143 8 ianuarie bt DJ NR. 143 IANUARIE.pdf · Revista Dunãrea de Jos - nr.143 6 Viaţa şi activitatea lui Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Pricipatelor Unite şi al Statului

Revista Dunãrea de Jos - nr.143

În pofida numelui, „Exerci ţii desinucidere”, cel de-al XVI-lea volumal colecţiei de poezie, semnat CristiPavel, este un imn adresat vieţii şibucuriei de a fi! La lansarea din 12decembrie, de la Sala Studio aTeatrului Fani Tardini, au fost lângăautor vechi prieteni, care au vorbitdespre autor şi despre carte: MihailGălăţanu, Victor Cilincă, Paul SânPetru, Viorel Ştefănescu. A moderatFlorina Zaharia. Instalaţia de artă,de această dată video, a fostasigurată de Simona Andrei (fotosus, dreapta).

Mihail Gălăţanu

Paul Sân Petru, Cristi Pavel, Victor Cilincă

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

http://www.pdffactory.com

Eugen Ungureanu

Rectangle

3

Lângă toţi gălăţenii, Î.P.S. Părintele Dr.Casian Crăciun, ca întotdeauna…Binecuvântând, aici la deschiderea Festivalului Tudor Pamfile! Pe lângămulţi alţi colindători, Centrul Cultural a primit şi vizita unor membri aiCentrului de Plasament Zimbrul. (foto:a.g.s.)



Eugen Ungureanu

Rectangle


4

Festivalul de Datini şi Obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou “Tudor Pamfile” din acest an a reunit grupurifolclorice din localităţile: Măstăcani, Vânători, Bereşti, Rediu, Schela şi Braniştea - judeţul Galaţi, din localitateaLuciu-judeţul Ialomiţa, comuna Nereju-judeţul Vrancea, localitatea Soleşti-judeţul Vaslui, comuna Turcoaia-judeţul Tulcea şi localitatea Ciocile din judeţul Brăila. Din Republica Moldova au fost prezenţi membrii formaţieide colindători din Colibaşi.

Mai întâi, colindătorii şi-au prezentat urările de bine în faţa Catedralei Sf.Nicolae şi a gazdelor primitoare,Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Dr.Casian Crăciun şi a oficilaităţilor politice locale; a urmat o defilare aparticipanţilor până în faţa hotelurilor din Centru, unde, pe o scenă amenajată, a urmat partea a doua a Festivalului,în cadrul căreia domnul Petru Botezatu, manager al Direcţiei pentru Cultură Cahul a înmânat şi două diplomede excelenţă colegilor noştri, directorul CCDJ, şi Anişoara Ştefănucă, şef al Secţiei Cercetare ŞiTradiţii Populare.

foto: UKE



Eugen Ungureanu

Rectangle

5



Eugen Ungureanu

Rectangle


6

Viaţa şi activitatea lui Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Pricipatelor Unite şi alStatului naţional român, este strâns legată de municipiul nostru, oraş în care el a îndeplinit funcţiilede preşedinte al Judecătoriei Covurlui şi pârcălab, iar mai apoi a fost ales deputat de Galaţi. Într-o pagină de călătorie la Constantinopol, poetul Dimitrie Bolintineanu scria că oraşul Galaţi „sefăleşte a fi patria domnitorului”.

De-a lungul anilor, gălăţenii, ori decâte ori au avut prilejul, au organizat diferitemanifestări prin care au cinstit memoriacelui care a pus o piatră fundamentală laedificiul României moderne, şi-au exprimatrecunoştinţa faţă de acest mare bărbat destat însufleţit de fierbinte patriotism, deneţărmurită dragoste pentru poporul român.În 1879 numele său a fost dat unei porţiunia străzii Mihai Bravu, iar la 4 noiembrie1882, când pe strada Sfinţii Apostoli(Portului) se inaugura Şcoala primară debăieţi nr. 5, pe frontispiciul acesteia a fostaşezat bustul lui Al. I. Cuza, primul din ţară,executat de sculptorul parizian PierreGranet, dăruit Galaţiului de doamna ElenaCuza, soţia domnitorului. Astăzi bustul seaflă instalat pe un soclu în curtea Muzeului„Casa Cuza Vodă”, instituţie inaugurată la24 ianuarie 1995.

Aşa cum menţionează PaulPăltănea în cartea sa Istoria oraşuluiGalaţi de la origini până la 1918 (EdituraPorto-Franco, Galaţi, 1995, partea a II-a,p. 308), preocupările gălăţenilor de a ridicaun monument în memoria lui Al. I. Cuzadatează de prin 1891. Atunci s-au făcut

primele demersuri prin constituirea unui comitet ce urma să strângă fondurile necesare. În 1893, V. A. Urechia oferă Galaţiului bustul lui Mihail Kogălniceanu (dezvelit la 24

octombrie 1893 în Parcul Municipal), iar cu acest prilej, într-o epistol ă adresată primarului VirgilG. Poenaru, îşi exprimă dorinţa de a înzestra oraşul şi cu statuile lui Al. I. Cuza şi CostacheNegri. În acest sens, el îi scria: „Bărbaţi ca Alexandru Cuza, M. Kogălniceanu, Negri suntai ţării întregi, dar nu mai puţin sunt şi îndeosebi ai gălăţenilor pe care i-au iubit şi pentrucare au lucrat în toată viaţa lor. Aşa vor fi la rândul lor şi alţi bărbaţi care încă trăiesc, înfrunte având pe venerabilul actual Preşedinte al Consiliului de Miniştri, Dl. LascărCatargiu. Pătruns de convingerea că numai acea naţiune manifestă vitalitate, care onoreazăşi conservă memoria bărbaţilor care au luptat pentru ea, am hotărât ca, treptat, dinneajunsul pungii mele, să ridic acestor bărbaţi câte un bust la Galaţi” (DJAN, Galaţi,Fond Primăria Galaţi, dosarul nr. 18/1893, f. 1, rola 350).

Intenţiile lui V. A. Urechia nu s-au realizat până la moartea sa (22 noiembrie 1901), dupăcum nici banii necesari ridicării monumentului nu s-au strâns, de aceea ideea este reluată dupădezvelirea, la 17 iunie 1912, în mijlocul Pieţei Regale (azi, intersecţia străzii Nicolae Bălcescu custrada Brăilei), a statuii lui Costache Negri. La 30 august 1912, sub preşedinţia lui Constandache

Istorie gălăţeană



Eugen Ungureanu

Rectangle

7

Constantinescu, se înfiinţează o „Societate” pentru colectareafondurilor în vederea realizării monumentului. Activitateasocietăţii a fost substanţial sprijinită de amiralul SebastianEustaţiu, magistratul Gh. Tanoviceanu şi avocatul-poet C. Z.Buzdugan, traducătorul în limba română a „Internaţionalei”.

La 26 august 1924, Constandache Constantinescu aîncetat din viaţă, iar activitatea „Societăţii” a intrat într-un conde umbră, banii colectaţi rămânând în posesia urmaşilor săi. În1930, institutorul Paul Paşa a fost desemnat să preia fondurilede la urmaşii lui Constandache Constantinescu şi le-a gestionatpână la 27 martie 1936, când s-a constituit un nou comitet dincare făceau parte şi profesorii Ion Tohăneanu, Al. Ştefănescu-Bârsan şi pictorul Nicolae Mantu. La 14 iulie 1937 sumaexistentă a trecut în gestiunea Asociaţiei „Casa Cuza Vodă”,înfiinţată cu scopul răscumpărării casei domnitorului, restaurăriişi transformării ei în muzeu, instituţie care a putut fi inauguratăla 24 ianuarie 1939 (Paul Păltănea, Muzeul judeţean deistorie Galaţi, în Dominus, VI, nr. 66, iulie 2005, p. 14).

În 1932, prin scrisoarea înregistrată la Primărie la nr.22777 din 25 octombrie, sculptorul Oscar Spaethe ofertează,la iniţiativa primarului, la acea dată avocatul Christache Teodoru,o machetă pentru un monument dedicat lui Alexandru Ioan

Cuza, machetă realizată la scara 1/10 din mărimea definitivă a lucrării. Aceasta se compunea „dinfigura în picioare a marelui Domn, aşezată pe un soclu, şi un basorelief reprezentând UnireaPrincipatelor”. Proiectul era gândit pentru Parcul Municipal, iar pentru executarea macheteisculptorul solicită suma de 10.000 lei (DJAN, Galaţi, Fond Primăria oraşului Galaţi, dosarul nr.

10/1932, f. 1, rola 940). Printr-o altă scrisoare, înregistratăla nr. 29721/12 octombrie 1933, Oscar Spaethe aduce lacunoştinţă primarului că a depus la Primărie macheta în gipscomandată şi solicită „numirea unei comisii de recepţiepentru a se pronunţa asupra lucrării” (ibidem, f.3). Prinprocesul-verbal încheiat în aceeaşi zi, comisia alcătuită dinpictorul Nicolae Mantu, membru în Delegaţia ConsiliuluiComunal, N. V. Emanoil şi I. S. Anastasiu, ajutori de primar,asistaţi de arhitectul M. Popescu şi C. Oncescu, directorulserviciului contabilitate, examinând macheta, o găseşte„executată în bune condiţiuni ca concepţie şi tehnică”şi „cu mici modificări în arhitectura soclului, care se vorputea aduce şi ulterior, această machetă poate firecepţionată” (ibidem, f. 4). În dosarul menţionat se aflăşi trei fotografii ale machetei monumentului, făcute dinunghiuri diferite. Din păcate, ea a rămas numai la aceastafază. Lipsa fondurilor, ca şi schimbarea în noiembrie 1933 aprimarului Christache Teodoru cu dr. Al. Nestor Măcellariu,au împiedicat transpunerea ei la o altă scară şi în materialdefinitiv. Abia în 1959 i s-a putut ridica domnitorului un bustmonumental, operă în bronz a sculptorului Ioan C. Dimitriu-Bârlad. Dar până la acesta trebuie să ne referim la un altmonument, cel al „Unirii Principatelor”, a cărui parte terminalăera formată din bustul unionistului Lascăr Catargiu, şi acestaatât de legat de Galaţi şi meleagurile Covurluiului.

În şedinţa Consiliului Municipal din 8 octombrie 1926,primarul oraşului, avocatul Grigore P. Mihăilescu, propune



Eugen Ungureanu

Rectangle


8

contractarea unui monument al „UniriiPrincipatelor”, lucrat de sculptorulRaffaello Romanelli din Florenţa (Italia),oferit oraşului la preţul de 500.000 lei. Înurmătoarea şedinţă, din 22 octombrie,Consiliul îl autorizează pe primar săîncheie cu mandatarul sculptoruluiRomanelli „cuvenitul contract decumpărare a monumentului”, aprobândîn acelaşi timp suma de 160.000 lei caresă i se dea drept avans la semnareadocumentului (DJAN, Galaţi, FondPrimăria oraşului Galaţi, dosarul nr. 2/1926, rola 888). În actul de vânzare,înregistrat la Primărie la nr. 29827/23octombrie 1926, Ruggiantoni G. Uballdo,profesor al Academiei Italiene dinBucureşti, strada Luigi Cazzavilan, încalitate de procurator al „maistruluisculptor Raffaello Romanelli” (pe bazaprocurii autentificată de către notarulRiccardo Giuseppi Malenotti din Florenţa,cu data de 17 septembrie 1926)menţionează că monumentul vândutPrimăriei municipiului Galaţi, reprezentatăde primarul ei, Grigore P. Mihăilescu, estecompus din „postament şi bază degranit rose de «Baveno», sculpturilepe cele patru laturi de bronz masiv,conform alăturatelor fotografiisemnate de subsemnatul, iar deasuprabustul lui Lascăr Catargiu, deasemenea din bronz, monumentulavând greutatea totală de 80.000 kg”.Se precizează în acelaşi timp că s-a primitacontul de 160.000 lei, restul de 340.000lei urmând „a se achita contradocument la sosirea monumentului laGalaţi”. Ambalajul şi transportul lucrăriide la Florenţa la Galaţi privesc Primăria(DJAN, Galaţi, Fond Primăria oraşuluiGalaţi, dosarul nr. 4/1926, f. 93, rola 888).

Serviciul administrativ al primărieiface demersuri la Bucureşti pentruscutirea monumentului de taxe vamale„având în vedere că este vorba de uncap de operă de utilitate publică”. Deasemenea, se adresează MinisteruluiComunicaţiilor cerând aprobarea„pentru încărcarea în regie amonumentului şi transportul lui laGalaţi pe C.F., avându-se în vedere



Eugen Ungureanu

Rectangle

9

sacrificiile făcute de acest municipiu, care a cedat gratuit pentru Casa Muncii 17 hectare teren pemoşia Ţiglina pentru construirea de locuinţe funcţionarilor C.F.R.”.

Sosite în portul Constanţa cu vaporul „Albania”, coletele conţinând componentele monumentului, ajungla 28 decembrie 1926 la Galaţi, în gara nr. 8 (patru vagoane). După 15 iunie 1927 încep lucrările la fundaţiamonumentului, montarea acestuia, lustruirea lui, construc ţia grilajului, efectuarea bordurii etc. Locul ales -spaţiul de pe strada Domnească, în faţa Grădinii Publice. Ultima lucrare (asfaltarea trotuarelor din jurulmonumentului), efectuată de fraţii Leonardo şi Petre Aron, a fost recepţionată la 14 iulie 1928. Nedispunândde alte informaţii, este de înţeles că dezvelirea monumentului s-a făcut după această dată. De altfel şiistoricul Paul Păltănea a luat drept reper ziua respectivă când, în cartea menţionată, afirmă că monumentul afost inaugurat în „piaţa” din faţa Grădinii Publice, în jurul datei de 14 iulie 1928 (p. 309).

Amintim că sculptorul italian Raffaello Romanelli (n. 13 mai 1850 – m. 1928), fiu şi elev al pictoruluiPasquale Romanelli, devenit celebru prin monumentul lui Garibaldi, la Sienna, şi al lui Ch. Albert de Savoia, laRoma, a mai executat pentru România şi monumentele lui Mihail Kogălniceanu şi Al. I. Cuza de la Iaşi,Monumentul eroilor sanitari (Bucureşti), statuia lui Cuza-Vodă (Craiova), statuia Dorobanţilor (Turnu Măgurele),monumentul funerar Dr. Istrati (Cimitirul Bellu, Bucureşti), precum şi monumentul funerar, Voroveanu, Craiova(Mircea Deac, Sculptura în România, secolele XIX-XX, Editura Medro, Bucureşti, 2005, p. 160).

În 1948 bustul lui Lascăr Catargiu a fost dat jos de pe soclu de către autorităţile comuniste venite laputere, iar monumentul a rămas sub un nume impropriu, acela de „Monument al muncilor agricole”, denumiredatorată scenelor alegorice realizate în altorelief. Imaginile, desigur, nu reprezint ă scene ale muncilor agricole,ci sunt simboluri ale Unirii Principatelor şi ale reformei agrare din 1864.

În 1959, cu prilejul Centenarului Unirii Principatelor Române, în partea superioară a soclului acestuimonument a fost instalat bustul lui Al. I. Cuza, operă în bronz a sculptorului Ioan Dimitriu-Bârlad (n. 18 mai1890, Bârlad - m. 23 septembrie 1964, Bucureşti). Din cauză că acesta distona totuşi cu proporţiile întreguluiansamblu, la 9 mai 1972 el a fost înlocuit cu statuia de acum, datorată lui Ion Jalea. Bustul realizat deDimitriu-Bârlad a fost transferat la Tecuci şi împodobeşte astăzi artera principală a acestui oraş.

Monumentul, aşa cum se înfăţişează astăzi, este rezultatul muncii, la intervale mari de ani, a celor doisculptori amintiţi: italianul Raffaello Romanelli şi românul Ion Jalea (n. 19 mai 1887, Casimcea - m. 7noiembrie 1983, Bucureşti). Compoziţia realizată în altorelief, desfăşurată în spaţiu pe trei laturi ale soclului,este o alegorie ce sugerează actul unirii Moldovei cu |ara Românească, înfăptuit la 24 ianuarie 1859 (celedouă femei îmbrăţişate, dispuse pe latura frontală), precum şi urmările reformei agrare de la 1864. Este ocompoziţie unitară, cu calităţi plastice incontestabile. Perechea de boi aflată în jug, precum şi oamenii suntsurprinşi în procesul muncii, efortul ce-l depun fiind imortalizat în imagini vii, dinamice. Un ţăran, aplecat, ţinestrâns în mâini coarnele plugului, alţii poartă pe umeri povara sacilor încărcaţi cu cereale.

Partea terminală a monumentului o constituie statuia lui Alexandru Ioan Cuza. Domnitorul este înfăţişatîn uniformă militară, purtând pe umeri o pelerină. Mâna stângă se sprijină pe sabie, iar în dreapta, sprijinită larândul ei pe cea stângă, ţine un sul. Modul cum l-a conceput Ion Jalea pe Alexandru Ioan Cuza ne aminteştede admirabilul portret pe care Jacques Poumay, consulul Belgiei la Bucureşti, i l-a făcut domnitorului : „Acesta,în vârstă doar de 38 ani, este un bărbat înalt, svelt, blond, privirea pătrunzătoare; distins în manierelesale, el posedă un original, plăcut şi serios mod de a purta discuţia. Este un soldat magnific, purtândcu graţie uniforma. Om de ordine, energic, a făcut asupra tuturor o excelentă impresie. Prinţul Cuzaeste un bărbat cum nu există altul în Principate, care vrea fericirea şi independenţa ţării sale. Hotărât,fără exaltare însă, modest şi dezinteresat, chibzuieşte cu înţelepciune. Toată lumea este de acordasupra calităţilor eminente cu care este înzestrat noul domnitor” (apud Gh. Platon, Simbol al „vroinţeinaţionale”, în „Cronica”, Anul VIII, nr. 20(381), 18 mai 1973).

* Memoria lui Alexandru Ioan Cuza este cinstită la Galaţi şi printr-un alt bust, dezvelit la 15 septembrie1991, în faţa Colegiului Naţional „Alexandru Ioan Cuza” (Fundătura şcolii nr. 1). El provine din patrimoniulmoştenit de la fosta Şcoală Comercială „Alexandru Ioan I”, înfiinţată în toamna anului 1864. Este lucrat dinbronz. Nefiind semnat, până în prezent nu i-am identificat autorul.

Corneliu Stoica



Eugen Ungureanu

Rectangle


10

Să ne învingem destinulSă nu murim odată cu planeta

Să mergem spre alte stele...!

Inspirat de unele prezentări făcute în emisiunile T. V. pe Discovery – Channel,Science, World, dar şi pe National Geographic, încerc, în puţine şi sărace cuvinte, să conturez perspectivaumană la scara a numai câteva mii de ani, predictată de oamenii de ştiinţă ai momentului.

Este de necontestat faptul că cele mai multe şi mai mari cuceriri tehnologice – care au favorizat dezvoltareaşi progresul civilizaţiei – s-au realizat în ultimii cca. 250 de ani (reiteraţi marile descoperiri şi invenţii).

Explorarea, dar mai ales exploatarea resurselor planetei – cu lăcomie, cu sălbăticie chiar, – intervenţiaantropică nesăbuită, pentru supunerea şi stăpânirea naturii, nu putea rămâne fără răspuns.

Fiind încă într-o fază infantilă de cunoaştere şi dezvoltare, omul a ignorat – cu voie şi fără voie – echilibrul şiarmonia naturii.

Poluarea mediilor este poate cea mai gravă imixtiune şi greşeală faţă de natură.Prin folosirea abuzivă şi necontrolată a îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor, prin deversarea substanţelor

otrăvitoare în apele de pe Terra, prin emanaţiile noxelor de tot felul în atmosferă, prin poluare fonică şi prinradiaţii, s-au poluat: solul şi pământurile, apele şi aerul.

Natura – agresată şi bulversată – nu a întârziat să răspundă... de consecinţă. Nu îndrăznesc să dezvoltsubiectul; o fac mai bine ecologiştii, dar precizez că efectele negative ale acestor nesăbuinţe le văd şi le simttoţi oamenii: schimbări climatice severe – bulversarea anotimpurilor, furtuni, uragane (cicloane, taifunuri),tornade, ploi torenţiale – diluviene – , alunecări masive de teren – case şi diverse construcţii importantedistruse –, îmbolnăvirea solului, apelor, a aerului, topirea gheţarilor, găuri în stratul de ozon având ca efectradiaţii dăunătoare, şi să nu uităm nici pericolul deşertificării care ameninţă întinse regiuni ale globului etc.

Desigur, în perspectiva apropiată, oamenii dându-şi seama de toate acestea vor căuta, pe cât posibil, săcontroleze efectele ce provoacă schisma cu natura, să aibă cu aceasta relaţii mai blânde şi mai respectuoase! (fărăde care nu se poate); chiar ca un copil care ajunge să înţeleagă că părintele său îl poate pedepsi!

Exploatarea resurselor Terrei, însă, nu va înceta din cauze obiective: dinamica demografică arată căoamenii se înmulţesc, şi în paralel, şi... dorinţele lor de a avea facilităţi.

Se înţelege că aceste două realităţi vor determina continuarea procesului de exploatare a resurselor planetei;consecinţa va fi secătuirea resurselor şi devenirea ei de nelocuit.

Într-o proiecţie a viitorului, oamenii vor fi nevoiţi să găsească alte resurse pentru supravieţuirea speciei;astfel, migraţia către alte planete va fi inevitabil – vitală!

La graniţa cu „necunoscutul”... începe fascinanta lume a ipotezelorAstăzi pe Terra este o civilizaţie de tip zero (având în vedere că majoritatea covârşitoare a energiei este

pe bază de plante, ţiţei, cărbune).Se estimează că peste câteva sute de ani pe pământ va fi o civilizaţie de tipul – I – care va dispune de

forme de energie imediat superioare celei de azi. (Se presupune că în Univers ar exista civilizaţii de tip –II –care ar folosi energie stelară, dar şi civilizaţii de tip – III – care ar folosi energie galactică.)

Călătoria către o altă planetă compatibilă nouă, va ridica probleme mari, astfel că şi soluţiile vor trebui săfie pe măsură. Se discută însă astăzi de nanotehnologie, de materie programabilă, de roboţi modulari, ş.a.

La temăCostel Agachi



Eugen Ungureanu

Rectangle

11

Se ştie că cea mai apropiată stea de noi este Alfa Centauri la aproximativ 4 (patru) ani lumină. Cu o navăcare ar atinge viteza de cca. 70.000 Km. / oră, ar fi nevoie de 50.000 de ani pentru ajunge acolo.

