CUPRINS

INTRODUCERE 7

I.1. - UN TIPAR DE CREŞTERE AL ECONOMIEI ROMÂNEŞTI 10

I.1.1. ANALIZĂ COMPARATIVĂ A SITUAŢIEI ECONOMICE A ŢĂRILOR DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE EST 10 I.1.1.1. COMPARAREA RITMURILOR DE CREŞTERE A PIB DIN ROMÂNIA, UNGARIA ŞI POLONIA. 11 I.1.1.2. COMPARAREA EVOLUŢIEI RATEI INFLAŢIEI DIN ROMÂNIA ŞI POLONIA 12 I.1.2. CREŞTEREA ECONOMICĂ - DEZIDERAT AL INTEGRĂRII ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ 12 I.1.3. EVOLUŢIA PRICIPALELOR AGGREGATE MACROECONOMICE 13

I.2. POLITICI FISCALE ŞI BUGETARE. CONSIDERENTE TEORETICE 18

I.2.1. PREZENTAREA POLITICILOR 18 I.2.2. INSTRUMENTELE POLITICII FISCALE 19 I.2.2.1. CHELTUIELILE GUVERNAMENTALE 19 I. 2.2.2.TAXELE ŞI IMPOZITELE 22 I.2.3. POLITICI BUGETARE ŞI FISCALE DE RELANSARE ECONOMICĂ. EFECTE DE TRANSMISIE 25 I.2.3.1. STUDIEREA EFECTELOR CE REZULTĂ ÎN ECONOMIE ÎN CAZUL UNEI MOBILITĂŢI PUTERNICE A CAPITALURILOR INTERNAŢIONALE. 26 I.2.3.2. STUDIEREA EFECTELOR ÎN CAZUL UNEI MOBILITĂŢI SLABE A CAPITALURILOR INTERNAŢIONALE 26

I.3. MODELE ALE POLITICILOR BUGETARE ŞI FISCALE 29

I.3.1. CONSIDERENTE TEORETICE 29 I.3.1.1. MODEL AL POLITICILOR BUGETARE 29 I.3.1.2. MODEL DINAMIC AL POLITICILOR FISCALE ŞI BUGETARE 32 I.3.1.3. MODELE AL POLITICILOR FISCALE ŞI BUGETARE ÎNTR-O ECONOMIE DESCHISĂ 37

I.4. STUDII DE CAZ 48

I.4.1. MODELE TEORETICE 48 I.4.2. REZOLVAREA MODELULUI 51 I.4.2.1. DETERMINAREA ECUAŢIILOR DE REGRESIE ŞI INTERPRETAREA REZULTATELOR 51 I.4.2.2. APLICAREA PROPRIU ZISĂ A MODELULUI 54 I.4.3. SIMULAREA DE POLITICI FISCALE 61 I.4.3.1. MODIFICAREA RATEI DE IMPOZITARE 61 I.4.3.2. MODIFICAREA ÎNCLINAŢIEI MARGINALE CĂTRE CONSUM 62 I.4.3.3. MODIFICAREA ÎNCLINAŢIEI MARGINALE CĂTRE INVESTIŢII 63 I.4.4. MODELUL UNEI ECONOMII DESCHISE MICI CU AGENT ECONOMIC REPREZENTATIV: APLICATIE PENTRU ROMANIA 64 I.4.4.1. PREZENTAREA MODELULUI 64 I.4.4.2. REZOLVAREA MODELULUI PENTRU FUNCTIA DE UTILITATE LOGARITMIC SI FUNCTIA DE PRODUCTIE COBB-DOUGLAS 67 I.4.4.3. APLICAREA MODELULUI PE DATE STATISTICE 69 I.4.4.4. CONCLUZII: 74 I.4.5. MODELUL SOLOW- SWAN ŞI UTILIZAREA ACESTUIA PENTRU ECONOMIA ROMÂNEASCĂ 75 I.4.5.1. INTRODUCERE 75 I.4.5.2. MODELUL DE CREŞTERE ECONOMICĂ SOLOW SWAN 75 I.4.5.3. ESTIMAREA PARAMETRILOR MODELULUI SOLOW 85 I.4.5.4. APLICAREA MODELULUI SOLOW CU PROGRES TEHNIC DE TIP HARROD PE ECONOMIA ROMÂNEASCĂ 89 I.4.5.5 CRITICI ALE MODELULUI SOLOW ŞI DEZVOLTĂRI ULTERIOARE 93

II.1. CAPITALUL UMAN ŞI CREŞTEREA ECONOMICĂ – DELIMITĂRI CONCEPTUALE 97

4

II.1.1. FACTORII DE PRODUCŢIE 97 II.1.2. CAPITALUL UMAN 99 II.1.3 CREŞTEREA ECONOMICĂ, DEZVOLTAREA ECONOMICO-SOCIALĂ ŞI DEZVOLTAREA UMANĂ 101

II.2. INVESTIŢIA ÎN CAPITALUL UMAN 105

II.2.1 MODALITĂŢI DE INVESTIRE ÎN CAPITALUL UMAN; INVESTIŢIA ÎN EDUCAŢIE ŞI FORMARE PROFESIONALĂ 105 II.2.2. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ INVESTIŢIA ÎN CAPITALUL UMAN 107 II.2.3. EFICIENŢA INVESTIŢIEI ÎN CAPITALUL UMAN 108

II. 3. MODELE DE ANALIZĂ A INVESTIŢIEI ÎN CAPITALUL UMAN 111

II.3.1. MODELUL TRADITIONAL DE ANALIZA A INVESTITIEI IN CAPITALUL UMAN 111 II.3.2. MODELUL TEORETIC DE ANALIZĂ PENTRU EVIDENŢIEREA CORELAŢIEI DINTRE RATA SOCIALĂ DE RECUPERARE A INVESTIŢIEI ÎN EDUCAŢIE ŞI NIVELUL DE DEZVOLTARE ECONOMICO-SOCIALĂ A UNEI ŢĂRI 112 II.3.3. MODELUL SCHULTZ – DENISON DE ANALIZĂ A INVESTIŢIEI ÎN EDUCAŢIE 113 II.3.4. MODELUL BECKER DE ANALIZA A INVESTITIEI POSTEDUCATIONALE 114 II.3.5. MODELUL BECKER DE ANALIZA A ACUMULARII CAPITALULUI UMAN 117 II.3.6. ANALIZA COMPARATIVĂ A MODELELOR 120

II.4. INDICATORI ŞI STATISTICI CU PRIVIRE LA CAPITALUL UMAN 122

II.4.1. INDICATORI AGREGAŢI ŞI STATISTICI LA NIVEL NAŢIONAL 123 II.4.2. INDICATORI ŞI STATISTICI LA NIVEL INDIVIDUAL 129

II.5. DECIZIA DE A INVESTI ÎN CAPITALUL UMAN ŞI IMPLICAŢIILE SALE LA NIVEL MACROECONOMIC 132

II.5.1. CONTRIBUŢIA CAPITALULUI UMAN LA BUNĂSTAREA SOCIALĂ 132 II.5.2. CONSECINŢE NEGATIVE ALE SCĂDERII INVESTIŢIEI ÎN CAPITALUL UMAN 133 II.5.3. DECIZIA DE A INVESTI ÎN CAPITALUL EDUCAŢIONAL DIN ROMÂNIA, ÎN CONTEXTUL EUROPEAN ACTUAL 134 REFERINTE 139

III. 1. CREŞTERE ECONOMICĂ ŞI DEZVOLTARE ECONOMICĂ 142

III. 1.1. ETAPE ÎN ELABORAREA TEORIEI CREŞTERII ECONOMICE 142 III. 1.2. CONCEPTELE DE CREŞTERE ECONOMICĂ ŞI DEZVOLTARE ECONOMICĂ 143

III. 2. MĂSURAREA CREŞTERII ECONOMICE 146

III. 2.1. STUDIUL STATIC ŞI CEL DINAMIC AL PERFORMANŢELOR ECONOMICE 146 III. 2.2. LIMITELE PIB CA INDICATOR DE MĂSURARE A CREŞTERII ECONOMICE 147

III. 3. ECUAŢIA GENERALĂ A CREŞTERII ECONOMICE 148

III. 3.1. ECUAŢIA CREŞTERII ECONOMICE 148 III. 3.2. PROPRIETĂŢILE GENERALE ALE FUNCŢIEI DE PRODUCŢIE 150

III. 4. TEORII ŞI MODELE ALE CREŞTERII ECONOMICE 154

III. 4.1. TEORII MAI VECHI ALE CREŞTERII ECONOMICE 154 III. 4.1.1. TEORIA ŞI MODELUL CLASIC AL CREŞTERII ECONOMICE 154 III. 4.1.2. KEYNES ŞI EVOLUŢIA INVESTIŢIILOR 155 III. 4.1.3. MODELUL HARROD – DOMAR 158

5

III. 4.1.4. MODELUL NEOCLASIC DE CREŞTERE. DESCOMPUNEREA ŞI REZIDIUL SOLOW 162 III. 4.2. NOILE TEORII ALE CREŞTERII ECONOMICE 167 III. 4.2.1. CARACTERIZAREA GENERALĂ 167 III. 4.2.2. MODELUL ROMER (1986) 168 III. 4.2.3. MODELUL ROMER (1990) 170 III. 4.2.4. ACUMULAREA DE CAPITAL UMAN 178 III. 4.2.5. OFERTA DE INFRASTRUCTURI PUBLICE 180 III. 4.2.6. CONCLUZII REZULTATE DIN TEORIILE CREŞTERII ECONOMICE ENDOGENE 180

III. 5. POLITICA GUVERNAMENTALĂ ŞI CREŞTEREA ECONOMICĂ 181

III.6. IMPLICAŢII MACROECONOMICE ALE POLITICII FISCALE 184

III. 6.1. OBIECTIVELE, INSTRUMENTELE ŞI CADRUL ANALITIC AL POLITICII BUGETARE LA NIVEL MACROECONOMIC 184 III. 6.2. EFECTELE MACROECONOMICE ALE UNEI MODIFICĂRI A CHELTUIELILOR GUVERNAMENTALE 186 III. 6.3. EFECTELE MACROECONOMICE ALE MODIFICĂRII NIVELULUI ŞI STRUCTURII FISCALITĂŢII 190 III. 6.4. EFECTELE POLITICII BUGETARE ASUPRA ECHILIBRULUI BALANŢEI DE PLĂŢI 192 REFERINŢE 195

IV.1. VALENŢE MODELISTICE ALE POLITICII MONETARE 197

IV.1.1. CADRUL GENERAL AL POLITICII MONETARE 197 IV.1.2. CARACTERIZAREA MODELĂRII POLITICII MONETARE 200

IV.2. INDICATORI AI POLITICII MONETARE 204

IV.2.1. SEMNIFICAŢIA INDICATORILOR POLITICII MONETARE 204 IV.2.2. INDICATORI PRIMARI (IDP) 204 IV.2.3. INDICATORI PROIECTAŢI (IPR) 210 IV.2.4. INDICATORI RELATIVI (IRL) 215 IV.2.5. INDICATORI DE IMPULS (IIM) 220 IV.2.6. INDICATORI DE MĂSURARE A POLITICII MONETARE (IDM) 226 IV.2.7. INDICELE CONDIŢIILOR MONETARE (ICM) 230 IV.2.8. CONCLUZII 230

IV.3. MODELAREA POLITICII MONETARE 232

IV.3.1. PROBLEME ALE MODELĂRII POLITICII MONETARE 232 IV.3. 2. ASPECTE ALE MODELĂRII TRANSMITERII POLITICII MONETARE 234 IV.3. 2.1. INFLUENŢA RATEI LICHIDE ASUPRA ALTOR PREŢURI FINANCIARE 234 IV.3. 2.2. ROLUL MONEDEI ŞI AL CREDITULUI 235 IV.3. 2.3. EFECTELE VARIABILELOR FINANCIARE ASUPRA ECONOMIEI ŞI INFLAŢIEI 236 IV.3. 2.4. CONCLUZII 236 IV.3. 3. FUNDAMENTELE TEORETICE ALE MODELĂRII MONEDEI 238 IV.3. 3.1. SUSTENABILITATEA MODELISTICĂ A MONEDEI ENDOGENE 238 IV.3. 3.2. ABORDARE ALTERNATIVĂ A MODELĂRII POLITICII MONETARE 239 IV.3. 3.3. MODELAREA DINAMICĂ ŞI ŢINTIREA INFLAŢIEI 241 IV.3. 3.4. CONCLUZII 244 IV.3.4. MODELE ALE POLITICII MONETARE 245 IV.3. 4.1. MODEL AL POLITICII MONETARE OPTIMALE CU CONSTRÂNGERI FINANCIARE 245 IV.3. 4.2. MODEL FINANCIAR DE PROGRAMARE A POLITICII MONETARE 250 IV.3. 4.3. MODEL PENTRU ANALIZA POLITICII MONETARE 254 IV.3. 4.4. MODEL DE ANALIZĂ A CREDIBILITĂŢII POLITICII MONETARE 258 IV.3. 4.5. MODELE DE POLITICĂ MONETARĂ ÎN CONDIŢII DE INCERTITUDINE 263

REFERINTE 269

6

PARTEA I

MODELE AGREGATE SI SECTORIALE DE CRESTERE

ECONOMICA

7

Introducere

Dezbaterea actuală privind extinderea UE pare să includă convingerea că, dacă se îndeplinesc criteriile solicitate de Bruxelles, realizarea unei creşteri economice rapide şi susţinute ar deveni o consecinţă automată, ceea ce ar permite reducerea decalajelor economice faţă de Europa bogată într-un viitor previzibil. O încapsulare a acestei ipoteze este formularea: „ o economie de piaţă funcţională şi competitivă, care ar fi capabilă să facă faţă presiunilor concurenţiale înăuntrul UE. Majoritatea specialiştilor consideră că îmbrăţişarea acestei ipoteze, fără calificările necesare, poate fi înşelătoare atunci când nu se încearcă identificarea posibilelor surse de creştere economică într-o manieră lipsită de prejudecăţi intelectuale.

Experienţa mondială arată că o creştere economică reclamă rate înalte de economisire şi investiţii, îmbunătăţirea constantă a standardelor educaţionale şi a forţei de muncă (capitalul uman), ameliorarea neîncetată a competitivităţii, un nivel tolerabil de încordare socială(o coeziune socială apreciabilă); şi, cel mai important, cere o creştere constantă rapidă a productivităţii totale a factorilor de producţie - care, la rândul ei, depinde de creşterea înaltă a productivităţii muncii. Cât priveşte problema instituţiilor adecvate, care să favorizeze creşterea economică, construcţia acestora necesită timp.

În timp, o dată cu consolidarea unor reforme, au apărut preocupări noi în ţările din Europa Centrală şi de Răsărit. Astfel, creşterea economică a devenit un obiectiv central în demersul de alăturare la Uniunea Europeană şi, totodată, ca un mijloc de a soluţiona probleme sociale din ce în ce mai delicate – mai ales dacă ţinem cont de creşterea şomajului.Trăsăturile principale ale dinamicii macroeconomice în această zonă a Europei în ceea ce priveşte creşterea economică sunt:

• ritmuri de creştere înaltă şi susţinută s-au dovedit foarte greu de realizat; • în toate ţările în traziţie din această zonă s-au înregistrat fluctuaţii importante ale

ritmurilor de creştere a PIB-ului, dincolo de consecinţele primei recesiuni transformaţionale;

• ritmuri de creştere mai degrabă moderate, deşi superioare celor din UE, par să fi caracterizat, pe termen mai lung, evoluţia ţărilor din Europa Centrală şi de Răsărit;

• s-au manifestat cicluri de „avânt şi prăbuşire” în Bulgaria şi România, iar acest tip de dinamică nu este exclus să mai apară –nu neapărat în ţările menţionate – dacă nu se vor evita crize de balanţă de plăţi severe;

• ratele de economisire şi investiţii nu sunt înalte, în timp ce fluxurile de investiţii străine directe s-au concentrat pe unele ţări (Polonia, Ungaria Republica Cehă)

• toate aceste ţări desfăşoară un comerţ intens cu Uniunea Europeană; pentru ele UE este de departe cel mai mare partener comercial. Se poate admite că, pentru unele dintre ţările Europei Centrale şi de Răsărit, deschiderea spre şi integrarea economică cu UE a adus avantaje importante materializate în dinamica producţiei.

• intrări substanţiale de capital (investiţii străine directe) stimulează creşterea, dar ele au nevoie de un mediu prielnic;

• deficite ale contului curent mari şi persistente pot cauza crize de balanţă de plăţi şi subminează creşterea economică.

Performanţele economice bune depind, esenţialmente, de alcătuirea instituţională a societăţii şi de politici publice inteligente. La prima vedere, atât transformarea cât şi dezvoltarea ar fi simplu de rezolvat dacă politica publică, societatea civilă întreprinzătorii privaţi ar putea să „planteze” instituţii adecvate, progresiste în medii neprielnice, schimbând aproape instantaneu anatomii şi fiziologii sociale (organizaţionale). Dar instituţiile nu pot fi

8

achiziţionate şi nici asimilate în timp record. Ele însele sunt un produs social – istoric autohton care demonstrează că timpul nu poate fi comprimat după vrere. Lecţia pentru România este: în lipsa unor instituţii adecvate şi a unei politici publice responsabile (active), îi va fi practic imposibil să cunoască dezvoltarea economică rapidă de care are nevoie. Iar fără o astfel de dinamică îi va fi din ce în ce mai dificil să se alăture „clubului” ţărilor europene prospere.

Diverse calcule arată că, în ipoteza în care România ar înregistra o rată medie de creştere pe termen lung de 5%, în condiţiile în care în UE rata de creştere medie ar fi de 2%, ajungerea din urmă în ceea ce priveşte venitul pe locuitor (la paritatea puterii de cumpărare) ar fi posibilă nu înainte de 45 de ani. Iar cca 20 de ani ar fi necesari pentru a ajunge la jumătate din nivelul mediu al venitului pe locuitor în UE.

Intrarea în UE nu reclamă atingerea nivelului mediu al venitului pe locuitor din club, dar nici nu poţi pretinde intrarea în club cu o economie stagnantă. Oricum, cifrele înfăţişează mărimea decalajelor şi provocarea istorică pentru România.

Un progres economic susţinut face necesar ca în România să se economisescă şi să se investească mult mai mult (peste 30% din PIB), ca politica publică să favorizeze dezvoltarea capitalului uman şi a infrastructurii, ca românii să folosească tot mai mult din ceea ce oferă noile tehnologii ale informaţiei. Este necesar ca întreprinderile ce produc în România să beneficieze de un intens progres tehnologic, care să le permită desfăşurarea unui comerţ extern tot mai avantajos( valoarea adăugată pe unitatea de efort, recunoscută de piaţă, să fie cât mai ridicată).

Dar asemenea evoluţii depind, la rândul lor, de funcţionarea instituţiilor: de o administraţie publică (centrală şi locală) competentă, onestă şi inovativă, de un sistem financiar-bancar solid, de structuri de gestiune a întreprinderilor orientate spre performanţe economice superioare, de un învăţământ care oferă şanse egale copiilor şi adulţilor, de legi drepte ce se bucură de acceptabilitate socială, de un etos social favorizant. De funcţionarea instituţiilor depinde însăşi calitatea politicii publice.Este esenţial ca în România să fie reluată creşterea economică, ca veniturile cetăţenilor să crească şi astfel să fie stimulat procesul de economisire.

Pe această cale s-ar putea transforma cercul vicios în care investiţiile şi economisirea au scăzut dramatic, într-un cerc virtuos. Reluarea creşterii economice ar schimba şi starea de spirit a populaţiei într-un sens pozitiv. Instituţii publice solide şi organizaţii private performante, care sunt demne de încrederea cetăţenilor, reprezintă izvorul progresului economic, al bogăţiei.

Capitolul I cuprinde o analiză comparativă între România, Ungaria, Bulgaria, Polonia,

Cehoslvacia privitoare la perioada de tranziţie, evidenţiind situaţia în care se afla fiecare la începutul acestei perioade, respectiv atuurile şi dezavantajele lor.

Se reliefează faptul că economia românească a avut o evoluţie relativ predictibilă după 1990, dar lipsa de susţinere a politicilor macroeconomice cu un set de reforme structurale adecvate au condus la apariţia unui tipar de creştere de tipul avânt-prăbuşire.

De asemenea în capitolul I se încearcă realizarea unei comparaţii între ritmurile de creştere a Produsului Intern Brut şi evoluţia ratei inflaţiei din România, Ungaria şi Polonia în vederea obţinerii unei perspective mai bune a performanţelor macroeconomice evidenţiindu-se faptul că performanţele noastre macroeconomice sunt inferioare. Intrarea României în Uniunea Europeană presupune îndeplinirea unor precondiţii economice printre care şi realizarea unei convergenţe în “adâncime”, prin care se înţelege alcătuirea instituţională de bază a unei societăţi, care generează progres economic şi tehnologic constant şi rapid (manifestat prin creşterea venitului pe locuitor), fără efecte sociale puternic negative. Finalul capitolului subliniază faptul că în ţările din Europa Centrală şi de Răsărit creşterea economică a devenit un obiectiv central în demersul de alăturare la Uniunea Europeană

9

şi de asemenea sunt prezentate principalele trăsături ale dinamicii economice în această zonă a Europei în ceea ce priveşte creşterea economică.

Capitolul II cuprinde considerentele teoretice referitoare la politicile macroeconomice

fiscale şi bugetare. Sunt prezentate tipurile de politici fiscale, obiectivele acestora, precum şi instrumentele lor care sunt: cheltuielile guvernamentale şi impozitele şi taxele. Se realizează o descriere a instrumentelor politicilor fiscale şi tot în cadrul acestui capitol sunt prezentate şi efectele de transmisie ale politicilor fiscale şi bugetare de relansare economică şi de asemenea se realizează un studiu al efectelor ce rezultă în economie în cazul unei mobilităţi puternice a capitalurilor internaţionale sau a unei mobilităţi slabe a capitalurilor internaţionale.

Capitolul III cuprinde trei model teoretice. Primul model este un model simplu al ciclului real de afaceri care focalizează numai

perturbaţiile ca o sursă a fluctuaţiilor economice şi a creşterii economice. Acest model implică faptul ca proporţia consumului şi a investiţiilor în output, ore muncite per capita, şi în consecinţă proporţia timpului liber sunt constante de-a lungul traiectoriei stabile. Noi examinăm empiric influenţele trendurilor fiscale stochastice. Mai precis, folosind teste statistice potrivite, verificăm mai întâi ca cel puţin proporţiile consumului de output şi ale timpului liber să nu expună staţionaritatea în economia SUA.

Al doilea este un model dinamic al politicilor fiscale şi bugetare şi consideră un joc în care preocuparea principală a guvernului în momentul realizării unei politici fiscale o reprezintă realegerea. Este cunoscut faptul că perspectivele de a fi aleşi sunt relaţionate de modul în care guvernul este capabil să-şi respecte promisiunile preelectorale în ceeea ce priveşte performanţele economiei. Examinăm situaţia în care guvernul respectă promisiunea de reducere a nivelului existent al datoriilor guvernamentale şi de aici reducerea taxelor pentru generaţiile viitoare şi de asemenea o creştere a consumului pentru aceştia, fără o reducere a consumului curent total sub nivelul iniţial al acestuia.

Al treilea este un model al politicilor fiscale şi bugetare într-o economie deschisă în care economia deschisă este una în care atât schimbul internaţional cât şi fluxurile de capital răspund semnificativ la modificări ale unor agregate cum ar fi cererea, preţurile, ratele de schimb, şi ratele dobânzilor. Acesta este structurat în şase variante. Varianta 1. Fluxurile de capital depind doar de ratele dobânzilor, importurile depind doar de cererea agregată.

Varianta 2. Fluxurile de capital depind de ratele dobânzilor şi cererea agregată, iar importurile depind doar de cererea agregată.

Varianta 3. Fluxurile de capital depind de ratele dobânzilor şi cererea agregată , iar importurile depind de cererea agregată totală şi de nivelul investiţiilor.

Varianta 4. Identic cu varianta 3 cu excepţia că senzitivitatea fluxurilor internaţionale de capital este presupusă a fi ridicată.

Varianta 5. Identic cu varianta 1, cu excepţia că politica monetară neutrală este definită ca o ofertă de bani nemodificată.

Varianta 6. În cadrul variantei 6 este prezentat faptul că odată ce nivelul cheltuielilor guvernamentale a fost ales, apoi există o singură rată a dobânzii care va permite menţinerea constantă atât a ratei de schimb cât şi a nivelului rezervelor.

Se constată că pentru modelul 1 politica fiscală are un impact important asupra venitului în cazul ratelor de schimb flexibile. Pentru celelalte modele nu se poate preciza.

Este prezentat faptul că diferenţa analitică dintre sistemele de rate de schimb fixe şi flexibile este aceea că în cazul sistemului de rate fixe de schimb este presupusă constantă rata de schimb, spre deosebire de sistemul de rate flexibile de schimb în care rezervele sunt presupuse constante.

10

Capitolul IV conţine studiu de caz pentru România, pentru diverse modele de crestere economica de tip sectorial si agregat.

I.1. - Un tipar de creştere al economiei româneşti

I.1.1. Analiză comparativă a situaţiei economice a ţărilor din Europa Centrală şi de Est Performanţele economice ale ţărilor în tranziţie din Europa Centrală şi de Est şi din fosta Uniune Sovietică au fost diferite în mod substanţial de la declanşarea acestui proces. Un factor care ar putea fi invocat in sprijinul ţărilor ale căror performanţe au fost mai slabe sunt condiţiile iniţiale diferite la momentul declanşării proceselor de tranziţie. Cehoslovacia a avut la începutul procesului de tranziţie cele mai bune condiţii macroeconomice. Situaţia Ungariei a fost de asemenea bună. Bulgaria, Croaţia, Ungaria şi Polonia au mostenit din perioada comunista un stoc al datoriei externe foarte mare, în timp ce alte state printre care şi România nu au avut datorie externă. Situaţia la nivel microeconomic a fost incomparabil mai bună în Ungaria, aceasta fiind un exemplu clasic pentru reformele produse înainte de 1989 în cadrul sistemului.

România şi Polonia au avut un sector agricol cu mult mai dezvoltat decât celelalte state central europene. Diferenţa majoră a fost ca, suprafeţele agricole erau în mare majoritate administrate privat în Polonia, pe când în România acestea se aflau în proprietate de stat. De asemenea, din punct de vedere al dezechilibrelor macroeconomice, România şi Polonia au avut situaţii economice comparabile la începutul tranziţiei, cu excepţia stocului de datorie externă care în România era inexistent. Sectoarele industriale în cele două ţări au fost comparabile însă există o diferenţă semnificativă de capital organizaţional. În anii ’80, odată cu revolta sindicatelor poloneze, întreprinderile au căpătat o autonomie sporită care le-a permis să-şi exerseze abilităţile de a lua decizii pe cont propriu. În România situaţia a fost diametral opusă.

În perioada comunismului, România s-a remarcat prin respectarea neabătută a preceptelor staliniste de politică economică, izolarea sa, opţiunile de politică industrială, plata datoriei externe, au constituit o adevarată terapie şoc sui generis în anii ’80. Aceasta terapie şoc extraordinară a fost efectuată printr-o comprimare dramatică a absorbţiei interne, atât în ceea ce priveşte consumul, cât şi investiţiile.

Din aceste considerente, în România, imediat după 1989, nu se putea aplica o altfel de reţetă a terapiei de şoc care să accelereze procesul de tranziţie aşa cum s-a întamplat în Polonia. Caracterul lax al politicilor macroeconomice până în anul 1993 a fost un rezultat firesc dacă ne gîndim la perioada de restricţie pe care tocmai o traversasem. Sub presiunea constrîngerii deficitului extern, anul 1994 a fost primul în care coerenţa politicilor macroeconomice a fost îmbunătăţită. Ceea ce este regretabil este ca această coerenţă sporită a politicilor macroeconomice nu a putut fi susţinută şi de reforme structurale mai consistente iar acest an nu a reprezentat cu adevarat un moment de cotitură în procesul nostru de tranziţie.

Economia românească a avut o evoluţie relativ predictibilă după 1990. Lipsa de susţinere a politicilor macroeconomice cu un set de reforme structurale adecvate au condus la apariţia unui tipar de creştere de tipul avânt-prabuşire.

De regulă, exporturile au fost factorul principal care a declanşat reluarea procesului de creştere economică, pe de o parte datorită unei recalibrări a politicilor macroeconomice şi pe de altă parte a unei conjuncturi externe favorabile.

Din raţiuni de natură exclusiv structurală exporturile nu au putut să depăşească pragul

de 10 miliarde de dolari, diminuindu-şi treptat rolul de factor principal al creşterii.

11

Privatizarea lentă şi

veniturile bugetare scăzute nu au permis o creştere a investiţiilor publice şi private care să joace un rol complementar, semnificativ, în susţinerea creşterii economice. Într-o fază ulterioară, de regulă la un interval de un an de zile de la declanşarea procesului de creştere, aşa cum reiese şi din graficul alăturat, rolul de motor principal a fost preluat de consum.

Figura 1.1. Evoluţia PIB - consum

Importurile au crescut într-un ritm mult mai accelerat decât exporturile, iar deficitul de cont curent s-a accentuat. În cadrul importurilor, componenta care a cunoscut cea mai accentuată dinamică a fost importul de combustibili minerali. Accentuarea substanţială a deficitului de cont curent a impus luarea unor măsuri corective, care de regulă, au temperat procesul de creştere economică, producând chiar o recesiune majoră în anul 1997. Pentru a obţine o perspectivă mai bună a performanţelor macroeconomice am selectat doi indicatori macroeconomici semnificativi şi am realizat o comparaţie cu celelalte ţări central europene, mai avansate din punct de vedere al tranziţiei. Principalii indicatori pe care i-am identificat sunt PIB, rata inflaţiei.

I.1.1.1. Compararea ritmurilor de creştere a Produsului Intern Brut din România, Ungaria şi Polonia. După recesiunea iniţială, ce a caracterizat toate ţările foste comuniste recent angajate în procesul de tranziţie, Ungaria a revenit la creştere începând cu anul 1993. Între anii 1993 şi 1996, PIB a crescut cu o rată medie de 2 % pe an. Începând cu anul 1997 creşterea economică s-a accelerat şi a atins o medie de 5 %. Polonia, a revenit la creştere începând cu 1992 când a înregistrat un nivel al PIB de 2.6%. Gradual însă, creşterea s-a accelerat şi începând cu 1994 economia poloneză a crescut cu o medie de peste 5 % pe an.

Figura 1.2. Evoluţia PIB

Evolutie PIB - Consum final gospodării populaţie

-10

-5

0

5

10

15

1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 sem I 2001

Ani

%

PIB a). Consumul final al gospodariilor populatiilor

EVOLUTIE PIB

-15

-10

-5

0

5

10

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001

%

ROMANIA UNGARIA POLONIA

12

Este interesant de remarcat faptul că, economiile celor două ţări mai sus-menţionate au avut capacitatea de a creşte într-un mod susţinut, pe când economia românească a avut o evoluţie caracteristică ciclurilor de “avânt-prăbuşire” (boom and bust). Diferenţa este determinată de ritmul derulării reformelor structurale în aceste ţări.

I.1.1.2. Compararea evoluţiei ratei inflaţiei din România şi Polonia Comparativ evoluţia ratei inflaţiei evidenţiază, odată în plus, faptul că, performanţele noastre macroeconomice sunt inferioare.

Chiar dacă s-a făcut un oarecare progres în diminuarea inflaţiei, rata inflaţiei rămâne în continuare ridicată în România. Compromisurile care trebuie făcute în materie de politici macroeconomice pentru diminuarea ratei infaţiei sub 20 % vor deveni din ce în ce mai ascuţite.

Dupa 3 ani de activitate economică în declin, ritmul de creştere al PIB a fost pozitiv în anul 2000, şi apoi s-a accelerat în prima jumătate a anului 2001.

Figura 1.3. Evoluţia ratei inflaţiei

Ca şi în anul 1994, în 2000 motorul principal al creşterii a fost exportul de bunuri

economice şi servicii.

I.1.2. Creşterea economică - deziderat al integrării în Uniunea Europeană

Creşterea economică reprezintă expansiunea producţiei sau a PIB potenţial al unei ţări.Altfel spus, creşterea economică se produce atunci când curba posibilităţilor de producţie al unei naţiuni se deplasează spre exterior . Din analizele efectuate de economişti s-a constatat că locomotiva progresului tehnic are patru roţi indiferent cât de bogată sau săracă este o ţară. Aceste patru roţi, sau factori de creştere, sunt:

• Resursele umane ( oferta de muncă, educaţia, disciplina, motivaţia); • Resursele naturale (pământul, mineralele, combustibilii calitatea mediului) • Formarea capitalului (utilaje, fabrici, şosele); • Tehnologia ( ştiinţa, ingineria, managementul, spiritul întreprinzător).

Guvernul le poate utiliza în scopul de a susţine procesul de creştere economică: consumul privat şi investiţiile.

Intrarea ţărilor din Europa Centrală şi de Răsărit – inclusiv România- in Uniunea Europeană presupune îndeplinirea unor precondiţii economice şi politice. În timp ce criteriile politice, pentru cele mai multe din ţările candidate, sunt considerate a fi mai puţin problematice, criteriile economice ridică încă semne de întrebare deşi, cu diferenţe mari între ele, ţările-candidat fac dovada unor progrese incontestabile în domeniul reformelor economice. Totuşi, discrepanţe mari în veniturile pe locuitor (faţă de ţările UE ), rate ale inflaţiei încă ridicat, sărăcirea unei părţi mari a populaţiei şi coeziune socială precară, fragilitatea sistemelor financiare, înrăutaţirea unor indicatori sociali, administraţii publice slabe ar trebui să pună deja sub semnul întrebării capacitatea unora dintre aceste ţări de a realiza o convergenţă în “adâncime”, de a face faţă presiunilor concurenţiale pe care le presupune funţionarea înăuntrul

Rata inflatiei

- 100,00 200,00 300,00 400,00 500,00 600,00 700,00

1990

1991

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999

2000

*

Romania Polonia

13

Uniunii. Prin convergenţă în “adâncime”1 se înţelege alcătuirea instituţională de bază a unei societăţi, care generează progres economic şi tehnologic constant şi rapid (manifestat prin creşterea venitului pe locuitor), fără efecte sociale puternic negative. I.1.3. Evoluţia pricipalelor aggregate macroeconomice

0,001000,002000,003000,004000,005000,006000,007000,008000,00

1

Evoluţia PIB 199219931994199519961997199819992000200120022003

Figura 1.4. Evoluţia PIB

Analizând graficul de mai sus se constată că evoluţia PIB a fost oscilantă. În 1993 a avut o evoluţie descendentă faţă de anul 1992, iar în următorii ani s–a înregistrat o creştere atingând un nivel maxim în anul 1996, iar în continuare în următorii doi ani s-a înregistrat o scădere a PIB urmând ca acesta să aibă un trend crescător în următorii cinci ani atingând nivelul maxim al acestui interval în anul 2003.

Evoluţia Consumului

4642,504278,524561,985260,535810,735543,335378,295294,475195,585548,555660,366218,12

199219931994199519961997199819992000200120022003

Consum

Figura 1.5. Evoluţia consumului

Se constată că în anul 1993 consumul a scăzut faţă de anul 1992, dar în continuare până în anul 1996 evoluţia acestuia a fost ascendentă, urmând apoi o traiectorie descendentă până în

1 Dăianu Daniel , Vrânceanu Radu , “România şi Uniunea Europeană : Inflaţie, balanţa de plăţi, creştere economică”, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

14

anul 2001 când a început din nou să crească atingând în 2003 valoarea de 6218,12 mld preţuri comparabile.

Evoluţia cheltuielilor guvernamentale în PIB

012345678

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

Ani

Che

ltuie

li gu

vern

amen

tale

în

PIB

Cheltuieliguvernamentale înPIB

Figura 1.6. Evoluţia cheltuielilor guvernamentale în PIB

Se constată că ponderea cheltuielilor în PIB a crescut în 1993 faţă de 1992, iar apoi doi ani a avut o evoluţie descrescătoare urmând în continuare o traiectorie crescătoare până în anul 2003. Se costată un salt susţinut al ponderii cheltuielilor guvernamentale în PIB începând dian anul 2000.

Evoluţia importurilor şi exporturilor în perioada 1992-2003

0500

100015002000250030003500

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

Ani

Impo

rtur

i - E

xpor

turi

Evoluţia exporturilor

Evoluţia importurilor

Figura 1.7. Evoluţia importurilor şi exporturilor

Se constată că nivelul importurilor în România a fost pe toată perioada analizată mai mare decât nivelul exporturilor.Atât evoluţia importurilor cât şi cea a exporturilor a fost oscilantă scăzând în 1993 crescând până în 1996 după care a avut loc o scădere bruscă , iar din 1999 are loc evoluţie ascendentă atât a importurilor cât şi a exporturilor.

15

Evoluţia cursului de schimb lei/ USD

050

100150200250300350

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

Ani

Cur

s de

sch

imb

Evoluţia cursului deschimb

Figura 1.8 Evoluţia cursului de schimb lei/USD

Cursul de schimb în România a avut o evoluţie fluctuantă scăzând până în anul 1995, în 1996 se înregistrează o creştere ca apoi să aibă loc o nouă scădere în 1997, 1998, urmănd o creştere în următorul an ca să urmeze o scădere a acestuia până în 2003.

Evoluţia inflaţiei

0 50 100 150 200 250 300

199219931994199519961997199819992000200120022003

Ani

Inflaţia

Evoluţia inflaţiei

Figura 1.9. Evoluţia inflaţiei

Rata infaţiei a crescut în 1993 faţă de 1992, iar în continuare a scăzut, înregistrându-se o scădere bruscă în anul 1995. În 1997 a avut loc o creştere semnificativă a ratei inflaţiei ca apoi să aibă o evoluţie oscilantă până în 2001 când se ănregistrează o scăderea a acesteia, cădere care se va manifesta şi în următorii doi ani.

16

Datoria guvernamentală

0

500

1000

1500

2000

2500

3000

3500

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

Datoria guvernamentală

Figura 1.10. Evoluţia datoriei guvernamentale

Datoriile guvernamentale au scăzut în 1993 ca apoi să urmeze patru ani în care aceasta a crescut. În 1998 a avut loc o scădere a datoriei, dar începând din 1999 datoriile guvernamentale înregistrează o taiectorie crescătoare până în 2003.

Taxe

0,00

500000,00

1000000,00

1500000,00

2000000,00

2500000,00

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

Taxe

Figura 1.11. Evoluţia taxelor

Taxele înregistrează o scădere în 1993, 1994 urmând o creştere a acestora în 1995, 1996 , în continuare acestea urmând o traiectorie descendentă până în 2002, iar în 2003 are loc o creştere semnificativă a acestora.

Scopul tranziţiei în ceea ce priveşte creşterea economică este compatibilizarea structurală pentru integrarea în economia regională.

Scopul tranziţiei: compatibilizarea structurală pentru integrarea în economia regională

Eliminarea decalajelor

17

Figura 1.12. Eliminarea decalajelor Prima etapă A doua etapă

Figura. 1.13. Creştere economică

În nivelul de trai

În nivelul de dezvoltare

Între nivelurile de

competitivitat

Durata tranziţiei

Creşterea de recuperare

Creşterea sustenabilă, durabilă

Performanţe economice constante

Satisfacerea restricţiilor de

mediu

Economia îşi reproduce

pieţele

18

I.2. Politici fiscale şi bugetare. Considerente teoretice

I.2.1. Prezentarea politicilor

Politicile fiscale sunt, în primul rând, instrumente ale guvernului în influenţarea economiei, deci ele reflectă măsura în care un guvern se implică în orientarea proceselor macroeconomice. Aplicarea politicilor fiscale constă în determinarea mărimii cheltuielilor guvernamentale şi a impozitelor şi taxelor, a plăţilor transferabile sau a unei combinaţii a acestora care să ducă la realizarea scopurilor stabilite.

În alegerea politicii fiscale adecvate este importantă eficienţa acesteia, altfel spus mărimea efectului ce se obţine în condiţiile date. Măsurarea acestor efecte se face utilizând multiplicatorii politicii fiscale, definiţi ca acele mărimi care arată cu cât se modifică mărimea outputului venitului atunci când unul dintre instrumentele politicii fiscale se modifică cu o unitate valorică.

Efectele politicii fiscale pe termen scurt diferă de efectele pe termen lung. Chiar şi pe termen scurt, politici care se includ în aceeaşi categorie pot afecta economia în moduri foarte diferite.Această complexitate deosebită se datorează urmatoarelor două cauze.

În primul rând, orice schimbare în cheltuielile guvernamentale sau în taxe trebuie să fie finanţată, deci trebuie să aibă o sursă din care provin fondurile prevăzute în bugetul de stat. Dar acest aspect al finanţării are şi el efecte importante asupra economiei care se pot suprapune, amplificându-le sau diminuându-le, peste efectele determinate de politica fiscală propriu-zisă.

În al doilea rând, însăsi structura cheltuielilor guvernamentale şi a taxelor poate exercita efecte importante asupra restului economiei. Astfel, la nivelul fiecărui an, sumele alocate de la bugetul de stat pentru diferite capitole de cheltuieli se modifică, uneori substanţial, în acord cu viziunea guvernului privind încurajarea sau descurajarea anumitor sectoare ale economiei. Aceste modificări se observă şi în sistemul de impozite şi taxe, atunci când fiscalitatea creşte sau scade în anumite sectoare. Schimbările respective au repercursiuni însemnate, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung.

O politică macroeconomică fiscală constă în folosirea cheltuielilor guvernamentale şi a impozitelor şi taxelor pentru a controla economia.Principalele schimbări în politica fiscală au loc odată pe an, în Buget. Astfel în bugetul unei ţări se poate recunoaşte politica fiscală a acesteia prin observarea nivelului cheltuielilor guvernamentale şi a taxelor pentru următorul an fiscal.

Politica fiscală face parte din categoria politicilor orientate către cerere, adică din categoria acelor politici macroeconomice care acţionează asupra cererii agregate pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Aceste politici au la bază teoria fundamentată de către Keynes, conform căruia, cauza principală a fluctuaţiilor agregate ale activităţii economice rezidă în modificările nedorite ale cererii agregate (în special ale cererii pentru bunurile de investiţii) în raport cu posibilităţile şi evoluţia efectivă a producţiei (oferta agregată).

Cererea agregată (D) reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate în economia unei ţări

pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi servicii. În analiza macroeconomică, cererea agregată se referă la volumul total al achiziţiilor de bunuri finale, indiferent de destinaţia acestora (consum, investiţii, export, etc.).

Structura cererii agregate include patru componente: cererea pentru consumul personal, C (componenta principală în structura D, a cărei mărime depinde de veniturile consumatorilor şi de nivelul preţurilor pe care ei trebuie să le plătească pentru bunurile pe care doresc să le consume), achiziţiile guvernamentale, G, cererea pentru investiţii, I (cheltuielile firmelor pentru investiţii brute, definite în sensul de adaos la stocul de capital fizic, altfel spus, în sensul formării brute de capital fix şi creşterii stocurilor) şi cererea externă, formată din exportul net, EN. Astfel,

19

D = C + G + I + EN.

Unele componente ale cererii agregate, precum cererea pentru consum, sunt relativ stabile în timp şi evoluează, de regulă, în sens pozitiv. Alte componente, în schimb, cum sunt investiţiile, se modifică mai rapid şi pot cunoaşte oscilaţii importante, cauzând fluctuaţii ale activităţii economice.

Prin urmare, creşterea cererii agregate este determinată de creşteri ale componentelor sale, respectiv de creşterea cheltuielilor de consum, sporirea investiţiilor firmelor sau de mărirea cererii externe. Condiţiile sau factorii care determină nivelul şi dinamica acestor variabile macroeconomice sunt implicit şi condiţii sau cauze ale modificării D. De regulă, se face distincţie între condiţiile monetare şi cele non-monetare ale cererii agregate. Astfel, monetariştii atribuie creşterea D, în principal sau în întregime, unei creşteri a cantităţii de bani în economie. Creşterea cererii agregate poate fi cauzată şi de o expansiune a cheltuielilor publice sau de o reducere a impozitelor pe venit, a gradului de fiscalitate, în general, care pot creşte semnificativ cererea de consum şi de investiţii. Indiferent de cauzele care determină modificarea D, la o creştere importantă a acesteia firmele vor răspunde prin mărirea producţiei (ofertei) şi/sau majorarea preţurilor de vânzare. Măsura în care se produc cele două tendinţe depinde de forma (panta) ofertei agregate.

Aplicarea unei politici fiscale are efecte imediate asupra bugetului de stat. Creşterea

cheltuielilor guvernamentale sau a plăţilor transferabile determină sporirea deficitului guvernamental, în timp ce creşterea ratei fiscalităţii duce la diminuarea acestuia. Din această cauză, este necesar ca proiectarea unei politici fiscale să fie însoţită întotdeauna de o analiză a efectelor acesteia asupra deficitului bugetar şi a datoriei publice.

Obiectivele politicii fiscale sunt: atingerea unui grad cât mai ridicat al ocupării forţei de

muncă, menţinerea unui nivel scăzut al indicelui general al preţurilor, precum şi realizarea unei redistribuiri cât mai echitabile a venitului.

I.2.2. Instrumentele politicii fiscale Instrumentele politicii fiscale sunt cheltuielile guvernamentale şi impozitele şi taxele.

I.2.2.1. Cheltuielile guvernamentale

Cheltuielile guvernamentale, instrumentul principal al politicii fiscale, includ cumpărările guvernamentale de bunuri şi servicii sau achiziţiile guvernamentale (se referă la cumpărarea de bunuri şi servicii destinate sectorului public, inclusiv plata personalului bugetar) şi plăţile transferabile sau transferurile bugetare sau de venit (se referă la plăţile efectuate de către guvern anumitor categorii sociale fără a impune o contraprestaţie- nu presupun oferirea în schimb a unor bunuri sau servicii- de ex., ajutoarele sociale, bursele, etc.). Plăţile transferabile, prin care se redistribuie venitul naţional, nu au o contribuţie directă asupra sectorului privat dar îl pot influenţa indirect prin efectul pe care îl au asupra cheltuielilor de consum. Pe lângă aceste două instrumente, politica fiscală mai dispune şi de instrumentul impozitelor şi taxelor (datorită influenţei acestora în formarea venitului disponibil, şi, implicit, în determinarea cheltuielilor de consum şi a cererii agregate de bunuri şi servicii).

20

2.2.1.1. Cumpărările guvernamentale de bunuri şi servicii

Cumpărările guvernamentale de bunuri şi servicii includ achiziţiile de produse destinate refacerii şoselelor naţionale sau altor proiecte de importanţă strategică, plăţile de salarii către sectorul bugetar, achiziţia de produse intermediare şi finale necesare sectorului de apărare, sănătate, învăţământ sau alte componente ale sectorului bugetar.

Cumpărările guvernamentale de bunuri şi servicii pot afecta direct cererea agregată pe piaţa bunurilor şi serviciilor deoarece orice achiziţie guvernamentală se adaugă cererii de bunuri amplificând astfel cererea agregată la nivelul întregii economii. Pe termen scurt creşterea cererii agregate determină creşterea outputului real şi, dacă acesta depaşeşte nivelul său potenţial, exercită o presiune crescătoare asupra preţurilor şi salariilor. Creşterea preţurilor se explică prin faptul că existenţa unei cereri agregate în exces nu va fi acoperită imediat de o ofertă agregată la acelaşi nivel. Producţia are nevoie de un anumit timp pentru a se adapta la schimbarea cererii agregate. Drept urmare, preţurile bunurilor şi serviciilor pentru care există o cerere în exces vor creşte. Această creştere a preţurilor afectează cheltuielile planificate, în sensul că efectul de multiplicare a cheltuielilor generat de creşterea achiziţiilor guvernamentale este neutralizat parţial de creşterea preţurilor.

Creşterea nivelului preţurilor afectează cheltuielile reale planificate deoarece:

− consumul real se diminuează datorită scăderii valorii reale a portofoliului nominal de bani;

− investiţiile reale planificate scad ca urmare a ratelor mai mari ale dobânzilor asociate unui nivel mai înalt al preţurilor;

− acele elemente din buget care sunt stabilite în termeni nominali vor presupune achiziţionarea unui volum real de bunuri şi servicii mai mic;

− exporturile reale nete se vor diminua datorită faptului că preţurile interne cresc faţă de preţurile din străinătate.

Datorită faptului că o creştere a nivelului preţurilor tinde să diminueze fiecare

cheltuială planificată, nivelul de echilibru al producţiei reale creşte cu mai puţin decât rezultatul produsului dintre multiplicatorul cheltuielilor şi achiziţiile guvernamentale totale.

Creşterea salariilor pe piaţa forţei de muncă este datorată creşterii cererii de fortă de muncă, cerere pe care sectorul productiv al economiei o formulează ca urmare a dorinţei sale de a creşte oferta pentru a răspunde creşterii cererii de bunuri şi servicii.

