UNITATEA CREAȚIEI ȘI VOCAȚIA UNIFICATOARE A BISERICII

Pr. Conf. Dr. Nicolae Moșoiu, Facultate de Teologie din Sibiu

Abstract: The unity of the creation and the unifying vocation of the ChurchThis article deals with the theme of the unity of the creation and with the unifying vocation

of the Church. The first part include a scientific and a theological perspective on the unity of creation, due to the logoi of the world and, on the other hand, to the human being' gift to be syndesmos. The second part encompasses references about the unifying vocation of the Church from an Orthodox (especially the Mystagogy of Saint Maxim the Confessor) and from an ecumenical perspective (five statements on unity issued at the General Assemblies held in: New Delhi,1961; Nairobi,1975; Canberra 1991; Porto Alegre, 2006 and Busan, 2013).

Keywords: rationality or logoi of the creation, big-bang, string theory, M theory, theory of everything, anthropic principle, the form of the Church, baptismal adoption, ecumenical statements on the unity and catholicity of the Church

„Raţiunile lucrurilor, întocmite dinainte de veacuri în Dumnezeu, precum Însuşi a ştiut, se văd prin înţelegere din făpturi. Căci toate făpturile lui Dumnezeu, contemplate de noi prin fire, cu ajutorul cuvenitei ştiinţe şi cunoştinţe, ne vestesc în chip ascuns raţiunile după care au fost făcute şi ne descoperă prin ele scopul aşezat de Dumnezeu în fiecare făptură. Din contemplarea înţeleaptă a creaţiunii desprindem Raţiunea care ne luminează cu privire la Sfânta Treime, adică la Tatăl, la Fiul şi la Sfântul Duh”.1

„În acelaşi chip (tropon) şi sfânta Biserică a lui Dumnezeu ni se arată făcând aceleaşi lucruri cu noi ca şi Dumnezeu, imitându-L, cum imită o icoană (eikon) modelul (arhetypo) său. Căci sunt mulţi şi nesfârşiţi la număr cei care fac parte din ea şi sunt renăscuţi (anaghennomenon) şi recreaţi în Duh (anademiourgoumenon to Pnevmati): bărbaţi, femei şi copii, despărţiţi şi foarte deosebiţi după gen şi înfăţişare, după neamuri şi graiuri, după viaţă, vârstă, păreri, meşteşuguri, chipuri, moravuri şi aptitudini, după ştiinţă şi slujbe, după soartă, caracter şi deprinderi. Dar tuturor Biserica le dă deopotrivă o singură formă şi numire dumnezeiască (theian morphen kai prosegrian), adică existenţa şi numele de la Hristos; şi o singură şi neîmpărţită relaţie prin credinţă, simplă şi fără părţi, care nu lasă să fie cunoscute relaţiile cele multe şi nenumărate ale fiecăruia, nici măcar că sunt, din pricina raportării şi concentrării universale a tuturor spre ea”2.

I. Revelaţia lui Dumnezeu în raţionalitatea și unitatea lumii

1.Perspectivă științifică actuală3- problematica formulării unei teorii universale 1 Sf. Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către Talasie”, în Filocalia, vol. III, Sibiu, 1949, p. 45-46.2 Idem, Mystagogia, PSB, 81, p. 171-172.3S-a spus „actuală”, pentru că în Răsărit nu s-a făcut greșeala de a se dogmatiza anumite teorii științifice și, prin urmare, de a le considera a fi ultimele posibile. A se vedea împreună cu cărțile citate în această prezentare, și alte importante lucrări recente despre cosmologie și antropologie: Francisco J. Ayala, Darul lui Darwin către Știință si Religie. București: Curtea Veche, 2008; John Polkinghorne, Quarci, haos şi creştinism, București: Curtea Veche, 2006; Idem, Teologia în contextul ştiinţei, București: Curtea Veche, 2010; Martin Rees. Doar șase numere, Humanitas, 2008; Ian Stewart, Numerele Naturii, Humanitas, 2011; Denis Alexander, Creaţie sau Evoluţie. Trebuie să alegem? Curtea Veche, 2010; Peter Atkins, Amprenta lui Galileo. Cele 10 mari idei ale științei. Bucureşti: All, 2007; Livio Mario, Secțiunea de aur, București: Humanitas, 2012;Idem, Este Dumnezeu matematician?, București: Humanitas, 2009; Andrew Robinson, Măsura lucrurilor. București: Art, 2008; Bruce Rosemblum, Fred Kutter. Enigma Cuantică. București: Prestige, 2011; Smolin Lee, Spaţiu, timp, univers, Humanitas, 2008; Steven Weinberg Descoperirea particulelor subatomice, Humanitas, 2007; Trinh Xuan Thuan, Melodia secretă, Curtea Veche, 2012 –

Unul dintre cele mai cunoscute aforisme ale lui Albert Einstein este acela cu privire la faptul că intelectul uman are capacitatea de a înțelege modul de funcționare a Universului: “Lucrul cel mai de neînțeles în legătură cu Universul este acela că poate fi înțeles”. Legile fizicii, descoperite de oamenii de știință, sunt valabile peste tot în Univers, aceasta fiind una dintre premisele de la care pornesc cosmologii, sprijiniți, desigur, de observații şi experimente. Universul fizic este alcătuit din materie. Prin „fizic”, știința înțelege obiectele materiale. Modalitățile de existență ale materiei, determinate de forțele care o guvernează, sunt două: substanța caracterizată prin masă și câmpul caracterizat prin energie. Toată materia are un început la big bang.

Prima dovadă că universul are un început datează din anii '20 ai secolului trecut. Majoritatea oamenilor de știință crezuseră până atunci că universul este staționar și că a existat dintotdeauna. Dovezile, precizează Stephan Hawking, s-au bazat pe observațiile făcute de Edwin Hubble cu telescopul de 100 de țoli pe Mount Wilson, langă Pasadena în California. Prin analiza spectrului emis de galaxii, el a constatat că toate se îndepărtează de noi, și, cu cât sunt mai departe, cu atât se deplasează mai repede, concluzia fiind aceea că universul se află în expansiune. De fapt „nu spațiul în sine se extinde, ci distanța dintre oricare două puncte din univers crește (s.n.)”4. „Expansiunea spațiului nu afectează dimensiunea obiectelor materiale cum sunt galaxiile, stelele, merele, atomii sau alte obiecte menținute laolaltă printr-un tip oarecare de forțe”5.

În anul 1927, Georges Lemaître, preot romano-catolic și profesor de fizică, considera că dacă urmărim înapoi în timp istoria universului, el devine tot mai mic, până ajungem la evenimentul creației – ceea ce numim acum big bang. Expresia „big bang” a fost folosită pentru prima dată în anul 1949 de astro-fizicianul Fred Hoyle de la Cambridge, care credea într-un univers în eternă expansiune, dar expresia se voia a fi o descriere peiorativă.

Prima observație directă în sprijinul existenței big bang-ului a apărut abia în anul 1965, odată cu descoperirea existenței unui fond slab de microunde în spațiul cosmic. De fapt doi radioastronomi, Arno Penzias si Robert Wilson, în timp ce reglau o antena de mari dimensiuni de telecomunicații, au dat de un zgomot pe care nu au putut să-l înlăture oricâte eforturi au depus. Fizicianul George Gamow prezisese existența acestei radiații cosmice de fond într-o lucrare de a sa, în care afirma că o radiaţie sub forma de microunde este pretutindeni în Univers, apărută la momentul big bang-ului. Dar cei doi nu știau nimic despre aceasta, de aceea i-au telefonat lui Robert Dicke, care conducea o echipă de cercetători la Princeton care se ocupau de această temă. Când Dicke a auzit nemulțumirea celor doi despre un zgomot persistent care nu putea fi înlăturat, oricâte măsuri s-au luat, și-a dat seama că ei descoperiseră ceva epocal, adică tocmai ce căuta el – radiația cosmică de fond (RCFM). Se pare că Penzias și Wilson au aflat ce au descoperit din New York Times, unde s-a publicat un articol despre uluitoarea lor descoperire, explicată de Dicke. Arno Penzias si Robert Wilson au luat premiul Nobel pentru fizică în 1978.

RCFM este radiația rămasă din universul timpuriu foarte fierbinte și dens care trebuie să fi existat imediat după big bang, și care măsoară circa 3K (de fapt 2,73K). În primele minute, universul trebuie să fi fost mai fierbinte decât centrul unei stele tipice, și trebuie să se fi comportat ca un reactor nuclear de fuziune, explică Stephen Hawking, după care a început să se dilate și să se răcească. Reacțiile vor fi încetat atunci când universul a crescut și s-a răcit

a se vedea în special pp.139-140 - „marele balet cosmic”, vitezele enorme cu care se deplasează planetele, astrele și galaxiile : Pământul se rotește cu 30km/s (108.000km/h) în jurul Soarelui și cu 1673 km/h la ecuator în jurul propriei axe ; sistemul solar se rotește în jurul centrului Căii Lactee cu 230km/s (828.000km/h). La rândul său, Calea Lactee „cade cu 90km/s (324.000km/h) spre însoțitoarea sa galaxia Andromeda”, iar cele două galaxii spre roiul și super roiul de galaxii Hidra și Centaur cu 600km/s (2.160.000km/h). La rândul lor, acestea din urmă „spre o altă mare aglomerare de galaxii, pe care astronomii, în lipsa altor informații suplimentare, o numesc «Marele Atractor»” (p.139).4 Stephen W. Hawking, Leonard Mlodinow, Marele plan, Humanitas, 2012, 2015, p. 104, 105.5 Ibidem, p. 106.

suficient ; în acel timp universul era compus în principal din hidrogen, la care se adăugau 23 de procente de heliu și urme de litiu, toate celelalte elementele s-au format ulterior în interiorul stelelor. Relativitatea generală prezice existența unui punct în timp la care temperatura, densitatea și curbura spațiului sunt toate infinite, situație pe care matematicienii o numesc singularitate6.

La singularitatea inițială din care a apărut big bang-ul, spațiul și toată materia erau comprimate la infinit într-un volum infinit de mic. Nu a existat un spațiu-timp în care să aibă loc explozia big bang, ci însuși spațiul și timpul au un început al existenței la big bang, împreună cu materia, din nimic. Putem face o analogie cu un balon. Suprafața acestuia reprezintă spațiul, iar materia balonului este distribuită uniform pe această suprafață. La momentul big bang, o cauză exterioară universului a declanșat expansiunea spațiului, începutul timpului și împrăștierea materiei în acest spațiu dinamic. La început, fiecare punct din spațiul fazelor (determinat de ecuaţiile Hamilton) reprezenta un mod posibil diferit din care universul ar fi putut să pornească. Creatorul, pentru a declanșa un univers cu entropie mică în care să fie posibilă apariția vieții umane, a ales exact un anumit punct din spațiul fazelor. Savantul Roger Penrose, referindu-se la reglajul fin al universului afirma:

„Oare cât de mare a fost volumul inițial din spațiul fazelor W pe care Creatorul a trebuit să-l țintească pentru a produce un Univers compatibil cu al doilea principiu al termodinamicii și cu cel pe care îl observăm noi acum? […] Această valoare ne arată cât de precis a trebuit Creatorul să țintească, și anume cu o precizie de o parte din 1010123

. Aceasta este o valoare extraordinar de mare. Nu putem nici măcar scrie în întregime acest număr, în baza 10: ar fi 1 urmat de 10123 de zero-uri succesive! Chiar dacă am vrea sa scriem 0 pe fiecare proton și pe fiecare neutron din întregul univers – de fapt am putea să luăm la rând și toate celelalte particule – nu vom putea scrie întregul număr din lipsa de particule. Precizia cu care trebuie pornit acest Univers încă de la început în cursa sa, nu este cu nimic inferioară preciziei extraordinare pe care ne-am obișnuit să o întâlnim în superbele ecuații dinamice (ale lui Newton, Maxwell, Einstein) care guvernează comportarea lucrurilor în fiecare clipă7.

Două dintre cele mai importante descoperi ale secolului XX sunt: a) nimic nu se poate deplasa mai repede decât viteza luminii şi b) universul are un început al existenţei, acum aproximativ 13,7 miliarde de ani.

Există trei dovezi importante ale existenţei big bang-ului care pot fi demonstrate empiric: a) expansiunea universului, b) abundenţa atomilor simpli H, He, c) radiaţia de fond a universului8. Dar modelul big bang nu are scopul de a explica: a) ce a generat spaţiul şi timpul b) în ce se extinde universul c) care este cauza big bang-ului9.