Dar o asemenea navă consumă azi în 30 de secunde o piscină olimpică de combustibil de cea mai înaltăclasă; aşadar iată o „mică” problemă de rezolvat!

Desigur, peste... să zicem 2000 de ani, vor fi alte surse de energie şi posibilităţi de stocare şi folosire, daroricum parcurgerea distanţelor cosmice va necesita poate zeci, sute, mii de ani; iar cei ce se vor îmbarca peacele nave, nu se vor mai gândi la revenirea pe Terra.

Pentru surmontarea problemei vitezei „trenurilor cosmice”(cum ar putea fi numite aceste supernave), seare în vedere „propulsia Warp” – o găselniţă cvasimiraculoasă de a împinge spaţiul şi timpul către noi... (cevagreu de priceput şi de acceptat pentru muritorul de rând... astăzi); de altfel nu mă încumet să încerc sădetaliez..., „ca să nu-mi prind urechile”.

Iar în ce priveşte sursele de energie, se gândeşte de pe acum la o rezultantă a reacţiei materie – antimaterie,care ar transforma materia în energie.

Astăzi este o problemă să produci antimaterie fiindcă îţi trebuie energie..., şi eşti deja în cerc vicios; darasta e o chestiune de timp!

Ei bine, să ne lăsăm frâu liber imaginaţiei, şi pe mâna savanţilor!...Odată ieşiţi din ceaţa calculelor de viteze cosmice, să ne gândim la biologic.S-a constatat că în condiţii de imponderabilitate şi de viaţă „îngustă” la bordul navei cosmice, facultăţile

intelectuale regresează... – adică mai exact suferă o involuţie!Se estimează că dacă la plecare am trimite cele mai strălucite minţi ale momentului, peste doar cca. 250

de ani, descendenţii acestora vor fi ajuns ca nişte copii retardaţi care abia dacă şi-ar da seama că sunt pe onavă cosmică.

Dacă secolul XX a fost secolul fizicii, se prevede că secolul XXI va fi secolul biologiei. Ingineria geneticăconsiderată pe drept cuvânt: „cea mai mare bombă ştiinţifică a zilelor noastre”, va fi pusă să rezolve omultitudine de probleme. Quintesenţa aplicării ei va fi să modifice codurile genetice de maniera cerută. Amputea spune că omenirea e pe cale să-şi controleze viitorul genetic... o miraculoasă joacă de-a Dumnezeu şizeiii...!

Se estimează că peste cca. 2000 de ani vârsta medie a oamenilor ar putea ajunge la 500 de ani; asta prinamânarea îmbătrânirii, obligând celulele să se dividă de un număr – să zicem – de 10 ori mai mare decâtastăzi.

Reprogramarea codurilor genetice, va prelungi viaţa, dovedind că îmbătrânirea – aşa cum o vedem azi –nu este un proces ireversibil.

Dar în faza premergătoare „Exodului”, pentru explorarea spaţiului şi a unei planete convenabile nouă, arputea fi trimişi roboţi care ar putea călători chiar şi sute de ani fără a avea problemele oamenilor.

Se mai ia în calcul şi posibilitatea transferării creierului uman într-un robot, realizând astfel un hibrid –robot cu personalitate umană şi posibilităţi cvasinelimitate.

Am spus-o şi altădată, o spun şi acum: oare nu e posibil ca alte civilizaţii de pe alte planete – undeva înimensitatea cosmosului – să aibă câteva mii sau chiar zeci de mii de ani de civilizaţie dezvoltată... de tipurile II sauIII ... înaintea noastră...? (!)

Atunci cum am mai privi O.Z.N. –urile?..., tot ca pe nişte himere sau năluciri ale minţilor bolnave?Am auzit oameni serioşi vorbind despre posibilitatea că unele hipercivilizaţii ar putea dispune de energii cu

ajutorul cărora ar fi putut muta stele şi planete, construind „cordoane stelare”..., similar pentru mintea noastră cunişte „autostrăzi galactice”.

Chiar dacă mulţi mă acuză de sindrom maladiv S.F. eu continui să cred în toate acestea şi să întrevăd şipentru oamenii Terrei un viitor cosmic.

Deja se discută că orice mutaţie genetică e cvasiposibilă...; aşa stând lucrurile se imaginează să se realizezeastronoizi – oameni modificaţi genetic – şi care să aibă: 4(patru) braţe sau chiar mai multe – fiind mai utile şimai productive, să aibă o altă structură osoasă – adică să fie mai uşori (lejeritate în mişcări şi consum mai mic



Eugen Ungureanu

Rectangle


12

de energie), să aibă mai mulţi ochi pe corp, să aibă două – trei rânduri de pleoape pentru a filtra mai binelumina, să poată consuma oxigen nu numai neapărat prin respiraţie dar şi să bea oxigen lichid, să aibămodificări pentru a consuma lemn ca termitele, să poată trăi în apă ca delfinii, ş.a.m.d. (să ne amintimficţiunile lui Beleaev şi ale altor autori S.F.)

Să nu uităm că în epopeea ce urmează... vor trebui cucerite şi colonizate lumi noi – mai mult ca sigurdiferite de Terra – la care acei oameni, ai acelor timpuri, vor fi nevoiţi să se adapteze, şi să se armonizeze cunoul mediu...

Aceste ipoteze... să le zicem „neojulverniene” pot părea unora elucubraţii, erezii, visări deviante, dar...,cu toată deferenţa, sugerez să navigăm..., pe calea gândului, spre viitorul urmaşilor noştri... atât de fascinantşi tulburător!

(Exemplu de spirit liber)„Să trăiesc vreau, cum îmi place mieStaţi cât vreţi, în corturi şi căscioareEu o iau spre depărtări... călareNumai stele... peste pălărie!”

Goethe

Alte feluri de sfârşit... de An. Crăciunul Inimilor, evocări...

E r o i iRevoluţiei au fost cinstiţiprin acţiuni aleoficialităţilor la care aparticipat şi FanfaraCentrului Cultural.Manifestările aucontinuat prin“Crăciunul Inimilor”, osărbătoare inedită, la caremaestru de ceremonii afost primarul MariusStan, foto 1, lângă PaulBuţa, elevii Şcolii de Artedin cadrul CCDJsusţinând şi ei mini-concerte.

Cimitirul Eternitatea

Pe platoul din faţa Sălii Sporturilor



Eugen Ungureanu

Rectangle

13

În ziua de 20 decembrie, la Casa Colec ţiilor a Muzeului de Istorie Galaţi, a avut locvernisajul expoziţiei „Oraşe în aşteptare”… Au prezentat evenimentul directorul Muzeuluide Arte Vizuale, Dan Basarab Nanu, coordonatorul Mi şcării artistice Athanor, EduardCostandache, artistul fotograf Simona Andrei şi jurnalista şi scriitoarea Angela Ribinciuc.Actriţa Gianina Andrei a asigurat momentul de performance.

Şi pentru că se potriveşte ca o mănuşă pentru aceste vremuri reci… cu temanumărului, iată textul prezentat de către Simona Andrei:

Pentru întoarcerea cărămizii din pământul din care a fost făcută nu există un nume. La capătul unei civilizaţii se vădruinele. Descompunerea. Un final. Nu este doar atât, este o cuminte a şteptare a unui început nou. Nu este o moarte, esteun proces firesc. Natural. Un întreg sistem de valori sintetizat de istorie într-o lec ţie de înţelepciune. Lecţie care îşiaşteaptă noii elevi, creşterea unei alte civilizaţii, freamătul unor alţi oameni. Între timp, iarba creşte printre dalele vechiicetăţi. Ploaia îi umezeşte grinzile de lemn. Prinsă între frigul iernii şi arşiţa verilor, piatra se sfărâmă, se macină până ajungenisip. Totul pentru ca Viaţa să o ia de la capăt, în altă parte, cu forţă înzecită, îmbogăţită şi cu memoria acestei cetăţi. Nu

continuarea la pagina 40

Athanor: Oraşe în aşteptare



Eugen Ungureanu

Rectangle


14

Mar

ius

CH

IRU

birth 1943 death 1971

American citizen

capete de apus înghiţite de femeia în grişi autostradaneterminându-senici în vis, nici într-orealitate ireală.pumn de vegheorbire de argint şibalaurul răsturnat înoglinda-somn.simţi tot,

crepusculul bătându-ţiîn suflet,vârtejul unei reclame la cola şipe o noptieră sordidăVietnamul tău construit dinimaginile tv preferateşi coca

linii zăbrele

casca ultimului soldat dispărutpaceace nu vrea să mai vină,oratoriul,o lume închisă în pumniistrânşiai unui copilîn care lumina solstiţiuluise zbate…sicriele înşiruite,învelite în steaguri,mantale pentru ploaia de lacrimi

pantoful modern al unui apache,iarna în derâderecrampe puterniceo uşă deschisă în noaptecloroformul

o, Annie,un băieţel strigă în stradaspălată de paşifurnicături sub limbă.zaţ de cafea şi oscrumieră plină cu Marlboroľ fumate.

apusul dus de vânt roşu avioanelekerosenul pulsându-mi prinvenele deschise.pământul ameţindu-mi subdegetele goale

femeia-scoicăparfumul ei cabrată

dansul.

da, Sandrita,o cruce săpată



Eugen Ungureanu

Rectangle

15

în urma unei primăveri ceţoasetobele, norii de cretă albă,copoii new-zorkeziveselia curcubeu a negreselor

duhoarea atomică – spasmul sunt treaz, beat de treaz.triumful novocainei citoplasmatic

sexul gol pulsând în camere secide lumină.

vitraliu stors de ultima sămânţăpizza, confetti, Rolls Roycecomplet treaz în fluxul heroineieu…omul…nemuritorulsunt la nivelul zero.soldatul e mortcasca cu o fărâmă de frig pe oţel,într-o parte,şi totuşi e viu

oceanic

o, Eve,acesta e piedestalulstupoarea vivisecţia

Parisul în lacrimide fericirelumini, abis, spiţele motocicleteinemurire, whisky, bărbatulpreeria, urcuşul, deşertul Pamela, my dear

nu acumnici altădatăaşa a fost… strigătulo, voi femei, scrâşnet în Père Lachaise

DORUL BASARABEANULUI

Dorul meu de l-aş cântaDealurile-ar răsuna,De la muche până-n vale,S-ar umplea toată de jale!Şi i-aş zice Codrului,Să-şi lepede frunza lui,Grâului să nu-ncolţească,Nici copacul să rodeascăVia să nu dee vin,Numai să scap de străin.Dorul de mi-aş ascultaAş pleca în lumea mea,Aş pleca în lumea mareCu nevoia de-a spinareŞi m-aş duce tot mereuPân’ la frăţioru’ meu,El cu mine tot un sâmge,Poate dorul mi s-ar strânge.Coci ori unde-aş poposiTot un neam m-aş oploşi,La Moldova m-aş opri,La Munteni m-aş odihni,Oltenia cea frumoasă,M-ar primi şi ea în casă;Dar aş merge şi-n Ardeal,Hăt încolo peste deal,Să-mi văd fratele de-afară,Cum robeşte-n a lui ţară,Tot ca mine înjugatDe streinul blestemat.Şi le-aş spune fraţilor,Că purtăm acelaşi dor,Că destul suntem pe lumeDe un sânge şi de-un nume,Că e timp să ne unimNeamul să ni-l întregim,Că nu-i drept să mai robeascăViaţa noastră românească!..................................................Ş-aş veni înapoi cu eiPân’ la mine la Orhei.

Exstrasă din revista Albina Nr. 50-52 din anul1923.Nota revistei (Găsită într-un caiet cu poeziipopulare basarabene, rămase de la cunoscutulscriitor basarabean Dumitru Constantin Moruzzi,mort la Iaşi înainte de războiul cel mare. –Tipărităde Gheorghe T.Kirileanu în revista Şezătoarea).



Eugen Ungureanu

Rectangle


16

Ioan

Gh.

TO

FAN

-Când a ieşit Tudose din pârnaie? întrebă încruntat Ionel.- Din ce-am auzit de la babacu’, zece cotolani pe muchie (ani de

puşcărie) a fost priponit. Cică ar fi trebuit să facă mai mult dar i-au mairedus din bulău pentru că a ieşit la hâială (la muncă).

-Aha! Băieţi, hai că mai avem de făcut ceva pe ziua de azi, zisehotărât Ionel, străpungându-i cu privirea pe ce doi părtaşi la închipuitaspargere.Aceştia pricepură şi-i întoarseră imediat spatele lui Neluţu.-Băi, staţi aşa! Unde vă uşchiţi? Nu-l aşteptaţi pe Teu? protestă acesta din

urmă.-Ne întoarcem imediat. Dacă apare mai devreme spune-i că ne-am dus să

rezolvăm treaba aia, ştie el care, şi că nu durează mult, îi răspunse misterios Izu.-Ce treabă? Voi sunteţi sonaţi? Ce vrăjeli îi torn bătrânului când ajung acasă?

E în tura liberă şi mi-a zis că dacă nu vin într-o oră, mă căpăceşte.-Pagubă-n ciuperci. Dacă te cărăbăneşti, ai să mai vezi sabia la paştele

cailor, zise Ionel.-Hai că rămân pe loc până apare Teu. Să mori tu Corbi, dacă nu o aduci

mâine?Băieţii însă îi întoarseră spatele, urcând grăbiţi micul vad al străzii Ghica

Vodă ce dădea în uliţa Deşteptării. Neluţu Zamfir, zis Zamba, Ţampa sau Ţămpălău,rămase pe loc, uitându-se lung după ei, dezamăgit şi resemnat.

-Îţi dai seama că tembelul, cu gândul la sabia ta, nu pleacă de-acolo pân’ cenu apare Teu cu Tudose? Altceva nu puteai să scorneşti? îl luă la întrebări Izu peIonel, după ce se îndepărtară suficient de mult.

-Dar n-am vorbit la mişto. Chiar am o sabie acasă pe care am săltat-o înurmă cu trei ani din magazia unui moş care a stat în curte cu mine pe strada Română.Tu de unde dracu’ ai scos suta aia? Să leşin de râs şi nu altceva, când i-am văzutmecla lui Neluţu!

-Mi-a dat-o bătrâna s-o schimb la „Pâine”. Bine că mi-ai amintit. DinDeşteptării o luăm pe strada Lăpuşneanu, la deal. Schimb sutarul la „Alimentara” dela Gradea.

-Păi nu-i Piaţa Veche mai aproape? O luăm pe Lăpuşneanu la vale, trecemde părculeţul găzăriei din faţa Bisericii Militare şi-o tăiem pe lângă casa lui neaPostolache stahanovistul, direct în Piaţa Veche. Ştiau toţi de diploma de muncitorstahanovist, pe care tatăl lui Gigel Postolache (un băiat de vârsta lor care venea mairar în curtea bisericii Precista), tâmplar de meserie, o avea expusă la geam, prin anii’50, în camera ce dădea la stradă a casei lor de pe strada Ghica Vodă. Degeaba oîndepărtase din geam mai târziu. Nu scăpase de renume.

-Şi dacă dăm nas în nas cu Teu şi Tudose?-Ai dreptate Iezimea. Hai să iau pâine de la Gradea.- N-ai zis cum te-ai învârtit de sabie.



Eugen Ungureanu

Rectangle

17

Ionel le detalie cum procedase. Toate magaziile chiriaşilor din curtea unde locuia acum erau lipiteuna de alta, având un acoperiş înclinat comun. Ar fi trebuit să aibă şi pod pentru că iniţial proprietarul fixasegrinzi orizontale deasupra fiecărei magazii dar nu mai bătuse scânduri deasupra lor. Aşa că pentru Ionel a fostfloare la ureche să le cotrobăiască mergând ca la circ pe grinzi. Avea experienţa alergării pe schelele bisericiiPrecista, atunci când se restaurase. Nu subtilizase însă decât sabia, ce avea inscripţionat pe lamă anul 1876,şi o monedă mare şi grea de alamă cu efigia împăratului Franz Josef pe revers. Gândul că îşi însuşise cevacare nu-i aparţinea şi o să fie descoperit într-o zi, avea să-l chinuie o vreme.

-Nu s-a prins moşul că l-ai făcut? întrebă Şoni.-Habar n-am. Mi se părea că se uita cam urât la mine cînd mă împiedecam de el prin curte, că abia

îşi târa băşinele, sprijinindu-se-n baston, dar poate mi s-a părut. Am răsuflat uşurat când a dat colţul dar înacelaşi timp mi-a părut rău de el. A fost un moşneag de treabă.

-Păi te cred şi eu dacă te ghicise şi nu te-a turnat babacilor. Care-i mersul cu Teu şi Tudose până laurmă? E musai să ne dăm la fundeni o vreme şi să nu mai călcăm pe la biserică? întrebă Izu.

-Eu aşa zic. Dacă Teu s-a înţeles să intre în afaceri cu el, treaba-i cotoioasă rău. Deja Vasilica mi-azis că abia aşteptă să ne bage în mişmaşurile lui. Dar acum, dacă-i băgat şi Tudose în inginerie, poate ieşinasol tare, concluzionă juniorul Corban.

Zis şi făcut. Timp de o săptămână cei trei băieţi se întâlniră numai în oraş, evitând curtea bisericiiPrecista. Izu fu apoi cel care le aduse vestea care-i detensionă. Teu încercase într-o noapte, împreună cu altgolan, să spargă depozitul I.C.R.M.-lui din Piaţa Veche dar o patrulă de miliţie îi prinse în flagrant. Curândaflară că al doilea borfaş, care-l secundase pe Teu, nu era Tudose. Poate că anii grei de puşcărie, ispăşiţipentru crimă, îl cuminţiseră ori acţiunea în sine nu era pentru un infractor de calibrul lui. Cel puţin acestea erauaparenţele. Se angajase ca dublător în Laminorul de tablă subţire Cristea Nicolae din valea oraşului, acolounde mulţi puşcăriaşi erau obligaţi să muncească după ce-şi ispăşeau anii de închisoare. Nu peste mult timp,când avea să ajungă în anul III la Şcoala Profesională a Combinatului Siderurgic Galaţi (aflat atunci înconstrucţie) şi avea să fie repartizat pentru practică la uzina Cristea Nicolae, Ionel avea să descopere cât degrea era munca laminatorilor de aici, dar în special cea a dublătorilor. Revenind în curtea bisericii Precista,care nu avea să devină o altă Curte a Miracolelor, cum îşi imaginase la un moment dat Ionel, băieţii îlvedeau uneori pe Tudose cum se întoarcea de la muncă mergând agale, cu capul în pământ, de multe ori cuun chiştoc stins uitat în colţul gurii. Basca trasă pe frunte până la rădăcina nasului şi faţa cioplită parcă de daltaunui sculptor care uitase apoi s-o mai finiseze îi accentuau portretul de om deosebit de aspru şi nesociabil.Dacă se întâmpla să dea nas în nas cu băieţii, nu părea să-i observe. Privea prin ei ca prin sticlă. Pentrucâteva secunde, orice făceau înainte, adolescenţii încremeneau, urmărindu-l până dispărea din lor câmpulvizual. Ionel apăru într-o zi cu sabia la biserică, înfăşurată într-un sac de pânză. O trecură în mîini, de la unulla altul, cel mai încântat fiind Neluţu Zamfir. Apoi Izu puse batista pe ţambal. Îi dezvălui lui Ţămpălău cusatisfacţie, că treaba cu spargerea la care luaseră parte cei trei, nu era decât o pură invenţie. Izu o şterse dinloc inspirat, cu o secundă înainte de a trage Neluţu cu întârziere o concluzie după cele auzite. Avansul luat nu-i folosi însă la nimic. După două ture de alergat în jurul bisericii Zamfir puse gheara pe micul evreu şi târându-l cu capul la subsuoară până pe lespedea dinaintea intrării în biserică, ca pe un eşafod, începu să-i administrezecastane.

-Ce crezi, îi dă castane pe gulie pentru miştouri sau pentru că i-a zis Ţămpălău? îl întrebă Ionelrâzând pe Şoni.

-Şi pentru una şi pentru alta, nu ţi-e clar?Era celebră în gaşcă aversiunea lui Neluţu faţă de poreclele pe care i le născocise Izu deşi el nu ezita

să le folosească pe ale băieţilor din cartier. Deosebirea era că aceştia nu se supărau deloc. Dimpotrivăgăseau că poreclele îi individualizau, dându-le, dacă nu faimă, măcar personalitate. Numai lui Neluţu i se urcasângele în cap, gata să facă explozie, când le auzea pe ale lui. Cu cât se supăra mai rău, cu atât avea mai multparte de ele. Din această cauză avea să fie pe viitor ţinta predilectă a farselor puse la cale de băieţii dinPiaţa Veche.



Eugen Ungureanu

Rectangle

Eugen Ungureanu

Rectangle

Eugen Ungureanu

Rectangle


18

La clinică s-a transferat de la Spitalul Elias o pacientă importantă. Nu s-atransferat la doamna profesor, ci la un subaltern de-al ei, băiat deştept şi serviabilprin adresare directă de la cei implicaţi.

Cei de la Elias se aflau în faţa unui eşec repetat.Doamna avorta spontan în luni mari de sarcină.Şi doamna era ofiţer superior la direcţia V a Securităţii Statului, aia cu paza

Tovarăşului.Aşa că oamenii au pasat motanul şi au apelat şi la unul care era şi priceput

şi serviabil şi mai ales în altă parte.- Ştiţi, doamnă, vă trimitem noi la cineva.Doamna a primit rezerva aflată la dispoziţia doamnei profesor, a stat câteva

luni, avea un fir trecut prin colul uterin să nu se verse sarcina.Grad mare, dar femeie de la ţară, liniştită, respectuoasă.Aproape nu sesizai că există.Numai că, vezi bine, exista!Cu ajutorul lui Dumnezeu (mai ajută şi Dumnezeu pe tovarăşi!) a dus sarcina

până la capăt şi a născut.La plecare a venit la doamna profesor (nu o tratase, dar o găzduise în cele

mai bune condiţii) cu cadoul.- Vă mulţumesc, doamna profesor. Vă rog să-l luaţi.- Ce-i asta?- Dosarul.- Care dosar?

- Al clinicii. Aveţi aici tot. Cine cu cine trăieşte, unde s-au întâlnit, cât adurat. Ce zic unii despre Dumneavoastră, ce zic alţii. Care sunt prieteni între ei,care se duşmănesc. Care fură. Cât ciubuc se ia şi care-i filiera.

- Doamne fereşte, cum să iau aşa ceva şi ce să fac cu el? Nici vorbă!- Apoi, doamna profesor, informaţia este putere. Faceţi cum vreţi. Eu

m-am plătit faţă de Dumneavoastră.Doamna profesor nu a luat dosarul. Că era o doamnă.Numai că doamna profesor ajunsese profesor şi şef nu pentru că era o

doamnă foarte capabilă ci pentru că cumnatul ei era ori şeful spionajului orişeful aprovizionării la aviaţia militară.

Cine mai ştie, a trecut multă vreme de atunci şi s-a schimbat şi sistemulsocial!

Şi cum doamna profesor nu a mai rămas profesor?Când fata ei a rămas în S.U.A.

Nic

olae

BA

CA

LBA

SA ,



Eugen Ungureanu

Rectangle

19

Şi cum a ajuns domnul doctor care rezolvase sarcina direcţiei V colaboratorul doamneiprofesor?

Fusese înainte în clinică, plecase de groaza unei alte doamne profesor (colonel desecuritate din echipa lui Alexandru Drăghici, prietenă cu Lina Ciobanu, Lica Gheorghiu,având toată puterea imaginabilă în mână până a fost şi ea dată afară într-o oră când asupărat-o pe tovarăşa Elena Ceauşescu) şi acum trebuia readus căci noua doamnă profesoravea nevoie de cineva priceput, cinstit şi care să nu comploteze. Acum era la altă clinică,mulţumit şi nici prin cap nu-i trecea să se întoarcă. Nici o lege nu-l putea obliga.

Nici o lege, dar în afara ei...A fost chemat la secretarul de partid al Institutului de medicină.Că era cadru didactic.- Tovarăşul, dacă partidul te trimite să mături străzile, te duci?- Mă duc!- Ei, uite, partidul nu te trimite să mături străzile, te trimite să te transferi la clinica cutare!După “revoluţia” din ’89, tovarăşul secretar de partid a devenit domnul secretar de stat

la Ministerul Sănătăţii.Acum nu mai opera în numele partidului, ci în numele democraţiei.

Doamna profesor avea principii. Nu a luat dosarul.A fost chiar indignată.Făcea parte dintre cei ce adoră fleica din farfurie şi susţin că abatorul nu există.Pacienta l-a recompensat şi pe doctorul cu care a reuşit să nască. L-a recompensat

după revoluţie.Ea a rămas tot acolo, ba a mai sărit în grad.Doctorul a vrut să-i obţină dosarul de urmărire.Ştia că avusese.- Dom’ doctor, dacă vreţi, în două zile îl aveţi. Dar cum mi-aţi făcut un mare bine, vă

sfătuiesc să nu o faceţi. Veţi rămâne cu o scârbă de viaţă ce vă va tulbura existenţa până înultima zi a vieţii.

De ce să vă pierdeţi prietenii şi iluziile?



Eugen Ungureanu

Rectangle


20

CONSTANTIN TĂNASE

„Înaintea Judecăţii de Apoi este judecata oamenilor.” (Anonim)

De trei ori a strigat grefierul Curţii Marţiale până ce Manoilă Hristache a catadicsitsă se ridice de pe banca acuzaţilor şi să răspundă prezent. Sala de judecată, aproape

goală şi dezolantă, părea o prelungire a celulei din care l-au ridicat gardienii dis-de-dimineaţă spre a-lînfăţişa onoratei instanţe, singura în măsură a hotărî asupra păcatelor, crimelor şi delictelor săvârşitepe acest pământ.

Deşi trecuseră mai bine de trei ani de la înăbuşirea în sânge a Marii Răscoale ţărăneşti de la1907, tribunalele înfiinţate ad-hoc tot mai pronunţau pedepse grele (şi nedrepte) pentru cei ce participaserăîntr-un fel sau altul la acţiunile de trădare şi complot împotriva tronului, regatului şi unităţii naţionale.

Uşa pe unde ar fi trebuit să intre oarecine pentru ca şedinţa de judecată să fie publică – potrivitprincipiilor consfinţite în codurile de legi ale Majestăţii Sale Regale, rămânea nemişcată, închisă pentrutotdeauna în cauza penală privind pe inculpatul Manoilă Hristache, trimis în faţa judecătorilor pentruadeziune la răscoală, jaf şi distrugere. Cu toate că nu se întovărăşise cu răsculaţii, moşierul AlecuNegoescu l-a denunţat îndată ce i s-a adus la cunoştinţă că nevastă-sa, madam Janin Negoesco, seţinea cu ţărănoiul acela lipsit de respect faţă de ierarhia socială şi trufaş în credinţa strâmbă că atât timpcât nu cerea nimic nimănui, nimeni nu-i putea pretinde ceva.

Când boierul Alecu a fost maltratat, i s-a prădat şi incendiat conacul, Manoilă se desfăta cunurii cucoanei Janin în apartamentul matrimonial din hotelul Metropol. Se cunoscuseră într-o primăvarăprin arcanele de la Mogoş unde Manoilă, împotriva apucăturilor sale, ara cu plugul marca „Porc”fabricat la Reşiţa şi pe unde boieroaica ieşise la manej cu o mârţoagă de pe vremea tinereţii onorabiluluiei soţ. „Un aşa cal istoveşti la plug,” i-a spus ea ca un fel de reproş mai mult faţă de insolenţa de a nuînceta lucrul şi a-i arăta semnele exterioare de respect. Însă după ce Manoilă şi-a scos pălăria şi femeiaa putut să-i vadă mai bine chica neagră şi ochii albaştri, între ei s-a înstăpânit o tăcere plină de tâlcuri.Până la urmă, primejdia acelei apatii a fost risipită de dorinţa doamnei Janin, exprimată direct, fărăînconjur, de a i se procura un cal mai bun decât al lui şi cât mai curând posibil. Acum, după atâta timptrecut de la acea întâmplare, nimeni n-ar putea spune dacă madam i-a adresat acea solicitare ştiindu-lgeambaş (în realitate hoţ) de cai, ori a fost, aşa, o chestie de moment. Ceea ce se ştie cu siguranţă estecă Manoilă s-a înfierbântat dintr-o dată şi i-a spus că va avea calul negreşit. Apoi, luând seama, aadăugat, fireşte - neconcludent, că va merge la iarmarocul de la Fălciu şi ... va face rost cel mai frumosLipiţan de pe tot cuprinsul Horincei.

Până la asfinţit, Manoilă s-a simţit ca pe ghimpi. A doua zi, pe la prânz, după o noapte de căutăriasidui, a ajuns la poarta conacului ţinând de dârlogi calul promis. Madam Janin Negoesco era în alnoulea cer. În costum de călărie a încălecat pe deşelate uitând a-l întreba pe Manoilă de preţul calului şicelelalte. Abia seara, când conu Alecu s-a minunat de calul dobândit de nevastă-sa, de şaua lucrată înatelierele din Brăila şi de harnaşament, Janin i-a aruncat peste umăr că a fost un chilipir de numai doiducaţi mari austrieci. Totodată i-a cerut să-l tocmească pe Manoilă, sergent rezervist al Regimentului 8„Călăraşi” pentru antrenamente, întrucât avea de gând să participe la parada amazoanelor prilejuită dejubileul regal. Parada a venit, a trecut şi doamna Janin cu lipiţanul ei a uimit lumea. Ca răsplată, Manoilăa primit un sărut pasional urmat de altele şi de numeroase întâlniri secrete prin hotelurile din Galaţi oriprin casele prietenelor ei, plecate în vilegiatură prin ţările civilizate din Occident. Sigur că acele isprăviau fost necugetate, numai că madam voia să compenseze convieţuirea cu un bărbat atins de mirajullatexului analgezic extras din capsulele imature de Papaverum somnifer, ori din unele buruieni rare,culese în anumite anotimpuri, în faptul serii sau la miezul nopţii cum ar fi Lactuca virosa ori Salviadivinorum şi altele. De asemenea, se mai zvonea prin unele cercuri că Alecu Negoiescu, pe lângă acestnărav, mai era bântuit şi de acela al atragerii, prin vicleşug şi promisiuni, a copilelor de ţărani spre a leviola.

„Spune-mi unde ai fost în noaptea cu pricina,” insista avocatul tocmit de nevastă-sa, Ilinca,maestrul Abageru, un fel de celebritate locală despre care umbla vorba că îi avea la degetul cel mic pe



Eugen Ungureanu

Rectangle

21

toţi judecătorii, consilierii, procurorii şi grefierii. „Spune-mi şi te scot curat din tărăşenia asta. Doar atât– unde ai fost şi nimic mai mult.” Manoilă n-a mărturisit niciodată unde şi cu cine a fost în noapteacând fraţii, cumnaţii, verii şi tot neamul lui ţărănesc au jefuit şi au distrus ceea ce li s-a părut a fi unsimbol al împilării, prigonirii, persecuţiei şi nedreptăţilor de până atunci. Şi asta nu doar că el nu dădeadoi bani pe acea formă de revoltă care nu i-ar fi adus niciun câştig, nici că era hoţ de cai recunoscut înşapte ţinuturi, urmărit zadarnic de jandarmi, ci din motivul înţeles de avocat când a fost prea târziu şin-a mai avut ce face în apărarea clientului său. N-a mărturisit şi nici n-a aşteptat ca ea să intre pe uşasălii de judecată precum oricine ar fi vrut şi ar fi avut răgazul să asiste la osândirea lui pentru fapte pecare nu avea cum să le săvârşească de vreme ce din probele aflate la dosar nu rezulta cu certitudine căinculpatul fusese prezent la locul cu pricina în momentul respectiv. Şi tocmai această chestiune ar fifost ca o mină de aur pentru maestrul Abageru care perora dezlănţuit, cerând Ministerului Public săfacă dovada indubitabilă şi de necontestat că inculpatul ... însă, tocmai atunci, Manoilă, intempestiv şineinspirat, după opinia apărătorului, a recunoscut învinuirea şi curtea s-a retras pentru a delibera şipronunţa pedeapsa de douăzeci de ani temniţă grea, de unde nimeni nu a ieşit niciodată, iar el nu-şi vamai vedea familia – nevasta şi unicul copil, Neculai M. Hristache (iniţiala M. îi insufla un fel desperanţă nelămurită chiar şi în acele împrejurări) şi cu atât mai puţin pe doamna Janin pe care mai multa respectat-o decât a iubit-o. Supărarea maestrului era că ratase poate cea mai bună ocazie de adezvălui putreziciunea, ipocrizia, josnicia, pizma, înşelăciunea, răutatea şi crima lumii în care suntemsiliţi a vieţui.

Cum pe atunci oamenii nu ştiau la fel de multe ca în zilele noastre, Ilinca, considerată dejavăduvă, întrucât erau prea puţine temeiuri de a se crede că Manoilă mai era încă în viaţă, a mers lacurtea domnului Alecu Negoescu, rugându-l să-i facă un rost fiului ei, Neculai, împlinise de curândcincisprezece ani şi putea să muncească spre a-şi asigura traiul de zi cu zi. Boierul, în halat lung pânăla călcâie, pufăind un trabuc adus tocmai de la Havana, înmuiat în coniac Hennessy VS, a privit absentîn direcţia tânărului din faţa sa şi a zis că era cum nu se putea mai potrivit pentru slujba de grăjdar, adicăsă aibă grijă de lipiţanul doamnei Janin cât timp dumneaei era plecată pe la castelele de pe valea Loarei.În consecinţă, Neculai s-a înfiinţat la staulele Negoescului şi, precum Hercule în grajdurile lui Augias ...Dar asta era soarta oricărui ţăran căruia nu-i treceau prin cap tot felul de bazaconii cum se întâmplasecu taică-su şi poate cu neamurile împuşcate de soldaţii Regimentului de Roşiori pe caldarâmul Galaţilor,doar pentru că n-ar mai fi vrut să fie grăjdari, argaţi şi, în general, slugi pe la alţii mai norocoşi.

Neculai însă n-avea nimic din firea năvalnică a lui Manoilă, era harnic, ascultător şi supus, aşaîncât, când a împlinit 21 de ani, boierul l-a însurat cu Tudoria, fata bucătăresei, mai mare cu patru anidecât el, cam urâţică, dar mamă-sa, Ilinca, i-a dat ghes să o ia, întrucât avea o vacă, un juncan şi zeceoi. Şi tot boierul l-a luat cu el drept ordonanţă când a plecat pe front la Mărăşti, unde l-a împuşcat cumâna lui înainte ca locotenent-colonelul Alecu Negoescu să dezerteze la inamic. Acele amănunteînspăimântătoare şi dureroase, stabilite de o altă Curte Marţială, au fost aduse în sat la ei de învăţătorulCostin Arhire, lăsat la vatră cu gradul de sublocotenent în rezervă şi fără braţul stâng, fapt pentru carese considera norocos, întrucât putea să scrie cu creta la tablă, cu tocul în catalog, prin condici şi săfacă şi alte treburi la care cu mâna stângă i-ar fi fost mai greu.

De durere, Tudoria s-a stins ca o lumânare lăsând-o şi fără mamă pe Nastasia N. Hristache,fiica ei şi a lui Neculai, mort fără glorie pe front, ucis mişeleşte de propriul comandant. Apoi a fostrândul Ilincăi, doborâtă de tifos, molipsită în timp ce spăla şi călca efectele soldaţilor din Regimentul 11Dorobanţi „Siret.” Şi astfel, nepoata ei, fiica Tudoriei, a rămas cu totul orfană, în grija doamneiDenisa, nevasta învăţătorului invalid, înduioşată de mica făptură care, cu fiecare zi, vădea tot mai multetrăsături moştenite de la cel ce fusese cândva Manoilă, bunicul necunoscut, despre care nimeni nucutezase încă să-i povestească ceva, deoarece cu toţii ştiau că a fost osândit ca oricare hoţ de cai,pentru blestemăţii de neiertat pe toată faţa pământului. Iar când Nastasia a sfârşit clasa a patra, doamnaDenisa şi soţul ei, învăţătorul Costin Arhire, văzându-i sârguinţa şi râvna de a învăţa, au găsit decuviinţă să o trimită la Şcoala Normală ca să ajungă învăţătoare. În felul acesta, unii au văzut îndesfăşurarea lucrurilor o altă trăsătură a lui Manoilă prinzând contur în fetişcana isteaţă şi zglobie:hotărârea de a pune capăt servituţilor impuse de proprietatea asupra pământului, uneltelor, animalelor şia altora de acest fel, de care depindea atât de mult pe atunci traiul omului oricine ar fi fost el.

(Va urma)



Eugen Ungureanu

Rectangle


22

Gheorghe BACALBASA,După şedinţă revoluionarii, îmbătaţi de propria lor îndrăzneală, au mărşăluit către biroul comitetului de partid al spitalului,

l-au cucerit deschizând uşa cu cheia şi au inaugurat sediul FSN, tot un fel de partid dup ă mintea lor de atunci.L-au instalat în birou pe conducătorul democratic ales al mişcării de mase, au chiuit un timp a victorie şi constatând că

pe moment nu mai era nimic de făcut au plecat fiindcă erau salariaţi şi aveau treabă.În birou a rămas doctorul Preda.Stătea şi privea gânduros masa acoperită cu postav roşu, scaunele cu spătar înalt, vitrina cu operele Tovarăşului.Până mai ieri lucrurile erau clare.Acum se trezise preşedintele unui fantomatic comitet FSN, într-o ţară în care vremurile erau tulburi, nu era clar nici cine

o conduce şi nici încotro se îndreaptă.Poate că se grăbiseră.E adevărat profesorul Niculae I. Nicolae lipsea.Dar dacă în timp ce ei îl înfierau şi îl declarau ceauşist, el stătea la rând la televiziune ca să-şi exprime adeziunea la

Revoluţie?Dacă Niculae I.Nicolae era în cărţi?Şi dacă mâine avea să apară reprezentantul celor care preluaseră puterea să-i întrebe:- Cine v-a pus oameni buni? De unde a ţi auzit voi de FSN la nivel de institu ţie?Şi în timp ce în sufletul lui Horia Preda se strecura îndoiala şi era din ce în ce mai hotărât să renunţe, să se dea la o parte,

au răsunat bătăile acelea grăbite în uşă: Dom’Doctor, Dom’Doctor! Repede la televizor!Iar când a ajuns i-a văzut pe cei doi zăcând în ţăndări ca doi pui cărora li s-a luat gâtul.Cei care îl aleseseră, oamenii spitalului, stăteau laolaltă uşor jenaţi, uşor înfricoşaţi şi se holbau la imagine într-o tăcere

absolută.Atunci a primit Horia botezul puterii, a învăţat prima lecţie, a înţeles că cei doi trebuiseră să moară pentru că o revoluţie

adevărată porneşte cu uciderea foştilor conducători, că odată vărsat sângele bătrânilor nu mai era loc de întoarcere.Singurul drum era înainte. S-a ridicat, a coborât jos la dulapuri, şi-a luat hainele şi le-a plimbat ostentativ, trimfător, la

vedere, pe culoarele spitalului către noua sa casă, fostul cabinet al partidului. Aşa, ca să se ştie. La televizor se cânta imnul celnou, semn că Televiziunea Română Liberă îşi încheiase programul. Deşteaptă-te, române se auzea la televizor iar românii sepregăteau de culcare. Încet, încet, o nouă noapte pogora asupra Bucureştiului. Absenţa din spital a directorului general NiculaeI. Nicolae se datora unui motiv cât se poate de simplu. Directorul încercase să-şi pună maşina la adăpost.

În principiu, Niculae nu avea de ce să se teamă.Locuia la bloc, i se repartizaseră şi lui prin Centrul Universitar patru camere pe calea Moşilor şi avea ca tot românul o

Dacia pe care o ţinea în faţa casei.Numai că, şi aici începea problema, Dacia avea număr mic, trei cifre pe plăcuţa de înmatriculare şi era neagră.Număr mic aveau nomenclaturiştii iar negru nu pupa oricine, negru era o culoare rezervată.Numai el ştia cât s-a mai canonit şi cât a trebuit să se căciulească ca să obţină însemnele, să se simtă şi el om, să i se spună

şi lui să trăiţi, să ducă mâna respectuos la chipiu miliţianul dacă îndrăznea cumva să-l oprească în trafic.Iar acum, lucrurile se întorceau împotrivă, mulţimea întărâtată vâna numere mici, se învârtoşa asupra lor şi risca să se

trezească cu parbrizul spart, capota îndoită sau chiar, doamne fereşte, să i se dea foc automobilului.Aşa că s-a hotărât să pună maşina la adăpost, s-o ducă la el în Comună, la Mereşti, nu era departe de Capitală, s-o ţină

acolo până s-or mai potoli lucrurile.La Mereşti era linişte, oamenii îşi vedeau de treabă ca şi cum nu se întâmplase nimic, până şi primarul rămăsese la locul

său, atâta doar la uşa primăriei atârna steag cu gaură, un steag din acelea cu stema decupată.La Mereşti, printre ai săi, a urmărit Niculae I. Nicolae execuţia dictatorilor.Oamenii priveau în tăcere, nu spuneau nici da, nici ba.Mergea vorba că se desface CAP-ul şi se va împărţi pământul.Nicolae a rămas îndelung în faţa televizorului încercând să desluşească ce se întâmpla şi cum vor schimba viaţa lui

evenimentele care se derulau pe ecran.Până la urmă a crezut că se dumireşte.Iliescu, Bârlădeanu...Tot la fel o să fie, şi-a spus, un comunism fără Partid şi fără ceauşescu.Nu avea de ce să se teamă.S-a întors în capitală cu prima rată, rata din zori cu care se ducea lumea la muncă.Solid, negricios, cu pomeţii laţi şi basca înfundată adânc peste ochi, nu se deosebea cu nimic de ceilalţi, consătenii lui care

moţăiau în maşină.Un navetist mergând mergând la oraş să câştige pâinea sa zilnică.În Bucureşti nu se mai trăgea.Teroriştii dispăruseră la fel de misterios după cum apăruseră.



Eugen Ungureanu

Rectangle

23

Prima zi de muncă postrevoluţionară a început prost pentru Niculae I. Nicolae.Acum, că nu se mai putea folosi de maşină, a fost nevoit să plece la serviciu cu tramvaiul.Era înghesuială, plin de ţigani şi mirosea a blană de câine plouat.În spital era linişte.Ca în fiecare dimineaţă infirmierele aranjau în oficiu masa bolnavilor, asistentele se agitau în saloane, împingeau cărucioarele

încărcate cu cutii nichelate, aranjau foile de observaţie, pregăteau vizita.Zgomotele acelea de trezire la viaţă îi erau familiare.Sunau ca o melodie, îi aduceau pacea în suflet.Nimic din ce se petrecea aici nu amintea de evenimentele sângeroase ale ultimelor zile, până şi ecoul lor părea să fie absorbit

de rutina zilnică a spitalului.- Lovitură de stat, murmură pentru sine profesorul.Ne-a fost dat s-o trăim şi pe asta.Străbătea coridoarele lungi, oamenii îi dădeau bineţe şi el le răspundea binevoitor la salut.Apo i-a văzut strânşi ciorchine în faţa direcţiei.Nu mulţi. Să fi fost şase, şapte: Horia Preda, doctorul Dumitrescu, un mecanic din curte, câteva infirmiere şi asistenta şefă

Mariana Cotoi.I-a văzut şi a înţeles că pentru el erau adunaţi, că ăştia pe el îl aşteaptă.Profesorul s-a îndreptat către Dumitrescu pentru că Dumitrescu îi era dator, îl primise în clinică după ieşirea acestuia din

penitenciar unde ispăşise o condamnare pentru întrerupere ilegală de sarcină.Îl primise pe răspunderea sa pentru că era medic bun şi pentru că e bine să ai pe aproape un om care să-ţi fie îndatorat şi

pe care să-l ai la mână.Aşa că profesorul pe el l-a ales, s-a îndreptat către el.- Ce-i, Dumitrescule?Dumitrescu se lăsa de pe un picior pe altul, se scărpina în cap şi nu prea ştia cum să înceapă:- Apăi, Dom’ Profesor...A intervenit Mariana Cotoi aspru, imperativ:- Noi...- Care noi?, a întrebat sec Profesorul.- Noul comitet FSN al spitalului. N-aveţi de unde şti dumneavoastră.Mariana sublinia vulnerabilitatea profesorului. Lipsise din spital în zilele fierbin ţi ale Revoluţiei.- Sediul nostru, adăugă cu un soi de bucurie răutăcioasă, e în fostul birou PCR.- Bine, a răspuns conciliant Niculae I. Nicolae. Am să fiu la dumneavoastră într-o jumătate de oră.Profesorul dădea clar de înţeles că recunoaşte puterea politică nou instalată, ba mai mult, că era dispus să negocieze.Pe coridor începeau să se adune salariaţii spitalului.Stăteau şi urmăreau cu ochiul atent confruntarea dintre cei doi poli de putere.- Ba nu, discutăm aici, interveni Mariana şi profesorul realiză că cu ea avea de dat lupta, Dumitrescu îi era îndatorat, avea

şi el omul lui iar ceilalţi, nu dădeau semne că ar fi dornici să se bage.- Tovarăşa Cotoi, începu Niculae cu un aer de autoritate, dar nu reu şi să-şi ducă vorba pentru că asistenta şefă îi aruncă,

rece, cu ură:- Tovarăşă-i mă-ta! S-a terminat cu tovărăşia.Profesorul încremeni, nu atât datorită obrăzniciei ci pentru faptul că mama lui era moartă; Mariana Cotoi, care îi mai ajuta

să facă menajul în casă, ştia foarte bine lucrul acesta că doar făcuse cu mâna ei coliva la înmormântare.O să te ţin minte, gândi Niculae, dar lăsă măgăria să curgă, important era să-şi menţină calmul, nu se lăsa el provocat după

cum urmăreau ăştia.Hotărî să le facă pe plac şi deschise larg uşa direcţiei.În momentul următor înlemniră cu toţii.Deasupra biroului directorial atârna Împuşcatul, atârna, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, tabloul oficial al Tovarăşului.