Crescând cererea de muncă salariile tind să crească şi rezultă o creştere a ofertei de muncă, o reducere a şomajului, o creştere a outputului, o creştere a venitului disponibil, o creştere a ofertei agregate şi se manifestă astfel un proces de tip multiplicator, proces care amplifică efectul iniţial al creşterii cumpărăturilor guvernamentale. Ocuparea într-un grad mai înalt a forţei de muncă determină, mai departe, creşterea outputului, deci a ofertei de bunuri şi servicii, dar şi a venitului disponibil, adică a cererii agregate.Se manifestă, astfel, un proces de tip multiplicator, proces care amplifică efectul de impact al creşterii cumpărărilor guvernamentale de bunuri şi servicii. Reducerea cumpărărilor guvernamentale de bunuri şi servicii face ca outputul, deci oferta agregată de bunuri şi servicii să se reducă, iar ocuparea forţei de muncă scade, crescând, în schimb, şomajul.

În proiectarea unei politici fiscale este deosebit de importantă cunoaşterea efectelor unor astfel de procese multiplicatoare datorită faptului că ele pot duce la creşteri ale cererii agregate mai mari decât cele dorite şi care pot fi satisfăcute prin oferta agregată corespunzătoare. O cerere în exces care nu este satisfacută face ca nivelul preţurilor să crească, deci determină efecte inflaţioniste greu de contracarat.

Creşterea cererii agregate presupune deplasarea curbei D către dreapta, ca în figura următoare.

21

Atunci când cererea agregată se deplasează de la D0 la D1 economia se mişcă în sus şi la

dreapta de-a lungul ofertei agregate (are loc atât o creştere a producţiei cât şi a preţurilor). Astfel, pe termen scurt, creşterea cererii agregate determină creşterea outputului real.

Dacă aceasta depăşeşte nivelul său potenţial atunci se exercită o presiune crescătoare asupra preţurilor şi salariilor.

Pentru a răspunde noului nivel al cererii de bunuri şi servicii sectorul productiv al economiei are interes să-şi sporească oferta (producţia), fapt care poate conduce la crearea de noi locuri de muncă, deci la creşterea ofertei de muncă şi la reducerea şomajului.

Ocuparea într-un grad mai înalt a forţei de muncă determină, mai departe, creşterea outputului, deci a ofertei de bunuri şi servicii, dar şi a venitului disponibil, adică implicit, a cererii agregate. Se manifestă, astfel, procesul de tip multiplicator amintit, proces care amplifică efectul iniţial al creşterii cumpărărilor guvernamentale de bunuri şi servicii.

Cheltuielile de consum ale majoritătii gospodăriilor depind de venitul permanent şi nu de venitul curent al acestora. Drept urmare, consumul nu va fi afectat prea mult dacă cheltuielile guvernamentale scad, cel puţin în prima etapă.

Plăţile transferabile asigură completarea venitului gospodăriilor, permiţându-le să păstreze cheltuielile de consum la un anumit nivel. Pe masură ce venitul se reduce, taxele scad, afectând şi cheltuielile guvernamentale, deci şi cumpărările de bunuri şi servicii. Reducerea acestora din urmă poate să ducă la scăderea ratei dobânzii datorită scăderii necesarului de împrumut al sectorului public. O rată scăzută a dobânzii încurajează, însă, cumpărările private de bunuri de consum şi de investiţii, deci creşte cererea agregată pe piaţa bunurilor şi serviciilor.

Toate aceste efecte se suprapun efectelor multiplicator şi fac ca, în final, creşterea sau scăderea cererii agregate, obţinută prin utilizarea instrumentelor fiscale, să aibă o mărime dependentă nu numai de mărimea politicii aplicate, dar şi de a factorilor care amplifică şi/sau reduce efectele multiplicator.

2.2.1.2. Plaţile transferabile

Plăţile transferabile reprezintă transferurile de venit pentru care guvernul nu primeşte nimic în schimb. Astfel, elevii şi studenţii primesc burse de stat, veteranii de război primesc pensii.

Cele mai multe gospodării îşi formează cererea de bunuri de consum pe baza venitului disponibil permanent. Schimbări mici şi întâmplătoare în acest venit nu afectează prea mult consumul de bunuri şi servicii al gospodăriei. Dacă aceste schimbări devin permanente, ele au efecte însemnate asupra consumului, deci afectează cererea agregată.

Gospodăriile care au un venit disponibil permanent mai mare pot să-şi menţină consumul la un nivel relativ constant, economisind atunci când venitul lor creşte temporar şi luând cu împrumut atunci când venitul lor scade temporar. Deci, aceste gospodării sunt afectate doar de schimbări permanente în plăţile transferabile, schimbări care le pot afecta consumul şi deci,

P

Y

D0

D1

S

22

cererea de bunuri şi sevicii. Dar gospodăriile care au un venit disponibil permanent redus sunt în imposibilitatea de a economisi sau de a lua cu împrumut pentru a-şi menţine consumul, deci şi cererea de bunuri şi servicii, la un nivel constant.

Atunci când venitul lor scade, astfel de gospodării vor fi silite să reducă consumul chiar dacă micşorarea venitului este temporară. Plăţile transferabile, cum ar fi ajutoarele de şomaj sau asistenţă socială, permit acestor gospodării să menţină consumul la un nivel relativ constant, lucru care nu ar fi posibil în lipsa acestui venit suplimentar. Deci efectul plăţilor transferabile asupra cererii agregate depinde de efectul schimbării cheltuielilor de consum ale gospodăriilor cu venituri reduse. De aceea eficienţa acestui instrument depinde de alocarea plăţilor transferabile, în sensul că cu cât acestea sunt orientate mai mult către gospodăriile cu venituri mici sau fără venituri, cu atât modificările în cheltuielile de consum, deci în cererea agregată de bunuri şi servicii, vor fi mai mari.

Ca şi cumpărările guvernamentale de bunuri şi servicii, plăţile transferabile pot genera efecte multiplicator. Datorită cauzelor prezentate, multiplicatorul plăţilor transferabile are valoarea mai mică decât multiplicatorul cumpărărilor guvernamentale de bunuri şi servicii, deoarece primele nu afectează în mod direct cererea agregată, ci prin intermediul efectului lor asupra cheltuielilor de consum care, la rândul lor, influenţează cererea agregată.

Transferurile nu se includ în venitul naţional sau în PIB, deoarece nu corespund unei valori adăugate sau unui output net.

Prin acestea are loc o redistribuire a veniturilor în cadrul economiei de la indivizi cu venituri mai mari la cei cu venituri mai mici şi de aceea modificarea plăţilor transferabile afectează cererea agregată în mod indirect prin intermediul venitului disponibil şi apoi al cheltuielilor de consum, deci spre deosebire de cumpărările guvernamentale de bunuri şi servicii care este un instrument direct al politicii fiscale, plăţile transferabile reprezintă un instrument indirect al politicii fiscale, fiind necesară o mărime intermediară prin care efectul să se transmită asupra variabilei scop.

De regulă instrumentele politice indirecte exercită efecte cu o intensitate mai mică asupra scopurilor decât cele directe.

I. 2.2.2.Taxele şi impozitele

Taxele afectează cererea agregată pe două căi principale. Prima cale este legată de efectul acestora asupra venitului disponibil al gospodăriilor, în timp ce a doua priveşte efectul lor asupra profitului şi costului bunurilor capitale ale firmelor. Avem taxe individuale şi taxe impuse firmelor .

2.2.2.1. Taxele individuale Taxele individuale sunt suportate de gospdării/indivizi şi sunt formate din: impozitele pe

venit, plăţile pentru asigurările sociale, plăţile pentru şomaj şi contribuţia la asigurările sociale. Plăţile pentru asigurările sociale sunt utilizate pentru pensii şi ele nu sunt considerate instrumente ale politicii fiscale. Cea mai importantă sursă de venituri guvernamentale o constituie impozitele pe venit. Aceste impozite, sunt de regulă, progresive, deci rata de impozitare creşte pe masură ce individul realizează venituri mai mari. Există atât un interval de venituri care nu sunt impozitate, cât şi o limită superioară până la care rata impozitului pe venit poate să crească.

Schimbările în impozitul pe venit acţionează prin efectele pe care le au asupra venitului disponibil. Deci, şi în acest caz, este importantă distincţia dintre venitul curent şi venitul disponibil, precum şi dintre schimbările temporare şi cele permanente în mărimea venitului.

O schimbare în venitul curent (pe termen scurt) determină doar o mică modificare în cheltuielile de consum. Altfel spus, schimbări temporare ale ratei impozitului pe venit sunt ineficiente în ce priveşte restrângerea sau stimularea cererii agregate.

23

În schimb, schimbări permanente (pe termen lung) ale ratei impozitului pe venit au un efect mult mai mare asupra cheltuielilor de consum şi, în consecinţă, a cererii agregate.

De exemplu, daca guvernul reduce rata impozitului pe venit şi această reducere este privită de gospodării ca având un caracter permanent, atunci ele îşi vor mări, în mod semnificativ, cheltuielile de consum.

2.2.2.2. Taxe impuse firmelor Taxele impuse firmelor afectează cheltuielile cu bunurile de investiţii. În general aceste

taxe sunt: impozite pe profit, şi facilităţi/scutiri de impozite pentru investiţii. Impozitul pe profitul firmei se aplică profitului rămas după ce firmele şi-au dedus costurile de producţie din veniturile totale obţinute din vânzări. El influenţează cheltuielile de investiţii care au ca sursă principală profitul obţinut de către firme. Multe firme cred că este mai puţin costisitor să finanteze propriile investiţii utilizând o parte din profitul obţinut, decât să apeleze la credite bancare. O reducere a ratei impozitului pe profit determină creşterea cheltuielilor de investiţii şi rezultă o creştere a cererii agregate.

Guvernul poate acorda anumite facilităţi/scutiri pe perioade determinate şi alte facilităţi pentru investiţii în sectoare importante ale economiei. Aceste tipuri de facilităţi reprezintă instrumente ale politicii fiscale foarte importante pentru atragerea investitorilor străini. Cu toate acestea, aceste măsuri trebuie să aibă caracter temporar întru-cât perpetuarea lor poate determina distorsiuni pe piaţa bunurilor şi serviciilor datorate avantajelor fiscale de care se bucură anumiţi producători.

Este foarte important să se facă distincţie între caracterul temporar şi permanent al schimbărilor în ratele impozitelor şi taxelor. De exemplu, dacă guvernul decide să acorde facilităţi investitorilor străini doar pentru un an, acest lucru va determina o creştere a cererii agregate, dar de dimensiuni mai mici. Cum anul următor aceste facilităţi expiră, firmele mixte sau străine îşi vor retrage cheltuielile de investiţii, deci cererea agregată va reveni la nivelul iniţial. Din această cauză se spune că o reducere temporară a ratei de impozitare poate încuraja cheltuielile de investiţii curente şi descuraja cheltuielile de investiţii viitoare, în timp ce o reducere permanentă a acestei rate încurajează cheltuielile de investiţii viitoare şi descurajează cheltuielile de investiţii curente.

În funcţie de direcţia în care se modifică valorile instrumentelor politicilor fiscale, obţinem mai multe tipuri de politici. Politicile fiscale se împart în:

• Politica fiscală restrictivă; • Politica fiscală expansionistă; • Politica fiscală care să influenţeze oferta agregată(sau cererea agregată).

Dacă există o descreştere a cumpărărilor guvernamentale, G şi/sau a plăţilor transferabile,

TR, sau o creştere a taxelor autonome, T0 şi/sau a ratei marginale a fiscalităţii, ty, politica fiscală se numeşte restrictivă sau dură.

Politica fiscală restrictivă este aplicabilă probabil în timpul unei perioade de boom economic.Dacă economia creşte peste capacitatea sa, va cauza probabil, inflaţie şi probleme în balanţa de plăţi. Pentru a încerca să reducă ritmul de creştere al economiei, guvernul va putea creşte taxele în diferite feluri sau să reducă cheltuielile guvernamentale. Oricare din aceste acţiuni va face să scadă nivelul cererii agregate din economie,de unde va rezulta şi scăderea nivelului creşterii economice.

Drept urmare, aplicarea politicii va face să crească preţurile, împiedicând populaţia să cheltuiască mai mult. De asemenea se pot creşte taxele şi impozitele directe, lucru ce va face ca populaţia să trăiască cu bani mai puţini în buzunare şi să o pondereze în a cheltui mai mult.

24

O politică fiscală restrictivă va putea include:

Creşterea ratei inferioare,de bază sau superioare de impozit pe venit; Reducerea nivelului deducerii personale de baza aplicate impozitului pe venit; Reducerea nivelului cheltuielilor guvernamentale.

Dacă are loc o creştere a cumpărărilor guvernamentale, G şi/sau a plăţilor transferabile, TR, sau o descreştere a taxelor autonome, T0 şi/sau a ratei marginale a fiscalităţii, ty, atunci spunem că avem o politică fiscală expansionistă sau uşoară.

Cu alte cuvinte putem avea o politică fiscală expansionistă dacă are loc:

-reducerea ratei inferioare, de bază,sau superioare de impozit pe venit. -creşterea nivelului deducerii personale de bază aplicate impozitului pe venit. -creşterea nivelului cheltuielilor guvernamentale.

Guvernul poate folosi o politică fiscală expansionistă în timpul unei recesiuni sau în cazul

unei scăderi generale în activitatea economică. În această situaţie, guvernul va folosi politica sa fiscală pentru a redresa economia.

Cele două definiţii de mai sus împart instrumentele fiscale în două categorii, în funcţie de efectele lor asupra venitului de echilibru. Putem avea deci instrumente fiscale expansioniste: creşterea lui G, creşterea lui TR, reducerea lui T0 şi, respectiv, reducerea lui ty si instrumente fiscale restrictive: scăderea lui G, scăderea lui TR, creşterea lui T0 şi, respectiv,creşterea lui ty.

Politica fiscală expansionistă poate fi folosită de guvern în timpul unei recesiuni sau în cazul unei scăderi generale în activitatea economică.

Politicile fiscale care să influenţeze oferta agregată sunt politici care au ca scop să crească capacitatea economiei de a produce.

Impozitele pe venit vor avea pentru populaţie, întotdeauna, un efect stimulativ în muncă. Acest lucru va fi valabil pentru cele mai multe nivele de venit. Dacă impozitul pe venit pentru un

Controlul inflaţiei prin politici fiscale restrictive

Accent pe impozitele indirecte

Reducerea impozitelor

directe

Dezavantaj Rezultate unde

întreprinderile au profit

Dezavantaj

Afectează puterea de cumpărare

Avantaj

Stimulează acumularile

Avantaj

Crează impuls

investiţional

25

nivel al venitului scăzut este prea ridicat, populaţia poate alege să nu mai muncească fără să le rămână în schimb un beneficiu. Dacă impozitul pe venit pentru un nivel al venitului ridicat este prea mare , atunci populaţia poate alege o muncă mai uşoară fără riscuri în detri- mentul unei munci asidue şi bine remunerate. Ca o ultimă soluţie, populaţia poate alege să părăsească ţara dacă impozitele sunt în altă parte mult mai mici “export de creiere”.

O politică fiscală care să influenţeze oferta agregată poate să includă:

Reducerea ratei inferioare,de bază sau superioare de impozit pe venit, pentru a se încerca să se mărească decalajul între câştigurile rezultate în urma muncii legale şi a câştigurilor realizate în urma “muncii la negru “ şi a se produce populaţiei un interes mai mare în a munci legal;

Creşterea nivelului deducerii personale de bază aplicate impozitului pe venit, din aceleaşi motive;

Scăderea ratei superioare a impozitului pe venit pentru a încuraja întreprinzătorii să-şi asume un risc şi să fie interesaţi să muncească din greu.

I.2.3. Politici bugetare şi fiscale de relansare economică. Efecte de transmisie

Politica de relansare bugetară se poate efectua prin intermediul cheltuielilor publice (creşterea acestora) sau a taxelor (prin scăderea volumului impozitelor sau diminuarea ratei de impozitare). Primul efect constă în creşterea cererii interne, fie datorită creşterii cheltuielilor publice, fie prin creşterea veniturilor disponibile ale agenţilor economici şi de aici, creşterea cererii acestora.

Datorită creşterii cererii va creşte producţia internă, deci PIB. Efectul de multiplicare este mai redus decât în cazul unei economii închise deoarece o parte a cererii se adresează produselor importate.

Creşterea producţiei antrenează o creştere a ofertei de locuri de muncă. Creşterea ofertei de locuri de muncă va reduce şomajul conjunctural. De asemenea, creşterea cererii interne exercită o presiune inflaţionistă asupra economiei,

fenomen ce conduce la accentuarea inflaţiei. O fracţiune din volumul cererii se adresează şi produselor importate si dată fiind creşterea

cererii vor creşte şi importurile. Datorită creşterii preţurilor produselor interne produsele externe devin mai competitive pe piaţă si astfel, se va înregistra o reorientare a cererii de la produsele interne către cele importate (efectul de substituţie), ceea ce va determina o nouă creştere a cererii de importuri.

Creşterea preţurilor interne însoţită de creşterea importurilor (datorită regimului cu rată fixă de schimb) generează o creştere a deficitului balanţei comerciale.

Creşterea cererii de bunuri şi servicii antrenează o creştere a cererii de masa monetară. Creşterea cererii de monedă antrenează o creştere a ratelor dobânzilor pe pieţele

financiare. Creşterea cheltuielilor publice sau scăderea taxelor determină fie creşterea cheltuielilor

statului fie diminuarea veniturilor acestuia, ceea ce pe termen scurt conduce la creşterea deficitului public, de la creşterea necesarului de finanţare al statului.

Acoperirea deficitului public se poate face prin atragerea de resurse interne (emiterea de certificate de trezorerie) ceea ce va conduce la creşterea ratelor dobânzilor pe termen lung de această dată.

Creşterea ratelor dobânzilor determină scăderea investiţiilor şi de aici diminuarea efectului multiplicator asupra PIB.

26

Pe de altă parte, creşterea ratelor dobânzilor atrage fluxuri de capital din exterior, ceea ce conduce la creşterea excedentului balanţei capitalurilor.

I.2.3.1. Studierea efectelor ce rezultă în economie în cazul unei mobilităţi puternice a capitalurilor internaţionale.

Mobilitatea puternică a capitalurilor internaţionale va genera intrări de capital datorită creşterii ratei dobânzii şi implicit o balanţă de plăţi excedentară. Aceasta va conduce la aprecierea cursului de schimb in regim de schimburi flexibile.

Aprecierea cursului va genera scăderea competitivităţii produselor interne pe piaţa internaţională datorită creşterii preţurilor in monedă străină.

Scăderea competitivitaţii prin intermediul preţurilor va determina, de asemenea, o creştere a importurilor datorită scăderii preţurilor produselor importate.

De asemenea, aprecierea cursului de schimb va determina scăderea exporturilor. Scaderea exporturilor, împreună cu creşterea importurilor conduce la creşterea deficitului

balanţei comerciale, respectiv a deficitului extern. Un alt efect al scăderii competitivităţii produselor interne este scăderea cererii de produse

interne atât pe piaţa internă cât şi pe pieţele internaţionale.

I.2.3.2. Studierea efectelor ce rezultă în economie în cazul unei mobilităţi slabe a capitalurilor internaţionale

mobilitate scăzută a capitalurilor internaţionale va conduce la o cerere mai mare de devize din partea agenţilor economici interni (cerere datorată necesităţii de a-şi acoperi obligaţiile externe), ceea ce intr-un regim de schimburi flexibile va determina deprecierea cursului de schimb.

Deprecierea cursului de schimb va conduce la creşterea competitivităţii produselor interne prin scăderea preţului acestora în devize străine.

Datorită creşterii competitivităţii, se va înregistra o creştere a exporturilor, doearece produsele interne devin mai atractive ( au preturi mai mici).

De asemenea, deprecierea cursului de schimb determină scăderea importurilor pentru că produsele străine sunt mai scumpe pe piaţa internă, deci cererea pentru acestea se va diminua.

Scăderea importurilor, asociate cu creşterea exporturilor determină un excedent al balanţei comerciale.

Datorită devalorizării monedei naţionale va creşte cererea de produse interne atât pe pieţele internaţionale cât şi pe piaţa internă datorită efectului de substituţie.

Eficienţa politicilor bugetare într-un regim de schimburi flexibile depinde de urmatoarele

elemente:

• Un efect de multiplicare iniţial mare • Cerere de locuri de muncă sensibilă la volumul producţiei • Pondere importantă a şomajului conjunctural în şomajul general. Dacă ponderea cea mai

mare aparţine şomajului structural atunci politica de relansare bugetară este ineficientă. • Cererea globală relativ inelastică în raport cu preţurile (astfel încât efectul inflaţionist să

fie limitat) • Slabă înclinaţie către importuri • Cerere de monedă inelastică în raport cu rata dobânzii, pentru a se limita efectele creşterii

ratei dobânzii.

27

• In cazul unei mobilităţi slabe a capitalurilor internaţionale,produsele interne devin mai competitive pe pieţele internaţionale. Totuşi, deprecierea cursului de schimb în condiţiile unei dependenţe puternice a economiei interne de importuri va genera o creştere a preţurilor interne, prin intermediul inflaţiei importate, deci o creştere a inflaţiei însoţită de creşterea costurilor de producţie aferente. Creşterea costurilor produselor interne va determina o scădere a competitivităţii şi de aici se va intra în cercul vicios al monedei slabe.

• Importurile şi exporturile trebuie să fie elastice în raport cu variaţia preţurilor (inclusiv a cursului de schimb) pentru a se realiza stimularea cererii de produse interne şi inhibarea cererii de produse importate.

Efectele politicilor de relansare bugetară într-o economie deschisă

cu un regim al ratei de schimb flexibile

sursa: “Maroeconomie” Ţigănescu Eugen, Roman Mihai, Editura ASE, Bucureşti,2001.

Schimbările radicale specifice liberalizării, stabilizării şi restructurării( privatizării) îşi găsesc sensul în declanşarea şi susţinerea creşterii economice. Se observă că în intervalul tranziţiei este vorba o bună parte de timp de creşterea de recuperare, cu scopul de a se recâştiga nivelurile anterioare ale principalilor indicatori agregaţi.

28

Ceea ce reprezintă o temă de reflecţie este faptul că în România au fost, până în anul 2000, cu excepţia perioadei 1995-1996, evidente tendinţele de creştere negativă, inducându-se posibilitatea de a se intra într-o buclă a subdezvoltării. Această stare critică a economiei a fost expresia directă a inconsecvenţelor în aplicarea măsurilor de reformă, a ezitărilor repetate de a duce până la capăt schimbarea într-un sector sau altul, la care se adaugă o slabă finanţare externă ca şi capacitatea internă redusă de a atrage şi absorbi resursele externe.

Riscul politic explicit al asocierii tranziţiei cu fenomene de subdezvoltare,de tipul extensiei sărăciei, constă în pierderea aderenţei sociale la schimbare, în acelaşi timp cu diminuarea credibilităţii externe. Desigur, nu este vorba de a obţine cu orice preţ creşterea economică ( producţie pe stoc, dezechilibre externe semnificative), ci de a crea contextul social şi economic de valorificare a avantajelor liberalizării, stabilizării şi privatizării.

Din perspectiva dezvoltãrii unei economii competitive, politica fiscalã va fi astfel orientatã încât sã contribuie la stimularea economisirii şi investiţiilor şi sã rãspundã rigorilor stabilitãţii macroeconomice. populaţiei în privinţa efectelor tranziţiei, ritmul de creştere fiind singura măsură a gradului de apropiere de finalitatea tranziţiei, inclusiv de realizare a standardelor de compatibilizare a economiei României cu cea a U.E.

Creşterea economică este dată de sporirea veniturilor şi a producţiei pentru persoană. Ea rezultă din aplicarea de inovaţii tehnologice, din acumularea unor mari cantităţi de echipamente productive şi de creşterea standardelor educaţionale.

Societăţile sărace se pot transforma în societăţi bogate prin intermediul creşterii economice.Totuşi, şi creşterea economică are un cost, cost ce rezultă din utilizareaexcesivă a resurselor naturale sau a distrugerii mediului ambiant.Totuşi acestea nu sunt urmări inevitabile ale creşterii economice, ci există şi posibilitatea protejării resurselor şi a mediului.

Creşterea economică poate fi impulsionată sau descurajată prin intermediul măsurilor de politică economică adoptate de către administraţia publică (guvern).De exemplu, reducerea taxelor ce privesc cercetarea şi dezvoltarea pot stimula creşterea, în timp ce creşterea taxelor în ceea ce priveşte conservarea resurselor o poate întârzia. În analiza politicilor economice economiştii trebuie să pună în evidenţă atât modul în care se poate atinge rata dorită a creşterii economice cât şi efectele pe care le au aceste politici asupra ansamblului vieţii economice şi sociale.

29

I.3. Modele ale politicilor bugetare şi fiscale I.3.1. Considerente teoretice

I.3.1.1. Model al politicilor bugetare

Modelele teoretice simple ale ciclului real de afaceri (RBC) focalizează numai perturbările productivităţii ca o sursă a fluctuaţiilor economice şi a creşterii economice. Aceste modele implică faptul că proporţia consumului şi investiţiilor în output, ore muncite per capita, şi în consecinţă proporţia timpului liber sunt constante de-a lungul traiectoriei stabile. Noi examinăm empiric cum trendurile fiscale stohastice definite ca permanente inovaţii în diferite categorii de câştiguri guvernamentale relative la GNP au efect asupra proporţiilor menţionate anterior. Mai precis, folosind teste statistice potrivite, verificăm mai întâi ca cel puţin proporţiile consumului de output şi ale timpului liber să nu expună staţionaritatea în economia SUA. King, Plosser si Rebelo au prezis faptul ca proporţia consumului, a investiţiilor în output sau a timpului liber sunt constante de-a lungul traiectoriei stabile. Aşadar, dacă există factori de bază în aceste proporţii, acestea trebuiesc atribuite altor factori .

Focalizându-ne atenţia asupra legăturii dintre aceste proporţii şi variabilele fiscale, suntem capabili să separăm efectele trendurilor fiscale în generarea pe termen lung a mişcărilor în agregatele economice reale. În continuare vom prezenta cadrul teoretic al modelului evidenţiind echilibrul competitiv.

Modelul nostru teoretic este o extensie care încorporează sectorul guvernamental în modelul RBC realizat de McCallum. Cumpărările guvernamentale de bunuri şi servicii substituie (sunt complementare) consumul privat şi investiţiile şi de asemenea permite influenţarea în mod direct a factorului de productivitate totală. Noi distingem trei componente ale cumpărărilor guvernamentale: cheltuielile guvernamentale cu bunuri şi servicii nondurabile(G1), care reprezintă cheltuieli de bază ale consumului, cheltuieli guvernamentale cu investiţiile(G2), şi toate celelalte cheltuieli guvernamentale cu bunuri şi servicii(G3),care constă în bunuri dura- bile, anumite elemente care pot fi considerate ca şi consumuri şi altele care pot fi considerate ca şi investiţii.

Considerăm o economie formată dintr-un număr foarte mare de agenţi identici. Fiecărui agent îi corespunde o perioadă particulară de timp t şi un stoc privat de capital Kt. Agentul apare ca o singură gospodărie şi de asemenea există pieţe competitive ale forţei de muncă şi ale capitalului. În ceea ce priveşte ţinta noastră, condiţiile necesare pentru a avea cea de-a doua teoremă de bunăstare sunt satisfăcute. De aici, putem să ne gândim să realizăm o problemă pentru agentul reprezentativ care alege consumul privat, forţa de muncă utilizată (inputul de muncă) N şi investiţiile private sau păstrarea bunurilor I.

În continuare vom maximiza utilitatea dată de relaţia:

)];ln([ln(),(0

**

0LCELCE jt

jjt

j

tjtjtj

j

t uU+

∞

=+++

∞

=

+== ∑∑ γββ (3.1.1)

unde β este factorul subiectiv de discount şi C*

t este consumul efectiv definit prin relaţia:

30

C*

t = Ct + θC1G1t + θC3G3 t . (3.1.2)

Funcţia de utilitate este bine definită şi satisface propietăţile uzuale. θC1, θC3 evidenţiază substituibilitatea cheltuielilor guvernamentale cu bunuri şi servicii nondurabile şi a cheltuielilor guvernamentale cu bunuri durabile cu consumul privat. Et este operatorul aşteptărilor raţionale condiţionat de toate informaţiile disponibile la momentul t.

Fiecare agent produce outputul Y cu inputurile private N, K cu funcţia de producţie: Yt = μt θ(G1t, Kt

g) F(Ntd , Kd

t) = μt θ(G1t, Ktg) Nt

Φ Kt1-Φ , (3.1.3)

unde μ este o perturbare foarte mică (neobservată) a productivităţii şi F are propietăţile standard. Funcţia θ (.) evidenţiază dependenţa factorului total de productivitate de politica fiscală. Politica fiscală afectează productivitatea totală prin intermediul stocului de capital public (Kg) şi cu caracter general, G1 , care evidenţiază o posibilă creştere a productivităţii datorată unor cheltuieli cu unele lucruri cum ar fi poliţia, sistemul legal, etc.

Stocurile private şi publice de capital se dezvoltă conform cu: Kt+1 = (1 – δg) Kt + It , (3.1.4) Kt+1

g = (1 - δg) Kt g +G2 t +θ l 3G3 t (3.1.5)

Unde δ , δg reprezintă ratele de depreciere ale capitalului public şi privat, respectiv, θ l 3

satisface relaţia 0 < θ l 3 < 1. Presupunem ca G3 adaugă mai puţin decât unu la unu la stocul de capital public, deoarece acesta conţine o mixtură a cheltuielior cu consumul şi cu investiţiile.

Problema individuală de maximizare este închisă cu urmatoarele două restricţii de resurse: Lt+ Nt = 1 , (3.1.6) Yt – Tt = Ct + It . (3.1.7)

În plus, economia trebuie să satisfacă două resticţii(constrângeri) suplimentare reatricţia de resurse ( ecuaţia 3.1.8) si restricţia de buget al guvernului ( ecuatia 3.1.9): Yt = Ct + It + G1 t + G2 t + G3 t ; (3.1.8) G t = G1 t + G2 t + G3 t = Tt . (3.1.9)

Notăm cu T taxa pe venit, deci din ecuaţia (3.1.9), se observă că guvernul ar tebui să balanseze bugetul în fiecare perioadă. Cu corespondenţa ricardiană, atâta timp cât bugetul guvernamental este balansat în termenii valorii prezente, această presupunere nu este crucială, până când modificări în suma totală a taxelor pot fi mereu reinterpretate ca modificări în datoria guvernului finanţată de modificările viitoare în suma totală a taxelor.De asemenea oferind informaţia că taxarea este in realitate distorsionata, in discutarea rezultatelor mai tarziu, cand noi mentionam efectele de bunăstare ale modificărilor survenite în cheltuielile guvernamentale, aceasta poate fi interpretată ca efectul net al bunăstării al substituirii efectelor generată de taxele implicite ridicate.

Ecuaţiile (3.1.2) – (3.1.4), (3.1.6), (3.1.7) şi (3.1.9) pot fi combinate obţinându-se o singură restricţie şi anume:

31

(AtNt)ΦKt

1-Φ – Ct* - Kt+1 + (1 – δ)Kt – (1 – θc1)G1t + G2 t – (1 – θc3)G3 t = 0 (3.1.10)

unde At = [μt θ(G1 t, Kt

g)]1/Φ.

Gospodăria reprezentativă poate fi gândită la fel ca şi rezolvarea problemei alegerii secvenţei { Ct

*, Kt+1 , Nt }să maximizeze (3.1.1) subiect al secvenţei restricţiilor (3.1.10).În organizarea planificării acestei probleme, se pare că am ignorat ecuaţiile (3.1.8) si (3.1.5). În orice caz, notăm că dacă ecuaţiile (3.1.9) şi (3.1.7) sunt păstrate ecuaţia (3.1.8) este automat satisfăcută. De asemenea ecuaţia (3.1.5) nu implică nici o variabilă de decizie a gospodăriilor şi astfel nu are o influenţă directă asupra alegerilor optimale.

Primele condiţii necesare pentru sistematizarea (planificarea) problemei despre care s-a discutat mai sus sunt restricţia (3.1.10) şi urmatoarele ecuaţii:

1/Ct

* = λ t (3.1.11)

Ntt−1γ = λt Φ At

Φ NtΦ – 1 Kt

1 – Φ (3.1.12)

- λ t + Et{ βλ t +1[(1 – Φ)AΦ

t +1 NΦt+1 K- Φ

t + 1 + (1 – δ)]} = 0 (3.1.13)

∞→jlim Et [βj λ t + j Kt + j + 1] = 0 (3.1.14)

unde βj λ t + j este multiplicatorul Lagrange asociat restricţiei (3.1.10) pentru perioada t +j .

Interpretarea acestor ecuaţii este evidentă. Ecuaţiile (3.1.11) şi (3.1.12) implică faptul că rata marginală de substituţie a consumului pentru timpul liber egalează productivitatea marginală a muncii. Ecuaţia (3.1.13) egalizează costul marginal al investiţiilor cu beneficiul marginal al acestora. Ecuaţia (3.1.14) este condiţia de transversalitate şi implică faptul că echilibrul competitiv al acestei economii este unic.

Vom arăta că primele condiţii necesare prezentate mai sus implică faptul că în starea de stabilitate, proporţia output - investiţii este constantă şi urmatoarele relaţii susţin această afirmaţie:

c + g1 + g2 + g3 = 1 - i (3.1.15)

x = N

N−1

x = φγ [(1 – i) – (1 – θc 1)g1 – g2 – (1 – θc 3)g3] (3.1.16)

unde literele mici cu excepţia lui x indică proporţii din GNP şi x este proporţia timp liber – muncă. Timpul indicilor a fost scăzut pentru a face clar că aceste ecuaţii reprezintă relaţii în stare de stabilitate. Notăm faptul că, restricţia resurselor din economie dată de relaţia (3.1.15) apare în orice model unde starea de stabilitate a proporţiei investiţii- output ,i, este constantă şi proporţia contului curent al outputului este staţionară. Interpretarea ecuaţiei (3.1.16) este următoarea: cu modificări permanente în variabilele fiscale, o creştere a lui gi implică un efect semnificativ negativ al bunăstării (datorat taxării ridicate), ca răspuns la cum gospodăriile muncesc mult, astfel scăzând proporţia timp liber – muncă. Dimensiunea efectului negativ al bunăstării şi de aici răspunsul proporţiei timp liber – muncă depinde de măsura în care tipul cheltuielilor guvernamentale furnizează beneficii care le înlocuiesc pe acelea furnizate de consumul privat.

32

Rezumând, traiectoria în stare de stabilitate este caracterizată de staţionaritatea proporţiei investiţii – output şi cele doua relaţii corespunzătoare date de ecuaţia (3.1.15) si (3.1.16).

Literele mici indică proporţii ale variabilelor în GNP de exemplu c* = C*/ Y, g1 = G1/ Y şi de asemenea definesc următoarele transformări:

NAYyNA

Kktt

tt

tt

tt

==−−

;

Ipoteza unei traiectorii în stare de stabilitate în care C* creşte cu aceeaşi rată constantă μc*

Apoi, dacă ρ este rata timpului de alegere ( asociat cu rata de discount, β, prin (1 + ρ) = (1/ β), apoi, cu utilitatea pe termen lung, condiţia pentru consum de eficienţă intertemporală a agentului reprezentativ implică faptul că starea staţionară a ratei reale a dobânzii este dată de : (1 + rt) = (1 + ρ)(1 + μc*). (A1)

Fiind dată maximizarea profitului firmei, δ + rt fiind considerată drept echivalentă cu produsul marginal al capitalului, obţinem: rt + δ = (1 – Φ)(

−

k t) –Φ. (A2)

Ecuaţiile (A1) şi (A2) implică faptul că −

k t este constantă în starea staţionară. Aceasta

implică faptul că −

y t este constant în starea de echilibru( returnând constante la scală, de aici

rezultă faptul că outputul şi capitalul trebuie să crescă cu aceeaşi rată şi, de aici, proporţia capital – output, kt, este constantă în starea staţionară. De la ecuaţia acumulării de capital, faptul că, kt este constantă implică proporţia investiţii – output constantă, it, în starea staţionară. Faptul că it este constantă şi din ecuaţia (3.1.8) se obţine ecuaţia (3.1.15) prezentată mai sus.

Pentru a dobândi traiectoria stării staţionare pentru inputul de muncă, prima dată notăm faptul că ecuaţiile (3.1.11) şi (3.1.12) şi funcţia producţiei Yt = (AtNt)ΦKt

1 - Φ implică faptul că

NNc

t

tt )1(* −=

Φ

γ . (A3)

Din ecuaţia (3.1.15) prezentată mai sus şi din definiţia lui Ct* dată de ecuaţia (3.1.2)

valoarea lui ct* în starea staţionară este dată de:

c* = (1 – i) – (1 – θc1) g1 – g2 – (1 – θc 3)g3. (A4)

Înlocuind (A4) în (A3) se obţine ecuaţia (3.1.16) prezentată mai sus. Din derivările de mai sus, este clar că, cu utilitatea , (3.1.15) şi (3.1.16) reprezintă exact relaţiile pe termen lung şi nu sunt aproximări liniare.

I.3.1.2. Model dinamic al politicilor fiscale şi bugetare

Deciziile de consum individual sunt realizate în vederea maximizării utilităţii aşteptate a duratei de funcţionare:

33

JS(t) = dvevsct

tvp∫∞

−+− ))(()],(log[ θ θ > 0, (3.2.1)

cu condiţie restricţia bugetară w(t,t) = 0 (3.2.2) dw(s,t)/dt = [r + p]w(s, t) + y – τ(s, t) – c(s, t) (3.2.3) şi condţia de transversalitate unde θ este rata de discount. c(s, t), y, τ(s, t), si w(s, t) consumul, veniturile salariale, taxele datorate şi bunăstarea la momentul t.

Vom considera un joc în care preocuparea principală a guvernului în momentul realizării unei politici fiscale o reprezintă realegerea. Este cunoscut faptul că perspectivele de a fi aleşi sunt relaţionate de modul în care guvernul este capabil să-şi respecte promisiunile preelectorale în ceeea ce priveşte performanţele economiei. Vom examina situaţia în care guvernul respectă promisiunea de reducere a nivelului existent al datoriilor guvernamentale şi de aici reducerea taxelor pentru generaţiile viitoare şi de asemenea o creştere a consumului pentru aceştia, fără o reducere a consumului curent total sub nivelul iniţial al acestuia. În aceste circumstanţe guvernul s-a angajat să realizeze o secvenţă de decizii cu privire la taxe şi cheltuieli care să minimizeze costurile aşteptate.

JG(t0) = 1/2 dveDvDCvC tvq

t

)(2*2* 0

0

}])([])([{ −−∞

−+−∫ βα (3.2.4)

Unde C(t) = dspetsct

tsp∫∞−

− )(),( este consumul total, C* = C( t0 ) şi nivelurile promise /

ţintite ale datoriei guvernamentale sunt D(t) şi D*. q reprezină probabilitatea cu care guvernul va cere alegeri la orice dată după t0 şi acesta este sfârşitul acestui joc.

Deficitele guvernamentale datorate emisiunii de obligaţiuni B(t) care plătesc un cupon real de δ şi vândute la un preţ Pb(t) măsurat în termenii consumului de bunuri. Astfel, valoarea reală a datoriei guvernamentale D(t), este egală cu Pb(t)B(t) şi identitatea bugetară este dată de:

)(.

tB PB(t) = δB(t) + G – T(t) – pPb(t)B(t). (3.2.5)

Arbitrajul dintre guvern şi garanţiile străine cer ca veniturile reale să fie egalizate.

Matematic acest lucru se poate scrie astfel: .P b(t) / Pb(t) + δ / Pb(t) = r + p, (3.2.6) unde termenii din partea stângă reprezintă capitalul aşteptat caştigat şi dat pe obligaţiunile guvernamentale. Diferenţiind D(t) folosind condiţia de arbitraj substituită de identitatea câştigurilor bugetare se obţine:

.D (t) = rD(t) + G – T(t). (3.2.7)

34

guvernul este restricţionat în acestă alegere de taxare şi de cheltuielile cu programele conform relaţiei (3.2.7) şi restricţia de solvabilitate

∞→vlim e-r(v – t)D(v) = 0

pentru o expunere simplificată, politica fiscală este în plus restricţionată de presupunerea că taxele sunt o sumă globală şi sunt impozitate în mod egal de la întreaga populaţie(τ(s, t) = τ(t) = T(t)). Cheltuielile guvernamentale rămân fixate din acelaşi motiv.

Acest aspect îi permite guvernului să minimizeze JG(t0) alegând programele de taxare ΓG0

si ΓG1 care generează secvenţa de câştiguri {T(v)}t0

∞.

Descrierea jocului este completată prin specificarea dinamicii cantităţilor agregatelor de active străine deţinute F(t):

.F (t) = rF(t) + Y – C(t) – G. (3.2.8) Presupunând că valoarea activelor străine nu este afectată de de acţiuni publice sau de acţiuni ale guvernului, în acest caz F(t) este tratată ca o variabilă cu structura predeterminată.

Politica fiscală compatibilă stimulativă

Construirea echilibrului propus începe prin derivarea unei simple reprezentări a comportamentului public. Fiind dată o secvenţă a taxelor obligatorii {τ(v)}t

∞ maximul nivelului utilităţii consumului poate fi scris astfel: C(s, t) = [θ + p] [w(s, t) + h(s, t)], (3.2.9) unde

h(s, t) = dvevyt

tvpr∫∞

−+−− ))(()]([ τ (3.2.10)

este nivelul bunastarii. Folosind relatia (3.2.9) pentru a substitui pe c(s, t) în definiţia consumului agregat . C(t) = [θ + p] [W(t) + H(t)] unde bunăstarea agregată este W(t) = F(t) + D(t).

Diferenţiind această relaţie şi folosind relaţiile .

D (t) = rD(t) + G – T(t) .

F (t) = rF(t) + Y – C(t) –

G si h(s, t) = dvevyt

tvpr∫∞

−+−− ))(()]([ τ

obţinem .

C (t) = [r – θ – p]C(t) + p[θ + p] H(t) (3.2.11)

.H = T(t) – Y(t) + [r + p] H(t), (3.2.12) unde lim

∞→v

e – (r + p)(v – t) H(v) = 0

Ecuaţia (3.2.11) identifică două surse de creştere a consumului agregat ;

35

(i) contibuţia indivizilor în perioada t (ii) contribuţia noilor născuţi care depinde de bunăstarea agregată H(t).

Ecuaţiile: .

H = T(t) – Y(t) + [r + p] H(t) (3.2.13)

lim∞→v

e – (r + p)(v – t) H(v) = 0 (3.2.14)

implică faptul că H(t) este doar valoarea de discount a venitului disponibil agregat Y(t) – T(t).

În continuare, considerăm construcţia unei strategii publice de impulsionare. Se consideră ΓP ca fiind venitul agregat al unui set de lucru individual maximizând strategiile γ(s), oferind efectele agregate ale altor strategii şi politica guvernamentală rezumată prin ΓG .

Amintim că pe lângă ΓP fiecare individ adoptă o strategie Nash care ignoră influenţa oricărei politici guvernamentale după ce guvernul respinsese pe ΓG

0 . În acest caz reprezentarea buclei închise a consumului este calculată alegând ΓG

1 pentru a minimiza JG(t1) element al restricţiei bugetare. Se arată că aceasta oferă ecuaţiile: C(t) =[ θ +p][F(t) + D* + H ] (3.2.15)

H = pr

GrDY+

−− *

t >=t1 (3.2.16)

Unde D* este nivelul ţintă al datoriilor guvenamentale.

ΓG0 este construit luând în considerare modul în care populaţia se va comporta atunci

când este aşteptată din partea guvernului să renunţe la primul anunţ privind programul de taxare ΓG

0 când t >= te. În intrevalul [t0 , te) deciziile privind consumul curent sunt afectate de taxele obligatorii curente şi anticipate exprimate prin ΓG

0. În aceste circumstanţe, indivizii acţionează în continuare cu respect faţă de guvern, dar

consideră acţiunile celorlalţi ca fiind date. Ca rezultat, acţiunile agregate ale lor sunt descrise prin bucla deschisă convenţională a strategiei Stackelberg modificând regula pentru schimbarea aşteptată în politică la te :

.C (t) = [r – θ – p] C(t) + p[θ + p] EH(t) (3.2.17)

E.π C(t) = -α [C(t) – C*] + [θ + p +q – r] EπC(t) (3.2.18)

E.π H(t) = -p[p + θ] E πC(t) + [q – r – p] EπH(t) (3.2.19)

EH = rD* + G – Y + αp(θ +p)/β [C(t) – C*] + ψCE πC(t) + ψHE πH(t) + [r + p]EH(t) (3.2.20) EC(te) = [θ + p][EF(te) + D* + EH(te)] (3.2.21) EH(te) = [Y – RD* - G]/[r +p] (3.2.22) ΠH(t0) = πC(t0) = 0 (3.2.23)

36

ΨC = ]2[)( qrpp−−

+ θβθ ψH = p[2r +p –q]/β, (3.2.24)

Unde πC şi πH reprezintă valoarea curentă a variabilelor de stare care identifică contribuţia

marginală a lui C(t) şi H(t) în JG(t), iar E reprezintă aşteptările propietarului. Includerea elementelor EH(t), EF(t), Eπ(t) şi EπH(t) ca elemente centrale evidenţiază

faptul că Γ0P derivă din utilizarea politicii E[ΓG / Γ0

G ]. În al doilea rând, din moment ce se aşteaptă ca guvernul să respingă te , EH(te) şi EC(te) trebuie să concorde cu forma lui ΓP

1. Acest fapt este asigurat de condiţiile limită (3.2.13) şi (3.2.14) care formalizează ideea că indivizii nu trebuie să-si bazeze deciziile lor de consum în intervalul (t0 , te ) pe estimările sistematice parţiale ale venitului disponibil viitor. Strategia guvernamentală ΓG este obţinută în mod similar.

Obţinerea strategiei Γ0G este mai complicată. Presupunem, pentru început că veridicitatea

oricărei politici neanunţate este dată (te este fixat).

În continuare vom arăta că: T(t) = rD* + G + αp(θ+p) \β [C(t) – C*] + ψCEπC(t) + ψHEπH(t) (3.2.25)

Strategiile Γ1G şi Γ1

P sunt obţinute din următorul Hamiltonian: H(t) = (1/2){ α [C(t) – C*]2 + β[ D(t) – D*]2}e-q(t -

0t) + λ(t)[rD(t) + G – T(t) (3.2.26)

Dinamica lui F(t) nu este direct afectată de T(t) deci poate fi ignorat. Condiţiile de

ordinul întâi asociate sunt: dH(t)/dT(t) = 0 = -λ(t) (3.2.27)

-dH(t) / dD(t) = .λ = -β[D(t) – D*]e-q(t - t0

) – rλ(t) (3.2.28)

care implică în mod colectiv că D(t) = D*. Înlocuind această condiţie în ecuaţia bugetară a guvernului T(t) = rD* + G hamiltonianul devine H(t) = (1 /2){α[C(t) – C*]2 + β[D(t) – D*]2}e-q(t-

0t) + λD(t)[rD(t) + G – T(t)] + λC(t)[p(θ + p)H(t) +

(r – θ – p)C(t)] + λH(t)[T(t) – Y + (r + p)H(t)]. (3.2.29)

Diferenţiind H(t) în raport de T(t) implică faptul că λD(t) = λH(t) sau πD(t) = πH(t) unde πi(t) = λ(t)eq(t -

0t).

Condiţiile de ordinul întâi pot fi scrise astfel:

.π D(t) = - β[D(t) – D*] + (q – r)πD(t) (3.2.30)

.π C(t) = - α[C(t) – C*] + [θ + p + q – r)πC(t) (3.2.31)

.π H(t) = - p[p + θ]πC(t) + [q – r- p]πH(t) (3.2.32)

Relaţiile (20) şi (22) , reprezentând restricţiile bugetare, şi restricţia πD(t) = πH(t) sunt folosite pentru a obţine:

T(t) = rD* + G + rp(θ + p)/ βπC(t) + rp / βπH(t) – p(θ + p) / β .π C(t) – p / β

.π H(t).

Dupa substituţia pentru .π C(t) şi

.π H(t) folosind relaţiile (3.2.31) şi (3.2.32) regula taxei

optimale poate fi scrisă sub forma:

37

T(t) = rD* + G + αp(θ + p) \ β [C(t) – C*] + ψC EπC(t) + ψH EπH(t) (3.2.33)

I.3.1.3. Modele al politicilor fiscale şi bugetare într-o economie deschisă

În general economia deschisă este una în care atât schimbul internaţional cât şi fluxurile de capital răspund semnificativ la modificări ale unor agregate cum ar fi cererea, preţurile, ratele de schimb, şi ratele dobânzilor. Varianta 1. Fluxurile de capital depind doar de ratele dobânzilor, importurile depind doar de cererea agregată. Varianta 2. Fluxurile de capital depind de ratele dobânzilor şi cererea agregată, iar importurile depind doar de cererea agregată. Varianta 3. Fluxurile de capital depind de ratele dobânzilor şi cererea agregată , iar importurile depind de cererea agregată totală şi de nivelul investiţiilor. Varianta 4. Identic cu varianta 3 cu excepţia că senzitivitatea fluxurilor internaţionale de capital este presupusă a fi ridicată. Varianta 5. Identic cu varianta 1, cu excepţia că politica monetară neutrală este definită ca o ofertă de bani nemodificată.

Sistemul ratelor de schimb în care politica fiscală are un impact important asupra venitului.astfel pentru varianta 1 politica fiscală are un impact important asupra venitilui în cazul ratelor de schimb flexibile.Pentru celelalte modele nu se poate preciza.