6 Ibidem, p.108, 1097 Roger Penrose, Mintea noastră … cea de toate zilele, despre gândire, fizică și calculatoare, București, ed. Tehnică, 2006, p. 613- 614.8 Image credit: NASA / WMAP Science Team http://map.gsfc.nasa.gov/media/101080/index.html9 Image credit: NASA / WMAP Science Team http://map.gsfc.nasa.gov/media/060915/index.html

Savantul Steven Weinberg afirma, referitor la legile fizice:„Dacă am putea descoperi în natură un semn al lucrării lui Dumnezeu, acela ar fi legile

ultime ale naturii. Cunoscând aceste legi am intra în posesia cărții în care sunt scrise regulile care guvernează stelele, pietrele şi tot restul. Este firesc deci ca Stephen Hawking să numească legile naturii «mintea lui Dumnezeu». […] Orice fel de religie (sau de absenţă a ei) am împărtăşi, a vorbi despre legile ultime ale naturii ca despre mintea lui Dumnezeu e o metafora irezistibilă”10.

Într-adevăr, Stephen Hawking chiar își încheia una dintre cunoscutele sale cărți: Teoria universală11 cu expresia „mintea lui Dumnezeu”: „ Dacă vom descoperi însă până la urmă o teorie completă, cu timpul, ea va ajunge să fie înțeleasă în principiu de toată lumea, nu doar de câțiva oameni de știință. Vom putea atunci participa cu toții la discuția în jurul întrebării de ce există universul. Dacă vom găsi răspunsul la această întrebare, va fi triumful suprem al rațiunii umane, căci atunci vom pătrunde în mintea lui Dumnezeu”12.

De fapt, subliniază marele savant englez, de la Newton și mai ales de la Einstein încoace, scopul fizicii a fost să găsească principii matematice simple, de genul celor imaginate de Kepler, 10 Steven Weinberg, Visul unei teorii finale. În căutarea legilor ultime ale naturii, București, Humanitas, 2010, p.213, 214.11 Stephen W. Hawking, Teoria universală. Originea și soarta Universului, Humanitas, 2012, 2015.12 Ibidem, p.140. Steven Weinberg este sceptic în privința formulării în viitorul apropiat a unei teorii finale: „De teoria finală s-ar putea să ne despartă secole și ea ar putea fi complet diferită de tot ce ne închipuim acum”, Visul unei teorii finale, op. cit., p. 187.

și să creeze cu ele o teorie unificată a tot ce există, care să explice fiecare detaliu al materiei și al forțelor pe care le observăm în natură. Mai mult, pe la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, Maxwell și Einstein au unificat teoriile electricității, magnetismului și luminii; iar în anii ’70 a fost elaborat modelul standard, adică o teorie unică pentru trei dintre cele patru forțe13: forța nucleară tare, forța nucleară slabă și pentru forța electromagnetică14.

Teoria corzilor și teoria M au apărut din încercarea de a include și a patra forță, gravitația. Scopul era acela de a găsi o singură teorie care să explice nu numai toate forțele, dar și toate numerele fundamentale, cum sunt tăria forțelor și masele și sarcinile particulelor elementare15.

Conform teoriei corzilor (string theory), particulele nu sunt puncte, ci structuri aflate în vibrație, care au lungime, dar nu au lățime sau înălțime – ca niște corzi de vioară infinit de subțiri. Dar aceste teorii au coerență, afirmă Stephen Hawking, numai dacă spațiul-timp are zece dimensiuni, în loc de patru, care ar fi curbate într-un spațiu minuscul. De fapt ar fi încolăcite în ceea ce se numește spațiu intern, spre a fi deosebit de spațiul tridimensional pe care îl cunoaștem din viața de zi cu zi. Teoria corzilor ar mai avea un neajuns, existând cel puțin cinci teorii diferite și milioane de moduri în care dimensiunile suplimentare pot fi încolăcite, de aceea este mai dificil de susținut faptul că teoria corzilor ar fi unica teorie a tot ce există.16

Mai nou, teoreticienii corzilor sunt convinși că cele cinci teorii ale corzilor și supergravitația sunt doar aproximații diferite ale unei teorii mai profunde, fiecare fiind valabilă în situații diferite, această teorie fundamentală numindu-se teoria M. Denumirea ar putea proveni de la cuvintele: master (stăpân), miracol sau mister, sau poate de la toate trei17. Stephen Hawking mai afirmă că indiferent dacă teoria M există ca o formulare unică sau doar ca o rețea, teoria M are unsprezece dimensiuni spațio-temporale și nu conține doar corzi vibrante, ci și particule punctiforme, membrane bidimensionale, picături tridimensionale, precum și alte obiecte mai greu de imaginat numite p-brane (unde p ia valori de la zero la nouă). Totodată legile teoriei M permit existența unor universuri diferite, cu legi aparent diferite, în funcție de modul în care este încolăcit spațiul intern, teoria M având soluții care permit existența a

13 Forțele cunoscute din natură pot fi împărțite în patru clase:1. Gravitația. Este cea mai slabă dintre cele patru, dar este o forță cu rază lungă și acționează asupra oricărui lucru din univers ca o atracție. Aceasta înseamnă că, pentru corpurile mari, forțele se însumează și pot domina toate celelalte forţe. 2. Electromagnetismul. Este tot o forță de rază lungă, dar mult mai puternică decât gravitația, și acționează doar asupra particulelor având sarcină electrică; sarcinile de același semn se resping, iar sarcinile de semn opus se atrag. Aceasta înseamnă că forțele electrice între corpurile mari se anulează reciproc, dar la scara atomilor și a moleculelor ele sunt dominante. Forțele electromagnetice sunt răspunzătoare de toată chimia și biologia. 3. Forța nucleară slabă. Explică radioactivitatea și joacă un rol esenţial în formarea elementelor în stele și în universul timpuriu. 4. Forța nucleară tare. Această forță menține laolaltă protonii și neutronii în interiorul nucleului atomic. Ea menține, de asemenea, laolaltă protonii și neutronii înșiși, lucru necesar pentru că ei sunt alcătuiți din particule încă și mai mici, quarcii. Forța tare e sursa de energie a Soarelui și a centralelor nucleare. Stephen W. Hawking, Leonard Mlodinow, Marele plan, Humanitas, 2012, 2015, p.87-88.14 A se vedea și: ibidem, p. 92-102.15 Stephen W.Hawking, Leonard Mlodinow, Marele plan, Humanitas, 2012, 2015, p. 142.16 Ibidem, p. 98-99.17 Ibidem, p.100; „Supergravitația a avut însă ocazia să-și ia revanșa când fizicienii au încercat să salveze teoria stringurilor: ei au adăugat a 11-a dimensiune la cele 10, iar rezultatul a fost unul surprinzător. Cele cinci versiuni ale teoriei, aflate în competiție unele cu celelalte, s-au dovedit a fi variante ale aceleiași teorii fundamentale care începea din nou să aibă sens. Odată cu adăugarea celei de-a 11-a dimensiuni, teoria s-a transformat astfel: corzile, despre care se presupunea că stau la baza materiei din univers, s-au extins și s-au combinat. Concluzia extraordinară a fost aceea că toată materia din univers era conectată la o singură structură imensă, numită membrană. Această nouă teorie a primit numele "Teoria M", de la cuvântul "membrană", și a impulsionat din nou căutarea explicației pentru toate lucrurile din univers. Ce se știe însă despre a 11-a dimensiune? S-a descoperit repede că ea se lungește la infinit, dar este foarte mică în lățime, mai precis ea măsoară un milimetru împărțit la un 1 urmat de 20 de zerouri, după cum spune Burt Ovrut. Universul nostru membrană plutește în acest spațiu misterios. Dar, curând după emiterea teoriei M, a apărut iarăși o nouă idee, aceea că la capătul opus al dimensiunii 11 se află un alt "univers-membrană", care pulsează”, https://ro.wikipedia.org/wiki/Teoria_M.

numeroase spații interne diferite, poate chiar 10 la puterea 500, ceea ce însemna că teoria admite 10 la puterea 500 universuri diferite, fiecare cu legile lui18.

Dar, se întreabă Stephen Hawking, poate cu adevărat să existe o teorie universală unificată? Sau alergăm după o himeră? Par să existe trei posibilități, pe care marele savant englez le enumeră și apoi le dezvoltă:

„Există într-adevăr o teorie unificată completă, pe care o vom descoperi cândva, dacă vom fi suficient de deștepți.

Nu există o teorie ultimă a universului, ci doar un șir infinit de teorii care descriu universul din ce în ce mai precis.

Nu există nici o teorie a universului. Evenimentele nu pot fi prezise dincolo de un anumit domeniu, și se produc într-o manieră întâmplătoare și arbitrară”19.

Într-o lucrare substanțială20, publicată recent, fizicianul Cristian Presură, doctor în fizică al Universității Groningen din Olanda, subliniază că scopul inițial al teoriei corzilor a fost acela de a descrie toate particulele elementare și interacțiunile dintre ele21, iar „pasul final ar fi construirea unei teorii consistente și complete ale corzilor relativiste, care să explice universul observat. Cum miza inițială a fost includerea gravitonului, teoria ar explica nu numai tabelul particulelor elementare, dar și gravitația. Ar fi unificarea mult-așteptată de fizicieni, și de aceea ar primi pe bună dreptate numele de «teoria tuturor lucrurilor» («the theory of everything»)”22. Una dintre probleme a apărut „în momentul în care s-a dovedit că există mai multe forme ale teoriei supercorzilor. (...) teoria corzilor rămâne un exercițiu de imaginație, care nu a fost încă supus testelor ce ar putea diferenția între toate formele teoriei. Astfel cea mai directă manieră de testare este să producem și să ciocnim particule care au o masă apropiată de masa Planck. Din păcate, masa Planck este de miliarde de miliarde de ori mai mare decât masa particulelor care se produc azi în acceleratoarele moderne de particule, așa că mai avem de așteptat”23.

În privința teorie M, omul de știință român întreabă: „Ce înseamnă aceste relații între diversele teorii ale corzilor relativiste? În afară de faptul

evident că ceea ce cunoaștem este încă insuficient, o părere des întâlnită este că toate aceste teorii se obțin probabil dintr-o teorie mai cuprinzătoare, numită teoria M («M» provine fie de la «membrană», fie de la «mister», în funcție de preferințele fizicienilor). Puține lucruri se știu despre această teorie M, însă se bănuiește că ea s-ar manifesta într-un univers cu 11 dimensiuni și că ar conduce la supergravitație în limita cuplajului său slab”24.

În concluzie, în pofida entuziasmului inițial apărut la „descoperirea legăturii dintre supergravitația în 11 dimensiuni și teoria supercorzilor în 10 dimensiuni, nu s-a realizat un progres deosebit în ultimii ani. Nimeni n-a demonstrat existența teoriei M. Teoria corzilor relativiste rămâne în continuare un joc de puzzle, deși plin de imaginație”25. În același sens și Brian Greene afirma la sfârșitul unei excelente cărți: „Peste secole, teoria supercorzilor, sau evoluția ei în cadrul teoriei M, s-ar putea îndepărta atât de mult de actuala ei formulare, încât să fie de nerecunoscut chiar și pentru cercetătorii de frunte din ziua de azi. Pe drumul către teoria ultimă, e foarte posibil să vedem că teoria corzilor nu e decât unul din pașii importanți spre o înțelegere mai vastă a cosmosului – înțelegere care implică idei radical diferite de tot ce am 18 Ibidem, p.100, 101.19Stephen W.Hawking, Teoria universală, op.cit,,p.135 și sq.20 Cristian Presură, Fizica povestită, Humanitas, 2014, 644p. (format A4). 21 Ibidem, p. 581.22 Ibidem.23 Ibidem; a se vedea și: Brian Greene, Universul elegant, supercorzi, dimensiuni ascunse și căutarea teoriei ultime, Humanitas, 2003 – este prima carte în limba română care oferă o prezentare sistematică, limpede și intuitivă a teoriei corzilor, fiind una dintre cele mai citite lucrări în domeniul științific din ultimii ani. Cartea are la sfârșit și un foarte util glosar de termeni științifici. 24 Cristian Presură, Fizica povestită, op.cit, p. 584.25 Ibidem, p.585.

întâlnit până acum. Istoria științei ne învață că, de fiecare dată când credem că reușim să aflăm totul, natura ne oferă o surpriză care cere schimbări importante, uneori drastice ale modului nostru de a privi lumea”26.

Foarte utile pentru a înțelege complexitatea efortului de a descoperi o teorie unificatoare care să explice universul sunt și documentarele științifice recente cum ar fi cele despre „universul elegant”27.

1.1. „Lumea este pentru om”28 – considerații despre principiul antropicPrincipiul antropic a fost formulat în 1961 de către astronomul Robert Dicke (1916-1997),

care s-a bazat pe unele lucrări ale fizicianului englez Paul Dirac. Perspectiva antropocentrică asupra universului este sintetizată în aforismul lui Dirac: „Universul are proprietățile pe care le are și pe care omul le poate observa, deoarece, dacă ar fi avut alte proprietăți, omul nu ar fi existat”29. Apariția vieții umane depinde de reglajul foarte delicat al universului. Comunitatea științifică este în deplin acord asupra acestei afirmații, însă cu privire la cauza acestui reglaj fin, care nu aparține domeniului științific ci celui metafizic, există două opinii. Una afirmă ca Dumnezeu este cauza, iar cealaltă afirma speculativ ipoteza posibilității existenței mai multor universuri, totalitatea universurilor ce îl include și pe al nostru numindu-se multivers.

Problematica principiului antropic a apărut în urma formulării unor întrebări cum ar fi: „Cât de importantă este existența conștiinței în ansamblul universului? Ar putea exista un Univers care să nu fie populat de ființe conștiente? Oare legile fizicii sunt astfel proiectate încât să permită existența unei vieți conștiente? Oare, poziția noastră particulară în Univers, în spațiu sau în timp, are ceva deosebit?”30

Principiul antropic slab se referă la localizarea spațio-temporală a vieții conștiente (sau „inteligente”) în univers. Principiul ar putea explica relațiile numerice frapante ce par să existe între constantele fizice (constanta gravitațională, masa protonului, vârsta Universului).

Principiul antropic tare extinde explicația apariției vieții conștiente umane în legătură cu infinitatea de universuri posibile. Dacă legile sau constantele din univers ar fi diferite, noi nu ar fi trebuit să fim în acest univers, ci în altul! Spre deosebire de principiul antropic slab, principiul antropic tare are caracter speculativ, neexistând posibilitatea vreunui experiment care să valideze ipoteza multiversului. Savantul Roger Penrose afirmă că „principiul antropic tare are un caracter destul de dubios, și el tinde să fie invocat de teoreticieni ori de câte ori ei nu au o teorie suficient de bună pentru a explica faptele observate”, în timp ce „principiul antropic slab este de necontestat, cu condiția să fie folosit cu mare atenție”.31

Pentru Stephen Hawking, principiul antropic este și un răspuns la întrebarea: „De ce trei dimensiuni spațiale și una temporală s-au aplatizat, iar celelalte au rămas strâns încolăcite”32. Două dimensiuni spațiale nu par suficiente pentru a permite dezvoltarea unor ființe complexe ca noi. La fel spune și savantul Martin Rees: „Al șaselea număr crucial este cunoscut de secole, dar este privit acum într-o nouă perspectivă. El reprezintă numărul de dimensiuni spațiale ale lumii noastre, D, și este egal cu trei. Viața nu ar fi putut exista dacă D ar fi fost egal cu doi sau patru.

26 Brian Greene, Universul elegant, op.cit., p. 391.27 De ex: https://www.youtube.com/watch?v=KoubJU2dpcE și https://www.youtube.com/watch?v=Fz3TZaKvY1I 28Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. I, p. 354, sq.29http://www.physics.pub.ro/Cursuri/Eugen_Scarlat_-_Fizica_1/1-Introducere_2015.pdf ; https://ro.wikipedia.org/wiki/Robert_Dicke30 Roger Penrose, Mintea noastră … cea de toate zilele, op.cit., p. 780.31 Ibidem, p. 782.32 Stephen W. Hawking, Teoria universală, op. cit., p. 133, a se vedea și p. 92. La întrebările: „De ce nu observăm toate aceste dimensiuni suplimentare, dacă ele există cu adevărat? De ce observăm doar trei dimensiuni spațiale și una temporală?” S. Hawking răspunde că celelalte dimensiuni sunt încolăcite într-un spațiu foarte mic, ceva de ordinul unei milionimi de milionime de milionime de milionime de milionime dintr-un centimetru. Vedem doar cele trei dimensiuni spațiale și cea temporală în care spațiul-timp e plat. (p.132)

Timpul este cea de a patra dimensiune, dar el e diferit de celelalte, prin faptul că are o săgeată proprie: ne mișcăm numai spre viitor”.33

2. Perspectivă teologică

2.1.Raționalitatea lumiiRelația dintre raționalitatea și unitatea creației, precum și rolul unificator al omului și al

Bisericii sunt reliefate de părintele Stăniloae atunci când, în capitolul despre atributele divine, scrie despre „Simplitatea și unitatea lui Dumnezeu și participarea la ea a creaturii compuse”34: „Sfântul Maxim Mărturisitorul vede întreaga creație prefigurată într-un ansamblu de rațiuni eterne ale lui Dumnezeu, care se ramifică din unitatea lor în opera de creare a lumii și de desăvârșire a ei, și apoi se întorc în unitatea lor; mai bine zis conduc lumea întreagă spre o unitate eternă în Dumnezeu, chiar prin lucrarea de desăvârșire a unităților ei componente, ca un fel de matcă dinamică a ei”35.

Prezentarea temei raţionalităţii lumii este prilej pentru a accentua misterul vieţii, frumuseţea acestei lumi create de Dumnezeu „bună foarte”, pentru a înţelege că paradisul ar fi putut şi ar putea să fie extins de către om în toată lumea. Totodată va trebui să se sublinieze faptul că, deşi lumea vorbeşte prin ea însăşi despre Creator, se poate postula fără dificultate, studiind atent natura, existenţa Celui care a creat-o; nu se va face niciodată analogia entis, Dumnezeu rămâne, după expresia lui Rudolf Otto, de-a pururea cu totul Altul, ganz Andere, un mister supra-luminos, o prezenţă personală transcendentă în fiinţa Sa, dar şi imanentă prin iubire. Pe de altă parte, părintele Stăniloae observa că raţionalitatea lumii nu este o realitate închisă în sine, ci, dimpotrivă, ne duce la taină, la taina creatului care nu este prin sine, ci presupune o existenţă prin sine din eternitate, deci la taina lui Dumnezeu, ca explicare raţională a tainei creaţiei.

Tema raţionalităţii lumii este actuală, fiind împreună cu apofatismul, premise sigure de dialog cu ştiinţele exacte. Fizica cuantică ne descoperă faptul că natura este un ansamblu indivizibil unde totul este în relaţie. „La originea creaţiei nu există evenimente întâmplătoare, nu există hazard, ci o ordine superioară tuturor celor pe care noi putem să ni le imaginăm: ordinea supremă care reglează constantele fizice (h, c, g), condiţiile iniţiale, comportamentul atomilor şi viaţa stelelor. (…) Ordinea se află acolo, eternă şi necesară în spatele fenomenelor, foarte sus deasupra universului, dar prezentă în fiecare particulă. Sub faţa vizibilă a realului, există deci ceea ce grecii numeau logos, un element inteligent, raţional, care reglează, dirijează şi însufleţeşte lumea şi care face ca această lume să nu fie haos, ci ceva ordonat”36. Viaţa însăşi este o minune, aşa cum considera Francis Crick, biolog, laureat al premiul Nobel pentru descoperirea A.D.N.-ului, și, mai nou Francis Collins, cel care a coordonat marea echipă de geneticieni din mai multe țări, și care reușeau la începutul acestui mileniu să ofere cartografierea genomului uman, peste trei miliarde de semne, astfel omul ajungând să-și cunoască propriul său „manual de funcționare”, după expresia marelui savant37.

Profesorul Nicolae Chiţescu este primul care a reliefat această temă în teologia română. Prologul ioaneic ni-L prezintă pe Fiul lui Dumnezeu în calitate de Logos împreună Creator cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Cel care întru ale Sale a venit. Nu se spune însă explicit că El a sădit acei logoi, raţiuni seminale în creaţie, în schimb, Sfânta Tradiţie, prin con-glăsuirea unor Sfinţi

33 Martin Rees. Doar șase numere, Humanitas, 2008, p.1134 Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă (TDO), (I), 2003, p.171-17735 Ibidem, p.17336Jean Guitton (membru al Academiei Franceze), Dumnezeu şi ştiinţa, Ed. Harisma, 1991, p. 45.37 A se vedea: Francis Collins, Limbajul lui Dumnezeu.  Un om de ştiinţă aduce dovezi în sprijinul credinţei, București, 2009; http://ziarullumina.ro/cum-a-ajuns-francis-s-collins-de-la-descoperirea-genomului-uman-la-aflarea-lui-dumnezeu-34157.html

Părinţi, ne oferă temeiuri clare, de aceea profesorul român consideră că învăţătura despre paradigmele divine şi implicit despre logoi, trebuie cinstită în calitate de teologumen, „având temei explicit în una din coloanele Revelaţiei dumnezeieşti şi circulând în Teologia creştină”38. Această învăţătură „deschide un luminiş în întunericul care planează asupra preludiului creaţiei. A fost pregătită de înţelepţii pâgâni, care au meritat să pătrundă până în tinda Bisericii creştine, prin înălţimea învăţăturii lor (cunoscută de ei din Revelaţia mozaică, sau din cea primordială, după admiratorii lor dintre creştini). Ce lucru adânc şi minunat este să pătrunzi până în străfundurile de taină ale planurilor dumnezeieşti, cu privire la creaţie!”39.

„După credinţa creştină, lumea şi omul au un început şi vor avea un sfârşit, în forma lor actuală, sau în cea în care pot evolua prin ei înşişi”40; „Lumea aceasta nu poate fi din veci. Căci nu poate fi din veci o lume în aspiraţia temporală spre o ţintă – aşa cum se vădeşte ea - fără să fi ajuns până acum la această ţintă a desăvârşirii, care să o mulţumească. Ea trebuie să fi apărut în timp şi trebuie să-şi sfârşească odată forma existenţei temporale, sau schimbătoare”41, idee clar exprimată şi de ştiința contemporană42.

Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă de mai multe ori învăţătura despre creaţia „ex nihilo”43. Dumnezeu le-a adus pe toate la existenţă din non-existență (me ontos)44. Dumnezeu este ţinta (telos) spre care tind toate (ta panta), El Însuşi netinzând spre nimic (oudenos)45. Creaţia este total dependentă faţă de Dumnezeu, în timp ce Dumnezeu este absolut independent şi transcendent faţă de creaţie46.

„Abisul” (khasma) între necreat şi creat – exprimat de Sfântul Maxim prin termeni ca: deosebire sau distincţie (diafora), despărţire (diairesis), distanţă sau interval (diastasis-diastema) nu poate fi interpretat în sens gnostic, deoarece este „umplut” prin actul creaţiei, primul act chenotic al lui Dumnezeu. Părintele Stăniloae precizează că expresia „la început” (beresit, en arche, Fc. 1, 1), când se produce actul creator, indică prima unire a veşniciei lui Dumnezeu cu timpul. Dumnezeu cel etern intră astfel în legătură cu lumea temporală, rămânând în relaţie cu aceasta prin permanenta ei susţinere în existenţă. S-a coborât la nivelul ei temporal -

38 Nicolae Chiţescu, „Paradigmele divine şi problemele pe care le ridică ele pentru teologia dogmatică”, în Ortodoxia, nr. 1, (1958), p. 23.39 Ibidem, p. 24.40 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 328.41 Ibidem, p. 249.42 „Anumiţi cosmologi sunt atraşi din punct de vedere filosofic de modelul oscilant, în special din cauză că, la fel ca modelul stării staţionare, acesta evită cu elegantă problema GENEZEI. Un astfel de model se confruntă totuşi cu o dificultate teoretică severă. Cu fiecare ciclu, raportul dintre numărul de fotoni și cel de particule (sau mai precis, entropia pe număr de particule) creşte usor, pe seama unui fel de frecare (cunoscută sub numele de frecare globală) care are loc în timp ce universul se extinde și se contractă. După cum deducem, universul demarează în fiecare nou ciclu cu un nou raport între fotoni și particule, ceva mai mare decât precedentul raport. Raportul actual este mare, dar nu infinit, așa că este greu de văzut cum ar fi putut trece universul printr-un număr infinit de cicluri” - Steven Weinberg, laureat al Premiului Nobel pentru fizică, Primele trei minute ale Universului – Un punct de vedere modern asupra originii Universului”, Ed. Politică, Bucureşti, 1984, pp. 167-168.43 Aceasta a fost împărtăşită de Biserică de la început; a se vedea de ex. Sfântul Teofil al Antiohiei, „Ad Autolyc. I, 4”, P.G. 6, 1029B; 2,10; 1064B; Sfântul Irineu al Lyonului, „Adv. haeres. 2.10”, 4, P.G.7, 736B; cf. 3.8, 3; 868AB; Origen, ”De princ.”, praef. 4 ;GCS Orig. 5, pp. 9, 14; Sfântul Ioan Hrisostom, „In Gen. hom.” 2, 2; P.G. 53, 28; Fer. Augustin, „In Io. tract.” 42, 10; P.L. 35,10703; „Conf.” 11, 5.44 Ambigua 7,1077C.45 Ibidem, 1072C.46 „Ontologia greacă veche era fundamental monistă: fiinţa lumii și fiinţa lui Dumnezeu formau pentru vechii greci, o unitate indestructibilă. Prin aceasta, fiinţa lui Dumnezeu era legată de fiinţa lumii, în vreme ce credinţa biblică Îl proclamă pe Dumnezeu absolut liber faţă de lume. Conceptul platonic despre Dumnezeu Creatorul nu-i mulţumea pe Părinţii Bisericii, și aceasta tocmai pentru că doctrina creaţiei plecând de la ceva preexistent limita libertatea divină. Trebuia deci găsită o ontologie care să evite atât monismul filosofic grec, cât şi „abisul” între Dumnezeu și lume, profesat de sistemele gnostice – alt mare pericol al acelei epoci” - Ioannis Zizioulas, Fiinţa ecclesială, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 8.

timpul luând fiinţă odată cu creaţia -, fără să înceteze să rămână în eternitatea spre care vrea s-o ridice47, prin realizarea unui dialog progresiv în iubire cu făpturile conştiente, pe care doreşte să le conducă la deplina comuniune cu Sine.

Raţionalitatea lumii se datorează raţiunilor (logoi)48 sădite de Logos-ul dumnezeiesc. Remarcăm modul cum profesorul Nicolae Chiţescu face trecerea de la planul paradigmatic, voliţional, la cel ontic: în timp ce „paradigmele sunt modelele dumnezeieşti, veşnice, aceşti logoi sau raţiunile seminale, rationes seminales, sunt legile fireşti, sau cauze producătoare şi raţionale, în univers”49. Totodată, urmându-l pe Sfântul Dionisie Areopagitul, afirmă: „deosebirea esenţială între paradigme şi logoi: ei aparţin planului temporal şi lumii empirice, pe când paradigmele preexistă sintetic în Dumnezeu, ca elemente primordiale ale oricărei realităţi”50.

Lars Thunberg realizează o scurtă prezentare a modului în care se reflectă învăţătura despre logoi, în gândirea creştină, de la Origen la Sfântul Maxim Mărturisitorul51. În opera Sfântului Maxim Mărturisitorul, termenul logos apare foarte frecvent, fapt ce indică importanţa lui deosebită: ‹‹Il semble qu’elle constitue un des principes organisateurs de sa vision du monde et nous ne sachions pas qu’elle ait reçu ailleurs d’aussi amples developpements››52. Părintele Stăniloae înscrie tema raţiunilor divine în vasta lucrare maximiană de respingere a origenismului, cu atât mai mult cu cât această temă e prezentă şi la Origen. Dar în timp ce la acesta din urmă, „raţiunile erau una cu spiritele preexistente, unite oarecum fiinţial cu Logosul, la Sfântul Maxim, raţiunile sunt numai gânduri ale lui Dumnezeu, conform cărora aduce făpturile la existenţă prin hotărârea voinţei Sale. Raţiunile nu sunt existenţe, ci gânduri ale lui Dumnezeu, după care sunt create făpturile, dintre care unele sunt persoane de adâncimi indefinite. Prin creaţie se trece de la planul gândirii la planul ontologic, de la planul făpturilor gândite de Dumnezeu, la planul existenţei lor prin voinţa lui Dumnezeu”53.

Teologul ortodox Jean-Claude Larchet, a început, de asemenea, să întreprindă o vastă cercetare a operei maximiene cunoscând toate contribuţiile anterioare54. În introducerea la Ambigua, face un foarte util rezumat al învăţăturii maximiene despre logoi. Pentru Sfântul Maxim, logos-ul unui existent, este principiul sau raţiunea sa esenţială, ceea ce-l defineşte fundamental şi-l caracterizează ca atare, dar, de asemenea, finalitatea sa, pe scurt raţiunea sa de a fi în dublul sens menţionat. Dar principiul şi finalitatea sa sunt în Dumnezeu: de aceea, cuvântul logos are şi un sens spiritual. Sfântul Maxim Mărturisitorul accentuează, potrivit profesorului Nicolae Chiţescu, „mai mult latura speculativ-duhovnicească pe care o oferă contemplarea lumii 47 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. I., p. 330.48 Logoi spermatikoi reprezintă încorporarea în stoicism a eide-lor (înfăţişare, natură constitutivă, formă, specie, idee) aristotelice, care sunt imanenţi materiei şi dirijează întreaga structură teleologică a existenţelor individuale. A se vedea: Michel Spanneut, Permanence du Stoicisme, De Zenon a Malraux, Ed. J. Duculot, S.A., Gembloux, 1973.49 Prof. Nicolae Chițescu, op. cit., p. 42.50 Ibidem, p. 45.51 Probabil pe baza ideii stoice despre logos spermatikos, Origen este primul gânditor al Bisericii, care prezintă o teologie despre logoi creaţiei. Îi priveşte ca idei prezente în Hristos ca Înţelepciune (In Io. I, 34; „De princ.” I, 2, 2) unde formează - în sens platonic - lumea inteligibilă, un model pentru lumea sensibilă, şi reprezintă „bunătatea” originară a celor create. Această linie de gândire poate fi umărită într-o oarecare măsură şi la Sfântul Atanasie care afirmă că Dumnezeu, ştiind că o lume diferenţiată potrivit unor logoi individuali, ar fi una divizată, a creat lumea în concordanţă cu propriul său Logos („Or. contra gentes 41”; P.G. 25, 84A), şi este reflectată la Augustin, care foloseşte cuvântul rationes pentru a reda logoi, pe care îi consideră principii imuabile şi eterne („De div. Quaest.” 83, 46, 2; P.L. 40, 3). Dar influenţa dominantă, în această privinţă, asupra Sfântului Maxim a fost exercitată de Evagrie şi în special de Sfântul Dionisie, care a introdus o înţelegere dinamică şi intenţională a logoi-lor. Pentru Evagrie este caracteristic accentul pus pe logoi providenţei şi judecăţii („Cent. gnost.” 5, 16; P.O. 28, p. 183), şi ideea despre o „contemplare duhovnicească” finală, în care logoi sunt văzuţi în comuniune mistică cu Dumnezeu (Ibidem, p. 193), op. cit., pp. 77-78.52 I.H. Dalmais, „La theorie des ‹‹logoi›› des creatures chez saint Maxime le Confesseur”, Revue des sciences philosophiques et theologiques, 36, (1952), p. 244.53 Sf. Maxim Mărturisitorul, Introducere la Ambigua, p. 28-29.54 J.C. Larchet, Introducere la: Saint Maxime la Confesseur, Ambigua,- comentarii de Părintele Dumitru Stăniloae, Les Editions de l’ Ancre, 1993.

văzute, prin prisma realismului său simbolic, contemplare care descoperă în ea raţiunile dumnezeieşti, adică acei logoi duhovniceşti.

Urcând ca pe nişte trepte în această contemplaţie, ajungem la «Cauza cauzelor» raţionale şi apoi la paradigmele dumnezeieşti, înrudite prin obârşie cu aceşti logoi. Aceşti logoi sunt cauzele raţionale, duhovniceşti, care stau la temelia întregului Univers şi mijlocul de cunoaştere duhovnicească a întregii lumi, ca nişte căi care duc la sensul raţional al întregii existenţe. De aceea întreaga lume este a logoi-lor şi toate sunt raţionale în ea. Căci Dumnezeu a creat primii logoi ai lucrurilor şi esenţa tuturor esenţelor. Iar creatura cuprinde logoi duhovniceşti ai Logos-ului, care sunt belşugul minţii celui credincios. Datoria noastră este să cercetăm aceşti logoi duhovniceşti ai lucrurilor create, pentru a cunoaşte astfel cauzele nevăzute ale existenţei lor, ca şi scopul care le e hărăzit de la facere”55. Prin urmare logoi nu se identifică precum la Aristotel cu materia şi forma56, sau, altfel spus, cu „logoi naturali ai lucrurilor”57, aceştia fiind încă „suprafaţa”. Materia şi forma unite cu senzaţia produc pasiunile (patimile) şi ucid gândurile conforme naturii, adică adevărata contemplare naturală58. Epiphaneia-ei (în sens de suprafaţă) lucrurilor create, i se opune un logos ascuns în ele, care tinde spre Dumnezeu (theoteles logos)59.

Faptul că orice există corespunde unui logos face ca diversitatea lumii create şi singularitatea fiecărui existent să fie fondată în Dumnezeu60. Această valorizare a particularului, care conservă independenţa şi existenţa individuală a celor create, se opune fundamental concepţiei platoniciene potrivit căreia particularul este o cădere din universal (Ideile sau Esenţele). Orice existent are în acelaşi timp un logos care-l situează într-un gen (genos), într-o specie (eidos), şi care-i defineşte esenţa (ousia) sau natura (physis) – Sfântul Maxim se referă adesea la acest logos, fundamental, al naturii (logos tes physeos), un logos care-i defineşte constituţia (krasis), logoi care-i definesc puterea, respectiv lucrarea, pasiunea, dar, de asemenea, ceea ce-i este propriu în legătură cu cantitatea, calitatea, relaţia, locul, timpul, poziţia, mişcarea, stabilitatea61, şi un mare număr de alţi logoi care corespund calităţilor sale multiple. În conformitate cu toţi aceşti logoi toate cele ce există „au o ordine şi o permanenţă, şi nu se îndepărtează cu nimic de proprietatea lor naturală, nici nu se schimbă în altceva, nici nu se amestecă”62. Anumiţi logoi au astfel o funcţie particularizantă, pentru ca lucrurile să nu se confunde, iar alţii au o funcţie unificatoare, pentru a se ajunge la o unitate supremă63, în lume existând în acelaşi timp „o diferenţă indivizibilă” şi o „particularitate inconfundabilă”64.

Unitatea desăvârşită a logoi-lor este realizată în şi prin Logos-ul, Cuvântul lui Dumnezeu65, care este începutul şi sfârşitul (finalitatea) tuturor logoi-lor66, întrucât sunt conţinuţi şi subzistă în El înainte ca toate cele create să fi fost aduse la existenţă67. Prin urmare orice creatură există, prin logos-ul său, virtual în Dumnezeu mai înainte de veci, dar actual, potrivit aceluiaşi logos, începe să fie atunci când Dumnezeu, potrivit înţelepciunii sale a socotit oportun s-o creeze: „Căci în El sunt fixate ferm raţiunile tuturor şi despre aceste raţiuni se spune că El le cunoaşte pe toate înainte de facerea lor, în însuşi adevărul lor, ca pe unele ce sunt toate în El şi la El, chiar dacă acestea toate, cele ce sunt şi cele ce vor fi, nu au fost aduse la existenţă deodată cu

55 Prof. Nicolae Chiţescu, op. cit., p. 45.56 Ad. Thal., q. 65, P.G. 90, 744 D sq.57 Ibidem, 745D.58 Ibidem, 760 D.59 Ad. Thal., q. 32, P.G. 90, 372BC; cf. Denys Areopagite, De divinis nominibus, c.2, PG 3, 637 C în: J. Lemaitre, art. „Contemplation…”, în: Dictionaire de spiritualite, fascicule XII, Paris, 1969, p. 1819.60 Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua 22, 1256D-1257A.61 Ibidem, 15,1217AB; 17,1228A-1229A.62 Ibidem, 15,1217A.63 Ibidem, 41,1312B-1313B.64 Ibidem, 7, 1072C.65 Ibidem, 7, 1077C,1081BC; 14,1313AB.66 Ibidem, 7, 1077C.67 Ibidem, 7, 1080B; 42,1328B, 1329BC; 7, 108.

raţiunile lor, sau de când sunt cunoscute de Dumnezeu, ci fiecare îşi primeşte existenţa efectivă şi de sine la timpul potrivit, după înţelepciunea Creatorului, fiind create conform cu raţiunile lor. Findcă Făcătorul există pururea în mod actual (kat’energeian), pe când făpturile există în potenţă (dynamei), dar actual încă nu”68. „Momentul favorabil” conţinut în logos-ul fiecărei creaturi transformă o viziune cronologică în împlinirea „kairologică” şi eshatologică a timpului, succesiunea în trecere, în „paşte”. Odată create potrivit unui logos, Dumnezeu prin Providenţa Sa, le conservă, le actualizează potenţialităţile (creaturile înzestrate cu raţiune şi cu liber arbitru contribuie ele însele la această actualizare), şi le conduce la El69.

Din reinterpretarea ortodoxă70 a textului din opera Sfântului Grigorie Teologul: „Ce vrea Înţelepciunea cu mine şi care este taina cea mare? Oare nu vrea ca noi care suntem partea lui Dumnezeu şi am curs de sus să privim în lupta noastră cu trupul pururea spre El?”, Alain Riou71 desprinde trei formulări ale teoriei logoi-lor72. Acelaşi autor afirmă că prima formulare pare să fi pornit dintr-o preocupare metafizică şi încearcă să rezolve problema Unului şi Multiplului. Dacă Origen o soluţionase prin teoria henadei, Sfântul Dionisie Areopagitul prin ierarhii, Sfântul Maxim îşi face propriu vocabularul teologiei alexandrine a Logos-lui şi scrie: „Cine nu ar cunoaşte Raţiunea cea una, ca multe raţiuni, ce stă împărţită în chip neîmpărţit în varietatea făpturilor, precum arată însuşirea lor de a se referi una la alta şi totuşi de a rămâne fiecare ea însăşi în chip neamestecat? Şi nu ar cunoaşte iarăşi multe raţiuni ca una, prin referirea tuturor la ea, care există pentru Sine în chip neamestecat, fiind Cuvântul fiinţial şi ipostatic al lui Dumnezeu şi Tatăl, ca obârşie şi cauză a tuturor?”73. În nota explicativă la acest paragraf, părintele Stăniloae scrie: „Sfântul Maxim arată de la început sensul corect în care se poate spune că suntem parte din Dumnezeu: în sensul că în varietatea făpturilor şi în relaţia dintre ele se arată Raţiunea divină cea una împărţită în chip neîmpărţit în raţiunile făpturilor. Făpturile sunt „părţi” ale lui Dumnezeu în sensul că au Raţiunea ipostatică a lui Dumnezeu drept principiu şi cauză a lor”.

Caracterul iconomic al logoi-lor şi raportul lor cu „intenţia” dumnezeiască arată, împotriva neoplatonismului şi a „ideilor divine”, faptul că nu sunt emanaţii din fiinţa divină, ci lucrarea voinţei dumnezeieşti. Se exclud, totodată, concepţiile greceşti şi păgâne despre un univers închis şi cantitativ mărginit de la început, în care demiurgul sau zeii se mulţumesc să remodeleze diferit acelaşi material, refolosit constant de-a lungul diferitelor etape ale metempsihozei.

68 Ibidem, 7,1081AB [t.r.cit. p. 83], cf. 42,1328B.69 Ibidem, 7,1081C, citate la: J.C. Larchet, op. cit., pp. 19-22.70 Ibidem, Ambigua 1077C-1089D.71 Alain Riou, Le monde et l’ Eglise selon Maxime le Confesseur, Beauchesne, 1973.72 Ambigua 1077C-1081C11 - 1. Formularea „ontologică”: logoi şi Logos-ula) „părticele ale lui Dumnezeu”: multiplicitatea logoi-lor creaturilor şi unitatea lor în Cuvântul, care a participat la creaţie. Prezenţa logoi-lor în Logos prin preexistenţă şi participare.b) „care am curs (alunecat) de sus”: unirea creaturii cu Dumnezeu este asigurată prin conformitatea cu logos-ul potrivit căruia a fost creată de Dumnezeu la timpul oportun. Acest logos este în şi la (pros) Dumnezeu.Ambigua 1081C11-1085A6 - 2. Formularea „ascetică”. Participarea la Hristos prin virtuţi, Mântuitorul fiind fiinţa tuturor virtuţilor (1 Cor. 1, 30) şi „în El viem, ne mişcăm şi suntem” (F. Ap. 17, 28). Deci orice om care participă la virtuţi, participă la Dumnezeu. Prin virtute, adică prin orientarea libertăţii de a alege - proairesis şi a voinței deliberative - gnome potrivit Binelui, omul face să corespundă în sine începutul şi sfârşitul (finalitatea), chipul şi asemănarea, care formează împreună scopul - scopos pe care Dumnezeu îl are cu el. Triada einai, eu einai, aei einai:a) Omul este „parte a lui Dumnezeu” sub un triplu aspect:- în calitate de existent, prin logos-ul său de a fi care este în Dumnezeu;- ca fiind bun, prin logos-ul existenţei bune care este în Dumnezeu;- în calitate de Dumnezeu [prin har], prin logos-ul său de a fi pururea care este în Dumnezeu. b) Omul „a căzut (alunecat) de la Dumnezeu”, îndepărtându-se de propriul său logos prin voinţa sa;Ambigua 1085A7-C5 - 3. Formularea „iconomică”: logoi ca voiri dumnezeieşti.73 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua 7, 1077C; t.r. cit., p. 80.

În concluzie, potrivit profesorului Nicolae Chiţescu, paradigmele sunt modelele dumnezeieşti veşnice, iar logoi sau raţiunile seminale, rationes seminales, sunt legile fireşti sau cauzele producătoare şi raţionale în univers; deosebirea esenţială între paradigme şi logoi fiind aceea că ei aparţin planului temporal şi lumii empirice, pe când paradigmele „preexistă sintetic în Dumnezeu, ca elemente primordiale ale oricărei realităţi”74; iar energiile dumnezeieşti necreate nu sunt decât raţiunile în acţiunea creatoare şi susţinătoare a făpturilor.

II. Unitatea Bisericii și vocația sa unificatoareUnitatea Bisericii aparține constituției sale teandrice, ca trup extins al Cuvântului întrupat,

iar unde este Hristos este unitate și iubire „care dorește să îi îmbrățișeze pe toți în Sine și să-i înfățișeze Tatălui”75. Este o „unitate de viață, ontologic-pnevmatică în Hristos și în Duhul Lui cel sfânt”76.

„Biserica este unirea a tot ce există, sau e destinată sî cuprindă tot ce există: Dumnezeu și creație. Ea e împlinirea planului etern al lui Dumnezeu: atotunitatea. În ea eternul și temporalul, ultimul – destinat să fie copleșit de eternitate; necreatul și creatul, ultimul- destinat să fie copleșit de necreat, să se îndumnezeiască; spiritualul de toate categoriile și materia, ultima – destinată spiritualizării; cerul și pământul penetrat de cer; nespațialul și spațialul;eu și tu, eu și noi, noi și voi, uniți în «Tu» divin, sau în relație dialogică directă cu El”77.

1. Vocația unificatoare a omului împlinită în Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și

Om adevărat Unitatea ontologică a lumii în Dumnezeu, afirmă părintele Stăniloae, rezidă, în special, în

faptul că „toate unitățile existente în cadrul ei sunt în relație între ele și cu Creatorul și Atotțiitorul, Care, de altă parte, e mai presus de orice relație care L-ar determina și diferenția și pe El”78. Mai mult, există „o rațiune generală a lumii, cu toată varietatea de genuri, o unitate a fiecăruia dintre genuri, cu toată varietatea de specii subordonate, și o unitate a fiecărei specii, cu toată varietatea de indivizi care-i aparțin; dar și o unitate a individului, cu toată varietatea de elemente componente și de accidente. Iar unitatea cea mai accentuată și mai misterioasă este cea a subiectului uman, prin caracterul lui fundamental spritual”79.

Părintele Stăniloae tratează despre vocația de a uni a omului: „unitatea în sine și relația cu toate îl fac apt pe om de a fi adevăratul inel de legătură, adevăratul centru dat al lumii, dar și centrul care conduce lumea spre o tot mai mare unitate. (...) el fiind în uniune cu Dumnezeu, în măsura în care sporește în această uniune, unește și lumea tot mai mult în uniunea cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu ar fi o unitate absolut simplă, dar în același timp izvorul atâtor rațiuni și acte creatoare și desăvârșitoare ale lumii, lumea nu ar fi nici diversă și n-ar avea unitatea ei și nu ar spori în ea”80. În continuare, părintele Stăniloae face referire la Ambigua (P.G.91, col.1305), unde Sfântul Maxim Mărturisitorul folosește expresia „inel de legătură” și afirmă că omul „le aduce în sine la unitate pe cele care sunt distanțate”, lucrarea lui de unificare luând „sfârșit în Dumnezeu, în Care nu este despărțire”81.

Dar omul, în loc să unească, fiind ispitit de dezbinătorul (dia-bolos, dia- balloo = a arunca în afară sau împotrivă, a dezbina), a folosit vocația de a unifica în sens contrar, ajungând să se dezbine pe sine, familia, societatea și lumea. Cel care a refăcut și a desăvârșit unitatea în Sine, și

74 Prof. Nicolae Chițescu, op. cit., p. 45.75 Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, TDO, vol.2, p.169, a se vedea paragraful despre atributul unității Bisericii și cel despre sfințenia sa76 Ibidem, p.17277 Ibidem, paragraful despre „Constituția teandrică a Bisericii”, p.214 sq. 78 Idem, TDO, vol.1 (2003), p. 173.79 Ibidem 173-174.80 Ibidem, p. 174.81 Ibidem.

între toate și Dumnezeu, ne spune părintele Stăniloae, este Hristos, fiind Dumnezeu și Om. „Deoarece omul nu s-a mișcat spre desăvârșirea unității sale cu Dumnezeu și cu toate, Dumnezeu S-a făcut om ca să vindece în umanitatea asumată sfâșierile ivite prin păcat și să recapituleze toate în Sine și pe noi cu Dumnezeu. El a făcut toată creația una și la sfârșit a unit firea creată cu cea necreată prin iubire, ca s-o arate una și aceeași prin aptitudinea cea după har.(...) Din puterea lui Hristos pot realiza și oamenii această operă unificatoare”.82

„Unitatea ce o realizează în sine și cu Dumnezeu în Hristos, omul o extinde prin efortul său și la raporturile cu ceilalți semeni. Liniile urmărite de ei se leagă între ele într-o comunicare tot mai strânsă, care urcă spre aceeași sursă și țintă. Toți ajung la o supremă simplificare și unitate, în simplitatea divină. Dar aceasta este echivalentă cu suprema plenitudine. Dumnezeu și toate cele create vor avea o unică simplitate și plenitudine”83.

Prin Întrupare, Mântuitorul a desfiinţat păcatul în Trupul Său, zdrobind moartea prin Înviere şi a împlinit sintezele ipostatice pe care omul a fost chemat să le realizeze. Sfântul Maxim prezintă constituţia omului ca o pregătire pentru taina eshatologică a teandrismului, omul fiind un mediator chemat să unească, prin sine, lumea cu Dumnezeu. Cele cinci distincţii fundamentale pe care Sfântul Maxim le vede în univers: dintre creat şi necreat, dintre sensibil şi inteligibil, dintre cer şi pământ, dintre rai şi lumea locuită de oameni şi dintre bărbat şi femeie, nici una nu este rea în sine, ci ele sunt folosite de diavol pentru o pseudo-divinizare a întregii lumi84. Cele cinci sinteze sunt:

Sinteza dintre sexe – este primul stadiu de unire progresivă prin care lumea se va împlini în unitatea lui Dumnezeu. În omul împărţit în două sexe, extrema diferenţiere a universului cunoaşte primul pas spre unitate85. Mântuitorul împlineşte această sinteză prin naşterea Sa, zămislirea fiind fără plăcere, iar Maica Sa a rămas pururea fecioară86. Totodată în exegeza la Gal. 3, 28, Sfântul Maxim arată că Sfântul Apostol, spunând că în Iisus Hristos nu mai e nici bărbat, nici femeie, indică faptul că El a învins patimile şi a supus trăsătura pătimitoare sub puterea raţională a firii, realizând astfel sinteza între sexe.

Sinteza dintre rai şi lumea locuită de om. Distincţia aceasta este legată de căderea şi izgonirea lui Adam din rai. Mântuitorul, întrupându-Se, a sfinţit şi lumea şi murind pe cruce, a realizat această sinteză prin intrarea cu tâlharul în rai (Lc 23, 43).

Sinteza dintre cer şi pământ - este împlinită prin Înălţarea la cer a Mântuitorului cu Trupul Său consubstanţial cu al nostru, arătând, prin pnevmatizarea şi înălţarea lui la cer, unitatea lumii sensibile dincolo de orice distincţie. Această sinteză are şi o conotație ascetică și mistică: Înălţarea implică în ea și chemarea de a depăşi slăbiciunea trupului şi a „vieţui îngereşte”, pentru a se ajunge la coliturghisirea oamenilor cu îngerii.

Sinteza dintre inteligibil şi sensibil - a fost realizată de Mântuitorul prin înălţarea Sa cu natura omenească îndumnezeită la Dumnezeu-Tatăl. Aceasta arată destinaţia creaţiei de a fi un „tot” în Logos-ul cosmic, adică în Hristos Domnul.

Sinteza dintre necreat şi creat - se realizează treptat şi prin celelalte acte ale Mântuitorului, ale mediaţiilor anterioare, iar plenar prin şederea Fiului răstignit şi înviat, aflat în stare de continuă jertfă, de-a dreapta Tatălui. Unirea dintre Dumnezeu şi creaţie devine vizibilă prin har în iubire; unirea mistică cu Dumnezeu este o unire în iubire; omul, prin această mediaţie a lui Hristos, devine dumnezeu după har87.

82 Ibidem.83 Ibidem, p. 176.

84 Lars Thunberg, Man and the cosmos. The vision of St. Maxim the Confessor, St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New York, 1985, p. 81.85 Hans Urs von Balthasar, Kosmische Liturgie. Das Weltbild Maximus des Bekenners, a doua ediţie, completă şi îmbunătăţită, Einsiedeln, 1961, p. 350.86 Răspunsuri către Talasie, Filocalia III, p. 62.87 http://ro.scribd.com/doc/144600730/Mystagogia-Lucrare-Finala-PDF-1#scribd

2. Biserica le conferă tuturor o singură formă şi numire dumnezeiască (theian morphen kai prosegrian) adică existenţa şi numele de la Hristos

Alain Riou observă că Sfântul Maxim Mărturisitorul, încă din primul capitol al Mystagogiei, abordează tema “ontologiei” misterului ecclesial ale cărei categorii fundamentale îşi au originea în hristologie şi pnevmatologie88. Primul capitol se intitulează:

“Cum şi în ce chip sfânta Biserică este icoana şi chipul lui Dumnezeu ( Pos te kai poio tropo eikon esti kai typos Theou e aghia Ekklesia)”89. Este vorba de tropos-ul filiaţiei dumnezeieşti prin care Dumnezeu S-a făcut prezent în mod ipostatic în lumea oamenilor, făcând din aceştia icoana Sa, în măsura în care, fiind încorporaţi în Biserică vor ajunge să imite, prin sinergie, energia (lucrarea) necreată a lui Dumnezeu 90 :

“Sfânta Biserică este (…) după un prim înţeles spiritual, chip (typon) şi icoană (eikona) a lui Dumnezeu, ca una ce are aceeaşi lucrare (energhian) ca El, prin imitare (mimesin) şi închipuire” (typon, în neogreacă, morphe)”91 .

Întruparea Cuvântului, “taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”, face posibilă înfierea omului, nu în calitate de individ, ci ca urmare a vocaţiei sale ipostatice, personale şi soborniceşti, de Biserică ce enipostaziază întreaga creaţie. Biserica este acel tropos unificator, care readuce lumea la Dumnezeu, nu din exterior, prin impunerea unei cauzalităţi atotputernice, ci din chiar interiorul lumii, din inima ei, din omul însuşi92 :

“În acelaşi chip (tropon) şi sfânta Biserică a lui Dumnezeu ni se arată făcând aceleaşi lucruri cu noi ca şi Dumnezeu, imitându-L, cum imită o icoană (eikon) modelul (arhetypo) său. Căci sunt mulţi şi nesfârşiţi la număr cei ce fac parte din ea şi sunt renăscuţi (anaghennomenon) şi recreaţi în Duh (anademiourgoumenon to pnevmati): bărbaţi, femei şi copii, despărţiţi şi foarte deosebiţi după gen şi înfăţişare, după neamuri şi graiuri, după viaţă, vârstă, păreri, meşteşuguri, chipuri, moravuri şi aptitudini, după ştiinţă şi slujbe, după soartă, caracter şi deprinderi. Dar tuturor Biserica le dă deopotrivă o singură formă şi numire dumnezeiască (theian morphen kai prosegrian), adică existenţa şi numele de la Hristos (s.n.); şi o singură şi neîmpărţită relaţie prin credinţă, simplă şi fără părţi, care nu lasă să fie cunoscute relaţiile cele multe şi nenumărate ale fiecăruia, nici măcar că sunt, din pricina raportării şi concentrării universale a tuturor spre ea. În temeiul acesteia nici unul nu e cât de puţin despărţit prin nimic de ceea ce-i comun, ca să fie de sine. Toţi există împreună unii cu alţii şi sunt uniţi prin unicul har şi unica putere simplă şi neîmpărţită a credinţei (…).

Prin urmare, sfânta Biserică este icoană a lui Dumnezeu, precum s-a spus, ca una ce înfăptuieşte aceeaşi unire ca Dumnezeu între cei credincioşi, chiar dacă cei unificaţi în ea prin credinţă sunt deosebiţi după însuşirile lor şi sunt din diferite locuri şi feluri. Este aceeaşi unire pe care o înfăptuieşte şi Dumnezeu însuşi în chip neamestecat între fiinţele lucrurilor, îndulcind şi aducând la identitate deosebirea dintre ele, precum s-a arătat, prin raportarea lor la El şi prin unirea cu El, ca pricină (aitian), început (arhen) şi scop (telos)”93

88 Alain Riou, Le monde et l’Eglise selon Maxime le Confesseur, Ed. Beauchesne, Paris, 1973, p. 135-136.89 P.G.91,664C, tr. rom. de Protopop-stavrofor Dr. Dumitru Stăniloae, în Revista Teologică, nr. 3-4, 1944, p.170; Mystagogia tou Agiou Maximou tou Omologetou, Eisagoge – scholia protopresbyteros Demetrios Staniloae, Ekdoseis apostolikes diakonias tes Ekklesias tes Ellados, Athenai, 1973 - este textul paralel grec şi neogrec al Mistagogiei, editat, cu introducerea şi notele Părintelui Stăniloae, de Panayotis Nellas, Atena, 1973.90 Ibidem, 136.91 664D; tr. rom. cit., p. 170; text paral. cit., p. 107.92 A. Riou, op. cit., p. 140.93 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, text paral. cit. p. 110-114; trad. rom. cit. p.171-172. Redăm în continuare scolia Părintelui Stăniloae la acest pasaj: “În paragraful al doilea al capitolului I, Sfântul Maxim face o paralelă exactă între acţiunea Bisericii referitoare la membrii săi şi acţiunea lui Dumnezeu în lume. Desigur că prin Biserică se exercită şi acţiunea lui Dumnezeu. Acţiunea lui Dumnezeu prin intermediul Bisericii asupra membrilor săi este o formă accentuată a acţiunii lui Dumnezeu în lume. Prin această acţiune puternică, lumea se consolidează şi mai mult şi se actualizează din ce în ce mai mult. Biserica rămâne totuşi o imagine (eikon) a lui Dumnezeu (Arhetipul), pentru că ea se prezintă ca un mediu vizibil şi prin ea se exercită vizibil acţiunea invizibilă a lui

Unitatea şi mişcarea spre Dumnezeu sunt cele două coordonate ale realităţii create. Există o unitate iniţială a cosmosului și a omului, dar această unitate se dezvoltă prin mişcarea spre Dumnezeu şi se desăvârşeşte ca unitate în El. Unitatea iniţială este şi ea o unitate în Dumnezeu, dar această unitate este însufleţită prin impulsul spre o unitate mai accentuată în Dumnezeu şi între părţile omului, sau ale cosmosului, care au ca proprietate inerentă însăşi această mişcare, în vederea realizării unităţii celei desăvârşite. Cu alte cuvinte, această mişcare nu este izolată, mişcarea unei singure părţi, ci mişcarea unităţii părţilor. Sfântul Maxim atrage atenţia atât asupra acestei unităţi a părţilor, cât şi asupra părţilor legate între ele în această unitate.

Caracterul unitar şi rolul unificator şi funcţiunea dinamică a Bisericii sau, mai precis, caracterul de simfonie amplă este reliefat de Sfântul Maxim într-alt chip, considerând Biserica întruchiparea cosmosului văzut în el însuşi, a omului şi a sufletului, având şi ei un caracter dinamic, comunitar şi unificator. Biserica este întruchiparea tuturor la un loc, deoarece e compusă din naos, spaţiul sacerdotal şi altarul, iar aceste părţi sunt unite. Naosul este spaţiul sacerdotal virtual pentru cel ce tinde spre sfinţenie, iar spaţiul sacerdotal este naosul în fapt, având începutul acţiunii de sfinţire.

Unitatea Bisericii este accentuată în general de Sfinții Părinți, ca întemeindu-se pe prezența și lucrarea Duhului Sfânt în Biserică, pe unitatea credinței, pe iubirea reciprocă și pacea dintre credincioși, mădulare ale aceluiași Trup tainic al lui Hristos94. Persoana lui Iisus Hristos şi Persoana Duhului Sfânt constituie un singur izvor de viaţă duhovnicească. Rolul Duhului Sfânt însă este acela de a-i conforma şi de a-i uni pe credincioşi cu Iisus Hristos95. Stricarea echilibrului în învăţătura despre Persoanele SfinteiTreimi periclitează direct și învățătura despre unitatea Bisericii.

2.1. Pecetea (sphragis) Duhului Sfânt - premisa hristomorfizării și înfierii omului“Pogorârea Sfântului Duh dă existenţă reală Bisericii, punând începutul sălăşluirii trupului

îndumnezeit al lui Hristos în celelalte fiinţe umane şi cu aceasta, începutul Bisericii; este actul de trecere de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos în umanitatea Sa personală, la extinderea acestei lucrări în celelalte fiinţe umane. Prin întrupare, viaţa de ascultare, răstignire, înviere şi înălţare, Hristos pune temelia Bisericii în trupul Său. Prin acestea Biserica ia fiinţă virtual. Dar Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om pentru Sine, ci pentru ca din trupul Său să extindă mântuirea ca viaţă dumnezeiască în noi. Această viaţă dumnezeiască, extinsă din trupul Său în credincioşi, e Biserica (s.n). Această viaţă iradiază din trupul Său ridicat la deplina stare de pnevmatizare prin înălţarea şi aşezarea lui de-a dreapta Tatălui, în suprema intimitate a infinităţii vieţii şi iubirii lui Dumnezeu îndreptată spre oameni. (…) Fără Biserică, opera de mântuire a lui Hristos nu s-ar putea realiza”96.

Părintele Stăniloae subliniază faptul că “toate expresiile Sfântului Apostol Pavel despre moartea, învierea, prefacerea omului, sădirea şi îmbrăcarea lui în Hristos, ca evenimente etic-ontologice sunt amintite în rânduiala Botezului. Prin această participare la Hristos cel răstignit şi înviat, cei botezaţi iau chipul [forma] lui Hristos, sau devin împreună purtători ai chipului

Dumnezeu. Biserica renaşte în Duh pe membrii săi, în multipla lor varietate şi le imprimă, în toată această varietate, o singură formă divină, un singur nume care arată existenţa lor în Hristos (s.n.). Iar aceasta se realizează datorită faptului că toţi sunt legaţi printr-o singură, simplă şi invizibilă relaţie de credinţă, care nu mai lasă să fie văzută mulţimea diferenţelor dintre ei, datorită faptului că în toţi se manifestă aceeaşi referinţă şi convergenţă şi prin aceasta nici unul nu-şi însuşeşte nimic din ceea ce este comun, dar toţi sunt într-o întrepătrundere şi uniţi între ei, datorită harului şi puterii simple şi invizibile a credinţei”.94 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, „Unitatea Bisericii în perspectiva ecumenistă”, în Ortodoxia, XXII, 1973, nr. 3, p. 339.95 Drd. Ion Şurubaru, „Relaţia dintre Hristos şi Duhul Sfânt în viaţa Bisericii”, în Studii Teologice, XX, 1968, nr. 9-10, p. 741.96 Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, TDO, vol. 2., p. 196.

[formei] lui Hristos (symmorphoi). Chipul [forma] lor cel [cea] nou[ă] e chipul [forma] lui Hristos imprimat[ă] în ei şi prin aceasta în Biserică”97 (s.n.).

Într-adevăr, textul slujbei Tainei Sfântului Botez face distincţie clară între chip (eikon) şi formă (morphe şi verbul respectiv). În rugăciunea pe care preotul o rosteşte în taină, înainte de sfinţirea apei, el se roagă Preasfintei Treimi ( deoarece finalul rugăciunii este: “ (…) preasfânt numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” - omul fiind “imago Trinitatis”), rostind cuvintele:

“Şi fă să ia chip [formă] Hristosul Tău în acesta ce se va naşte din nou (…)”98 , textul original fiind: “Kai morphoson sou ton Christon, en to mellonti anagennasthai (…)”99 . “Omul se cufundă în apa Botezului ca o “materie amorfă şi fără chip” (hyle aneidos kai amorphos) şi iese afară “purtând chipul [forma]” frumos [-oasă] al lui Hristos”100. “Suntem modelaţi şi imprimaţi şi viaţa noastră amorfă şi nedefinită primeşte o formă şi o definire”101.

“Prin Botez, Mirungere, Euharistie şi restul vieţii spirituale ne încorporăm în Hristos, primim existenţa creştină, adică hristocentrică şi hristomorfă, precum şi forma şi viaţa corespunzătoare. În acest mod, «Tatăl găseşte pe feţele noastre însăşi forma (morphen, formam) Fiului” Său şi « recunoaşte în noi mădularele Celui Unul Născut » al Său”102 . “Natura omului ia forma, cu alte cuvinte constituţia şi funcţiile naturii umane îndumnezeite a lui Hristos”103.

Perspectiva trinitară asupra eclesiologiei a fost întotdeauna promovată în Ortodoxie, întrucât hristomorfizarea care este opera Duhului Sfânt, se primește prin înfierea –hyiotesia baptismală, când în calitate de frați ai lui Hristos și purtători ai formei Sale, devenim fii adoptivi ai Tatălui ceresc. Hristomorfizarea se împlinește prin Sfânta Mirungere și Sfânta Euharistie, actualizându-se „iar și iar” prin primirea Sfintelor Taine și ierurgii și prin întregul efort etic-ascetic al creștinului.

2.2. Aspectul theotokologic al BisericiiMaica Domnului este primul om care a primit darul hristomorfizării. Fiul lui Dumnezeu a

coborât „ca ipostas El însuşi în ea [Fecioara Maria] şi a început să-Şi formeze trupul din ea, cu împreună-lucrarea Duhului Sfânt întreg ca persoană”104 , de aceea și Maica Domnului a primit forma lui Hristos, adică haina Sa de lumină necreată: „Astfel, Ea prima a ajuns conformă (symmorphos) prin asemănare cu moartea Mântuitorului, şi de aceea a avut parte înaintea tuturor şi de înviere”105. Sfântul Grigorie Palama ne învață despre „viața deiformă” a Fecioarei Maria în al său „Cuvânt despre intrarea în Sfânta Sfintelor și despre viața deiformă aici a atotpreacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea și Pururea-fecioara Maria”106, și o consideră

97 Idem, “Transparenţa Bisericii în viaţa sacramentală”, în Ortodoxia, nr. 4, 1970, p. 508.98 Molitfelnic, ed. cit., p. 32.99Mikron Euchologion, e Agiasmatarion, Ekdosis, Apostolikes Diakonias tes Ekklesias tes Ellados, en Athenais, 1962, p. 71. 100 Panayotis Nellas, Omul - animal îndumnezeit, Ed. Deisis, Sibiu, 1994, p. 86-87.101 Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, PG 150, Lib.II, 525A, 537D, la P. Nellas, op. cit., p.87.102 Ibidem, Lib. IV, 600B, la P. Nellas, op.cit., p. 85.103 P. Nellas, op.cit., p. 87. A se vedea pentru amănunte despre darul hristomorfizării, capitolul : “Forma Bisericii”- prezenţa tainică a Sfintei Treimi în viaţa umană- viziunea creatoare a Părintelui Stăniloae”, din: Pr.N.Moșoiu, Hermeneutica ortodoxă ca dezvoltare teologică în Tradiţie , Sibiu, Astra Museum, 2015, p.321-354104 Pr. Prof. D. Stăniloae, op. cit., p. 85.105 Sfântul Nicolae Cabasila, Cuvântări teologice la Iezechiel - Hristos-Fecioara Maria. Scrieri I, Deisis, Sibiu, 2010, p. 231.106 Sf. Grigorie Palama, Fecioara Maria și Petru Athonitul –prototipuri ale vieții isihaste și alte scrieri duhovnicești. Scrieri II, Studiu introductiv și traducere diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2005, p.173-216

„adevărata Sfântă a Sfintelor”107, „prototip al vieții isihaste”108. Iar Sfântul Teofan al Niceei o numește: „adevăratul Pământ și Rai, centru al creației celei noi”, „adevăratul Cer, receptacul secund al plinătății divine, vârful ierarhiei îngerilor, Mamă a celor îndumnezeiți în Biserică”109, deoarece întru Ea a avut loc unirea Cerului cu pământul, unirea lui Dumnezeu cu omul și cu creația Sa.

Este important să amintim că la sărbătorile Acoperământului, Nașterii și Adormirii Maicii Domnului, pericopa apostolică este imnul hristologic din Filipeni 2, în care se spune la început: “Cel Ce dintru început fiind în chipul [forma, condiţia ontologică, statutul ontologic, starea ontologică] (morphe, lat. forma) lui Dumnezeu” (Filip.2,6). Nu apare în imn numele Maicii Domnului, dar se citește această pericopă deoarece din Sfânta Fecioară Maria a primit morphe, forma, condiţia ontologică a firii umane, Fiul lui Dumnezeu.

Maica Domnului este numită „biserică cinstită și rai cuvântător”, de aceea nu se poate trata despre eclesiologie fără a se face ample referiri la învățătura despre Maica Domnului. De fapt în Dogmatică nu avem un capitol separat despre Maica Domnului, o mariologie, ci învățătura despre persoana și slujirea Sa este dezvoltată în capitolul despre unirea ipostatică și consecințele acesteia și în cel despre Biserică. Prin urmare, este îmbucurător că și în „textul de convergență” despre eclesiologie elaborat de Comisia Credință și Constituție a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, găsim referințe la Maica Domnului – care este apelativ biblic, Meter Kyriou, Mater Domini (Lc1,43) – unde este numită și Theotokos, chiar dacă între paranteze (!) :

„15. The response of Mary, the Mother of God (Theotokos), to the angel’s message at the annunciation, «Let it be done with me according to your word» (Luke 1:38), has been seen as a symbol of and model for the Church and the individual Christian. The Faith and Order study document Church and World (1990) noted that Mary is «an important example for all who seek to understand the full dimensions of life in Christian community» in that she receives and responds to the Word of God (Luke 1:26-38); shares the joy of the good news with Elizabeth (Luke 1:46-55); meditates, suffers and strives to understand the events of the birth and childhood of Jesus (Matt. 2:13-23; Luke 2:19, 41-51); seeks to comprehend the full implications of discipleship (Mark 3:31-35; Lk 18:19-20); stands by him under the cross and accompanies his body to the tomb (Matt. 27:55-61; John 19:25-27) and waits with the disciples and receives with them the Holy Spirit on Pentecost (Acts 1:12-14; 2:1-4)”110.

„15. Răspunsul Mariei, Maica Domnului (Theotokos), dat îngerului la Bunavestire « Fie mie după cuvântul tău!» (Lc.1,38) a fost văzut ca simbol şi model al Bisericii şi al fiecărui creştin. Documentul Comisiei Credință și Constituție, intitulat «Biserica şi lumea» (1990) sublinia că Maria este „un exemplu important pentru toţi aceia care caută să înţeleagă dimensiunile adevărate ale vieţii în comunitatea creștină” pentru că primeşte şi răspunde Cuvântului lui Dumnezeu (Lc.1,26-38); împărtăşeşte bucuria Veştii celei Bune cu Elisabeta (Lc. 1, 46-55); mijlocește, suferă şi se străduieşte să înţeleagă evenimentele naşterii şi ale copilăriei lui Iisus (Mt. 2, 13-23; Lc. 2, 19, 41-51); caută să înţeleagă toate implicaţiile faptului de a fi ucenic (Mc. 3, 31-35; Lc. 18, 19-20); stă lângă El când era răstignit pe cruce şi Îi însoţeşte trupul până la mormânt (Mt.27,55-61; In. 19, 25-27) şi aşteaptă cu Apostolii, şi primeşte împreună cu ei Sfântul Duh la Cincizecime (F.Ap. 1, 12-14; 2, 1-4)”.111

107 Diac. Ioan I. Ică jr., Maica Domnului în teologia secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei. Studii și texte, Deisis, 2008, p. 387 – o carte minunată, un dar minunat, ca atâtea alte daruri minunate, pe care părintele profesor Ioan I. Ică jr. ni l-a făcut.108 Ibidem, p.173-219109 Ibidem, p.501-521110http://www.oikoumene.org/en/resources/documents/commissions/faith-and-order/i-unity-the-church-and-its-mission/the-church-towards-a-common-vision111A se vedea raportul Comisiei „Credință și Constituție”: The Unity of the Church and the Renewal of Human

3.Considerații despre unitatea și catholicitatea Bisericii din perspectivă ecumenică Cea mai gravă contra-mărturie, cel mai greu obstacol pentru misiunea Bisericii este

dezbinarea creştinilor. Consiliul Ecumenic al Bisericilor a adoptat cinci declaraţii despre unitate şi catholicitate, cu ocazia a cinci dintre cele zece Adunări Generale de până acum: New Delhi,1961; Nairobi,1975; Canberra 1991; Porto Alegre, 2006 și Busan, 2013112.

La New Delhi s-a afirmat: „Noi credem că unitatea, care este atât voia lui Dumnezeu, cât şi darul Său acordat Bisericii Sale se face vizibilă în măsura în care toţi cei din fiecare loc, care sunt botezaţi în Iisus Hristos şi Îl mărturisesc ca Domn şi Mântuitor, sunt aduşi de Duhul Sfânt într-o singură comunitate faţă de care sunt angajaţi deplin, păstrează unica credinţă apostolică, predică unica Evanghelie, frâng unica113 pâine, se întrunesc pentru rugăciune comună, şi au o viaţă de comuniune care se extinde prin mărturia şi slujirea tuturor şi care în acelaşi timp sunt uniţi cu întreaga comunitate creştină din toate locurile şi din toate timpurile, în aşa fel încât slujirea şi membrii să fie acceptaţi de toţi, şi toţi pot acţiona şi vorbi împreună după cum cer situaţiile în vederea sarcinilor la care Dumnezeu Îşi cheamă poporul”.114

Profesorul Risto Saarinen115 observa că în această declaraţie se aşează în relaţie unitatea şi catholicitatea Bisericii cu ajutorul conceptului de „loc”. Se presupune o comuniune vie în

Community, Geneva, WCC, 1990, 64. A se vedea și raportul Comisiei Internaţionale anglicano-romano-catolice: “Mary: Grace and Hope in Christ”, Growth in Agreement III, 82-112; și raportul grupului de la Dombes, Mary in the Plan of God and in the Communion of Saints (1997-1998), Mahwah, N.J., Paulist Press, 2002. 112 Prima Adunare generală s-a desfăşurat la Amsterdam, Olanda, în anul 1948, când s-a şi constituit Consiliului Ecumenic al Bisericilor, şi a avut ca temă: “Dezordinea provocată de om şi planul lui Dumnezeu”, marcându-se astfel realităţile imediat post-belice. A II-a Adunare generală, Evanson, S.U.A., 1954, în plină epoca a “războiului rece” a avut ca temă: ”Hristos - Speranţa lumii”. New Delhi, India, 1961, a găzduit cea de a III-a Adunare generală, tema: “Iisus Hristos- Lumina lumii” fiind adecvată şi datorită încorporării Consiliului Misionar Internaţional şi primirii a 25 de noi membri, printre care şi Bisericile ortodoxe aflate sub regim totalitar, şi biserici din noile state independente. A IV-a Adunare generală, Uppsala, Suedia, 1968, având ca temă: “Iată, Eu fac toate lucrurile noi”, a fost marcată de continuarea extinderii numărului de membri, dar şi de Conciliul al II-lea Vatican care a făcut posibilă participarea observatorilor catolici şi discutarea dezvoltării cooperării. A V-a Adunare generală, Nairobi, Kenya, 1975, a avut ca temă: “Iisus Hristos eliberează şi uneşte”, fiind prima adunare generală pe continentul african, dominat de exploatare şi de conflicte inter-etnice. A VI-a Adunare generală, Vancouver, Canada, 1983, a însemnat accentuarea rugăciunii comune, prilejuită şi de convergenţa teologică BEM (Baptism, Eucharist, Ministry) împreună cu experimentul ecumenic “Liturghia de la Lima” (1982) ; ameninţarea nucleară şi neo-colonialismul au inspirat tema : “Iisus Hristos – Viaţa lumii ”. A VII-a Adunare generală, Canberra, Australia, 1991, a avut ca temă invocarea Persoanei Duhului Sfânt: “Vino, Duhule Sfinte – reînnoieşte întreaga creaţie”; s-a acordat multă atenţie problemelor indigenilor într-o perioada când, chiar dacă foarte târziu, se aborda serios tema “Evanghelie şi culturi”, dar, la aceeaşi adunare generală, s-au şi provocat crize prin tendinţele sincretiste, prin limbajul inclusiv, prin presiuni ale mişcării feministe şi mai ales prin exacerbarea manifestării grupurilor minoritare sexuale. Bisericile ortodoxe au reacţionat vehement, două, cea din Bulgaria şi cea din Georgia s-au retras din CEB, dar a VIII-a Adunare generală, Harare, Zimbabwe, 1998, a instituit Comisia specială pentru participarea ortodoxă la Consiliu, care a reuşit să elimine principalele probleme inacceptabile pentru ortodocşi. Tema de la Harare a fost “Întoarceţi-vă la Dumnezeu întru bucuria speranţei”. Atunci s-a sărbătorit şi jubileul Consiliului, bucuria Adunării fiind augmentată de prezenţa preşedintelui de atunci al Africii de Sud, Nelson Mandela care s-a adresat plenului. Tema celei de a IX-a Adunări generale, Porto Alegre, Brazilia, 2006, a fost sintetizată sub forma unei rugăciuni de invocare a harului transformator al lui Dumnezeu, Sfânta Treime: „Doamne Dumnezeule, transformă lumea cu harul Tău!”. Este şi un răspuns la tema Forum-ului Social Mondial (World Social Forum): “O altă lume este posibilă” desfăşurat recent în acelaşi loc. La Dumnezeu toate sunt cu putinţă, iar o transformare în bine şi de durată se poate realiza doar sinergic. A X-a Adunare generală a avut loc la Busan, Coreea de Sud, 2013. Tema, „Doamne Dumnezeule al vieții, condu-ne la dreptate și pace”, reflectă ceea ce noi știm, anume că pacea nu înseamnă numai absența războiului, ci mult mai mult. Pacea este viață în demnitate, viața în relații corecte, egale și drepte. Unde este nedreptate nu poate fi nici pace. 113 Referinţă la unicitatea şi unitatea Trupului lui Hristos, n.n.114 Documentary History of Faith and Order, ed. G. Gassmann, Faith and Order Paper no. 159, Geneva, 1993, p. 3.115 Prof. R. Saarinen, „Unity and Catholicity of the Church”, p. 1, prelegere susţinută la Consultaţia pe tema recunoaşterii Botezului, organizată de Conferinţa Bisericilor Europene şi Comunitatea Bisericilor protestante din Europa (semnatare ale acordului de la Leuenberg, 1973) în luna aprilie 2006 la Constantinopol, unde a avut privilegiul să participe şi semnatarul acestei prezentări.

„fiecare loc”, iar diferitele locuri nu trebuie să fie identice, dar sunt unite „în aşa fel încât slujirea şi membrii să fie acceptaţi de toţi”. Apare astfel o asociaţie frăţească ce include „toate locurile şi toate timpurile”. Catholicitatea în sens de universalitate şi deținere în comun este introdusă în declaraţia despre unitate de la cea de a III-a Adunarea Generală a CEB de la New Delhi (1961).

A doua declaraţie despre unitate s-a elaborat la Nairobi: „Biserica cea una trebuie văzută ca o comunitate (fellowship116) sinodală (conciliară) de Biserici locale care sunt unite între ele cu adevărat. În această comunitate sinodală (conciliară), fiecare biserică locală posedă, în comuniune cu celelalte, întreaga catholicitate...”117.

Această declaraţie pare a fi mai directă, dar şi mai vagă decât precedenta. Nu se explică ce se înţelege prin cuvintele „unite cu adevărat”. Structuri pentru luarea deciziilor în comun sunt presupuse probabil prin conceptul „sinodalitate” („conciliaritate”), dar bisericile locale, despre care se vorbeşte la plural, continuă să existe ca organisme autonome, care pot co-exista şi în acelaşi teritoriu. Este posibil şi chiar probabil să înţelegem din această declaraţie că deja această „comunitate sinodală (conciliară)” este în sine adevărata unitate, în cadrul căreia „fiecare Biserică locală” continuă să existe118. Fiecare Biserică locală are deplina catholicitate, dar numai în comuniune cu celelalte. Ca ortodocşi nu putem extrapola acest concept, acesta fiind valabil doar pentru Bisericile Ortodoxe, celelalte nu se conformează deplinătăţii (catholicitatea înseamnă tocmai conformitate cu întregul doctrinei, moralei, dreptului canonic, cultului). Conceptului de „loc” i s-a substituit la Nairobi cel de „Biserică locală” şi problema multitudinii de Biserici locale este evitată prin presupoziţia că fiecare Biserică locală în comuniune cu celelalte posedă catholicitatea119.

A treia declaraţie despre unitate, cea de la Canberra, îmbogăţeşte conţinutul celor precedente prin introducerea mai pregnantă a termenului koinonia/comuniune. Se face referire la atributele Bisericii: „una, sfântă, catholică (sobornicească) şi apostolică” şi se afirmă că o comuniune deplină „va fi exprimată la nivel local şi universal prin forme sinodale (conciliare) de

116 Cuvântul fellowship se redă, de obicei, în lb.română prin: camaraderie, frăţie, prietenie, confrerie. În textele ecumenice se poate reda, în funcţie de context, fie prin legătură frăţească, asociaţie frăţească (formulare propusă de vrednicul de pururea pomenire părinte profesor Ion Bria, cu referire la CEB, ca asociaţie frăţească de biserici), comuniune sau comunitate117 Documentary History of Faith and Order, op.cit., p. 3.118 Prof. R. Saarinen, op.cit., p. 2.119 Trebuie spus că, din cauza traducerii, noi nu mai mărturisim, odată cu Crezul niceo-constantinopolitan, catholicitatea Bisericii (katholiken Ekklesian în originalul grecesc). În Biserica Ortodoxă Rusă, termenul „sobornicească” (sobornaya, forma adjectivală a lui sobornost) l-a înlocuit pe cel de „catholicească” (katoliceskaya) după respingerea de către ruşi a Sinodului de la Ferrara/Florenţa, dar nu acoperă conceptul originar (a se vedea: Dr. Ştefan Toma, „Coordonate eclesiologice în gândirea teologică a pr. Dumitru Stăniloae”, în Revista Teologică, 88 (2006), nr. 3, p. 171). Kata (potrivit, conform) şi holon (întreg), iar în limba latină secundum totum, quia per totum est, exprimă o totalitate care nu este geografică, orizontală, cantitativă, fiind şi opusă oricărei fragmentări a dogmei. Expresia Sfântului Ignatie (Smyrn., 8, 2): „Acolo unde este Hristos Iisus, acolo este Biserica universală” arată această unitate a plinătăţii care nu depinde nicidecum de condiţii istorice, spaţiale şi cantitative. Părintele Stăniloae face legătura dintre catholicitate şi sobornicitate, arătând că deplinătatea (catholicitatea) nu este de sine, ci se experiază de către trupul eclesial: „Biserica este un întreg organic, un organism sau un corp spiritual, o plenitudine care are totul, iar acest tot, această plenitudine e prezentă şi eficientă în fiecare din mădularele ei, din actele ei, din părţile ei. Înţelesul acesta al Bisericii precizează înţelesul ei de «corp» al lui Hristos. (…) Biserica are pe Hristos întreg cu toate darurile Lui mântuitoare şi îndumnezeitoare şi fiecare Biserică locală şi chiar fiecare credincios Îl are întreg, dar numai întrucât rămâne în «întregul» corpului. Aşa cum în orice celulă a unui corp e corpul întreg cu lucrarea lui, cu specificul lui, aşa este în orice mădular sau parte a ei Biserica întreagă şi prin aceasta Hristos întreg, dar numai întrucât respectivul mădular sau respectiva parte a ei rămâne în Biserică. Mădularele nu sunt uniformizate prin aceasta, ci sunt complementare, datorită faptului că viaţa corpului întreg sau Hristos Însuşi prin Duhul Sfânt e prezent în mod activ în toate”, Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 284. A se vedea şi foarte clarul excurs terminologic: „catholic”, „ortodox”, „ecumenic”, în: Diacon Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei I. Canonul apostolic al primelor secole, Deisis/Stavropoleos, 2008, p. 6, unde se afirmă clar că nu putem „în nici un caz” să redăm al treilea atribut al Bisericii prin „sobornicească” şi se propune grafia cu th, „catholic” (şi, prin urmare, „catholicitate”), pentru a se evita confuzia cu „romano-catolic”.

viaţă şi acţiune”. Se spune în continuare că Bisericile sunt legate împreună la toate nivelele vieţii lor120. La Canberra nu s-a mai spus că fiecare Biserică locală este per se catholică (deplină), dar se înclină spre o accepţiune a catholicităţii care cuprinde nivelul universal mai accentuat decât în declaraţia de la Nairobi.

A patra declaraţie despre unitate este cea de la Porto Alegre şi poartă titlul: „Chemaţi să fim Biserica cea una” („Called to be the One Church”121). Despre catholicitate se spune: „Catholicitatea Bisericii exprimă deplinătatea, integritatea şi totalitatea vieţii sale în Hristos prin Duhul Sfânt în toate timpurile şi locurile. Acest mister este exprimat în fiecare comunitate de creştini botezaţi, în care este mărturisită şi trăită credinţa apostolică, este predicată Evanghelia şi sunt celebrate Tainele. Fiecare Biserică este Biserica deplină (catholică) şi nu doar parte a sa. Fiecare Biserică este Biserica deplină (catholică), dar nu în întregimea sa. Fiecare Biserică îşi împlineşte catholicitatea sa când este în comuniune cu celelalte Biserici. [Noi afirmăm că deplinătatea (catholicitatea) Bisericii este exprimată cel mai vizibil prin participarea la Sfânta Împărtăşanie şi prin slujirea (preoţia) recunoscută reciproc şi reconciliată]”122. Precum la Canberra, şi la Porto Alegre s-a încercat rezolvarea problemei catholicităţii la nivel local şi universal, pentru ca ambele aspecte să fie evidenţiate în mod adecvat. Fiecare Biserică s-ar putea numi pe sine „catholică”, dar în acelaşi timp realitatea catholicităţii este împlinită doar în comuniunea universală123.

A cincea declarație despre unitate, cea de la Busan, Coreea de Sud, 2013, este intitulată „Darul și chemarea lui Dumnezeu la unitate și angajarea noastră” („God’s Gift and Call to Unity - and our Commitment”124) și conține afirmații generale care nu necesită prea multe interpretări. În document se afirmă: „Pe parcursul călătoriei noastre ecumenice am ajuns să înțelegem mai mult despre chemarea adresată de Dumnezeu Bisericii, aceea de a sluji unitatea întregii creații. Vocația Bisericii este aceea de a fi: pre-gustarea noii creații; semnul profetic prin care se face cunoscută întregii lumi viața pe care Dumnezeu o dorește pentru toți; și slujitoare care împărtășește vestea bună a Împărăției lui Dumnezeu, adică dreptatea, pacea și iubirea”125. Darurile oferite de Dumnezeu Bisericii ca pre-gustare a Împărăției sunt, potrivit acestui document: Cuvântul lui Dumnezeu, Botezul, Euharistia – suprema expresie a comuniunii cu Dumnezeu și între oameni, slujirea apostolică și adunările conciliare.

„Unitatea Bisericii nu înseamnă uniformitate; și diversitatea este un dar, fiind creatoare și dătătoare de viață. Dar diversitatea nu poate fi atât de mare încât cei ai lui Hristos să devină străini și dușmani, afectând astfel realitatea unificatoare a vieții în Hristos”126. Spre final, documentul insistă asupra angajamentului creștinilor de a căuta deplina unitate văzută prin participarea la aceeași Masă euharistică, iar până atunci, prin atmosfera creată de dialogul teologic, de receptarea acordurilor teologice și de efortul susținut înspre înfăptuirea dreptății, păcii și integrității creației, creștinii sunt chemați la unitate în misiune și slujire.

În concluzie, creația și Biserica, fiind darurile lui Dumnezeu Celui Unu în Treime, ar trebui să reflecte mereu unitatea ființială și diversitatea ipostatică a Preasfintei Treimi, Care le-a creat și le ține pe toate în ființare. Dezbinarea, ura, exploatarea nemiloasă a omului și a naturii, violența și războiul sunt semne clare ale căderii sub influența celui care dezbină (diaballo), a

120 Documentary History of Faith and Order, op. cit., 3-4.121 A se vedea textul originar pe site -ul: www.wcc-assembly.info 122 Textul dintre paranteze nu a fost cuprins în textul propus Adunării generale, ci a fost adăugat la Porto Alegre.123 Prof. R. Saarinen, op. cit., p. 3.124 file:///C:/Users/User/Downloads/PRC_01_1_ADOPTED_Unity_Statement %20(2).pdf125 Ibidem126 Ibidem. A se vedea și critici la adresa documentului cum ar fi: https://graiulortodox.wordpress.com/2014/06/17/ips-serafim-de-pireu-condamna-declaratiile-c-m-b-de-la-busan-2013-coreea-de-sud/

dușmanului celui mai mare al omului și al lumii, și ale ignorării operei de mântuire a omului și a creației, săvârșite de Domnul nostru Iisus Hristos, Cel care S-a rugat „ca toți să fie una - hina pantes hen osin; ut omnes unus sint” (In 17, 21) și Care le va recapitula pe toate întru Sine „ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ - toate întru El – anakephaleosasthai ta panta en to Hristo; instaurare omnia in Christo” (Efes1,10).