la

începutul secolului XX aduc o perspectivă complet diferită.

Pentru teoreticienii elitelor, în istoria omenirii, există unele constante ce reapar în fiecare

epocă sub noi forme. Tendinţele recurente pe care ei le-au pus în evidenţă par să fi fost justificate

de recursul la noţiunea de lege. În zilele noastre, sociologii, conştienţi de imposibilitatea de a

formula legi cu validitate universală, comparabile cu cele din ştiinţele naturii, renunţă la a se

exprima în termeni de legi. Mai prudenţi, ei preferă să se limiteze la prezentarea unor „tendinţe"

sau la formularea de fraze condiţionale de tipul „Dacă A, atunci B", arătând că, dacă un anumit

număr de condiţii sunt întrunite (A), ne putem aştepta, după toate probabilităţile, la cutare sau la

cutare consecinţă (B). Studiul fenomenelor în raport cu teoria elitelor sugerează totuşi existenţa

unor tendinţe de importanţă atât de generală, încât se pare că termenul lege s-a impus pentru a le

desemna.

Este cazul „legii de bronz a oligarhiei", prezentată de sociologul şi economistul

germano-italian Robert Michels, care s-a inspirat consistent din lucrările lui Mosca.

Bazându-se pe experienţa acumulată din observarea funcţionării partidelor social-

democrate german şi italian, Michels arată mai întâi că, în aplicarea principiilor democratice,

există nişte limite foarte clare, chiar şi în cazul unor partide care s-au consacrat luptei pentru o

societate egalitară. „Idealul practic al democraţiei", scrie Michels, „constă în autoguvernarea

maselor, conform deciziilor adunărilor populare”.

Necesitatea de a dispune de o organizaţie solidă şi eficientă impune delegarea

responsabilităţilor către o minoritate activă, în care eşti obligat să ai încredere, dată fiind

imposibilitatea de a face astfel încât ansamblul membrilor să participe la gestionarea orga-

nizaţiei. Acest principiu al delegării şi consecinţele sale pot fi abordate dintr-un

unghi foarte general. De îndată ce un număr mare de indivizi trebuie să fie adunaţi laolaltă într-o

organizaţie care să aibă cât de cât eficacitate, într-un fel sau altul, apare o minoritate

conducătoare şi, cu sau fără voia ei, se detaşează puţin câte puţin de masele pe care se presupune

că le reprezintă şi le conduce.

Tendinţele de oligarhizare atrag atenţia lui Michels din trei puncte de vedere. Referitor la

teoria elitelor, el se întreabă cum se poate ajunge la o situaţie de reală democraţie la nivelul

statelor naţionale. Dintr-un punct de vedere al sociologiei generale, el examinează cum poate fi

explicată existenţa unor structuri oligarhice în partidele politice a căror ideologie şi ale căror

statuturi au o orientare democratică şi egalitară. în sfârşit, într-o optică de practică politică, el se

întreabă despre rolul pe care partidele social-democrate îl pot juca efectiv în edificarea unei

societăţi socialiste (Michels, 1971).


120

Diversitatea preocupărilor lui Michels antrenează împletirea mai multor linii de

argumentaţie:

-La origine, liderul nu este decât servitorul maselor.

- Organizaţia este fondată pe egalitatea absolută a tuturor celor care fac parte din ea

-Din momentul creării unui organism destinat să dureze, viaţa de organizaţie îşi are

propriile exigenţe, legate de evoluţia numărului de membri.

-Măsurile vizând prevenirea oligarhizării nu sunt aplicabile decât la scară foarte mică.

Specializarea tehnică, această consecinţă inevitabilă a oricărei organizaţii mai mult sau

mai puţin extinse, impune necesitatea a ceea ce se cheamă conducerea afacerilor. Rezultă că

puterea de decizie, care e considerată ca fiind unul dintre atributele specifice ale conducerii, este

puţin câte puţin retrasă maselor şi concentrată numai în mâinile liderilor.

De asemenea, rezultă o formalizare a relaţiilor. Aceste condiţii tructurale provoacă

procese cumulative, ducând inevitabil la o ccentuare a diferenţierii dintre conducători şi conduşi.

Orice organizaţie solid constituită, fie că e vorba despre un stat democratic, un partid

politic sau o ligă a rezistenţei proletare, reprezintă un teren eminamente favorabil pentru

diferenţierea organelor şi a funcţiilor. Specializarea funcţională reduce în mod automat

posibilităţile cntrolului instanţelor conducătoare de către cei conduşi. În acelaşi timp, distanţa

socială şi psihologică dintre conducători şi conduşi creşte.

Michels consideră că tendinţa de concentrare a puterilor şi a responsabilităţilor în

mâinile unei minorităţi este una cu aplicabilitate absolut generală: „Cine zice organizaţie, zice

tendinţă către oligarhie”.

În fiecare organizaţie, fie că e vorba despre un partid, despre o uniune profesională etc,

predispoziţia aristocratică se manifestă într-un mod foarte pronunţat. Mecanismul organizaţiei îi

dă acesteia o structură solidă şi, în acelaşi timp, provoacă schimbări importante la nivelul masei

organizate. El inversează complet poziţiile respective ale liderilor şi ale masei. Efectul final al

organizării este divizarea oricărui partid şi a oricărui sindicat profesional într-o minoritate

conducătoare şi o majoritate condusă (Michels, 1971, p. 33).

De fapt, pentru Michels, oligarhizarea este o consecinţă neaşteptată sau, altfel spus, un

efect pervers al organizării. Aşadar, numai analiza proceselor care generează această tendinţă se

pretează la discuţii, nu şi existenţa însăşi a tendinţei. Variabila „număr" joacă un rol important în

schema explicativă a lui Michels. în această privinţă, vom nota o nouă afinitate a raţionamentelor

referitoare la elementul cantitativ cu sociologia formală a lui Simmel. într-adevăr, acesta din

urmă a analizat influenţa numărului asupra formelor de interacţiune socială.


121

Variaţiile de ordin pur cantitativ au două tipuri de consecinţe. Pe de o parte, anumite

forme de trai în comun nu se pot realiza „decât dincoace sau dincolo de o limită a numărului de

elemente" ; pe de altă parte, „anumite modificări pur cantitative ale grupului" implică în mod

necesar anumite forme de viaţă în comun.. Putem constata că orânduielile socialiste sau

apropiate de socialism n-au fost realizabile până în prezent decât în interiorul unor cercuri foarte

mici, dar că, în schimb, ele au eşuat întotdeauna în cercuri mari.

Aceasta pune în cauză diferenţierea progresivă ce antrenează creşterea mărimii grupului.

O repartizare echitabilă a muncii şi a roadelor muncii poate fi realizată relativ uşor într-un grup

mic. Decalajul „între ceea ce face fiecare pentru colectivitate şi ceea ce-i rferă colectivitatea în

schimb" nu este mare; acest fapt face comparaţia şi compensaţia mai uşoare. Dimpotrivă, într-un

grup de iimensiuni mari, acest lucru devine problematic, „pentru că per-îoanele, funcţiile şi

exigenţele lor sunt în mod necesar diferenţiate"

Procesul care a început datorită diferenţierii funcţiilor în partid s-a încheiat în favoarea

unui ansamblu de calităţi pe care liderii le-au dobândit prin desprinderea lor de mase. Liderii,

care, iniţial, apar spontan, nu-şi exercită funcţiile decât cu titlu accesoriu şi în mod gratuit, apoi

devin lideri profesionali. Acest prim pas este urmat de un al doilea, liderii profesionali

neîntârziind să devină lideri stabili şi inamovibili.

Aşadar, fenomenul oligarhic care se produce astfel are, în parte, o explicaţie

psihologică, adică decurge din transformările psihice pe care le suferă diferitele personalităţi în

cursul vieţii lor. Dar el se explică, de asemenea (şi chiar înainte de toate), prin eea ce am putea

numi psihologia organizării însăşi, adică prin necesităţile de ordin tactic şi tehnic ce decurg din

consolidarea oricărui agregat politic disciplinat.

Redusă la cea mai succintă expresie, legea sociologică fundamentală după care se

conduc, în mod ineluctabil, partidele politice (dând cuvântului politice sensul său cel mai larg)

poate fi formulată astfel: organizarea este sursa din care ia naştere dominaţia aleşilor asupra

alegătorilor, a mandatarilor asupra celor care le-au dat mandatul, a delegaţilor asupra celor care-i

deleagă. Cine spune organizaţie zice oligarhie.

Orice organizaţie de partid reprezintă o putere oligarhică sprijinită pe o bază

democratică. Pretutindeni avem alegători şi aleşi. Dar întâlnim, de asemenea, pretutindeni o

putere aproape nelimitată a aleşilor asupra maselor care-i aleg. Structura oligarhică a edificiului

sufocă principiul democratic fundamental. Ceea ce este oprimă ceea ce ar trebui să fíe. Pentru

mase, această diferenţă esenţială dintre realitate şi ideal rămâne încă un mister.

Cea mai bună modalitate de a proba valabilitatea teoriei oligarhiei şi de a vedea dacă ea

duce sau nu la o „lege" cu validitate universală este aceea de a încerca să verificăm sau să

infirmăm caracterul inevitabil pe care Michels îl atribuie oligarhizării. Majoritatea organizaţiilor

sau a asociaţiilor empiric observabile prezintă incontestabil această tendinţă, oricare ar fi

modalităţile precise şi chiar raţiunile lor.


122

Sociologul şi politologul american Seymour Martin Lipset s-a inspirat copios din

lucrările lui Michels. El consideră că tendinţa spre oligarhizare e foarte generală şi că „legea de

bronz" corespunde efectiv modului celor mai demni la posturile de responsabilitate şi, în acelaşi

timp, de a stabili relaţii reciproce, de autoritate sau de supunere, de bunăvoinţă şi de încredere

între guvernanţi şi guvernaţi.

Machiavelli sugerase că aceste relaţii nu erau întotdeauna ceea ce, conform moraliştilor,

ar fi trebuit să fie şi că mijloacele la care guvernanţii recurg cel mai frecvent, forţa şi şiretenia

(leii şi vulpile), sunt condamnabile şi necesare. Dar, făcând abstracţie de pesimismul lui

Machiavelli, concepţia clasică risca să pară cinică, din clipa în care era utilizată împotriva

ideologiei democratice sau socialiste. A spune că toate partidele, inclusiv cele care se reclamă de

la democraţie şi care se supun unei constituţii democratice, sunt, de fapt, conduse de un mic

număr de oameni, de către un stat major mai mult sau mai puţin permanent, înseamnă a recădea

în legea de bronz a oligarhiei, lege care nu pare dezamăgitoare şi scandaloasă decât pentru

democraţii înclinaţi să creadă că puterea poporului este exercitată de către popor.

Într-adevăr, regăsim aici opoziţia elită/mase, cu caracteristicile specifice ale celor două

categorii antitetice. în faţa unei minorităţi ce iispune de pârghii de comandă în organizaţie,

placiditatea relativă a omului de rând apare ca o formă de comportare raţională, atunci :ând

majoritatea membrilor constituie o masă importantă şi slab structurată.

Nimeni n-a fost mai clar decât Pareto în privinţa imposibilităţii de a concepe o societate

organizată mai mult sau mai puţin stabil fără o elită conducătoare. în Traité de sociologie

générale, el scrie următoarele : « Pretutindeni există o clasă guvernantă, chiar şi acolo unde

avem de-a face cu un despot; dar formele sub care apare aceasta sunt diferite. În guvernările

absolutiste, în scenă apare numai suveranul; în guvernările democratice, apare parlamentul. Dar

cei care joacă un rol important în guvernarea efectivă se află în culise”.

Continuarea argumentaţiei arată că Pareto include în această „clasă guvernantă" o elită

guvernamentală şi una neguvernamentală, care îi este strâns asociată. „Clasa guvernantă nu este

omogenă. Ea însăşi are un guvern şi o clasă mai restrânsă sau un lider, un comitet care, efectiv şi

practic, domină.

Pentru a înţelege rolul atribuit de Pareto elitei guvernamentale şi relaţia specificată de el

între elită şi restul populaţiei, este absolut necesar să evocăm, pe scurt, concepţia sa în privinţa

echilibrului social ca rezultantă a unor acţiuni logice şi nelogice. La baza acţiunilor umane se

află, conform lui Pareto, un anumit număr de constante care se actualizează sub forme diferite,

dar pe care le regăsim în toate societăţile; acestea sunt „reziduurile", adică „ceea ce rămâne"

după ce a fost eliminat tot ce era superficial sau conjunctura].

Aceste reziduuri, care pot fi împărţite în şase categorii, sunt expresia sentimentelor proprii

naturii umane; categoriile de reziduuri sunt, în fond, „familii de sentimente". în privinţa rolului

elitei conducătoare, primele două categorii sunt cele mai pertinente. Este vorba despre „instinctul


123

combinaţiilor" şi al „persistenţei agregatelor". Vrem „să facem ceva" şi, în orice acţiune cât de

cât elaborată, se simte nevoia de a „combina anumite lucruri şi anumite acte". Inventivitatea

umană se manifestă în această aptitudine de a combina: „am putea încerca în fiecare zi câte o

nouă combinaţie". Iar „combinaţiile cu adevărat eficiente, cum ar fi aceea de a aprinde focul

folosind cremenea, îl determină pe om să creadă şi în eficacitatea combinaţiilor imaginare". în

felul acesta, iau naştere „agregatele" de obiecte materiale şi de comportamente. Pe drept sau pe

nedrept, unele dintre aceste combinaţii sau agregate par să aibă o eficacitate superioară faţă de

altele. Una dintre ele poate chiar să domine sau să devină exclusivă: „ea persistă în timp"

(Pareto, 1916, pp. 864).