Diferenţa analitică dintre sistemele de rate de schimb fixe şi flexibile este aceea că în cazul sistemului de rate fixe de schimb este presupusă constantă rata de schimb, spre deosebire de sistemul de rate flexibile de schimb în care rezervele sunt presupuse constante. Fleming2 a aratat aşa cum se poate observa şi din varianta 5 că ambele politici au un mare impact asupra venitului în cazul sistemului de rate de schimb flexibile Mundell3 a arătat că dacă realizarea politicii este divizată, atunci politica monetară se va focaliza pe target-ul rezervelor de schimb, iar politica fiscală se îndreaptă spre target-ul venitului intern. Johnson a argumentat faptul că, componenta de investiţii directe a fluxurilor internaţionale de capital este influenţată de cererea agregată şi astfel fluxurile totale de capital depind de venit şi de rata dobânzii.

Jones sugerează că politicile monetară şi fiscală pot afecta cheltuielile interne prin intermediul diferitelor componente ale importurilor, astfel evidenţiind o altă modalitate în care mix-ul politicilor fiscale şi monetare poate influenţa balanţa de plăţi. Acest aspect este evidenţiat în cadrul variantei 3 facând importurile să depindă de nivelul investiţiilor şi de semenea de nivelul cererii agregate. Dacă coeficientul investiţiilor este pozitiv ( indicând faptul că investiţia are un nivel mai ridicat decât nivelul mediu al importurilor) şi dacă senzitivitatea fluxului de capital în raport cu venitul este ignorată rezultatele obţiute de Mundell sunt reţinute, în caz contrar rezultatele sunt ambigue.

2 Fleming , J. Marcus (1962) , “ Domestic financial policies under fixed and under floating exchange rates” , I.M.F. Staff Papers , vol . 9 , pp. 80-369. 3 Mundell , R . A . (1961) , “ Flexible exchange rates and employment policy “ , Canadian Journal of Economics and Political Science , vol. 9 , pp . 9-70.

38

În cadrul variantei 6 este prezentat faptul că odată ce nivelul cheltuielilor guvernamentale a fost ales, apoi există o singură rată a dobânzii care va permite menţinerea constantă atât a ratei de schimb cât şi a nivelului rezervelor. Există cel mult o singură combinaţie a politicilor fiscale şi bugetare care satisfac ecuaţiile modelului şi de asemenea menţine un target particular al venitului. Acesta este în contrast cu situaţia oglindită în cazul unei economii închise care permite un orice număr de combinaţii ale politicilor fiscale şi bugetare care vor servi la obţinerea targetului nivelului venitului. Se poate constata că există probleme atât în cazul unei economii închise cât şi în cazul unei economii deschise unde este de aşa natură încât nu permite ca politica fiscală să fie folosită mulţumitor în producerea targetului specific nivelului de venit. Presupuând că există aceste limitări este foarte interesant de observat cum modificări într-o economie deschisă va efecta uşurinţa cu care politica fiscală va putea fi folosită pentru a schimba nivelul venitului. Modelul are urmatoarele variabile: A = echivalentul în monedă internă corespunzător schimbului rezervelor la cursul valutar; B = stocul de obligaţiuni guvernamentale; C = cheltuielile de consum; D = venitul disponibil; E = rata de schimb; G = cheltuielile guvernamentale; I = investiţiile nete; K = fluxul de capital; M = importuri; P = nivelul preţului intern; R = rata de dobânzii; T = taxele; V = stocul de datorii ale guvernului neachitate; X = exporturile; Y = venitul naţional.

S-au folosit următoarele convenţii pentru a reprezenta derivatele parţiale: daca I = fi(R,Y), atunci fir = ∂I/∂R.

Ecuaţiile sunt: Y = C + I + G + X - M identitatea venitului naţional (3.3.1) A = X – M + K identitatea balantei de plăţi (3.3.2) X = fx(E, P) exporturi (3.3.3) M = fm(E, P, Y , I) importuri (3.3.4) K = fk(R, Y) fluxul de capital (3.3.5) C = fc(D) consumul (3.3.6) D = Y – T identitatea venitului disponibil (3.3.7) T = ff(Y) taxe (3.3.8) I = fi(R, Y) investiţii (3.3.9)

39

V = fv(Y, R , P) cererea pentru datoriile guvernamentale (3.3.10) P = fp(Y) preţul (3.3.11) PG = ΔV + ΔB + TP – AP identitaea venitului guvernamental (3.3.12) V = V0 + ΔV identitatea stocului monetar (3.3.13) Termenii scrişi cu litere mici (exceptând coeficienţii) reprezintă agregatele macroeconomice corespunzătoare exprimate în termeni reali. i = a1r + a2y + a3 x = b1e + b0

m = c1e + c2y + c3i + c4 k = d1r + d2y + d3

c = e1d + e0 t = t0 +t1y v = v1y + v2r + v3 b = f1y + f2r + f3

Ecuaţiile (3.3.3) şi (3.3.4) evidenţiază faptul că tranzacţiile depind doar de rata de schimb, preţul intern şi de venitul intern, aceste ecuaţii ignoră efectele schimburilor în preţuri şi venituri străine. Mulţi economişti au argumentat faptul că M ar trebui măsurat în termeni reali şi nu în termenii monedei interne la preţuri constante. Ecuaţia (3.3.4) ar trebui considerate ca o transformare a ecuaţiei importurilor în termeni reali, din moment ce ambele importuri atât la preţuri interne reale cât şi la cele constante sunt în funcţie de E , P , Y.

Ecuaţia (3.3.5) evidenţiază faptul că fluxurile de capital sunt presupuse a fi funcţie doar de ratele de schimb.Ratele de schimb străine sunt resupuse a fi neschimbate. Fluxurile de capital pot depinde în anumite cazuri doar de nivelul venitului.

Ecuaţia (3.3.6) evidenţiază faptul că, cheltuielile cu consumul sunt în funcţie de venitul disponibil, ambele variabile în termeni reali. Dacă se doreşte să se ţină cont de efectele ratei de schimb asupra consumului, se adaugă derivata parţială fcr la ecuaţia (3.3.20), făcându-se termenul al doilea (fir + fcr)Dr.

Ecuaţia (3.3.8) evidenţiază faptul că taxele pot fi considerate fie în funcţie de venitul total, fie parametrii taxelor reprezentaţi prin ft pot fi recunoscuţi ca instrumente ale politicii.

Ecuaţia (3.3.9) evidenţiază faptul că investiţiile sunt presupuse a fi dependente de venitul naţional şi de rata de schimb. Y se presupune ca reprezintă combinaţia dintre restricţiile de capacitate şi efectele venitului curent bazate pe aşteptările referitoare la outputurile viitoare şi la profituri. Un nivel ridicat al venitului generează aşteptări în ceea ce priveşte profiturile viitoare şi deci un cost mai scăzut al capitalului. Un nivel ridicat al venitului curent determină de asemenea o scădere a costului capitalului echitabil prin intermediul influenţei venitului asupra preţului, pe când o parte din preţuri cresc relativ la preţurile bondurilor când preţurile bunurilor sunt aşteptate să crescă.

40

Ecuaţia (3.3.10) evidenţiază faptul că cererea pentru banii “ cu putere mare” este funcţie de venitul real, preţuri şi de rata de schimb.

Ecuaţia (3.3.11) evidenţiază faptul că preţurile sunt în funcţie de nivelul outputului. Din moment ce preţurile efectează atât importurile cât şi exporturile, ecuaţia simplă a preţului “prinde“ esenţialul efectelor balanţei de plăţi la nivele înalte ale capitalului intern şi forţei de muncă utilizate. Pot fi folosite schimbări în parametrii acestei ecuaţii pentru a arăta capacitatea extinsă a efectelor investiţiilor; cu cât va fi mai mare nivelul susţinut al investiţiilor cu atât va fi mai mic nivelul preţului pentru orice nivel dat al outputului real.

Ecuaţia (3.3.12) evidenţiază faptul că identitatea cheltuielilor guvernamentale arată principalele legături dintre cheltuielile şi veniturile guvernamentale. Aritmetica cheltuielilor şi taxelor(veniturilor) este multiplicată de indicele preţului pentru ale exprima în preţuri curente în concordanţă cu variabilele ΔV şi ΔB. Bondurile sunt presupuse a fi emise la paritate cu rata unui cupon egală cu nivelul curent de piaţă al ratei de schimb. Modificarea în nivelul rezervelor trebuie să fie inclusă ca o cerinţă de numerar, din moment ce modificările în nivelul rezervelor sunt finanţate de modificări în datoria monetară neachitată a guvernului.

Astfel, există două ecuaţii: B = fb(Y, R , P) cererea de bonduri (3.3.14) B = ΔB + B0 identitatea bond (3.3.15) acestea sunt prezentate împreună pentru că cererea de bonduri este legată printr-o identitate cu K şi cu V. Această identitate este: P(D – C) = ΔB + ΔV + P(I – K)

Astfel B, V, I, D, C, P si K nu pot fi toate subiectul ecuaţiilor cu comportament independent. Schimbările în identitate sunt de asemenea folosite pentru a elimina necesitatea ecuaţiei bondurilor din sistemul care trebuie să fie rezolvată. Identitatea poate fi utilizată alternativ pentru a elimina ecuaţia pentru V , P , D, C , I sau K fără a afecta rezultatele modelului.

Întorcându-ne la ecuaţiile (3.3.1) şi (3.3.3) şi substituind (3.3.6), (3.3.7), (3.3.8), (3.3.9), (3.3.11), (3.3.3), (3.3.4) în (3.3.1) obţinem: Y = fc(Y – ft(Y)) + fi(Y,R) + G + fx(E, fp(Y)) – fm(E, fp(Y), Y, fi(Y, R)), (3.3.16) şi apoi substituim (3.3.3), (3.3.4) şi (3.3.5) în (3.3.2) rezultând A= fx(E, fp(Y)) – fm(E, fp(Y), Y, fi(Y,R)) + fk(R,Y), (3.3.17) şi apoi substituim (3.3.11), (3.3.13) în (3.3.10) rezultând ΔV = fc(Y, R, fp(Y)) – V0 (3.3.18) repetând şi pentru (3.3.12) rezultă PG = ΔB +ΔV + PT + PA. (3.3.19)

Se consideră toate ecuaţiile de la (3.3.16) la (3.3.18), şi se fac următoarele substituţii, W1 = 1 – fcd + fctfty – fiy > 0,

41

W2 = -fxpfpy + fmpfpy + fmy > 0, W3 = -(fxe – fme) ≤ 0, W4 = fvy + fvpfpy > 0, unde W1 este propensitatea marginală pentru economisire minus fiy; W2 este suma importurilor şi a exporturilor dispersie cauzată (direct sau indirect) de o modificare în venit; W2 este valoarea negativă pentru care balanţa comercială va determina o modificare a ratei de schimb, şi W4 arată efectele unei modificări a venitului asupra cererii de bani.

Folosind expresiile definite mai sus, cele patru ecuaţii ale sistemului general sunt: (W1 + W2 + fmifiy)dY – (fir – fmifir)dR + W3dE – dG = 0, (3.3.20) (fky – fmifiy – W2)dY + (fkr – fmifir)dR – W3dE – dA = 0, (3.3.21) dV = fvrdR + W4dY, (3.3.22) ΔB = ( P0 + fpydY)(G + A – T) – ΔV. (3.3.23)

Ecuaţiile de la (3.3.20) la (3.3.23) sunt corespunzătore variantei 3. Variantele 1 şi 5 sunt obţinute egalând fmi şi fky cu 0. În cadrul variantelor 2 şi 6 doar fmi este presupus a fi egal cu 0. Varianta 4 presupune că fmi şi fky sunt egale cu 0, şi fkr este egal cu o valoare foarte mare.

Utilizând aceste presupuneri, efectele politicii fiscale pot fi obţinute pentru fiecare dintre variante rezolvând ecuaţiile de la (3.3.20) la (3.3.22). În fiecare dintre aceste cazuri ecuaţia (3.3.23) indică doar modificarea ce survine în împrumuturile guvernamentale generate de valorile deja determinate ale lui G,A,T şi ΔV. În cadrul variantelor de la 1 la 4 şi varianta 6 în care politica monetară este neutră dR = 0, efectele politicii fiscale sunt determinate rezolvând dY/dG, dE/dG şi dA/dG cu dE = 0 pentru rate de schimb fixe şi dA = 0 pentru modele cu rate de schimb flexibile. În cadrul variantei 5 politica monetară neutră este definită ca o cerere nemodificată de bani. Aşadar efectele politicii fiscale sunt obţinute facând dV = 0 şi rezolvând dY/dG, dA/dG , dE/dG cu dE şi dA egale cu zero, după care rata de schimb a sistenului este presupusă. 3.1.3.1. Varianta 1

Fluxurile de capital sunt influenţate doar de rata dobânzii; importurile depind de venitul total. fmi = fky = 0.

Versiunea ratei de schimb fixe

dGdY

dR=0, dE=0 = 21

1WW +

, (3.3.24)

dRdY

dG=0, dE=0 = 21 WW

fir+

, (3.3.25)

dGdA dR=0, dE=0 =

212

WWW+

− , (3.3.26)

42

dRdA dG=0, dE=0 = fkr - 21

2WWfirW

+. (3.3.27)

Politica fiscală are un avantaj comparativ în ceea ce priveşte influenţa asupra venitului.

dR

dYdG

dY >

dRdA

dGdA

.

Versiunea ratei de schimb flexibile

dGdY

dR=0 , dA=0 = 1

1W

, (3.3.28)

dRdY

dG=0 , dA=0 = 1Wfkrfir − , (3.3.29)

dGdE

dR=0 , dA=0 = 31

2WW

W− , (3.3.30)

dRdE

dG=0 , dA=0 = 31

2)21(WW

firWWW −+ , (3.3.31)

Şi aici se observă are un avantaj comparativ în influenţarea venitului.

dR

dYdG

dY >

dRdA

dGdA

Comparând versiunile de rate de schimb fixe şi flexibile se poate obseva că politica fiscală este mai eficientă în cazul ratei de schimb flexibile decât în cazul celei fixe, în care mici modificări în R sau G cer modificări ale lui Y cu o anumită cantitate. De aceea expresia (3.3.28) este mai bună decât (3.3.24), şi de asemenea valoarea absolută a expresiei (3.3.29) este mai bună decât cea a expresiei (3.3.25). 3.1.3.2. Varianta 2

Fuxul de capital este influenţat atât de Y cât şi de R, dar importurile nu sunt afectate de compoziţia cheltuielilor. fmi = 0. Versiunea ratei de schimb fixe

dGdY

dR = 0, dE =0 = 21

1WW +

, (3.3.32)

43

dRdY

dG = 0, dE =0 = 21 WW

fir+

, (3.3.33)

(3.3.34)

dGdA

dR = 0, dE =0 = 212

WWWfky

+−

,

dRdA dG = 0, dE =0 =

21)2(

WWfirWfkyfkr

+−

+ . (3.3.35)

Dacă oricare politică are un avntaj comparativ in realizarea unui anumit target depinde în acest model de mărimi ca şi de semnele derivatelor parţiale. În particular politica fiscală va avea un avantaj comparativ în realizarea target-ului venitului dacă şi numai dacă W2 > fky. Versiunea ratei de schimb flexibile.

dGdY

dR = 0, dA = 0 = 1

1Wfky +

, (3.3.36)

dRdY

dG = 0, dA = 0 = 1Wfky

fkrfir+− , (3.3.37)

dGdE

dR = 0, dA = 0 = 3)1(

2WWfky

Wfky+− , (3.3.38)

dRdE

dG = 0, dA = 0 = 3)1(

)21()2(WWfky

fkrWWfirWfky+

++− . (3.3.39)

Condiţiile pentru care unul dintre instrumente să aibă un avantaj comparativ sunt exact

aceleaşi ca în cazul versiunii ratei fixe de schimb. Aceeaşi condiţie este de asemenea relevantă când comparăm versiunea ratei fixe de

schimb cu cea a ratei flexibile de schimb. Dacă W2 > fky, atunci politica fiscală este mai eficientă pentru rate de schimb flexibile decât pentru cele fixe, în acest caz o mică modoficare în G va produce o modificare echivalentă în Y. Impactul politicii monetare asupra venitului în condiţiile ratei de schimb flexibile este mai semnificativ decât în cazul politicii fiscale. Aceata va influenţa venitul mai puternic în cazul ratelor de schimb flexibile decât în cazul celor fixe dacă:

1Wfkyfirfkr

+− >

21 WWfir+

−

Această condiţie va avea probabil o influenţă mai mică dacă fky este mult mai mare faţă

de fkr şi W2. 3.1.3.3. Varianta 3

Acestă variantă presupune că toate derivatele parţiale sunt diferite de zero, chiar şi cele din ecuaţiile (3.3.20) – (3.3.23). Fluxurile de capital sunt influenţate de venit şi de rata dobânzii, iar importurile depind nu numai de venitul total, dar şi de investiţii. Dacă fmi este pozitiv

44

înseamnă că investiţiile au un volum mai mare decât o medie a importurilor. Dacă fmi este negativă, atunci investiţia este mai puţin import–intensiv decât alte cheltuieli. Prima presupunere este mai mult probabilă, dar sunt luate în considerare ambele variante.Ecuaţiile sunt aceleaşi în ambele cazuri.

Versiunea ratei de schimb fixe

dGdY

dR = 0, dE = 0 = fmifiyWW ++ 21

1 , (3.3.40)

dRdY

dG = 0, dE = 0 = fmifiyWW

fmifirfir++

−21 , (3.3.41)

dGdA

dR = 0, dE = 0 = fmifiyWW

Wfmifiyfky++

−−21

2 , (3.3.42)

dRdA dG = 0, dE = 0 =

fmifiyWWfmifirfirfmifiyWfky

++−−−

21))(2( + fkr - fmi fir . (3.3.43)

Suficiente, dar nu necesare, condiţiile pentru ca politica fiscală şi politica monetară să

aibă avantaje comparative în obţinerea targeturilor pentru venituri şi respectiv balanţa de plăţi sunt (W2 + fmifiy) > fky, şi (fkr – fmifir) > 0. Dacă investiţia este relativă la importul intensiv (fmi > 0), atunci aceste condiţii referitoare la avantajele comparative evidenţiază faptul că este mai mult probabil să aibă o influenţă mai mare decât condiţia corespunzătoare de la varianta 2.

Versiunea ratei de schimb flexibile

dGdY

dR = 0, dA = 0 = fkyW +1

1 , (3.3.44)

dRdY

dG = 0, dA = 0 = 1Wfky

fkrfir+− , (3.3.45)

dGdE

dR = 0, dA =0 = )1(3

2fkyWW

Wfmifiyfky+

−− , (3.3.46)

dRdE

dG = 0, dA = 0 = )1(3

)1)(())(2(WfkyW

fkyWfmifirfkrfkrfirWfmifiyfky+

+−+−−− (3.3.47)

Condiţia avantajului comparativ este aceeaşi ca şi în cazul versiunii ratei de schimb fixe.

Pentru a compara versiunea ratei de schimb flexibile cu versiunea ratei de schimb fixe trebuie în primul rând să ţinem seama de semnul şi de mărimea lui fmi şi de asemenea de mărimile lui W2, fiy şi fky. Dacă (W2 + fmifiy) > fky, atunci politica fiscală este mai eficientă pentru sistemul de rate de schimb flexibile. 3.1.3.4. Varianta 4

45

Fluxurile de capital sunt foarte senzitive la scopul diferenţialelor. Dacă, capitalul este foarte mobil ca răspuns la scopul diferenţialelor, atunci acest model este chiar varianta 3 ,iar termenii care conţin pe fkr sunt cei mai importanţi în cadrul expresiilor relevante. Versiunea ratei de schimb fixe

dGdY

dR = 0, dE = 0 = fmifiyWW ++ 21

1 , (3.3.48)

dRdY

dG =0, dE = 0 = fmifiyWW

fmifirfir++

−21

, (3.3.49)

dGdA

dR = 0, dE = 0 = fmifiyWW

Wfmifiyfky++

−−21

2 , (3.3.50)

dRdA dG = 0, dE = 0 = fkr. (3.3.51)

Politica fiscală are în continuare un impact important asupra venitului, totuşi, impactul lui G asupra lui nu determină nici o modificare a ratei dobânzii. Versiunea ratei de schimb flexibile

dGdY

dR = 0, dA = 0 = fkyW +1

1 , (3.3.52)

dRdY

dG = 0, dA = 0 = 1Wfky

fkr+

− , (3.3.53)

dGdE

dR = 0, dA = 0 = )1(3

2fkyWW

Wfmifiyfky+

−− , (3.3.54)

dRdE

dG = 0, dA = 0 = )1(3)21(

WfkyWfmifiyWWfkr

+++ . (3.3.55)

Comparând cele două sisteme ale ratelor de schimb, condiţia pentru ca politica fiscală să

fie mai eficientă în a modifica venitul în cazul sistemului de rate de schimb flexibile este W2 > (fky - fmifiy) .Pentru fkr presupus foarte mare, politica monetară este fără echivoc mai eficientă în cazul sistemului flexibil de rate de schimb decât în cazul celui fix.

Aceste concluzii sunt doar parţial în acord cu ceea ce a spus Mundell, care a concluzionat că politica monetară nu are nici un efect asupra şomajului în cazul ratelor de schimb fixe şi politica fiscală nu are nici un efect asupra şomajului în cazul ratelor de schimb fixe dacă capitalul este perfect mobil. Diferenţele apar deoarece el defineşte politica monetară neutrală în diferite moduri. În analizele lui, politica fiscală implică o modificare în G cu ΔV - dA = 0. Comportamentul oficial determinat de aceasta este acela că autorităţile se angajează în operaţiuni pe piaţa internă deschisă, dar sunt întotdeauna dispuse să extindă sau să contracte cererea de bani pentru a facilita orice câştiguri oficiale din schimburile străine necesare, impuse de obligaţiile ratei de schimb fixe. Pe baza acestei presupuneri este foarte uşor să concluzionăm că politica fiscală nu poate afecta venitul în cazul sistemului de rate de schimb flexibile. În cazul sistemului de rate de schimb flexibile dA = 0, şi în acest caz definiţia lui Mundell privind politica monetară

46

neutrală presupune că şi dV = 0 . Dacă este o mobilitate perfectă a capitalului, atunci şi dR = 0. Ţinând cont de aceste presupuneri, ecuaţia cererii de bani forţează dY = 0, iar din ecuaţia (3.3.22) DV = fvrdR + W4dY.

Aşadar, în cazul acestei definiţii politica fiscală nu poate avea nici un efect asupra venitului într-un sistem de rate de schimb flexibile.Prima lui concluzie că politica monetară nu are nici un efect asupra şomajului în cazul ratelor fixe este în acord cu ceea ce s-a obţinut la varianta 4. În cazul mobilităţii perfecte a capitalului, politica monetară implică doar modificări infinitezimale în rata dobânzii pentru a satisface target-ul rezervelor. 3.1.3.5. Varianta 5.

Varianta 5 este asemenea modelului 1 cu fmi = 0, fky = 0 cu diferenţa că politica neutrală monetară este acum definită prin dV = 0 în loc de dR = 0. O comparaţie a rezultatelor variantelor 1 şi 5 va explica diferenţa dintre variante folosind diferite definiţii ale politicii neutrale.

Versiunea ratelor de schimb fixe

dGdY

dV = 0, dE = 0 = )/(421

1fvrfirWWW ++

(3.3.56)

dVdY

dG = 0, dE = 0 = firWWWfvr

fir4)21( ++

, (3.3.57)

dGdA

dV = 0, dE = 0 = firWWWfvr

fkrWfvrW4)21(

42++

−− , (3.3.58)

dVdA

dG = 0, dE = 0 = firWWWfvrWfvrfirfkrfirW

4)21(4)/(2

++−− +

fvrfkr . (3.3.59)

Versiunea ratelor de schimb flexibile

dGdY

dV = 0, dA = 0 = 4)(1 WfkrfirfvrW

fvr−+

(3.3.60)

dVdY

dG = 0, dA = 0 = 4)(1 WfkrfirfvrW

fkrfir−+

− (3.3.61)

dGdE

dV = 0, dA = 34)(13

)42(WWfkrfirWfvrW

fkrWfvrW−+

+− (3.3.62)

dVdE

dV = 0, dA = 0 = 34)(13/))(42(

WWfkrfirWfvrWfvrfkrfirfkrWfvrW

−+−+− +

3fvrWfkr (3.3.63)

În prima variantă, politica fiscală a avut un avantaj comparat în determinarea targetului

venitului, iar politica monetară în reglarea balanţei de plăţi. În cadrul variantei 1 atât politica monetară cât şi politica fiscală erau mai eficiente în cazul sistemului de rate de schimb flexibile.

47

În această variantă, rezultatele depind de mărimea coeficienţilor. Politica fiscală va fi mai eficientă în cazul ratelor fixe de schimb dacă (- fkr / fvr)W4 > W2. 3.1.3.6. Varianta 6

Acestă variantă este asemenea variantei 1 în care fmi şi fky sunt egale cu zero. Diferenţa constă în faptul că varianta 6 încorporează ambele restricţii atât pentru sistemul de rate de schimb flexibile, cât şi pentru sistemul de rate de schimb fixe facând dA şi dE egale cu zero. Cu aceste restricţii în cadrul variantei, există doar o pereche de valori pentru dG şi dR care este în concordanţă cu o valoare particulară pentru dY. Astfel dacă varianta este rezolvată pentru dY în termenii variabilei unei politici, valoarea necesară pentru variabila celeilalte politici este determinată de sistem.De exemplu, ecuaţia (3.3.64) arată varianta 6 rezolvată în termenii lui dG.

dY = [2)/1(1

1WfkrfirW −+

] dG (3.3.64)

Dacă economia devine mai puţin deschisă, W2 şi fkr tind către zero dând la limită

următoarea formă redusă a ecuaţiei pentru dY:

dY = 1W

dGfirdR + . (3.3.65)

Astfel, cei ce construiesc politica într-o economie închisă au un grad de libertate în plus,

din moment ce există o mulţime de combinaţii de numere ale lui dR şi dG care vor servi pentru obţinerea unui target particular al venitului. Dacă mobilitatea internaţională a bunurilor şi capitalul financiar sunt considerate separat, acest aspect poate fi observat din ecuaţia (3.3.64), când fluxul de schimburi nu este deloc senzitiv (W2 = 0), atunci senzitivitatea profitului fluxului de capital este irelevantă în raport cu valoarea multiplicatorului dY/dG. Dacă atât W2 cât şi fkr sunt diferite de zero atunci mulriplicatorul este mai mare dacă W2 este mai mic, sau fkr este mai mare. Aşadar dacă există o anumită mobilitate a bunurilor, atunci senzitivitatea profitului fluxurilor de capital va spori eficacitatea politicii în a obţine un target al venitului.O mobilitate mai mare a bunurilor, pe de altă parte, întotdeauna scade valoarea multiplicatorului dY/dG.

48

I.4. Studii de caz I.4.1. Modele teoretice

Modelul are urmatoarele variabile: A = echivalentul în monedă internă corespunzător schimbului rezervelor la cursul valutar; B = stocul de obligaţiuni guvernamentale; C = cheltuielile de consum; D = venitul disponibil; E = rata de schimb; G = cheltuielile guvernamentale; I = investiţiile nete; K = fluxul de capital; M = importuri; P = nivelul preţului intern; R = rata de dobânzii; T = taxele; V = stocul de datorii ale guvernului neachitate; X = exporturile; Y = venitul naţional. S-au folosit următoarele convenţii pentru a reprezenta derivatele parţiale: daca I = fi(R,Y), atunci fir = ∂I/∂R.

Ecuaţiile sunt: Y = C + I + G + X - M identitatea venitului naţional (4.1) A = X – M + K identitatea balantei de plăţi (4.2) X = fx(E, P) exporturi (4.3) M = fm(E, P, Y , I) importuri (4.4) K = fk(R, Y) fluxul de capital (4.5) C = fc(D) consumul (4.6) D = Y – T identitatea venitului disponibil (4.7) T = ff(Y) taxe (4.8) I = fi(R, Y) investiţii (4.9) V = fv(Y, R , P) cererea pentru datoriile guvernamentale (4.10) P = fp(Y) preţul (4.11) PG = ΔV + ΔB + TP – AP identitaea venitului guvernamental (4.12)

49

V = V0 + ΔV identitatea stocului monetar (4.13)

Termenii scrişi cu litere mici (exceptând coeficienţii) reprezintă agregatele macroeconomice corespunzătoare exprimate în termeni reali. i = a1r + a2y + a3 x = b1e + b0

m = c1e + c2y + c3i + c4 k = d1r + d2y + d3

c = e1d + e0 t = t0 +t1y v = v1y + v2r + v3 b = f1y + f2r + f3

Ecuaţiile (4.3) şi (4.4) evidenţiază faptul că tranzacţiile depind doar de rata de schimb, preţul intern şi de venitul intern, aceste ecuaţii ignoră efectele schimburilor în preţuri şi venituri străine. Mulţi economişti au argumentat faptul că M ar trebui măsurat în termeni reali şi nu în termenii monedei interne la preţuri constante. Ecuaţia (4.4) ar trebui considerate ca o transformare a ecuaţiei importurilor în termeni reali, din moment ce ambele importuri atât la preţuri interne reale cât şi la cele constante sunt în funcţie de E , P , Y.

Ecuaţia (4.5) evidenţiază faptul că fluxurile de capital sunt presupuse a fi funcţie doar de ratele de schimb.Ratele de schimb străine sunt resupuse a fi neschimbate. Fluxurile de capital pot depinde în anumite cazuri doar de nivelul venitului.

Ecuaţia (4.6) evidenţiază faptul că, cheltuielile cu consumul sunt în funcţie de venitul disponibil, ambele variabile în termeni reali. Dacă se doreşte să se ţină cont de efectele ratei de schimb asupra consumului, se adaugă derivata parţială fcr la ecuaţia (20), făcându-se termenul al doilea (fir + fcr)Dr.

Ecuaţia (4.8) evidenţiază faptul că taxele pot fi considerate fie în funcţie de venitul total, fie parametrii taxelor reprezentaţi prin ft pot fi recunoscuţi ca instrumente ale politicii.

Ecuaţia (4.9) evidenţiază faptul că investiţiile sunt presupuse a fi dependente de venitul naţional şi de rata de schimb. Y se presupune ca reprezintă combinaţia dintre restricţiile de capacitate şi efectele venitului curent bazate pe aşteptările referitoare la outputurile viitoare şi la profituri. Un nivel ridicat al venitului generează aşteptări în ceea ce priveşte profiturile viitoare şi deci un cost mai scăzut al capitalului. Un nivel ridicat al venitului curent determină de asemenea o scădere a costului capitalului echitabil prin intermediul influenţei venitului asupra preţului, pe când o parte din preţuri cresc relativ la preţurile bondurilor când preţurile bunurilor sunt aşteptate să crescă.

Ecuaţia (4.10) evidenţiază faptul că cererea pentru banii “ cu putere mare” este funcţie de venitul real, preţuri şi de rata de schimb.

Ecuaţia (4.11) evidenţiază faptul că preţurile sunt în funcţie de nivelul outputului. Din moment ce preţurile efectează atât importurile cât şi exporturile, ecuaţia simplă a preţului “prinde“ esenţialul efectelor balanţei de plăţi la nivele înalte ale capitalului intern şi forţei de muncă utilizate. Pot fi folosite schimbări în parametrii acestei ecuaţii pentru a arăta capacitatea extinsă a efectelor investiţiilor; cu cât va fi mai mare nivelul susţinut al investiţiilor cu atât va fi mai mic nivelul preţului pentru orice nivel dat al outputului real.

50

Ecuaţia (4.12) evidenţiază faptul că identitatea cheltuielilor guvernamentale arată principalele legături dintre cheltuielile şi veniturile guvernamentale. Aritmetica cheltuielilor şi taxelor(veniturilor) este multiplicată de indicele preţului pentru ale exprima în preţuri curente în concordanţă cu variabilele ΔV şi ΔB. Bondurile sunt presupuse a fi emise la paritate cu rata unui cupon egală cu nivelul curent de piaţă al ratei de schimb. Modificarea în nivelul rezervelor trebuie să fie inclusă ca o cerinţă de numerar, din moment ce modificările în nivelul rezervelor sunt finanţate de modificări în datoria monetară neachitată a guvernului.

Astfel, există două ecuaţii: B = fb(Y, R , P) cererea de bonduri (4.14) B = ΔB + B0 identitatea bond (4.15) acestea sunt prezentate împreună pentru că cererea de bonduri este legată printr-o identitate cu K şi cu V. Această identitate este: P(D – C) = ΔB + ΔV + P(I – K)

Astfel B, V, I, D, C, P si K nu pot fi toate subiectul ecuaţiilor cu comportament independent. Schimbările în identitate sunt de asemenea folosite pentru a elimina necesitatea ecuaţiei bondurilor din sistemul care trebuie să fie rezolvată. Identitatea poate fi utilizată alternativ pentru a elimina ecuaţia pentru V , P , D, C , I sau K fără a afecta rezultatele modelului.

Întorcându-ne la ecuaţiile (4.1) şi (4.3) şi substituind (4.6), (4.7), (4.8), (4.9), (4.11), (4.3), (4.4) în (4.1) obţinem: Y = fc(Y – ft(Y)) + fi(Y,R) + G + fx(E, fp(Y)) – fm(E, fp(Y), Y, fi(Y, R)), (4.16) şi apoi substituim (4.3), (4.4) şi (4.5) în (4.2) rezultând A= fx(E, fp(Y)) – fm(E, fp(Y), Y, fi(Y,R)) + fk(R,Y), (4.17) şi apoi substituim (4.11), (4.13) în (4.10) rezultând ΔV = fc(Y, R, fp(Y)) – V0 (4.18) repetând şi pentru (4.12) rezultă PG = ΔB +ΔV + PT + PA. (4.19)

Se consideră toate ecuaţiile de la (4.16) la (4.18), şi se fac următoarele substituţii, W1 = 1 – fcd + fctfty – fiy > 0, W2 = -fxpfpy + fmpfpy + fmy > 0, W3 = -(fxe – fme) ≤ 0, W4 = fvy + fvpfpy > 0, unde W1 este propensitatea marginală pentru economisire minus fiy;

W2 este suma importurilor şi a exporturilor dispersie cauzată (direct sau indirect) de o modificare în venit; W2 este valoarea negativă pentru care balanţa comercială va

51

determina o modificare a ratei de schimb, şi W4 arată efectele unei modificări a venitului asupra cererii de bani.

Folosind expresiile definite mai sus, cele patru ecuaţii ale sistemului general sunt: (W1 + W2 + fmifiy)dY – (fir – fmifir)dR + W3dE – dG = 0, (4.20) (fky – fmifiy – W2)dY + (fkr – fmifir)dR – W3dE – dA = 0, (4.21) dV = fvrdR + W4dY, (4.22) ΔB = ( P0 + fpydY)(G + A – T) – ΔV. (4.23)

Ecuaţiile de la (4.20) la (4.23) sunt corespunzătore modelului 3. Modelele 1 şi 5 sunt obţinute egalând fmi şi fky cu 0. În modelele 2 şi 6 doar fmi este presupus a fi egal cu 0. Modelul 4 presupune că fmi şi fky sunt egale cu 0, şi fkr este egal cu o valoare foarte mare.

Utilizând aceste presupuneri, efectele politicii fiscale pot fi obţinute pentru fiecare dintre modele rezolvând ecuaţiile de la (4.20) la (4.22). În fiecare dintre aceste cazuri ecuaţia (4.23) indică doar modificarea ce survine în împrumuturile guvernamentale generate de valorile deja determinate ale lui G,A,T şi ΔV. În modelele de la 1 la 4 şi modelul 6 în care politica monetară este neutră dR = 0, efectele politicii fiscale sunt determinate rezolvând dY/dG, dE/dG şi dA/dG cu dE = 0 pentru rate de schimb fixe şi dA = 0 pentru modele cu rate de schimb flexibile. În modelul 5 politica monetară neutră este definită ca o cerere nemodificată de bani. Aşadar efectele politicii fiscale sunt obţinute facând dV = 0 şi rezolvând dY/dG, dA/dG , dE/dG cu dE şi dA egale cu zero, după care rata de schimb a sistenului este presupusă.

I.4.2. Rezolvarea modelului Analiza este realizată pentru perioada 1992 – 2003, datele utilizate se regăsesc în Anexe .

I.4.2.1. Determinarea ecuaţiilor de regresie şi interpretarea rezultatelor .

În urma estimării parametrilor acestor ecuaţii, calculând regresiile liniare, respectiv multiliniare se obţin următoarele rezultate:

Pentru ecuaţia investiţiilor i = a1r + a2y determinânde-se coeficienţii se obţine:

i = -0,210252769r + 0,147619y

Estimatorii sunt a1 = -0,210252769, a2 = 0,1474619 aşa cum se observă din rezultatele obţinute, investiţiile sunt corelate negativ cu rata dobânzii şi pozitiv cu PIB-ul. Deci o scădere a ratei dobânzii determină o creştere a investiţiilor şi o creştere a PIB determină o creştere a investiţiilor. Ecuaţia i = a1r + a2y explică variaţia investiţiilor pe seama ratei dobânzilor şi PIB.

Valoarea calculată pentru testul Fisher este Fc = 3,20, iar pentru n1 = 2, n2 = 9 grade de libertate, şi cu pragul de semnificaţie de 5%, valoarea teoretică este F0.05 ; 2; 9 = 3,16.Rezultă că Fc > F0,05 ; 2 ; 9 , deci în urma aplicării testului F se constată că modelul redat de ecuaţia analizată este semnificativ(valid), rezultatele obţinute sunt valide.

52

Pentru ecuaţia exporturilor x = b1e + b0 s-a obţinut:

x = -3,961858362e + 2284,600991

Ecuaţia x = b1e + b0 explică variaţia exporturile pe seama cursului de schimb. Estimatorii sunt b1 = -3,961858362, b0 = 2284,600991, aşa cum se observă din rezultatele obţinute, exporturile sunt corelate negativ cu, cursul de schimb leu/USD.

Deprecierea cursului de schimb determină o creştere a competitivităţii produselor interne care atrage după sine o creştere a exporturilor.Creşterea exporturilor determină un exces de cerere de bunuri rezultă curba IS se va deplasa la dreapta, are loc o creştere a fluxurilor de capital către interior ceea ce determină o creştere a balanţei de plăţi şi are loc o creştere a cursului de schimb.

Valoarea calculată pentru testul Fisher este Fc = 3,08, iar pentru n1 = 1, n2 = 10 grade de libertate, şi cu pragul de semnificaţie de 5%, valoarea teoretică este F0,05; 1; 10 =3,01. Rezultă că Fc > F0,05; 1;10 , deci în urma aplicării testului F se constată că modelul redat de ecuaţia analizată este semnificativ (valid), rezultatele obţinute sunt valide.

Pentru ecuaţia importurilor m = c1e + c2y + c3i + c4 s-a obţinut:

m = -0,63314537e + 0,705243233y + 0,000325439i - 2473,985656

Ecuaţia m = c1e + c2y + c3i + c4 explică variaţia importurilor pe seama cursului de schimb, PIB, investiţii.Estimatorii sunt: c1 = -0,63314537, c2 = 0,705243233, c3 = 0,000325439, c4 = -2473,985656. Parametrul c2 reprezintă înclinaţia marginală către importuri (ΔZ/ΔY), arătând cât din veniturile suplimentare realizate se cheltuieşte pentru importuri. Aşa cum se observă din rezultate, importurile sunt corelate negativ cu, cursul de schimb şi pozitiv cu PIB şi investiţiile. O depreciere a cursului de schimb determină o scădere a importurilor. Datorită faptului că c3 (înclinaţia marginală către investiţii) are o valoare foarte mică rezultă că importurile în România nu au fost influenţate de investiţii.

Valoarea calculată pentru testul Fisher este Fc = 11,74, iar pentru n1 = 3, n2 = 8 grade de libertate, şi cu pragul de semnificaţie de 5%, valoarea teoretică este F0,05; 3; 8 =4,07. Rezultă că Fc > F0,05; 3;8 , deci în urma aplicării testului F se constată că modelul redat de ecuaţia analizată este semnificativ (valid), rezultatele obţinute sunt valide.

Pentru ecuaţia fluxurilor de capital k = d1r + d2y + d3 s-a obţinut:

k = 1,6993891r + 0,433127043y -1561,314269

Ecuaţia k = d1r + d2y + d3 explică variaţia fluxului de capital pe seama ratei dobânzii şi variaţia PIB pe seama variaţiei fluxului de capital. Estimatorii sunt d1 = 1,6993891, d2 = 0,433127043, d3 = -1561,314269. Se constată că fluxul de capital este corelat pozitiv cu rata dobânzii şi cu PIB. O creştere a ratei dobânzii determină o creştere a fluxului de capital şi de asemenea o creştere a fluxului de capital determină o creştere a PIB-ului.

Valoarea calculată pentru testul Fisher este Fc = 89,17, iar pentru n1 = 2, n2 = 9 grade de libertate, şi cu pragul de semnificaţie de 5%, valoarea teoretică este F0,05; 2; 9 =4,26. Rezultă că Fc > F0,05; 2; 9 , deci în urma aplicării testului F se constată că modelul redat de ecuaţia analizată este semnificativ (valid), rezultatele obţinute sunt valide.

Pentru ecuaţia consumului c = e1d + e0 s-a obţinut:

53

c = 0,909736285d + 478,2064615

Ecuaţia c = e1d + e0 explică variaţia consumului în funcţie de venitul disponibil. Estimatorii sunt: e1 = 0,909736285, e0 = 478,2064615.

• e0 - reprezintă consumul autonom sau incompresibil, care va arăta nivelul consumului în momentul în care venitul este zero, sau consumul minim necesar subzistenţei, indiferent de venit.

• e1 - reprezintă înclinaţia marginală pentru consum (propensitatea pentru consum) care este o funcţie de venit şi mai poate fi exprimată ca 1-s, unde s reprezintă înclinaţia marginală pentru economisire (acumulare) şi are valoarea de 0,1. Înclinaţia marginală pentru consum este de 0,9, ceea ce înseamnă ca 90% din venit este destinat consumului.

Din rezultatele prezentate mai sus se constată că există o corelaţie pozitivă între consum şi venit disponibil. Creşterea venitului disponibil determină sporirea consumului.

Valoarea calculată pentru testul Fisher este Fc = 14,09, iar pentru n1 = 1, n2 = 10 grade de libertate, şi cu pragul de semnificaţie de 5%, valoarea teoretică este F0,05; 1; 10 =4,96. Rezultă că Fc > F0,05; 1; 10 , deci în urma aplicării testului F se constată că modelul redat de ecuaţia analizată este semnificativ (valid), rezultatele obţinute sunt valide.

Pentru ecuaţia taxelor t = t1y s-a obţinut:

t = 0,169171298y Ecuaţia t = t1y evidenţiază corelaţia dintre nivelul taxelor şi venituri.

Coeficientul t1 - reprezintă proporţia din venit colectată sub formă de impozite şi taxe, t1∈ (0,1). Estimatorul este: t1 =0,169171298. Din rezultatele obţinute se poate constata că există o corelaţie pozitivă între taxe şi PIB. O scădere a taxelor determină o creştere a nevoii de finanţare a statului, deci are loc o creştere a ratei dobânzii, creşte excedentul balanţei capitalurilor, rezultă o mobilitate slabă a capitalurilor (deficitul balanţei de plăţi), apoi are loc o depreciere a cursului de schimb care determină creşterea competitivităţii externe a produselor, rezultă o creştere a exporturilor care antrenează creşterea cererii de produse interne deci are loc o creştere a PIB.

Valoarea calculată pentru testul Fisher este Fc = 0,47, iar pentru n1 = 1, n2 = 10 grade de libertate, şi cu pragul de semnificaţie de 5%, valoarea teoretică este F0,05; 1; 10 =0,36. Rezultă că Fc > F0,05; 1; 10 , deci în urma aplicării testului F se constată că modelul redat de ecuaţia analizată este semnificativ (valid), rezultatele obţinute sunt valide.

Trebuie să arătăm că: α’G < αG .

Multiplicatorul politicii fiscale este:

α’G =

)11(1211

tec −−+ = 1,04,

Multiplicatorul politici bugetare (al cheltuielilor publice) este:

αG = )11(11

1te −−

= 4

54

Rezultă că α’G < αG .

Nivelul venitului depinde şi de multiplicatorul αG. Cu cât este mai mare acest multiplicator, cu atât mai mult va creşte venitul. Mărimea multiplicatorului depinde de înclinaţia marginală către consum şi de rata de impozitare. Evident, o rată de taxare mai mare va conduce la un venit disponibil redus şi de aici şi acumulări reduse.

Pentru ecuaţia datoriilor v = v1y + v2r s-a obţinut:

v = 0,525210521y + -21,67413797r

Ecuaţia v = v1y + v2r evidenţiază corelaţia dintre datoriile guvernamentale venituri şi rata dobânzii.Estimatorii sunt: v1 = 0,525210521, v2 = -21,67413797. Din rezultatele prezentate mai sus se constată că există o corelaţie negativă între rata dobânzii şi datorii, astfel dacă creşte rata dobânzii datoria guvernamentală scade.

Valoarea calculată pentru testul Fisher este Fc = 14,56, iar pentru n1 = 2, n2 = 10 grade de libertate, şi cu pragul de semnificaţie de 5%, valoarea teoretică este F0,05; 2; 10 =4,10. Rezultă că Fc > F0,05; 2; 10 , deci în urma aplicării testului F se constată că modelul redat de ecuaţia analizată este semnificativ (valid), rezultatele obţinute sunt valide. O creştere a ratei dobânzii determină o creştere a inflaţiei, astfel statul câştigă din inflaţie, rezultă o scădere a datoriilor.

Pentru ecuaţia emisiunii de obligaţiuni b = f1y + f2r + f3 s-a obţinut:

b = 0,09813673y + 3,036228535r – 735,7998288

Ecuaţia b = f1y + f2r + f3 evidenţiază corelaţia dintre emisiunea de obligaţiuni venituri şi rata dobânzii. Estimatorii sunt: f1 = 0,09813673, f2 = 3,036228535, f3 = -735,7998288. Din datele obţinute se observă că există o corelaţie pozitivă între acestea trei.

Valoarea calculată pentru testul Fisher este Fc = 0,67, iar pentru n1 = 2, n2 = 9 grade de libertate, şi cu pragul de semnificaţie de 5%, valoarea teoretică este F0,05; 2; 9 =0,5. Rezultă că Fc > F0,05; 2; 9 , deci în urma aplicării testului F se constată că modelul redat de ecuaţia analizată este semnificativ (valid), rezultatele obţinute sunt valide.