Tovarăşul le zâmbea larg, avea părul uşor ondulat şi i se vedeau amândouă urechile.Crucea mamii ei de maşină, îi trecu fulgerător prin minte directorului. Uitase, cum de putuse să uite...- Îl dau jos imediat.- Noi l-am dat jos, îl corectă băţos Mariana, trase un scaun, se descălţă şi ridicată pe vârfuri se apucă să coboare tabloul. I

se vedeau chiloţii roz, groşi, cu dunguliţă. După ce Tovarăşul a fost coborât, în încăpere s-a înstăpânit tăcerea. Era clar căMariana se epuizase, nu mai ştia ce era de făcut mai departe.

Ceilalţi tăceau şi ei intimidaţi de autoritatea încă prezentă a profesorului.Şi atunci şi-a dat seama doctorul Preda că tăcerea asta prelungită poate să-i piardă, că celălalt nu era încă răpus şi dacă nu

se făcea ceva repede, situaţia risca să scape de sub control.- Ia să ne spună nouă Niculae I. Nicolae ce ştie dânsul despre promovarea conceptului alimentaţiei raţionale în baza căruia

au fost înfometaţi oamenii?Preda avea vocea gravă, puternică, îndurerată şi acuzatoare în acelaşi timp.Profesorul se pregătea să răspundă că ei erau Institut de Chirurgie, că nu avea nicio tangenţă cu problemele de nutriţie, dar

celălalt nu i-a lăsat timp şi a lansat o nouă acuzaţie.- Să ne spună Niculae I. Nicolae despre miile de femei decedate în maternităţi cu avort.Mai departe nu se mai auzi decât urletul profund, neomenesc, al doctorului Dumitrescu, un urlet ca la facerea

lumii.Dumitrescu urla:- Am făcut puşcărie politică!Treaba cu avorturile îl atinsese la coarda sensibilă, durerile ascunse năvăleau afară necontrolat şi năvalnic, tensiunile

acumulate în ultimile zile îl făcuseră să se piardă cu firea, să o ia razna.



Eugen Ungureanu

Rectangle


24

poveste despre demoni & prima dată

//////o mână caldă ca sângele se plimbă pe masăîn întunericcaut cutia cu pastile mi se lipesc mâinile delemnul mucegăit

1 pastilă2 pastile3 pastileş.a.m.d. până la ultima

gânduri unul după altul îmi trec prin minte într-o goană care nuse termină:acum aşează-testai pe marginea patului desfă-i nasturii bărbatului scoate-ţi bluzascoate-i cămaşa scoate-ţi şi sutienul linişte :se spune că dacă iei multe pastile, moribărbatul plânge bărbatul se îmbracă bărbatul moare şi plângep-l-â-n-g-e ăsta va fi ultimul cuvânt pe care îl vei auzi înainte de moarte

asta e ultima dată înainte de moarte -prima dată a fost dureros ţi-ai murdărit haineleşi ai plâns apoi ai fost fericită apoi din nou ai plânsacumstai întinsă pe pat şi cauţi un punct pe tavanasupra căruia te poţi concentra în timp ce bărbatulare grijă de lucrurile exterioare

înainte de moarteresimţi gustul tuturor pastilelor pe care le-ai luatvreodatăpielea bărbatului ţine loc de cerpatul se strânge şi acum îl poţi chiar mâncauşor-uşor intră tot în burta ta

////////////////////

trăieşti în organele bărbatului tău.

ma-ma, ma-ma, ma-ma

deschid ochii pentru prima datăca după un somn lungîţi număr vertebrele îţi privesc mâinile

ridic mecanic mâna fac un semn în aere târziu şi tu îmi spui că nu se facemai cald.

privimnu spre acelaşi cer

văd câţiva oameni adunaţi în jurulunui iluzionist2 copii gemeni vorbesc despre naşteredespre desprindere şi întoarcerea în pântec2 fetiţe vor îngheţată

mi se îndoaie stomaculburta mi se strânge de frică de strigăt demoartenu mai aud nimicscâncetele mamei din camera de lângăumplu aerulsângele îmi curge pe urechi şi mi se încheagăpe piele.

te rog,



Eugen Ungureanu

Rectangle

25

iar mirosul morţii se diminuează

în stânga e o funieîn dreapta o alta.

poţi să bei din acelaşi pahar cu minepoţi să cânţi în acelaşi timp cu minepoţi să faci mă iei de mână în fiecare searăpoţi să plângi cu minepoţi să omori cu mine

oricum nu ar fi vreo diferenţăîntre noicăci dumnezeu e mareşi ne iartă pe toţi.

mă cuibăresc în tine ca într-un pântec

(fragment)

îmi plimb degetele peste coastele marieilumina cade undeva sub sâniîntr-un unghi puţin alungitmariaascultă-mă te rog ascultă-mă te rog ascultă-mă terog ascultă-mă te rog______________________________________________________________________________trebuie să ai 20 ani pentru a-ţi tăia veneletrebuie să ai 20 ani pentru a-ţi începe viaţasexualătrebuie să ai 20 ani pentru a avea schizofrenietrebuie să ai 20 ani pentru a ţine pe cineva înspate38 grade+pe măsură ce temperatura creşteşi oasele mele se dilatăunele mai mult altele mai puţinmariaadună-mi oasele şi pune-le în faţa unui câine – elva şti ce trebuie să facă -40 grade+se aşează praful peste tălpile melemariapregăteşte o farfurie mare de supă şi dă-mi să omănâncmi-e foamesunt un animal. mi-e foame mi-e foame mi-efoame mi-e foame e t c ._______________ maria îmi aduci şi niştepâine? ____________________42 grade +plămânii mei cedează.....

mai treci pe la mama.

& the sex & the drugs & the complications

îţi număr degetele.una câte una păstrează cuvintecare aduc după ele un lung şir de gândurinegre

/ simt o răceală în mine o atingere pe coapse untremuratlucruri care nu spun nimic /

e pauza pe care o faci între cuvintemomentul dinaintea următoruluisunt secundele astea care prezic o explozieîn mine în noisunt cu tine în camera mea şi încerc să nu îţi spun cumfiecareatingere e ca o agonie care se agaţă de infinit

//pauză de atingerepauză de strigătpauză de moarte//

în camera de lângă aud pe cineva vorbindnu e mama nici tatasunt 4 bărbaţi care poartă pe umeri2 cutii.

cântec despre lumină

într-un fel e firescam adunat toate pauzele într-o cutieşi le-am păstratpentru ce urmează.

nu e în regulă să vorbeşti despre moartedimineaţacând copiii se spală se îmbracă pleacăla şcoală

dar

pe de altă parte trebuiedoar să aştepţi până se dilată lumina -după câteva de zileoamenii dau steagurile josiar poarta se închidemama scoate florile afară



Eugen Ungureanu

Rectangle


26

Rom

ânii

liter

are

...sau PSALMII lui Grigore ŞERBAN

Trăim timpuri unde conceptele religioase sunt mai mult risipite prin cărţi religioase decâtîn sufletele oamenilor. Într-un context al sentimentului de evlavie sunt poeziile lui GrigoreŞerban. Autorul preferă Psalmul oricărei altei specii. Este un psalm de mulţumire, în care

simţim şi regrete, întrevedem pioşenie şi evlavie:

Doamne,Ajută-mă să dau lumii ce am:Iubire, onoare, adevăr,Omenie, demnitate, bunătate –Aceste, Doamne, pios îi cer. (Psalm)

Autorul, în faţa Divinităţii, trăieşte clipe intense.Credinţa îi oferă autorului o posibilitate de a dialoga cuDumnezeu. Aceasta fiind un îndemn pentru fiecare

cititor. Poezia ne dezleagă sufletele de cotidianul care ne concentrează la alte lucrurinesemnificative. De câte ori utilizăm timpul fără pricepere, iubirea din noi rămâne undevaascunsă. Preferăm să fim puternici, dar fără bunătate. Ne irosim darul lui Dumnezeu. PoetulGrigore Şerban, în volumele sale Cuvinte de dor (1998, Chişinău: Reclama), Cuvinte şidor (2002, Chişinău: Epigraf), Cuvinte cu dor (2003, Chişinău: Sorocovici Iulian), Altreilea pol (2004, Chişinău: Continental), Ecouri în inimă (2005, Chişinău: Continental),Stări (2007, Chişinău: Continental), De dor şi pentru suflet (2007, Chişinău: Continental),Patru cai (2010, Chişinău: Continental), A opta zi (2013, Chişinău: Iulian), fiind şi profesorde limbă şi literatură română, ne invită la o lecţie a sufletului atât de necesar fiecăruia.

Victoria Fonari

PSALMGrigore ŞERBAN

Doamne,M-ai aruncat un fir de nisipÎn lumea asta păcătoasă,Dar mi-ai găsit aidoma chipŞi viaţa mi-ai făcut-o frumoasă.

Doamne,Curgător, mi s-a trece soarta,

Credeam că nu voi avea rădăcină,Dar, oricât de crudă ar fi seminţaDin lumină se naşte lumină.

Doamne,Gândul de păcat mi l-ai iertat,Împletindu-l cu anii copiilor noştriCa din imaculat etern să cadă în păcatŞi tot ce-i tină să urce în aştri.



Eugen Ungureanu

Rectangle

27

PSALM

Spune, Doamne, ce să facŞi azi, ş mâine, şi-ntotdeauna –Prea multe dureri desfacşi le împart cu lumea.

Spune, Doamne, cui să cred:Mie, ţie, orişicui –Tot mai des adevărul pierdŞi nu dau de urma lui.

Spune, Doamne, unde să plec –Drumul nu ştiu unde duce –Vise multe vin şi trec,Dar stau mereu la răscruce.

Spune, Doamne, câte să-ndur:Incertitudini şi umilinţă –M-am săturat până-n gât şi-ţi jur:Irump din suferinţă.

AM PUTERI

Doamne, iartă-mă că-ţi zic:Am puteri să le fac pe toate:Globul infinitului să-l ridic,Cu zâmbet să trec peste moarte.

Dacă trebuie – pot face orice –Pune-mă la încercare –Şi sângele îmi urc pe cruce,Şi inima-mi deschid cît o zare...

PSALM

Ştiu a mă naşte din nouChiar dacă aş fi strivit –Dumnezeu mi-a miluitViaţă înmiit.

Pot renaşte din durere, fum,Din ocară pur ţâşnesc -Domnului îi crescPsalm îngeresc.

Mă înalţ din scrum şi glod,Din praf adevăr culeg –Milostivului în spicRuga i-o ridic.

PSALM

Îmi pui în faţă, Doamne, lumină şi întuneric,Bine şi rău, ură şi dragoste, război şi pace,Şi apoi, cântărindu-mi nisipul din ornic,Îmi balansezi totul cu ce pot face.

Şi încerc să culeg lumină, bine, dragoste şi pace,Să le strâng la un loc şi peste tot să le arunc,Dar, Doamne, nu ştiu cum şi de ce se face:Rădăcinile lor mă duc spre Mântuitorul prunc.

Şi, totuşi, ele există: lumina, binele, dragostea,pacea,Atâta timp cât există: întunericul, răul, ura, războiul.Armonia sacră va fi numai atuncea,Când lumea, Doamne, îşi va făuri ea însăşi raiul.

Mântuirea nu poate să vină într-o lume blestemată,Iertarea lumii va veni când lumea va fi bună,Dar, până atunci, Doamne, rugăm de ne iartăŞi pentru pâinea cea de toate zilele – pe toţi neadună.



Eugen Ungureanu

Rectangle


28

Recent, la Editura ARC a apărut Antologia de proză cehă contemporană „Coama leului pe pernă”,susţinută financiar de Ambasada Republicii Cehe în Republica Moldova în parteneriat cu UniuneaScriitorilor din Moldova. Traducerea şi selecţia textelor au fost realizate de Helliana Ianculescu şi LidiaNašincová.

Biografia succintă trasează interesele scriitorilor Emil Hakl, Markéta Hejkalová, MagdalenaWagnerová, Jirří Hajíček, Radka Denemarková, care activează la posturile de radio, televiziune, în teatru,

presă. Titlurile cărţilor, revela ţia de rudenie,peregrinările determinate de studii sau de refugiu,constituie o apropiere dintre autori şi cititori. Biografiae selectată abil pentru a apropia oamenii spa ţial,conceptual, temporal. Or, în unele evenimente seîntrevăd şi cititorii din România, care mai ţin minteepoca restricţiilor, a cenzurii, a interdicţiei, a sărăciei,a revoltelor şi a aspiraţiilor spre libertate.

Această carte a apărut în viaţa mea exact în anulcând am fost invitată de Libuše Valentová, Facultateade Litere, Universitatea Carolină, Praga, la ColocviulInternaţional de Studii Româneşti din Cehia şiSlovacia „Ficţiune şi non-ficţiune în literatură” (23octombrie 2013). Praga mi s-a deschis şi graţie acestorautori. Miloš Urban intensifică contradicţiile acestuioraş prin valorificarea a două optici: scriitorul T. şicititoarea J.: „Şi eu sunt o observatoare, la fel ca tine.Diferit este numai modul în care privim ora şul – şi cevedem – ce vrem să vedem şi ce nu. Iubesc Praga şiatunci ce pot să fac? Chiar dacă este respingătoare.Pur şi simplu, văd frumuseţea ei la fel ca tine, doar cătu nu vrei să o vezi. Îţi alegi doar aspectele urâte”.Sigur că Praga nu e Chişinău, dar aceste cuvintele-am acceptat de parcă erau despre oraşul meu. Nicivorbă, nu pot fi comparate aceste două oraşe, daremoţia pe care mi-a transmis-o cu atâta măiestrieautorul, mediată de Helliana Ianculescu, m-a apropiatmult emotiv. Sentimentul are argumente şi misterulpoate fi reflectat. Şi atunci am trăit confortul disconforta faptului cum e receptat oraşul meu de străini şi de

locuitori. Scriitorii din antologie simt Praga ca un spirit atotcunosc ător, personajele nu ştiu decât segmentedin biografia sa. Astfel apare Praga în viziunea lui Roman Ráz, Ji ří Kratochvíl şi Vratislav Maňák.Probabil şi locuitorii din Galaţi simt această frumoasă emoţie de admiraţie pentru oraşul său. Un argumentar fi selecţia de citate din cărţile poştale din seria „Galaţi – oraşul scrie, oraşul citeşte”, ce aveauinscripţia „Suflet către Suflet!”

O intersecţie a timpurilor, tăiată cu foarfeca amintirilor, e revelată de Nataša Reimanová prin melodiace se aude de sub clapele pianului „Bösendorfer & Weinbach”. Datorit ă acestor simboluri, valorificateconcentrat de autoare, care şi prin intermediul traducerii Lidiei Našincová, fiindu-i extrem derecunoscătoare pentru selectarea acestui text, am trăit tragismul eroinelor. Literele au început să cântepe partiturile paginilor în proză, lacrimile de suferinţe de a alege între artă şi necesitatea machiavelică:„Datoriile creşteau, bărbatul meu nu se mai uita strâmb la „Weinbach”, ci îl pip ăia pur şi simplu, cum faceţopârlanul cu vitele la târg. Mi-am sugerat că trebuie să accept vânzarea şi am zis „da” cu ochii închişi”.Atmosfera tragică între două instrumente muzicale, între studiul fiicei şi plăcerea bunicii, între înălţareamierlei şi amploarea spaţiului, între amintire şi moarte, clapele de pian şi clapele de tapat apasă îndialogul generaţiilor, prin repetiţii de situaţii, prin ecourile timpurilor.

Oprindu-mă în faţa orologiului am încercat să savurez segmentele propriei biografii înserate însemnele zodiacale din rama ceasornicului. Şi, brusc, ora exactă începe un spectacol vizual şi sonor. Adoua zi dna Lidia Našincová mi-a povestit legenda arhitectului-ceasornicar, ilustrului inginer care a fost



Eugen Ungureanu

Rectangle

29

„răsplătit” prin orbire. Maestrul nu a rămas dator. A lăsat orăşenii pentru 80 de ani fără aceastădinamică până a apărut un alt ceasornicar care a putut repara dispozitivul. Referin ţele mele se împletescşi cu imaginile care apar în proza lui Jáchym Topol: „Printre mul ţimile de oameni veniţi din toată lumea,care se plimbă pe străzile de aici şi se înghesuie în micile pieţe, se mai târăsc ici şi acolo ultimii locuitoribătrâni din Malá Strana. Aceşti disidenţi murdari din lumea lui Huxley, Sărăciei şi bătrâneţii, suntîmbrăcaţi îngrozitor. Este de mirare că unii dintre ei sunt încă în viaţă. Şi turiştii îi fotografiază, la felcum fotografiază statueta care reprezintă moartea de la Orologiul Staré Město”. Corespondenţadintre edificii şi locuitori reliefează problema de comercializare a istoriei, dolean ţa care insistă ladiminuarea spaţiului locativ al celor cărora, de fapt, Praga le apar ţine. Contextul cehului în asamblareaturistică se impune în mai multe texte.

După revenirea mea din Praga sunt câteva luni. Dar mai p ăstrez în buzunarul paltonului ocoroană, monedă care luminează prin figura leului semeţ, ridicat în două picioare. „Coama leului pepernă” vine într-o antiteză cu emblema de pe monedă. Moneda e o siglă, depăşeşte timpul, imagineanu poate îmbătrâni, spre deosebire de personajul lui Jáchym Topol: „Trupul care a reu şit săsupravieţuiască printre ruinile îngheţate şi ascunzătorile din pădure zace acum ghemuit sub pături.Unde are mâinile? Aha, este legat. Acum a mai rămas din el doar un cap mare pe pernă. Un cap cu ocoamă de leu, cu fire de păr cărunte şi murdare”. Îmbătrânirea leului înserează schimbarea conceptelor,neacceptarea adaptării, concomitent sugerează şi tronarea altui leu.

Boemul valorificat în spaţiul praghez determină armonie, convieţuire a diferitor concepte estetice.Esteticul e valorificat din perspectiva alegerii pe care i-o ofer ă Jiří Kratcvíl personajului narator, iar

Michal Ajvaz distinge esteticul din opticanimicului.

La un „compendium” de jurnal artistic„Europeana. O istorie succintă a secoluluial douăzecilea” cu vagoanele de tramvai seînhamă prozatorul Patrik Ouředník. Într-ocheie sarcastică cu tente succinte de revistă,cu recuzita titlurilor fixate lateral, suntsincopate doctrine politice, artistice,psihologice, economice etc. – e un joc alpercepţiei. Cititorul nu are decât să savurezecolajul ingenios care în ra ţiunea ironicădescletă masca grupurilor şi scoate înevidenţă o identitate curioasă a secolului alXX-lea. Şi atunci din mistere rămân doarintrigi. E un fragment, dar şi în acest parspro toto cititorii simt ratingul epocii, săîncercăm să completăm, fără obsesii,viziunile timpului nostru în raport cu cel

precedent.

Proza selectată balansează de la magie spre desacralizare. Filonul ales e propriu mai multorscriitori. Aspectul misterios e determinat de dolean ţele personajului din textul lui Petr Šabach, darîmprejurările materializează dorinţa într-un mod neadecvat, provocând situa ţii în care apar perspectiveironice, sarcastice: „De Crăciun copiii ar trebui să stea cât mai departe de adulţi. Deşi vorbesc defapte bune, dar vorbesc, iar dacă îi credeţi, dacă faceţi o faptă bună, atunci nu o apreciază şi până laurmă tot voi rămâneţi părăsiţi şi fără un sfanţ. Aşa că uneori n-aveţi încotro decât să vă luaţi dupăregulile lumii interlope din simplul motiv că trebuie să supravieţuiţi, deşi în fond sunteţi exact ceea cepăreţi – adică o fetiţă atât de cuminte, că alta la fel ar trebui să căutaţi cu lumânarea”.

Labirinturile interioare în convenţiile de a nu întreba, de a aştepta ceva din afară, din a inventalumea, nu sunt subestimate în secolul globalizării. Ambiguitatea uneori e proprie reac ţiei sociale,politice, economice.

Victoria FONARI,

poet şi critic literar,

dr.conf., Universitatea de Stat din Moldova

Victoria Fonari, Daniela Gîtman, Ambasador extraordinar şiplenipotenţiar în Republica Cehă, traducătoarea Lidia Nasincova



Eugen Ungureanu

Rectangle


Edgar Cayce

30

Aceste notaţii selective fac referinţă la o Antologie a Grupului de la Durău, volum apărut în 2012 la EdituraTimpul din Iaşi (editor Cassian Maria Spiridon, prefaţator Mircea A.Diaconu). Aflăm că: ”NaştereaGrupului se pierde, cum ar spune junimiştii, în negura istoriei, totuşi, in nuce, s-a produs în iarna lui1992-1993, la o cabană din Durău şi s-a stabilizat, într-o primă formulă, între 1995-2000-perioadă în cares-au publicat şi „Caietele de la Dunăre”) în total şase numere”.Din grup făceau parte Adrian Alui Gheorghe, Gellu Dorian, Radu Florescu, Doina Popa, Nicolae Sava,Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu. După aproape două decenii, au rămas cinci poeţi „părăsiţi pecăi şi în direcţii proprii”. Aşadar:

Adrian Alui Gheorghe (n.6 iulie 1958)

„Reconfirmă natura sa structural romantică, chit că e vorba de un romantism trecut prin cultur ă” (NicolaeManolescu). Un autoportret în mişcare:- „Sunt gol ca o pictură chinezească într-un ziar de provincie”- „Aş fi vrut ca toate cuvintele să asculte de mine/Acum ascult de toate cuvintele”- „Cuvântul este măsura/ Calculezi vezi de câte ori încape via ţa ta/ în viaţa celui de alături,/ rămâipe gânduri”- „Sunt rana din vârful săgeţii”- „Dumnezeu face toate lucrurile frumoase, poe ţii vin doar şi prin semnătura hoţeşte/fac trafic cuimagini furate din grădinile raiului/ pe care când le atingi se transformă în pulberi de cuvinte”.

Gellu Dorian (n.13 oct.1953)

”L-am cunoscut la Balcic. A luat atunci un premiu important de poezie. I-am apreciat scrisul obsesiv,născut din pasiuni devastatoare, stinse însă, şi conştiinţa sa morală, neiertătoare şi purtată ca pe unstindard la vedere” (Tzvetan Teodorov). Miza sa r ămâne un fel de viaţă neliniştită, acolo...- ”unde nimeni nu caută loc de adăpost/ numai tu te scuzi acolo nimeni nu te găseşte/ doar iarnascrie peste mâinile tale cerul/ ca un stângaci peste coala neagr ă zorii de mâine”.- ”cele ce vin fac să se vadă prin ochii mei milioane de ochi/care stau după fereastra prin careprivesc”- ”peste toate acestea peste toate celelalte/ va veni şi odihna/ ce ispăşire va fi”- „Dumnezeu mă aruncă din cer pe pământ”- „Toată viaţa mea de până acum a copiat viaţa mea de aici înainte”.

Radu Florescu (n.14 iunie 1961)

„Poezia lui este una a materiei, a pământului şi apelor, a vegetaţiei excesive care poartă emblemaputrefacţiei. De aici abundenţa negrului, culoarea care îi luminează drumul poetic”. Un sine al risipirii înangoasa perpetuată a agoniei, în care citeşte „sigiliul unei lumi al cărei principiu întemeietor este moartea.Lirică aproape senzorială, cu trăirea singurătăţii „dusă uneori până la un misticism primar”(MirceaA.Diaconu):- „moartea e un vis enorm pe care nu-l spui nimănui”.- „trăiam în alergare cu gândurile/mereu în altă parte/ îmi aminteam trupul cald al pământului/ cumpulsează în lumina crudă a dimineţii./ urmau zile şi nopţi fără memorie/ cu o uşă care se deschidea înneant…/eram singur şi mă îndreptam spre viitor/ cu ochii cu inima cu sufletul într-o anumit ă dezordine”.Oameni şi peisaje într-un negru transparent. Obosit după lungul drum spre un ţărm de înnoptare, poetulsfârşeşte levitând sub un cer în teritorii vecine cu moartea. Nu va şti niciodată dacă a învins. Îşiimaginează doar că a naufragiat în propria viaţă, purtând în suflet „o mare şi nesfârşită tristeţe”



Eugen Ungureanu

Rectangle

31

Nicolae Sava (n.23 oct.1950)

„Îşi publică atât de puţin poemele, încât prezenţa sa e mai degrabă o amintire…La drept vorbind, cunoscpuţini poeţi care ca el să se fi pus atât de devotat în slujba poeziei căreia nu-i cere nimic în schimb. Cudiscreţie şi-a mutat biografia, în confesiuni poematice ale înstrăinării. Poeme despre celălalt, despreDumnezeu, despre propria-i umbră sau despre sinele unui „muncitor stelar”. Departe de capcanelenarcisismului poetul slujeşte poezia cu ardoarea cu care îşi mortifică fiinţa concretă”:- „Dacă aş cunoaşte unde sînt eu şi unde nu mă găsesc/ m-aş întrupa cu siguranţă într-un bărbatadevărat, întreg şi comod/ comod ca o metaforă în carenu mai încape nici un alt sens”.- „din când în când e nevoie de făcut curăţeniegenerală în suflet/ chiar dacă răvăşim totul”- „golful disperării se iveşte atunci când clachezi/şi nimeni nu-ţi mai întinde nici măcar o privire”- „umbra mea frumoasă şi clară/ suficientă pentrua acoperi toate nimicniciile mele/ şi-a făcut datoria”

Vasile Tudor (n.21 noiembrie 1955)

„O surpriză poezia sa. N-a fost citit de nimeni decât demine. Criticii serioşi nu citesc cărţi de debut. Din dosare mai vechi, poate şi din sertare mai noi, poetulscoate la lumină, iată, trei grupaje complementare, fiecare cu propria-i identitate de limbaj, de fiin ţă.Repetă, în cheie proprie, tonuri de lirica perioadei ’70-’80 (Nichita St ănescu) sau din Trakl, suficient delucid, încât să creadă că va provoca o pătrundere explozivă pe un teren unde ierarhiile se fac cuaproximaţie şi se păstrează din inerţie. Publică un volum („Pietre curgătoare” - 2011) din convingerea cănu trădează pe nimeni, înscenându-şi credibil tristeţea, construind mici ceremonialuri într-un vers în care(asociind metafore surprinzătoare) firescul spunerii nu dă sentimentul facilităţii” ( Mircea A.Diaconu).Din cele zece sonete (către vânt, către dragoste, către absenţă şi din celelalte, am reţinut o imaginearhetipală: „Mă risipesc în sine-mi schimbându-mă la faţă”. Din alte ronduri, de singurătate:- „cel singur îşi târăşte steaua/ într-un pustiu îndoliat”.- „timidă, peste ziduri mi-i umbra minutar”- „ inima mea e anticarul altor inimi/ gol pendulat pere ţilor străini”- „la masa mea stă Nimeni şi cinsteşte/ şi arde o ţigară şi câteodată cântă”- „inima mea însingurată/ aprig deschide trandafiri”- „fără timp e amestecul zilelor/ fără grai sunt cuvintele/ în spaţiul nimănui”

Cassian Maria Spiridon (n.9 aprilie 1950)

„Unde e graniţa dintre melancolia care ia chipul scepticismului ori al lingorii aduc ătoare de moarte şiasumarea în forţă a morţii, orgoliul enunţului direct care înseamnă cunoaşterea exactă a ipostazei pe carepoetul o consumă? Iată întrebarea care ar trebui să ipostazieze consecinţele temperamentului romantic al luiCassian Maria Spiridon care îşi forţează nostalgia să se transforme în revoltă. Poate că e mai importantfaptul, aparent colateral, al înscrierii sensibilităţii sale într-un repaus al austerităţii, identificabil în modelulantichităţii greceşti. Raportare asumată la momentul, sublim, arhetipal şi de ocolire a cotidianului,biograficului, derizoriului, identificându-şi imaginea pe fondul unui timp sustras devenirii” (MirceaA.Diaconu).- „În ziua în care m-am născut (dimineaţă la orele şase/era primăvara în toi)- ieşea din bisericăpreotul şi cânta „Hristos a înviat”/ liber m-am aflat în mâinile vie ţii/ pornind de la zero/ gâtuit de revoltă şisingur”.- „am scris un tratat despre moarte, despre esen ţă şi gol/ un întreg decalog al iubirii/ un eseu desprefrică …le-am ars/ cenuşa o beau/ dimineaţa şi seara ziua şi noaptea”.- „fără răgaz e zbuciumul clepsidrei/sînt ore când via ţa ca o sfredelire/ în inimă-şi deschide porţineînţelese”- „sufletul când ne lasă sînt îngrozitoare/ precum apocalipsa”

Nicolae Colceriu



Eugen Ungureanu

Rectangle


32

Volumul de proză „COSMIN”, Editura Proilavia, Brăila,2013, 360 de pagini, semnat de doamna Magdalena Iugulescu,reprezintă debutul editorial al „medicului cu multiple voca ţii...”,

venită la mal de Dunăre din Berzunţii de Bacău, „spaţiu mirific şi pitoresc pe colinele cunuci bătrâni şi viţă de vie ale Moldovei, locuri cu rezonanţe literare de la romanticul paşoptistVasile Alecsandri la simbolistul modern George Bacovia”, după precizările de pe „manşeta”copertei I ale prof. Eni Iorga, lectorul de carte.

Conceput ca „un jurnal de familie”, pe un calendar sentimental şi pe o cronologiealeatorie, volumul de proză „Cosmin” este un debut editorial convingător pe o temă, pe câtde frustrantă şi de strictă actualitate, pe atât de incitantă în planul generalizării şi al cuprinderiiumane. Cu evidente elemente de publicistică sau de editorial amplu ori de serie al unuicotidian de mare tiraj şi de verificată audienţă, cartea prozatoarei Magdalena Iugulescupromovează un tip de literatură epică, cu nuanţări de fapt divers, dar de dimensiuni socio-umane în regim de... avarie şi cu imprevizibile şi grave consecinţe, dacă politicul şiadministrativul, societatea în ansamblu, nu iau măsuri grabnice de ţinere în frâu şi de stoparea cauzelor care au provocat fenomenul.

Scriere de dimensiunile şi anvergura unui roman, cartea este structurată ca un jurnal,unul de... recesiune morală, cu datări stricte dar cu proiecţii temporale sau locale general-umane; o proză de o gravitate barocă în tonalităţi dramatice de impas social, de traumăindividuală şi de destin în derivă; o literatură cu caracteristici intimist-provocatoare, construităpe un portativ dualist, între fic ţiune bine temperată şi fapt de viaţă violent.

„Cosmin” este un strigăt disperat deturnat în metaforă, o „premieră” tematică înliteratura română actuală, deoarece soarta şi situaţia dramatică a multor copii din România,în egală măsură şi a părinţilor lor, sacrificaţi pe „altarul” integrării în Uniunea Europeană şial unei globalizări cu consecinţe imprevizibile şi pe termen lung, este pentru prima oarăsubiect de literatură beletristică, deşi faptul în sine s-a constituit în problemă naţională şia devenit obiectul percutant în presa scrisă şi audio-vizuală. Copiii români abandonaţi, copiicărora le-a fost furată copilăria, fără gestul tandru al mamei sau grija autoritară a tatălui,aceşti bastarzi fără voie, intră în viaţă cu traume pe termen lung şi cu consecinţe grave,imprevizibile, pentru că acest tip de experienţă socială n-a mai fost trăit de generaţii anterioare.

Notaţiile alarmante ale prozatoarei-medic vorbesc despre drama copiilor l ăsaţi deizbelişte, daţi în grija bunicilor sau chiar a unor străini, dar şi drama părinţilor plecaţi înEuropa, ca să câştige bani cu preţul unor umilinţe nemeritate.

„Jurnalul” Magdalenei Iugulescu este o carte-protest, o carte-semnal de alarm ă, ocarte despre copilărie în ipostaza ei cea mai nefericită, care nu mai are nimic din frumuseţeaşi idilicul miraj al „Ozanei cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul”, al cireşelor mătuşeiMăriuca, al pupezei din tei şi chiar al caprelor Irinucăi, din copilăria fericită a lui Nică al lui



Eugen Ungureanu

Rectangle

33

Ştefan a Petrei şi al Smarandei Creangă, părinţi săraci şi ei, dar care „nu şi-au luatlumea în cap” şi nu şi-au părăsit copiii.

Pe acest lait-motiv tematic, doamna doctor probează virtuale apetenţe depovestitor, un fin şi, uneori, ironic analist, dar cu o dragoste de oameni fără limită, careau făcut-o să-şi cenzureze atitudinea faţă de propriile decizii educaţionale, dintr-o severăşi responsabilă poziţie de rudă-autor al faptelor povestite, flagelându-şi conştiinţa dinconsiderente de „malpraxis” sentimental, fa ţă de sora sa şi faţă de fiul acesteia, sauunul de minimă morală. Cosmin, personajul principal, care a dat şi titlul cărţii, dupăalte câteva variante, este prototipul victimei perfecte, iar reac ţiile sale, aparent negative,condamnabile la prima vedere şi după norme... puritane, îl pun într-o lumină pozitivă şi-l protejează în ipostaza de model, de... antimodel simpatic, pentru că scriitoareaMagdalena Iugulescu povesteşte cu o detaşare mai mult mimată decât reală şi o facecu o delicateţe de mamă, dar şi de medic, care ştie graniţa dintre realitate şi sentimentuluman implicat.

Cum arătam mai sus, Jurnalul acesta are consistenţa unui roman psihologic,iar Diana, mama, plecată în Italia ca să îngrijească copiii altora, şi Cosmin, fiul părăsitîn ţară, sunt desenaţi pe partitura unor cazuri clinice de neadaptare şi cu reacţii pemăsură, victime ale unui altfel de malpraxis, social, politic, administrativ, provocat deincapacitatea unei societăţi de a-şi gestiona potenţialul uman.

Toată cartea, linia sa melodic-narativă, este dominată de personalitatea în clocota personajului principal, Cosmin, în evolu ţia sa de la copilul... rebel, care refuză săcomunice cu mătuşa sa, până la adolescentul responsabil, maturizat, care mul ţumeştediscret, respectuos şi recunoscător nesuferitei PEM, din vremea când el se simţeapărăsit nedrept, şi de mamă, şi de tată.

Jurnalul Magdalenei Iugulescu se desfăşoară pe coordonate sentimentale şi pestructuri temporale în tonalităţi moltto-vivace vivaldiene, în „Anotimpuri” cu doarsugestive trimiteri la o dată sau alta, pe un portativ din care lipsesc şi uvertura şicoda, rămânând dominantă doar linia melodico-dramatică a unui destin programat,istoric, genetic sau după legea necruţătoare a necesităţii şi întâmplării sociale sau/şipersonale.

Cu un umor de calitate, inteligent, caustic uneori, prozatoarea debutantă descriecu aplomb instituţii – justiţia, sănătatea, învăţământul, politica – sau figuri socio-profesionale – avocaţi, medici, profesori, parlamentari – sau ironizează o Europăorgolioasă şi prosperă, dar în recesiune pe termen lung, morală, mai ales. Rămâne,însă, sentimental, tributară unui areal mitic din Berzunţii copilăriei sale, în termeni sobri,gravi, şi are inteligenţa de a-şi redacta Jurnalul pe coordonatele unor mărturisiri dincare autocenzura nu lipseşte!

Ca un fel de... adenda de respiro, există în partea a doua a cărţii doamneiMagdalena Iugulescu divagaţii savante, de cultură elevată, în special din zona Grecieiantice; interesante experienţe de viaţă, de medic, mai ales; „tabieturi” de om de culturăcu lecturi bine digerate; cu impresii într-un amestec şugubăţ cu probleme de familie,de politică la zi sau de... nimicuri importante.

Face şi vivace incursiuni în turismul european, o lume interesantă şi o culturăpe potrivă, cu incitante intermezzo-uri, ca nişte pasaje muzicale din Debussy, adevăratesecvenţe de respiro, pentru ca să diminueze presiunea sentimentală provocată de Cosminşi Diana, nepotul şi sora sa, aflaţi un timp în impas!

Dumitru ANGHEL



Eugen Ungureanu

Rectangle


34

Eug

en

HO

LBA

N

etnograf

O situaţie cu totul specială relevă şi textul actului emis la 2 septembrie 1644 de voievodulMoldovei Vasile Lupu, care solicită starostilor de Putna şi de Tecuci să strice iezurile morilor de peSiretul din interiorul graniţei Moldovei care inundă fâneţele şi grădinile din vecinătate: „(...) deciam zâs că sânteţi volnici să-şi facă mori pe hotarul lor, n-am ştiut că sântu jumătate pe hotarulţărei, iar acum dacă am înţeles tocmeala, nu voi să lăsăm să facă iaz morilor sale pe hotarulţărei (...”).

Găsim aici informaţii destul de importante, referitoare atât la densitatea morilor de ap ă,cât şi la impedimentul pe care îl reprezentau în unele cazuri iazurile pentru gr ădinile şi fâneţele dinapropierea lor.

Deşi nu se specifică numărul morilor, putem bănui că este vorba de un număr semnificativ,din moment ce doar acelea aşezate pe firul graniţei au stârnit un scandal atât de mare, încât s-aimplicat în el însuşi Domnul Ţării. „Să mergeţi să tăiaţi toate morile (...)”, porunceşte Domnul,„(....) Aşijderea şi ei unde vor şti că s-au făcut mori de iastă parte cu iaz pre locul lor, să ziceţisă le strici şi ei (...)”. Iată că, în acelaşi spaţiu, chiar pe firul graniţei existau şi morile moldovenilorşi ale muntenilor, ceea ce susţine afirmaţia noastră, referitoare la numărul mare de mori existente înzonă şi, care, datorită conflictului ivit, sunt menţionate în toată dimensiunea lor. (Ştefan Andronache,D.I.T., Tecuci, 2001, p. 18-19).

Într-un document emis la data de 8 octombrie 1649, este men ţionat un vad de moară peapa Bârladului. „(...) patru părţi din satul Costeşti cu vad de moară pe apa Pereschiu (...) cu viipomi din satul Tudoreşti şi partea Polobocăi cu mori în Pereschiu (...)”.

Tot la data de 8 octombrie 1649, Matei Basarab Vv. mai cump ără şi dăruieşte mănăstiriisatul Urseşti cu mori umblătoare pe Bârlad (C.D.M. II, 1649, oct. 8, Ia şi). Este vorba desigur de unamănunt deosebit de important şi anume, de menţionarea morilor umblătoare şi pe albia Bârladului,mori despre care am pomenit mai sus.

În categoria de mori „şi de pâine...”, din 20 mai 1828, făcută în judeţul Tecuci, în urma uneisecete cumplite dublată de o .... invazie de lăcuste, apar menţionate printre stocurile de cereale, defân şi paie şi morile de apă de pe Bârlad, Tecucel, Zeletin, Doroftor..... „Ochiul Târgului” (Tecuci).

Sunt menţionate un număr total de opt mori, din ele, şase erau amplasate pe apa Tecucelului.Fiecare moară avea câte două pietre şi iaze.

2) Două mori cu şase pietre erau amplasare pe albia Bârladului, amândouă într-o iezăturăla moşia lui Costache C. din Ţigăneşti.

În final apare următoarea menţiune: „Morile însemnate mai sus, atât cele de pe apaTecucelului cât şi cele de pe apa Bârladului, umblare(a) lor cu temeiu, urmeaz ă toamna şiprimăvara, iar piste an cu zăpor, când se întâmplă sloată de „ploi, iar cându-i secetă nu umblănicicum”.

Nu se dau detalii despre tipul de moară. (Scarlat Herescu – căminar)

Ocolul BârladuluiTotal şase mori, toate pe apa Bârladului. „Două mori cu şase pietre, sub un acoperământ

cu iezătură pe apa Bârladului, în satul Drăgăneşti.O moară cu trei pietre”.Ocolul Zeletin – 1828, mai, 17.Pe apa Zeletinului, Ghinoaia şi Doroftor.- Una moară cu două roţi, cu iaz ce primeşte două ape – Berheci şi Zeletin – sat Gohor.- Una moară cu roată în dreptul satului Galbeni;- Una moară cu roată, cu iaz pe apa Zeletinului „umblă la vreme de zloată, la secetă şi deuscată”.- Una moară cu roată, cu iaz.În aceeaşi zonă sunt menţionaţi încă două morişti dar, atenţionează redactorul textului că

„sunt mici şi fără pietre, deci să nu fie luate în seamă”.- Una moară la satul Glăvăneşti, a mănăstirii Răchitoasa, cu două părechi de pietre, cu iaz.- Una morişcă de la sat Bereşti, cu iaz, cu roată pe apa Dobroftorului.

Instalaţii tehnice ţărăneşti din zona Tecuci-Zeletin (II)



Eugen Ungureanu

Rectangle

35

- Trei morişti cu câte o roată, pe moşia Stăniseşti, tot pe apa Dobroftorului cu iazuri.- Trei morişti cu câte o roată, pe moşia Stăniseşti, tot pe apa Dobroftorului.- Trei morişti cu câte o roată, pe moşia Stăniseşti, tot pe apa Dobroftorului cu iazuri.- Una morişcă cu roată, cu iaz a lui Manole Gociu, pe moşia Oprişeşti, cu câte o roată.- Una moară cu două perechi de roate – Burduşani, cu iaz.- Una moară pe apa Zălătinului, pe moşia Oprişeşti, cu două perechi de roţi, cu iaz.- Una moară cu iaz, cu două perechi de roţi a sfintei mănăstiri Răchitoasa.- Una moară cu roată, cu iaz pe moşia Putinele, a răzeşilor.- Una moară cu roată, a lui Ioniţă Huiban.- Una moară cu roată, cu iaz pe moşia satului Golăeşti, cu iaz.- Una moară cu iaz, tot pe apa Zăletinului.Total în ocolul Zeletinului s-au înregistrat douăzeci de mori, „care aceste toate mori umblă primăvara

două luni şi toamna iarăşi două luni şi când plouă pisti an când este sloată, iar la săcită să usucă de mergicu papuci şi când îngheaţă cu cioboti potcovite”.

Spre deosebire de celelalte două ocoale, aici este menţionat un amănunt deosebit de important şianume, o parte componentă a morii, adică roata sau, după caz, roţile. Este vorba de un amănunt deosebit deimportant, pentru stabilirea tipologiei, dar nu suficient. Nu este indicat şi tipul roţii, adică roată verticală„asemănătoare celei din com. Brăhăşeşti, care a mai persistat până în zilele noastre, sau pe orizontală, sau d4eambele tipuri?

Logic, dacă ar fi fost vorba de cele două tipuri de roţi, ar fi fost sesizate probabil, de cel care a redactattextul.

În catagrafie sunt indicaţi şi stăpânii morilor, care sunt de obicei mari proprietari şi cu funcţii importanteîn stat. O singură moară este proprietate răzăşească.

Interesant este faptul că în timpul cercetărilor de teren am aflat de unele mori situate chiar în locurileindicate în catagrafia de la 1828, cum ar fi bun ăoară cea de la locul întâlnirii Berheciului cu Zeletinul.

În dreptul fiecărui sat mai erau amplasate în primele două decenii ale secolului al XX-lea încă 2 – 3mori. De la distanţă, adăpostul morii arăta ca o baracă – ceva mai mare – construită din lemn.

În trecutul mai îndepărtat baraca era construită din bârne groase de stejar. Stăpânul morii îşi maiconstruia alături de moară şi a locuinţă. Aici locuiau, cu rândul, câte unul sau doi membri ai familiei pentru asupraveghea măcinatul şi a îngriji de animalele pe care le creşteau în gospodăria ce se înfiripa chiar dinmomentul în care moara începea să funcţioneze.

Atunci când exista apă suficientă, de obicei toamna şi primăvara – şi dacă aveau şi clienţi – morilemăcinau fără oprire. Deseori, chiar dacă aveau casă şi în sat, se mutau aici majoritatea membrilor familiei, maiales în anotimpul călduros.

În afară de morile amplasate pe cursurile acestor două importante râuri, sătenii mai amplasau mori şipe cursurile unor pârâiaşe nesemnificative care coboară de pe dealurile care străjuiesc Valea Berheciului, chiarprin vatra satului sau prin apropiere.

O astfel de moară a mai funcţionat încă o vreme şi după cel de-al doilea Război Mondial, iar ruinele eise mai pot vedea încă şi astăzi în marginea satului Schineni, com. Brăhăşeşti (foto ....).

Morile amplasate pe albiile micilor pârâiaşe funcţionau cu mari întreruperi, adică cam în felul în caremenţionează autorul catagrafiei în text pentru toate instala ţiile. Morile amplasate pe albiile Berheciului şi aleZeletinului aveau întreruperi mari doar în perioadele foarte geroase ale iernii. Pe timpul verii, oricât de secetoase,apa se aduna – mai greu, dar se aduna totu şi.

Moara de la punctul de întâlnire al Berheciului cu Zeletinul – despre care am pomenit mai sus, afuncţionat încă şi în perioada interbelică, moara fiind a unui gohorean.

De asemenea, moara de la Galbeni a func ţionat până la jumătatea secolului al XX-lea. Ceva mai jos,în dreptul satului Nărteşti şi a satului Ţepu au mai funcţionat, în aceeaşi perioadă, încă două mori.

În locul de vărsare a Berheciului în Bârlad a funcţionat moara familiei Moţoc din satul Negrileşti. Aicilocuia tot timpul întreaga familie a unuia dintre feciorii proprietarului. Moara func ţiona încă prin 1955 şi aveatot timpul de lucru. Mulţi săteni din comuna Negrileşti, precum şi alţii din aşezările învecinate, preferau sămacine aici, mai ales grâul, deoarece – după cum spuneau sătenii – făina era mai bună decât cea măcinată lamorile mecanice.

Surprinzătoare prin informaţia pe care o aduce, este statistica lui C.I. Lahovary din Marele Dic ţionarGeografic, unde apar 20 de mori de vânt şi 38 de mori cu aburi. Prin urmare, în perioada în care ap ăruseră dejainstalaţiile moderne, un mare număr de mori de vânt mai supravie ţuiau încă. (G.I. Lahovary, Marele DicţionarGeografic, p. 569).



Eugen Ungureanu

Rectangle


36

Oct

avia

nM

IHA

LCE

ADupă debutul din 2011 cu frica circulă prin subteran, George Chiriac ne propune volumul s-a

zis cu noi (Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2012), ce abundă în manifestări lirice evadate dincontingenţă şi situate într-o suprarealitate adeseori terifiantă, numai bună pentru pătrundereaexperienţelor-limită. Totul e integrat unui neobişnuit univers situat sub razele altui soare decât celcunoscut majorităţii, care alunecă fluid prin eterul rimbaldian al dereglărilor sistematice. Dictatorialacurgere a sângelui participă din plin la o specie de somn bizar, flagelat şi în acelaşi timp supliciant. Aurasfâşierii însoţeşte această glorificare a clarobscurului. Prin interiorizare e scoasă la iveală multiplicitateaangoaselor grupate în scurtmetraje rătăcitoare pe fundalul unui fond sufletesc iernatic. Constantă,imaginea totemică a lupului veghează frecventele întunecări din volum. Distanţarea de spaţiul mundan

fundamentează ample deambulări printre ipostaze interşanjabile, cu mare impact: muşcă-ţi mâinile vor// răsărimaci roşii/ voi fuma opium/ voi fuma pielea ta/ uscată şi lividă în pipa mea/ flămândă şi dependentă de sânge amprivit// printr-un binoclu/ cum te aşezi în faţa unui pian şi-mi cânţi/ nu te ascult/ cum te ascunzi/ nu spun cine nu-i gata îl iau cu lopata/ cum mori/ nu dansez pe mormântul t ău/ cum împodobeşti bradul de crăciun/ nu vei găsiun cadou de la mine/ cum lipeşti cu limba scrisori cum le parfumezi/ nu le citesc/ cum dansezi goală în mijloculnopţii/ nu vreau să mă culc cu tine maci roşii vor răsări din pielea ta/ alge nuferi şi alte plante acvatice atuncicând bietul tău/ cadavrul va fi scos din apă şi mă/ gândesc la mărul acela care înfuleca mere – aşa cum ziceaherta müler/ la frustrările lui la remuşcările lui/ ştii şi eu sunt un măr verde/ mă muşti şi îţi zăreşti dricul (poemcu aglaja monika veteranyi şi mere verzi). Valpurgicul pare profesiunea de credinţă a lui George Chiriac, peasumate ritmuri depresive ce vin şi revin, pulsatorii. O abisală oglindă acvatică se află mereu în proximitateaacestor versuri invocând oniricul sepulcral şi nopţile metalice înconjurătoare. Sentimentele ondulează într-unareal criogenizant traversat de umbra dorinţei. Frecvent apar siluete ilustre din lumea artei, apropieri livreşticonsolidând structura edificiului himerofil. Depăşirea realităţii, adeseori cu valenţe plastice, conduce prezentaaventură a fiinţei: eram în// mijlocul iernii artificiale eram ca într-un / portret vechi de grup într-un tablou semnatvictor brauner/ tot ce ating sunt plantele carnivore crescute din vene/ apoi ne sărutăm de trei ori ca belgienii/ nesărutăm teama/ şi ticăloşia sunt ca un stol de// mierle albe/ care î ţi ciuguleşte sternul/ sunt atent la detalii/ cunoscultima ta dorinţă iubeşti insectele/ zăpadă artificială în casa părăsită de la marginea oraşului/ aici trupul meu eca trupul unui gangster/ ciuruit într-un schimb de serviete/ rochia ta e plin ă de găuri eşti o/ mireasă mecanică omortăciune/ mecanismele reci sunt mai profunde îmi ziceai/ tot ce e ascuns ascuns/ rămâne (cutia muzicală).Imageria black are complexe valenţe cotropitoare, cumva abnormă desfăşurare pointilistă pe pânza unei contestaterealităţi. În subtext e prezentă atitudinea de celebrare a ocultării, odată cu elanurile vizionare ce amplificăatitudinea percutantă a textelor, adevărate lecţii despre tenebrele sufletului captiv. Aşadar, relaţiile, chiar şi cele

pasionale, suferă transformări obscure normate de cvasi-incontinente sângerări. Visceralitateaconstant funebră derivă din amalgamarea oniricelor stări-limită cu vădit fior contondent, cemerge cu intensitate până în profunzimile teluricului. Lupii sfâşie glacial amintiri aproapemateriale, pasiuni nocturne conservate deosebit de bine în rame sepulcrale. Natura umană esupusă mutabilelor ritmuri selenare ce pot bulversa ritmul. Persistă senzaţia pendulării printreneliniştile unor însingurate cântece diabolice. Trupurile devin casante iar contactul invaziv cutărâmurile stinse permanentizează această hemoragie a stărilor/ ca o coadă la carne şi una la/lapte ca nişte plămâni tineri/ umpluţi cu flori de măr şi cu sânge/ ce se poate vinde în talciocurineştiute/ creiere aflate în diverse stadii de putrefacţie (patul cu arcuri ieşite). Claustarea provoacăîntâlniri pline de tâlc, iniţiatice pentru ceea ce înseamnă locuirea clarobscurităţii cu asumat profiltenebrant. Presiunea gregarităţii devine evidentă: oamenii// s-au adunat ca o haită flămândă delupi/ hipnotizaţi în magazinul de crăciun/ ne ghidăm după simţuri/ ca nişte animale cu botulumed care adulmecă fiecare centimetru (magazinul de crăciun). Brazii funerari vegheazătentativele însângerate ale supravieţuirii. În ritm fantastic, bocancii însoţesc ocultările pe timpulnopţii instinctuale. Suntem plasaţi în interiorul unui labirint thanatofil, cu toate semnalmenteleproprii celor ce admiră fără rest eclipsele subterane. George Chiriac exersează intens atracţiapentru supranatural, în concordan ţă cu eterna dorinţă a omului de a sonda misterele. Parcăabisurile creaţiei lui H.P. Lovecraft, acaparate de dogma tristeţilor completudinare, şi-au lăsat

amprenta asupra acestor versuri. Sângele în care locuieşte alt sânge asigură permanenta călătorie spre apodicticafigură a “morţii îndrăgostite”, cândva promovată de Théophile Gautier. Maleficiile, împreună cu nelipsitaangoasă, asigură consistenţa acestei lumi terorizate, ceea ce ne dă dreptul să-l plasăm pe George Chiriac în atât departicularul cerc al “artei tenebrelor”. Trompeta Flügelhorn cadenţează consistentele ritmuri ale amurgului terifiant,acolo unde pasiunea ia mutabile conotaţii: îmi mângâi pielea cu o mierlă moartă/ rece şi melancolică mi-arplăcea// să locuiesc lângă un cimitir vechi să/ ies la fereastră şi/ să văd ultimele înmormântări – sentimenteferoce/ şi lumina care ne iese din trup atunci când facem dragoste/ vom ajunge în iad îmi spuneai/ acolo undeexistă acea apropiere care mă sperie// noaptea strâng insecte le perforez abdomenul cu un ac imens/ mi-ar plăceasă te colecţionez/ să-ţi înfig un obiect ascuţit între coaste/ să te ating fără să-ţi dai seama/ fără să-mi ghiceştimişcările fără să mă alinţi (fereastra. dragostea). Versurile lui George Chiriac au vocaţia transgresării, optândpentru dezechilibrarea coordonatelor osificate. Tentacule monstruoase înconjoară “pădurea” pe care o parcurgemparcă în transă. În concluzie, ne aflăm în faţa unui şarm macabru ce poate captiva cititorii acestor “istoriiblestemate”.



Eugen Ungureanu

Rectangle

37

Gal

aţiu

l de

altă

dată

1890. „Galaţii” nr. 2944/1-2 ianuarie: „Vin roşiu, fermentat fără ciorchină din recolta anului1882, de la viile dlui Tache Anastasiu de la Ţigăneşti, jud. Tecuciu. Acest vin a obţinut medaliade aur la expoziţiunea din Paris. Preţul unei sticle 1/2 oca lei 2,75. Depositul la antreprenorul(h)otelului Naţional. Sticlele goale se pot înapoia şi se plătesc 25 de bani.”

* CARBON DOUCHE (regenerator de puteri, pentru puterea de bărbat perdută şi slăbită,impotenţă), de dr. Altman. Vindecă numai de cât şi constant, fără consecinţe rele, chiar şiacolo unde nu s-a putut ajuta nimica şi redă puterea de mulţi ani slăbită sau perdută (o curăexterioară pe nesimţite, plăcută, garantată, nevătămătoare şi fără agitaţiune). Certificatele celormai renumiţi profesori, cele mai călduroase recomandaţiuni medicale şi mii de mulţumiri de acelor radical vindecaţi prin întrebuinţarea de Carbon-Douche. Succes constant. Trimitereaprin poştă foarte discret, conţinutul şi originea fără a fi cunoscute. Dr. Carl Altman, Viena VIIMariahilferstrasse,70.”

* Tachi Anastasiu dă anunţ: „Pe moşia Călmăţui, jud. Tecuciu, în apropiere de gara Iveşti,proprietatea subsemnatului, sunt de vânzare: 400 capete de vite cornute, vaci cu viţei, gonitoare,mânzate, buhai, toate de cea mai aleasă rasă ce există în ţară. Doritorii de a cumpăra asemeneavite pot merge oricând la administraţia zisei moşii spre a le vedea şi cumpăra.”

* Baia rusească cu aburi, căzi şi duşi, str. Vultur 12. Baie de lux tapetată cu marmură, cucabine separate; generale pentru bărbaţi şi dame, orele 7 a.m.-11 p.m. Preţuri: 50 bani-2 fr.La abonamente se acordă un rabat de 25%.”

* „Celebrul violonist Toma Micheru, trecând prin oraşul nostru, dă un concert la sala Alcazar.”

1890, „Galaţii” nr. 2047/ 5 ianuarie: „Către toate doamnele care doresc a prepara o cafeabună. Vă atragem atenţiunea că se vinde, cutii şi pachete, care nu sunt FRANCK veritabile, ciimitaţiuni amăgitoare. Dacă doriţi o băutură plăcută şi o cafea nutritivă, cereţi veritabila cafeaFRANCK, investită cu desenul.... şi semnătura: Heinrich Franck Shone Ludwigsburg. Aşadar,atenţie la cumpărare!Presupunerea că o cafea bună se poate prepara numai cu boabe curate este greşită, căci unbun surogat măreşte puterea cafelei, culoarea şi gustul ei. Pentru cafea neagră = 4 linguriţeboabe şi 1 linguriţă cafea Franck; Pentru cafea cu lapte = 3 linguriţe cafea boabe şi 1 linguriţăcafea Franck.”

1931, mai 1. „Unde se întâlneşte elita gălăţeană? La Restaurantul, Berăria şi Bodega SURE,unde se poate lua masa cu aperitive bune şi eftine. Vinuri alese. Bere Luther. Seara concertează„Jazul Weinstein”. Se dansează, se lansează toate cântecele şi dansurile noi. Vizitând localul,nu uitaţi să vă aprovizionaţi şi cu coloniale, delicatese, fructe, trufandale şi băuturi din cele maivariate şi fine la Magazinul de coloniale Sure”. („Vocea Galaţilor” nr.4245)



Eugen Ungureanu

Rectangle


38

-Mai, 7. „Din Munchen se anunţă că dirijabilul Graf Zeppelin a plecat într-o expediţie polară.Toată lumea urmăreşte cu atenţie această nouă expediţie.” (Acţiunea nr. 226)

* „Perdut căţeluşă galbenă cu ochelari. Răspunde la numele Elda. Găsitorul este rugat să oaducă pe Spitalului 41 A, unde va primi recompensă.” (Acţiunea 214/4.03.1931)

1932. Berăria şi restaurantul Oppler. „Debutează în fiecare seară Cezar Pistelli, bariton muzicăclasică şi modernă.”

-Martie. Bal mascat. Costume elegante şi Dominouri se închiriază „La Jean”, str. Tecuci 15.

-Mai. Berea Muller se bea până la ultima picătură!

-Iulie. În plin sezon balnear şi climateric, gălăţenii nu mai părăsesc oraşul decât în număr mic.

* Purgativul TYP laxativ curăţă, desfundă plăcut şi bine stomacul şi intestinele. Cutii cu 3 şi 6dragele (în caz de scaun anevoios).

* Săpunul „Alba Iulia”, cel mai ideal şi spornic săpun de toaletă. Higienic, antiseptic şi bineparfumat. Johann Breckner S.A. Galaţi, str. Ghica Vodă 6, reprezentant.

-8 iulie. Cutremur care s-a resimţit la Galaţi câteva secunde.

-August. Am mai atras atenţia serviciului tehnic că felinarele cu gaz aerian de pe străzile Jupiterşi Cantemir se aprind după orele 11 noaptea când locuitorii nu mai au nevoie de lumină. Dinnou facem atent serviciul tehnic despre acest fapt şi sperăm că de data aceasta se vor luamăsuri.

* Gustaţi pastilele de mentă „ESMOS”, sunt cele mai delicioase. De vânzare la toate magazinelede coloniale.

-Septembrie. Contra durerilor de cap şi a migrenelor luaţi numai pastile PYRAMIDON.Trebuie însă să observaţi când le cumpăraţi să fie cele veritabile, cu crucea BAYER pe ambalaj:

B A B A Y E R E R

* Reclamă la ASPIRIN:„Pân la piele te-ai udat/ De ASPIRIN eşti apărat! Cu o tabletă sau cu două/ Alungi răcealachiar de plouă”!

* Se vinde din cauza plecării un salon complect cu trei perdele de mătasă pentru ferestreduble. Adresaţi Luca Goldenberg, str. Sf. Vineri 30.

Culese de Violeta Ionescu



Eugen Ungureanu

Rectangle

39

Unul dintre cei mai dragi colegi de redac ţie, părinteleEugen Drăgoi, a împlinit în ziua de 18 decembrie 2013 ofrumoasă vârstă. O viaţă întreagă dedicată Credinţei şi Culturii,ce poate mai fi mai frumos de omagiat în cuvintele noastreatât de modeste!

Născut în anul 1953 la Bicaz, judeţul Neamţ, a urmatSeminarul Teologic din Buzău (1968 – 1973) şi cursurileInstitutului Teologic Universitar din Bucureşti (1973-1977),din activitatea socio-profesională putând să punctăm doarcâteva aspecte: diacon la Catedrala Episcopală din Galaţi(1974-1978); secretar eparhial al Arhiepiscopiei Tomisului şiDunării de Jos (1978-1985); preot la Biserica „Bunavestire”din Galaţi (1980-1990); consilier cultural la ErhiepiscopiaTomisului şi Dunării de Jos (1985-1991, 1995); profesorSeminarul Teologic „Sf. Andrei” din Gala ţi (1991-1995); preot-paroh la Biserica „Înălţarea Domnului” din Galaţi (din 1991);director al Seminarului Teologic „Sf. Andrei” Gala ţi (1992-1995); coordonator al Editurii Episcopiei Dunării de Jos;consilier cultural-misionar la Episcopia Dunării de Jos (din 1

ianuarie 2001); director al Editurii Episcopiei Dunării de Jos (din 2007); profesor la Facultatea de Litere - Teologie aUniversităţii „Dunărea de Jos” Galaţi; membru fondator şi redactor responsabil al revistei „Călăuză ortodoxă”, fondatorşi coordonator al Editurii Partener, una dintre cele mai serioase din spa ţiul editorial gălăţean. În ceea ce priveşte afilierile,este membru al Societăţii Scriitorilor „Costache Negri” din Galaţi şi membru al Comisiei Naţionale de Istorie BisericeascăComparată. A colaborat sau mai colaborează la publicaţii precum Acţiunea, Axis Libri, Buletinul Fundaţiei Urechia,Călăuza ortodoxă, Danubius, Dunărea de Jos, Glasul bisericii, Îndrumător bisericesc misionar şi patriotic, Magazinistoric, Mitropolia Olteniei, Pontica, Porto-Franco, Studii danubiene, Şcoala gălăţeană, Telegaful român, Viaţa liberă,Lumina, Dacia literară.

Debutul editorial a avut loc în anul 1981, fiind coautor la lucrarea „Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos întrecut şi astăzi”. Galaţi: Editura Episcopiei Dunării de Jos. De atunci până astăzi, cu ajutorul Serviciului Referinţe aBibliotecii V.A.Urechia (mulţumim doamnei Otilia Badea şi colegilor săi), într-o fişă bibliografică (nu neapărat completă)s-ar aduna cel puţin 30 de referinţe semnificative, lucrări având caracter divers, de la material didactic specific la istoriicare fac cinste muzei Klio fără de tăgadă, domnia sa îngrijind şi ediţii deosebit de importante atât pentru cultura româneascăîn general cât şi pentru gălăţeni, fiind de ajuns să amintim lucrări precum a doua ediţie a „Istoriei oraşului Galaţi…” dePaul Păltănea sau „Celălalt Noica : Mărturii ale monahului Rafail Noica înso ţite de cîteva cuvinte de folos ale părinteluiSymeon.” (ediţie îngrijită împreună cu Pr. Ninel Ţugui, apărută la Bucureşti, Ed. Anastasia, 1998). Mai menţionăm: „Aspecte ale vieţii bisericeşti din Episcopia Dunării de Jos în anii 1864-1886”, Gala ţi, 1988;. „Biserica Mavromol dinGalaţi”, în colaborare cu Pr. Petru Copceac, Gala ţi, Editura Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, 1987, apare cubinecuvântarea Î.P.S. dr. Antim Nica, Arhiepiscopul Tomisului şi Dunării de Jos. „Ierarhi şi preoţi de seamă la Dunărea deJos : 1864-1989”, Galaţi : Editura Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, 1990, tipărită cu binecuvântarea Înalt PreaSfinţitului Arhiepiscop Dr. Antim Nica al Tomisului şi Dunării de Jos; „Istoria bisericească universală”, Bucureşti,Historica, 2001, „Istoria creştinismului în date”, prefaţă de (atunci) P.S. dr. Casian Crăciun, Episcopul Dunării de JosGalaţi, Editura Episcopiei Dunării de Jos, 2004, „Preotul Nicolae Drăguş şi cronica sa”, Galaţi : Partener, 2010, „SeminarulTeologic “Sfântul Apostol Andrei” din Gala ţi, şcoală a apostolatului la Dunărea de Jos”, în colaborare cu Pr. drd. LucianPetroaia şi pr. prof. Costel Bulgaru, Galaţi: Editura Episcopiei Dunării de Jos, ce se tipăreşte cu binecuvântarea PS dr.Casian Crăciun, Episcopul Dunării de Jos, „Sfinţi în travesti : Minunata vieţuire a unor sfinte femei după Vieţile sfinţilor,Sinaxar şi Proloage”, Bucureşti, Anastasia, 1997; „Sfinţii care ne vindecă de boli”, Galaţi, Partener, 2005, „Sfinţii şipedagogia mântuirii”, Pr. Eugen Drăgoi, Bucureşti, Editura Sophia, 1999, „Taina din cărămidă: Istorisiri şi întâmplări dinvieţile sfinţilor pentru toate vârstele”, Bacău, Bunavestire, 1997.

Noi nu putem decât să-i urăm mulţi ani frumoşi în continuare, lângă familia sa minunată, putere de muncă! Galaţiulare nevoie de astfel de oameni adevăraţi!

a.g.secară

ANIVERSARE:PărinteleEUGEN DRĂGOI



Eugen Ungureanu

Rectangle


40

este o moarte. Nu este un abandon. Este o trecere-mai-departe. Natura îşi revendică teritoriul ca să ni-l redea totnouă, oamenilor.

Dacă o civilizaţie este o creaţie umană, suma eireprezentând intervenţia umană asupra naturii, reciclareafiind tot intervenţie umană, atunci revendicarea acestuiprodus uman de către natură după ce omul a încetat săacţioneze asupra ei, cum se cheamă? Un prototip al reciclăriiaşa cum o ştim noi, ca proces tehnologic? O matriceoriginară a ecologiei, a reciclării?

Această destrămare, descompunere, această separareîn elemente constitutive a fost lecţia „Oraşelor în aşteptare”,proiectul mişcării artistice Athanor. Meditaţia noastră asupraacţiunii naturii şi a timpului asupra civilizaţiilor. Abandonuman versus reîntoarcere la elemente. Cine locuieşte în casacui: natura în casa noastră sau noi suntem primiţi cugenerozitate în pridvorul naturii? Efemeritatea materiala acivilizaţiilor ne face să credem că noi suntem, la acest nivel,în trecere. Suprema revendicare este a naturii. Durabilitateanoastră este una ideatică, mai-departele nostru esteînţelepciunea, concluzia. Iar reîntoarcerea noastr ă cătrenatură trebuie să fie una în armonie, în acord, lec ţia umanităţiieste intervenţia umană în armonie cu natura şi nu împotrivaei.

Fiecare piesă din acest proiect este un produsreprezentativ al unor culturi şi civilizaţii apuse cât şi a unoraactuale. Am interpus simboluri plastice peste repere alecivilizaţiilor, adunându-le intr-o formula compozi ţionalăunitară.

Menhirele şi dolmenele, apar ţinând culturilorarheologice neolitice, templul zeiţei Ishtar din BabilonulMesopotamian, farul din Alexandria Egiptului ptolemaic,ziguratele mayaşe, fabulosul zid al Chinei imperiale,adăposturile abrupte din Bandiagara culturii Dogon,Colosseum-ul Romei antice, turnurile de apărare medievale,le prezentăm ca mărturii ale trecerii timpului. Aceste culturi,cândva prospere datorită progresului economic redevinastăzi, după ce au fost abandonate, nişte elemente reciclabilecare, încet încet, sunt năpădite de vegetaţie şi repopulatecu animale sălbatice, reîntorcându-se astfel către natură.

Poarta hanului otoman este un reper local gălăţean.Datează din secolul al XIX-lea şi se încadrează în alt registrual abandonului, anume al desconsiderării valorilor secoluluitrecut, ca politică a epocii comuniste.

Pripiat este evacuat de urgenţă în anul 1986, a doua zidupă explozia reactorului nuclear de la Cernobîl. Esteabandonul omului incapabil să-şi controleze propria creaţie,propria intervenţie asupra naturii. Industrie versus om.Lucrarea noastră în amintirea oraşului fantomă Pripiat evocăarhitectura blocurilor comuniste, unghiularitateaimpersonală a ghetourilor muncitoreşti. Imaginile colate pestructură balansează între violenţa expresiei şi nostalgiaabandonului, a memoriei familiarităţii unor obiecte banale,casnice, lepădate la pământ într-o secundă, sortite inutilului.Frumuseţea pustiirii de sens, de scop.

Ryuyong, floarea rară a Coreei de Nord, simbol al uneieconomii în colaps, îşi aşteaptă de 26 de ani inaugurarea.Exprimă Disfuncţia, incapacitatea, recordul negativ. Cea maiînaltă clădire nefolosită. Inutilul.

„Oraşe în aşteptare” semnifică înstrăinarea urbis-uluide om şi revendicarea sa de către natură. Nu ca stare depermanenţă, ci ca un somn regenerator. O transformare,aşteptarea unei noi vieţi, al unui nou început. Abandonul,ruina, declinul, acestea nu sunt decât o suprafa ţă, oaparenţă. Dincolo de aceasta, aparen ţa musteşte depotenţialitatea unui nou început, atât pentru om cât şi pentrunatură. Lecţia de umanitate şi de ecologie este că trebuie canoul început să fie realizat cu înţelepciunea echilibruluiintervenţiei umane.

În orice început este prefigurat sfârşitul. În orice sfârşiteste un început. Să vină viaţa!

Simona Andrei / Athanor

P.S. (Nota redacţiei) Noi am mai scris despre acestproiect, menţionând doar numele scriitorilor implica ţi înproiectul care este mai amplu, numit CIRCUIT MUZEAL ÎNJUDEŢUL GALAŢI, desfăşurat sub egida ConsiliuluiJudeţului Galaţi, chiar şi aşa strecurându-se câte o omisiune,aşa că ne facem o datorie de onoare de a-i numi pe to ţi ceiimplicaţi în proiect, greul ducându-l, evident, artiştii plastici:Eduard Costandache, Sorina Fădor Vădeanu, Tudor Şerban,Gina Ciobotaru Popa, Cristiana Culiţă, Rodica Gherghinoiu,Mihaela Lefterache, Gabriela Alexandrescu, Crengu ţaMacarie, Monica Turcu, Nicoleta Şorcaru, Simona Andrei– artist foto, Cornel Gingăraşu – artist foto, Victor Cilincă,Diana Mărăndici, Elena Parapiru, A.G. Secară, FlorinaZaharia, Angela Baciu, Alina Beatrice Cheşcă, GeraldineGhineţ, Angela Ribinciuc, actriţa Gianina Andrei.

continuarea de la pagina 13

Athanor



Eugen Ungureanu

Rectangle

41

Cor

neliu

STO

ICA

Morphochroma

După Crenguţa Macarie, Simona Pascale, Olimpia Ştefan şi Relu Angheluţă,alţi doi absolvenţi ai Facultăţii de Arte din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos”din Galaţi, promoţia 2011, şi-au deschis o expoziţie personală la Galeriile deArtă „Nicolae Mantu”. Ei se numesc Ştefan Axente şi Valentin Mihai. Acesta din

urmă a terminat în vara lui 2013 şi studiile de masterat la Universitatea „George Enescu”din Iaşi, Facultatea de Arte Plastice, Decorative şi Design. Ambii artişti nu sunt la primaconfruntare cu publicul, ei au mai participat la Saloanele Filialei Galaţi a U.A.P.R., la uneleexpoziţii organizate de facultate, de Muzeul de Artă Vizuală şi la unele manifestări importantecu caracter naţional. Ştefan Axente a primit chiar şi o menţiune în 2010 la Bienala de ArtăPlastică „Gheorghe Petraşcu”, ediţia a X-a, de la Târgovişte, deschisă la Complexul NaţionalMuzeal „Curtea Domnească”. Expoziţia lor, intitulată „Vise, sunete, umbre”, ne pune încontact direct cu tablouri în care se simte un suflu proaspăt, ne face să descoperim căutăriale celor doi protagonişti în drumul lor spre o exprimare personală, care să le confereidentitate şi să le definească statutul de artişti profesionişti.

Lucrările lui Ştefan Axente, care atrag de la primul impact prin acurateţea lor, suntinspirate din mituri biblice şi din mediul natural. Din prima categorie fac parte trei compoziţii

având casubiect mărul( „ F r u c t u linterzis I şi II”)şi izgonireacelor doiprotopărinţi aio m e n i r i i ,Adam şi Eva,din Rai(„Izgonireadin Rai”). Suntlucrări binerealizate, carenu se excludtemei generalecare se parecă l-ap r e o c u p a t

îndeosebi pe artist, aceea a modalităţilor de redare a luminii şi umbrei într-o operă picturală.De aici rezolvarea problemelor de perspectivă, de organizare a spaţiului plastic, de a conferiobiectelor volum şi adâncime. O serie de patru lucrări, pictorul le intitulează chiar „Umbre”.În funcţie de sursa de lumină, de poziţia acesteia, el rezolvă modulaţia umbrei corpuluiuman şi a trunchiurilor unor arbori. Compoziţiile au echilibru, culorile, axate pe o gamă mairece, sunt armonioase, obiectele sunt plasate în spaţiu după un calcul riguros. Din aceastăa doua categorie fac parte şi tablourile „Atingând lumina”, „Dimineaţă marină” şi „Inefabil



Eugen Ungureanu

Rectangle


42

I, II, III”, nu lipsite de o vădită notă decorativă,dar impresionând prin sensibilitatea coloristică decare dă dovadă artistul, prin prospeţimea materieipicturale. Unele dintre ele par variante prinasemănarea motivelor şi schema compoziţionalăutilizată, dar se deosebesc prin nuanţele coloristice,prin felul cum este distribuită lumina şi umbra. Ogamă de griuri calde, subtil orchestrate, creează oatmosferă poetică, de mister şi visare. Totul parevăzut printr-un filtru care estompează într-un felimaginile. În alte tablouri, precum „Vis”, „Focul”,„Aşteptare”, „Punte spre vis”, „Vibraţie”, „Peisaj”,

Ştefan Axente pendulează în zona abstracţiei lirice, aici mizând pe forţa expresivă a culorii şipe unele conotaţii metaforice.

Celălalt expozant, Valentin Mihai, creează într-un registru mai grav, culorile lui preferatesunt negrul şi roşul. Într-un triptic de mari dimensiuni, reprezentând un drapaj configurat peorizontală, el realizează o compoziţie decorativă bazată pe contrastul de alb-negru, în „Portretde copil”, conceput în spirit ludic, apelează la elemente de colaj, femeia din „Diferenţe” are oînfăţişare expresionist-naivă, iar ,„Peisaj urban”, „Câmpiile Moldovei”, „Identitate pierdută”şi „Capacitatea omului de a reface I, II” au un caracter mai mult abstract. Interesante prinspontaneitatea şi laconismul mijloacelor cu care sunt executate sunt desenele în cărbune dinseria „Portretul din vis”, lucrări în care chipul personajului abia se distinge prin ţesătura curbelorde la suprafaţă, ca şi cele două tablouri intitulate „Prinţul” şi „Prinţesa”, ambele concepute peo dominantă de negru intens.

Aflaţi la prima lor personală organizată după absolvirea Facultăţii de Arte, Ştefan Axenteşi Valentin Mihai se prezintă bine la prima lor confruntare cu publicul într-o manifestare în carefiecare a expus un număr mai mare de lucrări, ei sunt desigur încă două noi speranţe aleplasticii gălăţene, cărora le urăm să aibă o evoluţie pe măsura crezului artistic ce-i animă



Eugen Ungureanu

Rectangle

43

Cor

neliu

STO

ICA

81. NOUR, Lia – artist decorator. S-a născut la 25 aprilie1956, în comuna Vânători, judeţul Vrancea. Cadru didactic înînvăţământul gimnazial din Galaţi. Este membră a AsociaţieiArtiştilor Plastici „Simeza”. Expoziţii personale: 2001, Galaţi,Şcoala „Sf. Grigorie Teologul”; 2002, Tecuci, Muzeul Mixt,Galeriile de Artă „Gheorghe Petraşcu”; 2003, Galaţi, CasaCorpului Didactic; 2005, Tecuci, Galeriile „GheorghePetraşcu”; 2013, Tecuci, Galeriile de Artă „GheorghePetraşcu”. Participări la expoziţii jde grup: 1990, Galaţi, Salonulanual, Teatrul Muzical „Nae Leonard”; Soveja; 2002,Bucureşti, Palatul Naţional al Copiilor; 2005, Galaţi, CentrulCultural „Dunărea de Jos”; Sărăţeni, Vaslui; 2011, Galaţi,Clubul Poligonului Smardan. Participări la expoziţii naţionale:2005, 2006, Concursul Na ţional de Artă „Nicolae Tonitza”,Bârlad; 2006, Salonul Moldovenilor, Bac ău-Chişinău.

Participări la tabere de creaţie: Soveja(1990); Simpozionul Naţional „Timpul şişi Omul”, Muzeul de Istorie Ploieşti(2007, 2009). Are lucrări în colecţiiparticulare din România şi Germania.Originară din satul vrâncean Vânători, artista este o bună cunoscătoare a arteipopulare din această zonă folclorică, a ţesăturilor ţărăneşti, iar influenţa acestora sepoate vedea în multe dintre lucrările realizate şi prezentate în expoziţiile personale,de grup sau colective. Fascinată în copilărie şi adolescenţă de neîntrecuta artăpopulară de aici, ea aduce în creaţia sa ceva din sufletul, iscusinţa şi îndemânareafemeilor care au trudit la războiul de ţesut sau au făcut ca firul de lână, cânepă,mătase şi bumbac să ia forma unor plăsmuiri echivalente cu arta autentică.Bazându-se pe tehnica nodului, ea creează obiecte textile într-o diversitate deforme, artistic lucrate, pe care le intitulează „Motiv popular”, „Ritmuri”, „Peisaj cusoare”, „Joc”, „Zbor”, „Mască”, „Compoziţie”, „Ţărăncuţe” etc. Ca şi creatoriianonimi, ea apelează la motive geometrice, la o cromatică potolită, armonizată întonalităţi de mare fineţe. De o factură deosebită este lucrarea „Ion Creangă”, ocompoziţie de mari dimensiuni, în care, pe un fundal ţesut din cânepă, autoareasuprapune portretul scriitorului (goblen) şi alte elemente ce sugerează aspecte şipersonaje din opera acestuia: case din satul Humule şti, Ozana „cea frumoscurgătoare şi limpede ca cristalul”, cireşul, mătuşa Măriuca a lui moş Andrei, capra,

iezii, lupul. Pentru aceasta ea foloseşte mai multe tehnici, toate într-un ansamblu unitar, echilibrat, binearhitecturat din punct de vedere compozi ţional. Într-o altă tapiserie, intitulată „Omagiu lui ConstantinBrâncuşi”, alături de tehnica nodului executat în fir de sisal, artista folose şte goblenul şi metaloplastia, iarcompoziţia cuprinde în structura ei portretul meşterului de la Hobiţa şi imaginile sculpturilor „Coloanainfinitului”, „Cocoşul salutând soarele” şi „Domnişoara Pogany”. Creaţiile Liei Nor sunt ingenioase,realizate cu rafinament, ele pot decora cum nu se poate mai fericit pere ţii unor interioare de locuinţe sauinstituţii, dându-le un plus de căldură şi frumuseţe. Nu este nimic strident în „obiectele textile” ale artistei,totul se bazează pe armonie, echilibru, pe o ştiinţă compoziţională la care a ajuns printr-o muncă asiduă,migăloasă, care cere multă răbdare, dar care poate să dea mari satisfacţii sufleteşti.

Bibl.: Corneliu Stoica, Identităţi artistice, Editura Alma, Galaţi, 2004; Năstasă Forţu, Orizonturi artisticecontemporane, Editura Pan Europe, Iaşi 2007; Corneliu Stoica, Întâlniri confortante, Editura Sinteze,Galaţi, 2007; Valentin Ciucă, Un secol de arte frumoase în Moldova , Editura Art XXI, Iaşi, 2009; ValentinCiucă, Dicţionarul ilustrat al artelor frumoase din Moldova 1800-2010 , Editura Art XXI, Iaşi, 2011;Corneliu Stoica, Popasuri ale privirii, Editura „Sinteze”, Galaţi, 2013; Corneliu Stoica, Dicţionarulartiştilor plastici gălăţeni, Editura „Axis Libri”, Galaţi, 2013.



Eugen Ungureanu

Rectangle


44

Con

tinua

re d

in n

umăr

ul tr

ecut

Con

tinua

re d

in n

umăr

ul tr

ecut

Constantin Stamati care locuia la Chişinău, într-o notiţă scrisă la 1850în ruseşte despre antichităţile Basarabiei, spunea: „Ca la trei verste mai josde Chişinău se vede un şir în linie dreaptă de lespezi foarte mari, îngropatepână la jumătate în pământ, pe care locuitorii le numesc cheile râului Bâc.Acest şir de pietre începe de la Prut, construit în chip de perete, trece princodrii Căprianei şi taie în lat întreaga Basarabie. Locuitorii însă, din timp întimp, dezgroapă acele pietre, astfel că vechiul zid se distruge” 1.

Cea mai bună descriere statistico-geografică a Basarabiei în acea perioadă (1862) eraconsiderată de Hasdeu, lucrarea căpitanului Zascuk (ofiţer de Stat-Major) care din însărcinareaguvernului rus avea să scrie: „De la actualul Chişinău în direcţia către Prut prin codrii Căprianei seîntinde un şir de lespezi pe jumătate îngropate în pământ. Acele lespezi s-au mai conservat încă înunele locuri, iar despre altele mai povestesc ţăranii, le-au luat rânduri-rânduri pentru trebuin ţa lor.Nu cred că cineva se va apuca a dovedi că acele pietre formau oarecând un zid compact, dindosul căruia vechii locuitori se vor fi apărat contra invaziilor răpitorilor vecini. Acele pietre mergeaufără întrerupere prin păduri, prin bălţi şi prin râpe. După toate probabilităţile, ele serveau, ca şişanţurile de pământ, drept semne de hotar… În delimitările posterioare ale unor moşii mănăstireştidin Basarabia, mai ales ale celor din zona cea păduroasă a districtelor Chişinău, Orhei şi Iaşi, semenţionează în acte şiruri de pietre sau lespezi, împlântate în pământ şi rămase din timpuri vechi”2.

După o notiţă manuscris de la tatăl lui Hasdeu, autorul consemnează o mărturie autentică:„Blocuri de piatră înfipte în pământ, aproape de Chişinău, pe moşiile Petricani şi Ghidighiş” 3.Această mărturie constituie o indicaţie precisă topografică, dar este încă foarte departe de a clarificacine a construit aceste „monumente”.

Argumentele istorice, consemnate cu o selec ţie logică, încercând să demonstreze existenţaunui triunghi de apărare, l-au determinat pe Hasdeu să emită următoarea ipoteză privind origineaacestor pietre: „Sunt anterioare erei creştine, se datorează naţionalităţii celtice a Bastarnilor, careau format din Basarabia sudică o formidabilă cetate, înconjurată din trei părţi de Prut, Nistru, gurileDunării şi Marea Neagră, iar din partea a patra apărată de o zidărie gigantică, din care după odurată de două mii de ani - secolul viitor nu va mai găsi nici o urmă” 4.

10. Bălţi este explicat de Hasdeu ca fiind un oraş din Basarabia. Numele acestei localităţi nueste altul decât pluralul românesc de la baltă. Este poziţionat între două râuleţe mocirloase (Reutşi Reuţel), care-l preface toamna şi primăvara într-un cuib de friguri. Pentru a ilustra acest nume,autorul citează un vers din Alecsandri:

Maica s-a luat prin ţarăSă ne strângă grămăgioarăSă ne deie-n Bălţi la şcoală,Mai bine-am muri de boală;Moscălesce să-nvăţămŞi la şcoală să intrăm…..

„Sat până în 1818, Bălţi a fost vizitat în trecere de împăratul Alexandru I, care aici a primit dela fratele său Nicolae ştirea despre naşterea marelui duce Alexandru, devenit în urmă AlexandruII. De bucurie, plecând din Bălţi, ţarul a poruncit ca acest sat să fie pe viitor oraş” 5.

11. Bănat. Ne interesează acest cuvânt, pentru că Hasdeu, în analiza făcută pe nu mai puţinde 97 coloane, pomeneşte de un anumit dicţionar mai puţin cunoscut.

Într-o scrisoare expediată din Pesta la 1 august 1871, publicată în revista Columna lui Traian,Hasdeu mărturiseşte următorul episod interesant: „Şcolile fiind în vacanţă, Biblioteca Universităţiidin Pesta era închisă. Mulţumită amabilităţii d-lui Dr. Francisc Toldy, profesor, bibliotecar şi unuldintre învăţaţii cei mai renumiţi ai Ungariei, ea mi se deschise pentru trei ore. Acest interval, mai



Eugen Ungureanu

Rectangle

3

45

Radu Moţoc

mult decât scurt, mi-a procurat totuşi ocazia de a face două descoperiri foarte preţioase, maicu seamă din punct de vedere al lingvisticii române. Cea dintâi, este un manuscris cu totulnecunoscut, întitulat: Dictionarium Valachico-Latinum…” 6.

Pentru că în acel moment Hasdeu nu a putut să-l studieze în profunzime, după doisprezeceani, autorul avea să mărturisească următoarea etapă legată de acest manuscris: „În vara din1883, eu mă oprisem în Pesta mai multe zile pentru a trage o copie de pe o bună parte amanuscrisului. De aici, întorcându-mă în ţară, el mi s-a trimis (n.a. manuscrisul) chiar laBucureşti, graţie extremei amabilităţi a capilor Bibliotecii Universitare din Pesta, dr. Szilagyi şidr. Szadeczky. În acest mod am putut să-mi întregesc lucrarea şi s-o mai revăd, având originalulînaintea ochilor”.

Descrierea acestui document, atât de preţuit de Hasdeu, a fost făcut cu multe detalii, careîl caracteriza pe fostul director al Arhivelor din România: „Înainte de 1742, DictionariumValachico-Latinum forma un volum nelegat de 172 pagini, aruncat unde va cu neîngrijire, a şacă ultimele şase foi, începând de la pagina 161, mucegăiseră de umezeală. Ajuns în aceastăjalnică stare, manuscrisul a fost dat ca să se lege în piele la un loc cu 92 foi de hârtie albă.Legătorul însă era atât de nedibaci, încât din unele foi au fost tăiate câte un rând scris, sau celpuţin o parte din litere. După ce s-a legat bine-rău, posesorii succesivi au început a scrie câteceva pe foile cele albe, dintre care unul: Itinerarium, An. 1742…Cibinium”7.

Studiul efectuat de Hasdeu pe acest manuscris relevă şi alte aspecte pe care le considerăminteresante, fiind vorba de primul dicţionar românesc.

Hasdeu ne prezintă în continuare intervenţiile efectuate pe acest manuscris cu detaliiinteresante: „Scris de autorul său cu o cerneală aproape galbenă şi cu o ortografie mai multsau mai puţin raţională, a fost completat din când în când cu câte un cuvânt scris la margine dealtcineva, ba chiar de alţi doi şi trei, cu o cerneală neagră, cu ortografie curat ungurească şi cuo învederată nepricepere a foneticii române… Cel mai vechi dintre cei care au adăugat texteeste cel care a scris două pagini întregi, 171 şi 172. Un altul s-a şi semnat cu numele LancsaJosika pe pagina 20. Mai sunt vre-o câteva adaosuri scrise de mâna posesorului din 1742,care tot el, pe primele patru pagini a încercat a da sinonimica ungară a cuvintelor române, deex.: Abure, Vapor” 8.

Din analiza comparativă a textelor scrise de diferite persoane, Hasdeu avea să remarcefaptul că cei care au făcut adăugirile, nu ştiau bine româneşte, pe când autorul iniţial posedalimba română la perfecţie cu dialectul său provincial.

A rămas ca Hasdeu să găsească argumentele necesare pentru a preciza anul când a fostredactat acest dicţionar. Dintre multiplele argumente prezentate de autor, semnalăm pe celemai importante:

- Manuscrisul a fost legat nu mai târziu de anul 1742, probabil în acel an;- Până a fost legat, el trecuse prin „doi sau trei stăpâni” care au făcut adăugiri;- Sub raportul hârtiei, primele 172 pagini se deosebesc de cele 92 file adăugate la legarea

dicţionarului. Aceste ultime file sunt cu hârtie groasă fără nici un semn de fabrică. Cele 172pagini sunt scrise pe o hârtie fină, având ca semn de fabrică: de o parte, două chei încrucişate;de alta, acele trei gloanţe şi două litere, care apar figurate şi pe documentele româneşti de laînceputul secolului al XVII-lea şi chiar de pe la începutul secolului al XVI-lea, cum ar fi deexemplu actele de la 1596, 1605 şi 1636 publicate în Cuvinte din bătrâni.

- Singurul oraş din Moldova menţionat în dicţionar, este Suceava. Acest lucru îl determinăpe Hasdeu să facă presupunerea că documentul poate să fi fost scris înainte de 1600, pentrucă după această dată Suceava îşi pierde însemnătatea în faţa Iaşului.

- Un criteriu interesant în aparenţă este sesizat de Hasdeu atunci când afirmă faptul căautorul manuscrisului cunoştea porumbul sub denumirea de kukurudz, pe care îl are consemnatîn lista plantelor de la sfârşitul manuscrisului. În România, porumbul moldovenesc, păpuşoiul,s-a introdus, afirmă Hasdeu, cam pe la începutul secolului al XVIII-lea, dar informa ţia nu



Eugen Ungureanu

Rectangle


Explozie lirică

46

HOHENBURG

Nu-i nimeni în casă. Prin camere, toamnă;Sonată cu clar de lunăŞi deşteptarea la marginea pădurii cuprinsă de amurg.

Tu te gândeşti mereu la chipul alb al omuluiDeparte de vuietul timpului;Peste-o visare se apleacă cu drag rămurişul verde,

Cruce şi seară;Pe cel ce cântă îl cuprinde cu braţe de purpură steaua sa,Care se-nalţă spre ferestre nelocuite.

Tremură aşadar în beznă străinul,Când pleoapele şi le ridică uşor spre o omenieCe rămâne departe; în holul casei, vocea vântului, de-argint.

DE PROFUNDIS

E o mirişte pe care cade o ploaie neagră.E un arbore brun, care stă aici singuratic.E un vânt şuierător ce-nconjură colibele goale.Ce tristă e seara!

La marginea cătunuluiBlajina orfană adună încă spice sărăcăcioase.Ochii i se bucură rotunzi şi aurii în amurg,Iar sânul ei aşteaptă cu dor logodnicul ceresc.

Meridianele Literaturii

La întoarcerea lorCiobanii au găsit trupul cel dulcePutrezit în mărăcini.

Eu sunt o umbră, departe de satele întunecate.Tăcerea lui DumnezeuAm sorbit-o din fântâna dumbrăvii.

Pe fruntea mea trece metal îngheţat.Păianjeni îmi caută inima.E o lumină care se stinge în gura mea.

Noaptea m-am trezit pe o câmpie aridă,Înmărmurit de murdăria şi praful stelelor.În tufişul de alunRăsunau din nou îngeri de cristal.

DECLIN

Lui Karl Borromaeus Heinrich

Peste iazul albPăsările sălbatice au plecat.Seara, dinspre stelele noastre bate un vânt de gheaţă.

Peste ale noastre morminteSe-nclină fruntea zdrobită a nopţii.Sub stejari ne legănăm într-o barcă de argint.

Răsună mereu albele ziduri ale oraşului.O, frate,Sub bolţi de spini urcăm, oarbe arătătoare, spre miezul nopţii.

VÂRSTA VIEŢII

Mai viu luminează sălbaticiiTrandafiri pe gardul grădinii;O, suflet liniştit!

În frunzişul răcoros al viţei de viePaşte soarele cristalin;O, sfântă puritate!

Cu mâini nobile,Un bătrân oferă fructe pârguite.O, licărul iubirii!

Traducere de Petru Dincă



Eugen Ungureanu

Rectangle

47

Căzuseră cinci castane în dimineaţa aceea. În grădină copacii dormeau încă, iarsoarele deabia se zărea printre ei. Picături reci curgeau de pe crengi atunci când vântul sufla,iar păsările ciripeau fericite. Gică deschise fereastra şi căsca gura la şopârlele care setăvăleau în ţărână. În acelaşi timp amesteca cu linguriţa mierea din ceai. Sunetele declopoţel ale paharului se topeau în aburi călduţi ce se ridicau spre vaza cu flori. Unul dintrandafiri se ofilise de câteva zile, dar nici acum nu l-a aruncat. Înc ă mai zâmbeavăzându-l; se bucura de fiecare dată când îl vedea pe noptiera cu amintiri. Ţigara se stinse,dar firicele ei răspândeau parcă un iz de mister cu miros de tămâie arsă. Nu se mai puteadistinge aburul de fum. Acea cameră ca un salon intim, cu fereastră micuţă îmbrobodită deperdele groase şi draperii moviu-roşietice, te îmbia parcă la un moment de repaos, demeditaţie, în care nimic nu părea să fie interzis sau dăunător.

În ultima vreme Gică se retrăgea după apus şi nu ieşea decât atunci când soareleîmbăia cu lumina sa ucigătoare satul, lumea, pădurea şi livezile. De cele mai multe oribărbatul obişnuia să doarmă când toata lumea muncea. Lui nu-i păsa ce zic sătenii, că-lbârfesc şi curcile bătrâne, el se holba la trandafir, ofta şi plângea încât satul a început să-lcreadă mare nebun.

Totul începuse acum un an. În grădină castanele cădeau una după alta şi Gică leaduna în fiecare diminea ţă după ploaie. Din ele soţia lui făcea fel de fel de bunătăţi, iarreţetele numai ea le ştia. Adeseori vecinii veneau să deguste minunăţiile Ioanei. Mai răutăcioase, nişte ţaţe au dat zvon că e ceva necuratla mijloc, că dracu’ şi-o băgat bine coada în ograda celor doi.

Însă lor nu le păsa de gura lumii. Îşi vedeau voioşi de viaţă, păreau îmbelşugaţi, fericiţi, dornici de chef şi de răsfăţ. Însă,într-o seară Gică avea febră, voma, nu se simţea deloc bine, iar Ioana plecase o perioadă la rudele din oraş, aşa că nimeni nu mai putea aveagrijă de el, ci singur încercase să se trateze. Degeaba, că nu era leac de trupul lui, căci inima era cea care-l chiniua, îl fermecau vise ciudate,amestecate cu nopţi nedormite. Striga noaptea de unul singur, aprindea luminile-n cas ă. Ziua nimeni nu dădea urmă de el, parcă seevaporase.

Doar după înserare îl puteai vedea în grădina ce duce spre pădure, şezând după castani. Bolborosea singur, sedus de patimapropriilor vorbe. Parcă striga pe cineva, privea atent la pomi, se afunda în codrul întunecat, nemail ăsând în urma lui nicio umbră.

Pe la sfârşitul lui mai Gică a mers ca de obicei în pădure să culegă castane. Dintr-o dată i s-a ivit printre pomi o veveriţă micuţă,zglobie, cu coada stufoasă. Ea fugea cu o castană-n gură. „Treci înapoi, obrăznicătură! Aia e mâncarea mea.” A fugit bărbatul, cât a fugit,dar animalul, nici că nu putea fi prins. A doua zi se întâmplă la fel, dar în cea de-a treia Gică a pândit veveriţa după pomi şi i-a găsitascunzătoarea. A intrat după animal, dar în locul unei veveriţe a găsit o fetişcană înăltuţă, subţirică, cu părul lung, de culoarea castanei,ochii mari, verzi cu luciri reci, obraznici, dar pudici. Era îmbrăcată într-un furou transparent, strâmt de-i plesneau sânii atunci cândrespira; în jurul gâtului purta un şirag de castane, iar unghiile şi le vopsise cu ulei scurs din copaci. Bărbatul fu plăcut surprins de prezenţaei, dar nu avea curaj să vorbească. Văzându-l ruşinat se năpusti cu forţă asupra lui, îl cuprinse-n braţe şi-i şopti la ureche. Doar Dumnezeuştie cu ce vorbe l-a fermecat, că el nu făcea decât ceea ce îi dicta ea. Zglobie ca o veveri ţă l-a apucat de braţ, iar el a dus-o în casa sa. Acoloîn camera lui îşi petreceau nopţile cu becurile aprinse. Perdelele moviu-roşietice ascundeau bine micuţa fereastră, iar cei doi puteau să-şifacă de cap, fără a fi deranjaţi. Dimineaţa Gică găsea la fereastră câte un coş plin de castane.

Distracţia a durat până când pădurarul a hotărât să taie o parte din copacii mai bătrâni. Aflând vestea bărbatul s-a dus înascunzătoarea veveriţei. A găsit-o plângând în hohote. A luat-o în bra ţe, a sărutat-o cu poftă... O noapte s-au iubit ca niciodată, iar spredimineaţă ea i-a vorbit muşcându-i urechea:

-Dragul meu, dacă îmi taie copacul, nu mai am unde locui. Ia-mă la tine acasă, unde vom face împreună cele mai savuroasedulciuri. O sa te învăţ multe reţete, iar apoi vom vinde orăşenilor mâncăruri gustoase, de o să ni se ducă faima peste tot.

Auzind desmierdările naive, Gică-i spuse fetei:-Vise dulci, bleguţa tatii. Credeai că am gânduri serioase? Te consideri singura pu ştoaică pe care-am mângâiat-o în lipsa

nevestei? Tu nu vezi că-s om matur şi că n-am chef de probleme? Dacă pădurarul vrea să taie casa ta, convinge-l să n-o facă. Eu nu vreausă am probleme.

Sărmana fată începu să plângă. Îl apucă de braţ şi-i puse mâna pe burta ei. Era cam umflată, se zbătea ceva în ea. Gică se sperieşi rămase mut. Era copilul lui, care urma să se nască. Văzând că fata îi zâmbea şăgalnic a luat-o pe sus şi a trântit-o la pământ. Brusc cuo serie de pumni şi picioare s-a năpustit asupra ei.

- Plozi îmi trebuiesc mie, vagaboantă mică!? Am să te omor, drac ce eşti.După bătaia cruntă, Gică i-a spus pădurarului să taie exact castanii cei bătrâni. La scurt timp după defrişări un mare necaz s-a

abătut pe capul nemilosului bărbat. Soţia i-a murit într-un accident ciudat, iar pământurile i le-a luat statul. Castanii din grădină s-au uscat,rudele de la oraş l-au abandonat, iar sătenii l-a hulit că a trădat comuna pentru promisiunile false ale avarului pădurar.

De fetişcană nu mai ştia nimic. Rareori mai zărea câte o veveriţă şi tot mai rar găsea câte o amărâtă de castană prin grădină.A rămas Gică singur şi necăjit. Ziua nu dădea niciun semn de viaţă şi noaptea urla cu luminile aprinse. Obişnuia să culeagă flori sălbaticeasemenea celor din părul fetei. Nu mai ştia nimic de ea. Rareori îi apăru în vis şi tot mai rar mergea spre pădure. Se simţea singur, o strigaîn somn. Dincolo de draperiile moviu-roşietice parcă se zărea silueta ei, dar imediat dispărea.

După o vreme de beţii şi zgomote ciudate se lăsase liniştea. Vecinii l-au găsit pe Gică în putrefacţie cu un furou în mână. Deatunci toată lumea fuge de pădurea cu castani, iar flăcăii poartă talismane care să-i apere de fetele ochioase.

Violeta Bobe



Eugen Ungureanu

Rectangle

Revista Dunãrea de Jos - nr.143fantezie

româneascã

48

ION MORARU

În penultima zi a şederii noastre la Paris, într-o frumoasă dupăamiază de duminică a lunii iulie, specialistul francez Phillipe neoferă o surpriză extrem de plăcută şi onorantă: ne invită la elacasă, într-o localitate situată la vreo 20 km de „oraşul luminilor”,aproape de Palatul Versailles.Noi, cei trei gălăţeni, îmbrăcaţi la ţol festiv, cu un buchet elegantde „la rose rouge pour la madame”, urcăm în maşina francezului,un Renault 25 alb, care ne aştepta în faţa hotelului. Afară, ocăldură toropitoare, în limuzină aer condiţionat, muzică stereobună, conversaţie relaxantă.Ajungem. Localitatea, un sat răsfirat pe câteva dealuri domoale, era aproape pustie la ora aceea.Phillipe ne invită în casă, într-un living larg, cochet dar nu ostentativ, şi ne prezintă soţiei sale, o femeieîntre două vârste, amabilă şi comunicativă.-Bonjour, madame, salutăm noi politicos, făcând în faţa ei o uşoară reverenţă.Ne invită să luăm loc pe o canapea pluşată, iar ei s-au aşezat în faţa noastră, pe cele două fotoliiaşezate de cealaltă parte a unei măsuţe scunde de lemn natural sculptat.Facem eforturi deosebite să fim şi noi cât de cât protocolari, conform manierelor franuzeşti, atenţitotodată la modul în care ne exprimăm în limba lui Napoleon, ca nu cumva să ne facem dracului derâs!Doamna ne serveşte cu vişinată rece, de casă, fursecuri, prăjiturele...Încercăm, şi uneori chiar reuşimsă întreţinem o conversaţie coerentă despre România şi Galaţi, despre obiectivele vizitate împreunăcu domnul Phillipe în Paris, despre cumpărăturile făcute etc. Doamna remarcă, plăcut surprinsă, căne descurcăm foarte bine în limba franceză iar soţul ei confirmă, dând aprobativ din cap. Noi nesimţim măguliţi şi prindem curaj.După două păhărele de vişinată şi apoi câte unul de vin rece de Bordeaux, atmosfera devenise multmai destinsă.La un moment dat, monsieur Phillipe se ridică din fotoliu, se scuză şi iese, agale, din încăpere, probabilpentru a merge „la toillete”.Rămaşi singuri, am început să ne uităm unii la alţii încurcaţi, jenaţi, neputându-ne găsi cuvintele pentrua continua o conversaţie cu doamna din faţa noastră care, văzându-ne descumpăniţi că nu putemînsăila o simplă convorbire în limba franceză, ne spuse zâmbitoare, relaxată, într-o limbă româneascăcorectă, pur moldovenească:-Măi băieţi, nu vă mai chinuiţi atâta, vorbiţi româneşte, că şi eu sunt tot româncă! Din Galaţi!-Cuuuummmm? sărirăm brusc toţi trei în acelaşi timp de pe canapea, cu ochii beliţi cât cepele, parcăîmpinşi de un arc puternic, invizibil, detensionat.-Aşa cum vă spun! Am locuit în cartierul Ţiglina I, în zona „La francezi”!-Nu se poate aşa ceva! exclamarăm noi prăvălindu-ne, stupefiaţi, înapoi pe canapea.-Cum s-ar spune, suntem citadini, dragii mei...compatrioţi! Da, vă rog să mai serviţi câte ceva, băieţi!- Ce să mai servim, doamnă, nouă ne mai arde de servit!? Păi vestea asta ne-a năucit, ne-a zăpăcit detot, mai dihai decât căldura de afară! zise unul dintre noi care, de obicei, e mai... mutulică.- Da’, ia spuneţi-ne, doamnă, cum aţi ajuns aici? întreb eu, plin de curiozitate .

VERVA2014



Eugen Ungureanu

Rectangle

-Păi, ale tinereţii valuri, măi băieţi! Phillipe a venit la Galaţi în anul 1966 împreună cu alţi specialiştifrancezi pentru a pune în funcţie laminorul de tablă groasă nr. 1 de la Combinatul siderurgic Galaţi.Au fost cazaţi în cartierul Ţiglina I în blocurile care azi poartă numele de „la francezi”. Eu eramfoarte tânără pe-atunci, eram elevă de liceu, ne-am cunoscut, ne-am iubit şi, nu ştiu cum dracu’,am ajuns cu burta la gură! A trebuit musai să ne căsătorim, conform legilor franuzeşti, şi iată-măaici!-Bine, bine, stimată doamnă, întreb eu bâlbâindu-mă de emoţie şi curiozitate, dar soţul dvs. ştieceva româneşte?-Ia te uită ce întrebare naivă! Păi cum să nu ştie, domnule, dacă a stat doi ani în Galaţi?!-Doamnă dragă, intervine colegul meu, nu vă supăraţi, dar soţul dvs. n-a scos un cuvânt românesctimp de zece zile cât am stat împreună cu el, fie la hotel, fie la serviciu sau prin oraş!-Nu se poate aşa ceva! completez eu.Phillipe, care bănuia sau auzise ce discutam noi, intră în living calm, zâmbind pe sub mustaţă şi,într-o românească limpede, clară şi corectă ne zise:-Da’, ce credeaţi voi, măi, că eu nu ştiu să vorbeşte româneşte? Ba, uite că ştiu!„Am sfeclit-o, zic eu în gând, ce-o fi crezut omul ăsta despre noi auzindu-ne bârfindu-l şiironizându-l, adesea de faţă cu el, convinşi fiind că nu ştie o boabă româneşte! Ne crapă obrazul deruşine, nu alta!”-Păi, domnule Phillipe, îndrăznesc eu, atunci de ce ne-ai chinuit atâtea zile cu franceza asta dacădvs. ştiaţi româneşte?! Ne puteam înţelege mult mai uşor, nu?-Dragii mei, dacă eu vorbeam cu voi româneşte, nu mai învăţaţi voi să vorbiţi aşa de bine franţuzeşte,lucru remarcat şi apreciat chiar şi de scumpa mea soţie! Nu-i aşa?-?!

C. ADAMESCU

RONDELUL BURLĂCIEI

Amicii mă invidiazăCă reuşesc să mă menţinCu inima şi mintea treazăCă nu oftez şi nu suspin

Când blonde, brune, mândre graţiiAleargă-n cale, dându-mi ghesSe-ntrec în zeci de acrobaţiiDoar-doar le-oi deveni ales.

Mă-mprejmuiesc ca nişte ieleŞi nici o clipă nu-mi dau paceDar nu ştiu însă cum se faceCă dau tot timpul de belele.

Şi-amicii mă invidiază.

RONDELUL SINDICALISTULUI

Sunt gata să mă-nscriu în sindicatCă doar aşa eu înţeleg progresulSă-mi apere un lider interesulŞomer să fiu că m-am asigurat.

Am priceput îndată înţelesulŞi drept să spun enorm m-ambucurat.Sunt gata să mă-nscriu în sindicatCă doar aşa eu înţeleg progresul.

Ce dar frumos şi binecuvântat!Îmi voi învinge-angoasele şi stresul,Căci îmi cunosc prea bine interesul.Ce dacă ieri de muncă m-am lăsat?

Sunt gata să mă-nscriu în sindicat.



Eugen Ungureanu

Rectangle


50

Responsabilitatea pentru grafie,conţinutul opiniilor, argumentelor saupărerilor aparţine, în exclusivitate,autorilor. Materialele primite, publicatesau nepublicate, nu se înapoiază.Redacţia revistei nu împărtăşeşteîntotdeauna ideile conţinute în textelepublicate. Fotografii: N.Sburlan,ag.secară sau din arhiva Centrului saualte surse, precizate când este cazul.

EDITOR:CONSILIUL JUDEŢULUI GALAŢI

CENTRUL CULTURAL “DUNĂREA DE JOS”

MANAGER:SERGIU DUMITRESCU

Redactor-şef: Florina [email protected]@yahoo.com

Secretar de redacţie, layout,documentare: a.g.secară[email protected]@yahoo.com

Rubrici:Pr. Eugen DRĂGOI, Eugen HOLBAN,Ion HORUJENCO, Petru IAMANDI,George LATEŞ, Radu MOŢOC,Katia NANU, Ionel NECULA,Vasile PLĂCINTĂ, Corneliu STOICA,

Culegere şi corectură:Laura DUMITRACHERealizarea copertelor:Eugen UNGUREANU

Foto coperte: Simona ANDREI. Pecoperta I, actriţa Gianina ANDREI.

Alte detalii despre activitatea CentruluiCultural Dunărea de Jos Galaţi pot fiaflate pe pagina web a instituţiei (http://www.ccdj.ro/) ori pe adresa de facebookCcdj Galati. Adresa on-line a revistei şiarhiva parţială se găsesc pe aceeaşiadresă web.

Tematici

Numărul 144, februarieJocurile Olimpice

Numărul 145, martie100 de ani de războaie mondiale

Numărul 146, aprilieHomo homini lupus?

Revista Dunărea de Jos este membrăAPLER (Asociaţia Publicaţiilor Literareşi a Editurilor din România)

ISSN: 1583 - 0225Adresa: Strada Domnească nr. 61, Galaţicod 800008; tel/fax: 0236/418400; 415590e-mail: [email protected] www.ccdj.ro


mailto:[email protected]




http://www.ccdj.ro/


http://www.ccdj.ro


Eugen Ungureanu

Rectangle

51

A avut loc deschiderea oficială a spaţiului expoziţional alMuzeului de Artă Vizuală din Galaţi. De când Muzeul de ArtăVizuală şi-a părăsit sediul în care a funcţionat şase decenii,iubitorii de artă au aşteptat seara zilei de 7 noiembrie 2013când au avut din nou ocazia să se bucure de lucrărileexcepţionale de pe simeze, atât în cadrul expoziţiei permanentecât şi în ceea ce priveşte expoziţia muzeografilor. La inaugurareau luat cuvântul Directorul Muzeului, Dan Basarab Nanu,preşedintele Consiliului Judeţului, Nicolae Bacalbaşa.



Eugen Ungureanu

Rectangle

Documents

143 8 ianuarie bt DJ NR. 143 IANUARIE.pdf · Revista Dunãrea de Jos - nr.143 6 Viaţa şi activitatea lui Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Pricipatelor Unite şi al Statului