Aşadar, viaţa socială organizată este dominată de o dublă mişcare: o căutare mereu

reînnoită de „combinaţii" sau de „agregate" eficiente sau considerate ca atare şi o tendinţă de a

ne limita la combinaţiile a căror eficacitate credem că a fost dovedită, de unde şi „persistenţa

agregatelor". Reziduurile paretiene comandă acţiuni „nelogice", în sensul că sunt dominate de o

logică a sentimentelor. Faptul că sunt „nelogice" nu înseamnă că ar fi ilogice sau iraţionale; ele

pot fi logic (sau raţional) concepute şi executate, însă derivă din afirmări ale unor valori ce nu

pot să facă obiectul vreunei proceduri de verificare.

Un factor decisiv al echilibrului social este proporţia de reziduuri din prima categorie

(instinctul combinaţiilor) şi din clasa a doua (persistenţa agregatelor), pe care le găsim în rândul

elitei conducătoare şi al maselor. Aşa cum notează Raymond Aron, „prima categorie permite

invenţia, a doua fundamentează conservarea". Societăţile trebuie să-şi asigure o anumită

stabilitate, iar acest fapt favorizează „persistenţa agregatelor". Dar voinţa de a prezerva

agregatele care au făcut dovada eficacităţii lor poate să ducă la reprimarea „instinctului combi-

naţiilor", adică la refularea inovaţiei. în raporturile sale cu masele, elita se poate arăta mai mult

sau mai puţin deschisă la schimbare, mai mult sau mai puţin conservatoare ; cu alte cuvinte, ea se

poate caracteriza printr-o predominanţă a primei sau a celei de-a doua categorii de reziduuri.

Derivaţiile sunt elementele variabile ale ansamblului constituit din conduita umană şi din

discursul specific acesteia. în limbajul lui Pareto, ele reprezintă echivalentul a ceea ce se

numeşte, de obicei, ideologie sau teorie justificativă. Sunt mijloacele diverse, de ordin verbal,

prin care indivizii şi grupurile dau o logică aparent unui anumit fapt care, de fapt, nu o are; sau o

are, însă nu atât cât ar vrea actorii să ne facă să credem.

Studiul derivaţiilor în Traité de sociologie générale comportă mai multe aspecte. Putem,

într-adevăr, să examinăm manifestările verbale ale actorilor în raport cu logica şi putem să

arătăm când şi cum se îndepărtează de logică aceste manifestări. Pe de altă parte, putem

confrunta derivaţiile cu realitatea experimentală, pentru a marca distanţa faţă de reprezentaţia pe

care o dau actorii despre lume şi lumea aşa cum este ea efectiv.

Dacă ascultăm într-o adunare publică un orator care afirmă că morala universală

interzice execuţia unul condamnat la moarte, putem studia discursul lui în raport cu logica şi


124

putem vedea în ce măsură frazele înlănţuite se succed în mod necesar; putem confrunta acest

discurs, adică ideologia moralei universale, cu lumea aşa cum este ea; în sfârşit, îl putem asculta

pe orator şl ne putem întreba de ce cuvintele sale au o valoare persuasivă asupra auditoriului.

Studiul sociologic încearcă să afle cum utilizează oamenii procedeele psihologice, logice sau

pseudologice pentru a-i putea antrena şi pe alţi oameni.

Pareto distinge afirmaţiile mai mult sau mai puţin elaborate, recurgerea la argumentul de

autoritate, prezentarea teoriilor având o asemănare cu teoriile ştiinţifice şi cu raţionamentele

susţinute cu probe pur verbale. O elită conducătoare se va evidenţia prin derivaţii de care se va

servi pentru a-şi asigura autoritatea. Atâta vreme cât derivaţiile utilizate rămân convingătoare, ea

beneficiază de o putere legitimă. însă derivaţiile considerate ca fiind acceptabile într-un moment

al istoriei sunt tot atât de revelatoare pentru starea generală a unei societăţi, ca şi pentru

caracteristicile elitei sale conducătoare. Aşa cum sugera Pareto, „derivaţiile constituie materialele

utilizate de toată lumea", dar se cuvine să le dăm „valoarea de manifestări şi de indicii ale altor

forţe, care acţionează în realitate pentru stabilitatea echilibrului social.

Concepţiile lui Gaetano Mosca (1858-1941) coincid cu cele ale lui Pareto, în ciuda

diferenţelor dintre cei doi autori. Până şi disputa care i-a opus în 1907 pune în evidenţă înrudirea

gândirii lor, bazată, în principal, pe întâietatea unuia sau a celuilalt în elaborarea teoretică

referitoare la elita guvernamentală. Pentru Mosca, în orice societate organizată, cei care

guvernează nu sunt decât o minoritate, indiferent de forma precisă a guvernului şi de principiul

în numele căruia îşi exercită puterea. Majoritatea populaţiei - guvernaţii - nu participă în nici un

fel la gestionarea problemelor publice. Toate regimurile sunt, de fapt, nişte oligarhii în sânul

cărora o minoritate organizată şi activă îşi impune voinţa majorităţii.

Această minoritate constituie clasa conducătoare, reunindu-i pe indivizii care-şi asumă

funcţiile de conducere din principalele sectoare de activitate. Clasa politică este o parte a clasei

conducătoare : cea care exercită în mod nemijlocit funcţiile publice. Ea corespunde mai mult sau

mai puţin clasei guvernamentale puse în discuţie de Pareto. Caracteristicile care permit accesul la

această clasă politică variază în funcţie de societăţi şi de epoci: poate fi vorba despre valoarea

militară, despre naştere, bogăţie sau meritul personal. Totuşi, este important să se înţeleagă bine

că aceste caracteristici - izolate sau combinate - nu pot fi suficiente pentru a garanta în mod

durabil autoritatea guvernanţilor. în plus, se impune ca minoritatea conducătoare să fie

organizată, fapt care asigură forţa conducătorilor în faţa maselor neorganizate.

Referitor la acest aspect, Mosca anticipează concluziile lui Michels, care, de altfel,

recunoaşte că s-a inspirat din lucrările predecesorului său. Realitatea organizării creează

condiţiile oligarhizării şi asigură continuitatea oligarhiei odată ce aceasta s-a constituit.

Continuitatea implică totuşi o formă de legitimare. În această privinţă, Pareto şi Mosca se

situează în aceeaşi perspectivă. Ideea lor comună este aceea că e foarte important să se facă

distincţia între trăsăturile aparente ale unui regim şi caracteristicile sale reale.


125

La Mosca, această idee duce la o critică a clasificării aristotelice a regimurilor politice.

Pentru el, puterea aparţine unei minorităţi, dar este repartizată unei „serii întregi de subiecţi, mai

numeroşi decât cei care apar ca simboluri ale oricărui regim", pentru că, „sub orice regim,

indiferent de ţară, îţi trebuie o maşinărie guvernamentală, prin intermediul căreia se desfăşoară

orice acţiune a guvernării. Pentru Pareto, această distincţie între superficial şi fundamental ia

forma unei opoziţii între „reziduurile" care domină la guvernanţi şi „derivaţiile" care le permit

acestora să accepte reziduurile. în legătură cu toate acestea, s-a putut observa că îmbinarea

originală a teoriei reziduurilor cu cea a elitei îi aparţine lui Pareto .

Pentru Mosca, „aptitudinea de a conduce" este hotărâtoare în formarea unei clase

politice. Această aptitudine „constă într-un anumit număr de calităţi personale, care, într-o

anumită epocă şi în cazul unui anumit popor, sunt cele mai indicate pentru a exercita această

conducere" ; trebuie adăugate „voinţa de a domina şi conştientizarea întrunirii calităţilor

cerute.Totuşi, prezenta justificare a poziţiei dominante nu rezidă niciodată pur şi simplu în

afirmarea unei aptitudini sau a unui drept la guvernare. Mai este şi ceea ce am fi tentaţi să

desemnăm prin sintagma acoperire ideologică; este ceea ce Mosca numeşte, încă din 1884,

formulă politică. Prin aceasta, se înţelege faptul că, în toate ţările ajunse la un grad fie şi

mediocru de cultură, clasa conducătoare îşi justifică puterea fundamentând-o pe o credinţă sau pe

un sentiment care, în acea epocă şi pentru un anumit popor, sunt în general acceptate.

Pentru a fi eficientă, formula politică, trebuie să corespundă concepţiei despre lume ce

aparţine, într-un anumit moment, poporului luat în consideraţie; în acest fel, ea constituie

legătura morală între toţi indivizii care fac parte din el şi nu doar un instrument de legitimare, ci

poate fi şi legătura dintre sentimentele şi valorile comune ale guvernanţilor şi guvernaţilor sau,

altfel spus, baza juridică şi morală pe care este fondată în orice societate, puterea clasei

dominante. Unei formule politice îi corespunde întotdeauna un mecanism politic le cărui

principii exprimate prin formulă pot fi puse în practică. Acest mecanism este Statul. De aceea,

atunci când o populaţie încetează să aibă încredere în principiile care fundamentează formula

politică a momentului, schimbările care afectează clasa politică sunt iminente.

Marea Revoluţie Franceză a izbucnit atunci când majoritatea covârşitoare a francezilor a

încetat să mai creadă în monarhia de drept divin; Revoluţia Rusă a izbucnit atunci când aproape

întreaga intelectualitate şi poate majoritatea muncitorilor şi a ţăranilor ruşi au încetat să mai

creadă că ţarul a primit de la Dumnezeu misiunea de a guverna autocratic Sfânta Rusia..

Mosca deosebeşte două tipuri de formule politice. Unele au un fundament metafizic, iar

celelalte se raportează la un principiu care poate face obiectul unei deliberări raţionale.

Regimurile ce se proclamă ca fiind de drept divin pun în practică o formulă politică din prima

categorie. Cele care pretind că se legitimează printr-un mandat popular se bazează pe o formulă

din a doua categorie.


126

Ceea ce-1 diferenţiază pe Pareto de Mosca este cadrul general al analizei. Mosca se

centrează pe examinarea mecanismelor instituţionale legate de funcţionarea statului. Această

preocupare se află în prim-planul lucrării sale Histoire des doctrines politiques. Pareto se

situează într-un cadru social şi economic mai general, înţelegând să dea concluziilor sale asupra

elitelor o cuprindere mai largă, argumentată prin teoria echilibrului social, asemănătoare cu cea a

echilibrului economic care îl interesase anterior .

Deci nu este o pură întâmplare faptul că „disputa întâietăţii" care 1-a opus pe Mosca lui

Pareto a luat forma unei priorităţi ce ar trebui acordată „teoriei elitei" sau „formulei politice" .

Dar e clar că formula politică, acceptarea ei fără rezerve sau discreditarea ei, este revelatoare

pentru raporturile ce se stabilesc între minoritatea guvernantă sau elita guvernamentală şi

majoritatea guvernată.

Înţelegem prin formulă politică faptul că, în toate ţările ajunse la un grad fie şi mediocru

de cultură, clasa conducătoare îşi justifică puterea fundamentând-o pe o credinţă sau pe un

sentiment care, în acea epocă şi pentru un anumit popor, sunt în general acceptate. Aceste

sentimente pot fi, după caz, voinţa presupusă a poporului sau aceea a lui Dumnezeu, conştiinţa că

formează o naţiune distinctă sau un popor ales, fidelitatea tradiţională faţă de o dinastie sau

încrederea într-un individ dotat, realmente sau numai aparent, cu calităţi excepţionale.

Fireşte, fiecare formulă politică trebuie să fie în armonie cu gradul de maturitate

intelectuală şi morală a poporului şi a epocii în care a fost adoptată. Prin urmare, ea trebuie să

corespundă concepţiei despre lume ce aparţine, într-un anumit moment, poporului luat în

consideraţie şi să constituie legătura morală dintre toţi indivizii care fac parte din el. De aceea,

când o formulă politică este într-un fel depăşită, când credinţa în principiile pe care se sprijină

ajunge să fie lipsită de vlagă, este un semn că schimbări importante sunt iminente în sânul clasei

politice conducătoare.

14. GEOPOLITICA

Denis Touret, de exemplu, specialist francez în drept international, o defineste ca fiind o

stiinta: "Geopolitica este stiinta umana, realista, care are ca obiectiv sa determine, dincolo de

aparente, care sunt caracteristicile obiective ale geografiei fizice si umane care conditioneaza

deciziile strategice ale actorilor internationali din viata ideologica, politica si economica

mondiala".

La fel si geograful Yves Lacoste: "Geopolitica are ca obiect descrierea si explicarea

rivalitatilor de putere privind teritoriile, rivalitatile nationale".

Tot stiinta o considera si geopoliticianul American (de origine româna) Ladis Kristof,

unul dintre primii analisti care au încercat reabilitarea domeniului: "Geopolitica ... are în centrul

atentiei fenomenele politice si încearca sa le dea o interpretare geografica si, totodata, studiaza

aspectele geografice ale acestor fenomene". De altfel L. Kristof este primul analist american care

a pledat pentru revenirea la termenul de Geopolitica, începând cu studiul sau din 1960.


127

Acest lucru i s-a parut prematur unui veteran al studiilor politice americane, Norman

Pounds, autor al unei lucrari de referinta în domeniu, intitulata Political Geoghraphy, în care

afirma, în editia din 1969: "Daca aceasta carte este Geografie Politica sau Geopolitica, numai

cititorii vor putea raspunde. Reînvierea termenului de Geopolitica de catre Kristof este, probabil,

prematura si va ramâne asa atâta vreme cât multa lume asociaza termenul cu inumana politica a

celui de-al Treilea Reich".

Un alt american, P.O. Sullivan, considera însa ca "geopolitica este o disciplina

universitara care studiaza geografia relatiilor dintre detinatorii puterii, fie ca sunt sefi de state, fie

organizatii transnationale".

În schimb, literatura socio-politica din tarile comuniste, inclusiv din România, dupa

modelul sovietic a considerat Geopolitica fie o teorie ("Teorie care, exagerând o serie de teze ale

determinismului geografic si ale antropogeografiei privitoare la istoria si la filozofia culturii, a

pretins ca politica unui stat ar fi determinata de situatia sa geografica.

Geopolitica justifica politica de expansiune si agresiune si propaga deschis militarismul si

colonialismul, fie o doctrina ("Doctrina social-politica nestiintifica, retrograda, aparuta catre

sfârsitul sec. XIX care, în explicarea fenomenelor sociale si politice, atribuie un rol primordial

factorilor geografici si demografici, interpretati în mod denaturat, în spiritul teoriei expansioniste

a spatiului vital si al

rasismului".

Alti analisti, între care Hervé Coutau-Bégarie, o apreciaza a fi doar o metoda:

"Geopolitica sau geostrategia nu exista nici ca substanta, nici ca esenta, deoarece acesti doi

termeni nu acopera o realitate; geopolitica si geostrategia nu reprezinta decât o modalitate de

abordare a acesteia. Întradevar, este vorba despre o metoda, despre un mod de rationament; nu se

poate deciafirma ca un anume eveniment apartine geopoliticii; în schimb se poate afirma ca un

anume eveniment sau un anume fapt poate fi interpretat în termeni ce tin de geopolitica si

geostrategie".

Având în vedere domeniile implicate si suportul necesar pentru a explica fenomenele ce

incumba Geopoliticii, se considera ca Geopolitica este, în fapt, o disciplina stiintifica

interdisciplinara, la granita dintre Geografie, Istorie, Stiinta Politica si Stiintele Sociale, care

stabileste relatia dintre evenimentele politice si spatiul geografic, precum si distributia puterii pe

Glob.

Scurt istoric

La sfârsitul secolului al XIX-lea nu mai existau decât putine "pete albe" pe Terra si, în

plus,aproape întreaga planeta, cu exceptia zonelor arctica si antarctica, era împartita între marile

puteri, astfel încât, dupa constiinta nationala – generata de efervescenta statului-natiune – apare

constiinta spatiului, ultima generata de rivalitatea dintre aceste puteri, unele mai vechi, imperii

colonial (precum Marea Britanie si Franta, în principal, dar si Spania, Portugalia, Olanda,

Belgia), altele mai noi (puteri industriale în ascensiune – S.U.A., Germania, Japonia).

În aceeasi perioada se contureaza latura umana a Geografiei, prin individualizarea

Antropogeografiei, primul care o numeste astfel fiind geograful german Fr. Ratzel, în lucrarea sa

din 1882: Anthropogeograhie. Ulterior, geograful

francez Paul Vidal de la Blache o va numi Géographie humaine = Geografie umana. Astfel

împlinita, Geografia va contribui, mai mult decât alta stiinta, la cunoasterea fundamentelor


128

majore ale unui stat national si, sa nu uitam, secolele XIX si XX, au fost cele ale proliferarii si

înfloririi acestora.

Friedrich Ratzel (1844 - 1904)

Cel care avea sa devina unul dintre cei mai mari geografi ai lumii, fondator de scoala

geografica si inspirator al Geopoliticii calatoreste in 1873 în Statele Unite ale Americii, care îi

trezeste interesul pentru geopolitica statelor – continent si îl determina sa sublinieze tendinta

aparitiei unor vaste proiecte politice si spatiale si sa regrete faptul ca Europa cunoaste prea putin

din marile concepte extraeuropene asupra spatiului. În mod cert vizionar, Ratzel face sa rimeze

politica germana cu proiectul european, în special prin invitatia adresata oamenilor politici ai

Batrânului Continent de a calatori în Asia si America pentru a-si da seama de îngustimea de

spirit si neadecvarea conceptului european de frontiera.

Nationalist înfocat (în 1890 intra în Liga Pangermanica si în Partidul National Liberal),

Ratzel este, totodata, un sustinator al colonialismului (membru fondator al

Kolonialverein/Comitetul Colonial), sustinând, contrar viziunii exclusiv continentale a

cancelarului Bismarck, necesitatea ca Germania sa-si constituie un imperiu colonial care sa-i

asigure o stralucire mondiala. Dar, "constient ca Anglia si Franta aveau deja un avantaj real în

împartirea puterii maritime, Ratzel preconizeaza alianta Germaniei cu Asia si în special cu tarile

Extremului Orient. Politica Germaniei din secolul al XX-lea avea sa confirme optiunile

ratzeliene".

Geograful german este considerat precursorul Geopoliticii, gratie în principal lucrarii sale

Politische Geographie = Geografie Politica, publicata în 1897, în care pune, practic, bazele

Geopoliticii, elaboreaza o adevarata teorie a statului, pe care-l defineste drept un organism care

reuneste o fractiune a umanitatii într-o fractiune a teritoriului planetei. Statul este considerat

drept un organism care depinde de spatiu (Raum), pozitie (Lage) si granite (Grenzen), notiuni în

primul rând antropogeografice, dar care, raportate la organismul statal, devin caracteristici

politico-geografice.

El introduce si mult contestatul termen spatiu vital – speculat atât de mult de

Hitler,începând chiar cu a sa „Mein Kampf” (1933). Este îndeosebi scoasa în evidenta, si evident

criticata, urmatoarea apreciere a lui Ratzel, care ar denota functia politico-ideologica a conceptiei

sale: "Cu cât se întreprind mai multe actiuni îndreptate spre exterior, cu atât se reduc frictiunile

interne. Spatiul nou în care un popor prinde radacini este ca un izvor din care se împrospateaza

sentimental national".

Ratiunea expansionista devine si mai evidenta în lucrarea, publicata patru ani mai târziu,

intitulata Cu privire la legile expansiunii spatiale ale Statelor, în care "enunta sapte legi

universale:

• cresterea spatiala a statelor merge în tandem cu dezvoltarea culturii acestora;

• extinderea statelor se desfasoara paralel cu întarirea altor diverse manifestari ale

dezvoltariiacestora, cum ar fi puterea economica si comerciala sau ideologia;

• statele se extind de obicei încorporând sau asimilând entitati statale de mai mica

importanta;

• frontiera este un organ viu, a carui amplasare încarneaza dinamismul, forta si

schimbarile teritoriale ale statului;

• în întregul proces de expansiune spatiala, prevaleaza o logica geografica, deoarece statul

se straduieste sa absoarba regiunile importante pentru asigurarea viabilitatii teritoriului sau:


129

tarmuri, bazine fluviale, câmpii si, la modul general, teritoriile cu cele mai multe bogatii

naturale;

• orice stat are tendinta naturala de a se extinde daca la periferia sa se afla o civilizatieinferioara

celei proprii;

• tendinta generala de asimilare sau de absorbtie a natiunilor mai slabe provoaca amplificarea

acapararii de noi teritorii, în cadrul unei miscari care într-un fel se auto-alimenteaza".

Într-o alta lucrare a sa, publicata un an dupa Geografia Politica, dedicata spatiul

geografic, etnic si cultural german (Germania, Introducere în stiinta patriei), abordeaza si un

concept care îi intereseaza mult si pe români: Mitteleuropa = Europa Centrala. Pentru Ratzel,

"Europa Centrala se întinde de la Alpi pâna pe toata lungimea Marii Nordului si de la Canalul

Britanicui geo (Marea Mânecii – n.n.) pâna pe culmile Carpatilor de-a lungul marilor fluvii

europene Rhinul si Dunarea. Este un spatiu geografic variabil unitar, ce cuprinde în proportii

aproximativ egale toate formele de relief si care beneficiaza de o aceeasi clima, de o fauna si

flora unitar distribuita, cu cai de comunicatie naturale etc.

Paul Vidal de la Blache (1845 – 1918)

P.V. de la Blache (1845 – 1918), este fondatorul scolii franceze de Geografie umana,

gratie cel putin pentru doua lucrari:

• studiul (Geografia Politica apropos de scrierile d-lui Ratzel), publicat în "Annales de

Géographie", 1898, în care, sub pretextul ca face cunoscuta publicului francez conceptia fostului

sau profesor, Fr. Ratzel, propune, de fapt, combatând determinismul maestrului, propriul sau

punct de vedere;

• cartea Franta de Est, "prima lucrare de geopolitica publicata în Franta" si "o lucrare

patriotica a carei finalitate este de a justifica apartenenta Alsaciei si Lorenei la Franta".

Considera Geografia Politica drept "parte a unui ansamblu", respectiv Geografia Umana,

si acorda o mare importanta factorilor politici, asa cum reiese din lucrarea "Principiile geografiei

umane”lucrare care îl plaseaza pe La Blache ca geopolitician, alaturi de H. Mackinder, Fr. Ratzel

si altii.

Camille Vallaux (1870 – 1945)

Nascut în Vendomois (în apropiere de Tours), scolit la École Normale Supérieure din Paris si

profesor la École Navale din Brest (oras-port din NV tarii), Vallaux este primul francez care a

scris o lucrare cuprinzatoare în domeniul Geografiei Politice (Le Sol et l’État/Solul si Statul,

1911), în care, printre altele, examineaza conceptele ratzeliene Raum (spatiu) si Lage (pozitie)

demonstrând importanta acestora în explicarea naturii statului. „El a criticat multe fatete ale

gândirii lui Ratzel, în particular determinismul sau, lipsit de obiectivitate si înclinat spre idei

abstracte.

La Vallaux, relatia statului cu mediul înconjurator este mai mult activa, decât pasiva, si

aceasta în acord cu filosofia posibilista a scolii geografice (generata de P.Vidal de la Blanche).

Potrivit lui Vallaux, cresterea statului este un proces de subordonare a partilor întregului si

controlul tendintelor centrifuge. Analizeaza nasterea si prabusirea statelor imperiale, precum si

cauzele declinului acestora. Fiind oponent al expansionismului, s-a pronuntat împotriva

fenomenului respectiv practicat de Franta în

Scurt istoric al Geopoliticii


130

Întemeietor al Geopoliticii este considerat a fi geograful german Friederich Ratzel (1844-

1904), desi el a folosit termenul de Geografie Politica (Politïsche Geographie), în titlul lucrarii

omonime, publicate în 1897, în care vorbeste, printre altele, despre, spatiu vital (Lebensraum),

"stat ca organism biologic" si despre "hotarele naturale ale statului". A fost scoasa în evidenta si

criticata îndeosebi urmatoarea apreciere a lui Ratzel, care ar denota functia politico-ideologica a

conceptiei sale: "Cu cât se întreprind mai multe actiuni îndreptate spre exterior, cu atât se reduc

frictiunile interne. Spatiul nou în care un popor prinde radacini este ca un izvor din care se

reîmprospateaza sentimentul national".

Cel care foloseste însa pentru prima data termenul de Geopolitica (mai întâi

într-o conferinta, în 1899, apoi în scris, un an mai târziu, în lucrarea "Introducere în Geografia

Suediei") este suedezul Rudolf Kjellén (1864-1922), jurist si om politic, conceptia sa, puternic

inspirata de opera lui Ratzel, fiind pe larg prezentata în cartea, purtând un titlu foarte sugestiv,

"Statul ca forma de viata" (1917), în care sustine ca Geopolitica este "stiinta despre stat ca o

creatie spatiala", ca "un organism geografic".

Rudolf Kjellén (1864 – 1922) Lucrarile academice publicate de Kjellén s-au axat pe

doua mari teme: crearea unui sistem de analiza a vietii statelor ca organisme vii si, respectiv,

analizarea variatelor forme de guvernare a statelor.

Principalele sale lucrari sunt: Marile Puteri, 1905, Marile Puteri contemporane, 1914,

Marile Puteri si Criza Mondiala, 1920 s.a. Se remarca Statul cu forma de viata, patru editii în

limba germana între anii 1917 – 1924, în care defineste Geopolitica drept "stiinta care studiaza

Statul ca organism geografic, asa cum acesta se manifesta în spatiu".

Potrivit lui Kjellén, statul este conceput ca unitatea si interdependenta în câmpul politicii

a cinci elemente fundamentale: geografic, etnic, economic, social si juridic, numind "cele cinci

fete ale fiintei" statului: tara (Reich), neam (Volk), economia tarii (Reichhaushalt), structura

sociala (Gesellschaft) si guvernamânt (Staatsregiment). Interdependenta acestor cinci factori

asigura - potrivit lui Kjellén – aspectul organic si integralitatea statului. Statul este o forma de

viata – acesta-i leit-motivul geopoliticianului suedez.

În conceptia lui Kjellén, primul element constitutiv al statului este poporul / populatia, în

întelesul istoric de reunire a generatiilor ("poporul este unul prin toate generatiile, cu cele în

viata, cât si în egala masura cu cele nenascute înca sau cele trecute"). În spiritul ideii de

organicitate, de care am amintit, geopoliticianul suedez afirma ca: "poporul unui stat este

asemenea unei formatiuni vegetale, este

un produs al naturii". În continuare, face o foarte plastica descriere a acestuia: "Poporul curge

prin vreme asemenea unui fluviu, care mereu ramâne acelasi, chiar daca apele din albia lui se

schimba neîncetat. Cu cât un popor se prinde mai intim de un anume pamânt, cu cât mai multe

sunt generatiile înaintase care l-au îngrasat cu sângele si osemintele lor, cu atât pamântul si

poporul exprima mai mult o singura realitate".

Geopolitica va cunoaste, însa, o dezvoltare deosebita în Germania interbelica, gratie îndeosebi

lui Karl Hausfofer (1869-1946), geograf ca formatie, ofiter de cariera, primul profesor de

Geopolitica (la Universitatea din München, unde va creia o adevarata scoala în domeniu, cu mai

multi colegi printer care si fiul sau Albrecht acesta fiind intemeietorul celei dintâi reviste în

domeniu Revista deGeopolitica, 1924-1944.

reprezentanti precum Otto Maull, Erich Obst, Richard Hennig,

Principala sa lucrare, "Granitele în determinarea lor geografica si politica"


131

(1921), precum si alte studii ale scolii create de el, vor fi speculate din plin de Adolf Hitler

pentru asi justifica expansiunea teritoriala sub pretextul neconcordantei care ar exista între

granitele politice ale Germaniei si spatiul necesar populatiei dinlauntrul acestor granite.

Haushofer va defini Geopolitica drept "stiinta despre formele de viata politice în spatiile

de viata naturale, ce se straduieste sa înteleaga dependenta lor geografica si conditionarea lor de-

a lungul miscarii istorice". De asemenea, potrivit geopoliticianului german, este importanta si

întelegerea geopoliticii drept "unul dintre cele mai puternice mijloace de lupta pentru corecta

împartire a spatiilor de viata si suflet pe pamânt, dupa capacitatea de munca si performantele

culturale ale popoarelor".

Atras în cercul lui Hitler, atât datorita lucrarilor sale, care intrasera în atentia Führerului,

cât mai ales prieteniei cu Rudolf Hess, adjunctul conducatorului celui de-al Treilea Reich, va

desfasura o activitate ambigua, sprijinind, de pilda, unele actiuni ale lui Hitler (Anschluss-ul /

anexarea Austriei, revenirea la Germania a teritoriului Sudetilor etc.), dar opunându-se

proiectului de invadare a Uniunii Sovietice si de colonizare a popoarelor slave.

Între meritele recunoscute ale lui Haushofer se înscriu: crearea termenului de pan-idei

subliniind centralitatea dimensiunii spatiale în gândirea geopolitica si distingând panconfiguratii,

semnalarea opozitiei ireductibile dintre geopolitica rusa si cea americana, fiind în acest sens un

vizionar, sesizarea faptului ca, dupa Primul Razboi Mondial, Statele Unite vor prelua

leadershipul oceanic de la Mara Britanie (si nu numai, cum va dovedi realitatea de dupa cel de-al

Doilea Razboi Mondial).

Teoria geopolitica a lui Haushofer este axata pe relatia "organica" ce ar exista între

teritoriu si populatia care îl locuieste, teorie aplicata mai întâi la geopolitica Germaniei,

obiectivul sau fiind acela de a reafirma sentimentul de apartenenta a germanilor la o comunitate

de civilizatie si de a favoriza crearea unui spatiu unde acestia sa-si poata desfasura liber

virtualitatile. Tocmai acest concept îi va placea foarte mult lui Hitler, întrucât justifica

expansiunea teritoriala si cererile de teritoriu, ceea ce a si facut conducatorul celui de-al Treilea

Reich, sub pretextul neconcordantei care ar exista între granitele politice ale unui stat si spatiul

necesar populatiei dinlauntrul acestor granite.

Pentru perioada de început a Geopoliticii se impun înca doua mari personalitati

anglosaxone, cu teorii total opuse, respectiv americanul Alfred Thayer Mahan (1840-1914) si

britanicul Halford J. MacKinder (1861-1947).

Alfred Mahan, amiral al flotei americane, va lansa teoria puterii maritime, în principala

salucrare, "The Interest of America in Sea Power" / Interesul Americii în stapânirea marilor

(cum a fost tradusa în alte limbi), publicata în 1897. El sustine ca va stapâni lumea statul care va

controla si stapâni marile si oceanele lumii, sugerând si mijloacele care permit atingerea

suprematiei:

-crearea de puncte de sprijin – porturi, baze militare; pozitii solide în strâmtori si pe caile

maritime comerciale;

-sa dispuna de o flota maritima prezenta peste tot si capabila sa transporte rapid marfuri si

oameni în punctele strategice.

Mahan, care a contribuit la iesirea Statelor Unite din izolarea impusa de Doctrina Monroe

(1832), este considerat primul profet al suprematiei americane în lume. Doctrina sa, care se dorea

un fel de îndreptar pentru politica externa americana, era centrata pe urmatoarele aspecte:

• asocierea cu puterea navala britanica pentru împartirea controlului marilor (aprecia în

mod deosebit

modul în care fosta metropola reusise sa atinga controlul maritim al planetei);


132

• determinarea Germaniei sa se margineasca la rolul sau continental si opunerea la

pretentiile Reichului de stapânire asupra marilor;

• punerea la punct a unei aparari coordonate a europenilor si americanilor destinata sa

juguleze ambitiile asiatice.

Mahan aprecia drept absolut obligatorii trei elemente:

• crearea de puncte de sprijin: porturi, baze militare etc.;

• pozitii solide în strâmtori si pe principalele cai maritime comerciale;

• sa dispui de o flota maritima prezenta peste tot si capabila sa transporte rapid marfuri si

oameni în punctele strategice de pe Glob. Alfred Mahan este apreciat drept primul profet al

Statelor Unite ca superputere mondiala.

În contrast cu Mahan, H. MacKinder, profesor de Geografie la Universitatea Oxford si

director al nu mai putin faimoasei London School of Economics and Political Science, lanseaza

teoria puterii terestre (sau a heartland-ului, cum mai este cunoscuta), în lucrarea Pivotul

geografic al istoriei (1904). El aprecia ca statul care stapâneste heartlandul (inima Lumii),

domina Eurasia (cea mai mare masa de uscat a planetei), iar cel care domina Eurasia, domina

Lumea. MacKinder a si numit acel stat: Rusia, care, aprecia el, este protejata de o centura de

obstacole naturale.

Desi a avut si rangul de amiral al flotei britanice, a dezvoltat o doctrina total opusa

acestuia si anume teoria puterii terestre (landpower), cunoscuta mai ales sub numele de teoria

«heartland»-ului.

Teza sa central defineste epicentrul fenomenelor geopolitice pornind de la conceptul de centru

geografic. Potrivit lui, tocmai în jurul acestui pivot sau inima lumii (heartland) se articuleaza

toata dinamica geopolitica a planetei.

Potrivit lui MacKinder, "acest pivot al politicii mondiale este Eurasia, pe care puterea

maritime nu reusea sa o supuna, si inima sa imtima este Rusia, «care ocupa în ansamblul lumii

pozitia strategic centrala pe care o ocupa Germania în Europa». Chiar si numai simpla

comparatie a pozitiei celor doua tari arata teama care îl bântuia pe MacKinder privitor la o

ipotetica alianta între Rusia si Germania (ce se prefigura, de altfel, incredibilul Pact Ribbentrop –

Molotov din august 1939), care ar fi putut creea Insula Mondiala (World Island) si, implicit,

distrugerea puterii maritime a Marii Britanii.

Potrivit lui MacKinder, heartland-ul (respectiv Rusia) era inexpugnabil, fiind protejat de

o centura de obstacole naturale (Siberia - "vidul siberian", cum o numeste geopoliticianul

britanic -, lantul Muntilor Himalaya, Desertul Gobi, Podisul Tibet), centura numita inner

crescent (cornul / semicercul interior), dincolo, de care se desfasoara coastlands (teritoriile

litorale), respectiv Europa de Vest, Orientul Mijlociu, Asia de Sud si Asia de Est, iar mai

departe, un corn insular, care includea Marea Britanie, Japonia dar si Statele Unite.

Geopoliticianul american Nicholas John Spykman (1893-1948) lanseaza teoria rimland-

ului, respectiv "bordura maritima" sau "inelul" format de tarile cu iesire la mare, care înconjoara

din cele mai multe parti "heartland-ul" continental, constituind o zona intermediara între acesta si

marile periferice. Asadar "pivotul" nu mai este Rusia, ci Rimlandul ("inelul" din jurul acesteia).

El modifica, astfel, formula lui MacKinder afirmând: "Cine domina Rimlandul, domina Eurasia.

Cine domina Eurasia, tine în mâinile sale destinul lumii".

Dupa al doilea razboi mondial si pâna la caderea regimurilor comuniste din Europa de

Est, Geopolitica a fost total interzisa, datorita conotatiilor negative dobândite în Germania

nazista, în mod paradoxal termenul nefiind utilizat, cu rare exceptii (dar numai din anii '80), nici

în literature occidentala.


133

În ciuda faptului ca termenul se dovedea necesar, asa cum a semnalat, înca în 1960,

americanul de origine româna Ladis Kristof: "Termenul de Geopolitica a dobândit o sinistra

conotatie. El implica o distorsiune si o utilizare gresita a factorilor geografici în interesul politicii

nationale agresive.

Revenirea Geopoliticii în actualitate

Geopolitica a revenit în atentie dupa evenimentele din Europa de Est, din anii 1989-1991,

la început gratie nu atât oamenilor de stiinta, cât mass-mediei, care a descoperit în conceptele

geopolitice (putere – mare putere – superputere, sfere de influenta – sfere de interes, zona

geopolitica, punct geostrategic, conflictualitate, panism etc.) un punct de sprijin extrem de

important în explicarea a ceea ce se întâmpla în lume. La aceasta a contribuit însa si o serie de

fenomene din ultimul deceniu al secolului XX:

• dupa aproape o jumatate de secol de «razboi rece» (conflictul între Vest/tarile

dezvoltate si Est / tarile comuniste), când se parea ca a aparut "dezghetul", omenirea a intrat într-

o noua stare – «pacea rece» (suspiciunea si contrapunerea unor mari puteri mai vechi – S.U.A.,

în principal – altora mai noi, în refacere, precum Rusia, sau în ascensiune, cazul Chinei);

• lumea bipolara (Vest-Est / S.U.A.-U.R.S.S.) a devenit, pentru o vreme, unipolara

(S.U.A. – unica superputere, hegemonul mondial), dar cu tendinta de a deveni multipolara

(numarul pionilor/actorilor mondiali fiind variabil – fie superputeri, fie blocuri regionale); sferele

de influenta, ce au dominat lumea o vreme atât de îndelungata, n-au disparut, asa cum se credea,

odata cu caderea "cortinei de fier", doar ca marile puteri au cautat si aplicat noi modalitati de

împartire si stapânire a lumii;

• conflictele, care de asemenea pareau a fi de domeniul trecutului, nu numai ca n-au

încetat, ci s-au accentuat si diversificat.

Înainte de evenimentele din anii 1989-1991, revenirea Geopoliticii s-a facut, totusi,

simtita, îndeosebi în Franta, ducând, între timp, la constituirea celei mai puternice scoli

geopolitice actuale,cand asistam la cresterea în forta a geopoliticii, urmata îndeaproape de

geostrategie din doua motive:

a) declinul ideologiilor în general si al marxismului, în special, care nu mai puteau

oferiexplicatii credibile ale evenimentelor (marxismul, de pilda, se cantona în "lupta de clasa");

b) traim într-o lume foarte complexa, în care totul este complicat, în care imaginile sunt

distorsionate si, ca urmare, este nevoie de o anumita logica pentru a le descifra, avand in vedere

bulversarea extraordinara a sistemului international" si

dilatarea sistemului international si a sistemului strategic. Pentru prima data în secolul al XX-lea

lumea a devenit un ansamblu unic, iar sistemul international s-a largit cuprinzând toata planeta.

Eforturile marilor fondatori ai Geopoliticii au vizat considerarea lumii în totalitatea sa,

ceea ce era ceva cu totul nou: cum sa concepi ca ceea ce se întâmpla în prezent în Extremul

Orient poate avea un impact pe termen lung în celelalte parti ale lumii". În spiritul acestei ultime

motivatii, se sustine ca, printer altele, Geopolitica ne învata sa descifram actualitatea. Si anume,

în cazul unui eveniment (tensiune, criza, conflict, razboi, negocieri), trebuie sa stim sa punem

întrebarile cele mai potrivite:

cine ce vrea?

cu cine?

cum?

de ce?


134

Ca urmare, trebuie indentificati actorii, analizate motivatiile lor, descrise intentiile lor,

reperate aliantele în curs de formare sau, din contra, aliantele pe cale de destramare, la nivel

local, regional, continental sau international.

In present, se apreciaza ca Geopolitica actioneaza în trei directii:

1. construieste tabloul fortelor prezente pe o scena data, a celor ce decid utilizarea lor, si

acurentelor sau factorilor care le influenteaza;

2. repereaza tintele profunde ale actorilor si exploreaza filosofiile sau ideologiile pe care

le legitimeaza;

3. arata modul în care mijloacele fiecaruia sunt aplicate prin geostrategii concepute

pentru a se apropia de scopurile fixate, tinând cont de reactiile previzibile ale celorlalti

protagonisti.

Documents

1.OBIECTUL ŞI METODELE SOCIOLOGIEI POLITICE · a.Dezvoltarea ştiinţelor naturii în sec.al XVII-lea şi al XVIII-lea a generat un model ... evitând astfel cantonarea în simpla