I.4.2.2. Aplicarea propriu zisă a modelului W1 = 1 – fcy + fctfty – fiy > 0, fcy = e1 – e1t1 fty = t1 fiy = a2 W1 = 1- 0,9 + 0,9*0,17 + 0,17 – 0,15 = 0,27 > 0 W2 = -fxpfpy + fmpfpy + fmy > 0, fxp = 1 fmp = 1 fpy = 1 fmy = c2 = 0,7 W2 = 1-1 + 0,70 = 0,7 > 0 W3 = -(fxe – fme) ≤ 0,

55

fxe = b1 = -3,96 fme =c1 = -0,63 W3 = -(-3,96 + 0,63) = 3,33 W4 = fvy + fvpfpy > 0, fvy = v1 = 0,52 fvp = 1 fpy = 1 W4 = 0,52 + 1 = 1,52 > 0 A = X – M + K A = 1,7r – 3,33e – 0,72y – 1750,6 Ecuaţiile sistemului general sunt: (W1 + W2 + fmifiy)dY – (fir – fmifir)dR + W3dE – dG = 0 (fky – fmifiy – W2)dY + (fkr – fmifir)dR – W3dE – dA = 0 dV = fvrdR + W4dY ΔB = ( P0 + fpydY)(G + A – T) – ΔV (0,27 + 0,7 + 1*0,14)dY + 3,33dE – dG = 0 (0,433 – 0,14 – 0,7)dY + (1,70 + 1*0,21)dR – 3,33dE – dA = 0 -21,67dR + 1,52dY – dV = 0 (1 + dY)( G + A – T) – 25042,2 =0 4.2.2.1. Aplicarea variantei 1 şi interpretarea rezultatelor

Varianta 1

Fluxurile de capital sunt influenţate doar de rata dobânzii; importurile depind de venitul total. fmi = fky = 0. Versiunea ratei de schimb fixe

dGdY

dR=0, dE=0 = 21

1WW +

= 1,03

Se constată că în condiţiile unui sistem de rate de schimb fixe o modificare de plus/minus

1% a cheltuielilor guvernamentale determină o creştere a producţiei interne de 1,03, ceea ce evidenţiază faptul că politica bugetară îşi exercită o anumită influenţă. O creştere a cheltuielilor

56

guvernamentale determină o creştere a cererii interne care va duce la o creştere a producţiei interne aşa cum s-a constatat mai sus ceea ce va duce la o creştere a ofertei de muncă, iar acest rezultat atrage după sine o scădere a şomajului conjunctural. O creştere a cheltuielilor guvernamentale determină o creştere a cererii interne care duce la creşterea producţiei interne şi a importurilor.

dRdY

dG=0, dE=0 = 21 WW

fir+

= -0,21

Dacă atunci când variaţia cheltuielilor guvernamentale şi a cursului de schimb este 0, se

modifică variaţia ratei dobânzii, şi are loc o scădere a venitului naţional cu 21%. O creştere a ratei dobânzii determină o scădere a cererii interne ceea ce va duce la o scădere a producţiei interne (venitului naţional), rezultă o scădere a ofertei de muncă şi deci o creştere a şomajului conjunctural.

dGdA dR=0, dE=0 =

212

WWW+

− = -0,72

În condiţiile în care variaţia ratei dobânzii şi variaţia cursului de schimb rămân constante,

s-a obţinut că variaţia cheltuielilor guvernamentale influenţează negativ variaţia rezervelor. O creştere a cheltuielilor guvernamentale determină o creştere a cererii interne, care atrage dupş sine o creştere a cerrerii de bani, astfel are loc o creştere a excedentului balanţei capitalurilor şi deci rezultă un deficit al balanţei de plăţi. Banca Centrală vinde din rezerve cumpărând titluri de valoare pentru a înlocui pierderile şi deci are loc o scădere a rezervelor aşa cum s-a obţinut şi din relaţia de mai sus. Acest mecanism poartă numele de sterilizarea surplusului.

dRdA dG=0, dE=0 = fkr - 21

2WWfirW

+= 1,85

În condiţiile în care variaţia cheltuielilor guvernamentale şi a cursului de schimb rămân

constante, variaţia ratei dobânzii determină o variaţie a rezervelor. Dacă rata dobânzii creşte investiţiile scad deci are loc un excedent al balanţei de plăţi, şi deci are loc o creştere a rezervelor aşa cum s-a putut constata şi din relaţia de mai sus. Versiunea ratei de schimb flexibile

dGdY

dR=0 , dA=0 = 1

1W

= 3,70

În condiţiile unui sistem de rate de schimb flexibile, considerând variaţia ratei dobânzii şi

a rezervelor constante, se constată că o variaţie a cheltuielilor guvernamentale determină o variaţie a producţiei interne. O creştere a cheltuielilor guvernamentale determină o creştere a cererii interne care va duce la o creştere a producţiei interne aşa cum s-a constatat mai sus ceea ce va duce la o creştere a ofertei de muncă, iar acest rezultat atrage după sine o scădere a şomajului conjunctural.

dRdY

dG=0 , dA=0 = 1Wfkrfir − = -7,07

Dacă atunci când variaţia cheltuielilor guvernamentale şi a rezervelor este 0, se modifică

variaţia ratei dobânzii, are loc o scădere a venitului naţional . O creştere a ratei dobânzii

57

determină o scădere a cererii interne ceea ce va duce la o scădere a producţiei interne (venitului naţional), rezultă o scădere a ofertei de muncă şi deci o creştere a şomajului conjunctural.

dGdE

dR=0 , dA=0 = 31

2WW

W− = - 0,7

În condiţiile în care variaţia ratei dobânzii şi rezervelor rămâne constantă se constată că

variaţia cheltuielilor bugetare are o influenţă negativă asupra variaţiei cursului de schimb. Dacă are loc o creştere a cheltuielilor guvernamentale rezultă o creştere a cererii interne care atrage după sine o creştere a importurilor şi deci o creştere a deficitului balanţei comerciale astfel apare un deficit al balanţei de plăţi şi rezultă o depreciere a cursului de schimb, în cazul analizat o reducere de 0,7.

dRdE

dG=0 , dA=0 = 31

2)21(WW

firWWW −+ = 1,2

În condiţiile în care variaţia cheltuielilor guvernamentale şi variaţia rezervelor rămân

constante rezultă că o variaţie a ratei dobânzii influenţează pozitiv variaţia cursului de schimb. O creştere a ratei dobânzii determină o scădere a investiţiilor care duce la un excedent al balanţei de plăţi şi astfel rezultă o apreciere a cursului de schimb, ceea ce s-a obţinut şi în urma calculului efectuat mai sus unde aprecierea cursului de schimb este de 1,2.

Comparând versiunile de rate de schimb fixe şi flexibile se poate obseva că politica fiscală este mai eficientă în cazul ratei de schimb flexibile decât în cazul celei fixe, în care mici modificări în R sau G cer modificări ale lui Y cu o anumită cantitate. De aceea expresia (4.5) este mai bună decât (4.1), şi de asemenea valoarea absolută a expresiei (4.6) este mai bună decât cea a expresiei (4.2). 4.2.2.2. Aplicarea variantei 2 şi interpretarea rezultatelor

Varianta 2

Fuxul de capital este influenţat atât de Y cât şi de R, dar importurile nu sunt afectate de compoziţia cheltuielilor. fmi = 0. Versiunea ratei de schimb fixe

dGdY

dR = 0, dE =0 = 21

1WW +

= 1,03

Se constată că în condiţiile unui sistem de rate de schimb fixe o modificare de plus/minus 1% a cheltuielilor guvernamentale determină o creştere a producţiei interne de 1,03, ceea ce evidenţiază faptul că politica bugetară îşi exercită o anumită influenţă. O creştere a cheltuielilor guvernamentale determină o creştere a cererii interne care va duce la o creştere a producţiei interne aşa cum s-a constatat mai sus ceea ce va duce la o creştere a ofertei de muncă, iar acest rezultat atrage după sine o scădere a şomajului conjunctural. O modificare a cheltuielilor guvernamentale nu are nici o influenţă asupra importurilor.

58

dRdY

dG = 0, dE =0 = 21 WW

fir+

= - 0,21

Dacă atunci când variaţia cheltuielilor guvernamentale şi a cursului de schimb este 0, se modifică variaţia ratei dobânzii, şi are loc o scădere a venitului naţional cu 21%. O creştere a ratei dobânzii determină o scădere a cererii interne ceea ce va duce la o scădere a producţiei interne (venitului naţional), rezultă o scădere a ofertei de muncă şi deci o creştere a şomajului conjunctural.

dGdA

dR = 0, dE =0 = 212

WWWfky

+−

= - 0,27

În condiţiile în care variaţia ratei dobânzii şi variaţia cursului de schimb rămân constante, s-a obţinut că variaţia cheltuielilor guvernamentale influenţează negativ variaţia rezervelor. O creştere a cheltuielilor guvernamentale determină o creştere a cererii interne, care atrage după sine o creştere a cerrerii de bani, astfel are loc o creştere a excedentului balanţei capitalurilor şi deci rezultă un deficit al balanţei de plăţi. Banca Centrală vinde din rezerve cumpărând titluri de valoare pentru a înlocui pierderile şi deci are loc o scădere a rezervelor aşa cum s-a obţinut şi din relaţia de mai sus. Acest mecanism poartă numele de sterilizarea surplusului.

dRdA dG = 0, dE =0 =

21)2(

WWfirWfkyfkr

+−

+ = 1,75

În condiţiile în care variaţia cheltuielilor guvernamentale şi a cursului de schimb rămân constante, variaţia ratei dobânzii determină o variaţie a rezervelor. Dacă rata dobânzii creşte investiţiile scad deci are loc un excedent al balanţei de plăţi, şi deci are loc o creştere a rezervelor aşa cum s-a putut constata şi din relaţia de mai sus.

În particular politica fiscală va avea un avantaj comparativ în realizarea target-ului venitului dacă şi numai dacă W2 > fky. Se constată din calculele efectuate că W2 > fky (W2 = 0,7 şi fky = 0,43). Versiunea ratei de schimb flexibile.

dGdY

dR = 0, dA = 0 = 1

1Wfky +

= 1,42

În condiţiile unui sistem de rate de schimb flexibile, considerând variaţia ratei dobânzii şi

a rezervelor constante, se constată că o variaţie a cheltuielilor guvernamentale determină o variaţie a producţiei interne. O creştere a cheltuielilor guvernamentale determină o creştere a cererii interne care va duce la o creştere a producţiei interne aşa cum s-a constatat mai sus (o creştere de 1,42) ceea ce va duce la o creştere a ofertei de muncă, iar acest rezultat atrage după sine o scădere a şomajului conjunctural.

dRdY dG = 0, dA = 0 =

1Wfkyfkrfir

+− = -2,72

Dacă atunci când variaţia cheltuielilor guvernamentale şi a rezervelor este 0, se modifică

variaţia ratei dobânzii, are loc o scădere a venitului naţional aşa cum s-a obţinut de 2,72. O

59

creştere a ratei dobânzii determină o scădere a cererii interne ceea ce va duce la o scădere a producţiei interne (venitului naţional), rezultă o scădere a ofertei de muncă şi deci o creştere a şomajului conjunctural.

dGdE

dR = 0, dA = 0 = 3)1(

2WWfky

Wfky+− = -0,11

În condiţiile în care variaţia ratei dobânzii şi rezervelor rămâne constantă se constată că

variaţia cheltuielilor bugetare are o influenţă negativă asupra variaţiei cursului de schimb. Dacă are loc o creştere a cheltuielilor guvernamentale rezultă o creştere a cererii interne care atrage după sine o creştere a importurilor şi deci o creştere a deficitului balanţei comerciale astfel apare un deficit al balanţei de plăţi şi rezultă o depreciere a cursului de schimb, în cazul analizat o reducere de 0,11 (11%).

dRdE dG = 0, dA = 0 =

3)1()21()2(

WWfkyfkrWWfirWfky

+++− = 0,73.

În condiţiile în care variaţia cheltuielilor guvernamentale şi variaţia rezervelor rămân

constante rezultă că o variaţie a ratei dobânzii influenţează pozitiv variaţia cursului de schimb. O creştere a ratei dobânzii determină o scădere a investiţiilor care duce la un excedent al balanţei de plăţi şi astfel rezultă o apreciere a cursului de schimb, ceea ce s-a obţinut şi în urma calculului efectuat mai sus unde aprecierea cursului de schimb este de 0,73.

W2 = 0,7 şi fky = 0,43, deci W2 > fky, atunci politica fiscală este mai eficientă pentru rate de schimb flexibile decât pentru cele fixe, în acest caz o mică modoficare în G va produce o modificare echivalentă în Y. 4.2.2.3. Aplicarea variantei 5 şi interpretarea rezultatelor

Varianta 5

Varianta 5 este asemenea modelului 1 cu fmi = 0, fky = 0 cu diferenţa că politica neutrală monetară este acum definită prin dV = 0 în loc de dR = 0. O comparaţie a rezultatelor variantelor 1 şi 5 va explica diferenţa dintre modele folosind diferite definiţii ale politicii neutrale. Versiunea ratelor de schimb fixe

dGdY

dV = 0, dE = 0 = )/(421

1fvrfirWWW ++

= 1,02

În condiţiile unei variaţii constante a datoriilor şi a cursului de schimb, modificarea

variaţiei cheltuielilor guvernamentale are o influenţă pozitivă asupra variaţiei venitului naţional, astfel acesta creşte cu 1,02.

Se constată că în condiţiile unui sistem de rate de schimb fixe o modificare de plus/minus 1% a cheltuielilor guvernamentale determină o creştere a producţiei interne de 1,03 (în cazul modelului 1), ceea ce evidenţiază faptul că politica bugetară îşi exercită o anumită influenţă. O creştere a cheltuielilor guvernamentale determină o creştere a cererii interne care va duce la o creştere a producţiei interne aşa cum s-a constatat mai sus ceea ce va duce la o creştere a ofertei de muncă, iar acest rezultat atrage după sine o scădere a şomajului conjunctural. O creştere a

60

cheltuielilor guvernamentale determină o creştere a cererii interne care duce la creşterea producţiei interne şi a importurilor.

Comparând varianta 1 cu varianta 5 se constată că rezultate mai bune sunt obţinute în cazul variantei 5.

dVdY

dG = 0, dE = 0 = firWWWfvr

fir4)21( ++

= 0,009

În condiţiile unei variaţii constante a cheltuielilor guvernamentale şi a cursului de schimb

se obţine că variaţia datoriilor are o influenţă pozitivă asupra variaţiei venitului naţional, acesta crescând cu 0,9%.

Dacă atunci când variaţia cheltuielilor guvernamentale şi a rezervelor este 0, se modifică variaţia ratei dobânzii, are loc o scădere a venitului naţional .O creştere a ratei dobânzii determină o scădere a cererii interne ceea ce va duce la o scădere a producţiei interne (venitului naţional), rezultă o scădere a ofertei de muncă şi deci o creştere a şomajului conjunctural.

În cazul variantei 1 venitul a scăzut cu 7,07, deci comparând rezultatele celor două modele se constată că rezultate mai bune se obţin în cazul variantei cinci .

dGdA

dV = 0, dE = 0 = firWWWfvr

fkrWfvrW4)21(

42++

−− = -0,59

În condiţiile unei variaţii constante a datoriilor şi a cursului de schimb se obţine că

variaţia cheltuielilor guvernamentale are o influenţă negativă asupra variaţiei rezervelor, aceasta scăzând cu 0,59%.

dVdA

dG = 0, dE = 0 = firWWWfvrWfvrfirfkrfirW

4)21(4)/(2

++−− +

fvrfkr = -19,97

În condiţiile unei variaţii constante a cheltuielilor guvernamentale şi a cursului de schimb

se obţine că variaţia datoriilor are o influenţă negativă asupra variaţiei rezervelor, aceasta scăzând cu 19,97. Versiunea ratelor de schimb flexibile

dGdY

dV = 0, dA = 0 = 4)(1 WfkrfirfvrW

fvr−+

= 2,47

În condiţiile unei variaţii constante a rezervelor şi datoriilor, şi în cazul unui sistem de

rate de schimb flexibile o modificare a variaţiei cheltuielilor guvernamentale determină o modificare pozitivă a variaţiei venitului naţional( producţiei interne) de 2,47.

Se constată că venitul naţional creşte mai mult în condiţiile unei variaţii constante a rezervelor şi a ratei dobânzii unde creşterea a fost de 3,70, iar în cazul unei variaţii constante a datoriilor şi a rezervelor creşterea a fost de de 2,47. Deci politica bugetară este mai eficientă în cazul primei variante în care se menţine constantă variaţia ratei dobânzii decât în cazul variantei cinci când se menţine constantă variaţia datoriilor( varianta 5).

dVdY

dG = 0, dA = 0 = 4)(1 WfkrfirfvrW

fkrfir−+

− = 0,22

61

În condiţiile unei variaţii constante a cheltuielilor guvernamentale şi a rezervelor, modificarea variaţiei datoriilor are o influenţă pozitivă asupra variaţiei venitului naţional. Valoarea obţinută în cazul acestui model este de 0,22 spre deosebire de rezultatul obţinut la modelul 1 care a fost de - 7,07 deci modificarea variaţiei ratei dobânzii a avut un efect negativ asupra evoluţiei venitului naţional .

dGdE

dV = 0, dA = 34)(13

)42(WWfkrfirWfvrW

fkrWfvrW−+

+− = - 0,44

În condiţiile unei variaţii constante a datoriilor şi a rezervelor, modificarea variaţiei

cheltuielilor guvernamentale are o influenţă negativă asupra variaţiei cursului de schimb obţinându-se o reducere de 0,44 (44%).

În condiţiile în care variaţia ratei dobânzii şi rezervelor rămâne constantă se constată că variaţia cheltuielilor bugetare are o influenţă negativă asupra variaţiei cursului de schimb aspect evidenţiat în cadrul variantei 1. Dacă are loc o creştere a cheltuielilor guvernamentale rezultă o creştere a cererii interne care atrage după sine o creştere a importurilor şi deci o creştere a deficitului balanţei comerciale astfel apare un deficit al balanţei de plăţi şi rezultă o depreciere a cursului de schimb, în cazul analizat la varianta 1, o reducere de 0,7. În concluzie se obţine un rezultat mai bun în cazul variantei 5.

dGdE

dV = 0, dA = 0 = 34)(13/))(42(

WWfkrfirWfvrWfvrfkrfirfkrWfvrW

−+−+− +

3fvrWfkr = -0,05

În condiţiile în care variaţia datoriilor şi variaţia rezervelor rămân constante se constată că variaţia cheltuielilor guvernamentale determină o modificare negativă asupra cursului de schimb, deci în cazul acestei variante s-a obţinut o scădere de 5% a cursului de schimb.

În condiţiile în care variaţia cheltuielilor guvernamentale şi variaţia rezervelor rămân constante rezultă că o variaţie a ratei dobânzii influenţează pozitiv variaţia cursului de schimb. O creştere a ratei dobânzii determină o scădere a investiţiilor care duce la un excedent al balanţei de plăţi şi astfel rezultă o apreciere a cursului de schimb, ceea ce s-a obţinut şi în urma calculului efectuat mai sus unde aprecierea cursului de schimb este de 1,2.

Comparând cele două variante rezultatele mai bune se vor obţine în cazul variantei 5 când are loc o scădere a cursului de schimb cu doar 0,5.

În cazul variantei 1 politica fiscală a fost mai eficientă în cazul sistemului de rate de schimb flexibile. În acest model, rezultatele depind de mărimea coeficienţilor. Politica fiscală va fi mai eficientă în cazul ratelor flexibile de schimb dacă (- fkr / fvr)W4 < W2. (-fkr / fvr)W4 = 0,12 ,iar W2 = 0,7 rezultă că (- fkr / fvr)W4 < W2, deci politica fiscală în cadrul acestei variante este mai eficientă în cazul ratelor flexibile de schimb decât în cazul sistemului de rate fixe de schimb. I.4.3. Simularea de politici fiscale

I.4.3.1. Modificarea ratei de impozitare Se proiectează o politică macroeconomică fiscală în vederea determinării volumului

taxelor colectate prin care s-a redus rata de taxare de la 25% în 2004 la 16% în 2005 considerându-se taxele autonome constante.

PIB2004 = 2387914,3 mld lei

62

PIB2005es = 2512085,9 mld lei T = tY Pentru anul 2004

25,0T = 2387914,3 rezultă că T2004 = 596978,57 mld lei.

Pentru anul 2005

16,0T = 1232357,7 rezultă că T2005 = 197177,23 mld lei.

Rezultă că nivelul taxelor a scăzut în 2005 faţă de 2004 cu 399801,3 mld lei, iar pentru

anul 2005 Ministerul Finanţelor Publice a prognozat un nivel al taxelor de 27,9% din PIB deci de aproximativ 343827,8 mld lei, prognoza ministerului fiind făcută în prima decadă a anului 2004. Se constată că a avut loc o scădere a nivelului taxelor colectate.

I.4.3.2. Modificarea înclinaţiei marginale către consum

Dacă presupunem că are loc o scădere a înclinaţiei marginale pentru comsum de la 0,9 la 0,7 rezultă că: W1 = 1 – fcd + fctfty – fiy = 0,44

În condiţiile în care fluxurile de capital sunt influenţate doar de rata dobânzii; importurile depind de venitul total. fmi = fky = 0 şi în cazul versiunii ratei de schimb fixe obţinem: Pentru cazul în care propensitatea pentru consum este de 0,9 o modificare a cheltuielilor guvernamentale determină o creştere a producţiei interne de 1,03.

dGdY

dR=0, dE=0 = 21

1WW +

= 1,03

În cazul în care propensitatea pentru consum scade la 0,7 o modificare a cheltuielilor

guvernamentale determină o modificare a producţiei interne de 0,8.

dGdY

dR=0, dE=0 = 21

1WW +

= 0,8

Se constată că o reducere a propensităţii pentru consum determină o modificare mai

redusă de cât în cazul când propensitatea avea o valoare mai mare. În condiţiile în care fluxurile de capital sunt influenţate doar de rata dobânzii; importurile

depind de venitul total. fmi = fky = 0, dar în cazul versiunii ratei de schimb flexibile obţinem: Pentru cazul în care propensitatea pentru consum este de 0,9 o modificare a cheltuielilor guvernamentale determină o creştere a producţiei interne de 3,7.

63

dGdY

dR=0 , dA=0 = 1

1W

= 3,70

În cazul în care propensitatea pentru consum scade la 0,7 o modificare a cheltuielilor

guvernamentale determină o modificare a producţiei interne de 2,27.

dGdY

dR=0 , dA=0 = 1

1W

= 2,27

I.4.3.3. Modificarea înclinaţiei marginale către investiţii

Dacă presupunem că are loc o creştere a înclinaţiei marginale către investiţii de la 0,15 la 0,2 rezultă că: W1 = 1 – fcd + fctfty – fiy = 0,22

În condiţiile în care fluxurile de capital sunt influenţate doar de rata dobânzii; importurile depind de venitul total. fmi = fky = 0 şi în cazul versiunii ratei de schimb fixe obţinem: Pentru cazul în care înclinaţia marginală pentru investiţii este de 0,15 o modificare a cheltuielilor guvernamentale determină o creştere a producţiei interne de 1,03.

dGdY

dR=0, dE=0 = 21

1WW +

= 1,03

În cazul în care înclinaţia marginală către investiţii creşte la 0,2 o modificare a

cheltuielilor guvernamentale determină o modificare a producţiei interne de 1,08.

dGdY

dR=0, dE=0 = 21

1WW +

= 1,08

Se constată că o creştere a înclinaţiei marginale către investiţii face ca variaţia venitului

naţional pe seama variaţiei cheltuielilor guvernamentale să fie mai mare.

În condiţiile în care fluxurile de capital sunt influenţate doar de rata dobânzii; importurile depind de venitul total. fmi = fky = 0, dar în cazul versiunii ratei de schimb flexibile obţinem: Pentru cazul în care înclinaţia marginală pentru investiţii este de 0,15 o modificare a cheltuielilor guvernamentale determină o creştere a producţiei interne de 3,7.

dGdY

dR=0 , dA=0 = 1

1W

= 3,70

În cazul în care înclinaţia marginală către investiţii creşte la 0,2 o modificare a

cheltuielilor guvernamentale determină o modificare a producţiei interne de 4,5.

dGdY

dR=0 , dA=0 = 1

1W

= 4,5

Se constată că o creştere a înclinaţiei marginale către investiţii face ca variaţia venitului naţional pe seama variaţiei cheltuielilor guvernamentale să fie mai mare.

64

I.4.4. Modelul unei economii deschise mici cu agent economic reprezentativ: aplicatie pentru Romania Modelul considerat apartine lui Obstfeld M.si Rogoff K.. Este un model cu agent economic reprezentativ pentru o economie deschisa mica (rata de schimb internationala este o variabila exogena), cu orizont finit. In prima parte a aplicatiei a fost identificata functia de productie macroeconomica. Functia de productie este de tip neoclasic, cu factori substituibili, monofactoriala (se considera un singur factor de productie: capitalul tehnic) cu progres tehnic. A doua parte a aplicatiei consta in constructia problemelor de optim ale agentilor economici ( problema consumatorului si problema producatorului cu parametrii estimati sau introdusi exogen) si rezolvarea lor. Ultima parte a aplicatiei consta in calcularea agregatelor macroeconomice cu datele rezultate din model.

I.4.4.1. Prezentarea modelului

Modelul presupune competitia perfecta si orizont de timp finit. Functia de utilitate intertemporala consta in insumarea utilitatilor actualizate pe un interval de (T+1) perioade:

( ),∑+

=

−=tT

tss

tSt cuU β (1)

unde β este factorul de actualizare iar T este orizontul de timp, tC este valoarea consumului privat. Functia de productie macroeconomica cu factori substituibili: ( ) ( ) .0'',0',00, <>== FFFKFAY ttt (2) unde tt AK , sunt respectiv stocul de capital si parametrul de productivitate variabil in timp,

0K este dat. In conformitate cu proprietatile formulate mai sus, productia satisface proprietatea veniturilor descrescatoare la scala de fabricatie, respectiv. Consideram functia de productivitatede tip exponential, cu g fiind rata de crestere a productivitatii:

0)1( AgA tt +=

Notam: Bt - activele nete din strainatate in perioada t; r – rata de interes internationala (constanta in timp si exogena). Ecuatia contului curent va fi:

,1 tttttttt IGCrBYBBCA −−−+=−= + (3) unde tt GI , sunt, respectiv, investitia privata bruta si consumul guvernamental (pentru cheltuielile administratiilor si investitii), iar ecuatia investitiei private nete este:

.1 ttt KKI −= + (4) EcuatiA (3) o ecuatie cu diferente finite de ordinul intai, neomogena:

0:

)1(

1

1

=

−−−++=

++

+

Tt

tttttt

Blitatetransversadeconditia

IGCYBrB

Rezolvand ecuatia cu diferente de mai sus, obtinem restrictia bugetara intertemporala:

( ) ( ) ( ) .)1

1()1

1()1

1(1 1++−

+

=

−+

= +++

+=−

+++ ∑∑ Tt

Tss

tstT

tsss

tstT

tst B

rIC

rGY

rBr (5)

65

Conditia de transversalitate 01 =++TtB , are semnificatia urmatoare: la sfarsitul perioadei T tara nu trebuie sa ramana cu datorii. Rezulta ca: 01 <++TtB si 01 >++TtB nu sunt optimale. Problema consumatorului reprezentativ: Consumatorul va maximiza utilitatea sub restrictia bugetara intertemporala:

Max ( ),∑+

=

−=tT

tss

tSt cuU β (5.1)

Sub restrictia:

( ) ( ) ( ) .)1

1()1

1()1

1(1 1++−

+

=

−+

= +++

+=−

+++ ∑∑ Tt

Tss

tstT

tsss

tstT

tst B

rIC

rGY

rBr (5.2)

Problema (5.1), (5.2) este o problema de optim cu restrictii, careia i se poate aplica metoda multiplicatorilor Lagrange, sau se poate substitui (5.2) in (5.1) si rezolva problema ca o problema de maximizare libera. Conditiile de optim obtinute vor fi: ( ) ( ) ( )1'1' ++= SS CurCu β (6)

( ) ⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛+

= −+ βr

CuuC S

S 1)('

' 11 , s=t, (t+1), (t+2), ...

( )SS

tsTt

tstSS

Tt

ts

ts

GYr

BrICr

−⎟⎠⎞

⎜⎝⎛+

++=+⎟⎠⎞

⎜⎝⎛+

−+

=

+

=

−

∑∑ 11)1()(

11 (7)

unde (6) este ecuatia Euler, iar ecuatia (7) este restrictia bugetara. Ecuatia (6) este o ecuatie cu diferente finite de ordinul unu, solutia

)( tS CC depinde de valoarea initiala tC si de parametrii. Problema de optimizare a firmei repreentative: Firma isi maximizeaza profitul brut:

( )sss rKKFA −)(max (7.1) Conditia de ordin unu de maximizare a profitului este: ( ) ,' rKFA ss = (7.2) Ecuatia (7.2) este bine cunoscuta din microeconomie: productivitatea marginala a capitalului este egala cu rata de interes (costul marginal al capitalului). Din (7.2), se poate calcula valoarea capitalului in momentul s:

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛+

=⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛= −−

0

11

)1(''

AgrF

ArFK s

SS (7.2’)

Valoarea SK poate fi introdusa in functia de productie (2) si in functia investitiilor (4) pentru a calcula valorile corespunzatoare ale productiei si investitiilor in anul s.

( )( )01

0 1/')1( AgrFAgY ssS ++= − (2.1)

( )( )( ) ( )( )01

0011

0 1/'1/' AgrFAAgrFAI ssS +−+= −+− (4.1)

Pentru r+

=1

1β , functia de consum va avea expresia:

66

( ) ( )⎥⎥⎦

⎤

⎢⎢⎣

⎡−−⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛+

++⎟⎠⎞

⎜⎝⎛+⎥

⎦

⎤⎢⎣

⎡+−

= ∑+

=

−

+−

Tt

tssss

ts

tTt IGYr

Brr

rr

C1

111)1(1

1)1( (7.2.1)

Pentru ∞→T , functia de consum are expresia:

( ) ( )⎥⎥⎦

⎤

⎢⎢⎣

⎡−−⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛+

+++

= ∑∞

=

−

sssts

ts

tt IGYr

Brr

rC1

111

(7.3)

Functia de consum descrisa in (7.3) specifica faptul ca sectorul privat consuma valoarea de anuitate a averii sale reale mai putin cheltuielile guvernamentale si investitiile. Valoarea de anuitatea averii este suma ce poate fi consumata de-a lungul vietii, lasand averea constanta. Notam tW termenul din paranteza dreapta a membrului drept al relatiei (7.3). Putem scrie ecuatia consumului ca:

⎟⎠⎞

⎜⎝⎛+

=⎟⎠⎞

⎜⎝⎛+

=r

rWW

rrC t

tt 11 (7.3’)

A doua egalitate arata ca consumul este profitul actualizat, rezultand deci ca averea ramane constanta. Putem acum calcula contul current:

,1 ssssssss IGCrBYBBCA −−−+=−= + s = t,t+1,t+2,...(8) Reordonand termenii ecuatiei anterioare (8), obtinem:

1)1( ++−++=+ SSSSSS BYIGCBr , s = t ,(t+1),(t+2),(t+3),…,(t+T) (7.6) unde sG este variabila de comanda (exogena) si reprezinta politica fiscala a guvernului. Inlocuind (2.1) si (4.1) in (7.6) putem rezolva ecuatia cu diferente, obtinand o solutie care depinde de tB cu tC dat (conditie Cauchy) , cu SS YI , calculate anterior si SG dat exogen:

( ( )( )( ) ( )( ) )( )( )0

10

01

0011

0

1

1/')1(

1/'1/')()1(

)1(

AgrFAg

AgrFAAgrFAGCCBr

YIGCBrB

ss

ssStSS

SSSSSS

+++

++−+−−−+=

=+−−−+=

−

−+−

+

(7.6.1)

Ecuatia (7.6.1) si conditia Euler (6), constituie un sistem de ecuatii cu diferente finite de ordinul intai cu coefficienti constanti cu conditii Cauchy mixte: conditie initiala pentru variabila consum privat tC si conditie finala pentru activele corporale 1++TtB . Sistemul format din ecuatiile (7.6.1) si (6) este o problema dinamica bilocala, care se poate rezolva prin determinarea iterativa a valorii initiale a activelor nete cu strainatatea 0B . Definim balanta commerciala a economiei:

( )( ) ( )( )( ) ( )( )( ))(

1/'1/'1/')1(

0

01

0011

001

0

CCGAgrFAAgrFAAgrFAgGICYTB

SS

sssssssss

−−−+−+−++=−−−≡ −+−−

(9) Balanta comerciala este cantitatea neta a outputului (in cazul nostru PIB) transferat de economie in strainatate in fiecare perioada. In cazul in care raportul datorie(deficit)/output, ss YB / , este constant, outputul si deficitul cresc cu aceeasi rata, ceea ce semnifica:

ss YY )1(1 γ+=+

ss BB )1(1 γ+=+ . In acest caz:

( )s

s

s

s

YBgr

YTB −−

= (10)

67

care reprezinta sarcina datoriei in total PIB. Modelul economiei deschise mici este similar modelului cu un singur consummator si o singura firma si deciziile corespunzatoare consum-investitii.

I.4.4.2. Rezolvarea modeluluipentru functia de utilitate logaritmic si functia de productie Cobb-Douglas Consideram o functie de utilitate logaritmica, iar momentul de timp curent t=0.

∑=

=T

ss

ss CCU

0log)( β ,s=0,1,2,3,…,T (1’)

unde sC este consumul anului s = (t+1), (t+2),…iar 0>β este factorul de actualizare, dat ca parametru exogen, respectiv indicele de actualizare asteptat al populatiei. Relativ la functia de utilitate alesa, mentionam ca respecta proprietatile generale impuse functiilor de utilitate, respectiv este concava in fiecare sC , respectiv

,...2,1,0,0,0 2''' =<

−=>= s

CU

CU

s

s

ss

s

sββ .

Consideram o functie de productie Cobb-Douglas monofactoriala: α

sss KAY = ,s=1,2,3,4,5. (2’) unde: ss AgA )1(1 +=+ este ecuatia dinamica a productivitatii factorilor, cu solutia:

0)1( AgA ss += , 0A parametru, iar g este rata productivitatii factorilor.

Functia de productie este, deci: .)1( 0

αs

ss KAgY +=

Pentru , functia de productie isi respecta proprietatile: 0)0(,0)1()1(,0)1( 2

0''1

0' =<−+=>+= −−

sss

sss

s YKAgYKAgY αα ααα Consideram 0K dat (valoarea imobilizarilor corporale in 2004), iar ,sG s = 0,1,2,3…,5 variabile de decizie politica. Consideram ca rata anuntata a cheltuielilor guvernamentale este constanta pe toata perioda de studiu, respectiv sG va fi dat de functia:

0)1( GG ss δ+= , cu δ fiind rata de crestere a cheltuielilor guvernamentale, considerate in

modelul nostru indicatorul consumul final al administratiilor. In acest caz, problema de maximizare a consumatorului va fi:

( ) ( )⎪⎪⎩

⎪⎪⎨

⎧

+⎟⎠⎞

⎜⎝⎛+

++=+⎟⎠⎞

⎜⎝⎛+ ∑∑

∑

==

=

ss

sT

sSs

ST

s

T

ss

s

IC

GYr

BrICr

C

00

0

0,

11)1(

11

logmax β (3’)

Conditia de optim de ordin unu:

- Ecuatia Euler: ( ) ( ) ( )1'1' ++= SS CurCu β

revine la:

1

)1(1

+

+=ss C

rC

β ,

de unde putem deduce:

68

β)1(1 rCC ss +=+ , s=1,2 (4’) Problema (4’) este o ecuatie cu diferente finite de ordin unu cu coeficienti constanti, omogenea. Observam ca in cazul functiei de utilitate logaritmica evolutia consumului este independenta (nu este legata de alte variabile ale modelului), se poate calcula solutia:

0)1( CrC ssS β+=

- Rescriem restrictia bugetara tinand seama de ecuatia Euler si de ipoteza asupra cheltuielilor guvernamentale :

( ) ( )00

000

)1(1

1)1()1(1

1 GYr

BrICrr

ss

sT

sS

ssST

s

δβ ++⎟⎠⎞

⎜⎝⎛+

++=++⎟⎠⎞

⎜⎝⎛+ ∑∑

==

(4.1’) Consideram acum problema de maximizare a firmei:

( )sss rKKA −αmax Conditia de optim de ordin unu, va fi:

( ) ⇒= rKFA ss ' rKA ss =−1αα ⇒( )

11

0

11

1

−−

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

+=⎟⎟

⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛=

αα

αα Agr

ArK s

ss ,s=1,2,… (5’)

In (5’) observam ca evolutia bunurilor capital depend de parametrii: 0,,, Argα si de timp. Din functia de productie putem calcula valoarea productiei:

( ) ⎟⎟⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜⎜⎜

⎝

⎛

+⎢⎣

⎡=

−−

−

0111

1

1 Ag

rYs

s

αα

αα

α, s = 1,2, 3, 4, 5.

(6’) Venitul (PIB-ul) depinde de timp si de parametrii. Pentru s=0 avem:

α000 KAY = . (7’)

parametrii α,,0 gA , sunt estimati pe baza datelor statistice, 0K dat. Utilizand (5’), putem calcula, valoarea investitiilor nete:

sss KKI −= +1 , s = 0,1,2,3,4,5. (8’) Putem acum calcula din (7.6) 0B iterativ, cunoscand 06 =B din conditia de transversalitate:

( )( ) ( ) ( )

1

01

111

0

11

0100

111)1(1)1( +

−

−−−

+ +⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜

⎝

⎛

++

⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜

⎝

⎛

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

+−⎟

⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

+++++=+ ssss

ssss B

Ag

rAg

rAg

rGCrBrα

αα

αα

δβ

(10’) Din (10’) resulta 0B , in functie de 0C , considerat. Putem acum calcula pentru fiecare moment de timp 5,4,3,2,1,0=s , valoarea contului curent :

( )( )

( )( ) ( ) ssssss

s

ssssss

rBGAg

rAg

rCrAg

r

IGCrBYCA

−−⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜

⎝

⎛

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

+−⎟

⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

+−+−

⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜

⎝

⎛

+=

=−−−+=

−−

+−

− 11

0

11

010

01

1

111

1

αα

α

αα

β

(27”’) si soldul balantei comerciale:

69

( )( )

( )( ) ( ) 0

11

0

11

010

01

1)1(

111

1G

Agr

AgrCr

Ag

rTB sss

ssst δβ

αα

α

αα

+−⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜

⎝

⎛

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

+−⎟

⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

+−+−

⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜

⎝

⎛

+≡

−−

+−

−

(9’)

sarcina datoriei in total PIB va fi:

( )

( )( )

( )( ) ( ) ⎥⎥⎥

⎦

⎤

⎢⎢⎢

⎣

⎡

+−⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜

⎝

⎛

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

+−⎟

⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

+−+−

⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜

⎝

⎛

+

+

=

−−

+−

−

−

−

0

11

0

11

010

01

1

01

1

)1(11

11

1

1/

GAg

rAg

rCrAg

rx

x

Ag

rYTB

sss

sss

s

ss

δβαα

α

αα

α

αα

(9.1’)

I.4.4.3. Aplicarea modelului pe date statistice

Am considerat seriile de indici pentru imobilizarile corporale si PIB, pe intervalul 1991-2003, cu baza 1990. Anul PIBI KI PIBIln KIln 1991

87.1 103.8 4.467 4.642

1992 79.4 106.7 4.462 4.670 1993 80.6 115.1 4.461 4.746 1994 83.8 125.9 4.460 4.835 1995 89.8 143.6 4.497 4.967 1996 93.4 150.3 4.537 5.013 1997 87.7 153.7 4.474 5.035 1998 83.5 205.0 4.425 5.323 1999 98.8 258.0 4.594 5.553 2000 101.0 364.6 4.615 5.899 2001 106.8 457.3 4.671 6.125 2002 112.2 502.1 4.720 6.219 2003 118.0 685.81 4.771 6.531 Sursa: Anuarul Statistic al Romaniei, 2005. Functia de productie:

αs

ss KAgY 0)1( +=

in vatriabile logaritmice: tt KgtAY ln)1ln(lnln 0 α+++=

Prin utilizarea programului STATISTICA, obtinem urmatoarii parametrii estimati:

.0176,0;1073142

;0659,0

0

===

gAα

functie estimata va fi:

70

0659,0)0176,01(1073142 tt

t KY += (1) . Putem considera ca estimatorii obtinuti sunt corecti, coeficientul de determinatie multipla R=0,89772, este satisfacator, testul Student (t) pentru un nivel de semnificatie de 5% si 11 grade de libertate 701,105,0 =t , valoarea calcolata a lui t = 9,132, deci se respinge ipoteza ca K (capitalul) nu influenteaza Y (in cazul nostru PIB), ceea ce este evident si din coeficientul de determinatie R. S-a estimat o rata a progresului tehnic este %76,1=g , ceea ce releva un proces slab de retehnologizare. Tinand seama de faptul rata de crestere a imobilizarilor corporale pe perioda 1990-2003 este foarte mare: 585,81%, se releva in Romania un proces investitional preponderent extensiv, explicabil in conditile in care structura pe ramuri a investitiilor s-a modificat foarte mult in ultimii ani, iar investitile puse in functiune produc la randamentul maxim dupa o perioda de timp . Elasticitatea PIB in raport cu bunurile capital este 0659,0=α , reflecta ca la o crestere de 1% a imobilizarilor corporale, PIB creste cu 0,0659%. Intrucat 10659,0 <=α , functia de productie respecta proprietatea de venturi descrescatoare la scala de fabricatie, ceea ce semnifica faptul ca productia nationala este in faza eficienta, multimea de productie este convexa, solutia data de problema de maximizare a profitului este optim unic. Consideram o functie de utilitate logaritmica si o rata medie de interes internationala de 3,5% (a fost considerata rata medie a dobanzii la euo). Consideram factorul de actualizare asteptat al consumatorilor 055,1=β unde 0,055 am considerat rata asteptata a inflatiei. Pe baza modelului s-a facut o predictie a agregatelor economice pe o perioda de 5 ani, T=5.

∑=

=5

0log055,1)(

ss

ss CCU ,s=0,1,2,3,…,5 (2)

Putem acum formula problema consumatorului:

( ) ( )⎪⎪⎩

⎪⎪⎨

⎧

−⎟⎠

⎞⎜⎝

⎛+=+⎟

⎠

⎞⎜⎝

⎛

=

∑∑

∑

==

=

ss

s

sSs

S

s

ss

ssIC

GYBIC

CCU

5

00

5

0

5

0,

035,11)035,1(

035,11

log055,1)(max

Consideram o rata de crestere constanta a cheltuielilor guvernamentale: 1,0=δ si o valoare a cheltuielilor guvernamentale in anul de baza: 00241.619,300 =G considerata indicatorul consumul final al administratiilor in anul 2004. Ecuatia cheltuielilor guvernamentale va fi:

3,241619)1,1()1( 0tt

t GG =+= δ Tinand seama de ecuatia de evolutie a cheltuielilor guvernamentale obtinem problema de optim:

( ) ( )⎪⎪⎩

⎪⎪⎨

⎧

−⎟⎠

⎞⎜⎝

⎛+=+⎟

⎠

⎞⎜⎝

⎛

=

∑∑

∑

==

=

3,2416191,1035,11)035,1(

035,11

log055,1)(max

5

00

5

0

5

0,

ss

s

sSs

S

s

ss

ssIC

YBIC

CCU

Conditia de optim de ordin unu: - Ecuatia Euler:

1

)1(1

+

+=ss C

rC

β ,

71

de unde putem deduce: β)1(1 rCC ss +=+ , s=1,2,...,5 (4’)

cu solutia: 0)1( CrC ss

s β+= respectiv:

0)055,1()035,1( CC ssS =

Pentru o valoare a consumului privat in 2004 de 1895384,4 mld. ROL, obtinem urmatorul vector optimal de consum: t 1895384,4)055,1()035,1( ss

tC = mld. ROL

3,241619)1,1()1( 0tt

t GG =+= δmld. ROL

0 1895384,4 241.619,3000 1 1931965,3 265.781,2300 2 1969304,3 292.359,3530 3 2007401,6 321.595,2883 4 2046256,9 353.754,8171 5 2085680,9 389.130,2988 Tabelul 1.a: Evolutia consumului si a cheltuielilor guvernamentale pe perioda 2005-2010, 1,0=δ Din tabelul 1 putem vedea o crestere lenta a consumului real, in urmatorii 5 ani. Simularea a fost facuta cu o rata de crescere a cheltuielilor guvernamentale de 10%. t 3,24161912,1 t

tG = 0)04,1()035,1( CC ttt =

0 3,241619 1895384,4 1 270613,28 1901253,5 2 303086,87 1935612,5 3 339457,29 1990012,6 4 380192,16 2001006,2 5 425815,21 2010813,9 Tabelul 1.b: Evolutia cheltuielilor guvernamentale la o rata de crestere de =δ 12%, si evolutia consumului 04,1=β , 035,0=r Din tabelul 1.b se poate observa ca o crescere cu 2% a cheltuielilor guvernamentale vor avea un efect important aspra volumului cheltuielilor guvernamentale, in timp ce, o reducere a asteptarilor inflazioniste ale populatiei ne vor conduce la valori optimale ale consumului real, asa cum era de asteptat, mai mici, decat in cazul unei inflatiei asteptate de 5,5%. Consideram acum problema de maximizare a firmei. Cu parametrii estimati, aceasta va fi:

[ ]stt KK 035,0)0176,1(1073142max 0659,0 −

Conditia de optim de ordin unu, va fi: ( ) ⇒= rKFA ss ' rKA ss =−1αα ⇒

( ))406,5627563()0716,1(

10705,1

11

0

11

Ss

ss Ag

rArK =⎟

⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

+=⎟⎟

⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛=

−− αα

αα (5’)

Valoarea imobilizarilor corporale in 2004 au fost: leimldK .55262222004 =

Prin verificarea modelului pe datele pe trecut, pentru s = 0, considerat anul 2005, rezultatele se apropie de datele reale.

72

Cu ajutorul functiei de productie, putem calcula valoarea productiei pentru fiecare an s = 0,1,2,...,5.

( )S

ss

s AgrgAY 070549,1

1

00 )0176,1(7993,2988837

1)1( =⎟

⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

++=

−αα

α (6’)

pentru s=0 avem, considerand valoarea imobilizarilor corporale din 2004, ROLmldK 55262222004 = :

ROLmldKAY 448,2988797)5526222(1073142 0659,0101 === −−α .

(7’), adica o valoare mai mare, dar apropiata de valoarea acestui indicator in 2004. In (7’), valoarea PIB pentru anul de baza este mai mare decat valoarea reala care a fost de 2463716,5 mld. ROL. Utilizand (5’), putem calcula:

sss KKI −= +1 , s = 0,1,2,3,4,5. (8’)

0K dat. Valoriale calculate pentru indicatorii economici sunt: t tK mld. ROL ttt KKI −= +1 mld.

ROL tY mld. ROL tt KY /

0 5627563.4062 101341,4062 2988837.7993 0,532 1 5733659.8591 106096.4528 3045233.2058 0,547 2 5841759.7245 108099.8654 3102599.0634 0,595 3 5951896.2052 110136.4806 3161093.2840 0,601 4 6064104.7547 112208.5495 3220690.3134 0,647 5 6178437.6531 114332.8984 3281410.9432 0,689 Tabelul 2: Evolutia imobilizarilor corporale, investitiei nete si a venitului pe perioda 2005-2010. Din tabelul de mai sus se poate vedea ca ne asteptam la o crescere cu aproximativ 9,1% a imobilizarilor corporale pe perioda patru ani dupa aderare si o crescere cu aproximativ 6,8% a PIB-ului, cu o rata anuala de 1,16% pe an. In tram clar, intr-o operioada de relansare economica. Sursa cresterii va fi insa preponderent estensiva, respectiv acumularile de capital, nhu progresul tehnic, care, in modelul nostru are o rata destul de mica si care, datorita formei functiei are ca sursa unica, capitalul.. Desigur, nu putem spune nimic despre ocupare, despre productivitatea muncii, despre contributia factorului muncii la cresterea economica. Datorita rate reduse a progresului tehnic, productivitatea medie a capitalului ramane aproximativ constanta. Din ecuatia contului curent (8), tinand seama de conditia de transversalitate, putem calcula iterativ valoarea contului curent pana la momentul t=0.

1)1( ++−++=+ tttttt BYIGCBr Conditia de transversalitate:

.06 =B Utilizand datele din tabelle 1 si 2, obtinem o valoare a activelor nete cu strainatatea in anul de baza RONmldB 360,2232950 −= .

( )( ) ( ) ( )

1

01

111

0

11

010

1111)1( +

−

−−−

+ +⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜

⎝

⎛

+−

⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜

⎝

⎛

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

+−⎟

⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

++++=+ sssss

sss B

Ag

rAg

rAg

rGCrBrα

αα

αα

β

(10’) Din (10’) si (9’) resulta 0B si 0C .

73

Putem acum calcula:

( )( )

( )( ) ( ) ssssss

s

ssssss

rBGAg

rAg

rCrAg

r

IGCrBYCA

−−⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜

⎝

⎛

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

+−⎟

⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

+−+−

⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜

⎝

⎛

+=

=−−−+=

−−

+−

− 11

0

11

010

01

1

111

1

αα

α

αα

β

(27”’) si balanta comerciala:

( )( )

( )( ) ( ) sssss

st GAg

rAg

rCrAg

rTB −⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜

⎝

⎛

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

+−⎟

⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

+−+−

⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜

⎝

⎛

+≡

−−

+−

− 11

0

11

010

01

1

111

1

αα

α

αα

β (9’)

sarcina datoriei in total PIB va fi:

( )

( )( )

( )( ) ( ) ⎥⎥⎥

⎦

⎤

⎢⎢⎢

⎣

⎡

−⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜

⎝

⎛

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

+−⎟

⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

+−+−

⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜

⎝

⎛

+

+

=−−

+−

−

−

−

sssss

s

s

ss GAg

rAg

rCrAg

r

Ag

rYTB

11

0

11

010

01

1

01

1 111

1

1

1/αα

α

αα

α

αα β

Utilizand datele din tabelle 1 si 2, obtinem o valoare a activelor nete in anul de baza RONmldB 360,1937960 −= .

t tB ttt BBCA −= +1 tTB tt YTB / 0 -193796,360 -28498,64 -23472,3853 -0,0786 1 -124241,132 -69555,228 -21567,6711 -0,0708 2 -107231,113 -17010 ,019 -19855,3716 -0,0479 3 - 97167,123 -10064,990 -14865,2347 -0,0179 4 - 90235,323 - 6931,8 - 9750,1820 -0,0051 5 - 85344,231 - 4891,092 - 4238,7046 -0,0032 Tabelul 3: Evolutia activelor nete din relatiile cu strainatatea, a contului curent, a soldului balantei comerciale si a sarcinii datoriei externe pe perioda 2005-2010 , 1,0=δ t tB ttt BBCA −= +1 tTB tt YTB / 0 -193796,360 - 29499,345 -23472,3853 -0,0786 1 -119241,729 - 74555,980 -16327,987 -0,00533 2 - 96103,357 - 23138,987 - 8497,789 -0,0028 3 - 79975,234 - 16128,436 4321,654 0,0014 4 - 63458,325 - 15517,345 18321,346 0,0061 5 - 49271,389 - 14187,347 32478,124 0,011 Tabelul 4: Evolutia activelor nete din relatiile cu strainatatea, a contului curent, a soldului balantei comerciale si a sarcinii datoriei externe pe perioda 2005-2010 , 12,0=δ Valoarea =−1B -223295,0 mld. ROL, reprezinta valoarea exportului net in 2004. Observam ca valoarea activelor nete cu strainatatea se pastreaza constant negative in urmatorii ani, contul current avand valori negative, ceea ce releva un deficit al contului curent in scadere, pana la sfarsitul perioadei. Sarcina datoriei externe in PIB descreste progresiv pana la sfarsitul perioadei, ceea ce inseamna ca ne asteptam ca dupa 2010 economia sa tinda catre o

74

echilibrare a balantei de plati, in conformitate cu cernitele impuse de UE si o scadere a proportiei datoriei in PIB. Din tabelul 4 se observa o sensitivitate surprinzatoare a traiectoriei modelului la cresterea cheltuielilor guvernamentale. Desi rata de 12,0=δ a cheltuielilor guvernamentale (consumul final al administratiilor care cuprinde cheltielile de investitii si consumul administratiilor) este mare, aceasta ne conduce la excedente ale balantei commerciale si la o sarcina a datoriei, desi mica, positiva. Desi nu sunt indicate excedente ale balantei commerciale sau de plati, daca excedentele sunt mici, ca in aceasta simulare, nu au un efect negativ aspra consumului de resurse economice. Din simularile anteriore, consideram ca este indicata o rata de crescere maxima a cheltuielilor guvernamentale pe urmatorii 4 ani 1,0=δ .

I.4.4.4. Concluzii: Modelul unei economii deschise mici cu agent reprezentativ, prezinta o serie de simplificari, cu mar fi: 1. functia de productie monofactoriala, ceea ce inseamna ca practic, piata muncii nu este considerata;

1. nu ester considerata piata financiara; 2. nu sunt considerate sursele averii populatiei; 3. nu sunt considerate costurile de ajustare in cazul investitiilor; 4. datorita faptului ca sistemul productiei nu este legat de sistemul consumului prin

venturi din munca si prin participari la profit prin dividenda, ecuatia de evolutie a consumului este independenta de evolutia altor agregate ce rezulta din model;

5. datorita formei functiei de utilitate alesa (convenabila pentru estimare, intrucat parametrii unei functii de utilitate sunt greu de estimat, functia de utilitate fiind nemasurabila), pe de o parte, cat si modelului simplificarilor modelului, functia de consum va depinde exclusiv de rata de interes internationala si de asteptarile privind inflatia, nu este posibil de a creste valoarea consumului prin cresterea castigurilor prin participarea la profiturilor firmei sau prin cresterea salariilor.

Simplificarile modelului, in primul rand a functiei de productie monofactoriale, conduce la rezultate care, desi se incadreaza perfect in coordonatele economice ale tarii nostre in aceasta perioda (vizibil prin verificarea modelului pe datele pe trecut), nu ofera o gama suficient de nuantata a instrumentelor macroeconomice necesare conducerii economia tarii nostre intr-o perioda atat de importanta cu este perioda de inceput a aderarii. Propunem extinderea analizei cu acest model dezvoltat cu elementele care lipsesc acestuia enumerate mai sus. Simplificarile modelului au usurat aplicarea acestuia pe datele statistice si ne-au condus la o imagine de ansamblu a traiectoriei de crescere economica a economiei Romaniei pe urmatorii ani. Pe baza acestui model se poate concluziona ca structura economica actuala a Romaniei favorizeaza lansarea unui proces de crestere. Depinde numai de instrumentele de comanda macroeconomica, de parghiile ce se vor folosi pentru a accelera aceasta restere. Prin extinderea modelului vom putea sa indicam parghiile cele mai eficiente parghii pe care guvernul le poate folosi pentru o crescere economica mai accentuata.

75

I.4.5. Modelul Solow- Swan şi utilizarea acestuia pentru economia românească

I.4.5.1. Introducere

Problema găsirii unei modalităţi de menţinere la nivel înalt a unui ritm de creştere economică, precum şi a descoperirii factorilor care contribuie la această creştere, a constituit de-a lungul timpului o preocupare continuă pentru reprezentanţii mediului politic şi economic din orice ţară.

În sprijinul acestor eforturi, în 1956, Solow şi Swan au elaborat un model în care au introdus conceptul de creştere economică pe termen lung, extinzând modelul Harrod- Domar prin adǎugarea ca şi factor de producţie a forţei de muncǎ, prin cerinţa ca atât munca cât şi capitalul luaţi separat sǎ aibǎ randamente la scalǎ descrescǎtoare şi luaţi împreunǎ sǎ aibǎ randamente la scalǎ constante şi prin introducerea unei variabile tehnologice care depinde de timp. Ratele capital- output şi capital per capita nu sunt fixate, ca în cazul modelului Harrod- Domar. Aceste relaxǎri ale restricţiilor modelului permit diferenţierea între creşterea intensitǎţii capitalului şi inovaţia tehnologicǎ.

Începând cu acel moment, în teoria creşterii economice s-au impus două generaţii de modele, prima reprezentată de variante ale modelului neoclasic Solow-Swan şi care se bazau pe sursele exogene de creştere economică mai sus amintite, fapt pentru care au fost denumite modele de creştere economică. În jurul anului 1970, o dată cu noile teorii referitoare la factorii cu impact imediat asupra economiei (şomajul, inflaţia, stocurile petroliere), aceste modele au fost înlocuite treptat de cele macroeconomice sau cele macroeconometrice.

Interesul pentru modelele de creştere economică a reapărut însă odată cu sfârşitul anilor 80, când putem vorbi de a doua generaţie de astfel de modele. Meritul de a fi readus în lumină teoria creşterii economice îi aparţine lui Romer (1986). În cadrul acestor modele se remarcă îmbunătăţiri substanţiale, cum ar fi: (i) o încercare de a explica aspecte legate de date care nu erau discutate în modelul neoclasic; (ii) o explicare mai satisfăcătoare a diferenţelor dintre ratele de creştere economică ale diferitelor tări; (iii) o atenţie centrală acordată acumulării de cunoştinţe; şi (iv) un rol mai mare acordat instrumentelor de politică macroeconomică în explicarea procesului de creştere.

Aceste noi modele încearcă să explice rata de creştere economică pe termen lung ca pe un rezultat al comportamentului optimal al agenţilor raţionali din economie, reflectând caracteristicile structurale ale economiei, cum ar fi tehnologia şi preferinţele legate de consum şi economisire, ca şi al politicii macroeconomice. Din aceste motive sunt cunoscute sub numele de modele de creştere endogenă.

I.4.5.2. Modelul de creştere economică Solow Swan 1. Ipotezele modelului de creştere economicǎ Solow-Swan

Referitor la ipotezele pe care s-a bazat modelul iniţial al lui Solow, acestea ar fi următoarele:

• gospodăriile deţin în proprietate factorii de producţie şi aleg cât consumă şi cât economisesc din veniturile pe care le obţin ca urmare a închirierii cǎtre firme a forţei de muncǎ ;

• firmele atrag resursele din economie (activele şi forţa de muncă) şi le utilizează pentru a produce bunuri pe care le vând gospodăriilor şi altor firme. Ele au acces

76

la o tehnologie care poate evolua în timp şi care le ajută în procesul de producţie al bunurilor;

• există pieţe pe care firmele vând gospodăriilor sau altor firme produse şi pe care gospodăriile închiriază inputuri firmelor. Cantităţile cerute şi vândute pe aceste pieţe determină preţurile relative ale inputurilor şi bunurilor realizate.

Modelul de creştere economică Solow fără progres tehnic

Există două tipuri de inputuri: capitalul fizic (K) şi munca (L) iar procesul de producţie este descris de o funcţie care are forma generală:

]),(),([)( ttLtKFtY =

unde Y(t) este outputul produs la momentul t (exprimat în general în unitaţi valorice). Funcţia de producţie depinde, pe lângă inputuri, şi de timp, ceea ce reflectă efectele progresului tehnic: aceaşi cantitate de capital şi de muncă poate determina niveluri ale outputului diferite, la momente de timp diferite. Tehnologia de producţie este presupusă a fi unisectorială, în care outputul este omogen şi poate fi consumat, C(t) sau investit, I(t), pentru a crea noi unitaţi de capital fizic, K(t).

Fie s rata economisirii, care se presupune constantă şi δ rata de depreciere a capitalului care este deasemenea constantă şi δ>0. Prin urmare, creşterea netă de capital în timp este dată de diferenţa dintre investiţie şi deprecierea capitalului pe acel interval de timp:

)()()()( tKtsYtKtIK δδ −=−=& (1)

Forţa de muncă disponibilă evoluează şi ea în timp sub aspectul creşterii (scăderii) populaţiei, modificării ratei de angajare şi al modificării în timpul mediu lucrat. În cadrul modelului, considerăm că rata de creştere a populaţiei este constantă şi egală cu n:

)(tnLL =& (2)

de unde L(t)=ent L(0) ca fiind expresia forţei de muncă la momentul t.

În ceea ce priveste funcţia de producţie, aceasta are proprietăţile funcţiilor neoclasice, respectiv:

i) este crescătoare în raport cu fiecare factor de producţie:

0>∂∂

=KFFK şi 0>

∂∂

=LFFL (3)

ii) are randamente descrescătoare:

02

2

<∂∂KF şi 02

2

<∂∂

LF (4)

iii) este omogenă de gradul întâi, cu economii de scală constante:

0),,(),( >∀= λλλλ LKFLKF (5)

iv) produsul marginal al oricărui factor de producţie tinde către zero când acel factor tinde către infinit:

∞⎯⎯ →⎯ →0K

KF şi ∞⎯⎯ →⎯ →0LLF

(6)

77

0⎯⎯ →⎯ ∞→KKF şi 0⎯⎯ →⎯ ∞→L

LF Din proprietatea iii) putem scrie funcţia de producţie sub forma:

)(1,),( kLfLKLFLKFY =⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛== (7)

unde LKk = reprezintă înzestrarea tehnică a muncii. Dacă notăm

LYy = iar f(k) este

productivitatea marginală şi egală cu F(k,1), atunci putem scrie y=f(k). (8)

Ecuaţia fundamentală de dinamică

Asa cum am văzut mai devreme, stocul de capital evoluează în timp conform ecuaţiei

diferenţiale (1). Împărţind această relaţie prin L şi folosind (8) deducem că:

kksfLK δ−= )(&

(9)

Dar dtdk

dtLKd

nkLK

=⎟⎠⎞

⎜⎝⎛

=−&

, unde ntL

L=

)(

& conform (2). Înlocuind nk

dtdk

LK

+=&

în relaţia (9),

vom obţine mai departe:

knksfk )()( δ+−=& (10)

adică o ecuaţie diferenţială neliniară în variabila k. Această ecuaţie este cunoscută drept ecuaţia de dinamică fundamentală a modelului Solow-Swan. Termenul )( δ+n reprezintă rata de depreciere a înzestrării tehnice a muncii. Dacă rata economisirii ar fi 0, atunci k s-ar deprecia treptat datorită acţiunii cumulate a deprecierii capitalului K şi a creşterii populaţiei L.

Componentele ecuaţiei (10) pot fi reprezentate grafic ca în figura următoare:

k(0) este înzestrarea tehnică a muncii la momentul iniţial. Investiţia brută per capita este egală cu distanţa de la k(0) la curba sf(k), ceea ce face consumul per capita c să fie egal cu distanţa dintre curbele f(k) şi sf(k) în k(0).

dk/dt

sf(k)

f(k) (n+δ)k

c

k(0) k*k

78

Starea de echilibru a modelului

Starea de echilibru a modelului Solow-Swan este dată de situaţia în care variabilele din

model cresc cu o rată constantă. Acest caz corespunde ipotezei că variaţia în timp a lui k este 0, adică 0=k& ceea ce este echivalent cu a scrie:

knksf )()( δ+= (11)

Pe grafic, acest lucru este reprezentat prin intersecţia curbei sf(k) cu dreapta (n+δ)k.

Această valoare de echilibru a lui k o notăm cu k*, valoare care verifică condiţia ** )()( knksf δ+= . Din relaţiile lor de determinare, venitul per capita, respectiv consumul per

capita sunt dependente de k, deci, în starea staţionară unde k=k* constant, şi cele două variabile vor fi constante, respectiv:

y*=f(k*) si (12) c*=(1-s)f(k*) , s constant (13)

Aşadar, la echilibru, variabilele per capita nu cresc dar valorile nominale K, Y şi C cresc

cu un ritm egal cu rata n de creştere a populaţiei. Modificarea factorului tehnologic (reflectată prin deplasarea funcţiei f), a ratei

economisirii s, a ratei de creştere a populaţiei n şi a ratei de depreciere a capitalului δ, duc la modificarea stării de echilibru a sistemului. Astfel, o creştere a productivităţii marginale sau o creştere a lui s va deplasa curba sf(k) în sus, ducând totodată la o deplasare a capitalului într-un punc de echilibru k1

*>k* (figura a)). Pe de alta parte, o creştere a lui n sau a lui δ deplasează dreapata (n+δ)k în sus, ducând la o scădere a valorii de echilibru pentru înzestrarea tehnică a municii (figura b)).

a) creştere a lui k*, datorată deplasării funcţiei f(k)

dk/dt

sf(k)

f(k)

(n+δ)k

k*k

sf1(k)

f1(k)

k1*

79

b) scădere a lui k* datorată creşterii ratei de depreciere δ

Se observă că, în cazul a), modificările ce au loc nu afectează rata de creştere a populaţiei, în timp ce, în cazul b), modificarea ratei de depreciere nu afectează nivelurile ratelor de creştere staţionare ale variabilelor y, k şi c, acestea rămânând egale cu 0. Din această cauză, modelul Solow-Swan în starea staţionară nu oferă o explicaţie exactă a creşterii economice pe termen lung. Acest fapt poate fi corectat cu ajutorul regulii de aur a acumulării de capital.

Regula de aur a acumulării

Fie k*(s) o funcţie ce desemnează dependenţa valorii de echilibru k* de rata economisirii

s. Evident, datorită destinaţiei fondurilor economisite, avem 0*

>ds

dk . Conform relaţiei (13) ,

nivelul de echilibru al consumului per capita are expresia: c*=(1-s)f(k*(s)) (14) Dar, din (11) avem că ** )()( knksf δ+= , deci c poate fi scris:

)()())(()( *** sknskfsc δ+−= (15)

Putem observa că, pentru valori mici ale ratei s (economii puţine), cantitatea c* este crescătoare în raport cu s, în timp ce, pentru valori mari ale lui s (acumulare mare), c* este descrescătoare. c* este o funcţie concavă, deci ea îsi atinge un maximum pentru o anumită

valoare a lui s care rezultă imediat din condiţia 0*

=dsdc . Aceasta condiţie este echivalentă în

forma desfăşurată cu a scrie:

0)())(('**

* =+−ds

dknds

dkskf δ

dk/dt

sf(k)

f(k)

(n+δ)k

k*k k1

*

(n+δ1)k

80

Dar 0*

>ds

dk , ceea ce ne conduce la o formă simplificată a condiţiei de maxim de mai

sus, şi anume:

0)())((' * =+− δnskf sau δ+= nskf ))((' *

Notând în continuare pentru simplificarea scrierii k =k*( s ) ca fiind valoarea înzestrării tehnice care asigură consumul maxim, condiţia de maxim se mai scrie:

δ+= nkf )(' (16)

Aşa cum se poate observa, rata economisirii corespunzătoare acestui punct este s şi, în

consecinţă, nivelul corespunzător al consumului per capita, c , este dat de: c =f(k*)-(n+ δ) k (17)

Relaţia (17) poartă numele de regula de aur a acumulării de capital şi a fost descoperită de Phelps în 1966. Literar, ea poate fi formulată astfel:

„Dacă se asigură acelaşi nivel al consumului, atât pentru membrii societăţii

actuale, cât şi pentru generaţia următoare, atunci, cantitatea maximă ce poate fi consumată pe cap de locuitor este c .” Dinamica tranziţională

Deoarece ratele de creştere din model sunt determinate de variabile exogene, trebuie

studiată situaţia în care venitul per capita dintr-o economie tinde către starea sa de echilibru şi către veniturile per capita din alte economii. Aceasta poarta numele de dinamică tranziţională.

Considerăm ecuaţia de dinamică a înzestrării tehnice a muncii, împărţită în ambii membrii la k:

)()( δμ +−== nkksf

kk

k

& (18)

unde cu kμ am notat rata de creştere a înzestrării tehnice a muncii.

Cum am văzut şi mai sus, rata de creştere a variabilei nominale K la un moment t este egală cu suma dintre rata de creştere a variabilei per capita şi rata de creştere a populaţiei. Deci:

nkK += μμ (19)

În figura următoare sunt reprezentaţi termenii relaţiei (18):

81

Curba kksf )( este descrescatoare şi tinde către infinit când 0→k şi către 0 când ∞→k .

Distanţa dintre această curbă şi dreapta n+δ este egală cu rata de creştere a înzestrării tehnice a muncii iar intersecţia dintre cele două corespunde nivelului de echilibru k* al acesteia. Deoarece

n+δ>0 iar curba kksf )( este strict descrescătoare, rezultă că ecuaţia

kksf )( = n+δ are soluţie

unică, cu alte cuvinte există un singur punct de intersecţie (respectiv k*) între curba kksf )( şi

dreapta n+δ. De asemenea, din figură se observă că la stânga stării de echilibru, curba kksf )( se

află deasupra dreptei n+δ, ceea ce este sinonim cu a spune că rata de creştere a lui k este pozitivă, şi deci, k creşte în timp. Din relaţia (18) însă, putem vedea că pe masură ce k creşte, rata

kμ scade şi tinde către 0 când k tinde către valoarea sa de echilibru k*. Acest lucru ne conduce la concluzia că economia în ansamblul ei tinde asimptotic către o stare de echilibru în care k, y şi c nu se modifică. Cauza acestui fapt o putem citi în legea randamentului descrescător al capitalului

în procesul de producţie: când k este relativ mic, investiţia brută per unitatea de capital kksf )(

este relativ mare. Din ipotezele modelului ştim că gospodăriile economisesc pentru investiţii o proporţie s din venitul lor. Înzestrarea tehnică a muncii se depreciază constant cu o rată n+δ. În consecinţă, rata de creştere kμ va fi relativ mare. Analog, se poate demonstra că, dacă se porneşte de la un nivel k(0)>k* (partea dreaptă a stării de echilibru pe grafic), atunci rata de creştere a lui k este negativă şi k scade deci în timp.

Observaţiile anterioare arată că pentru orice valoare iniţială a înzestrării tehnice a muncii k(0)>0, economia converge către o stare de echilibru k* unică.

Se poate de asemenea studia comportamentul outputului de-a lungul acestei tranziţii. Rata de creştere a outputului per capita este dată de relaţia:

ky kfkfk

kfkkf

yy μμ

)()('

)()('

===&&

care mai pe scurt se poate scrie:

μk

n+δ

k*k

sf(k)/k

82

ky kfkfk μμ)()('

= (20)

Expresia )()('

kfkfk reprezintă contribuţia capitalului la realizarea de venit în întreaga

economie. kf’(k) este proporţia per capita câştigată de un propietar de capital, iar )()('

kfkfk

reprezintă ponderea acestui venit în venitul total per capita realizat de economie. Relaţia (20) arată că există o dependenţă între rata de creştere a venitului per capita şi cea

a înzestrării tehnice a muncii, dependenţă influenţată de contribuţia capitalului.

Dacă notăm: )()(')(

kfkfkkh =

şi înlocuind valoarea lui kμ din relaţia (18) în (20), deducem că:

))(()(')()()()(' δδμ +−=⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛ +−= nkhksfn

kksf

kfkfky .

Diferenţiind această relaţie în funcţie de k şi grupând termenii obţinem:

))(1()(

)(')()()(" kh

kfkfn

kfkkf

k ky −

+−=

∂

∂ δμμ

Deoarece 0<h(k)<1, ultimul termen este negativ.Dacă 0≥kμ , atunci şi primul termen din

partea dreaptă este negativ, şi deci 0≤∂∂

kyμ . Acest lucru este echivalent cu a spune că rata

yμ scade atunci când k creşte (şi concomitent cu el şi y creşte) pentru 0≥kμ . Dar acest lucru

corespunde situaţiei în care kk ≤* . În situaţia inversă, 0<kμ ( kk >* ), nu putem determina

semnul lui k

y

∂∂μ

pentru o formă generală a funcţiei de producţie şi este necesară particularizarea

acesteia cu o formă cunoscută sau cu o formă determinată pe baza indicatorilor cunoscuţi, pentru a continua analiza pe acest caz. Cu toate acestea, intuitiv, dacă economia este foarte aproape de

starea sa de echilibru, atunci mărimea lui kμ va fi mică şi deci 0<∂∂

kyμ , chiar dacă suntem în

situaţia kk >* . De asemenea, să mai observăm că, dată fiind relaţia dintre valorile per capita ale consumului şi outputului, c=(1-s)y, cu s<1, consumul per capita se comportă în timp similar cu outputul în ceea ce priveşte evoluţia sa.

Modelul Solow-Swan cu progres tehnic

Până acum am presupus că nivelul parametrului tehnic rămâne constant în timp. Totuşi, în realitate acest lucru nu se întâmplă. Progresul tehnic poate să crească de la o perioadă la alta, fapt care va determina o eficientizare mai bună a procesului de producţie şi odată cu ea şi creşterea venitului total din economie. Creşterea progresului tehnic este un factor determinant pentru o economie care doreşte să-şi menţină pe termen lung un standard de creştere ridicat. Absenţa lui impiedică dezvoltarea economică durabilă, chiar şi în cazul acumulării unor cantităţi de capital per capita tot mai mari. De aceea este necesară introducerea în analiză a unui al treilea

83

factor de producţie: progresul tehnic. Acest lucru se poate face în diferite moduri. Spre exemplu, inovaţiile în materie de tehnologie pot face ca producătorii să obţină acelaşi nivel al producţiei utilizând mai puţin capital (progres tehnic cu economisire de capital) sau mai puţină muncă (progres tehnic cu economisire de muncă). Progresul tehnic are deci, în multe situaţii un rol de factor compensator a celorlalţi doi factori de producţie. Introducerea progresului tehnic în modelele de creştere economică depinde de ipotezele făcute asupra modului în care acţionează inovaţiile.

Astfel, progresul tehnic se numeşte neutru în sens Hicks, dacă: Y=F(K.L.t)=T(t)F(K,L)

unde T(t) este un indicator al stării tehnologiei.

Harrod introduce un tip de progres tehnic care afectează forţa de muncă, numit şi progres tehnic în sens Harrod. Conform acestuia, outputul Y are forma:

Y=F(K,A(t)L) unde A(t) este un indictor al tehnologiei. Un astfel de progres tehnic duce la obţinerea unui output mai mare cu un efort de muncă mai mic.

Al treilea tip de progres tehnic este cel neutru în sens Solow. Conform acestuia, forma outputului este:

Y=F(B(t)K,L)

unde B(t) este un indicator al tehnologiei. Acest tip de progres tehnic acţionează asupra capitalului, şi permite obţinerea aceleiaşi producţii cu un volum mai mic de capital.

Modelul Solow-Swan cu progres tehnic de tip Harrod

Fiecare dintre formele progresului tehnic prezentate mai sus determină diferite modificări

în modelul Solow-Swan. În cazul în care funcţia de producţie e cu progres tehnic neutru în sens Harrod, aşa cum

am văzut, aceasta are forma: Y=F(K,A(t)L) iar A(t) creşte cu o rata constantă g, deci )(tgAA =& . Atunci, ecuaţia de dinamică a stocului de capital se scrie conform relaţiei (1):

KLtAKsFK δ−= ))(,(& Împărţind această relaţie la L vom obţine din nou ecuaţia de dinamică a înzestrării

tehnice a muncii: kntAksFk )())(,( δ+−=&

relaţie care devine în continuare, conform celor expuse anterior:

)())(,( δμ +−== ntAkFks

kk

k

&

În această relaţie, rata de creştere a lui k este egală cu diferenţa dintre produsul ratei de

economisire s şi producţia medie a capitalului, respectiv (n+δ). Faţă de modelul Solow-Swan fără progres tehnic, producţia medie a capitalului

ktAkF ))(,( creşte în timp, datorită faptului că A(t) creşte cu rata g. Grafic, se poate reprezenta

curba k

Fs )(⋅ care se deplasează către dreapta şi deci, nivelul lui k ce corespunde intersecţiei

dintre această curbă şi dreapta n+δ se va deplasa tot către dreapta (va creşte):

84

La echilibru, rata de creştere a înzestrării tehnice a capitalului este μk

*. Prin definiţie, rata de creştere μk

* la echilibru este constantă. Deoarece s şi n+δ sunt de asemenea constante, ecuaţia

ratei de creştere implică şi faptul că k

tAkF ))(,( este constant la echilibru. Dar

ktAkF ))(,( = ⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛

ktAF )(,1 din propietăţile funcţiei F. De aici, se observă că ⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛

ktAF )(,1 rămâne

constant doar dacă A(t) şi k cresc cu aceaşi rată g. În consecinţă, μk*=g.

Outputul per capita este dat de ))(,( tAkFy = = ⎟⎠⎞

⎜⎝⎛

ktAkF )(,1 .

Deoarece k şi A(t) cresc în starea de echilibru cu rata g, outpultul per capita y va creşte şi

el tot cu rata g. Mai mult, datorită faptului că c=(1-s)y, la echilibru consumul per capita c va creşte cu rata g.

Pentru a analiza dinamica tranziţională a modelului Solow-Swan cu progres tehnic, vom rescrie sistemul în funcţie de variabilele ce rămân constante la echilibru. Deoarece k şi A(t) cresc la echilibru cu aceaşi rată g vom introduce notaţia:

)()( tLAK

tAkk ==

)

Mărimea )(tLAL =

) se mai numeşte şi cantitatea efectivă de muncă şi reprezintă

cantitatea de muncă fizică L inmulţită cu eficienţa muncii A(t). În acest caz, variabila k)

reprezintă cantitatea de capital per unitatea de muncă efectivă.

Similar, se poate defini cantitatea de output per unitatea de muncă efectivă )(tLA

Yy =) .

Aceasta este dată de:

)()1,( kfkFy))) ==

μk

n+δ

k

sF()/k

sF1()/k

μk” μk’

85

Deci, putem rescrie funcţia de producţie în formă intensivă dacă înlocuim y şi k cu valorile y) , respectiv k

). Procedând similar ca la modelul fără progres tehnic, dar folosind în plus

ipoteza că A(t) creşte cu rata g, se obţine o ecuaţie care dă valoarea ratei de creştere a capitalului per unitatea de muncă efectivă k

):

)()( δμ ++−= ngkkfsk )

)

)

Termenul g+n+δ exprimă rata de depreciere efectivă a lui k

). Dacă rata economisirii s ar

fi 0, atunci k)

s-ar deprecia datorita acţiunii conjugate a deprecierii lui K cu rata δ şi a cresterii lui L

)cu rata n+g.

Deoarece, la echilibru, rata de creştere a lui k)

este 0, atunci valoarea de echilibru a lui k)

verifică relaţia: ** )()( kngksf))

δ++= Dinamica tranziţională a lui k

)este similară cu cea a lui k din modelul fără progres tehnic.

În figura următoare este reprezentată curba kksf)

))( şi dreapta g+n+δ.

I.4.5.3. Estimarea parametrilor modelului Solow I.4.5.3.1. Datele utilizate

Pentru rezolvarea acestor modele de creştere economică utilizăm datele anuale privind

produsul intern brut, imobilizările corporale, populaţia ocupată civilă şi consumul din perioada 1991- 2004, actualizate cu indicele preţurilor de consum, redate în tabelul de mai jos:

Sursa: Institutul Naţional de Statistică

Calculăm mai întâi rata de depreciere a capitalului în perioada 1991-2003 utilizând datele actualizate cu IPC din tabelul următor în care este prezentată balanţa imobilizărilor corporale :

An PIB real (Yt)

(mil. lei)

Consumul real (Ct)

(mil. lei)

Capitalul fix real (Kt)

( mil. lei)

Forţa de muncă (Lt)

(mil. pers.) 1991 2203900.0 1672500.0 4043000.0 10.791992 1942396.9 1495650.8 7276417.5 10.461993 1812637.0 1378388.3 2256873.6 10.061994 1902407.8 1469709.5 1164954.0 10.011995 2083989.1 1694759.3 4454093.7 9.491996 2267069.2 1872012.4 3535616.9 9.381997 2066104.5 1785865.8 1612100.3 9.021998 1919227.0 1732696.6 1555115.3 8.811999 1921806.3 1705694.4 1265106.8 8.422000 1942699.1 1673834.4 2129414.9 8.632001 2098341.8 1787549.6 2620846.7 8.562002 2222055.6 1866968.7 3647826.0 8.332003 2513587.3 2153130.6 3747572.5 8.312004 2801205.9 2429750.1 7395745.7 8.24

86

Imobilizări corporale la

începutul anului

Intrări Ieşiri Imobilizări corporale la

sfârşitul anului

An

(Kt) (It) (δKt) (Kt+1) 1991 4043.0 841.0 379.0 4505.01992 7276.4 299.9 96.6 7479.71993 2256.9 190.8 42.7 2405.01994 1165.0 168.3 41.0 1292.31995 4454.1 709.3 256.0 4907.41996 3535.6 648.8 251.9 3932.51997 1612.1 560.4 189.8 1982.71998 1555.1 984.5 336.7 2202.81999 1265.1 1842.1 635.3 2471.92000 2129.4 2209.6 835.0 3504.12001 2620.8 1932.5 651.1 3902.22002 3647.8 1278.4 737.3 4189.02003 3747.6 5383.6 578.3 8552.9

Sursa: Institutul Naţional de Statistică şi obţinem δ=0.1279.

Pentru estimarea ratei de creştere a populaţiei ocupate civile utilizăm relaţia:

ttt aLL ε+= −1 unde tL reprezintă populaţia ocupată civilă, parametrul a al modelului este de fapt indicele de creştere al populaţiei şi tε reprezintă eroarea.

Din regresie obţinem pentru indicele de creştere a populaţiei valoarea 98,40%, de unde rezultă o scădere a populaţiei ocupate civile pe orizontul de timp considerat cu o rata medie anuală de -1,6%.

Pentru a estima rata medie a economisirii utilizăm datele privind consumul real şi produsul intern brut real în următoarea ecuaţia de regresie:

ttt cYC ε+= de unde obţinem rata medie a consumului pentru ultimii 14 ani, c=0.834. Prin urmare extragem rata medie a economisirii din relaţia: s=1-c de unde rezultă s=0,166. I.4.5.3.2. Estimarea parametrilor din funcţia de producţie

a) Modelul Solow fără progres tehnic

Considerăm următoarea funcţie de producţie: αα −= 1

ttt LAKY care prin logaritmare şi renunţând la indicele t conduce la:

LKAY ln)1(lnlnln αα −++= de unde rezultă:

87

LLKAY ln)ln(lnlnln +−+= α

Trecând lnL în partea stângă obţinem: )ln(lnlnlnln LKALY −+=− α

sau

LKA

LY lnlnln α+=

adică kAy lnlnln α+= ,

unde am notat cu y outputul per capita, LYy = şi cu k înzestrarea tehnică a muncii

LKk = .

Ecuaţia de regresie este deci: εα ++= kAy lnlnln

Pe baza datelor de mai jos estimăm parametrii modelului

An Yt Kt Lt Y/L K/L ln(y) ln(k)

1991 2203900.0 4043000.0 10.79 204329.7 374837.75 12.227490 12.8342491992 1942396.9 7276417.5 10.46 185733.1 695775.25 12.132066 13.4527821993 1812637.0 2256873.6 10.06 180146.8 224296.72 12.101527 12.3207251994 1902407.8 1164954.0 10.01 190031.7 116367.39 12.154946 11.6645081995 2083989.1 4454093.7 9.49 219529.0 469197.70 12.299240 13.0587791996 2267069.2 3535616.9 9.38 241717.6 376971.63 12.395525 12.8399251997 2066104.5 1612100.3 9.02 228982.0 178665.66 12.341399 12.0932721998 1919227.0 1555115.3 8.81 217772.3 176456.98 12.291205 12.0808321999 1921806.3 1265106.8 8.42 228243.0 150250.21 12.338166 11.9200572000 1942699.1 2129414.9 8.63 225136.1 246774.24 12.324460 12.4162292001 2098341.8 2620846.7 8.56 245047.5 306066.42 12.409207 12.6315572002 2222055.6 3647826.0 8.33 266785.4 437966.87 12.494200 12.9898992003 2513587.3 3747572.5 8.31 302623.1 451188.60 12.620243 13.0196412004 2801205.9 7395745.7 8.24 340034.7 897759.86 12.736803 13.707658

şi obţinem: lnA=10.4758 şi parametrul α =0.1480

b) Modelul Solow cu progres tehnic

Considerăm următoarea funcţie de producţie: αα −= 1)( ttt ALKY

unde gteAA 0=

Rescriem funcţia de producţie în funcţie de progresul tehnic şi obţinem:

αααα −−−= 1)1(10 t

gttt LeAKY

Împărţim cu Lt şi avem: )1(1

0

ααα −−= gttt eAky

Notăm 110

AA =−α şi vom avea:

88

)1(

1αα −= gt

tt eAky care prin logaritmare şi renunţând la indicele t conduce la:

ktgAy ln)1(lnln 1 αα +−+= de unde rezultă:

Ecuaţia de regresie este deci:

εαα ++−+= ktgAy ln)1(lnln 1

Pe baza modelului de mai sus şi a datelor privind outputul per capita, înzestrarea tehnică a muncii şi timpul t estimăm parametrii modelului şi obţinem: lnA1=10.8991, g(1-α)=0.0350 şi parametrul α =0.0965 de unde reiese imediat g=0.0387.

Din lnA1=10.8991, α =0.0965 şi ţinând cont de faptul că 110

AA =−α , calculăm A0 şi obţinem A0=173353. Având A0 şi ritmul de creştere al progresului tehnic g putem reconstrui seria de date referitoare la progresul tehnic. Datele sunt redate în tabelul următor:

t At Kt Lt ln(yt)-ln(yt-1) ln(kt)-ln(kt-1)0 173353 4043000 10.786 1 179524 7276418 10.458 -0.0954 0.618532 185914 2256874 10.062 -0.0305 -1.13213 192532 1164954 10.011 0.05342 -0.65624 199386 4454094 9.493 0.14429 1.394275 206483 3535617 9.379 0.09629 -0.21896 213833 1612100 9.023 -0.0541 -0.74677 221445 1555115 8.813 -0.0502 -0.01248 229328 1265107 8.42 0.04696 -0.16089 237491 2129415 8.629 -0.0137 0.49617

10 245945 2620847 8.563 0.08475 0.2153311 254700 3647826 8.329 0.08499 0.3583412 263767 3747573 8.306 0.12604 0.0297413 273156 7395746 8.238 0.11656 0.68802

Deoarece modelul considerat are progres tehnic de tip Harrod, At se referă la progresul

tehnic asociat muncii, cel care este dat de cunoştiinţele de specialitate ale celor ce lucrează, care potenţează productivitatea factorului muncă. Din această cauză verificăm corelaţiile existente între regresorii modelului: At, Kt şi Lt.

Rezultatul testelor de corelaţie este redat în tabelul următor:

At Kt Lt

At 1 Kt 0.0859 1 Lt -0.9443 0.13194 1

89

Aşa cum era de aşteptat, se observă o corelaţie negativă foarte puternică între Atşi Lt, ceea ce afectează rezultatele anterioare, estimatorii obţinuţi fiind deplasaţi.

Pentru a înlătura coliniaritatea, rescriem ecuaţia de regresie făcând diferenţe de ordinul I şi obţinem:

111 )ln(ln)1(lnln −−− −+−+−=− tttttt kkgyy εεαα Pentru această nouă ecuaţie de regresie estimăm parametrii şi obţinem: g(1-α)=0.0362 şi

parametrul α =0.0446 de unde reiese imediat g=0.0379. Sintetizând, rezultatele obţinute prin estimarea parametrilor sunt redate în Anexa 1.

I.4.5.4. Aplicarea modelului Solow cu progres tehnic de tip Harrod pe economia românească

I.4.5.4.1. Prezentarea şi rezolvarea modelului considerat

Considerăm următorul model de creştere economică Solow cu progres tehnologic de tip

Harrod: 10,)( 1 <<= − ααα

tttt LAKY (1) 0, 0 >−= KKsYK ttt δ& (2) 0, 00 >= LeLL nt

t (3) 000 >= AeAA gt

t (4)

Împărţind relaţiile (1) şi (2) cu tt LA obţinem: ,α

tt ky = (5)

,)( ttt kgnskk δα ++−=& (6)

cu condiţia iniţială dată de: 00

00 LA

Kk =

Ecuaţia (6) este de tip Bernoulli şi soluţia se obţine făcând substituţia: α−= 1

tt kz . Prin urmare rescriem relaţia (6) in z şi avem:

tt zsz λα −−= )1(& (7)

unde ))(1( δαλ ++−= gn . Această ecuaţie are o interpretare interesantă deoarece zt reprezintă

de fapt rata capital-output (t

t

t

t

t

tttt Y

Kyk

kk

zkz ===⇒= −α

α1 ) şi în modelul Solow aceasta

verifică o ecuaţie diferenţială liniară. Rezolvăm ecuaţia (7) şi obţinem soluţia modelului dată de:

( ) αλαλ

δ

−−−−⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛+−

++=

11

101 tt

t ekegnsk (8)

Valoarea de echilibru a k* este dată de relaţia:

90

α

δ

−

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛++

=1

1

*gnsk (9)

Prin urmare rata capital-output α−= 1

tt kz reprezintă o medie ponderată a valorii sale iniţiale şi a valorii de echilibru, iar poderile sunt date de funcţii exponenţiale de timp.

Notând t

tt L

Yy = , soluţia pentru outputul per capita la orice moment de timp este dată de

relaţia (9):

( ) ttt

t AeAy

egnsy

αα

λαα

λ

δ

−

−

−

−

⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜

⎝

⎛

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛+−

++=

11

0

01 . (10)

Valoarea de echilibru a outputului per capita este dată de relaţia:

αα

δ

−

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛++

=1

*gnsy (11)

Parametrul λ reprezintă rata la care economia converge către traiectoria de echilibru.

I. 4.5.4.2. Aplicarea modelului pe datele economiei româneşti Pentru parametrii modelului Solow cu progres tehnologic am estimat următoarele valori (

vezi tabelul precedent): • rata de depreciere a capitalului: δ=12.79%; • rata de creştere a populaţiei: n=-1.6%; • rata economisirii: s=16.6%; • α=0.0446 • rata progresului tehnologic: g=3.79%.

Prin urmare modelul poate fi rescris astfel:

,)( 0446.010446,0 −= tttt LAKY (1’)

0,1279.0166.0 0 >−= KKYK ttt

& (2’)

0, 0016.0

0 >= − LeLL tt (3’)

00

0379.00 >= AeAA t

t (4’)

Înlocuind cu valorile estimate avem:

,0446,0tt ky = (5’)

,)1279.00379.0016.0(166.0 0446.0

ttt kkk ++−−=& (6’)

91

Rezolvând modelul aşa cum este prezentat mai sus obţinem soluţia pentru traiectoria de evoluţie a lui k:

( ) 0446.011

1431.00446.010

1431.011279.00379.0016.0

166.0 −−−− ⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ +−

++−= tt

t ekek (8’)

unde

)1279.00379.0016.0)(0446.01())(1( ++−−=⇒++−= λδαλ gn

1431.0=⇒ λ iar

angajatmukangajatimilleimil

LAK

k /..16.2.786.10*173353.4043000

000

00 =⇒==

Deci,

( )[ ] 0466.11431.01431.0 0892.211081.1 ttt eek −− +−= (8’’)

Din relaţia (9) aflăm valoarea de echilibru a capitalului pe fiecare unitate de muncă

efectivă:

0446.011

1279.00379.0016.0166.0*

−⎟⎠⎞

⎜⎝⎛

++−=k (9’)

de unde rezultă:

0466.11081.1* =k k*=1.1133 lei/pers.

Calculăm acum traiectoria de evoluţie a outputului înlocuind in relaţia (10) şi obţinem:

( ) ttt

t Aeey0446.01

0446.0

1431.00446.00446.01

1431.0

1733537.2043291

1279.00379.0016.0166.0

−

−

−

−

⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜

⎝

⎛⎟⎠⎞

⎜⎝⎛+−

++−= .

Deci, ( )[ ] t

ttt Aeey 0466.01431.01431.0 85.3311081.1 −− +−= .

Din relaţia (11) calculăm valoarea de echilibru a outputului pe fiecre unitate de muncă

efectivă:

0446.010446.0

1279.00379.0016.0166.0*

−⎟⎠⎞

⎜⎝⎛

++−=y

de unde rezultă:

92

0466.01081.1* =y y*=1.0048 lei/pers.

Deoarece cele două valori de echilibru obţinute pentru k* şi y* reprezintă în fapt K/AL,

respectiv Y/AL, calculăm valoarea de echilibru a înzestrării tehnice a muncii, respectiv a outputului per capita pentru fiecare an considerat, înmulţind valorile obţinute mai sus cu valorile lui At din fiecare an.

Valorile de echilibru ale înzestrării tehnice a muncii şi ale outputului per capita precum şi

traiectoriile lor de evoluţie spre echilibru sunt redate în tabelul următor:

t At k*=K/L y*=Y/L K/L Y/L kt yt

0 173353 192993.9 174185.1 374837.8 204329.7 374819.7 193919.31 179523.8 199863.9 180385.5 695775.2 185733.1 362763.2 200822.22 185914.3 206978.4 186806.7 224296.7 180146.8 352946.3 207970.83 192532.3 214346.2 193456.4 116367.4 190031.7 345163.8 215373.94 199385.8 221976.2 200342.9 469197.7 219529.0 339233.9 223040.65 206483.3 229877.9 207474.5 376971.6 241717.6 334996.1 230980.16 213833.5 238060.8 214859.9 178665.7 228982.0 332308.8 239202.37 221445.3 246535.1 222508.2 176457.0 217772.3 331047.2 247717.18 229328.1 255310.9 230428.8 150250.2 228243.0 331101.6 256535.19 237491.4 264399.2 238631.4 246774.2 225136.1 332375.4 265666.9

10 245945.4 273811.0 247125.9 306066.4 245047.5 334784.2 275123.911 254700.3 283557.8 255922.8 437966.9 266785.4 338254.4 284917.412 263766.8 293651.6 265032.9 451188.6 302623.1 342721.5 295059.613 273156.1 304104.7 274467.2 897759.9 340034.7 348130.1 305562.8

Dacă valoarea curentă a înzestrării tehnice a muncii este mai mică decât valoarea de

echilibru, atunci va avea loc o infuzie de capital care va genera creşterea venitului per capita peste valoarea de echilibru a ratei acestuia, şi care va persista până când înzestrarea tehnică a muncii va atinge valoarea sa de echilibru, moment în care şi creşterea economică va intra pe o traiectorie de echilibru.

Dacă suntem în situaţia în care valoarea curentă a înzestrării tehnice a muncii este mai mare decât valoarea de echilibru, atunci va avea loc o reducere a capitalului în economie, ceea ce va conduce la scăderea venitului per capita sub valoarea de echilibru a ratei acestuia, scădere care va persista până când înzestrarea tehnică a muncii va atinge valoarea sa de echilibru şi în acelaşi timp creşterea economică va intra pe o traiectorie de echilibru.

În acest model, rata de creştere a lui k este egală cu diferenţa dintre produsul ratei de economisire s=16.6% şi producţia medie a capitalului, respectiv (n+δ)=-1.6%+12.8%. Faţă de modelul Solow-Swan fără progres tehnic, producţia medie a capitalului creşte în timp, datorită faptului că A(t) creşte cu rata g=0.0379.

La echilibru, rata de creştere a înzestrării tehnice a capitalului este μk*, rată care, prin

definiţie este constantă şi egală cu rata de creştere a g. Outputul per capita este dat de k şi A(t) care cresc în starea de echilibru cu rata g. Prin urmare, outpultul per capita y va creşte şi el tot cu

93

rata g=0.0379. Mai mult, datorită faptului că c=(1-s)y, la echilibru consumul per capita c va creşte cu rata g.

În concluzie, pe baza rezultatelor obţinute, la echilibru, înzestrarea tehnică a muncii, outputul per capita şi consumul per capita vor creşte cu rata g=0.0379.

I.4.5.5 Critici ale modelului Solow şi dezvoltări ulterioare

Mankiw, Romer şi Weill au testat în 1992 varianta primară a modelului lui Solow pentru câteva ţări şi au descoperit că, în mod contrar aşteptărilor unor economişti, rezultatele au respectat în totalitate modelul. Una dintre criticile aduse modelului a fost aceea că rata de creştere a progresului tehnic a fost considerată aceaşi pentru toate tările analizate. De fapt, cei trei au considerat că această rată are aceeaşi valoare pentru toate ţările la inceputul perioadei, lucru care a fost evident contrazis de către rezultate. În mod evident, diferenţe ale evoluţiei progresului tehnic există de la o ţară la alta iar acestea persistă în timp. Ceea ce este adevărat, este faptul că modelul elaborat de Solow păstrează constante diferenţele iniţiale între ţari. Astfel că, o ţară care porneşte de pe o poziţie inferioară alteia în ceea ce priveşte progresul tehnologic, va rămâne pe toată perioada analizată în această postură. Deoarece factorul tehnologic este considerat exogen, modelul nu permite existenţa situaţiei ca o anumită ţară să-şi îmbunătăţească dotarea tehnică şi astfel să-şi întreacă contra-candidaţii. Absenţa acestei situaţii, care în mod evident se întâlneşte în realitate, a atas numeroase critici adepţilor modelului Solow. Cu toate acestea, aşa cum observă şi Mankiw, nu există nici un element în model care să impiedice două tări să adopte traiectorii de creştere economică diferite. Această observaţie pare să contrazică presupunerea că factorul tehnologic este determinat exogen. Cu toat acestea, ideea esenţială care se desprinde este aceea că modelul Solow rămâne valabil şi în condiţiile în care diferite ţări au traiectorii de creştere economică diferite. Totuşi, Mankiw a găsit un defect major al modelului iniţial. Acesta este legat de faptul ca funcţia de producţie este considerată de tip Cobb-Douglas, caz în care coeficientul α trebuie interpretat ca elasticitatea venitului adus de capital. În urma studiilor efectuate de Mankiw, Romer şi Weill, acest coefecient are valoarea 0.6. Conform altor cercetători, această valoare ar fi cam de 0.35. În consecinţă, datorită neconcordaţei părerilor legate de valoarea acestui parametru, cei trei au ajuns la concluzia că modelul Solow nu este suficient pentru a explica variaţiile de creştere economică de la o ţară la alta, în ciuda faptului că el surprinde foarte bine fenomenele existente intr-o economie. Ei au arătat că dacă modelul este îmbunătăţit astfel încât să cuprindă şi capitalul uman, eficienţa sa creşte considerabil.

94

Anexa1. Valorile estimate ale parametrilor modelului în cele 3 cazuri considerate a) Solow

clasic b) Solow cu progres tehnic de tip Harrod

c) Solow cu progres tehnic de tip Harrod corectat

Rata de depreciere a capitalului δ 12.8% 12.8% 12.8%

Rata medie a consumului c 83.4% 83.4% 83.4%

Rata economisirii s 16.6% 16.6% 16.6%

Rata de creştere a populaţiei ocupate civile n -1.6% -1.6% -1.6%

Parametrul α 0.1480 0.0966 0.0446

Rata de creştere a progresului tehnic g - 0.0350 0.0378

95

Anexa 2.

Evolutia inzestrarii tehnice a muncii si a traiectoriei de echilibru

0.0

200000.0

400000.0

600000.0

800000.0

1000000.0

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14

k*=K/LK/Lkt

Evolutia outputului per capita si a traiectoriei sale de echilibru

050000

100000150000200000250000300000350000400000

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14

y*=Y/LY/Lyt

96

PARTEA A II-A

CRESTEREA ECONOMICA SI RESURSELE UMANE

97

II.1. Capitalul uman şi creşterea economică – delimitări conceptuale

II.1.1. Factorii de producţie

Ca suport al dezvoltării societăţii, activitatea economică se bazează pe utilizarea raţională şi eficientă a factorilor de producţie, reprezentând totalitatea resurselor (produselor, inputurilor) atrase şi utilizate în activitatea economică, în procesul de producere a bunurilor, lucrărilor şi serviciilor. Prezentarea şi analizarea rolului factorilor de producţie a debutat cu teoria lui J.B.Say, conform căreia există trei factori de producţie: munca, pământul şi capitalul. Încercarea de definire cât mai exactă a acestor concepte a dus uneori la înlocuirea muncii cu resursele umane, a pământului cu resursele naturale sau cu natura, în sens larg şi a capitalului cu bunurile de capital sau cu resursele create şi utilizate de om în producţie. Cu timpul, chiar tratarea triadică a fost supusă încercărilor de modificare. Raymonde Barre, utilizând criteriul restrictiv al remunerării factorilor de producţie conform aportului lor la realizarea producţiei, asociază celor trei factori desemnaţi de J.B.Say beneficiarii salariului, rentei, dobânzii şi un al patrulea: întreprinderea, care încasează venitul ei sub forma profitului. Fără a restrânge sfera analizei, s-a formulat teoria neofactorilor care, conform modificărilor petrecute în structura sistemului factorilor de producţie şi în rolul componentelor lui, propune asocierea factorilor de producţie tradiţionali a capitalului uman, complementar celui fizic, a resurselor informaţionale şi a potenţialului de creativitate ştiinţifică şi tehnologică. Gheorghe Manea remarcă schimbarea intevenită în rolul informaţiei. Din rolul, doar, de intermediar între factorul uman şi ceilalţi factori de producţie, aceasta a devenit un participant direct la activitatea economică. Ea asigură „reglarea, fără participarea nemijlocită a omului, a unor procese de producţie, conducerea de la distanţă a unor maşini şi utilaje, programarea, lansarea şi urmărirea producţiei; pe scurt, informaţia înlocuieşte tot mai mult factorul uman în activitatea care, până la apariţia inteligenţei artificiale, păreau de neînlocuit”[8]. În cadrul aceluiaşi proces se pledează şi pentru evidenţierea distinctă, ca tip de resursă umană a abilităţii sau riscului întreprinzătorului (sinonim cu iniţiativa în afaceri). Ştiind că se face referire la riscul asumat prin întreprinderea unei activităţi economice, la capacitatea de ameliorare a eficienţei factorilor de producţie, la iniţiativa de a înnoi activitatea de producţie, vom înţelege că nu se iese din sfera utilizării energiei intelectuale şi fizice implicate, în general, în procesele de muncă, este adevărat sub formele ei mai bogate în elemente creative. Indiferent de formele pe care le îmbracă, totalitatea factorilor de producţie implicaţi sau implicabili în circuitul economic, alcătuieşte potenţialul economic al unei ţări. Elementele acestuia se pot găsi în două ipostaze: de potenţial atras în circuitul economic – utilizat efectiv şi de potenţial neutilizat – aflat sub forma de rezerve sau inutilizabil momentan. Pentru entităţi create prin reunirea acestor elemente se utilizează noţiunea de potenţial economic valorificabil. Factorii de producţie se află în proprietatea, deci în utilizarea agenţilor economici. În procesul utilizării factorilor de producţie se manifestă distinct:

atragerea şi consumarea lor, ca bază a cheltuielilor de producţie, constând din partea consumată din materiile prime, materiale, mijloace de muncă şi din timpul de muncă;

utilizarea lor la ameliorarea calităţii şi structurii resurselor economice şi creşterea volumului lor.

Pentru obţinerea unui anume rezultat dorit, factorii de producţie trebuie combinaţi în diferite proporţii, combinaţie în funcţie de care este posibilă realizarea de bunuri, lucrări şi servicii consumabile pentru acoperirea nevoilor individuale ale oamenilor sau utilizabile pentru realizarea a noi activităţi de producţie. Succesiunea activităţilor de producţie face ca factorii de producţie să apară în ipostazele diferite de resurse create sau de resurse cheltuite. Progresul

98

tehnic determină schimbarea atât a locului factorilor de producţie în cadrul sistemului pe care îl alcătuiesc cât şi a modului lor de combinare. Cunoaşterea rolului şi locului factorilor de producţie în cadrul activităţii economice este condiţia fundamentării deciziilor de producere şi de consumare a acestora.

În analiza economică, relaţia existentă între cantitatea obţinută dintr-un produs (output) şi cantităţile de factori de producţie (inputuri) care s-au combinat pentru a-l obţine se numeşte funcţie de producţie.

Factorul de producţie resurse naturale nu beneficiază de o denumire unică. Se menţine denumirea pământ, adică aceea utilizată de J.B. Say, dar se utilizează şi denumirile: resurse naturale sau factor natural de producţie şi chiar formularea generică: natura. Denumirea pământ, deşi este utilizabilă, în sens larg, ca planeta Pământ care, evident, este locul în care se regăsesc toate elementele componente ale factorului (aerul, solul, materiile prime neprelucrate, resursele energetice, mediul geografic-climă, relief, căi naturale de comunicaţie) se dovedeşte a fi purtătoarea amprentei timpului când a fost formulată; atunci predominantă era utilizarea agricolă, sub forma solului, a pământului, de aici şi denumirea dată. Utilizarea termenului de natură este o formulare prea largă, noţiunea desemnând şi elemente care, cel puţin în prezent, nu au tangenţe cu activitatea economică, ceea ce ar impune distincţia între natură ca factor de producţie şi natură care nu este factor de producţie. Apar astfel ca mai acceptabile formulările de resurse naturale sau resurse naturale productive sau factor natural de producţie.

Trăsătura comună a componentelor menţionate este apartenenţa la un factor originar, primar al producţiei, el fiind rezultatul acţiunii unor factori fizici şi biologici şi nu a unor procese economice. Deşi corectă, această afirmaţie nu trebuie absolutizată deoarece unele resurse naturale dobândesc proprietăţi ale bunurilor de capital, care sunt factori de producţie derivaţi. Pământul devine element de capital datorită investiţiilor pentru sporirea fertilităţii sale sau, prin desecări şi îndiguiri, pentru a obţine noi suprafeţe arabile.

Datorită caracterului limitat al acestor resurse au devenit caduce procesele liniare de producţie care eliminau definitiv din circuitul economic resursele după prelucrarea şi utilizarea lor. Locul lor trebuie ocupat de procesele de producţie circulare capabile să menţină în cadrul activităţii economice toate resursele, indiferent de caracterul lor regenerabil sau nu.

Factorul de producţie capital este factorul de producţie care îmbracă forma bunurilor de folosinţă îndelungată, obţinute pe seama utilizării productive a resurselor economice, utilizabile pentru a produce noi bunuri, lucrări şi servicii corespunzătoare nevoii sociale şi capabile să asigure, prin vânzarea rezultatelor utilizării lor, creşterea venitului (a profitului) proprietarilor lor.

Conceptului de capital i s-au conferit două sensuri: în primul, menţionat şi de C.Mc. Connel, se surprinde capitalul real sau productiv, tehnic, fizic, bunuri de capital, bunuri de producţie (investiţionale) iar în al doilea (vezi şi Max Veber) este sensul conferit de contabilitate, în viaţa financiară, şi anume acela de capital bănesc, de sumă de bani, de lichiditate.

Proprietarii capitalurilor sunt o parte a membrilor societăţii care-şi folosesc economiile pentru înfiinţarea de întreprinderi, pentru împrumutarea lor contra unor dobânzi sau pentru investirea în acţiuni contra unui dividend.

Factorul de producţie muncă - munca este activitatea umană conştientă, bazată pe utilizarea capacităţii de muncă, în vederea folosirii eficiente şi a perfecţionării sale şi a celorlalţi factori de producţie.

În procesul muncii omul, ca executant, utilizează o anumită combinaţie de cunoştinţe şi aptitudini a căror reunire dă conţinut pregătirii sale profesionale. De aceea munca este cotată ca factorul de producţie cel mai important, al cărui rol creşte continuu. În acest sens, A. Smith avea dreptate spunând că munca este unica sursă a avuţiei naţiunilor.

Limitele în care se manifestă calităţile muncii sunt dependente de resursele de muncă existente la dispoziţia activităţii economice. Analiza acestora pentru a lua decizii importante privind evoluţia vieţii economice se realizează cu indicatorii: populaţia activă şi populaţia

99

ocupată. Prin intermediul numărului, a structurilor, a nivelului pregătirii şi starea sănătăţii sale, populaţia, ca factor, condiţionează într-o mare măsură, natura activităţii economice.

Structura resurselor de muncă a fost supusă schimbării în sensul scăderii ponderii populaţiei ocupate în sectorul primar şi creşterii populaţiei ocupate în sectorul terţiar. În paralel s-a produs şi creşterea şi apoi scăderea ponderii resurselor de muncă ocupate în sectorul secundar.

Procesul muncii reprezintă consumarea într-o anumită combinaţie a energiei intelectuale şi a celei musculare, ceea ce conferă muncii un caracter predominant intelectual sau predominant fizic. Între extremele muncă simplă şi munca cea mai complexă, se cuprinde gama muncilor de diferite complexităţi, specifice diverselor domenii de activitate şi având o contribuţie diferită datorită productivităţii lor.

Factorul muncă este condiţionat într-o măsură covârşitoare de implicarea executanţilor săi în procesul învăţării. Dezvoltarea acestui factor presupune creşterea capacităţii de a da răspunsuri, soluţii la cele mai diferite situaţii de natura economică, socială, politică şi culturală. Formarea acestei capacităţi o asigură învăţarea, definită ca proces prin care se creează, se dobândesc şi se exersează metode, abilităţi, atitudini şi valori noi, necesare existenţei într-o lume în continuă creştere şi schimbare. Pentru aceasta, învăţarea trebuie să depăşească aspectul tradiţional, constând din însuşirea unor metode, reguli şi atitudini utile în situaţii care au avut loc, deci cunoscute. Învăţarea trebuie să devină predominant inovativă, capabilă să dezvolte capacitatea subiecţilor de a face faţă unor situaţii noi, îmbinând anticiparea – capacitatea de prospectare şi participarea – pregătirea pentru asumarea de noi roluri şi responsabilităţi. Rezultatul investiţiilor realizate în factorul uman al producţiei a dus la formularea conceptului de capital uman, constituit ca sinonim conceptului „capacitate de muncă” a omului şi nu al factorului de producţie munca. Inserez în acest sens afirmaţia lui Paul Heym: capital înseamnă „mijloace produse pentru producţie de bunuri care pot fi folosite pentru a produce bunuri viitoare. Maşinile sunt capital ca şi clădirile industriale şi comerciale. Dar, la fel sunt cunoştinţele şi măiestria profesională pe care oamenii le acumulează prin educaţie, calificare sau experienţă şi care le permit să furnizeze servicii productive valoroase pentru alţii”. Precizarea lui Heym previne confundarea muncii ca sinonimă cu capitalul uman, caz în care calitatea muncii de factor de producţie primar ar fi imposibil de pus în acord cu calitatea de factor de producţie derivat al capitalului. Explicaţia este simplă: munca nu este stocată pentru utilizări viitoare, ea este rezultat utilizării capacităţii de muncă a indivizilor, în condiţiile date ale producţiei.

Având în vedere aceste considerente, teoria economică actuală (neoclasică) tinde să rezume ansamblul input-urilor la două categorii fundamentale de factori de producţie: munca (L) şi capitalul (K), incluzând în factorul muncă – munca directă („plătită” sub formă de salarii) iar în factorul capital – resurse de natură heterogenă, precum: factorii consumabili (energie, materii prime – care se consumă în procesul de producţie), factori ficşi (cum ar fi: pământul şi bunurile de capital care pot fi utilizaţi în cadrul mai multor procese succesive) şi munca indirectă sau trecută. II.1.2. Capitalul uman

Pornind de la conceptul de capital, prezentat în paragraful anterior şi având în vedere diviziunea acestuia, merită amintită principala operă a lui Adam Smith, unul din reprezentanţii de frunte ai economiei politice burgheze clasice, „Avuţia Naţiunilor”; în capitolul „Diviziunea capitalului” din această lucrare, Smih menţiona că „a doua din cele 3 părţi în care se divide capitalul total al unei societăţi e capitalul fix, a cărui caracteristică este să aducă venit sau profit, fără a circula sau schimba stăpânul”[1]. Unul din cele 4 articole care formează capitalul fix, cum apare în această lucrare, îl reprezintă „capacităţile dobândite şi folositoare ale tuturor locuitorilor sau membrilor societăţii. Dobândirea de asemenea facultăţi – prin susţinerea celui ce le dobândeşte în timpul educaţiei, studiului sau uceniciei – necesită întotdeauna o cheltuială efectivă, care e un capital fix, realizat cu alte cuvinte în persoana sa. Aceste facultăţi, după cum

100

fac parte din averea lui, fac tot atât parte şi din aceea a societăţii căreia el îi aparţine. Îndemânarea perfecţionată a unui muncitor poate fi considerată în aceeaşi lumină cu o maşină sau o unealtă de muncă, ce înlesneşte şi scurtează munca şi care, deşi costă o anumită cheltuială, totuşi restituie acestă cheltuială împreună cu un profit”. Fără a oferi o modalitate de estimare a valorii fiinţei umane, Adam Smith, succedat şi de alţi economişti de marcă ai secolului al XVIII-lea, au argumentat includerea abilităţilor fiinţei umane printre capitalurile disponibile. Două metode au fost utilizate pentru a estima valoarea monetară a fiinţei umane, aşa cum remarcă Kiker:

procedura costului de producere, promovată de William Petty şi Ernst Engel, constând în estimarea costurilor nete ale „producerii” fiinţei umane în dezvoltarea ei, excluzând costurile de „întreţinere” a acesteia;

metoda câştigurilor capitalizate, utilizată în special de J. Shield Nicholson şi Alfred de Foville, care constă în evaluarea valorii prezente a câştigurilor trecute şi viitoare ale indivizilor fiind cei mai cunoscuţi economişti ce au utilizat metoda).

Printre motivaţiile care au determinat tratarea fiinţei umane ca şi capital, Kiker notează: demonstrarea puterii unei naţiuni; determinarea efectelor economice ale educaţiei, investirii în sănătate şi migraţiei; pentru a propune sisteme de taxare mai echitabile decât cele existente; pentru a determina costul total al războiului (în evaluarea pierderilor de război, după cele două conflagraţii mondiale); pentru a avertiza populaţia asupra nevoii de conservare a vieţii şi sănătăţii şi pentru a sublinia importanţa vieţii indivizilor pentru economia ţării în care locuiesc; pentru a sprijini stabilirea compensaţiilor decise de tribunale în caz de moarte sau accident.

Astfel a apărut în literatura economică, în anii ’60 ai secolului XX, în special sub imboldul lucrărilor lui Theodore W. Schultz, conceptul de capital uman, cunoscând afirmarea şi dezvoltarea conceptuală după acest moment.

Capitalul uman constă în acele abilităţi ale indivizilor, care sunt caracteristice acestora şi rămân aceleaşi în orice mediu social, putând fi valorificate pe piaţa muncii în schimbul unor resurse economice de orice tip. O altă definiţie dă conceptului de capital uman economistul Di Bartolo şi anume: „estimare a abilităţii unei persoane de a produce venituri prin muncă”.

Având în vedere analizele asupra capitalului uman dezvoltate în ultimele decenii, pot fi indicate următoarele componente ale capitalului uman [23]:

capitalul educaţional, constând din abilităţile dobândite de indivizi în procesul de instruire şcolară, dar şi în afara acestuia;

capitalul biologic, constând în abilităţile fizice ale indivizilor, sintetizate cel mai adesea prin starea de sănătate. Teoria modernă a capitalului uman, dezvoltată, iniţial, în jurul grupului de la Universitatea din Chicago coordonat de T. Schulz, preluată şi extinsă, apoi, de către Jacob Mincer şi Gary Becker, afirmă că veniturile indivizilor cresc substanţial în funcţie de gradul de educaţie al acestora.

Această teorie a determinat, practic, restrângerea conceptului de capital uman la acela de capital educaţional, importanţa educaţiei fiind superioară componentelor asociate sării de sănătate.

Capitalul educaţional se prezintă, la rândul lui, în două forme distincte: educaţia formală - competenţele (cunoştinţele, abilităţile, atitudinile)

dobândite în cadrul sistemelor educaţionale formale; aceste competenţe sunt certificate (atestate) prin diplome iar măsurarea lor, la nivel individual, se poate realiza prin anii de şcoală, nivelul de instruire etc;

educaţia non-formală şi informală - orice alte cunoştinţe, abilităţi şi atitudini dobândite în cursul vieţii, prin eforturi proprii sau prin contacte cu experţi în diverse domenii, finalizate cu câştiguri de cunoaştere în urma asimilării informaţiilor primite prin interacţiunea cu aceştia; acest tip de educaţie produce stocuri de capital educaţional greu de estimat.

101

Pentru a determina capitalul educaţional nu poate fi luată în considerare doar educaţia formală (prin măsurarea participării şcolare) fiind necesară testarea directă a abilităţilor, lucru dificil de realizat. Astfel, pentru a aprecia capitalul educaţional pot fi utilizate următoarele metode de măsurare:

metoda indirectă, prin care se apreciază stocul de capital educaţional formal al părinţilor (exprimat, de exemplu, prin numărul total sau mediu de ani de şcoală absolviţi de părinţi);

metoda alternativă de estimaţie a capitalului educaţional utilizat în practică (propusă de către International Adult Literacy Survey – IALS), prin testarea directă a abilităţilor şi cunoştinţelor adulţilor, utilizând trei scale de cultură generală: prose literacy – cunoştinţele şi abilităţile necesare înţelegerii şi utilizării informaţiilor din ziare, texte de ficţiune şi texte explicative; document literacy - cunoştinţele şi abilităţile necesare găsirii şi utilizării informaţiilor conţinute de formulare oficiale, orare, hărţi; quantitative literacy - cunoştinţele şi abilităţile necesare pentru a aplica operaţii matematice în materiale tipărite; utilitatea metodei este limitată de faptul că utilizarea capitalului educaţional este redusă la capacitatea de a colecta şi folosi informaţii din materiale scrise. Pornind de la această metodă în prezent se încearcă dezvoltarea unei metode de măsurare directă a capitalului educaţional, cu o sferă de cuprindere mai largă, prin includerea şi altor domenii ale vieţii sociale alături de cele trei sugerate de IALS.

estimarea valorii de piaţă, monetare a capitalului uman, în cele două variante ale sale descrise mai sus, metodă utilizată de economişti în abordările timpuri ale capitalului uman. La nivel macrosocial, estimarea acestui capital se poate realiza prin agregarea stocurilor individuale de capital educaţional, prin adunarea anilor sau nivelurilor de instruire parcurse de indivizi şi stabilirea fie a ponderii populaţiei adulte care a parcurs fiecare nivel, fie a mediei numărului de ani de şcoală parcurşi de populaţia adultă.

Capitalul biologic (starea de sănătate) este dificil de definit şi măsurat deoarece nici economia, nici sociologia nu au produs măsurări directe ale acestuia. Aprecierile au constat fie în aprecieri subiective ale indivizilor, fie în măsuri monetare ale cheltuielilor pentru îngrijirea medicală.

Studiile arată că indivizii educaţi optează pentru servicii medicale de calitate sporită, selectând alternativele cele mai adecvate pentru menţinerea sănătăţii în parametrii optimi, ceea ce demonstrează că acest tip de capital depinde, în mare măsură, de cel educaţional.

Cheltuielile cu capitalul uman (atât cele pentru educaţie cât şi cele pentru sănătate) pot fi privite ca şi investiţie sau drept consum. Delimitarea graniţei între investiţie şi consum, deşi a preocupat diverşi economişti, nu a condus la un consens total dar s-a impus tratarea capitalului uman ca şi investiţie, din următoarele considerente:

abilităţile indivizilor pot fi utilizate oricând, în funcţie de mediul social şi economic în care aceştia se plasează la un moment dat;

investiţia în capitalul uman este continuă, ţintind fie dezvoltarea, fie menţinerea stocului de capital. În concluzie poate fi menţionată importanţa utilizării capitalului uman agregat la nivel naţional pentru caracterizarea nivelului de dezvoltare al unei ţări sau pentru a explica creşterea economică a acesteia. II.1.3 Creşterea economică, dezvoltarea economico-socială şi dezvoltarea umană

Creşterea economică poate definită ca un proces de creştere a indicatorilor macroeconomici (Produsului Intern Brut - PIB, respectiv Produsul Naţional Brut - PNB) într-o anumită perioadă de timp[9]. Edificator este şi PNB/locuitor şi creşterea acestuia de la un an la altul, pentru a exprima producţia finală pe locuitor cu incidenţe directe asupra evoluţiei standardului de viaţă al populaţiei dintr-o anumită ţară.

102

În sens larg, conform definiţiei date de S. Kuznetz, creşterea economică presupune sporirea volumului de bunuri dar şi a avuţiei naţionale, a capacităţilor de producţie ale ţării respective şi ale lumii în ansamblu, exprimată în formă absolută sau pe locuitor, incluzând şi modificările de structură ale economiilor respective. Rata creşterii economice, concretizate în rata de creştere anuală a PIB, sau a PIB/locuitor, constituie o oglindă a stării economiei unei ţări. Cu toate acestea, aproape toate statele industrializate pun în discuţie avantajele dar şi costurile acestui proces, deoarece orice creştere economică presupune şi unele sacrificii. Se pune astfel problema dacă rata de creştere economică va fi impusă sau sprijinită de puterile publice sau ar trebui să rezulte din decizii private sau să aibă la bază cererea. Oricare ar fi varianta adoptată, politicile autorităţilor publice de creştere a produsului intern ar trebui să conţină următoarele obiective:

creşterea cheltuielilor cu creşterea şi dezvoltarea (prin finanţarea directă a unor cheltuieli cu cercetarea – dezvoltarea sau prin oferirea unor facilităţi firmelor care susţin financiar programe de cercetare – dezvoltare), prin intermediul cărora se măreşte rata schimburilor tehnologice, factor important al creşterii economice;

creşterea cheltuielilor cu educaţia şi pregătirea profesională (prin formarea iniţială şi formarea continuă a forţei de muncă, în condiţiile unei economii tot mai dinamice), deoarece printr-un nivel adecvat de pregătire a lucrătorilor creşte productivitatea muncii şi capitalul;

creşterea cheltuielilor cu investiţiile în sectorul productiv, prin menţinerea la un nivel scăzut a ratei dobânzii şi sporirea impozitelor şi taxelor;

aplicarea unei politici monetare şi fiscale care să conducă la reducerea şomajului;

susţinerea mobilităţii forţei de muncă. Printre cei mai importanţi factori ai creşterii economice pot fi amintiţi:

populaţia şi resursele umane; capitalul tehnic şi nivelul tehnologiilor; resursele naturale; factori aleatori.

În ceea ce priveşte populaţia şi resursele umane, rata creşterii economice este influenţată în mare măsură de evoluţia natalităţii, structura pe vârste a populaţiei, nivelul de educaţie şi pregătire profesională, precum şi structura pe profesii a acesteia. O rată prea mică a natalităţii contribuie la apariţia fenomenului de îmbătrânire a populaţiei, deci la scăderea ponderii persoanelor în vârstă de muncă în totalul populaţiei şi, în consecinţă la căderea eficienţei economice. O rată de creştere a populaţiei prea ridicată poate avea drept consecinţe, pe termen lung, scăderea produsului naţional per locuitor, cu consecinţe negative asupra bunăstării. Se observă, de asemenea, că, pe măsura creşterii standardului de trai, creşte ponderea tinerilor care continuă să studieze după vârsta de 16 ani, micşorând populaţia activă disponibilă pentru muncă. În acelaşi timp, datorită scăderii gradului de morbiditate şi a creşterii vârstei medii de viaţă, creşte ponderea vârstnicilor în totalul populaţiei şi scăderea ponderii populaţiei active. Toate aceste efecte negative pot fi contracarate prin introducerea progresului tehnic şi sporirea productivităţii muncii, ceea ce presupune creşterea pregătirii profesionale a lucrătorilor, deci investiţia în capitalul uman, ca o condiţie necesară pentru a obţine o creştere a eficienţei economice şi, implicit, o creştere economică. Dezvoltarea economico-socială Faptul că unul din factorii primordiali ai creşterii economice îl constituie populaţia şi resursele umane, îl demonstrează exemplul Japoniei care a dezvoltat o industrie impresionantă plătind redevenţe naţiunilor de la care importă materiale de entropie joasă şi care a prosperat datorită valorilor umane (forţa de muncă eficientă şi uşor de calificat).

103

Interdependenţa dintre populaţie şi economie este realizată de segmentul populaţiei active rezultate ca efect al relaţiei cerere – ofertă în cadrul celor două sisteme (populaţia generând oferta demografică iar economia prezentând cererea demografică). Acest segment al populaţiei include persoanele care au un loc de muncă de pe urma căruia realizează un câştig ce constituie sursă de existenţă pentru respectivele persoane. Populaţia activă interesează atât ca număr, dar şi ca structură, în funcţie de domeniul de activitate, calificarea, vârsta, sexul etc. Aspectul calitativ al forţei de muncă include, după E. Denison, rolul creşterii nivelului de instruire, îmbunătăţirea structurii pe vârste şi sexe a forţei de muncă, efectul reducerii timpului de muncă şi, implicit, cel al creşterii timpului de odihnă. Alte aspecte caracteristice ale aceşti factor le constituie: mobilitatea populaţiei, privită sub aspectul schimbării statutului rezidenţial dar şi sub al celui profesional şi social, incompleta utilizare a mâinii de lucru (exprimată prin rata şomajului) dar şi factori cum ar fi: influenţa sindicatelor sau motivaţia muncii. Măsura în care dezvoltarea economică influenţează evenimentele demografice, respectiv populaţia influenţează creşterea economică, poate fi abordată schematic astfel[14]:

Fig.1.1. Relaţia populaţie – dezvoltare economică Este evidenţiat astfel efectul pe care schimbările economice îl produc în comportamentul

demografic, în special în ceea ce priveşte evoluţia “variabilelor primare” (mortalitate, fertilitate, migraţie) care produc schimbări la nivelul “variabilelor demografice secundare” (sporul natural al populaţiei, populaţia activă potenţială, sporul migrator). La rândul lor, aceste variabile au un impact direct asupra creşterii economice prin oferta de resurse de muncă, dezvoltarea pieţei consumatorilor etc.

Se justifică astfel faptul că o armonizare a tendinţelor demografice cu cele social-economice reprezintă o preocupare permanentă în formularea strategiilor de dezvoltare a unei ţări (conexiunea dintre variabilele demografice şi cele economice fundamentale fiind prezentată în Anexă).

În prezent, componenta esenţială a dezvoltării economico-sociale o reprezintă cunoaşterea, ceea ce justifică introducerea termenului de economie a cunoaşterii pentru a defini modul de organizare şi funcţionare al activităţii economice. Aceasta reprezintă, aşa cum relevă Jean-Jacques Servan-Schreiber, “noua economie a unei lumi în care vor trebui mobilizate resursele umane făcând din omul însuşi prima dintre materiile prime” iar principala sa caracteristică o constituie amplificarea rolului capitalului uman.

Reunind valenţele legate de capitalul uman (mai precis de investiţia în capitalul uman, pentru dezvoltarea competenţelor indivizilor) cu cele vizând contribuţia resurselor umane la creşterea economică, a fost introdus conceptul de dezvoltare umană.

Fertilitate

POPULAŢIE Mortalitate Populaţie ocupată Migraţie

Venit DEZVOLTARE ECONOMICĂ Investiţii Asistenţă noi socială Locuri de muncă

104

Dezvoltarea umană poate fi definită, în sens larg, drept procesul prin care oamenii au şansa alegerii dintre mai multe alternative, care să le permită nu numai atingerea unei mai mari longevităţi dar şi a unui grad cât mai înalt de cunoaştere şi, respectiv, a unui standard cât mai decent de viaţă.

In anul 1999, UNDP (United Nation Development Programme) a publicat Raportul asupra Dezvoltării Umane în care statele lumii au fost ierarhizate pe baza unui indice al dezvoltării umane.

Principalele componente pe baza cărora se determină indicele de dezvoltare umană sunt: indicele speranţei medii de viaţă, indicele care cuantifică nivelul de dezvoltare al sistemului educaţional şi indicele produsului naţional brut. Valoarea anuală a acestui indicator, precum şi evoluţia sa într-o perioadă de timp, poate oferi informaţii cu privire la perspectiva dezvoltării economico-sociale a unei ţări, pe termen mediu şi lung.

În cazul României, ţară din categoria celor cu nivel mediu de dezvoltare economico-socială şi umană, dar cu evoluţie lentă în dinamica indicelui de dezvoltare umană, în perspectiva integrării în structurile europene, se impune îmbunătăţirea calităţii capitalului uman, o variabilă cheie fiind investiţia în acest tip de capital.

105

II.2. Investiţia în capitalul uman

În lucrarea „Principii de economie politică”, Alfred Marshall considera că „iluminismul a

adus cu sine dorinţa de creştere a bunăstării unei naţiuni, mutând accentul de pe investiţia în capitalul material pe investiţia în capitalul personal”, Conform lui, „cel mai de preţ din tot capitalul este acela investit în fiinţa umană”. Este evidenţiată astfel schimbarea survenită în cadrul societăţii cunoaşterii, comparativ cu societăţile preindustriale şi industriale, în ceea ce priveşte mutarea accentului de pe factorii producţie clasici pe factorul uman. În acest context, o serie de economişti (reprezentativ fiind David Romer) au inclus în modelele de creştere economică elaborate şi contribuţia specifică a capitalului uman, considerând astfel că investiţia în acest capital poate impulsiona semnificativ activitatea economică. II.2.1 Modalităţi de investire în capitalul uman; investiţia în educaţie şi formare profesională

Investiţia în capitalul uman, în concepţia lui R. Campbel, se referă la „orice activitate menită să asigure o sporire a calităţilor productive ale factorului uman”. Având în vedere şi componentele capitalului uman, aşa cum au fost menţionate anterior, putem spune că investiţia în capitalul uman include următoarele forme (modalităţi de investire):

investiţia în educaţia, formarea profesională şi reformarea (adaptarea profesională) a resurselor umane;

investiţia pentru asigurarea sănătăţii resurselor umane (asistenţa medicală); cheltuielile afectate căutării unui loc de muncă şi asistenţa socială; migraţia; eforturile familiale făcute înainte de intrarea în sistemul educaţional şi ulterior; căutarea informaţiilor referitoare la preţuri şi venituri.

La acestea pot fi adăugate şi cheltuielile de consum individual curent (pentru hrană, îmbrăcăminte şi asigurarea locuinţei) dar şi cele culturale, pentru sport şi pentru petrecerea timpului liber. Numeroasele forme ale investiţiei în capitalul uman diferă, aşa cum precizează G. Becker, „prin efectele lor asupra câştigurilor şi consumului, prin sumele investite în mod obişnuit, prin mărimea profiturilor şi prin măsura în care este percepută conexiunea dintre investiţie şi profit”[4]. Toate aceste investiţii îmbunătăţesc calificarea, cunoştinţele sau sănătatea individului şi sporesc astfel veniturile băneşti sau pe cele de natură psihică ale acestuia. Dintre aceste forme, cea mai mare importanţă o prezintă investiţia în educaţie şi formare profesională, motivată şi de definirea, cel mai adesea, a capitalului uman ca reprezentând „cunoştinţele, calificările, competenţele şi alte calităţi deţinute de un individ şi necesare activităţii economice” (OCDE, 1998). Deoarece majoritatea cunoştinţelor, calificărilor şi competenţelor se dobândesc în cadrul sistemului educaţional, un rol determinant în acumularea şi dezvoltarea capitalului uman şi, implicit, în dezvoltarea economico-socială a unei ţări, îl deţine educaţia. Conform studiilor realizate de G. Becker, în S.U.A. nivelul de educaţie liceală şi universitară contribuie apreciabil la sporirea venitului unei persoane, chiar şi după ce se acoperă costurile directe şi indirecte ale şcolarizării şi chiar în condiţiile realizării unei ajustări în funcţie de situaţia familială şi de capacităţile deţinute de persoanele respective. Dovezile sunt similare în cazul a mai mult de o sută de ţări cu culturi şi sisteme economice diferite demonstrând faptul că persoanele cu un nivel superior al educaţiei realizează, aproape întotdeauna, câştiguri mult peste medie, avantajele fiind mai mari în ţările mai puţin dezvoltate.

106

Este evident că multe ţări care au reuşit o creştere permanentă a venitului au avut şi mari creşteri în ceea ce priveşte educarea şi şcolarizarea forţei de muncă. În acest mod s-a înregistrat o expansiune a cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice care au contribuit la creşterea productivităţii muncii. Pe lângă beneficiile financiare, educaţia presupune şi beneficii non-financiare cum ar fi: promovarea sănătăţii, reducerea fumatului, sporirea motivaţiei participării la vot, îmbunătăţirea cunoştinţelor referitoare la controlul naşterilor, stimularea culturii etc. Tot mai mulţi autori consideră că secretul societăţilor viitorului este educaţia, înţelegând prin aceasta nu numai educaţia realizată în cadrul sistemului educativ ci şi educaţia permanentă de-a lungul întregii vieţi, necesară dobândirii competenţelor superioare de a verifica, a concepe, a crea, a inventa. Principalele forme prin care se realizează acest tip de educaţie se consideră a fi: formarea şi perfecţionarea profesională a adulţilor, adaptarea profesională a resurselor umane la cerinţele pieţei muncii şi învăţarea inovativă. Se revine astfel la investiţia în formarea profesională, formă importantă a investiţiei în capitalul uman. În funcţie de locul şi momentul de timp în care se realizează aceasta, formarea profesională poate fi clasificată în:

formarea profesională iniţială, realizată, de regulă, în cadrul sistemului educaţional, motiv pentru care acesta nu este, de regulă, abordată separat cu înglobată în indicatorii care caracterizează acest sistem;

formarea profesională continuă, asociată, de multe ori, educaţiei permanente de-a lungul întregii vieţi, deoarece se realizează după părăsirea sistemului de învăţământ. Formarea profesională continuă se realizează fie în cadrul centrelor de formare profesională, fie în cadrul firmelor. În sens larg, termenul include şi pregătirea profesională, realizată la locul de muncă. Acordând o importanţă deosebită analizei pregătirii profesionale la locul de muncă, Becker a lansat ipoteza conform căreia o astfel de analiză ar conduce la rezultate generale care se pot aplica şi altor tipuri de investiţii în capitalul uman, inclusiv în ceea ce priveşte şcolarizarea, deoarece „în anumite cazuri şcolile pot fi tratate ca un tip special de firme”. Este luat în calcul, în acest caz, efectul procesului productiv însuşi asupra productivităţii lucrătorilor, mulţi dintre aceştia mărindu-şi productivitatea pe măsură ce dobândesc noi calificări şi perfecţionându-le pe cele vechi la locul de muncă. La rândul ei, pregătirea profesională la locul de muncă poate fi de două tipuri:

pregătirea profesională generală, care este utilă şi în multe alte firme în afara celor care asigură programul de pregătire şi care determină creşterea productivităţii marginale a celor instruiţi în aceeaşi măsură, atât pentru firmele care asigură programul cât şi pentru celelalte;

pregătirea profesională specifică, fiind acea pregătire care determină creşterea mai accentuată a productivităţii în firmele care asigură programele de pregătire necesare. Cea mai mare parte a programelor de pregătire la locul de muncă nu sunt în întregime nici specifice şi nici generale dar, pentru că determină mai mult creşterea productivităţii firmelor care le organizează, se înscriu în definiţia programelor de pregătire specifică. Un alt mod de a investi în capitalul uman îl reprezintă îmbunătăţirea stării fizice şi emoţionale a indivizilor. Sănătatea, ca şi cunoştinţele, poate fi îmbunătăţită în mai multe feluri: prin reducerea ratei mortalităţii în perioada de viaţă destinată desfăşurării activităţii se pot îmbunătăţi perspectivele pe planul câştigurilor prin mărirea perioadei pe parcursul căreia se beneficiază de câştiguri; printr-un regim alimentar mai bun se măresc capacităţile fizice ale unei persoane, sporind astfel şi capacitatea sa de câştig; prin îmbunătăţirea condiţiilor de muncă este afectat pozitiv moralul lucrătorilor şi, implicit, productivitatea acestora. Firmele sunt cele care pot investi în asigurarea sănătăţii angajaţilor prin intermediul asigurării asistenţei medicale, asigurarea meselor de prânz, evitarea activităţilor cu rată mare de accidentare şi mortalitate.

107

Investiţiile realizate de firme în domeniul sănătăţii pot fi asimilate investiţiilor în pregătirea profesională generală, respectiv pregătirea specifică, în funcţie de efectul pe care îl au în ceea ce priveşte creşterea productivităţii muncii în firma care a investit, comparativ cu celelalte firme.

În afara firmelor, investiţiile în domeniul sănătăţii pot fi realizate la nivelul familiei, în spitale şi în alte unităţi medicale, fiind considerate investiţii „exterioare”.

Ca modalitate de investire în capitalul uman, care determină creşterea venitului real, mai merită menţionate şi investiţiile realizate în informaţiile referitoare la şansele favorabile de angajare. Dacă lucrătorii sunt cei care plătesc costurile şi încasează profitul, o astfel de investiţie are aceleaşi implicaţii ca şi pregătirea profesională generală la locul de muncă sau şcolarizarea, iar dacă firmele sunt cele care suportă cheltuielile şi încasează profitul, căutarea are aceleaşi implicaţii ca şi pregătirea specifică la locul de muncă. II.2.2. Factorii care influenţează investiţia în capitalul uman

Fără a-i fi contestată importanţa, investiţia în capitalul uman este influenţată de o

serie de factori, cum ar fi: starea generală a economiei; diferenţele existente în distribuirea veniturilor; lungimea şi stabilitatea fluxurilor de venituri; costurile; renta de abilitate; venitul marginal al investiţiei în capitalul uman; rata de recuperare a investiţiei în capitalul uman.

Starea generală a economiei reprezintă un parametru de stare important care determină în special investiţia în educaţie. Astfel, studiile realizate de J. Peter Matilla au reliefat că, în perioadele de recesiune economică, se manifestă următoarele efecte, primul fiind superior celui de-al doilea:

efectul lucrătorilor descurajaţi, desemnând situaţia în care, atunci când pe piaţa muncii se îngustează posibilităţile de obţinere a unei slujbe, lucrătorii confruntaţi cu o astfel de situaţie hotărăsc să se întoarcă la şcoală;

efectul lucrătorilor adiţionali, sugerând că, atunci când situaţia familială devine mai precară (de exemplu ca urmare a disponibilizării unuia dintre părinţi), tinerii din acea familie au tendinţa de a întrerupe şcoala şi de a încerca să pătrundă pe piaţa muncii. Diferenţele existente în distribuirea veniturilor îşi manifestă influenţa astfel:

ca sursă a finanţării, familiile mai înstărite investind mai mult, chiar dacă nu obţin întotdeauna rezultate mai mari;

ca factor motivaţional, susţinând o astfel de investiţie; cu cât diferenţele dintre câştigurile obţinute de absolvenţii de liceu şi cei cu studii superioare sunt mai mari, cu atât va fi mai mare numărul celor care vor investi în continuare în capitalul uman (pentru a urma o universitate). Pentru a susţine această afirmaţie există numeroase studii empirice, dintre care merită menţionat studiul realizat de Richard B. Freeman care a introdus noţiunea de „college premium” pentru a desemna creşterea potenţială a veniturilor asociate cu absolvirea unei instituţii de învăţământ superior. El a constat, totodată, că această diferenţă între câştigurile absolvenţilor de învăţământ universitar şi cele ale absolvenţilor de liceu a început să se reducă treptat. Lungimea şi stabilitatea fluxului de venituri influenţează randamentul economic al investiţiei în capitalul uman deoarece unei investiţii făcute ceva mai târziu de-a lungul vieţii active îi va corespunde o valoare netă prezentă mică şi, implicit, un randament scăzut deoarece se va beneficia de pe urma investiţiei pentru un număr mai mic de ani. Această afirmaţie este susţinută, pe de o parte, de faptul că ponderea celor care studiază (în licee sau universităţi) revine tinerilor şi, pe de altă parte, de diferenţele existente între câştigurile obţinute de bărbaţi şi de femei (în special în situaţia în care acestea întrerup activitatea pentru creşterea copiilor, reducându-se timpul pentru recuperarea investiţiei în capitalul uman). Costurile influenţează investiţia în capitalul uman, ca şi în cazul diferenţei existente în distribuirea veniturilor, ca factor care influenţează cheltuielile dar şi ca factor motivaţional: în ipoteza că toţi ceilalţi factori sunt constanţi, cu cât costurile implicate de investiţia în capitalul

108

uman sunt mai mici, cu atât numărul persoanelor care vor considera că această investiţie este mai profitabilă va fi mai mare. Renta de abilitate, în accepţiunea teoriei economice moderne, este constituită din veniturile suplimentare datorate aptitudinilor şi talentelor speciale pe care le are un individ. Rezultă astfel că o parte a câştigului suplimentar scontat a se obţine prin investiţia în capitalul uman poate fi atribuită abilităţii şi caracteristicilor genetice ale unui individ şi nu neapărat gradului lui de şcolarizare. Venitul marginal al investiţiei în capitalul uman arată care este sporul de venit care se scontează că poate fi obţinut prin creşterea cu o unitate a numărului de ani de şcolarizare, în ipoteza că ceilalţi factori sunt constanţi. Rata internă de recuperare a investiţiei în capitalul uman este un alt indicator important, reprezentând acea rată de actualizare pentru care valoarea netă prezentă a capitalului uman investit este zero. Cunoaşterea şi definirea acestor factori este importantă deoarece modelul de analiză a investiţiei în capitalul uman evidenţiază tocmai influenţa acestor factori asupra investiţiei. II.2.3. Eficienţa investiţiei în capitalul uman

În mod obişnuit se pot defini investiţiile ca fiind cheltuieli sau plasamente de sume

băneşti în diferite domenii economice şi extraeconomice, astfel încât prin activităţile investiţionale să se realizeze transformarea a o serie de lichidităţi actuale în active reale sau financiare, cu scopul de a obţine anumite efecte economice sau extraeconomice într-o perioadă viitoare[17]. Definirea eficienţei, în general, are în vedere două aspecte majore:

aceasta reprezintă un raport efort – efect, implicând, obligatoriu şi în toate domeniile, corelaţia şi comparaţia între cele două componente ale raportului: eforturile investiţionale depuse, respectiv efectele obţinute;

se înscrie pe două coordonate: timp şi mediu economico-social, cu alte cuvinte raportul efort – efect trebuie analizat pe o perioadă de timp şi într-un anumit domeniu. Având în vedere aceste considerente, eficienţa poate fi definită ca fiind capacitatea de a găsi o corelaţie justă între eforturi şi efecte ceea ce înseamnă, din punct de vedere economic, optimizarea fluxurilor între intrările de resurse (input) şi ieşirile de rezultate (output), într-o anumită perioadă de timp, pentru o anumită activitate, într-un anumit domeniu, într-o ţară, zonă sau pe plan mondial. Aşa cum s-a afirmat şi în paragrafele anterioare, eficienţa este o noţiune complexă şi cuprinde atât eforturi şi efecte economice, cuantificate şi măsurate „băneşte”, cât şi resurse şi rezultate extraeconomice, cum ar fi cele informaţionale, culturale, competenţe etc., foarte dificil de identificat şi cuantificat. Astfel, în eficienţa „generală” a investiţiei este inclusă eficienţa economică a acesteia care se referă doar la eforturile şi efectele măsurabile, cuantificabile, exprimate băneşte. Afirmaţiile sunt mult mai evidente când ne referim la investiţiile în capitalul uman, caz în care rezultatele extraeconomice sunt foarte importante. În esenţă putem afirma că eficienţa investiţiilor se determină prin analiza raportului eforturi – efecte investiţionale, pe coordonatele de timp – mediu economico – social. Dacă avem în vedere faptul că investiţia în capitalul uman vizează, în principal, capitalul educaţional şi capitalul biologic, pentru stabilirea indicatorilor eficienţei acestei investiţii se va porni de la considerentele specifice investiţiilor în domenii neproductive (învăţământ, cultură, artă, sănătate, construcţii de locuinţe etc.). Concret, eficienţa investiţiilor neproductive necesită urmărirea următoarelor elemente esenţiale:

efortul investiţional necesar realizării obiectivelor neproductive; efortul de întreţinere şi exploatare pe durata funcţionării lor; efectele ce se pot obţine prin realizarea acestor obiective.

109

Rezultă astfel câteva caracteristici ale investiţiilor neproductive: în analiza eficienţei investiţiilor în domeniile neproductive se iau în

considerare atât fondurile de investiţii, cât şi cheltuielile de întreţinere; eforturile investiţionale şi cele de întreţinere se pot măsura cu exactitate şi

presupun, în general, lucrări mult mai simple comparativ cu investiţiile din domeniul productiv; efectele acestor investiţii sunt dificil de cuantificat.

Apare astfel problema cuantificării efectelor investiţiilor neproductive deoarece în acest caz avem:

efecte directe, fie de natură socială (ca, de exemplu, creşterea calităţii educaţiei, a stării de sănătate, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă etc.) şi care sunt greu de măsurat, fie de natură economică (venituri obţinute, economii realizate, reduceri de timp etc.) şi care pot fi identificate;

efecte indirecte sau propagate, foarte complexe, care sunt tratate ca efecte economice şi sunt măsurate prin creşterea PIB sau PNB, reducerea cheltuielilor materiale, creşterea productivităţii muncii şi, implicit, a profitului agenţilor economici. Pornind de la toate aceste considerente, indicatorii de apreciere a eficienţei investiţiilor în domeniul neproductiv se pot clasifica astfel:

indicatori naturali, specifici fiecărui domeniu concret şi având o mare importanţă; astfel, capacitatea unui obiectiv neproductiv se exprimă numai ca o capacitate fizică (de exemplu numărul elevilor dintr-o unitate de învăţământ, numărul profesorilor etc.) fiind dificil de calculat deoarece vizează nu numai dotările ci şi capacitatea şi competenţele celor implicaţi;

indicatori valorici cuprinzând, în esenţă, informaţii privind investiţia totală şi investiţia specifică necesară pentru o unitate de capacitate neproductivă (de exemplu, pentru un elev, un profesor, un loc de spital etc.) dar şi cheltuielile pentru exploatarea acestor obiective, precum şi eventualele venituri obţinute.

Efortul investiţional este pus în evidenţă de indicatorul investiţia specifică (Isp) care poate fi determinat prin raportarea investiţiei (I) la capacitatea în expresie fizică (q):

Isp = I / q (2.1.) Întotdeauna această analiză a eficienţei investiţiilor cu ajutorul investiţiei specifice trebuie să fie dublată de analiza dotărilor şi a costurilor de funcţionare. Determinarea eficienţei prin compararea eforturilor şi efectelor este foarte complexă şi dificilă pentru investiţiile cu caracter neproductiv, în principal datorită dificultăţilor de cuantificare a efectelor. Acest aspect poate fi evidenţiat în cazul domeniilor importante:

a) Eficienţa investiţiilor în domeniul educaţiei şi culturii Investiţiile în educaţia şi pregătirea forţei de muncă, factori decisivi pentru

dezvoltarea economică, prezintă importanţă pentru toate statele lumii şi se materializează în construcţia şi funcţionarea şcolilor (sau centrelor de formare). În mod asemănător poate fi abordată şi investiţia în instituţiile de cultură. Efortul investiţional se apreciază printr-o serie de valori; considerând exemplul educaţiei, acestea ar fi: cheltuielile de învăţământ anuale pentru un elev sau student (în care sunt cuprinse cheltuieli efectuate cu construcţia, dotarea şi funcţionarea unităţilor de învăţământ, provenite din diverse surse: bugetul de stat, bugetele locale, venituri extrabugetare, taxe de şcolarizare etc.), precum şi pierderile de venit atâta timp cât populaţia şcolară, aptă de muncă, este cuprinsă într-o formă de educaţie. Efectele se identifică în mod direct la nivelul persoanelor beneficiare dar şi la nivelul economiei naţionale; astfel, pentru exemplul considerat, efectele pot fi evidenţiate prin creşterea numărului de persoane şcolarizate pe diferite nivele, sporul de venit al persoanelor şcolarizate şi, indirect, creşterea PIB, creşterea productivităţii muncii şi a profitului obţinut de agenţii economici etc. Unele calcule cuantifică, de exemplu, creşterea PIB obţinut la 1.000.000 lei cheltuieli în învăţământ sau ponderea învăţământului în indicele de creştere a productivităţii

110

muncii, corelând astfel creşterea cheltuielilor din învăţământ cu creşterea produsului naţional, a productivităţii muncii, a profitului etc.

b) Eficienţa investiţiilor în domeniul sănătăţii Asemănător celorlalte domenii sociale se determină eforturile de realizare şi

funcţionarea a reţelei sanitare pe total şi pentru un pat de spital, pentru un cetăţean etc. Pe de altă parte se calculează efectele investiţionale obţinute, prin determinarea unor indicatori specifici acestui domeniu, cum ar fi: reducerea mortalităţii, creşterea natalităţii, creşterea duratei medii de viaţă, reducerea zilelor de îmbolnăviri şi spitalizări etc. Şi în acest caz se fac corelaţii cu indicatorii la nivel macroeconomic privind produsul naţional, cheltuielile bugetare, creşterea productivităţii muncii etc, urmare a investiţiilor realizate în domeniul sănătăţii. Toate aceste considerente generale referitoare la eficienţa investiţiei, în general, particularizate pentru investiţia în capitalul uman, constituie doar un punct de pornire, ele fiind preluate, completate şi dezvoltate, cu accent pe anumite componente şi indicatori, în cadrul diferitelor modele de analiză a investiţiei în capitalul uman.

111

II. 3. Modele de analiză a investiţiei în capitalul uman

Modul în care diferiţi factori influenţează investiţia în capitalul uman este evidenţiat în cadrul diferitelor modele de analiză dezvoltate de analişti economici ai educaţiei, începând cu pionerii din acest domeniu: Theodore W. Schultz, Milton Friedman şi Jacob Mincer şi continuând cu Gary D. Becher sau E. Denison.

Totodată, diferite modele de creştere economică dezvoltate în ultimii ani au în vedere şi contribuţia specifică a capitalului uman iar complexitatea şi interdependenţa factorilor de influenţă ai capitalului uman permite abordarea unor modele cibernetice şi econometrice de analiză a investiţiei în capitalul uman.

În continuare sunt prezentate principalele modele şi metode de analiză a investiţiei în capitalul uman, cu rezerva că analiza capitalului uman continuă şi va continua să fie un domeniu fructuos al cercetării, cu perspective la fel de promiţătoare ca şi în perioada începuturilor ei.

II.3.1. Modelul tradiţional de analiză a investiţiei în capitalul uman

Investiţia în capitalul uman poate aduce, conform unei serii de autori, pe de o parte beneficiile abordate în manieră tradiţională (veniturile suplimentare scontate a se obţine) dar şi alte beneficii (câştiguri consumative). În cadrul acestui model se are în vedere investiţia în educaţie iar în dimensionarea mărimii investiţiei educaţionale se abordează şi considerente de natură complexă. În analiza investiţiei în educaţie se introduc, în acest caz, şi aspecte legate de externalităţi şi de eşecul pieţelor. Acest considerent poate fi explicat prin faptul că, în condiţiile evidenţierii existenţei pieţei educaţiei, în interconexiune cu piaţa muncii, educaţia face parte din categoria bunurilor intangibile, fiind abordată ca un bun public şi ca o externalitate de un anumit tip, benefică pentru întreaga societate[16]. Astfel, chiar în situaţia în care se are în vedere doar investiţia individuală în educaţie, se poate sesiza şi un efect propagat la scară socială, ilustrând astfel valenţa de externalitate pozitivă a investiţiei în educaţie. Investiţia în educaţie poate fi privită ca un bun public deoarece educaţia îndeplineşte parţial caracteristicile fundamentale ale bunurilor publice şi anume:

non-exclusivitate, datorită faptului că nimeni nu are exclusivitate în exercitarea dreptului de a se instrui;

non-rivalitate, deoarece accesul la instruire al unei persoane nu o pune pe aceasta în rivalitate cu alte persoane.

Investiţia în educaţie este abordarea astfel din perspectiva macroeconomică, având în vedere puternicul impact social al acesteia precum şi influenţa sa asupra indicelui de dezvoltare umană şi, implicit, asupra nivelului de dezvoltare economico-socială a unei ţări. Această abordare din perspectiva macroeconomică este o abordare tradiţională, o analiză de tip cost-beneficiu, în care sensul componentelor are în vedere:

costurile includ şi contribuţia publică (inclusiv subvenţiile sau alte alocaţii de sprijin);

beneficiile includ atât beneficiile economice ale investiţiei în educaţie dar şi beneficiile sociale.

Totodată este necesar a se face distincţie între investiţia socială şi cea individuală (privată) în capitalul uman din considerente de ordin:

economic, principiile eficienţei cerând ca totalitatea investiţiilor afectate în economie pentru capitalul uman să genereze o rată marginală de recuperare a investiţiei cel puţin egală cu rata marginală de recuperare a investiţiei în capitalul fizic;

politic, deoarece strategia guvernului de a investi în capitalul uman este sprijinită prin alocarea de subvenţii şi alte tipuri de fonduri publice.

112

În acest sens, în literatura de specialitate se recomandă utilizarea ratei sociale de recuperare a investiţiei în capitalul uman (rH) care poate fi determinată ca media aritmetică ponderată a ratelor de recuperare specifice fiecărui nivel de instruire (ri):

rH = (∑ ri x Ci) / ∑ Ci (3.1.) unde Ci reprezintă costurile totale, corespunzătoare nivelului de instruire “i“ într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an. Pentru estimarea costurilor se aplică următoarea relaţie de calcul:

Ci = Ei (Ci’ + Wi-1), i = p, s, h (3.2)

unde Ei reprezintă numărul celor înscrişi la un anumit nivel de instruire, Ci’ reprezintă

costurile medii anuale directe de şcolarizare iar Wi-1 sunt costurile medii anuale indirecte, exprimate în costuri de oportunitate (venituri pierdute, adică venituri posibil de obţinut de către absolvenţii nivelului anterior de instruire); p, s şi h reprezintă nivelurile de instruire primar, secundar şi, respectiv, superior.

Limitele metodei constau, în primul rând, în inexistenţa evidenţelor statistice necesare. Analizele empirice efectuate pe eşantioane de ţări dezvoltate, respectiv în curs de dezvoltare au evidenţiat faptul că, dacă se compară rata de recuperare a investiţiei în capitalul fizic cu rata de investiţie în capitalul uman, aceasta din urmă este mai mare în ţările în curs de dezvoltare decât în ţările dezvoltate. Această constatare poate fi explicată prin diferenţele existente între cele două grupe de ţări din punct de vedere al raportului expansiunii şi al nivelului de dezvoltare a sistemelor educaţionale. Analizele efectuate prin aplicarea acestui model pun în evidenţă existenţa unei corelaţii între rata de recuperare a investiţiei în educaţie şi nivelul de dezvoltare economico-socială al unei ţări. II.3.2. Modelul teoretic de analiză pentru evidenţierea corelaţiei dintre rata socială de recuperare a investiţiei în educaţie şi nivelul de dezvoltare economico-socială a unei ţări

Pentru a evidenţia corelaţia dintre nivelul PNB/locuitor, nivelul de dezvoltare al sistemului educaţional şi rata socială de recuperare a investiţiei educaţionale, se consideră o funcţie agregată de tipul:

Y = f (KH, L, Z) (3.3.) unde Y reprezintă indicele output-ului, L indicele legat de evoluţia resurselor umane, KH indicele capitalului uman iar Z este vectorul indicilor reprezentând toate celelalte inputuri incluse în funcţia agregată, cu excepţia muncii şi a capitalului uman. Dacă se presupune că funcţia este liniară şi omogenă, se determină productivitatea globală a muncii: Y/L = f (KH/L, Z’) (3.4.) unde Y/L reprezintă output-ul agregat obţinut, în medie, de către un lucrător, KH/L capitalul uman care revine la un lucrător iar Z’ este transformarea corespunzătoare a lui Z. Produsul marginal al capitalului uman se determină ca derivata de ordinul I a productivităţii globale a muncii, în raport cu factorul KH/L:

MPH = )/(

)/(

LK

LY

∂

∂ (3.5.)

Produsul marginal al capitalului uman poate fi definit prin sporul scontat a se obţine la nivelul outputului agregat realizat de un lucrător, în condiţiile în care capitalul uman per lucrător va spori cu o unitate, ceilalţi factori fiind presupuşi constanţi. Această funcţie este descrescătoare în condiţiile în care stocul de capital uman/lucrător creşte. În literatura de specialitate se consideră că MPH poate fi asimilat cu rata socială de recuperare a investiţiei în capitalul uman (rH).

113

Aproximând venitul naţional per locuitor (PNB/locuitor) cu output-ul per lucrător, Harrison şi Mayers au pus în evidenţă existenţa relaţiei între rata socială de recuperare a investiţiei în educaţie, PNB/locuitor şi nivelul de dezvoltare al sistemului educaţional. Limitele modelului sunt determinate de faptul că aproximaţia făcută nu este riguroasă deoarece rH se referă la eficienţa marginală a investiţiei în educaţie, fiind diferită de produsul marginal al capitalului uman, precum şi de faptul că s-a considerat ipoteza simplificatoare de menţinere a celorlalţi factori (Z) constanţi. Aplicând acest model în cazul unor ţări ca India şi SUA s-a constatat că, dacă în cazul Indiei, pentru un nivel redus al PNB/locuitor şi un indice al dezvoltării educaţionale relativ redus s-a obţinut o rată de recuperare a investiţiei educaţionale înaltă, în cazul SUA, pentru un nivel înalt al PNB/locuitor şi un indice al dezvoltării educaţionale relativ înalt, rata de recuperare a investiţiei în educaţie este relativ mică. Apare astfel evidentă corelaţia dintre rata socială de recuperare a investiţiei în capitalul uman şi nivelul de dezvoltare economico-socială a unei ţări, determinându-i astfel pe mulţi autori să evalueze contribuţia investiţiei în educaţie la creşterea economică. II.3.3. Modelul Schultz – Denison de analiză a investiţiei în educaţie

Cele mai consacrate studii în sensul evaluării contribuţiei educaţiei la creşterea economică sunt cele ale lui Theodore Schultz, fiind bazate pe teoria modernă a rentei. În literatura de specialitate această teorie este cunoscută ca Metoda Schultz. Metoda porneşte de la exprimarea output-ului agregat al unei ţări (Y) în funcţie de diferite input-uri: Y = f (K, L, P) (3.6.) unde K, L, P reprezintă factorii clasifici de producţie, în viziunea lui J. B. Say, şi anume: K – capitalul, L – munca, P – pământul. Contribuţia în timp a tuturor factorilor asupra output-ului se determină astfel: dY/dt = fK .dK/dt + fL .dL/dt + fP .dP/dt (3.7.) unde fK, fL, fP reprezintă produsele marginale ale capitalului, muncii şi, respectiv, pământului. Dacă se ia în considerare influenţa factorului natural, se obţine: dY/dt = fK .dK/dt + fL .dL/dt (3.8.) echivalentă cu: (1/Y) dY/dt = (fK/Y) dK/dt + (fL/Y) dL/dt (3.9.) Dacă se notează: gy = (1/Y) dY/dt – rata de creştere a outputului; I = dK/dt – rata de investiţii; k = I / Y – raportul dintre rata de investiţii şi output; gL =(1/L) dL/dt – rata de creştere a inputului muncă; sL = fL .L/Y – ponderea muncii în total output, atunci relaţia devine: gy = k . fK + gL . sL (3.10.) relaţie care evidenţiază legătura directă dintre rata de creştere a output-ului, produsul marginal al capitalului şi rata de creştere a factorului muncă. Dacă se face distincţie între capitalul uman (KH) şi capitalul fizic (KM), poate fi inclusă în model investiţia în educaţie: gy = (IM/Y) . rM + (IH/Y) . rH + gL . sL (3.11.) Contribuţia investiţiei în educaţie la creşterea economică poate fi apreciată prin ponderea ratei sociale de recuperare a investiţiei în capitalul uman (rH), reprezentată de raportul dintre rata investiţiei în educaţie şi output (IH/Y).

114

O variantă a acestei metode a fost dezvoltată de Edward Denison care a considerat că diferenţele existente între PNB/locuitor, în cazul diferitelor state ale lumii, exprimă şi diferenţele existente între state din punct de vedere al calificării resurselor de muncă utilizate[19]. În cadrul acestei variante a modelului au fost separate mai multe inputuri neomogene ale muncii, în funcţie de nivelul de instruire (educaţie): Lp pentru lucrătorii cu nivel primar de educaţie, Ls pentru cei cu educaţie de nivel secundar iar Lh pentru cei cu studii superioare. Pornind de la relaţia (2.6.), funcţia agregată a outputului va fi de tipul: Y = f (Lp, Ls, Lh, K) (3.12.) iar relaţia (2.10.) devine: gy = k . fK + ∑ gi . si (3.13.)

unde i = p, s, h reprezintă nivelurile de instruire. În cadrul acestei variante a modelului, contribuţia educaţiei la creşterea economică

vizează multiplicarea ratei de creştere corespunzătoare unui anumit nivel de instruire cu ponderea persoanelor având acel nivel de instruire în totalul resurselor umane şi însumarea rezultatelor parţiale.

Limitele modelului sunt evidenţiate comparând rezultatele obţinute teoretic cu cele obţinute empiric şi constau în faptul că cele două variante conduc la rezultate relativ apropiate numai în anumite condiţii (specifice ţărilor dezvoltate) în timp ce, în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, acest fapt nu mai este valabil decât în mică măsură.

Evaluarea contribuţiei educaţiei la creşterea economică i-a preocupat în continuare pe economişti, reprezentative fiind studiile întreprinse de Gary S. Becker.

II.3.4. Modelul Becker de analiză a investiţiei posteducaţionale

Modelul de analiză dezvoltat de G. S. Becker porneşte de la o analiză de pionierat al lui Jacob Mincer care a legat distribuţia câştigurilor de capitalul uman (arătând, prin determinări realizate pentru SUA, că logaritmul câştigurilor este o funcţie liniară dependentă de numărul anilor de şcolarizare, de experienţa şi de investiţiile educaţionale postobligatorii). În cadrul acestui studiu o importanţă deosebită este acordată pregătirii profesionale, în special celei realizate la locul de muncă, ca parte importantă în cadrul tipurilor de investiţii în capitalul uman, care ilustrează în mod clar efectul capitalului uman asupra câştigurilor, asupra ocupării unui loc de muncă şi asupra altor variabile economice. Este evidenţiată legătura dintre costurile directe şi indirecte şi efectul capitalului uman asupra câştigurilor la diferite vârste. Aşa cum am precizat anterior, analiza pregătirii la locul de muncă prezintă importanţă şi datorită faptului că ea conduce la rezultate generale aplicabile şi altor tipuri de investiţii în capitalul uman. Analiza porneşte de la recunoaşterea faptului că productivitatea este afectată chiar de activitatea însăşi deoarece mărirea productivităţii se obţine şi prin dobândirea, de către lucrători, a unor noi calificări (sau perfecţionarea celor vechi), la locul de muncă. Costul pentru îmbunătăţirea productivităţii viitoare include valoarea timpului şi a efortului consumate de persoanele instruite, cunoştinţele predate de alţii, echipamentul şi materialele utilizate [4]. În ipoteza unei firme care angajează lucrători pentru o perioadă specifică de timp şi care acţionează în cadrul unei pieţe a forţei de muncă şi, respectiv, a produselor, perfect competitive, dacă nu ar exista programe de pregătire la locul de muncă ratele salariale ar fi cunoscute pentru firmă şi ar fi independente de acţiunile sale. Acţionând pentru maximizarea profitului său, o astfel de firmă s-ar afla într-o situaţie de echilibru atunci când producţia marginală (sau încasările) ar fi egală cu salariile (sau cheltuielile) : MP = W (3.14.)

unde MP reprezintă producţia marginală sau încasările marginale iar W reprezintă salariile sau cheltuielile marginale.

115

Un set mai complet de condiţii de echilibru este dat de relaţia: MPt = Wt (3.15.) unde t se referă la o periodă de timp avută în vedere. Aceste condiţii se modifică atunci când se ţine cont de pregătirea profesională la locul de

muncă şi de legătura creată astfel între încasările şi cheltuielile actuale şi cele viitoare. Condiţia de echilibru poate fi descrisă astfel:

Σ Rt / (1 + i) t+1 = Σ Et / (1+ i) t+1 , t = 0 ÷ n-1 (3.16.) unde Et şi Rt reprezintă cheltuielile şi încasările pe perioada t (depinzând de toate celelalte

încasări şi cheltuieli), i reprezintă rata de actualizare a pieţei şi n numărul de perioade. Dacă programul de pregătire ar fi asigurat numai în perioada iniţială, ecuaţia (3.16.)

devine : MP0 + Σ MPt / (1 + i) t = W0 + k + Σ Wt / (1+ i) t , t = 1 ÷ n-1 (3.17.) unde k reprezintă cheltuielile de pregătire

Dacă se notează cu G excedentul încasărilor viitoare faţă de cheltuielile viitoare: G = Σ (MPt - Wt) / (1+ i) t , t = 1 ÷ n-1 (3.18.) ecuaţia (3.17.) devine : MP0 + G = W0 + k (3.19.) Termenul k nu măsoară în întregime costurile de instruire deoarece ia în calcul doar cheltuielile reale de pregătire şi exclude timpul petrecut de o persoană la instruire; diferenţa dintre ceea ce s-ar fi produs în acest timp (notată cu MP0

’) şi ceea ce s-a produs (MP0) reprezintă costul de oportunitate al timpului petrecut în cadrul pregătirii. Dacă se notează cu C suma costurilor de oportunitate şi a cheltuielilor de pregătire, relaţia (3.19.) devine : MP0

’ + G = W0 + C (3.20.) Această ecuaţie arată că producţia marginală ar fi egală cu salariile în perioada iniţială, numai dacă profitul firmei rezultat în urma cursurilor de pregătire este egal cu costurile de instruire. Ecuaţiile (3.17) şi (3.20.) rezumă rezultatele generale ale analizei, cu aplicabilitate largă. În continuare Becker analizează distinct cele două situaţii specifice pregătirii profesionale la locul de muncă: pregătirea generală şi pregătirea specifică. a) Pregătirea profesională generală Implicaţiile acestui tip de pregătire poate fi demonstrat ţinând seama de faptul că salariile şi producţiile marginale cresc în aceeşi măsură (MPt fiind egal cu Wt pentru orice t de la 1 la n-1), caz în care G = 0 şi ecuaţia (3.20.) devine: MP0

’ = W0 + C (3.21.) sau : W0 = MP0

’ - C (3.22.) În termenii producţiei marginale reale : MP0 = W0 + k sau W0 = MP0 – k (3.23.) Relaţia arată că salariul persoanelor instruite nu ar fi egal cu producţia marginală de oportunitate, dar ar fi mai mic decât costul total de instruire, altfel spus angajaţii ar plăti pentru pregătirea generală, primind salarii sub productivitatea lor curentă (de oportunitate). Implicaţiile ecuaţiei (3.22.) sunt următoarele:

angajaţii plătesc pentru pregătirea generală la locul de muncă, primind salarii sub cele pe care le-ar putea obţine în altă parte; câştigurile persoanelor care beneficiază de pregătire la locul de muncă vor fi costurile nete ale investiţiilor (prin câştiguri fiind înţelese câştigurile nete, rezultate în urma scăderii tuturor costurilor de investiţie din câştigurile brute); deoarece costurile de instruire ar fi scăzute din câştiguri în perioada de pregătire, valoarea economică a persoanei instruite ar creşte odată cu vârsta şi ar descreşte mult mai târziu; concluzia este aceea că pregătirea profesională are un efect important asupra relaţiei dintre câştiguri şi vârstă;

câştigurile anticipate reprezintă un cost important, deşi neglijat, al

116

majorităţii investiţiilor în capitalul uman, care trebuie tratat la fel ca şi cheltuielile directe; de obicei sunt subliniate numai costurile directe ale instruirii şcolare, cu toate că o parte importantă a totalului este constituită din costurile de oportunitate; o trecere de la instruirea şcolară la pregătirea la locul de muncă ar determina mutarea accentului şi ar fi face ca toate costurile să pară câştiguri anticipate, chiar şi atunci când cheltuielile directe ar fi importante; în acest caz firmele care urmăresc maximizarea veniturilor în cadrul pieţelor competitive ale forţei de muncă nu ar suporta costul pregătirii generale şi ar plăti persoanelor astfel calificate salariile pieţei, firmele care nu plătesc persoanelor calificate salariile pieţei ar avea dificultăţi în satisfacerea necesarului de forţă de muncă calificată şi ar tinde să fie mai puţin profitabile decât celelalte firme, în timp ce firmele care plătesc costurile de pregătire dar, în acelaşi timp, asigură salarii sub nivelul pieţei pentru persoanele calificate vor atrage multe persoane dornice să beneficieze de pregătire şi puţini lucrători calificaţi.

Deoarece firmele şi şcolile sunt adeseori surse de înlocuire a modalităţii de dobândire a unei calificări în particular, şcolarizarea poate fi tratată ca şi pregătirea la locul de muncă. În acest caz diferenţa dintre ceea ce s-ar putea câştiga şi ceea ce se câştigă de către o persoană cuprinsă în programul educaţional (incluzând orice valoare plasată în timpul liber anticipat) reprezintă un cost indirect important al şcolarizării. Taxele de şcolarizare, cărţile, proviziile şi cheltuielile de transport şi cazare sunt costuri mai directe ale şcolarizării. Având în vedere aceste considerente, pot fi definite câştigurile nete astfel: W = MP – k (3.24) unde MP este producţia marginală efectivă (presupusă egală cu câştigurile) iar k reprezintă costurile directe. Ecuaţia poate fi transpusă sub forma: W = MP0 – C (3.25) unde MP0 este producţia marginală ce ar fi putut fi primită, C reprezintă suma costurilor directe şi indirecte iar câştigurile nete reprezintă diferenţa dintre câştigurile potenţiale şi costurile totale. Aceste relaţii evidenţiază faptul că şcolarizarea va avea acelaşi tip de implicaţii ca şi pregătirea generală la locul de muncă, adică va accentua panta curbei vârstă – câştiguri, va combina conturile de venit şi capital, va introduce o corelaţie negativă între câştigurile permanente şi cele curente ale persoanelor tinere şi va asigura posibilitatea amortizării capitalului propriu.

b) Pregătirea profesională specifică Efectul investiţiilor în forţa de muncă asupra productivităţii ei în alte firme depinde atât de condiţiile pieţei, cât şi de natura investiţiilor. Pornind de la relaţiile (3.19) şi (3.20), în cazul în care programul de pregătire este complet specific G = C sau, în condiţii de echilibru deplin, câştigul datorat programului de pregătire este egal cu costurile. Dacă lucrătorii ar suporta toate costurile programelor de pregătire specifică, acceptând iniţial salarii corespunzător mai mici şi încasând mai târziu toate profiturile primind salarii egale cu producţia marginală, s-ar obţine aceeaşi ecuaţie ca şi în cazul pregătirii generale. Abordând această analiză este adus în discuţie aspectul fluctuaţiei forţei de muncă, ignorat în cadrul teoriei tradiţionale. Motivaţia o constituie faptul că dorinţa lucrătorilor sau a firmelor de a suporta costul programelor de perfecţionare specifică este în strânsă dependenţă cu probabilitatea fluctuaţiei forţei de muncă. Firmele care suportă costurile de pregătire specifică ar putea să ţină cont de fluctuaţia forţei de muncă obţinând, în extrem, un profit suficient de mare de pe urma celor rămaşi pentru a compensa pierderea datorată celor care părăsesc firma. El ar putea totuşi să reducă probabilitatea eşecului oferind, după terminarea cursurilor de perfecţionare, salarii mai mari decât cele ce ar putea fi primite în alte părţi; în acest fel ele ar oferi angajaţilor o parte a profitului datorat acestor consumuri de pregătire profesională. Pasul final ar consta în transferarea unei părţi din costurile

117

de pregătire, ca şi din profituri, către angajaţi, apropiind astfel mai mult oferta de cerere. Partea fiecăruia depinde de relaţiile dintre ratele plecărilor şi salarii, rata şomajului şi profituri şi alţi factori cum ar fi: costul fondurilor, atitudinea faţă de risc şi cererea pentru lichiditate. Pe baza ecuaţiilor stabilite anterior, ecuaţia fundamentală este: MP’ + G = W + C (3.26) unde G reprezintă valoarea actuală a profitului din programele de pregătire, încasat de către firme.

Dacă G’ măsoară profitul încasat de către angajat, atunci se poate stabili profitul total G” = G + G’. În condiţii de echilibru deplin, profitul total va fi egal cu costurile totale, adică G” = C. Dacă se notează cu « a » fracţiunea profitului total încasat de către firme, atunci G = a G” şi, în condiţiile în care G” = C, ecuaţia fundamentală devine:

MP’ + aC = W + C (3.27) sau: W = MP’ – (1- a) C (3.28) Câteva implicaţii importante ale acestei analize ar fi:

firmele raţionale plătesc angajaţilor cu pregătire generală aceleaşi salarii, iar celor cu pregătire specifică un salariu mai mare decât ar putea ei să obţină în alte parte;

partea din programele de pregătire specifică plătită de către angajaţi are efecte similare cu cele pentru pregătirea generală; ea este plătită printr-o reducere a salariilor în perioada de pregătire, tinzând să adâncească curbele câştigurilor în funcţie de vârstă şi să le facă mai concave;

ratele plecărilor şi de şomaj sunt invers corelate cu volumul de pregătire specifică (suma investită în aceste programe); fluctuaţia ar trebui să fie minimă pentru angajaţii extrem de specializaţi şi maximă pentru cei care au beneficiat de o pregătire atât de generală încât productivitatea lor va înregistra o creştere mai mică în cadrul firmelor care au asigurat pregătirea (inclusiv în şcoală) decât în altă parte; astfel rata de disponibilizare temporară în rândul celor cu o calificare specială ar fi relativ scăzute şi ar fluctua relativ puţin pe parcursul unui ciclu de activităţi. În final, merită menţionată relaţia dintre investiţiile umane la locul de muncă şi cele “exterioare”. Atunci când o firmă acordă o creştere productivă a salariului (adică o creştere care determină mărirea productivităţii) investiţiile exterioare se transformă în investiţii la locul de muncă. În acest caz ecuaţia fundamentală devine: MP + G = W + C = Π (3.29) unde W reprezintă salariile în absenţa oricărei investiţii, C reprezintă creşterea productivă a salariilor, Π sunt costurile totale ale firmei (măsurând totodată şi salariile totale), MP reprezintă producţia marginală a angajaţilor atunci când salariile sunt egale cu W iar G reprezintă câştigul firmelor din investiţia prin salarii mai mari. II.3.5. Modelul Becker de analiză a acumulării capitalului uman

În cadrul acestui model sunt definite câteva relaţii importante între câştiguri, costurile de investiţie şi ratele de revenire, permiţând observarea variaţiei profitului ca urmare a sumei investite în capitalul uman. Pornind de la simplu la complex, investiţiile sunt limitate, iniţial, la o singură perioadă, iar profiturile la toate celelalte perioade, apoi investiţiile sunt distribuite pentru un grup cunoscut de perioade, numite perioadă de investiţie iar în final se arată cum rata profitului, suma investită şi perioada de investiţie pot fi determinate exclusiv pe baza informaţiilor privind câştigurile nete. Deoarece analiza investiţiilor specifice şi a întreprinderilor este asemănătoare, analiza se limitează doar la investiţiile generale, fiind abordată din punctul de vedere al lucrătorilor[4].

118

Se consideră o activitate (Y) care oferă persoanei care o practică (de la o vârstă specifică, numită vârsta zero) un şir de câştiguri reale nete Y0, Y1,...., Yn, de la prima şi până la ultima perioadă. Utilizând termenul de “activitate”, este indicat faptul că se ia în considerare orice tip de investiţie în capitalul uman (şcolarizare – sau investiţia în educaţie, pregătirea profesională la locul de muncă, investiţia în capitalul biologic – asistenţa medicală, asigurarea informaţiilor, sprijinul moral etc.). În acest fel analiza se aplică independent de împărţirea câştigurilor reale într-o componentă monetară (preponderentă în cazul pregătirii la locul de muncă) şi o componentă psihică (preponderentă în cazul asistenţei medicale). Valoarea actuală a şirului câştigurilor nete va fi: V (Y) = ∑ Yj / (1+i)j+1, j = 0÷ n (3. 30)

unde i reprezintă rata scontului practicată pe piaţă (presupusă constantă, indiferent de perioadă).

Dacă se consideră şi o altă activitate X, cu o valoare actuală V(X), atunci valoarea actuală a câştigului datorat alegerii activităţii Y ar fi dată de relaţia:

d = V(Y) – V(X) = ∑ (Yj – Xj) / (1+i)j+1, j = 0÷ n (3.31)

Această ecuaţie poate fi transformată pentru a reda explicit relaţia dintre costuri şi venituri. Costul investirii în capitalul uman este egal cu câştigurile nete anticipate, atunci când se preferă investiţia în locul unei activităţi care nu necesită investiţii.

Câştigul din activitatea Y poate fi descris prin relaţia: d = ∑ kj / (1+i)j – C = R - C, j = 1÷ n (3.32)

unde C = X0 – Y0, kj = Yj – Xj, j = 1, ..., n şi R măsoară profitul total. Rata internă a profitului este definită, în mod implicit, prin ecuaţia: C = ∑ kj / (1+r)j , j = 1÷ n (3.33)

care implică relaţia: ∑ Yj / (1+r)j+1– ∑ Xj / (1+r)j+1 = d = 0, j = 0÷ n (3.34)

Ecuaţiile ar fi considerabil mai simple dacă profiturile ar fi aceleaşi în fiecare perioadă sau Yj = Xj + k, j = 1, ...., n. În acest caz ecuaţia (3. ) ar deveni: C = (k / r)[1 – (1+r)-n] (3.35) unde (1+r)-n reprezintă corecţia pentru limita de viaţă, care tinde spre zero cu cât oamenii trăiesc mai mult. Dacă investiţiile sunt limitate la o singură perioadă cunoscută, costul şi rata de recuperare se pot determina doar pe baza câştigurilor nete. Deoarece investiţiile în capitalul uman (indiferent dacă sunt investiţii în educaţie sau în pregătirea profesională la locul de muncă) sunt investiţii pe termen mediu sau lung, distribuite pe parcursul mai multor perioade, analiza trebuie trebuie generalizată pentru a acoperi întreaga distribuţie a investiţiilor. Principalele modalităţi de abordare a acestei analize sunt următoarele:

1) dacă se cunoaşte faptul că investiţia apare în Y în fiecare din primele m perioade, costul de investiţie în fiecare dintre aceste perioade ar putea fi definit, simplu, ca diferenţă între câştigurile nete în X şi Y, costul total de investiţie ar fi definit ca valoarea actuală a acestei diferenţe iar rata internă ar fi exprimată printr-o ecuaţie între costurile şi profiturile totale. Ecuaţiile devin: Cj

1 = Xj – Yj, j = 0, …, m-1 C1 = ∑ −1

0

m Cj1(1+ r)-j

C1 = k [1- (1+r)m-1-n] / r (1+r)m-1 (3.36)

119

Dezavantajele acestei metode de abordare sunt: estimarea costurilor totale necesită cunoaşterea anticipată şi specificarea

perioadei de investiţie; diferenţele dintre câştigurile nete în X şi Y nu măsoară corect costul de

investiţie în Y deoarece nu măsoară corect câştigurile anticipate; din acest motiv, în general, suma investită în orice perioadă se va determina nu numai pe baza câştigurilor nete din această perioadă, dar şi a câştigurilor din perioadele anterioare.

2) considerând costul de investiţie definit, în mod consecvent, pe baza câştigurilor anticipate, apar estimări complet diferite ale costurilor totale. În acest caz, pentru simplificare, se generalizează distribuţia, pornind de la o singură perioadă. Dacă se consideră Cj câştigurile anticipate în perioada j, rj rata profitului pentru Cj şi kj o constantă reprezentând profitul pe fiecare perioadă a lui Cj, atunci se poate nota cu k = Σ kj recuperarea totală din întreaga investiţie. Dacă numărul perioadelor ar fi nedefinit de mare şi dacă investiţia s-ar realiza numai în primele m perioade, ecuaţia ce corelează costurile, recuperările şi ratele interne ar avea o formă simplă

C = ∑ −1

0

m Cj = k / r (3.37)

unde r = ∑ −1

0

m wj rj, wj = Cj / C, ∑ −1

0

m wj = 1 (3.38) Costul total, definit simplu ca sumă a costurilor din fiecare perioadă, ar egala valoarea capitalizată a profiturilor, rata de capitalizare fiind media ponderată a ratelor de revenire din investiţiile individuale. Diferitele programe de investiţie ar avea, în acest caz, acelaşi efect final asupra câştigurilor, ori de câte ori rata medie de revenire şi suma costurilor de investiţie ar fi aceleaşi.

Rata internă de revenire şi suma investită în fiecare dintre primele m perioade ar putea fi estimată numai în funcţie de şirul câştigurilor nete în X şi Y dacă rata de revenire ar fi aceeaşi pentru toate investiţiile. Rata internă r ar putea fi determinată ţinând cont de condiţia ca valoarea actuală a câştigurilor nete să fie aceeaşi în X şi Y, caz în care suma investită în fiecare perioadă ar rezulta din relaţiile:

C0 = X0 – Y0 C1 = X1 – Y1 + rC0

Cj = Xj – Yj + r ∑ −

=

1

0

j

kCk, 0 ≤ j ≤ m-1 (3.39)

Astfel, costurile şi rata de revenire pot fi estimate pe baza informaţiilor asupra câştigurilor nete. În acest caz nu este necesară cunoaşterea perioadei de investiţie pentru a estima costurile şi veniturile, deoarece toate trei pot fi estimate în mod simultan pe baza informaţiilor asupra câştigurilor nete.

Dacă s-ar cunoaşte faptul că pentru activitatea X nu există investiţii (o perioadă de investiţii zero), suma investită în Y în orice perioadă ar fi definită prin:

Cj = Xj – Yj + r ∑ −

=

1

0

j

kCk, pentru orice j (3.40)

iar costurile totale prin:

C = ∑∞0 Cj (3.41) Rata internă ar putea fi determinată, în mod obişnuit, din egalitatea între valorile actuale în X şi Y, costurile în fiecare perioadă din ecuaţia (3.40) şi costurile totale din ecuaţia (3.41). Definiţia costurilor astfel prezentată extinde, pentru toate perioadele, definiţia avansată anterior pentru perioada de investiţie. O analiză a şirurilor finite ale câştigurilor poate fi abordată în două moduri:

recurgând la conceptele definite pentru şirurile infinite, afirmând lipsa investiţiilor în capitalul uman atunci când câştigurile nete se situează peste sumele ce ar putea fi menţinute timp nedefinit;

120

perioada de câştig influenţează ea însăşi definiţiile costurilor şi veniturilor crescute peste o perioadă de timp; venitul rezultat

dintr-o investiţie în perioada j va fi: kj = rjCj / [1 – (1+rj)j-n] (3.42)

unde n+1 reprezintă perioada de câştig iar suma investită în această perioadă va fi definită prin: Cj = Xj – Yj + ∑ −

=

1

0

j

k rk Ck / [1 – (1+rk)k-n] (3.43)

Limitele acestui model sunt determinate de faptul că este dificil de stabilit efectul asupra câştigurilor al unei modificări a ratei de revenire în urma modificării sumei investite. Deoarece investiţia în capitalul uman se extinde, în cele mai multe cazuri, pe o perioadă lungă şi variabilă, suma investită nu poate fi determinată pe baza unei perioade de investiţie cunoscute. Un alt aspect este determinat de faptul că suma investită este deseori contopită cu câştigurile brute, în conceptul unic de câştiguri nete. Alte critici aduse acestei metode s-au referit la faptul că:

utilizează o definiţie generală, abstractă, a costurilor, care este corectă atunci când se referă la pregătirea la locul de muncă, la şcolarizare şi la investiţiile recunoscute dar care nu poate fi utilizată atunci când costurile de investiţie includ şi alte elemente;

multe dintre investiţiile la locul de muncă sunt cu adevărat accesibile deoarece câştigurile nu se reduc la nici o vârstă. II.3.6. Analiza comparativă a modelelor Selectarea, în scopul prezentării lor, a acestor modele de analiză a investiţiei în capitalul uman nu a fost realizată în mod întâmplător, ci a avut la bază concluzia reieşită din capitolele anterioare şi care se referă la importanţa capitalului educaţional în cadrul capitalului uman. Astfel, aspectul comun acestor modele constă în faptul că ele îşi propun să evalueze contribuţia educaţiei la creşterea economică şi, implicit, a productivităţii muncii. Această abordare nu constituie, însă, singura caracteristică pe care aceste modele o au în comun; astfel, putem spune că:

toate modelele iau în calcul eficienţa economică a investiţiilor, realizând se astfel o analiză de tip cost – beneficiu;

în toate cazurile este evidenţiată influenţa investiţiei asupra productivităţii muncii;

abordarea vizează, de regulă, aspectele macroeconomice ale investiţiei în capitalul uman, doar o parte a modelelor bazându-se pe o analiză la nivelul indivizilor;

referindu-se, în special, la investiţia în educaţie, care este un tip de investiţie ale căror efecte sunt vizibile pe termen mediu şi lung, perioada de analiză are în vedere un interval lung de timp;

metodele utilizate în cadrul acestor analize s-au bazat, în principal, pe indicatori marginali şi mai puţin pe costuri de oportunitate legate de educaţie (care să vizeze nivelul consumului la care se renunţă la un moment de timp). Tot un aspect comun al acestor modele îl constuie şi faptul că fiecăruia i se pot aduce (şi i s-au adus) critici, datorită limitelor pe care le prezintă. Fără a insista asupra acestora, prezentate la paragrafele respective, merită evidenţiate limitele comune, datorate:

aspectelor calitative pe care le comportă o astfel de investiţie şi care sunt greu de cuantificat, având în vedere şi inexistenţa evidenţelor statistice necesare sau inconsistenţei datelor şi, implicit, introducerii erorilor de măsurare;

considerarea, în toate cazurile, a unor ipoteze simplificatoare (variaţia unui singur factor, în contextul menţinerii celorlalţi factori constanţi).

Principalele aspecte specifice unui model sau altuia, care de altfel le şi particularizează, sunt următoarele:

121

eficienţa socială a investiţiei în capitalul uman, deşi amintită în cazul tuturor modelelor, este luată în considerare, în mod special, în cadrul modelului teoretic de analiză pentru evidenţierea corelaţiei dintre rata socială de recuperare a investiţiei în educaţie şi nivelul de dezvoltare economico – socială a unei ţări şi în cadrul modelului Becker de analiză a acumulării de capital uman;

modelul tradiţional de analiză a investiţiei în capitalul uman, pe lângă avantajul simplităţii, abordează investiţia în educaţie ca un bun public şi are meritul de a introduce şi considerente legate de externalităţi şi de eşecul pieţelor;

modelul Schultz – Denison constituie cel mai consacrat studiu în sensul evaluării contribuţiei educaţiei la creşterea economică, bazându-se pe teoria modernă a rentei şi conducând la rezultate comparabile cu cele provenite din studiile empirice;

modelele Becker abordează aspectele referitoare la eficienţa investiţiei nu numai la nivel macroeconomic dar şi la nivel individual; merită amintit, în acest context, faptul că au fost construite modele (de exemplu modelul lui Thomas Davenport) care consideră salariatul investitor în capitalul educaţional, punând în evidenţă importanţa investiţiei în educaţia continuă, atât pentru indivizi, cât şi pentru companii şi pentru societate;

modelul Becker de analiză a investiţiei posteducaţionale conduce la rezultate general aplicabile şi altor tipuri de investiţii în capitalul uman; pornind de la observaţia că productivitatea este afectată de activitatea însăşi, acest model evidenţiază rolul pregătirii profesionale la locul de muncă şi relaţia dintre câştiguri şi vârstă;

modelul Becker de analiză a acumulării de capital uman defineşte câteva relaţii importante între câştiguri, costurile de investiţie şi ratele de revenire, permiţând observarea variaţiei profitului ca urmare a sumei investite în capitalul uman; totodată el încearcă să estimeze costurile şi rata de revenire pe baza informaţiilor asupra câştigurilor nete. Având în vedere aceste aspecte comune şi, respectiv, specifice, putem spune că nu există un model de analiză ideal, aplicabil în toate situaţiile sau care să nu prezinte limite. A opta pentru unul sau altul depinde de domeniul pentru care se aplică şi de condiţiile existente. Pe de altă parte, nu trebuie neglijat faptul că o serie de autori contestă multe dintre rezultatele obţinute aplicând aceste modele, reliefând faptul că evaluarea contribuţiei educaţiei asupra creşterii economice şi, implicit, a productivităţii are de depăşit limite care vizează, în principal, faptul că investiţia făcută în educaţie, într-o anumită perioadă, contribuie la creşterea calificării resurselor umane atât în acel an, cât şi în anii următori, deci efectele unei astfel de investiţii ar trebui analizate pe perioade relativ mari, cele pe termen scurt nefiind relevante. Un alt amendament îl constituie faptul că inputurile de tip muncă sunt surprinse doar din punct de vedere al activităţilor desfăşurate pe piaţa muncii dar educaţia contribuie la creşterea bunăstării sociale nu numai pentru persoanele aflate pe piaţa muncii deoarece aceasta duce şi la îmbunătăţirea sănătăţii, a îngrijirii copiilor, a activităţilor casnice, a celor legate de petrecerea timpului liber, de economisire etc., cu implicaţii importante la nivel economico – social. În acest context, abordările actuale propun o reevaluare teoretico – metodologică şi conceptuală a investiţiei în capitalul uman, prin fixarea dezvoltării umane drept obiectiv strategic al fiecărei ţări, pentru a asigura o dezvoltare durabilă a ţării respective, conexând analize şi strategii din diferite domenii: economie, educaţie, sănătate, protecţia mediului etc.

122

II.4. Indicatori şi statistici cu privire la capitalul uman

În capitolele anterioare a fost evidenţiată influenţa exercitată de către capitalul uman la creşterea economică a unei ţări. Totodată, în cadrul diferitelor modele menţionate s-a făcut referire la o serie de indicatori macroeconomici şi demografici la care se raportează studiile cu privire la capitalul uman. Astfel, pentru a formula aprecieri cu privire la acest tip de capital, în scopul justificării necesităţii de investire, este important să ne plasăm în contextul economic din România. În stabilirea perioadei de timp la care să se facă referire în prezentarea datelor statistice, s-a pornit de la considerentele următoare:

în ultimul deceniu, România a avut un parcurs macroeconomic destul de turbulent, cu episoade de recesiune (1990-1992; 1997-1999), de revenire (1993-1996) şi creştere (2000-2004);

reformele cele mai importante au demarat abia în 1997, aşa cum se menţionează în Monografia privind formarea profesională şi serviciile de ocupare în România (elaborat de European Training Foundation - ETF);

efectele investirii în capitalul educaţional-cea mai importantă componentă a capitalului uman, sunt vizibile pe termen mediu şi lung (existând un decalaj de cel puţin 4 ani, constituind durata medie a unui ciclu de învăţământ, între intrări şi ieşiri);

inexistenţa unor date sau inconsistenţa datelor furnizate de diferite surse, precum şi revizuirea definiţiilor şi sferei de cuprindere pentru o serie de date care vizează, în mod special, forţa de muncă (în 2002), făcând imposibilă compararea cu seriile de date din anii precedenţi. Având în vedere toate aceste aspecte s-a considerat perioada 1993-2004 ca fiind o perioadă reprezentativă pentru un studiu cu privire la capitalul uman, cu rezerva că nu toate statisticile prezentate cuprind în întregime această perioadă. În tabelul 4.1. sunt prezentaţi principalii indicatori macroeconomici care caracterizează dezvoltarea economico-socială a României în perioada menţionată.

Tabel 4.1. Principalii indicatori macroeconomici 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004Creştere reală a PIB

1,5 3,9 7,1 3,9 -6,6 -5,4 -3,2 1,6 5,3 4,9 4,9 7,5

Inflaţie 295 61,7 27,8 57 151 40,6 51,4 40,7 30,3 17,8 14,1 9,6 Şomaj 10,4 10,9 9,5 6,6 8,8 10,3 11,5 10,5 8,6 8,1 7,6 7 Formarea capitalului fix, %PIB

17,9 20,3 21,4 23 21,2 18,2 17,7 18,9 20,5 21,1 23,5 24

Deficitul contului curent/PIB

4,5 1,4 5 7,2 6,7 7,5 3,8 3,7 5,5 3,4 5,6 6

Deficitul bugetar/PIB

2,6 4,2 4,1 5 3,6 2,8 2,5 3,6 3,1 2,5 2,4 1,6

Datorie externă pe termen mediu şi lung/PIB

12,7 15,1 15,4 20 22,4 24,4 24,6 25,5 30,2 30,2 30,2 31

Sursa: www.cerope.ro

123

În ceea ce priveşte indicatorii demografici, în tabelul 4.2. este prezentată evoluţia populaţiei în România, precum şi sporul natural al populaţiei în perioada indicată. Tabel 4.2. Principalii indicatori demografici 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 Populaţia 22,75 22,73 22,68 22,61 22,54 22,53 22,49 22,4 22,4 21,8 21,7 21,7 Sporul natural al populaţiei

-13,3 -19,4 -35,0 -54,8 -42,4 -31,9 -30,59 -21,3 -39,2 -59,1 -54,1 -

Sursa: Institutul Naţional de Statistică: www.insse.ro; Liniuţa simbolizează lipsa de informaţie Tendinţe sociale – INS – UNICEF, Bucureşti, 1998; România în cifre – INS, Bucureşti, 2005 În ceea ce priveşte evoluţia demografică în România, în perioada menţionată, se observă că reducerea sporului natural a determinat scăderea numărului absolut al populaţiei. De asemenea, au avut loc schimbări importante în ceea ce priveşte structura pe grupe de vârstă a populaţiei. Vârsta medie a populaţiei ţării a crescut în ultimii ani, ajungând în 2004 la 38,3 ani, vârstă care caracterizează ţările cu o populaţie adultă, această vârstă este mai ridicată în ceea ce priveşte populaţia feminină şi, respectiv, pe cea din mediul rural. Se estimează că, până în anul 2020, în condiţiile menţinerii constante a nivelului principalelor fenomene, populaţia României se va diminua cu aproape 2,9 milioane locuitori, reducerea fiind accentuată în special în ceea ce priveşte populaţia de vârstă şcolară. În continuare vor fi prezentaţi principalii indicatori şi statisticile cu privire la capitalul uman. Corelând aceşti indicatori cu cei ai resurselor materiale deja prezentaţi (oferind o imagine a dezvoltării economice a societăţii) se poate observa şi empiric ceea ce s-a demonstrat teoretic şi anume faptul că prezenţa unei resurse umane bine educate şi cu o stare de sănătate bună determină o productivitate ridicată a muncii, o mai bună organizare a activităţii economice, o producţie mai ridicată şi venituri superioare care, la rândul lor, permit noi investiţii în educaţie şi sănătate, determinând producerea unei resurse umane mai bine educate şi sănătoase. II.4.1. Indicatori agregaţi şi statistici la nivel naţional

Aşa cum s-a precizat în capitolul 2, când ne referim la capitalul uman trebuie să avem în vedere, în mod special, cele două componente ale acestuia şi anume: capitalul educaţional şi capitalul biologic.

Dacă ne referim la capitalul biologic, am precizat că acesta constând în abilităţile fizice ale indivizilor, sintetizate cel mai adesea prin starea de sănătate.

La nivel agregat, numeroşi indicatori pot fi utilizaţi pentru a caracteriza starea de sănătate a unui grup, comunităţi sau societăţi, dar cei mai des întâlniţi în statisticile internaţionale sunt legaţi de speranţa de viaţă, mortalitatea pe grupe de vârstă precum şi incidenţa unor boli, de regulă cele asociate cu sărăcia (tuberculoza) sau cu epidemiile contemporane (HIV/SIDA, SARS etc.). În ceea ce priveşte speranţa de viaţă, acest indicator reflectă destul de fidel efectul îngrijirii medicale acumulate de-a lungul mai multor generaţii, depinzând de un complex de factori legaţi de dezvoltarea economică, nivelul de trai, tradiţiile culturale în ceea ce priveşte tratamentul medical etc. în tabelul 4.3. este prezentată evoluţia acestui indicator în România, în perioada menţionată. Se observă că speranţa de viaţă a cunoscut o scădere până în anul 1997, după care, odată cu creşterea economică, a căpătat un trend uşor ascendent.

124

Tabel 4.3. Speranţa de viaţă 1991-

1993 1992-1994

1993-1995

1994-1996

1995-1997

1996-1998

1998-2000

1999-2001

2000- 2002

2001-2003

2002-2004

Speranţa de viaţă

69,52 69,48 69,40 69,05 68,95 69,20 70,6 71,25 71,3 71,1 71,4

Sursa: Institutul Naţional de Statistică: www.insse.ro; Tendinţe sociale – INS – UNICEF, Bucureşti, 1998; România în cifre – INS, Bucureşti, 2005 Alţi indicatori consistenţi pentru nivelul curent, care reflectă măsura în care îngrijirea medicală la care majoritatea populaţiei are acces asigură o stare de sănătate bună, sunt rata mortalităţii (calculată ca numărul de decese la 1000 locuitori) şi mortalitatea infantilă (reprezentând numărul de decese sub un an la 1000 de născuţi vii). Acestor indicatori li se poate asocia, aşa cum se prezintă în tabelul 4.4., şi rata natalităţii (la 1000 locuitori). Aceşti indicatori complecşi reflectă deopotrivă şi efectul educaţiei, progresului medicinii şi dezvoltării sistemului sanitar, precum şi nivelul calităţii vieţii şi al celui de dezvoltare socială. Tabel 4.4. Indicatori complecşi ai stării de sănătate 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 Rata mortalităţii

11,6 11,7 12,0 12,7 12,4 12,0 9,1 8,9 9,0 9,8 9,7

Rata mortalităţii infantile

23,2 23,9 21,2 22,3 22,0 20,5 15,2 16,1 15,6 14,5 13,7

Rata natalităţii

11,0 10,9 10,4 10,2 10,5 10,5 8,9 8,09 8,4 8,5 8,7

Sursa: Institutul Naţional de Statistică: www.insse.ro; Tendinţe sociale – INS – UNICEF, Bucureşti, 1998; România în cifre – INS, Bucureşti, 2005 Se observă că natalitatea a avut un nivel foarte scăzut ceea ce face ca descendenţa finală a generaţiilor tinere să se îndepărteze tot mai mult de nivelul necesar înlocuirii simple a generaţiilor. Totodată se observă o rată foarte ridicată a mortalităţii generale şi infantile. Comparativ cu indicatorii capitalului uman din ţările europene (tabelul 4.5.), este evident că România este plasată pe ultimele locuri, în ceea ce priveşte indicatorii care reflectă starea de sănătate a populaţiei.

Tabel 4.5. Indicatori ai capitalului uman în ţările europene Noi absolvenţi de

învăţământ superior (‰ în

total populaţie în grupa 20-29 ani)

Populaţie cu studiipost-secundare (% în grupa de

vârstă 25-64 ani)*Ţara

indicator anul indicator anul

Speranţa de viaţă la

naştere, în ani (2001)

Rata mortalităţii infantile la

1000 născuţi vii, 1998

Rata mortalităţii

sub vârsta de 5 ani (la 1000 născuţi vii),

1998 Elveţia 7,6 2001 25,2 2002 80,2 4 5 Suedia 12,4 2001 26,4 2002 80 4 5 Islanda 9,1 2001 25,6 2002 79,8 - - Franţa 19,6 2000 23,5 2002 79,3 5 5 Italia 5,7 2000 10,4 2002 79,3 5 6 Austria 7,2 2001 16,9 2002 79 5 6 Spania 11,3 2001 24,4 2002 78,9 5 7 Norvegia 8,6 2001 34,2 2002 78,8 4 6 Luxemburg 1,8 2000 18,6 2002 78,5 - - Olanda 6,1 2001 24,9 2002 78,3 5 7

125

Germania 8 2001 22,3 2002 78,2 5 6 Grecia 3,8 1993 17,6 2002 78,1 6 8 Malta 3,3 2001 7 2001 78,1 - - Belgia 10,1 2001 28,1 2002 78 6 6 Finlanda 16 2000 32,4 2002 77,9 4 5 Marea Britanie 19,5 2001 29,4 2002 77,5 6 7 Danemarca 11,1 2000 27,4 2002 77,2 5 - Cipru 3,3 2000 29,1 2002 76,9 - - Irlanda 21,7 2001 25,4 2002 76,5 6 7 Portugalia 6,4 2001 9,4 2002 76,5 8 8 Slovenia 8,2 2001 14,8 2002 75,9 5 7 Cehia 5,6 2001 11,8 2002 75,4 5 6 Polonia 7,4 2001 12,2 2002 74 10 11 Slovacia 7,4 2001 10,8 2002 73,3 9 10 Croaţia - - 14,7 1999 72,9 8 10 Lituania 7,6 2001 19,6 2002 72,9 9 12 Bosnia-Herţegovina - - 8 1999 72,8 11 13

Serbia şi Muntenegru - - 8,9 1991 72,2 14 16

Macedonia - - 8,7 1994 71,8 16 18 Ungaria 3,7 2000 14,1 2002 71,7 10 12 Bulgaria 7,9 2001 21,1 2002 71,5 14 15 Estonia 7,3 2001 29,6 2002 71,2 9 12 România 4,9 2001 10 2002 71,1 21 25 Letonia 13,1 2001 44 2002 70,7 15 19 Armenia 6,3 2002 10,5 2002 69,7 15 18 Albania - - 7,3 2000 69,5 25 31 Turcia 5,47 1995 8,9 2001 69 38 42 Georgia - - - - 68,9 15 20 Bielorusia - - 17,1 1999 68,5 11 14 Moldova - - 8,3 2000 68 18 22 Ucraina - - 14,7 1999 67,7 14 17 Rusia - - 25,7 1999 65,2 17 20 Azerbaijan - - - - 63,6 17 21 Sursă: www.iccv.ro Liniuţele simbolizează lipsa de informaţie. În ceea ce priveşte capitalul educaţional, se poate spune că acesta condiţionează progresul economic dar este deopotrivă determinat de el. Indicatorii care reflectă stocul de educaţie acumulat sunt însă dificil de determinat, mai ales dacă avem în vedere aspectul non-formal şi informal sau aspectul calitativ al acestuia. În continuare vor fi prezentaţi cei mai importanţi indicatori care vizează componenta formală şi cantitativă a capitalului educaţional. Pornind de la resursele financiare alocate, din contribuţii publice şi private pentru educaţia şi formarea profesională, în tabelul 4.6. sunt prezentate cheltuielile publice pentru învăţământ reflectând faptul că, deşi Legea învăţământului nr.84/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevede ca un procent de minim 4% din PIB să fie alocat pentru învăţământ, sistemul de educaţie a fost o perioadă lungă de timp sub-finanţat, obiectivul fiind atins doar în ultimii doi ani. Cu toate acestea, putem spune că investiţia în educaţie rămâne în continuare foarte scăzută în termeni relativi şi reali. Ca urmare a creşterii temporare a participării la educaţie, prin prelungirea duratei învăţământului obligatoriu de la 8 la 10 ani, se impune considerarea educaţiei ca prioritate naţională în perioada următoare, concomitent cu

126

aplicare unei strategii de descentralizare a învăţământului şi de mobilizare a resurselor financiare. Tabel 4.6. Cheltuieli publice pentru învăţământ 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 ca % din PIB

3,2 3,1 3,4 3,6 3,3 3,6 3,4 3,4 3,1 3,0

% din cheltuielile publice totale

- - - 13,5 13,0 13,2 10,9 14.0 15,6 -

Sursa: Institutul Naţional de Statistică: www.insse.ro; Liniuţa simbolizează lipsa de informaţie Tendinţe sociale – INS – UNICEF, Bucureşti, 1998; România în cifre – INS, Bucureşti, 2005; Baza de date ETF În tabelul 4.7. sunt prezentate cheltuielile publice pentru învăţământ, comparativ cu alte ţări din regiunea Europei Centrale şi de Est, în perioada 1995-2000. Se observă că procentul alocat de România pentru învăţământ a fost, atât în 1995, cât şi în 2000, la cel mai mic nivel; în ceea ce priveşte cheltuielile reale, România se situează pe ultimele locuri, fiind la nivelul Bulgariei şi al Republicii Cehe. 4.7. Cheltuieli publice pentru învăţământ la nivelul ţărilor din Europa Centrală şi de Est

Cheltuieli pentru învăţământ (% din PIB)

Cheltuieli reale pentru învăţământ (1995 = 100)

1995 2000 2000 Bulgaria 4,1 4,1 76,6 Republica Cehă 5,2 4,2 81,1 Estonia 7,5 6,5 119,0 Ungaria 5,2 4,8 105,4 Letonia 6,6 6,5 134,2 Lituania 5,4 5,8 101,5 Polonia 5,2 5,9 136,5 România 3,4 3,4 83,3 Slovacia - 3,9 90,2 Slovenia 5,5 5,4 118,5 Sursa: Baza de date a Băncii Mondiale Baza de date a M.Ed.C. Un alt aspect legat de finanţarea educaţiei este cel legat de modul de distribuţie a cheltuielilor pe niveluri de învăţământ, având în vedere importanţa diferită pe care finanţarea o prezintă, în funcţie de nivelul de instruire, pentru societate sau pentru individ. Informaţii cu privire la acest aspect pot fi obţinute prin agregarea datelor existente, prezentate în tabelul 4.8 – ponderea cheltuielilor pentru învăţământul superior, în totalul cheltuielilor publice pentru învăţământ, respectiv în tabelul 4.9 – evoluţia costului mediu/elev în învăţământul preuniversitar , coroborat cu populaţia şcolară.

Tabel 4.8. Cheltuieli pentru învăţământul superior 1993-

1994 1994-1995

1995-1996

1996-1997

1997-1998

1998-1999

% din cheltuielile publice pentru învăţământ

11,7 14,0 14,2 17,8 15,9 18,6

Sursa: Tendinţe sociale – INS – UNICEF, Bucureşti, 1998

127

Tabel 4.9. Cheltuieli publice pentru învăţământul preuniversitar 1993

-94 1994 -95

1995 -96

1996 -97

1997 -98

1998 -99

1999 -2000

2000 -01

2001-02

Cost mediu /elev (USD)

180 217 222 163 202 - - - 232

Total elevi (mii)

4319 4339 4367 4333 4282 - - - 4554

Sursa: Institutul Naţional de Statistică: www.insse.ro Tendinţe sociale – INS – UNICEF, Bucureşti, 1998; Ilie Dogaru - Formula de finanţare a învăţământului preuniversitar din România, Ed. Economică, Bucureşti Referitor la participarea la educaţie şi formare profesională, principalii indicatori sunt:

Populaţia şcolară pe niveluri educaţionale (tabelul 4.10.); Rata de cuprindere şcolară pe niveluri educaţionale (tabelul 4.11.); Rata de participare la formare a populaţiei cu vârsta cuprinsă între 25-64 ani

(tabelul 4.12.). Tabel 4.10. Populaţia şcolară pe niveluri educaţionale

1993-1994

1994-1995

1995-1996

1996-1997

1997-1998

1998-1999

1999-2000

2000-2001

2001- 2002

2002-2003

2003-2004

Populaţia şcolară (mii) din care în:

4569285 4594513

4703277

4688311

4643351

4631164

45783 45652 4554466 4496786 4472493

Învăţământ preşcolar

712136 715514

697888 659226 623553 624778 61631 61103 616014 629703 636709

Învăţământ primar şi gimnazial

2533491 2532169

2541945

2546231

2559766

2556930

24981 24115 2320536 2198312 2122226

Învăţământ liceal 722421 757673

787211 792788 765903 718017 69437 68791 710663 740404 758917

Învăţământ profesional

300443 288674

285450 262057 247239 227585 22223 23955 252347 270215 279124

Învăţământ postliceal

50707 45321 54642 73521 86300 96134 94700 82117 72685 61855 54732

Învăţământ superior

250087 255162

336141 354488 360590 407720 45262 53315 582221 596297 620785

Sursa: Institutul Naţional de Statistică: www.insse.ro; Tendinţe sociale – INS – UNICEF, Bucureşti, 1998; România în cifre – INS, Bucureşti, 2005

Tabel 4.11. Rata de cuprindere şcolară pe niveluri educaţionale

1993-1994

1994-1995

1995-1996

1996-1997

1997-1998

1998-1999

1999-2000

2000-2001

2001- 2002

2002-2003

2003-2004

Învăţământ primar

96,9 99,7 99,5 99,1 97,5 99,8 95,5 94,2 97,2 96,5 98,2

Învăţământ gimnazial

86,5 84,3 86,7 86,4 92,3 94,3 96,9 95,5 93,2 94,1 94,2

Învăţământ liceal şi profesional

63,7 66,1 68,6 69,1 68,6 67,8 65,9 74,6 73,9 73,7 73,0

Învăţământ superior *)

22,7 22,7 20,9 22,2 22,7 25,4 28,9 32,9 36,4 40,7 43,3

*) cuprinde inclusiv învăţământul terţiar non-universitar (învăţământul postliceal) Sursa: Institutul Naţional de Statistică: www.insse.ro; Tendinţe sociale – INS – UNICEF, Bucureşti, 1998; România în cifre – INS, Bucureşti, 2005

128

Un alt indicator utilizat în statisticile internaţionale îl constituie rata de participare la educaţie a tinerilor cu vârsta cuprinsă între 15 şi 24 de ani. Conform bazei de date EUROSTAT, la nivelul anului 2003 (de referinţă pentru învăţământul preuniversitar, datorită restructurării acestuia şi extinderii duratei învăţământului obligatoriu), România se plasa, cu o rată de 41,9%, sub media ţărilor EU -15 (57,4%) şi a ţărilor din regiune: Ungaria (51,6%) şi Polonia (63,4%). Totodată nu trebuie neglijat şi aspectul calitativ al educaţiei în România, comparativ cu performanţele înregistrate de sistemele educaţionale din Europa, care va fi abordat însă ulterior.

Tabel 4.12. Rata de participare la formare a populaţiei cu vârsta între 25–64 ani 1997 1998 1999 2000 2001 2002 UK - - 19,2 21,1 21,7 22,3 EU -15 5,8 - 8,2 8,5 8,4 8,5 Spania 4,5 4,3 5,1 5,1 4,9 5,0 Polonia - - - - 4,8 4,3 Ungaria 2,99 3,3 2,9 3,1 3,0 3,3 România 0,9 1,0 0,8 0,9 1,1 1,1 Sursa: EUROSTAT, pagina web În ceea ce priveşte pregătirea profesională la locul de muncă, conform datelor EUROSTAT, firmele româneşti investesc, în medie, doar 0,5% din bugetul de resurse umane în cursuri de formare profesională, ceea ce reprezintă cel mai scăzut nivel în rândul ţărilor din regiune (Republica Cehă – 1,9%, Ungaria – 1,2%, media ţărilor U.E. – 1,15%). Pentru a oferi informaţii suficiente cu privire la capitalul educaţional, trebuie ca acestor indicatori să li se adauge, aşa cum s-a mai precizat, componentele nesancţionate formal, dintre care cel mai important îl constituie utilizarea calculatorului, accesul şi utilizarea internetului (cu indicatori cum ar fi, de exemplu: nivelul investiţiilor în tehnologia informatică şi a comunicării – ICT). În final, aceşti indicatori trebuie să fie coroboraţi cu indicatorii cheie ai forţei de muncă, prezentaţi în tabelul 4.13. Datele sunt prezentate doar pentru perioada 2001-2004, deoarece ele nu sunt comparabile cu seria de date din anii precedenţi.

Tabel 4.13. Indicatori cheie ai forţei de muncă - mii persoane-

2000 2002 2003 2004 Populaţia activă 11447 10079 9915 9957 Populaţia ocupată 10697 9234 9223 9158 Şomeri BIM (conform metodologiei Biroului Internaţional al Muncii)

750 845 692 799

Sursa: România în cifre – INS, Bucureşti, 2005 La nivelul anului 2002, conform Comisiei Europene, indicatorii privind forţa de muncă la nivelul ţărilor europene se prezenta astfel (tabelul 4.14.):

Tabel 4.14. Indicatori privind forţa de muncă la nivel UE

România EU-15 AC *) Rata ocupării (populaţia cu vârsta 15-64 ani)

63,4 64,3 55,9

Rata şomajului (populaţia cu vârsta 15-64 ani)

8,1 7,7 14,8

Rata şomajului în funcţie de nivelul educaţional (ISCED

5,0 9,5 -

129

0-2) – 25-64 ani Rata şomajului în funcţie de nivelul educaţional (ISCED 3-4) – 25-64 ani

6,8 6,4 -

Rata şomajului în funcţie de nivelul educaţional (ISCED 5-6) – 25-64 ani

3,4 4,2 -

Rata şomajului în rândul tinerilor – 15-25 ani

18,5 15,1 31,9

*) AC: Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovenia, Republica Slovacă Sursa: Comisia Europeană, Ocuparea forţei de muncă în Europa 2003

Un ultim aspect care merită să fie menţionat este cel referitor la migraţia populaţiei. Anul 1990 a fost caracterizat de cea mai înaltă rată a migraţiei din ultimele decenii (33,9%0). Transformările profunde în sistemul politico – social din România după 1989, care au determinat şi apariţia unor reglementări ce favorizează libera circulaţie a persoanelor, au constituit premisele unei creşteri fără precedent, la începutul deceniului, a nivelului migraţiei internaţionale (în special a emigraţiei) În tabelul 4.15 sunt prezentaţi principalii indicatori ai migraţiei interne şi externe (emigraţiei) în perioada 1993-2004.

Tabel 4.15. Indicatorii migraţiei interne şi externe 199

3 1994

1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

2004

Rata migraţiei interne (1000 loc.)

10,6 11,7 12,8 13,0 13,4 12,3 - - 12,7 14,7 15,3 17,1

Rata emigraţiei (1000 loc.)

0,81 0,75 1,13 0,95 0,88 0,78 - - 9,9 8,2 10,7 13,1

II.4.2. Indicatori şi statistici la nivel individual

La nivel individual, principalul indicator îl constituie venitul personal lunar al unui individ, corelat cu nivelul de instruire al acestuia. Studiile arată că, în general, la nivelul ţărilor europene, nivelul veniturilor este bine relaţionat cu nivelul de instruire (educaţie) - tabelul 4.16. Se observă un trend crescător, chiar dacă relaţia este influenţată de o multitudine de factori, cum ar fi: vârsta, abilităţile individului, averi moştenite, inechităţi distribuţionale etc.

Tabel 4.16. Relaţia dintre educaţie şi venit la nivel individual în Europa Decila de venit Nivelul de educaţie

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 primar 31

% 24% 17% 12% 7% 4% 3% 1% 1% 1%

gimnazial 13% 20% 23% 17% 11% 7% 5% 2% 2% 1% secundar inferior – nivel 1 de calificare

15% 13% 16% 16% 14% 10% 8% 4% 2% 2%

secundar – nivel 2 de 7% 8% 10% 11% 10% 13% 14% 11% 10% 8%

130

calificare secundar superior – nivel 3 de calificare

7% 10% 12% 15% 16% 10% 10% 8% 5% 5%

terţiar non-universitar 4% 5% 8% 10% 12% 15% 14% 14% 9% 9% universitar 5% 5% 9% 11% 13% 13% 11% 11% 9% 14% Sursa: EVS 1999; www.iccv.ro Cercetările întreprinse în România arată că poate fi sesizată aceeaşi relaţie, chiar dacă grupurile date de nivelul de educaţie nu sunt foarte omogene în ceea ce priveşte veniturile, în special în cazul categoriilor care au un nivel de educaţie mai scăzut (tabelul 4.17).

Tabel 4.17. Relaţia dintre educaţie şi venit la nivel individual în România Venitul personal lunar (milioane lei) Nivelul de educaţie

Media Mediana Maximul Abaterea standard

Coeficientul de variaţie

fără şcoală 0,7 0,5 2,5 0,7 106% primar 1,2 1,0 8,0 1,1 91% gimnazial 1,6 1,4 10,0 1,4 87% secundar inferior 1,9 1,8 12,0 2,0 103% învăţământ profesional 2,5 2,4 12,0 1,8 75% secundar superior (liceu)

2,6 2,5 35,0 2,9 111%

terţiar non-universitar (postliceal)

3,9 3,0 20,0 3,1 80%

universitar – scurtă durată

5,2 4,5 20,0 3,9 75%

universitar – lungă durată

5,2 4,0 25,0 3,8 73%

Sursa: BOP – FSD – octombrie 2003; www.osf.ro

De altfel, aceste corelări sunt confirmate şi de către datele statistice conform cărora, cele mai mari venituri sunt obţinute de către salariaţii care lucrează în activităţi bancare, financiare şi de asigurări, precum şi cei din administraţia publică, din poştă şi telecomunicaţii, unde sunt impuse, de regulă şi condiţii de studii. Disparităţile salariale sunt, de asemenea, evidente şi în mediul urban, comparativ cu cel rural, precum şi pe macro-regiuni de dezvoltare economico – socială. Un alt factor care îşi manifestă puternic impactul asupra nivelului de educaţie atins de un individ îl constituie nivelul de educaţie al părinţilor. Studiile arată că structurile socio-culturale se reproduc, astfel încât structura educaţională din prezent va depinde de cea din trecut, persoanele provenind din familii mai instruite tinzând să devină şi mai instruite şi invers[23]. Totodată se observă o creştere a nivelului mediu de pregătire şcolară, tendinţa fiind determinată de modernizarea culturală, progresul tehnologic, creşterea calităţii vieţii şi a nivelului de aspiraţii etc. În tabelul 4.18. este prezentată relaţia dintre educaţia părinţilor şi nivelul maxim de educaţie atins, conform studiilor BOP – FSD (Barometrul de Opinie Publică - Fundaţia pentru o Societate Deschisă) în octombrie 2003, pe un eşantion de populaţie cu vârsta de peste 25 de ani (pentru care sunt, în general, finalizate studiile).

131

Tabel 4.18. Relaţia dintre educaţia părinţilor şi nivelul maxim de educaţie atins

Nivelul de educaţie al celui mai instruit părinte Nivelul de educaţie al subiectului primar gimnazial secundar

inferior secundar superior (liceal)

terţiar non-universitar

universitar şi postuniversitar

Total

Primar 27% 3% 1% 2% 3% 0% 14% gimnazial 29% 19% 7% 2% 0% 0% 20% secundar inferior 26% 31% 26% 7% 12% 0% 25% secundar superior (liceal)

11% 28% 38% 37% 22% 21% 21%

terţiar non-universitar 5% 12% 19% 23% 29% 15% 11% universitar şi postuniversitar

2% 7% 10% 29% 35% 64% 9%

100% 100% 100% 100% 100% 100% 100% Total 46% 28% 12% 7% 5% 3% 100%

Pe de altă parte, statisticile arată că statutul ocupaţional şi nivelul de educaţie al capului gospodăriei influenţează simţitor nivelul şi structura veniturilor disponibile, fiind un factor important al distribuţiei sărăciei. Ancheta integrată în gospodării, efectuată de Institutul naţional de Statistic – INS, arată că cei mai expuşi riscului sărăciei sunt membrii gospodăriilor conduse de şomeri sau de ţărani (60%), în timp ce membrii gospodăriilor de patroni sunt cel mai puţin expuşi a se afla sub pragul sărăciei (10%). Din punct de vedere al nivelului de educaţie, ancheta arată că gospodăriile conduse de absolvenţi ai învăţământului primar, gimnazial sau profesional se plasează în mai mare măsură sub pragul sărăciei (40%), riscul membrilor acestor categorii de a se situa în categoria celor săraci fiind dublu faţă de cel din gospodăriile conduse de persoane cu studii liceale. Cel mai puţin afectaţi de sărăcie sunt membrii familiilor în care persoana de referinţă are studii superioare, cu o rată constantă a sărăciei de aproximativ 5-7 ori mai mică decât media pe ansamblu. În final, ca şi în cazul indicatorilor agregaţi, merită să fie amintită importanţa pe care o pot avea informaţiile referitoare la gradul în care indivizii posedă competenţe legate de utilizarea tehnologiei informaţiilor şi a comunicării, precum şi competenţele de comunicare într-una sau mai multe limbi străine.

132

II.5. Decizia de a investi în capitalul uman şi implicaţiile sale la nivel macroeconomic

Toate modelele analizate conduc în final la concluzia că decizia de a investi în capitalul

uman influenţează semnificativ nivelul de dezvoltare economico-socială a unei ţări. Astfel se justifică abordarea unei astfel de investiţii nu numai ca o decizie individuală sau la nivelul unei organizaţii (unitate de învăţământ, firmă, organizaţie non-guvernamentală, centru de formare etc) dar şi având în vedere implicaţiile sale la nivel macroeconomic.

II.5.1. Contribuţia capitalului uman la bunăstarea socială Încercând să cuantifice contribuţia capitalului uman la sporirea bunăstării sociale, autori consacraţi în domeniu, ca Roger Ibbotson şi Gary Brinson, au evidenţiat exemplul Marii Britanii în care, în perioada 1946-1989, contribuţia capitalului uman la bunăstarea socială s-a mărit de la 50% la 80%. Analizând discrepanţele existente între diferite state ale lumii din punct de vedere al nivelului de dezvoltare, pe baza indicatorului P.N.B./locuitor, s-au constatat şi diferenţe în înzestrarea cu factori de producţie, în general şi cu capital uman, în particular. S-a arătat astfel că, chiar dacă s-au aplicat mai multe metodologii de calcul, concluzia este aceeaşi: în condiţiile unor coeficienţi de variaţie pentru P.N.B./locuitor şi pentru capitalul fizic/locuitor relativ apropiaţi, coeficientul de variaţie pentru capitalul uman/lucrător este mai mare. Una din explicaţiile frecvente pentru boomul economic din a doua jumătate a secolului XX a câtorva ţări din Asia: Coreea de Sud, Singapore, Taiwan şi Hong Gong, constă în investiţiile masive în educaţie, atât la nivel macroeconomic (prin politicile publice promovate de guvernele ţărilor respective) dar şi la nivel individual (al cetăţenilor ţării respective). Se evidenţiază astfel faptul că ţările în curs de dezvoltare trebuie să acorde o mai mare importanţă investiţiei în capitalul uman şi, în special, investiţiei în educaţie, care poate contribui la amplificarea rolului capitalului uman în dezvoltarea economică, pe termen mediu şi lung. Interesul pentru investirea în capitalul uman este reflectat şi de preocuparea constantă a OECD de a sprijini creşterea economică prin programe de dezvoltare a capitalului educaţional. Studiile realizate arată că, la nivel individual, rata profitului investirii în educaţie este mai ridicată pentru absolvenţii de învăţământ superior decât pentru cei de învăţământ secundar (liceal). La nivel macrosocial, rata profitului investirii în învăţământul secundar şi terţiar este mai mare sau, în cel de-al doilea caz, la nivele similare cu rata profitului capitalului investit în activităţi comerciale sau de producţie. Deoarece bugetele publice reprezintă principalii finanţatori în cazul formării şi dezvoltării capitalului educaţional, şi având în vedere importanţa acestuia în formarea capitalului uman, putem spune că guvernele joacă un rol central în ceea ce priveşte politica de investire în capitalul uman. La aceste investiţii publice se adaugă şi cheltuielile private, ale gospodăriilor (familiilor) şi firmelor (organizaţiilor). Totodată, beneficiarii dezvoltării capitalului uman sunt indivizii, firmele şi societatea. Toate aceste aspecte condiţionează astfel investirea în capitalul uman, ca decizie politică, presupunând cinci tipuri de opţiuni majore:

decizia asupra nivelului investirii optim pentru societatea în cauză şi membrii săi;

modul de repartizare a costurilor între părţile beneficiare ale investiţiei: bugetul public, gospodării şi firme;

alocarea optimă a „resurselor rare” (accesul în învăţământul superior şi la cel preşcolar, la îngrijire medicală etc.) în condiţiile inegalităţii beneficiilor;

asigurarea echităţii în distribuţia beneficiilor investirii în capitalul uman;

133

stabilirea procedurilor de monitorizare, măsurarea, evaluare şi asumare a responsabilităţii pentru rezultatele investiţiei pe termen scurt, mediu şi lung. Stimularea investiţiilor gospodăriilor şi firmelor se realizează printr-o serie de metode care au în vedere:

informarea asupra beneficiilor investiţiei; reduceri de taxe şi impozite pentru costurile dezvoltării capitalului uman; recunoaşterea diplomelor; impunerea transparenţei pe piaţa muncii astfel încât să se realizeze corelarea

nivelului de educaţie cu cel al salariului obţinut. II.5.2. Consecinţe negative ale scăderii investiţiei în capitalul uman

Principala consecinţă negativă a scăderii investiţiei în capitalul uman, atât la nivel macrosocial cât şi la nivelul individual, o constituie sărăcia. Legătura dintre capitalul uman şi sărăcie poate fi explicată astfel:

sărăcia poate determina deprecierea stocului de sănătate al unui individ, respectiv gospodării, se diminueaază forţa de muncă utilizată de către individ/gospodărie pentru satisfacerea necesităţilor;

capitalul educaţional ridicat presupune o valoare mai ridicată a forţei de muncă datorată productivităţii sporite, implicând o rată mai ridicată în cazul vinderii acesteia (salariul reflectă productivitatea marginală a muncii care creşte, conform teoriei capitalului uman, cu gradul de educaţie; în sens invers, odată cu scăderea capitalului educaţional se reduc şi câştigurile materiale, accentuând sărăcia; totodată, sărăcia poate determina degradarea stocului de capital educaţional, intrând într-un cerc vicios de sărăcie permanentă. Un alt avantaj, la nivelul societăţii, determinat de existenţa persoanelor instruite, îl reprezintă capacitatea de transformare a creativităţii potenţiale în creativitate manifestată, conducând la obţinerea de performanţe deosebite, la dezvoltarea cercetării ştiinţifice şi la creşterea numărului brevetelor de invenţii şi inovaţii;

decalajul dintre salariile celor mai educaţi, respectiv a celor mai puţin educaţi salariaţi este în continuă creştere, generând nivele din ce în ce mai ridicate ale inegalităţii, cu efecte negative în ceea ce priveşte cronicizarea sărăciei. O altă consecinţă a scăderii investiţiei în capitalul uman o constituie creşterea şomajului. Şomajul îi afectează într-o mai mică măsură pe lucrătorii cu un nivel de instruire superior; evident cei mai puţin instruiţi prezintă, în multe cazuri, o rată mai înaltă a şomajului, caz în care societatea va cheltui în plus prin alocarea de indemnizaţii pentru şomaj şi sprijin acestor persoane. Rezultă deci că societatea are de câştigat investind în capitalul uman deoarece ea va plăti mai puţine taxe pentru programele de protecţie socială sau pentru cele delegate de prevenirea fenomenelor antisociale care pot să apară în cazul acestei categorii de persoane care nu au surse de venit. Un alt fenomen cu consecinţe negative îl constituie migraţia persoanelor. Indivizii care iau decizia de a migra sunt, în cele mai multe cazuri, cei mai bogaţi în capitalul uman iar mişcarea migratorie este dinspre zonele sărace către cele dezvoltate. În acest fel sunt afectate direct stocurile de capital uman la nivelul comunităţii, putând induce discrepanţe accentuate de la o colectivitate la alta, în cadrul aceleiaşi colectivităţi sau între colectivităţi diferite, având, pe termen lung, efecte negative în planul dezvoltării colectivităţilor (sau societăţilor) respective şi accentuând segregarea. Decizia de investire în capitalul uman la nivel macrosocial poate fi orientată către descurajarea migraţiei indivizilor cu educaţie peste medie în zonele sărace în capital educaţional şi investirea în capitalul uman local.

134

II.5.3. Decizia de a investi în capitalul educaţional din România, în contextul european actual

Prin elaborarea teoriei capitalului uman în anii ’60, economiştii şi-au dat seama că nivelurile înalte ale educaţiei sunt factori hotărâtori pentru succesele unei ţări în domeniul economic. Acest fapt a fost confirmat, ulterior şi de studiile întreprinse de Banca Mondială (în 1991 şi 1994) care au scos în relief faptul că, dincolo de importanţa educaţiei şi pregătirii profesionale în creşterea competitivităţii economice a unei ţări, neglijarea investirii în aceste domenii generează eforturi financiare mari la nivelul statului şi al persoanelor, deoarece segmentul neşcolarizat al populaţiei deţine o pondere însemnată în categoria şomerilor şi a celor care trăiesc în sărăcie, consumând o bună parte din fondurile şi serviciile publice. Pornind de la aceste considerente şi dorind să transforme Uniunea Europeană, până în 2010, în cea mai competitivă economie mondială, şefii statelor şi guvernelor din ţările UE au adoptat, în 2000, la Lisabona, o strategie de dezvoltare numită, generic, „Agenda Lisabona”. Cotată foarte sus pe lista priorităţilor UE, ea presupune efortul, din partea ţărilor membre şi în curs de aderare, de a înainta în direcţia unei economii bazate pe cunoaştere în scopul întăririi bazei economiei, diminuării riscurilor, conducând dezvoltarea economico-socială de la o economie intensivă în factori la o economie intensivă în inovare. Deşi foarte complexă, Agenda Lisabona poate fi interpretată în mod diferit de către fiecare ţară: în timp ce ţările membre, dezvoltate, sunt mult mai preocupate de coeziunea socială, crearea de locuri de muncă şi sprijin pentru cercetare şi dezvoltare, o ţară ca România, în care încă nu s-a consolidat economia de piaţă, poate prelua recomandările strategice ale acestui document pentru îmbunătăţirea capacităţii sale de a se adapta la cerinţele UE. Deşi documentul conţine recomandări referitoare la majoritatea sferelor politicii publice, merită menţinută, în acest context, prioritatea de încurajare a învăţării permanente, pe toată durata vieţii. Chiar dacă obiectivul fundamental stabilit la Lisabona s-a dovedit deja a fi prea ambiţios, obiectivele generale rămân, în mod fundamental, valide, reflectând o recunoaştere crescândă la nivelul UE că politicile tradiţionale au început să nu mai dea rezultate în noul context economic marcat de provocările globalizării, de impactul revoluţiei informaţionale şi al noilor tehnologii. Deşi s-a dovedit că performanţa de ansamblu a statelor membre este relativ dezamăgitoare, există o mare diversitate în materie de eficienţă a politicilor statelor din cadrul UE, unele realizând mai mult decât şi-a propus agenda (de exemplu ţările nordice), în timp ce altele au rămas considerabil în urmă. Cu toate acestea, se consideră că principiile de a investi în capitalul uman şi în cercetare, de a promova inovarea, de a consolida piaţa internă etc. sunt linii directoare importante pentru creşterea prosperităţii economice europene. Plasată în context european, la nivelul actual de dezvoltare a economiei, România, ca ţară candidată, se ghidează în primul rând pe criteriile Copenhaga care au ca obiectiv stabilirea unei economii de piaţă funcţionale având capacitatea de a face faţă presiunilor competitive şi forţelor pieţei din cadrul UE. Cu toate acestea, evoluţia spectaculoasă din ultimele decenii a economiilor asiatice şi a Irlandei în Europa, au confirmat ideea că asimilarea tehnologiei este mult mai importantă pentru creşterea productivităţii şi pentru obţinerea ratelor de creştere economică ridicate. România poate să beneficieze mult prin stabilirea de obiective înalte, dar numai dacă un asemenea efort va fi susţinut de o politică publică inteligentă, care va conjuga flexibilitatea pieţei cu reglementări eficiente, urmărind dezvoltarea unei infrastructuri de bază şi investiţia adecvată în capitalul uman. Investiţiile în educaţie, transfer de tehnologie, cercetare – dezvoltare şi inovare sunt factori complementari ai stabilităţii macro-economice care, în contextul unei economii în tranziţie, pot reprezenta pilonii pentru realizarea unei creşteri economice susţinute şi durabile în viitor, pentru reducerea decalajelor economice.

135

În ceea ce priveşte decizia de a investi în educaţie, pentru ca efectele acesteia asupra dezvoltării capitalului uman să fie maxim trebuie respectate anumite condiţii:

cantitatea şi calitatea educaţiei, măsurate în număr de ani de studiu, procent din PIB, alocat educaţiei, rata de participare şcolară, rezultate, performanţe şcolare, să fie ridicate iar oferta educaţională să corespundă cerinţelor actuale şi de perspectivă ale forţei de muncă;

existenţa unui mediu socio-economic şi politic stabil şi un ritm de creştere economică accelerat;

diferenţele dintre venituri la nivel individual să corespundă nivelului de educaţie şi pregătire profesională al individului. În continuare se va analiza măsura în care, la nivelul societăţii româneşti, sunt îndeplinite aceste condiţii, prin comparaţie cu situaţia existentă în cazul ţărilor Europei Centrale şi de Est, aşa cum reiese din studiile realizate de experţi ai Băncii Mondiale[2]. Se poate opta pentru o astfel de analiză comparativă având în vedere faptul că aceste ţări au „moştenit” din perioada comunistă sisteme comparabile de educaţie şi de formare profesională dar dispun de culturi şi structuri sociale şi educaţionale diferite. Poate fi evidenţiat, în acest fel, rolul pe care îl poate avea managementul educaţional (din punct de vedere economic), prin generarea unui grad de descentralizare care să sprijine creativitatea şi diversitatea. „Moştenirea” pozitivă a sistemului educaţional din România, la fel ca şi în cazul celorlalte ţări din această parte a Europei, a constat în faptul că a asigurat un înalt nivel de alfabetizare şi o ridicată rată de acces la educaţia de bază. În România accesul la educaţie este garantat prin lege tuturor persoanelor iar învăţământul este gratuit la toate nivelurile sale. Cu toate acestea, a existat şi o poarte negativă a acestei moşteniri, constând în: planificarea centralizată, specializarea excesivă şi de la o vârstă mică, insuficienţa stimulentelor pentru eficienţă, suprapunerea facilităţilor, finanţarea integral de către stat şi bazată pe norme care vizau acoperirea costurilor, acces inegal la cele mai bune şcoli şi universităţi, în principal în cazul persoanelor cu nevoi speciale, slaba organizare a cercetării ştiinţifice şi neglijarea învăţământului pentru adulţi. În aceste condiţii, chiar în condiţiile unei legislaţii favorabile educaţiei, trecerea la economia de piaţă şi starea precară a finanţelor guvernamentale exercită presiuni enorme asupra sistemului de învăţământ şi de formare profesională. România a intrat, alături de celelalte ţări în curs de dezvoltare, într-un cerc vicios: un nivel de dezvoltare scăzut are ca efect limitarea investiţiilor în educaţie, deci în capital uman, diminuând calitatea şi productivitatea muncii, principalii factori ai creşterii economice. Dacă se iau în considerare forţele economice şi consecinţele acestora, sistemul de învăţământ şi de formare profesională, ca orice sector care se îndreaptă spre economia de piaţă, presupune:

liberalizarea cererii, conducând la exigenţe sporite, din partea individului, faţă de învăţământ şi de pregătirea profesională, în măsura în care diferenţele salariale şi şansele de a găsi un loc de muncă se accentuează în cazul unor anumite calificări; pe de altă parte, întreprinderile încep să funcţioneze într-un mediu concurenţial, investirea în pregătirea profesională la locul de muncă ducând la sporirea productivităţii şi profiturilor; la rândul lui, statul trebuie să reacţioneze la cererea de noi cunoştinţe şi calificări, mutând accentul pe probleme ignorate anterior ca, protecţia mediului şi dezvoltarea spiritului antreprenorial;

liberalizarea ofertei generează diversificarea formelor de educaţie şi formare profesională, precum şi a surselor şi a modului de alocare a resurselor financiare; autorităţile locale îşi asumă treptat, în condiţiile descentralizării sistemului de învăţământ preuniversitar, responsabilitate sporită pentru asigurarea şi finanţarea învăţământului de bază; dat fiind mijloacele reduse şi lipsa de experienţă de care dispun acestea guvernul continuă să joace un rol important în finanţare, exercitând un rol regulator şi stabilind norme şi standarde care asigură calitatea şi echitatea în ceea ce priveşte accesul[7]; instituţiile, în special la nivelul

136

învăţământului universitar, capătă mai multă autonomie; furnizorii privaţi încep să se dezvolte pe măsură ce educaţia şi formarea profesională devin activităţi profitabile;

liberalizarea preţurilor şi salariilor a condus iniţial la scăderea producţiei şi la mărirea decalajului între venituri, afectând capacitatea indivizilor şi a statului să finanţeze serviciile educaţionale: preţurile inputurilor învăţământului au crescut, situaţia fiscală a determinat reducerea, în termeni reali, a ponderii cheltuielilor din PIB pentru educaţie, au scăzut investiţiile firmelor în pregătirea profesională a propriilor angajaţi, în condiţiile unor restricţii bugetare cu care s-au confruntat, cheltuielile pentru învăţământ în bugetul familiilor a crescut într-o perioadă în care venitul per locuitor a scăzut. Unul din obiectivele strategice ale sistemelor de învăţământ şi formare profesională în ţările aflate în faza de tranziţie îl constituie pregătirea forţei de muncă adaptabile şi inovative, capabilă de flexibilitate în schimbarea locurilor de muncă, motiv pentru care sistemul trebuie să stimuleze inovaţia. Acest lucru presupune schimbări fundamentale în comportamentul factorilor principali ai sistemului: stat, instituţii, cadre didactice, beneficiari (elevi, părinţi, patroni) Acest lucru necesită păstrarea echilibrul macroeconomic prin:

orientarea resurselor, menţinerea controlului asupra costurilor şi îmbunătăţirea eficacităţii;

mobilizarea suplimentară a resurselor financiare; crearea de pieţe prin promovarea opţiunii consumatorului, prin

ameliorarea stimulentelor şi prin introducerea concurenţei în rândul furnizorilor de servicii în acest domeniu;

reglementarea pieţelor prin păstrarea standardelor educaţionale şi prin asigurarea unui acces echitabil la servicii;

consolidarea capacităţii instituţionale de a implementa reformele. În acest context, atât în România cât şi în restul ţărilor din regiune sunt aplicate

strategii care vizează: restructurarea învăţământului secundar, cu păstrarea standardelor în

educaţia de bază; cercetările arată că investiţia publică în acest domeniu are printre cele mai înalte rate de rentabilitate dintre toate investiţiile dar rezultatele sunt vizibile pe termen lung, reformele în acest domeniu vizează în special: mărirea duratei obligatorii de şcolarizare, eliminarea specializării înguste şi timpurii, asigurarea accesului la educaţie de calitate;

extinderea învăţământului adulţilor, prin încurajarea indivizilor şi a firmelor în asumarea responsabilităţii pentru propriile nevoi de calificare şi cu intervenţia statului în încurajarea pregătirii profesionale prin stimulente fiscale adecvate; în acest sens, pentru a coordona această activitate, în România (precum şi în alte ţări, de exemplu în Ungaria) au fost înfiinţate agenţii naţionale (Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor - C.N.F.P.A. – la nivel naţional, în România) şi regionale pentru pregătire profesională, cuprinzând reprezentanţi ai guvernului, ai sindicatelor şi ai patronatelor;

restructurarea învăţământului superior, pentru a îmbunătăţi accesul, opţiunea şi relevanţa, precum şi diversificarea surselor de finanţare, principalele priorităţi ale reformei în România includ extinderea înmatriculărilor, introducând programe noi şi diversificând proprietatea şi finanţarea, menţinerea calităţii inputurilor, stabilirea unor relaţii productive în domeniul cercetării şi dezvoltării între învăţământ, cercetare şi industrie, folosirea eficientă a inputurilor de capital fizic şi uman. Aflat la Bucureşti, în 2005, comisarul european pentru educaţie, Jan Figel, a apreciat eforturile făcute de România prin reorganizarea întregului sistem al învăţământului superior şi a făcut referire la importanţa creşterii finanţării private pentru acest nivel de învăţământ, arătând că UE investeşte numai 1,1% din PIB în învăţământul superior, comparativ cu 2,3% în SUA, în contextul unei finanţări publice comparabile, de 1%. Pentru susţinerea acestor reforme sunt necesare măsuri care vizează:

Mobilizarea resurselor, un aspect fiind cel legat de modul de distribuţie a cheltuielilor pe niveluri de învăţământ; astfel, este cunoscut că finanţarea publică a învăţământului primar şi secundar este mai avantajoasă pentru societate decât pentru individ, în

137

timp ce investiţiile în învăţământul superior au un grad mai ridicat de rentabilitate în plan individual decât la nivel de societate; având în vedere şi datele statistice se poate spune că nivelul de finanţare al învăţământului şi modul de distribuţie al resurselor financiare afectează rata de participare şcolară, în special la nivelul secundar şi superior.

Având în vedere şi faptul că dimensiunile economice eficiente se realizează prin asigurarea publică a învăţământului pentru segmente largi ale populaţiei şi faptul că, în lipsa unor informaţii cuprinzătoare cu privire la calitatea şi costul învăţământului, beneficiarii nu pot adopta întotdeauna decizii raţionale cu privire la educaţia lor, statul joacă un rol important în finanţarea învăţământului dar este necesar ca o parte a efortului financiar să revină persoanelor şi întreprinzătorilor particulari, rolul statului fiind diferenţiat în funcţie de nivelul de şcolarizare (mai mare pentru învăţământul primar şi cel secundar, scăzând pentru cel superior).

În acest context, ţări precum Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia se orientează spre introducerea de taxe în învăţământul superior sau se are în vedere posibilitatea de introducere a împrumuturilor pentru studenţi. În cazul pregătirii profesionale pentru creşterea nivelului calificării profesionale în domenii specifice costurile pot fi suportate într-o măsură însemnată de către firme sau se poate avea în vedere introducerea unei taxe pentru pregătirea profesională (ca în cazul Franţei) care să se achite numai de către firmele care nu asigură pregătire profesională de valoare egală cu cuantumul taxei. Totodată, prin corelarea câştigurilor cu pregătirea profesională, indivizii vor fi motivaţi să investească în propria pregătire (de exemplu, în cazul sistemului de ucenicie din Germania).

Sporirea opţiunilor consumatorilor, prin sporirea diversităţii şi a flexibilităţii din partea instituţiilor de învăţământ şi de formare profesională. Un rol important îl joacă, în reforma sistemului de învăţământ şi pregătire profesională şi informaţiile care trebuie să fie disponibile la toate nivelurile: pentru părinţi, elevi/studenţi, întreprinzători, şomeri, publicul larg.

Perfecţionarea stimulentelor au în vedere faptul că instituţiile de învăţământ, indiferent de modul în care sunt finanţate, trebuie să răspundă necesităţilor beneficiarilor lor, să menţină standarde ridicate şi să ofere servicii la costuri efective. Aceasta implică o autonomie instituţională, practici manageriale perfecţionate şi crearea unui mecanism efectiv de evaluare. Statul joacă şi în acest caz un rol important prin crearea unui mediu politic care să favorizeze realizarea unui management perfecţionat şi a unei eficienţe sporite. Într-un număr din ce în ce mai mare de ţări din regiune (Polonia, Ungaria, România) s-a trecut la aplicarea formulei de calcul per capita pentru finanţarea învăţământului. De asemenea, stimulentele sunt importante şi pentru cadrele didactice. Totuşi, la nivelul Europei Centrale şi de Est salariile profesorilor sunt relativ reduse, obligându-i pe aceştia să obţină o slujbă suplimentară.

Introducerea unei structuri de reglementare, în situaţia în care statul nu mai este singurul care oferă serviciile de educaţie şi învăţământ; în acest caz el trebuie să-şi menţină două roluri esenţiale de reglementare: constituirea şi întreţinerea unor standarde naţionale şi asigurarea unui acces echitabil la serviciile educaţionale de bază. Riscul în cazul orientării către descentralizarea serviciilor educaţionale îl constituie existenţa cheltuielilor inegale raportate la zonele educaţionale.

Realizarea capacităţii instituţionale constituie un element cheie în implementarea reformelor complexe care vizează sistemul de învăţământ şi formare profesională, necesitând o conducere şi un management performant la nivel central, regional, local şi instituţional. În acest sens sunt necesare investiţii pentru asigurarea formării cadrelor didactice şi managerilor din sistemul educaţional, concomitent cu îmbunătăţirea sistemului informaţional pe care se bazează luarea de decizii. Totodată, descentralizarea finanţării ridică o serie de probleme legate, în special, de capacitatea limitată a autorităţilor locale de a dobândi venituri şi a identifica resurse financiare; în acest caz statul trebuie să se implice în finanţare pentru asigurarea unui acces rezonabil şi a

138

unor standarde minimale pe tot teritoriul ţării şi în asigurarea standardelor educaţionale la nivel naţional, precum şi pentru a asigura asistenţa tehnică pentru autorităţile locale, în scopul întăririi capacităţii instituţionale a acestora. Un alt aspect care trebuie menţionat în acest caz este cel al necesităţii de a pune în aplicare mecanisme prin care să se măsoare eficienţa, lucru dificil de realizat având în vedere, aşa cum s-a mai arătat, aspectele calitative ale educaţiei, greu de cuantificat. Chiar dacă legătura cauzală între investiţia în domeniul educaţional şi creşterea economică este în prezent bine stabilită la nivel macroeconomic, este extrem de dificil, din punct de vedre metodologic, de a stabili astfel de conexiuni la nivel microeconomic[3]. Aceste probleme sunt specifice tuturor ţărilor din Europa Centrală şi de Est, care duc lipsa unor sisteme de informaţii manageriale pentru cuantificarea realizărilor elevilor/studenţilor şi nu deţin suficiente date istorice privind piaţa forţei de muncă pentru a măsura relaţiile dintre câştiguri şi pregătirea şcolară. În concluzie, se poate spune că îmbunătăţirea calităţii educaţiei şi a formării profesionale este vitală pentru dezvoltarea economică viitoare, un eşec în investirea în capitalul uman putându-se solda cu costuri mari pentru stat în viitor. Pentru atingerea acestui deziderat este nevoie însă de implicarea şi de investirea din partea tuturor factorilor: stat, întreprinzători şi indivizi. Este clar că statul nu mai poate fi singurul finanţator, în condiţiile îmbunătăţirii calităţii, ceea ce presupune nevoia de a mobiliza resurse private suplimentare, în timp ce resursele publice trebuie să fie folosite mai eficient prin concentrarea lor în domeniile prioritare. Este evident totodată că învăţământul (atât cel secundar cât şi cel superior) trebuie să fie restructurat pentru a asigura o forţă de muncă inovativă, flexibilă şi receptivă la schimbare. Sistemul de descentralizare trebuie să se realizeze pe termen mediu şi trebuie să fie însoţit de reformele autorităţilor locale.

Concomitent trebuie să se pună accent pe formarea adulţilor şi învăţarea pe tot parcursul vieţii, prin realizarea unui parteneriat între finanţarea publică şi cea privată şi promovarea unor măsuri politice care să sprijine apariţia de furnizori privaţi. Nu în ultimul rând este necesar ca sistemele de reglementare şi de informare să evolueze astfel încât să-i protejeze pe consumatori şi să ofere informaţii corecte şi consistente pe care să se poată fundamenta deciziile şi politicile de investire în capitalul uman. Investiţiile în educaţie riscă să rămână totuşi ineficiente dacă nu sunt însoţite de o strategie de dezvoltare economico – socială adecvată, în condiţiile asigurării unei stabilităţi a mediului socio-economic şi politic şi a unui ritm de creştere economică accelerată, precum şi a existenţei unei relaţii directe între venituri, ocupaţii şi nivel de educaţie şi de calificare profesională.

139

Referinte

1. Adam Smith – Avuţia Naţiunilor, vol I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1962; 2. Andrei Ana, Imperato Antonio, Oprescu Gheorghe: Macroeconomie avansata, Ed. ASE,

2006 3. Barr, N. – Pieţele forţei de muncă şi politica socială în Europa Centrală şi de Est – vol.II,

Centrul de Calcul, Statistică Sanitară şi Documentare Medicală, Bucureşti, 1995; 4. Barro R., J., Xavier Sala-i-Martin, Economic growth, McGraw-Hill, 1995 5. Barro, R. – Éducation et croissance économique, www.OCDE.org; 6. Becker, G. – Capitalul uman. O analiză teoretică şi empirică. Cu referire specială la

educaţie, Editura ALL, 1998; 7. Constantin, D.L. – Probleme actuale ale dezvoltării regionale în România, Editura Oscar

Print, Bucureşti, 2002; 8. Dobrotă, N. şi colectiv - Economie politică, A.S.E., Bucureşti, 1992; 9. Dochia, A. – Matricea statistică a factorilor de producţie, Editura Expert, Bucureşti,

2000; 10. Dogaru, I. – Formula de finanţare a învăţământului preuniversitar din România. Studii şi

proiecte, Editura Economică, