1. FOTOGRAFIA – SCURT ISTORIC

Termenul de fotografie vine din grecescul „photos” – lumina și „graphein” – a desena.

Tehnica fotografică cuprinde modalități variate de producere a unor imagini permanente pe

suprafețe sensibile prin acțiunea fotochimică a luminii sau a unei alte forme de radiație sau prin

tehnici mult mai recente de captare a imaginilor prin mijloace electronice.

În societatea de azi fotografia joacă un rol foarte important ca mediu informațional, că o unealtă

în slujba științei și industriei, că o formă de artă sau ca un hobby foarte răspândit. Este esențială

în afaceri și industrie, fiind folosită în publicitate, documentare, fotojurnalism și în multe alte

domenii.

Cercetările științifice, de la cercetările în spațiu la cele subatomice se bazează pe

fotografie. Istoria dezvoltării fotografiei arata ca în secolul 19 fotografia era domeniul câtorva

profesioniști deoarece necesita aparate mari și placi fotografice de sticlă, dar în primele decenii

ale secolului 20, odată cu introducerea rolfilmului și a aparatului portabil, a captat atenția

publicului larg.

În ziua de azi industria oferă fotografilor amatori și profesioniști o mare varietate de

aparate și accesorii.

Lumină este esențială în fotografie. Aproape toate formele de fotografie se bazează pe

proprietățile unor cristale de argint, compuși chimici ai argintului și a unor halogeni (bromina,

clorina sau iodina), sensibile la lumină. Aceste cristale se găsesc sub formă de emulsie (o

peliculă fină gelatinoasă) care se afla în filmul fotografic.

Fotografia se bazează așadar pe principii fizice și chimice. Sensibilitatea la lumină a compușilor

argintului este principalul principiu chimic utilizat. Principiile fizice care guvernează sunt cele

ale opticii și ale fizicii luminii. Termenul generic de lumină se referă la porțiunea vizibilă din

spectrul radiațiilor electromagnetice, care includ unde radio, raze gamma, raze X, infra-rosii și

ultra-violete. Pentru ochi undă cea mai lungă este roșu, iar cea mai scurtă albastru.

Dar oare cum a apărut fotografia pentru că mai apoi să evolueze în ceea ce este în

ziua de azi? Care este istoria de început a științei fotografice?

Dezvoltarea proceselor fotografice a început cu recunoașterea faptului că anumite

substanțe chimice își schimbă nuanța sau culoarea datorită expunerii la lumină. După anii 1820 a

început cercetarea pentru a reuși fixarea permanentă a imaginii obținută prin expunerea la

lumină. Din acei ani și până în ziua de azi oamenii de știință au rafinat și îmbunătățit procedeele

chimice și optice ale proceselor fotografice.

Primele încercări

Cea mai veche fotografie care s-a păstrat este datată din 1826 sau 1827 și este imaginea

unei curți interioare văzută de la fereastră sa de către francezul Joseph Nicéphore Niepce. Poza a

necesitat o expunere de 8 ore. Rezultatul obținut a fost un pas enorm pentru cercetarea în

domeniul fotografiei.

Încercări notabile de a captura imaginile sunt și cele ale britanicilor Thomas Wedgwood și

Sir Humphry Davy la sfârșitul secolului 18. Din păcate, ei nu au reușit să fixeze cu succes

imaginile pe care le-au creat. Imaginea lui Niepce, deși bine fixată pe hârtie, nu avea calitatea

necesară care ar fi asigurat adoptarea acestei noi tehnici. A trebuit ca un alt om de știință, Louis

Jacques Mandé Daguerre, care a devenit asociatul lui Niepce și a continuat să lucreze

independent după moartea acestuia, să aducă aceste prime tentative la un nivel care să asigure

succesul la public. Daguerre a creat imagini simple direct pe suport de metal. A făcut

experimentele în anii 1830, iar în 1839 a făcut anunțul istoric al descoperirii procesului ce avea

să poarte numele său. Acesta implica expunerea unei plăci de cupru argintata, developarea

imaginii în vapori de mercur și fixarea acesteia în soluție de sare. Imaginile rezultate erau foarte

fragile la atingere și trebuiau să fie protejate de o sticlă, dar erau capabile să păstreze și cel mai

mic detaliu.

În aceeași perioadă, a anilor 1830, fizicianul britanic William Henry Fox Talbot făcea

propriile sale experiențe. Primele succese le-a avut în 1835 și includeau imprimarea imaginii

frunzelor unei plante făcute cu aparatul său de fotografiat în miniatură (supranumit și aparatul

„cursa de șoareci”). Acestea erau imagini negative imprimate pe hârtie, preparate cu soluții de

săruri de argint, sensibile la lumină, fixate întâi în săruri obișnuite și, mai apoi, la sugestia lui Sir

John Herschel (renumitul astronom englez), în trisulfat de sodiu, cunoscut și ca „hypo”.

Următorul pas important în cercetarea lui Talbot a fost descoperirea unei imagini „latente”,

produsul invizibil al unei expuneri scurte, care putea fi developat chimic.

Roll-Filmul

Următorul mare pas în dezvoltarea fotografiei a fost apariția la sfârșitul anilor 1880 a roll-

filmului. Meritul pentru această descoperire îi revine americanului George Eastman. În 1884

Eastman a introdus roll-filmul, care permitea expuneri multiple, mult mai practic ca negativul pe

sticlă. Dezvoltarea tehnicii fotografice a continuat așadar prin cercetările lui Eastman. Acest

american, angajat timp de 14 ani al unei bănci, a fost pasionat de fotografie, și a înființat în iunie

1881 o companie care fabrica și distribuia în toată America placi fotografice pe bază de colodiu

umed. Dar Eastman avea o idee inovatoare, aceea de a schimba plăcile de sticlă, fragile și

incomode. La început a încercat cu o hârtie tratată cu niște substanțe speciale. Mai apoi, cu

ajutorul unui tânăr chimist a scos primul suport pentru fotografie transparent, suplu, și a

construit o nouă mașină adaptată la acesta. Suntem în anul 1888, an în care Eastman a ales

numele de KODAK pentru invenția sa, ales astfel pentru că se poate pronunța la fel în aproape

toate limbile cunoscute. A fabricat un aparat ușor de fotografiat și un film care permitea 100 de

expuneri. Aceste poze erau făcute de un amator, care apoi expedia aparatul la Rochester și

primea înapoi pozele imprimate, ca și aparatul său încărcat cu un nou film, totul pentru un 10

dolari. Tot atunci Eastman a lansat sloganul publicitar al firmei sale, care a făcut înconjurul

lumii și nu a fost uitat nici la 100 de ani: „You press the button, we do the rest!”. Succesul a fost

imens. Era de ajuns să apeși un singur buton, pentru ca să devii magician. Fotografia nu mai era

apanajul specialiștilor, devenise accesibilă oamenilor de rând. La mai mult de 100 de ani de la

acele evenimente, procedeul nu s-a schimbat, dar perfecționările aduse au fost multiple.

Sensibilitatea la culori a fost mult îmbunătățită, placă devenind sensibilă și razele ultraviolete, la

infraroșii și la razele X. Lumina artificială a permis fotografierea în timpul nopții și în camerele

întunecoase, dar și mărirea imaginilor.

Fotografia în culori

Dorința publicului de a se bucura de fotografii în culori este evidențiată de frecvență cu

care coloratul de mâna era folosit la primele fotografii. În special această metodă era folosită în

cazul dagherotipului. Dagherotipistul londonez William Edward Kilburn a înregistrat cel mai

mare succes în colorarea pozelor sale, tindu-le o tentă naturală. În 1855 fizicianul englez James

Clerk Maxwell a definit baza teoretică a fotografiei în culori. El a înțeles principiul celor trei

culori primare care sunt bază pentru toate culorile. La începutul sec 20 au avut loc multe

experimente, pentru că în 1904 frații Auguste și Louis Lumière au anunțat dezvoltarea unei

tehnici. În 1907 și-au patentat descoperirea sub Autochrome plates. Aceasta va rămâne cel mai

popular proces, suportând competiția a multor alți producători până în anul 1935, când a apărut

Kodachrome, care utiliza roll-filmul.

Fotografia digitală

Ultima etapă în dezvoltarea recentă a științei fotografice o realizează fotografia digitală.

Camerele cu roll-film sunt aproape date uitării de marea majoritate a consumatorilor, cu excepția

profesioniștilor tradiționaliști. Camerele digitale înregistrează în memoria lor digitală fotografia,

putând apoi să fie transferată pe alte suporturi magnetice (calculator) sau pe hârtie (la fel cum se

întâmplă cu imaginile impregnate pe roll-film). Avantajele sunt nenumărate printre care poate

cel mai important este spațiul incomparabil mai mare de păstrare a pozelor (nu mai depindem de

cele 36 de poziții ale unui roll-film).

După http://www.egirl.ro/Istoria-fotografiei,a484.html

TEHNICĂ FOTOGRAFICĂ

1. Aparatul de fotografiat

a. Aparate fotografice cu vizare indirectă (aparate compacte)

Este destul de dificil de stabilit unde se opresc facilitățile de utilizare a acestui tip de

aparat.

Practic, vă permite să fotografiați orice. E greu de precizat prin ce se deosebește gama

de facilități oferite de aceasta în comparație cu funcțiile unui aparat foto reflex, cu vizor optic

cu oglindă. Diferitele variante ale acestui aparat funcționează cu diferite tipuri de filme de

dimensiuni mici dar și cu casete, tuș instamatic și casete.

Majoritatea aparatelor de acest tip se încarcă, de regulă, cu casete cu film și majoritatea

sunt dotate cu miniblitz incorporat.

Denumirea de aparat cu vizare indirectă i-a fost atribuit deoarece în timpul fotografierii

privim subiectul de fotografiat nu prin lentilele obiectivului ci printr-un vizor special.

De aceea în timp ce filmăm, imaginea diferă puțin de ceea ce vedem în „ochiul”

aparatului de fotografiat.

Avantaje

Sunt mici, comode, ușor de manevrat;

Gamă largă, acoperind toate categoriile de preț;

Cadre clare, practic pe întreg intervalul de distanță de la 1,5 m la infinit; alte tipuri de

aparate foto permit obținerea unui astfel de efect numai în prezența unui sistem de

reglare automată a clarității imaginii (autofocalizare);

Întotdeauna există o bună imagine în vizor.

Dezavantaje

Posibilități limitate de fotografiere de la distanțe mici, deoarece în vizor nu vedem

exact ceea ce vedem pe film (vizorul și obiectivul nu se află pe aceeași axă, această

diferență se numește paralaxă);

Poate fi fotografiată o mai mică gamă de obiecte, deoarece nu puteți schimba timpul

de expunere);

Nu există posibilitatea de a schimba obiectivul;

Fotografia artistică cu efecte speciale este imposibilă;

La folosirea negativelor de format mic (disc, tuș instamatic), negativul este aproape

imposibil de mărit.

b. Aparate de fotografiat cu vizare indirectă cu telemetru

Telemetrul unui aparat de fotografiat determină distanța dintre aparat și obiectul care

apare prin vizor prin suprapunerea dublei imagini a obiectului care apare pe vizor.

Reglarea clarității imagini se face printr-o simplă suprapunere a imaginilor obiectului,

ceea ce vă asigura o bună claritate a imaginii.

Adesea, astfel de aparate au și un exponometru; în majoritatea cazurilor acestea sunt

destinate cadrelor de format mic.

Obiectivul unui astfel de aparat este ușor de demontat și are adesea o reglare automată a

imaginii, controlată prin vizor

Avantaje

Ușurință de manevrare

Posibilitatea de utilizare în diferite condiții de iluminare;

Funcționare silențioasa.

Dezavantaje

Doar câteva modele au obiective detașabile (Minolta, Leica)

Aparate de fotografiat cu vizor refex, cu obiectv unic de format mic

Acest tip de aparate fotografice este cel mai răspândit atât printre amatori cât și printre

profesioniști.

Aparatele de fotografiat de format mic cu oglindă și vizor reflex au acces la întreaga

gamă de facilități și accesorii. Au un sistem ideal de construcție a vizorului, întrucât pe

peliculă apare cu exactitate imaginea văzută de fotograf în momentul declanșării.

Oglinda proiectează imaginea pe geamul mat, iar prisma o inversează.

Multifuncționalitatea acestui tip de aparat este dată de posibilitatea de fixare a unui număr

mare de obiective și accesorii.

Practic, toate aparatele cu vizor reflex și obiectiv unic au exponometre, ceea ce face

posibilă corectarea directă a fluxului de lumină în vizor. Multe aparate de fotografiat moderne

au un control automat al timpului de expunere.

Tipul de construcție cu oglinzi creează practic orice posibilitate de fotografiere, incluși

fotografierea unei suprafețe mari sau a unor obiecte aflate în mișcare continuă și rapidă.

Tendința actuală este de creare a unui aparat foto care să îndeplinească toate funcțiile

unui fotograf, care să poată fi asemuit unui fotograf.

Aparatele moderne de fotografiat reflează automat focalizarea (AF – autofocalizare) și

se adaptează automat la condițiile de iluminare.

Deoarece majoritatea începătorilor folosesc un aparat reflex haideți în continuare să

urmărim schema unui aparat fotografic reflex tipic, cu principalele sale elemente.

Componentele aparatului fotografic cu vizor reflex de format mic

1. Timpul de expunere

2. Suport pentru blitz și contact electronic

3. Vizor ocular aflat pe partea din spate

4. Braț pentru derularea filmului înapoi în casetă

5. Buton de deblocare și detașare a obiectivului

6. Obiectiv

7. Inel de reglare a clarități imaginii

8. Braț de deschidere a părții din spate

9. Declanșare automată

10. Buton de declanșare

11. Inel de stabilire a sensibilității filmului

12. Prismă

13. Braț de armare.

Avantaje

Multifuncționalitatea și gamă largă de modele existente pe piață;

Măsurarea expunerii prin obiectiv;

Obiective interschimbabile;

O excelentă încadrare a imaginii în vizor

Dezavantaje

La fotografiere imaginea din vizor dispare pe perioada declanșării, ceea ce nu permite

supravegherea subiectului și a decșlanșării blitz-ului;

Zgomotul produs de componentele aflate în mișcare în timpul fotografierii;

Dereglarea clarității imaginii din cauza mișcării oglinzii în sus și în jos.

Aparate de fotografiat pentru film lat cu vizor reflex cu unu sau două obiective

Astfel de aparate se împart în două categorii, cu unul sau două obiective.

Majoritatea fotografilor profesioniști preferă să lucreze pe film lat numite și aparate cu

vizor reflex pentru rollfilme (Hasselbad, Bronica, Mamya, etc.)

Acestea sunt asemănătoare aparatelor de fotografiat reflex de format mic, funcționând

însă cu negative de format mare cum ar fi cele de 6 x 4,5; 6 x 6; 6 x 7 cm. și cu toate

avantajele care decurg dintr-un negativ de format mare.

Aparatele de fotografiat cu vizor reflex și două obiective sun deja de mult timp

cunoscute și apreciate.

Unele din aceste modele de aparate cunoscute din această clasă sunt aparate de tip

Rollieflex, Mamya C220 și C330, Yashica Mat și să nu uităm Lubiteli, care ocupă un loc

foarte stimat în această clasă foarte restrânsă de aparate de fotografiat.

Aparatele de fotografiat de tip reflex cu două obiective au un geam mat mare și foarte

bine luminat, prin care este proiectată imaginea vizibilă prin sistemul superior de lentile

(obiectivul vizorului).

Filmul este expus prin obiectivul aflat în partea inferioară (obiectivul de fotografiat).

1. Aparatele de fotografiat de tip reflex cu un singur obiectiv

Avantaje

Negativele sunt de patru ori mai mari decât cele de format mic, de unde rezultă o

calitate mult mai bună;

Geamul mat este mare;

Filmul se află în casete ușor de înlocuit astfel subiectul poate fi fotografiat pe diferite

tipuri de film cu aceeași cameră

Optică interschimbabilă.

Dezavantaje

Greutate și dimensiuni foarte mari;

În absența unei prisme obiectul fotografiat se reflectă în oglindă;

Prețul ridicat la aparat, accesorii și obiective.

1. Aparatele de fotografiat de tip reflex cu două obiective

Avantaje

Geamul mat este mare și bine luminat;

Foarte silențios datorită absenței oglinzii mobile;

Funcționare cu negative de format mare (rollfilme)

Obturator central cu sincronizare permanentă;

Dezavantaje

Greutate și dimensiuni foarte mari;

Pericol de paralaxă;

Imaginea se oglindește inversată pe geamul mat;

Înlocuirea obiectivelor este foarte dificilă.

Aparatele de fotografiat pentru fotografii tehnice

Asigură o mai bună calitate a fotografiilor, deoarece funcționează cu negative de

dimensiuni foarte mari, în cele mai multe cazuri nici nu mai este nevoie de mărire pentru a

developa poza.

Aceste aparate fotografice sunt de regulă mai mari și mai greu de manevrat manual, de

aceea este în permanență nevoie de un stativ are să suporte greutatea acestuia. Cu astfel de

aparate se poate modifica perspectiva sau așa zisele linii de fugă pot fi corectate pentru a

realiza o fotografie corectă.

Câd aveți nevoie de o fotografie a unei construcții mici aparatul se poate apleca cu

ușurință înapoi, deoarece punctele lui superioare se află la o distanță mai mare de dvs. decât

distanța de la punctele din partea de jos.

De aceea se preferă corectarea percepției perspectivei dispunând paralel liniile verticale.

Cu ajutorul unui aparat pentru fotografii tehnice aceasta se poate realiza prin înclinarea sau

deplasarea elementelor aparatului de fotografiat.

Această corecție poate fi realizată și în cursul procesului de tipărire fotografică

profesională.

La baza ei stă principiul descris mai sus, numit principiul Scheimpflug.

Domeniul principal de aplicare pentru aparatele tehnice este cel industrial și arhitectural.

Acestea se folosesc și în fotografiile de studiu pentru reclamă, pentru fotografia de produse,

pentru portrete etc.

Rezultate de-a dreptul uimitoare au fost obținute cu astfel de aparate în fotografia

arhitecturală, unde și-au găsit o largă aplicabilitate. Un aparat pentru fotorafii tehnice este

compus din panou posterior cu mecanism de derulare a filmului, panou frontal pe care este

amplasat obiectivul și între ele aflându-se camera obscură gofrată (burduf). Practic toate

elementele aparatului de fotografiat pentru fotografii tehnice sunt mobile.

Avantaje

Foarte bună calitate a imaginii datorită filmului de dimensiuni mari;

Suprafața foarte mare a geamului mat conducâd la o compoziție exactă a cadrului;

Facilități pentru o reglare optimă a clarității imaginii

Obiectiv complet reglabil asigurând o acoperire optică completă a suprafeței cadrului.

Dezavantaje

Greutate și dimensiuni mari;

Pentru utilizare este în permanență nevoie de un stativ;

Imaginea de pe geamul mat este privită cel mai bine sub o învelitoare neagră;

Imaginea de pe geamul mat este inversată.

Aparate de fotografiat pentru fotografii panoramice

Pentru a crea fotografii panoramice se poate folosi și un aparat obișnuit așezat pe un

stativ, iar după fotografierea fiecărui cadru dorit se poate realiza o fotografie panoramică de

dimensiuni mari prin lipirea cadrelor.

De regulă aparatele specializate pentru panoramare pot realiza într-un singur cadru o

fotografie cu un unghi de cuprindere de 120, 180 sau chiar 360 de grade.

Aparatele rotative pentru fotografii panoramice

Cele mai cunoscute sunt aparatele rotative cu bază fixă precum aparatul Widelux care

poate realiza fotografie foarte largă, precum și aparatul sovietic Orizont, acestea funcționând

pe un principiu de rotire a sistemului optic de lentile expunând în timpul rotirii cadrul de film.

Aceste aparate lucrează pe un negativ de 35 mm. Suprafața negativului unei imagini

panoramice are o înălțime de 24 mm și o lungime de 58 mm. Ambele creează o imagine cu un

unghi de deschidere de 120 grade.

Aparatele de fotografiat Hulcherama și Arca Swiss Rorocamera realizează o imagine de

deschidere a panoramei de 360 grade.

Corpul fix

La aparatele pentru fotografie panoramică cu corpul fix, precum Șinar Handy, Linhof

Technorama sau Cambo Wide, se folosesc obiective cu un unghi de cuprindere foarte larg,

sistemul lor optic nu se rotește, aceste aparate de fotografiat obțin o imagine continuă ambele

folosesc roll-film de 120 sau 220.

La unele aparate moderne de format mic cum ar fi Minolta Dynax 7Xi, există adaptoare

speciale pentru crearea panoramelor.

În acest caz nu se folosesc marginile de sus și de jos ale cadrului astfel obțineți un

negativ special de format 13 x 36mm. La imprimare se obține o fotografie de 9 x 25 cm. Cele

mai bune rezultate se obțin prin folosirea unui obiectiv cu unghi larg de cuprindere.

Aparate pentru fotografii subacvatice

Înainte de a face trecerea de la fotografia normală la cea subacvatică trebuie să ne

asigurăm un echipament corespunzător, deoarece apa este cel mai mare dușman al aparatului

de fotografiat, de aceea aparatul fotografic trebuie să fie foarte bine protejat.

Corpul impermeabil al aparatului de fotografiat

Aparatele de fotografiat obișnuite pot fi introduse într-un corp special, impermeabil.

Cu cât coborâm mai adânc în apă crește presiunea, iar aparatul trebuie să fie protejat

corespunzător. Fotografii care se ocupă de fotografiile subacvatice lucrează la adâncimi foarte

mari, fiind necesară utilizarea unui echipament subacvatic corespunzător. Unul dintre

aparatele de fotografiat, conceput special pentru fotografiile subacvatice este Nikonus V.

Acesta este produs sub diferite forme, cu sau fără exponometru. Filmarea subacvatică este în

primul rând o profesie, fiind necesar adesea un timp îndelungat pentru realizarea unei

fotografii subacvatice.

Aparate de fotografiat pentru fotografiere instantanee

Cel mai mare avantaj pe care îl prezintă astfel de aparate este acela că după câteva

secunde de la declanșarea aparatului aveți fotografia tipărită.

Acestea sunt prezente pe piața într-o mare varietate de modele, simple cu focalizare fixă

sau complexe cu sistem de focalizare automată. Acest tip de aparat are o serie de limitări în

utilizare.

Fotografiile sunt realizate fără negative, aceste camere (Polaroid) nu trebuie însă

subapreciate deoarece cu ajutorul lor un fotograf profesionist poate să determine o compoziție

exactă înainte să efectueze poza finală.

Fotografia instantanee se folosește foarte mult în lucrările de studiu. La majoritatea

aparatelor cu peliculă de format mare se poate înlocui oricând caseta de film cu cea de

Polaroid.

Avantaje

Fotografia este realizată pe loc

Este un bun mijloc de încercare pentru artiști în evaluarea unei compoziții;

Absența cheltuielilor de prelucrare și tipărire;

Dezavantaje

Culorile imprimate nu sunt întotdeauna durabile;

Există un singur format al filmelor, în funcție de tipul aparatelor de fotografiat

Prețul ridicat al materialelor fotografice.

Aparatele de fotografiat pentru fotografii aeriene

Pentru fotografierea din avion sau din balon sunt necesare aparate de fotografiat cu

vizor reflex sau cu peliculă de format mare. Pentru obținerea unei fotografi aeriene

profesioniste este nevoie de o îndemânare care nu are nimic în comun cu realizarea unei

fotografi de familie.

La fotografia din avion, principala problemă pentru dvs. Este apariția erorilor. Lumina

solară răspunde foarte des de stricarea unui cadru bun. Fotografia profesională aeriană trebuie

realizată prin orificiile geamurilor sau ușilor deschise de la avioanele mici de pasageri.

Pentru fotografia aeriană sunt realizate aparate speciale, precum aparatul de fotografie

aeriană Fairchild k20. Acesta folosește un negativ de format mare, de 4 x 5 țoli, asemănător

celor folosite la aparatele tehnice.

Calitatea excelentă a fotografiilor este realizată prin îmbinarea reușită a peliculelor cu

ajutorul unor sisteme optice performante.

Deoarece foarte puțină lume se ocupă cu realizarea fotografiilor aeriene vom trece

repede peste acest tip de aparat fotografic, în schimb trebuie însă amintită și prezența

aparatelor specializate pentru cartografiere, folosite pentru fotografierea locurilor în vederea

realizării hărților.

Controlul camerei foto – noțiuni referitoare la setările aparatelor foto digitale;

Filtre – utilizări speciale (filtre incluse în funcțiile standard ale aparatului și filtre pentru

obiective; scopuri de corecție sau de realizare efecte speciale);

Articol semnat de Călin Ștefan RĂGĂLIE

Filtre de polarizare

Ce este un filtru de polarizare?

Ce face un filtru de polarizare?

Cât de des ne întâlnim cu lumina polarizată?

Care este diferența dintre un filtru de polarizare liniara și unul circulară?

Cum știu că filtrul meu este liniar sau circular?

Când pot folosi filtrul de polarizare?

Când efectul filtrului de polarizare este maxim?

De ce să mă complic, nu-i mai bine în PhotoShop?

Cum știu dacă am nevoie de un filtru de polarizare circular pentru aparatul meu?

De ce apar reflexii chiar și printr-un filtru de polarizare?

Cum calibram filtrul de polarizare?

Pot folosi filtrul de polarizare la aparatele fără vizare prin obiectiv?

Când nu trebuie să vă obosiți cu un filtru de polarizare?

Ce este un filtru de polarizare?

Filtrul de polarizare ocupa un loc special în arsenalul de filtre optice și lentile adiționale

ale fotografului, loc special justificat de efectul său. Dacă filtrele colorate blochează

predominant lumina cu o anumită lungime de undă, filtrul de polarizare oprește radiația

luminoasă cu orice lungime de undă, dar care oscilează într-un anumit plan, și o lasa să treacă

pe cea ce oscilează în planul perpendicular. Filtrul de polarizare este format dintr-un strat de

polimeri cu moleculă lungă, orientate paralel, într-o singură direcție, prin procese speciale de

fabricație. Diametrul paralel cu fibrele de polimeri poartă numele de axă de pasaj, întrucât

lumina incidenta care oscilează în acest plan trece nestingherită. Diametrul perpendicular pe

precedentul se numește axa de blocaj, întrucât lumina care oscilează în planul perpendicular

axei de pasaj este oprită (aproape) în totalitate.

Filtrul este compus dintr-o piesă optică și o montură. Piesa optică este realizată din

materialul special, cu proprietăți de filtru de polarizare (mase plastice speciale microcristaline

denumite „polaroid”). Montura este formată din două inele: unul fix, prevăzut cu filet sau

baioneta, pentru montat de obiectiv („moș”), și al doilea, randalinat, în care este montat filtrul

și care se poate roti liber în precedentul, în vederea obținerii efectului maxim al filtrului.

Filtru Kenko ZETA C-PL (polarizare circulară) 82mm (www.f64studio.ro)

Ce face un filtru de polarizare?

Lumina naturală, că de altfel și orice sursă de lumină artificială are proprietăți atât de

undă cât și de particule (fotoni). Caracteristică de undă este dată de oscilații perpendiculare pe

direcția de propagare (vector de oscilație), în toate planurile: stânga-dreapta, sus-jos și în toate

pozițiile intermediare, astfel încât, pe secțiune, vectorii de oscilație ocupa toate diametrele

posibile ale unui cerc. Spre deosebire de lumina emisă direct de o sursă, lumina polarizată se

caracterizează prin oscilația undelor luminoase într-un singur plan. Lumina nepolarizata s-ar

putea asemui cu un cilindru, pe când cea polarizată cu o lamă.

Principiul de funcționare al filtrului de polarizare

Lumina incidentă, nepolarizată, care cade pe un filtru de polarizare, va trece parțial, și

anume doar “razele” care oscilează după un vector paralel cu orientarea polimerilor. Celelalte,

înclinate sub un unghi oarecare, alfa, vor fi atenuate după formulă:

Amplitudinea după filtru = amplitudinea înainte de filtru * coș (alfa)

Cu un oarecare grad de aproximare, putem spune că, teoretic, jumătate din lumină

incidenta va fi blocată, cealaltă jumătate trecând mai departe. În realitate, culoarea gri a

filtrului introduce atenuări suplimentare.

Cât de des ne întâlnim cu lumina polarizată?

Lumina naturală (soare, lună) sau artificială care sosește direct de la sursă, nu este

polarizată. În schimb, lumina reflectată este mai mult sau mai puțin polarizată și, deoarece de

cele mai multe ori avem de a face cu lumina reflectată, suntem scăldați într-o baie de lumină

polarizată! Traversarea dintr-un mediu transparent într-altul, cu un alt indice de refracție,

determina apariția luminii polarizate, adică apariția unor planuri preferențiale de orientare a

vectorului de oscilație a luminii. Polarizarea prin traversarea unor medii transparente, numită

polarizare de refracție, a fost studiată de Brewster care a elaborat formula de calcul pentru

maximum de polarizare:

Unghiul Brewster = arctan (n'/n)

Unde: n' este indicele de refracție al mediului de emergență

N este indicele de refracție al mediului de incidenta.

De exemplu: pentru aer n = 1

Pentru apa n = 1,33 iar unghiul este 53°

Pentru sticlă n = 1,5 iar unghiul este 56°

Polarizarea luminii prin reflexie, în cazul indicentei brewsteriene

În anumite împrejurări pot emite lumina polarizată: cerul senin (într-o porțiune bine

determinată – prin refracția luminii la trecerea prin diferitele straturi atmosferice), suprafețele

cu apă, sticlă, masele plastice, diverse suprafețe acoperite cu lacuri și vopsele etc.

Zona de cer care emite lumina polarizată

Fotografia cerului (aproape) senin cu filtru de polarizare. De remarcat banda verticală albastră mai intensă ce corespunde unghiului de 90 grade față de soare.

Obiectele ne-metalice care reflectă lumina au un comportament diferențiat față de razele

luminoase, în funcție de planul de oscilație al acesteia. Razele care oscilează paralel cu

suprafața lor, vor fi reflectate integral și nemodificate (fără schimbarea planului de

polarizare). Razele care oscilează într-un plan perpendicular pe suprafața obiectului vor fi

parțial absorbite prin refracție. Astfel, obiectele ne-metalice extrag din lumină nepolarizata

(polarizată 180 grade) o proporție variabilă din cele care nu oscilează paralel cu suprafață,

comportându-se ca un filtru de polarizare. Acest efect este maxim dacă raza incidenta

îndeplinește condițiile impuse de Brewster.

Care este diferența dintre un filtru de polarizare liniara și unul circulară?

Principalele diferențe sunt:

1. Dacă folosiți un filtru standard, de polarizare liniara, este posibil să aveți probleme cu

funcțiile auto-focus și auto-expunere – la aparatele dotate cu aceste funcții. De asemenea, este

posibil că chiar și aparatele clasice să prezinte unele anomalii în calcularea expunerii

(aparatele dotate cu măsurare TTL). De ce? Dacă în calea optică a respectivelor funcții se

interpun prisme de sticlă sau oglinzi, lumina polarizată într-un singur plan va fi atenuată într-

un raport dependent de coș (alfa), și cu atât mai mult cu cât unghiul de incidenta este mai

apropiat de unghiul Brewster.

2. Un filtru de polarizare circulară este compus dintr-un filtru obișnuit de polarizare

liniara, iar, imediat în spatele său este așezată o placă realizată dintr-un material birefringent.

Materialul birefringent – cum este celofanul –, transmite lumina mai repede în anumite

direcții decât în celelalte, datorită structurii sale anizotropice, care se traduce prin indici

diferiți de refracție; direcția cu viteză maximă, respectiv minimă, sunt numite axa rapidă și

respectiv axa lentă și sunt decalate la 90 grade. Grosimea plăcii este astfel calculată încât să

reprezinte un sfert de lungime de undă (quarter, Q, adică 90 grade de regulă a luminii de

culoare verde, cea mai sensibilă pentru ochiul uman). Rotirea cu 45 grade a plăgii

birefringente determina disiparea circulară a luminii polarizate într-un singur plan, astfel încât

– cu prețul a 1-2 indici de expunere –, filtrul de polarizare circulară poate fi folosit la orice

model de aparat fotografic. Desigur, o placă-sfert-de-undă (Q) este calculată pentru o anumită

lungime de undă. Cu cât culoarea obiectului fotografiat va fi mai îndepărtată în spectru de cea

luată în calcul pentru placă Q, cu atât este posibil să apară erori în redarea respectivei culori,

deoarece refacerea polarizării este mai degrabă eliptică decât circulară.

Cum știu că filtrul meu este liniar sau circular?

Un filtru de polarizare circular pus în fața ochiului și privit prin oglindă, așa fel încât

placă Q să fie îndreptată spre oglindă (adică invers decât se montează pe obiectiv), ne permite

să descriem următorul traseu și comportament al luminii:

- Lumina care trece prin filtrul de polarizare liniara va fi polarizată;

- Este traversat apoi placă Q, prin care lumina va fi defazata 45 grade;

- Oglinda va schimba aceasta defazare cu 180 grade dar nu va afecta polarizarea;

- Traversarea în sens opus a plăcii Q determina transformarea luminii polarizate circular în

lumina polarizată liniar dar defazata cu 90 grade (45 + 45) față de lumină emergență;

- Este întâlnit acum filtrul de polarizare liniara dar de lumină polarizată exact pe axa de

blocaj, ia filtrul va apărea privitorului total negru.

Desigur, acest efect este maxim pe un diametru și minim pe diametrul perpendicular.

Când pot folosi filtrul de polarizare?

Filtrul de polarizare este util pentru a diminua reflexiile nedorite determinate de sticlă

sau de apă. Nu poate influența reflexiile date de suprafețele metalice, deoarece aceste reflexii

nu sunt polarizate!

Fotografia unei farfurii plină cu „supă de agrafe”, fără filtru de polarizare.

Pentru curioși: „supa” se prepară astfel: o măsură apă, se adăugă agrafe după gust,

Se amesteca și apoi se lăsă să se liniștească. Se servește în farfurii de inox, la lumina lămpii de birou.

Fotografie cu filtru de polarizare.

De notat următoarele:

A) nu au putut fi îndepărtate reflexiile nedorite ale obiectului metalic, atât din porțiunea

periferică dar și din centrul farfuriei, unde se afla „supa”;

B) în poza fără filtru, aparatul, ajustat pe auto-focus, a focalizat pe sursa de lumină, iar

agrafele ca și farfuria apar ușor neclare;

C) în poză cu filtru, atenuarea marcată a reflexiei sursei de lumină a permis camerei să

focalizeze corect, asupra agrafelor din „supă”.

Efectul de atenuare a luminii polarizate este maxim dacă filtrul este folosit în

împrejurarea adecvată, adică pentru subiecte privite pe o direcție perpendiculară pe direcția de

iluminare (linia aparat – subiect să fie perpendiculară pe linia sursa de lumină – subiect).

Fotografia unui geam care reflectă puternic sursa de lumină dar și obiectele Înconjurătoare (piciorul lămpii, o boxă de la calculator și monitorul calculatorului).

Același geam din foto precedentă dar cu filtrul de polarizare montat.

De observat: dispariția reflexiilor, mai ales din partea de sus (care corespunde unghiului

Brewster, permițând să se vadă câteva particule albe de sub sticlă) și mai puțin în partea de

jos-dreapta (reflexia monitorului calculatorului el însuși emițător de lumină); ameliorarea

redării structurii materialului de sub geam (furnirul biroului, și el agent polarizant).

Pe măsură ce unghiul se abate de la 90 grade, efectul atenuării reflexiilor polarizate se

diminuează, fiind nul la 0 sau 180 grade (cu soarele „în spate” sau „contre-jour”). În acest fel

puteți influența culoarea cerului, de la albastru-deschis la albastru-închis și puteți atenua sau

accentua imaginea norilor, deoarece lumina provenită de la cer este puternic polarizată.

Variația redării culorii cerului senin: la stânga, unde unghiul față de soare este de 90

grade, și la dreapta, unde unghiul se apropie de 0 grade. Utilizarea filtrului de polarizare pe

superangulare poate duce la acest efect neobișnuit, de care este bine să fiți avizați.

Când efectul filtrului de polarizare este maxim?

Aceasta depinde de ceea ce vreți să obțineți! Dacă faceți fotografii ale unor suprafețe

lucioase, filtrul îndepărtează reflexiile și vă oferă posibilitatea obținerii unor poze “mai bune”

decât fără filtru, adică mai contrast și în culori mai săturate. Cel mai bun mod de a afla la ce

este bun un filtru de polarizare este de a-l încerca!

Încărcați aparatul dvs. cu un film, și stabiliți o locație care să fie la 90 grade față de

lumină solară. Prima poziție o faceți fără filtru, pentru comparație. Următoarele le faceți cu

filtru pe care-l rotiți 15 – 20 grade între expuneri. Apoi schimbați locația și repetați

experimentul. Un aparat digital își dovedește calitățile în această situație! După

developare/descărcare, veți observa diferențe notabile între poze, respectiv între diferitele

poziții ale filtrului.

De ce să mă complic, nu-i mai bine în PhotoShop?

De ce să mă complic cu un filtru de polarizare? Multă teorie, experimente, unghiuri și

sferturi de undă, etc. Nu-i mai bun un program de fotoeditare?

Desigur, dacă aveți timp de a selecta și corectă manual – și destul de migălos -,

reflexiile parazite determinate de apă, de suprafețele de sticlă sau de fiecare frunză în parte! S-

ar putea să fiți mai norocoși cu fotografierea cerului; adică faceți o expunere pentru subiect și

încă una pentru cer, apoi faceți în programul dvs. preferat „cut&paste”, apoi „feather” și așa

mai departe, iar în tot acest timp vă rugați să nu fie copaci, clădiri sau altceva care se

proiectează pe cer și care complica enorm lucrurile.

Pe de altă parte, este bine-știut faptul că un filtru de polarizare atenuează lumina cu 1,5

– 2 trepte de expunere, întunecă reprezentarea culorilor și poate deruta sistemul AF al

aparatului (numai filtrele de polarizare liniara!). Deși există soluții (compensarea cu 2 trepte

de expunere, în funcție de producătorul filtrului – sau, mai bine, testarea filtrului în teren),

uneori alegem soluția fără filtru cu gândul la post-procesare (dar aceasta nu poate face

minuni!).

Sigur că e mai bine în Photoshop!

Cer cu nori fără filtru (stânga) și cu filtrul de polarizare ajustat. Încercați să luați poza stânga, să o “dregeți” în PS și să arate că cea din dreapta.

Cum știu dacă am nevoie de un filtru de polarizare circular pentru aparatul meu?

Aparatele de fotografiat care dispun de auto-focus captează informația necesară printr-o

oglindă semitransparentă și este posibil să apară diferențe semnificative între măsurarea cu un

filtru liniar și unul circular. Dacă auto-focus-ul durează nepermis de mult sau dacă, prin

rotirea filtrului observați o diferență de expunere de mai mult de o jumătate de treaptă de

expunere, probabil că aveți nevoie de un filtru de polarizare circular! Cel mai bine, acest test

îl puteți efectua asupra unui subiect care nu polarizează lumina (un zid sau perete al unei

locuințe).

De ce apar reflexii nedorite chiar și când folosesc un filtru de polarizare?

Lumina reflectată – de orice suprafață ne-metalica – este polarizată într-o oarecare

măsură. Gradul de polarizare depinde de unghiul de incidenta și de indicele de refracție a

celor două medii. La un anumit unghi (unghiul Brewster), lumină este în întregime polarizată;

la unghiuri diferite, polarizarea este doar parțială. Valoarea unghiului Brewster este de circa

55 grade pentru mediile curente (apă, sticlă). Dacă plasați un filtru de polarizare pe aparatul

dvs. cu vizare prin obiectiv și vă așezați într-un unghi de cca. 55 grade față de vitrină din

sticlă a unui magazin, prin rotirea adecvată a filtrului de polarizare veți anula cea mai mare

parte de reflexiilor.

De ce nu toate? Întâi, că filtrul are un randament subunitar, adică reține în mod cert sub

100% din lumină polarizată. Cât de mare este procentul razelor polarizate reținute depinde de

calitatea filtrului, calitate reflectată în preț. Al doilea, pentru că iluminarea din exemplul

nostru nu este realizată dintr-o singură sursă – de ex. Numai de către soare -, dar și de

obiectele înconjurătoare care relfecta lumina și devin astfel surse secundare de lumină, lumina

secundară care nu mai cade în unghiul optim, descris de Brewster. Am fost amuzat când am

văzut că în toate prospectele tehnice ale aparatelor electrice venite din America scrie la

capitolul “defecțiuni”, la primul punct: “dacă aparatul dvs nu funcționează, verificați dacă e

băgat în priză!”. Ulterior am constatat pe pielea mea cât de utilă este aceasta recomandare... În

al treilea rând – deși poate că este situația cu care ne întâlnim cel mai frecvent – verificați

dacă, după ce ați ajustat filtrul: a) nu ați modificat încadrarea sau, mai rău, b) dacă nu cumva

ați ajustat filțul pentru o poză „pe lat” și apoi ați schimbat “pe înalt”. În această împrejurare,

filtrul de polarizare își schimbă efectul de la reținerea totală a razelor polarizate la transmisia

totală a acestora!

Și totuși se pot elimina toate reflexiile parazite! În condiții de studio, se pot aplica pe

sursele de lumină filtre Tiffen de mari dimensiuni, care generează astfel lumina polarizată.

Prin ajustarea corectă a filtrului de pe camera fotografică, pot fi controlate toate reflexiile,

inclusiv cele metalice, deoarece în acest fel și suprafețele metalice lucioase primesc și (deci)

reflectă lumina polarizată.

Cum calibrez filtrul de polarizare?

Majoritatea filtrelor de polarizare nu au marcată axa de blocaj sau de trecere, probabil în

ideea că ele se folosesc doar pe aparate SRL. Filtrul Heliopan în schimb este inscripționat în

grade (!), în timp ce altele (Tiffen circulare) au doar un punct alb în dreptul axei de blocare.

Unele filtre au punctul de marcaj în dreptul axei de pasaj. Ce harababură!

Pentru a verifica/determina axa de blocaj a recent-cumpăratului dvs. filtru de polarizare,

procedați după cum urmează:

A) găsiți o suprafață plană și strălucitoare – o bucată de geam pusă pe birou este suficientă

(puteți folosi și o farfurie umplută cu apă);

B) așezați-vă la circa 35 grade față de orizontală (suprafața biroului) pentru a avea maximum

de lumină polarizată, cu filtrul așezat la ochi;

C) în cazul în care filtrul dvs. este unul cu polarizare circulară, verificați și re-verificați că

poziția filtrului să fie ca la aparat (cu partea care se înșurubează – „moșul” – să fie dispus

spre ochi);

D) păstrând unghiul, rotiți încet filtrul, până când reflexiile din geam sunt cât mai mult

atenuate sau dispar. În acest moment, axa de blocaj (axa de maximă absorbție) este

dispusă paralel cu suprafața geamului și perpendicular pe raza de lumină incidentă.

E) marcați axa de blocaj cu două puncte mici de vopsea albă, la stânga și la dreapta (filtrul

poate fi rotit 180 grade, efectul fiind identic).

Pot folosi filtrul de polarizare la aparatele fără vizare prin obiectiv?

Sigur că se poate! Cu condiția să observăm cu atenție direcția sursei de lumină ca și

direcția subiectelor ce pot reflecta lumina polarizată. Iată un exemplu: vrem să fotografiem un

peisaj pe cer senin, o sursă consacrată de lumină polarizată. Pentru a determina zona de cer cu

lumina polarizată, vom folosi un instrument totdeauna aproape: ouă degete de la mână! Cu

indexul permanent îndreptat spre soare și policele depărtat la maximum (astfel încât să

formeze aproximativ 90 grade cu axul indexului), rotim antebrațul în așa fel încât să descriem

un semicerc. Proiecția pe cer a acestui semicerc reprezintă sursa de lumină polarizată. Pentru

a bloca lumina polarizată, filtrul de polarizare trebuie așezat cu axa de blocaj (marcată cu un

punct alb, așa cum am arătat în paragraful precedent) perpendicular pe linia fotograf – soare.

Ce facem în continuare? Plasăm axa optică a aparatului de fotografiat, atât cât se poate,

în zona de cer care emite lumina polarizată. Așezarea corectă a filtrului va elimina majoritatea

reflexelor nedorite, obținute prin refracția atmosferică. Desigur că nu totdeauna putem așeza

subiectul în direcția calculată. Chiar și cu unele abateri, în pozele dvs. culorile vor fi mai

săturate, cerul va fi mai albastru iar norii albi se vor detașa mai bine pe fundal.

Dar când avem de a face cu polarizare prin reflexie? Același minunat instrument – mâna

– ne oferă și acum o rezolvare. Unghiul dintre degetul index și degetul mijlociu (cel puțin în

cazul meu) este de circa 35 grade. Unghiul Brewster este de aprox. 55 grade față de verticală,

adică circa 35 grade față de orizontală locului (sau față de planul care reflectă lumina

polarizată. Potrivind axa optică a aparatului fotografic la 35 grade față de orizontală și axa de

blocaj a filtrului paralelă cu suprafață reflectantă, obțineți imagini „de milioane”.

Fotografia unui luciu de apă. Ajustarea corectă a filtrului de polarizare permite redarea bună a obiectelor subacvatice. De

remarcat totuși prezenta de reflexii în zona unde apa face valuri și care scot obiectivul aparatului fotografic de sub incidența unghiului Brewster (Locație: Izvorul Minunilor din curtea Mănăstirii Cozia).

Când nu trebuie să vă obosiți cu un filtru de polarizare?

În absența luminii polarizate, un filtru de polarizare nu este decât un filtru neutru care

determină creșterea expunerii cu 1-2 trepte (sau mai mult). Dacă lumină la care faceți poza

este puțină, acest filtru că duce la prelungirea timpului de expunere, iar dvs. riscați să obțineți

o imagine mișcată!

Ajustarea corectă a filtrului de polarizare a îndepărtat reflexiile nedorite atât de la

geamuri cât și de la vopseaua autoturismului meu. De notat redarea corectă a culorii vopselei

autoturismului prin îndepărtarea reflexiilor albastre. Deși l-am răsucit în toate părțile, filtrul

nu a putut îndepărta și noroiul uscat de pe portiera din față!

În teren ne putem întâlni cu una din următoarele situații:

1. Fotografii în lumina polarizată prin refracție atmosferică. Dacă unghiul de fotografie

este de sub 30 grade în raport cu soarele (care este deci aproximativ în față sau în spate),

lumină venită de la cer este slab polarizată iar filtrul nu prea vă ajuta în accentuarea

dramatismului cerului. Dar nu vă grăbiți să renunțați la filtru! Frunzele și iarba reflectă lumina

în diferite direcții și, în plus, o polarizează; așa încât, ajustând corect filtrul de polarizare,

puteți obține o mai bună saturare a culorii la aceste subiecte, mai ales la fotografia în

contralumină.

2. Fotografii în lumina reflectată. Reflexiile suprafețelor metalice nu sunt polarizate,

deci filtrul nu le ameliorează imaginea. În ceea ce privește însă obiectele ne-metalice – apă și

sticlă cel mai frecvent –, cu cât vă îndepărtați de valoarea optimă – adică de unghiul Brewster

–, cu atât proporția luminii polarizate va fi mai mică; la 90 grade lumina va fi nepolarizată iar

filtrul de polarizare nu vă este de nici un folos! Și în acest caz, lumina reflectată de frunzele

copacilor sau de iarbă va fi însă polarizată, așa încât puteți ameliora poza!

În încheiere, nu pot decât să vă recomand să experimentați singuri! Chiar dacă nu puteți

vedea un efect notabil pe LCD-ul digitalului dvs. sau în vizorul sau electronic, demontați

filtrul și priviți prin el. Rotind încet filtrul circa 90 grade, veți rămâne de multe ori plăcut

surprins!

NOTE: fotografiile au fost executate cu Minolta Dimage 7 și filtrul de polarizare liniară

Soligor permanent montat. În cazul pozelor „bune” filtrul a fost ajustat pentru maximum de

atenuare a reflexiilor, iar în cazul pozelor „rele” rotat cu 90 grade față de axă optimă, în

intenția de a nu modifica prea mult parametrii de expunere. Perechile de fotografii au fost

efectuate la câteva secunde interval. Aparatul a fost setat pentru full-auto: auto-focus, auto-

exposure, auto-whiteballance. Acestea din urmă, în mod cert, au determinat o oarecare

atenuare a efectului filtrului de polarizare. Pozele au fost apoi tăiate adecvat și salvate pentru

web, fără alte ajustări.

Diafragmă/Timp de expunere/ISO

Pentru cei mai mulți începători în fotografie, termeni precum deschiderea diafragmei,

shutter speed, F stop, ISO etc. nu sunt foarte clari. Totuși înțelegerea parametrilor care

controlează expunerea în fotografie nu este dificilă. Expunerea se referă la cantitatea de

lumină colectata de mediul de înregistrare (film, senzor digital) în timpul realizării unei

fotografii. Fiecărui cadru îi corespunde o anumită expunere pentru realizarea unei imagini

corecte.

Figura 1. Diagrama cu valori descrescătoare ale aperturii (valori crescătoare ale numărului f)

Foto 1. © Constantin Opris – Dreamstime

Dacă fotografia este expusă prea mult, (cantitatea de lumină înregistrată este mai mare

decât ar fi necesar) imaginea va fi prea luminoasă, cu zone complet albe, fără detalii (sau

supraexpusa). Invers, dacă fotografia este expusă prea puțin, (cantitatea de lumină înregistrată

este mai mică decât ar fi necesar), imaginea va fi întunecată (sau subexpusa). În general,

aceste erori pot fi corectate cu un soft de prelucrare imagini (Levels în Adobe Photoshop).

Principalii parametri care controlează expunerea sunt deschiderea diafragmei, viteza de

declanșare (shutter speed) și ISO (sensibilitatea).

Deschiderea diafragmei

Se referă la diametrul deschiderii (apertura) prin care lumina intra în camera de

fotografiat. Deschiderea diafragmei se măsoară în așa numitul număr f și este acel parametrul

notat cu F la majoritatea camerelor foto. O deschidere mică înseamnă mai puțină lumină care

intră în camera foto dar în același timp rezulta și într-o profunzime de câmp mai mare.

Profunzimea de câmp se referă la proporția dintr-o scenă care apare clar (sharp) în fotografie.

Invers, o apertură mare, lasă să treacă mai multă lumină, iar profunzimea de câmp este mică.

Numărul f, care specifică deschiderea diafragmei, este o fracție între distanta focala și

diametrul efectiv al deschiderii. De obicei, un obiectiv are valori fixe la care poate fi setată

apertura, de exemplu: f/2, f/4, f/8 etc. (figura 1). De reținut că există o relație inversă între

numărul f și diametrul deschiderii, astfel o valoare f mică înseamnă o deschidere mai mare a

diafragmei, deci mai multă lumină care ajunge la senzor/film. În plus, fiecare treaptă de

deschidere (în ordine crescătoare), reprezintă o creștere de două ori a cantității de lumină.

Astfel, o apertură f/2,8 înseamnă o deschidere mai mare decât f/4 prin care trece de două ori

mai multă lumină.

Practic, apertura poate fi manipulată în două scopuri: creșterea/scăderea cantității de

lumină și mărirea/micșorarea profunzimii de câmp. Evident, cele două scopuri nu pot fi

separate ci se influențează unul pe celălalt prin faptul că modificarea aperturii alterează într-

un fel sau în altul atât luminozitatea cât și profunzimea de câmp. În cazul în care este nevoie

de mai mult lumină, se alege o deschidere mare a diafragmei (exemplu f/2,8) ceea ce

echivalează cu o profunzime de câmp foarte mică. Profunzimea de câmp variază însă și în

funcție de alți factori: distanta focala, distanța până la subiect, etc. Atenție, în acest caz

verificați că subiectul este în focus, deoarece deschideri mari ale diafragmei pot reduce zona

clară la doar câțiva centimetri. Invers, pentru a micșora cantitatea de lumină din fotografie,

setați o deschidere mică a diafragmei (un număr f mare). De obicei, nu se utilizează valori

foarte mari, precum f/16, f/22 etc. deoarece apare fenomenul de difracție care poate altera

calitatea imaginilor capturate. La aperturi mici profunzimea de câmp va fi mai mare ceea ce

poate fi un dezavantaj în cazul în care dorești să izolezi subiectul de fundal (de exemplu

pentru un portret în care fata personajului este în focus iar fundalul este blurat – vezi foto 1).

Viteza de declanșare

Viteza de declanșare (shutter speed) reprezintă timpul cât este deschisă diafragma

permițând trecerea luminii. Viteza este descrisă în fotografie că fracțiuni de secundă, de

exemplu 1/100 înseamnă un timp de expunere egal cu a o șuta parte dintr-o secundă sau o

sutime de secundă. Cu cât este mai mare numitorul (cifră de sub fracție) cu atât viteza este

mai mare. În mod obișnuit, viteza de declasare a unei camere foto poate fi cuprinsă între

câteva secunde și 1/4000 secunde. Cu cât viteza este mai mare, cu atât timpul pe care lumină

îl are la dispoziție pentru a stimula mediul fotografic este mai scurt, deci cantitatea de lumină

înregistrată este mai mică. Cantitatea de lumină captată se dublează cu fiecare treaptă de

viteză de declanșare: 1/500, 1/250, 1/125, 1/60, 1/30, 1/15, 1/8 etc.

Foto 2. 1/8, f/5,2, ISO 250. © Cristian Ciobanu

Tehnic, acest parametru poate fi

utilizat în fotografie fie pentru a corecta

expunerea în sensul creșterii/scăderii

cantității de lumină captate, fie pentru a

capta mișcări rapide, pentru a „îngheța”

acțiunea și a minimiza riscul de obținere

a unor imagini mișcate. Pentru a crește

cantitatea de lumină ce pătrunde prin

diafragmă, atunci când este necesar, se

utilizează un timp mai lung de expunere.

Atenție însă, în general viteza

declanșatorului trebuie ținută în jurul

valorii de 1/60 deoarece la viteze mai mici crește riscul de a obține imagini blurate, din cauza

mișcării aparatului foto. Ca regulă de bază, pentru a evita obținerea imaginilor mișcate, timpul

de expunere trebuie să fie cel puțin egal cu inversul distanței focale. De exemplu, la o distanță

focala de 200mm, viteza de declanșare ar trebui să fie cel puțin egală cu 1/200. Totuși, se

poate folosi un timp de expunere mai lung atunci când se dorește obținerea unui efect de

mișcare, de blur, în scopuri artistice, așa cum este cazul cu foto 2, unde s-a folosit un timp de

expunere de 1/8 secunde.

Cel mai important lucru de reținut este faptul că cei doi parametrii discutați, deschiderea

diafragmei și viteza de declanșare, au o relație de reciprocitate și se influențează unul pe

celălalt. De exemplu, dacă deschizi diafragma cu 1 stop (eg. de la f/11 la f/8) pentru a crește

cantitate de lumină captată, dar în același timp crești viteza de la 1/125 la 1/250, vei obține

exact aceeași expunere. Singura deosebire constă în capacitatea de a „îngheța” mișcarea mai

bine datorită unei viteze de declanșare mai rapide.

Sensibilitatea (ISO)

ISO sau AȘA, măsoară sensibilitatea la lumină a unui mediu fotografic, fie el film sau

senzor digital. O valoare ISO mică se traduce printr-o sensibilitate mică, deci este nevoie de

mai multă lumină pentru a expune corect o fotografie. Astfel, în condiții de luminozitate

slabă, cum ar fi spații închise, concerte, seara etc., se recomandă unei valori ISO mari pentru a

asigura un timp de expunere rezonabil. Din păcate problema nu este atât de simplă... Există un

dezavantaj al folosirii unui ISO mare, apariția zgomotului de imagine (figura 2). Zgomotul

reprezintă granulații de diferite culori ce apar la sensibilități ISO mari sau în cazul expunerilor

lungi. Zgomotul de imagine poate distruge o fotografie și din acest motiv trebuie utilizate cu

atenție setări ISO mari. Nivelul de zgomot dintr-o fotografie depinde mai mulți factori:

valoarea ISO, timpul de expunere, tipul de senzor la camerele digitale, corectitudinea

expunerii, etc.

În final, reține că acești parametrii care controlează expunerea nu trebuie priviți

individual. Modificarea unui dintre ei necesita de cele mai multe ori și modificarea celorlalți

doi. Nu există reguli general valabile în acest sens, singura soluție pentru a înțelege rolul

fiecărui parametru în controlul expunerii este practică. Încearcă să faci fotografii ale aceluiași

cadru modificând, pe rând, timpul de expunere între 1/15 și 1/1000 (de exemplu), la ISO 100

și f/4. Studiază apoi fotografiile și vezi cum a fost modificat expunerea (luminozitatea

cadrului) în funcție de viteză de declanșare. Fixează apoi valoarea timpului de expunere la

1/125, ISO la 100 și modifica doar diafragma. Repetă același lucru setând viteza la 1/125,

diafragma la f/4 și schimbă valoarea ISO la fiecare declanșare. Acest exercițiu te va ajuta să

înțelegi corelația dintre parametrii care controlează expunerea în fotografie.

ISO 100 ISO200 ISO400

Figura 2. Diferite grade de zgomot de imagine

Înțelegere expunere (timpii de expunere/în secunde; valori și măsurări; subexpunere sau

supraexpunere; expunerea subiectelor în mișcare; funcția bracketing; +/- EV;

interpretarea histogramei; programare > prioritate de diafragmă; prioritate de timp);

Articol semnat de Călin-Stefan Răgălie, octombrie, 2006, www.fotomagazin.ro

Despre histogramă

Introducere

Pentru fotografia argentică, un mare pas înainte în determinarea expunerii a fost

reprezentat de introducerea măsurării prin obiectiv (TTL). Pentru fotografia digitală, un pas

de o importanță similară a fost reprezentat de calcularea și afișarea histogramei imaginii.

Ce este histograma?

Histograma este un grafic, folosit în statistica descriptivă și care arata o distribuție de

frecvență. Distribuția de frecvență se referă la numărul de evenimente statistice pe clase

(grupe) de evenimente.

Să considerăm următorul experiment statistic: aruncăm un zar și înregistrăm numărul

afișat. Repetăm aruncarea de încă 11 ori și obținem următoare listă: 1, 2, 4, 3, 6, 4, 5, 3, 5, 1,

3, 3. Dacă încadrăm în clase de evenimente, avem distribuția din tabelul de mai jos:

Fața zarului A apărut de... ori

1 2

2 1

3 4

4 2

5 2

6 1

Total 12 evenimente

Dacă întocmim un grafic în baza datelor rezultate din experimentul statistic, obținem:

Histograma de mai sus ne permite să vedem „dintr-o privire” cum sunt distribuite

evenimentele statistice analizate. Putem observa că în experimentul descris, majoritatea

evenimentelor statistice se aglomerează în jurul valorilor „3”, „4” și „5”.

Care este interesul pentru fotografie al acestui instrument statistic? Vă veți întreba...

Ei bine, procesorul camerei foto digitale poate calcula și afișă histograma imaginii pe care

tocmai a înregistrat-o (iar majoritatea o și fac!). Pe axa orizontală sunt dispuse valorile de

luminozitate ale pixelilor din imagine, într-un interval de la 0 (negru) la 255 (alb). Pe verticală

sunt trasate dreptunghiuri (sau linii) cu o înălțime proporțională cu numărul de pixeli care se

încadrează în respectivul nivel de luminozitate.

De exemplu, au fost descoperiți 8.234 pixeli cu luminozitatea 28 și 18.449 de

luminozitatea 29. Evident, coloana corespunzătoare nivelului 29 va fi mai mare (dublă)

comparativ cu cea a nivelului 28. Alăturând cele 256 coloane, corespunzătoare celor 256

nivele de luminozitate, se obține histograma imaginii digitale.

Imaginea de mai sus are histograma ilustrată în continuare.

Ce ne arată histograma asociată acestei imaginii? Pentru început, cel puțin două aspecte

importante!

În primul rând, observăm că nu există „coloane” la extremitățile graficului,

corespunzător nivelului 0 și 255, adică negrului profund și nici albului ars. În al doilea rând,

observăm că graficul se aglomerează spre valorile centrale de luminozitate, corespunzătoare

valorilor medii. Semnificația acestei distribuții o vom analiza mai jos.

Unele aparate foto digitale dar și multe programe software permit afișarea histogramelor

pe culorile de bază: roșu, verde, albastru.

Fie sub formă a trei grafice separate, fie sub forma unui grafic combinat.

Cum interpretăm histograma calculată de cameră foto digitală?

Așa cum aminteam anterior, majoritatea aparatelor foto digitale permit afișarea

histogramei imaginii înregistrate. Multe dintre modelele compacte sau bridge permit afișarea

histogramei „live” adică suprapun în vizor sau pe ecranul LCD histograma scenei pe care a

încadrat-o fotograful.

Pentru a afișa histograma peste sau alături de imagine, se accesează comanda specifică,

din meniul camerei digitale, în funcție de model.

Histograma ideală

Nu există o „rețetă” universal valabilă pentru histograma ideală! Ea are diverse

distribuții, în funcție de condițiile de iluminare ale subiectului.

Histograma ideală se întinde în mod armonios, de la stânga (zona umbrelor) până la

dreapta (lumini), fără să prezinte maxime către extremități și, mai ales fără să se aglomereze

excesiv la vre-unul dintre capete. Histograma ideală nu are nici „goluri” prea mari, în special

la capetele graficului.

Histograma unei fotografii subexpuse

Într-o fotografie subexpusa luminozitatea este scăzută. Predomina tonurile spre negru

iar histograma se aglomerează spre stânga. Subiectele albe vor fi redate prin tonuri de gri iar

zonele de umbre vor apare negru nediferențiat.

Dacă subexpunerea este severă, histograma este depopulata în zonele de alb și de gri

deschis.

Detaliile din umbre sunt pierdute și nu mai pot fi recuperate.

Fotografia poate fi parțial corectata dar cu apariția de zgomot.

Pentru a remedia această situație, singura soluție eficiența este repetarea expunerii, cu

parametrii corectați.

Histograma unei fotografii supraexpunse

În fotografiile supraexpuse, în schimb, predomina tonurile de alb și cele luminoase.

Pe histograma, aceasta se traduce prin decalarea graficului histogramei spre dreapta.

Detaliile din zonele luminoase lipsesc și nu pot fi recuperate prin prelucrări ulterioare.

Imaginea nu cuprinde zone cu adevărat negre. Pe fotografia imprimantă, zonele albe apar la

albul hârtiei (zone „arse”).

Singurul remediu posibil este refacerea fotografiei o dată cu închiderea diafragmei sau

cu reducerea timpului de expunere.

Histograma unei fotografii fără contrast

În cazul subiectelor cu iluminare uniformă, sau pe ceață, contrastele se atenuează.

Histograma va dovedi acest fapt prin aglomerarea graficului în zona centrală, cu absența

de date la capetele graficului (negru și alb)

Pentru a crește contrastul fotografiei, accesați meniul camerei digitale și amplificați

contrastul aplicat imaginii la transformarea în JPEG.

Histograma unei fotografii cu contrast excesiv

În această împrejurare tonurile se aglomerează către extremități, cu umbre adânci și

lumini strălucitoare, unele chiar arse.

Histograma, și ea, va arăta divizarea luminozităților către cele două capete ale scalei, cu

depopularea zonei griurilor mijlocii.

Dacă acest gen de imagine nu este scopul dvs., puteți interveni asupra parametrilor de

conversie ai imaginii și să reduceți valoarea „contrastului” de conversie în fișier JPEG, din

meniul camerei foto digitale.

Din nou despre histograma ideală

Scopul fotografului nu este de a obține o histogramă armonios distribuită, ci o

fotografie!

Iar fotografia – ca să stârnească interesul privitorului – trebuie să fie veridica.

De exemplu, fotografiile noaptea vor avea zone mari cu negru profund și doar zone mici

luminoase, iar histograma va fi puternic debalansata. Corectarea expunerii, pentru a avea

histograma „perfectă” va distruge atmosfera și îi va altera credibilitatea.

Un alt exemplu: imaginile luate pe ceață, în care predomina tonurile delicate de gri

mijlociu, vor avea contrast redus și histograma aglomerată în centrul graficului. Sporirea

contrastului „în calculator” va banaliza imaginea.

Prin urmare, nu există o „rețetă” universal valabilă pentru histograma ideală! Ea se

modifică, în funcție de condițiile de iluminare ale subiectului și, mai ales de mesajul pe care

fotograful dorește să-l transmită prin fotografia sa.

Histograma în prelucrarea imaginilor

În articolele precedente am arătat utilitatea histogramei în timpul expunerii. În

continuare ne vom ocupa de rolul histogramei în prelucrarea imaginilor digitale.

În etapa de prelucrare a imaginilor, histograma ne permite să observăm și să controlăm

în mod independent tonalitățile închise, deschise și griurile mijlocii dintr-o imagine.

După deschiderea imaginii de mai sus în Adobe Photoshop, prin accesarea meniului

Image -> Adjustments -> Levels (sau combinația de taste “Ctrl” +L) se afișează histograma de

mai jos:

Evaluarea imaginii

Observăm pe histograma că, practic, nu există pixeli în zonele de gri deschis și alb; în

schimb zona de gri-închis și negru este foarte aglomerată, datorită subexpunerii. Într-adevăr,

imaginea este aproape lipsită de alb și de tonalități mijlocii. Totodată, imaginea are un

contrast redus.

Fereastra Levels din PhotoShop afișează și trei cursoare (marcate de mine cu cifre roșii

în imaginea de mai sus), care corespund nivelelor negru = 1, gri mijlociu = 2 și alb = 3.

Aceste cursoare pot fi agățate și trase cu mouse-ul, iar efectul lor este observat imediat pe

imagine, dacă am bifat caseta „Preview”.

Ajustarea nivelului de alb

Agățăm și tragem spre stânga de cursorul (3) corespunzător nivelului de alb, până în

zona în care histograma începe să fie populată cu pixeli.

Rezultatul – imaginea devine mai luminoasă. Dacă tragem cursorul prea mult spre

stânga, apar tot mai multe zone de alb pur, fără detalii, ca și când fotografia ar fi supraexpusa.

Este bine să evităm apariția de zone arse.

Ajustarea nivelului de negru

În pasul următor, agățăm și tragem spre dreapta cursorul (1) corespunzător negrului

absolut.

Rezultatul – grâul închis devine mai profund și negrul apare cu o pondere din ce în ce

mai mare. În acest fel am stabilit nivelul (punctul) de negru.

Ajustarea griului mijlociu

În final, ajustam nivelul griului mijlociu (cursorul 2), pentru a adapta contrastul general

al imaginii, în conformitate cu intenția pe care vrem să o transpunem în imagine.

Prin modificarea nivelului de gri mijlociu sunt afectate doar zonele cu luminozitate

mijlocie, lăsând neatinse nivele de alb pur și de negru pur, stabilite anterior.

Ce se întâmplă, de fapt?

Fereastra Levels din Adobe PS oferă numeroase informații dar explicarea lor depășește

cadrul prezentului articol. Menționăm aici doar serii de date: „Input levels” și Output levels”.

Seria „Output levels” arata intervalul dinamic al datelor de luminanța la ieșire, pe imaginea

prelucrată (codificat pe 8 biți, adică în intervalul 0–255). Seria de date „Input levels” se referă

la valorile de luminanța ale imaginii originale și care vor fi preluate și prelucrate pentru a

deveni „0”, „127” și respectiv „255” în imaginea finală.

Observăm că, după ajustarea histogramei conform propunerilor de mai sus, nivelul

negrului a ajuns la 18; aceasta înseamnă că orice pixel cu luminozitate de 18 sau mai mică va

fi reprodus că negru absolut. La capătul celălalt al histogramei, am ajustat punctul de alb la

nivelul 176. Aceasta va face ca orice pixel cu luminozitate 176 sau mai mare să fie reprodus

că alb pur.

Nivelele intermediare de luminozitate vor fi recalculate, pentru a se încadra proporțional

în intervalul dintre negru și alb, așa cum le-am modificat. Programul redistribuie liniar aceste

nivele, inclusiv cel corespunzător celui de gri 50%. De cele mai multe ori este însă nevoie să

modificăm și nivelul de gri mijlociu.

Astfel, față de imaginea inițială la care intervalul de luminozitate era transpus liniar, în

imaginea finală s-au realocat proporțional mai multe nivele pentru alb și tonurile deschise, și

proporțional mai puține nivele pentru negru și tonurile închise.

Aceasta modalitate de prelucrare atrage și unele dezavantaje. Dacă un interval de 127

nivele de la negru până la gri mijlociu dau impresia trecerii foarte line, practic în ton continuu,

reducerea accentuată a numărului de nivele va altera calitatea imaginii, iar trecerea de la un

nivel la altul se va face mult mai vizibil.

Histograma de mai sus aparține unei imagini care a fost intensiv prelucrată. Se observă

dispariția unor nivele de gri, traduse prin căderea graficului la „0” pe anumite intervale și

apariția aspectului de „pieptene” al histogramei. Imaginea va căpăta aspect de poster, care,

chiar dacă era la modă în fotografia argentică acum 20 ani, nu este adecvat la orice fotografie.

Focalizare;

Actiune de ajustarea claritatii imaginii pe planul sau obiectul dorit. Se poate realiza manual (prin

rotirea unui inel dedicat aflat pe obiectiv) sau automat (la aparate dotate cu autofocus).

Folosire blitz/flash și tehnici speciale (tipuri de blitzuri; efecte asupra expunerii; utilizări

simultane de mai multe blitzuri; sincronizări cu timpii de expunere);

Lumini și umbre (intensități luminoase; temperatura de culoare; reflexii; difuzia; dispersia;

polarizarea);

Balansul de alb

(auto; manual; soare, incandescent; fluorescent; înnorat ș.a.)

Articol semnat de Călin-Stefan Răgălie, Aprilie, 2008, © Foto-Magazin.ro

1. Ce este temperatura de culoare?

Este general cunoscut faptul că obiectele încălzite radiază căldură. Căldură este o formă

de radiație luminoasă, cu lungime de undă atât de mare, încât nu poate fi percepută de ochiul

uman, dar poate fi detectată cu instrumente speciale.

Fizicienii au observat că, dacă încălzesc puternic un obiect negru, acesta începe să emită

lumină în spectrul vizibil. Prin încălzire, electronii de pe ultimul strat al atomilor din structura

materialului trec pe o orbită mai îndepărtată de nucleu. Revenirea electronului la nivelul de

bază se face prin emisia „excesului” de energie sub forma unui foton. Încălzirea foarte

puternică duce la emisia de lumină predominant albăstruie; încălzirea la temperaturi mai

scăzute, la lumina albă, cu cele trei culori de bază în proporții aproximativ egale, sau roșiatică,

cu ponderea luminii roșii.

Aceasta corelație a condus la introducerea noțiunii de temperatură de culoare care se

referă la temperatura la care trebuie încălzit un corp negru pentru a emite lumina de o anumită

calitate sau o anumită proporție a culorilor.

Sursa de lumină Temperatura de culoare

(grade Kelvin)

Cer senin (spre nord) 10.000 – 15.000

Cer înnorat 6.000 – 8.000

Cer senin la zenit 6.500

Lumina solară 5.500 – 6.000

Blitz electronic 5.500 – 6.000

Becuri cu incandescenta 200 W 2.900

Becuri cu incandescenta 100 W 2.800

Becuri cu incandescenta 40 W 2.600

Lumina de lumânare 1.200 – 1.500

De exemplu, filamentul unui bec de uz casnic (cu wolfram) se încălzește la circa 2.800

grade Kelvin și emite o lumină predominant gălbuie și roșie. Suprafața Soarelui are

temperatură de circa 5.800 grade Kelvin și generează lumina pe care o cunoaștem că „lumina

albă”.

Cum se face totuși că, fie la lumina de zi, fie noaptea, la lumina becului din tavan, noi

vedem o coală de hârtie albă, la fel de albă, deși temperaturile de culoare sunt atât de diferite?

Simțul vizual este un proces complex, care începe la nivelul ochiului (unde se formează

imaginea pe rețină, ca într-un aparat fotografic) și se încheie la nivelul creierului, unde are loc

percepția (înțelegerea imaginilor privite). Creierul, grație procedurilor de memorare și

învățare, se bazează pe experiență și, constatând că este aceeași coală albă pe care a văzut-o în

multe alte ocazii anterioare, îi atribuie automat culoarea „albă”, chiar dacă savanții, cu

instrumentele lor, spun altceva.

Ponderea radiațiilor luminoase de diverse culori în trei surse (schema).

2. Balansul automat de alb (AWB)

Și totuși, aparatele foto digitale sunt create de savanți în baza legilor pe care ei le-au

descoperit și pe care le respecta. Ca atare, fotografia color va reprezenta diferit o coală albă

iluminată de lumină solară, comparativ cu lumina unui bec de uz casnic! Cum se poate

corecta acest fenomen?

În acest scop, în aparatele foto digitale a fost inclus un subansamblu care măsoară

temperatura medie de culoare a scenei care se fotografiază și elaborează un algoritm de

prelucrare a imaginii brute (RAW), furnizată de captator, pentru semăna, pe cât posibil, cu

ceea ce vedem (percepem) noi.

Fotositurile senzorului sunt sensibile doar la intensitatea luminoasă, nu și la culoarea

luminii incidente. Plasarea unui filtru colorat în fața fiecărui fotosit le face sensibile doar la o

mică porțiune din spectrul luminos, roșu, verde, respectiv albastru. Algoritmul elaborat de

cameră digitală va acorda o pondere mai mare unei anumite culori, în funcție de condițiile

specifice de iluminare, în dauna altei culori. Aceasta ponderare a celor trei culori

fundamentale, efectuată de procesorul camerei foto digitale, poartă numele de balans al

nuanței de alb sau, prescurtat, balans de alb. Termenul își are originea în practică operatorilor

video, care, având de filmat în diferite condiții de iluminare, efectuează mai întâi o etalonare a

camerei la temperatura de culoare existentă.

Algoritmul funcționează corect din punct de vedere științific, în majoritatea cazurilor

(între 3.000/4.000 și 7.000 grade Kelvin) și este implementat în toate camerele foto digitale

sub numele AutoWhiteBalance, AWB, sau alte prescurtări similare.

Pentru situații particulare, practic toate camerele digitale au implementată și

posibilitatea „sugerării” din partea fotografului, a balansului corect de alb.

3. Setări semiautomate

Practic, toate camerele foto digitale dispun ce posibilitatea ca fotograful să aleagă o

estimare a temperaturii de culoare a luminii cu care este iluminat subiectul.

Temperatura de culoare medie în funcție de sursa luminoasă

3.1. Incandescent – este simbolizat sub forma unui bec și face față situației în care

subiectul este iluminat cu o lumină cu temperatura de circa 3.000 grade Kelvin. Aceste tipuri

de iluminări apar cel mai frecvent în cazul fotografiilor de familie luate în interior, când sursa

principală de lumină este constituită de iluminatul casnic (petreceri, Săli de restaurante,

conferințe etc.).

3.2 Fluorescent – este simbolizat ca un dreptunghi alungit ce radiază și este ajustat

pentru o temperatură de culoare de aproximativ 4.200 grade Kelvin. Unele modele de aparate

permit diverse ajustări (fluorescent 1, fluorescent 2 etc.) ale balansului de alb, în funcție de

tipul de iluminare. Se poate utiliza în situațiile în care se fotografiază în birouri, săli de sport,

etc., unde iluminatul este asigurat de becuri cu descărcări în gaze. Iluminarea fluorescenta

ridică în fata fotografului două probleme delicate:

A) datorită principiului de funcționare, lumina emisă de aceste surse nu se întinde pe tot

spectrul vizibil ci acoperă doar unele benzi de radiație. Descărcările electrice în gazul care

umple tubul determina că atomii acestuia să emită lumină în spectrul UV. Suprafața internă a

tubului este acoperit cu o substanță care, excitată de lumină UV emite lumină în spectrul

vizibil în anumite linii spectrale, fenomen cunoscut sub numele de fluorescență. Utilizarea

unui amestec de substanțe fluorescente extinde întrucâtva liniile spectrale dar nu se ajunge la

emisie continuă, pe întregul spectru vizibil.

Culoarea luminii emisă de tuburile cu fluorescentă

Consecința? Culorile subiectului iluminat cu lumina fluorescentă vor fi denaturate. O

situație extremă apare în cazul iluminatului stradal cu becuri cu vapori de sodiu. Aceste becuri

emit lumină în două benzi înguste (portocaliu și galben); orice încercare de a ajusta balansul

de alb este sortită eșecului.

B) Becurile cu fluorescență sunt alimentate de la rețea, deci în curent alternativ. Aceasta

înseamnă că aceste becuri se „aprind” și se „sting” de 100 ori pe secundă. Fotograful, în

dorința de a „îngheța” mișcarea, de exemplu a mingii care intră în poartă, va alege un timp

foarte scurt de expunere, de exemplu 1/500 sec sau mai mic, dar are „șansa” de a rata perioada

de maximă emisie luminoasă iar expunerea va fi aleatorie.

3.3 Lumina solară directă (Sunny) – reprezentat printr-un simbol că un soare ce

radiază lumină, este etalonata la circa 5.200 grade Kelvin (deși temperatura de culoare a

luminii solare este ceva mai mare). Este recomandat în fotografia de peisaj sau portrete în

peisaj, în condițiile cerului senin.

3.4 Lumina blitzului (Flash) – reprezentată sub forma unui fulger, este ajustată pentru

5.400 grade Kelvin (blitzurile noi emit lumină la 5.500 K, iar cele mai vechi la 5.400 K).

Aceasta setare este recomandată, în mod evident, în fotografia cu blitz. Subiectul este iluminat

cu blitzul și are culorile corect redate. În fotografia de interior apar două situații particulare,

referitoare la iluminarea fundalului:

A) fundalul este iluminat cu becuri cu incandescentă; culorile vor fi reproduse virate

spre roșu, dar fără să deranjeze;

B) lumina generală este realizată de becuri cu descărcări în gaze; culorile vor fi

reproduse, neplăcut, virate spre albastru. Soluția: aplicarea unui filtru pe blitz, care să scadă

temperatura de culoare emisă de acesta. În această situație, evident, balansul de alb va fi

ajustat pentru lumina fluorescentă.

3.5 Cer noros (Cloudy) – are simbolul unui nor și este etalonata pentru 6.000 grade

Kelvin. Este recomandat în fotografiile efectuate în exterior, când soarele este acoperit de un

nor iar iluminarea subiectului este realizată mai ales de cerul senin. Utilizarea setării „cer

noros” în condițiile luminii directe solare, reda culorile mai calde decât în realitate.

3.6. Subiect în umbră (Shade) este simbolizat cu o casă care proiectează o umbră;

ajustarea culorilor se face pentru temperatura de circa 7.000 grade Kelvin, deoarece

iluminarea subiectului așezat în umbra este realizată predominent de cerul albastru. Aceasta

setare este recomandată și în cazul fotografierii în exterior în contralumina, având aceeași

justificare.

4. Setarea manuală a balansului de alb.

În condiții dificile, mai ales în situația în care un subiect este luminat cu mai multe surse

de lumină și care au temperaturi diferite de culoare, se poate ajusta manual balansul de

culoare la marea majoritate a camerelor foto digitale. Procedura poate fi diferită, în funcție de

modelul de cameră foto digitală, dar urmează în principiu, următorii pași:

4.1. Apelarea funcției „Custom White Balance” din meniul camerei, funcție simbolizată

prin două triunghiuri aflate în balanță;

4.2. Fotografierea unui obiect alb (un petec de zăpadă curată, un carton alb sau o coală

de hârtie). Zona albă trebuie să ocupe o anumită suprafață din cadru sau chiar întreg cadrul. În

cazul în care se folosește un carton alb, este recomandat ca acesta să fie așezat pe cât posibil

paralel cu subiectul sau chiar în fața acestuia, pentru că și cartonul să fie iluminat cu același

amestec de lumini ca în cazul fotografiei finale. Ca o variantă se poate folosi un carton gri

18% utilizabil și pentru a stabili expunerea corectă.

4.3. La unele modele de camere, se poate trece la fotografiere; la alte modele, mai

avansate, imaginea obținută poate fi salvată pe cardul de memorie, pentru a fi eventual

refolosită.

4.4. După încheierea sesiunii de fotografie, se trece din nou pe AWB, pentru a evita

surprizele neplăcute la următoarea sesiune de fotografiere.

Camerele foto digitale avansate permit setarea balansului de alb în grade Kelvin.

FOTOCOMPOZIȚIA

http://www.foto-magazin.ro/tutorial_open.php?art=tutorial_briot2.php

Estetică în Fotografie

Partea II - Compoziția în Fotografie

Acest articol este al doilea dintr-o serie de eseuri care tratează aspectele estetice din

fotografie. Scopul acestei serii este de a vă ajuta să creați imagini care să îndeplinească cât

mai multe criterii estetice, în ultimă instanță – fotografii frumoase. Aceste eseuri fac parte din

seria de workshop-uri (2003–2004) – http://www.luminous-landscape.com/workshops/ab-

ws.shtml

Acest material se ocupă de aplicarea practică, prin exerciții, a conceptelor, tehnicilor și a

abordărilor discutate în celelalte articole. Toate acestea vor asigura o bază solidă pentru

perfecționarea abilitaților fotografice.

Zion Winter Sunrise

În primul articol am învățat despre modul în care camera fotografică reproduce

subiectul fotografic și despre diferențele față de ce vedem cu ochii noștri. În acest articol vom

aplica în practică cele aflate până acum, în scopul de a realiza fotografii. Dar, înainte de

aceasta, să învățăm cum se compune o fotografie.

Compunerea unei bune fotografii nu este simplă, iar a învăța pe alții cum să creeze

fotografii interesant compuse este chiar și mai dificil. De fapt, compoziția este unul dintre cele

mai dificile aspecte ale fotografiei ca și a oricărei arte vizuale. Profesorul meu din facultate,

Scot McLeay chiar a refuzat să ne învețe compoziție. Singura sa recomandare în această

privință a fost „fiecare zonă din fotografie are o pondere egală”.

Dacă vă veți aștepta la reguli pe care, aplicându-le, să puteți rapid să faceți poze mai

bune, ei bine, paragraful precedent nu prea vă ajuta. Totuși acesta exprima, chiar dacă într-o

manieră mai criptica, bazele fotocompoziției.

Una dintre greșelile pe care le fac mulți fotografi este aceea de a urma recomandarea

care se găsește în broșură “Cum să facem fotografii mai bune” scoasă de Kodak într-un tiraj

impresionant! Aceasta recomandare precizează că trebuie să vă plasați subiectul în centrul

cadrului și să fiți atenți să nu lăsați în afara cadrului părți ale subiectului. Aceasta

recomandare se adresează mai ales fotografiei de portret și înseamnă să plasați subiectul în

centrul cadrului și de asemenea, că acesta să se uite direct în aparat când dvs. apăsați pe

declanșator. Ei bine, aceasta este rețeta de a obține cele mai plicticoase fotografii. Este

adevărat că în acest fel persoană respectivă va apare în fotografie dar nimeni nu se va uita la

poza dvs., poate cu excepția membrilor de familie, și aceștia doar din politețe!

Recomandarea Kodak este în contradicție cu afirmația lui Scott McLeay, după care

fiecare parte din cadru este la fel de importantă. Plasarea subiectului în centrul imaginii este

doar una dintre posibilități și probabil cea mai neindicata, deoarece utilizează doar centrul

cadrului. Ce se întâmplă la marginile cadrului? Dar la colțuri? Plasând subiectul în afara

centrului nu ar face imaginea mai interesantă? Gândind la aceste aspecte, deja am făcut primii

pași pe calea înțelegerii fotocompoziției. Deja am învățat câteva aspecte fundamentale, pe

care le recapitulăm:

compunerea unei fotografii nu implică obligatoriu plasarea subiectului principal în

centrul cadrului;

descentrarea subiectului determina o fotografie mai interesantă

trebuie folosite atât marginile cât și colțurile cadrului; deoarece nu avem cum să

scăpăm de ele și trebuie să le folosim într-un mod cât mai creativ, mai util.

Recomandarea Kodak „plasați subiectul în centrul cadrului fotografic” era destinată

fotografilor ocazionali, care fac în general poze de familie. Trebuie să avem în vedere că,

acum mulți ani, majoritatea aparatelor foto aveau vizor separat, a cărui precizie nu era prea

bună. Cu alte cuvinte, vizorul nu putea arăta cu exactitate ce va intra în imagine și ce nu va

intra, marginile imaginii nu erau bine stabilite așa încât plasarea subiectului la marginea

vizorului, producea o imagine în care subiectul putea să fie integral reprezentat în poza sau să

fie doar parțial. În cele mai rele cazuri, acesta putea fi arătat doar parțial, tăiat. Plasarea

subiectului principal în centrul imaginii, suficient de departe de marginile cadrului, rezolva

această problemă. Imaginea rezultată nu ar fi una castigatore la concursurile de fotografii dar

utilizatorii nu se vor mai plânge de imprecizia vizoarelor. Nu vor apare capodopere, dar nici

reclamații!

Astăzi lucrurile stau cu totul altfel. Aparatele moderne SLR arată până la 99% din

câmpul fotografiat în vizor și astfel elimina riscul de a tăia vreo parte importantă din imagine.

Folosirea trepiedului ne permite nu numai să încadrăm fiecare fotografie cât mai precis, dar și

să asigurăm încadrări identice chiar dacă mutăm locul de stație. De asemenea, utilizarea

filmului diapozitiv impune ca în cadru să se vadă exact ce s-a încadrat în momentul

fotografierii. Când Kodak a făcut acea recomandare, procesul folosit era de tip negativ-pozitiv

iar copierea era făcută manual de un operator, care avea posibilitatea de a decupa din cadrul

negativului porțiunea de interes. La fel stau lucrurile și în cazul în care noi ne ocupăm de

scanarea negativelor și de imprimarea copiilor pozitive. Iar dacă fotografiem pe medii

digitale, nici nu trebuie să mai așteptăm prea mult, putem vedea rezultatul imediat pe ecranul

LCD.

Astfel, avem un control precis asupra a ce va fi inclus în cadru și a ce va fi eliminat.

Putem realiza această:

A) analizând cu mare atenție elementele care vor fi incluse în cadru

B) controlând locul în care aceste elemente vor fi plasate.

Tear Drop Arch and Moonrise

Modul percutant de a vedea

Un alt mod de a defini fotocompoziția aparține lui Edward Weston. Când a fost întrebat

despre cum ar defini compoziția, acesta a răspuns: „Fotocompoziția este cel mai percutant

mod de a vedea.”

Definită lui Weston cuprinde două aspecte: „a vedea” și „percutant”. Știm deja din

primul articol că fotografia reprezintă un mod de a vedea. Acum aflăm că fotocompoziția se

referă la puterea de impact, așadar o viziune cu impact, percutanta.

Dacă fotocompoziția este cel mai percutant mod de a vedea, și a vedea este cel mai

puternic mod de a fotografia, atunci fotocompoziția este cel mai bun mod de a fotografia.

Dacă asta sună ca o deducție logică aristotelică, este adevărat. Să vedem dacă este și

aplicabilă.

Există mai multe moduri de a compune un cadru.

Pentru un ochi antrenat, există mai multe moduri de a compune un cadru fotografic.

Când am constatat acest fapt, a fost pentru mine o revelație, deoarece mulți ani m-am chinuit

să recreez fotografiile create de alți fotografi. Acele imagini m-au impresionat și am încercat

să calc pe aceleași „cărări”. Problema era că, atunci când mă aflam în fata peisajului

fotografiat de alții, nu putem concepe decât un singur mod de aranjare în cadru, cel pe care-l

realizare predecesorul meu. Nu puteam vedea creativ prin proprii ochi. Eram sclavul modului

în care celălalt văzuse acel peisaj.

Într-o bună zi am reușit să mă eliberez din această „sclavie” (cum am reușit, face

subiectul altui articol). Din acea zi am început să văd lumea prin proprii ochi și am înțeles că

nu există o singură încadrare pentru o anumită locație ci că există numeroase moduri de

încadrare. Mintea mea, într-un fel oarecare, s-a deschis iar țintele mele s-au schimbat, și

anume am încercat să fotografiez nu ce au văzut alții, ci doar ce vedeam eu atunci, cu ochii

minții mele. Din acel moment am început să realizez propriile fotografii.

Fotocompoziția - o variantă dintre multe altele

Se ivea acum o altă problemă: nu puteam fotografia decât câteva dintre multele

posibilități care mi se ofereau! Trebuia să fac acum o selecție severă, deoarece constatăm că

am la dispoziție un timp foarte scurt în care lumina era cea mai potrivită. Și atunci am revăzut

definită lui Weston, fapt care m-a ajutat să separ „grâul de neghina”, ca să spun așa...

Ceea ce trebuia să caut era nu o fotocompoziție drăguță sau originală ci trebuia să

găsesc „cel mai percutant mod de a vedea”. Pentru a pune în aplicare acest precept, am

început prin a cerceta scena fotografică din diverse unghiuri și a observa care ar fi unghiul cel

mai favorabil și care m-ar impresiona cel mai puternic.

După această lungă disertație despre compoziție, ar fi util să vedeți dacă lucrurile stau la

fel și pentru dvs. Încercați și dvs. și vedeți dacă puteți pune în practică ideile prezentate și aici.

Veți observa că, de fiecare dată când fotografiez, petrec mult timp cercetând scena

înainte de a declanșa prima dată. Iar în această investigare a scenei, utilizez un Linhof

Multifocus Viewfinder (LMFV), care este unul dintre accesoriile mele fotografice de maximă

încredere. În esență, este un vizor portabil care-mi permite să „decupez” o imagine pe care aș

putea să o obțin printr-un zoom 75-400 mm pe formatul 4 x 5 (sau, echivalent 135: 24-135

mm). Desigur, aș putea realiza același lucru cu o cameră foto echipată cu un zoom 24-135

mm dar vizorul Linhof este mai ușor și mai compact decât orice cameră foto. De asemenea,

are avantajul că nu-mi arăta în vizor tot felul de date de expunere, ceea ce-mi permite să mă

concentrez exclusiv pe compoziție.

The Linhof Multifocal Viewfinder

Când utilizez LMFV pot să observ compoziția pe sute de imagini, fără ca măcar să

instalez în stație camera mea foto 4x5. Pe măsură ce compun imagini după imagini, pot să

evaluez puterea de impact a fiecăreia (Țineți minte? Eu caut cel mai percutant mod de a vedea

o scenă!). Multe dintre aceste posibile fotografii sunt banale dar, privind prin vizorul Linhof,

îmi dau imediat seama când un anumit unghi de abordare determina o imagine suficient de

puternică. Când observ aceasta, continui să observ scena prin mici ajustări ale punctului de

stație, tot cu ajutorul vizorului. Când, în fine, am determinat cea mai bună poziție, instalez

camera mea 4 x 5, știind foarte precis ce doresc să fotografiez. Deoarece punerea în stație a

unei camere 4 x 5 este mare consumatoare de timp, utilizarea vizorului Linhof este foarte utilă

și eficientă, iar calitatea sa optică este excelentă.

Desigur, o cameră foto 4x5 impune alte abordări comparativ cu o cameră în formatul

135, dar ceea ce voiam să subliniez în paragrafele anterioare este că eu petrec foarte mult timp

observând și mult mai puțin fotografiind. Cu alte cuvinte, întâi caut o compoziție și apoi, în

baza acestei idei, creez o fotografie.

Desigur, LMFV este o sculă grozavă, dar scumpă. O alternativă ieftină ar fi să vă

confecționați dintr-un carton negru, un cadru, prin decuparea unui dreptunghi corespunzător

formatului pe care lucrați (24 x 36, 6 x 6, etc). Acest vizor simplu va ajuta să decupați posibilă

fotografie de elementele perturbatoare din jur dar și de informațiile deranjante care apar în

vizorul unei camere foto. Eu am utilizat ani de zile un astfel de cadru, înainte de a-mi cumpăra

vizorul LMFV. Aveam cu mine câteva astfel de “vizoare” de carton, fiecare ajustat

corespunzător unui anumit tip de format de negativ și de obiectiv.

Trebuie să vă spun că există unele camere foto cu vizoare detașabile, cum este și Fuji

617, care are câte un vizor pentru fiecare obiectiv. Când fotografiez cu acest model, iau cu

mine doar vizorul, în timp ce cameră foto sta în rucsac; cercetez scena privind prin vizorul

detașabil și care-mi arata exact ce ar ieși pe negativ. Când găsesc compoziția care-mi place,

despachetez cameră, o instalez în poziție și fac fotografia.

Reguli de compoziție

Și pentru că acest eseu nu poate fi complet dacă nu include și câteva reguli de

compoziție, iată, în încheierea acestui material, câteva:

Lake Powell Sunset

1. Regula treimilor

Această regulă vă recomanda să împărțiți imaginea în trei fâșii egale și astfel să

compuneți imaginea pe treimi. Această regulă se aplică atât la secțiuni orizontale cât și la

secțiuni verticale. Subiectul va fi plasat fie pe una din liniile orizontale fie pe o linie verticală.

În fotografia „Lake Powell Sunset”, de exemplu, lacul și stâncile ocupă doar o treime din

suprafață, în timp ce norii și cerul ocupa două treimi.

2. Regula secțiunii de aur

Regula tăieturii de aur a devenit celebră în timpul Renașterii, deși a fost descoperită încă

din antichitate. Regula secțiunii de aur arata că cea mai importantă zona dintr-o imagine se

situată în apropierea coltului dreapta-jos, aproximativ la un sfert pe înălțime și un sfert pe

lățime. Fotografia „Zion Winter Sunrise” a fost compusă în concordanță cu această regulă.

Planta yucca, cel mai important element din prim-plan este localizată în apropierea coltului

din dreapta-jos, la distanță egală atât de latura de jos cât și de latura din dreapta. De ce colțul

din dreapta jos? În principal, pentru că, teoretic, când “citim” o fotografie, procedăm în mod

similar cu citirea unui text: de la stânga la dreapta și de sus în jos. Și, întrucât lectură se

termină în colțul din dreapta jos al paginii, această zonă ne reține atenția pentru cel mai lung

timp, deoarece aici fie că textul se termină, fie că facem o pauză pentru a întoarce foaia.

Această regulă nu se aplică însă la chinezi și la japonezi.

3. Liniile călăuzitoare

Liniile din imagine călăuzesc privirea în cadru și constituie o altă metodă clasică de

compunere a imaginii. Exemple clasice sunt drumurile, șoselele, calea ferată, etc. și care

călăuzesc privirea spre orizont.

În fotografia de peisaj nu avem drumuri sau căi ferate, decât numai dacă decidem să

includem în cadru și construcții ale omului. Din fericire avem și alte elemente, care acționează

la fel de eficient. Unul dintre acestea este un curs de apă, așa cum se poate observa în

fotografia râului Virgin la apus. În acest caz, cursul de apă ne călăuzește privirea în adâncime,

spre orizont. Forma șerpuitoare a albiei râului adaugă romantism imaginii și o face mai

interesantă.

The Virgin River and the Watchman at Sunset

4. Perspectiva

Utilizarea perspectivei determina rezultate compoziționale interesante. În exemplul de

mai sus, pe măsură ce râul merge spre orizont, lățimea sa în imagine scade, ca efect al

perspectivei care spune că dimensiunile obiectelor apar proporțional mai mici, pe măsură ce

obiectele sunt situate mai departe de privitor. Perspectiva este una dintre cele mai eficiente

metode de a reprezenta profunzimea și distanțele dintr-o imagine.

5. Încadrarea

În această imagine, în mod tipic peisajul din fundal, este încadrat de un alt element, în

mod curent un element din prim-plan. În imaginea „Tear Drop Arch Moonrise” am utilizat

rama reprezentată de Tear Drop Arch pentru a încadra peisajul din Monument Valley. Fără

acest arc stâncos, imaginea cu Monument Valley ar fi fost mult mai puțin spectaculoasă.

© 2003 Alain Briot

Beaux Arts Photography

E-mail: <alain@beautiful-landscape.com>

Pentru informații ulterioare și pentru a procura CD-uri cu materialele

publicate de Alain Briot, vă rugăm să urmați aceste linkuri:

CD-uri: http://beautiful-landscape.com/Articles-CD.html

Workshop-uri: http://beautiful-landscape.com/Workshop-home.html

Print-uri: http://beautiful-landscape.com/Print-of-the-month-list.html

Primplanurile

Perspectiva liniară

Scala

Folosirea umbrelor, reflexiilor, contururilor, siluetelor

Utilizarea texturilor

Tonuri

Culori, contraste

Imagini monocrome

Imagini alb-negru

Realizare fotografie macro (calcule aferente; probleme de iluminare; evitarea umbrelor;

tehnici de folosire a blitzului în macrofotografiere; obținerea clarității; exemple de caz);

Fotografie de studio; fotografie de obiect/natura statică (cosmetizare, iluminare; antireflexii;

situații speciale-suprafețe reflectante precum oglinzile sau metalele; fotografia pentru

reclamă);

Fotografie de modă;

Fotoreportajul (instantaneul; aspecte și recomandări în funcție de domenii: sportiv, artistic,

turistic, social, politic, ceremonii, etc.);

Portretul (planuri de prezentare; compoziții; distanțe focale; fotografii de grup; decoruri;

fundaluri de interior și exterior; tehnici de iluminare);

Peisajul;

ADOBE PHOTOSHOP:

Folosirea tehnicilor avansate de editare și retușare a imaginilor – corectare cromatică –

introducerea de noi elemente; prelucrare + montaj de imagini (reasamblare elemente);

Decupaj + ajustare tonală imagini în ansamblu și elemente din decupaj [folosire în special Pen

Tool + Paths și Image>Adjustments];

Explorarea mediului de lucru Photoshop – instrumentele specializate de lucru cu analiza

bară de proprietăți și corelare cu ferestre specializate (ex: Layers, History, Paths, Info,

Navigator, s.a.) și meniuri legate de operațiunile propuse, controlul culorilor, elemente pentru

controlul mediului de vizualizare pe ecran – organizarea paletelor;

Realizare selecții complexe (marquee, lasso, magic wand dar mai ales Path Tool);

cropuri imagini, transformări proporționale și la dimensiune fixă, gradienți, pattern-uri, brush-

uri, editare culori, instrumente de blurare, subexpunere sau supraexpunere a pixelilor, saturare

sau desaturare a pixelilor, instrumente de clonare;

Utilizarea elementelor necesare editării structurilor bitmap, reeșantionarea imaginilor,

trasarea structurilor bitmap;

Efecte: Drop Shadow, Inner Shadow, Outer & Inner Glow, Stroke, Gradient Overlay,

Satin, Bevel & Emboss, ș.a.

Pașii de lucru în prelucrarea și finisarea fișierelor RAW

Interpolarea/Demozaicarea fișierului RAW

Înlăturarea zgomotului/artefactelor

Corectarea balansului de alb și a expunerii

Aplicarea profilului de culoare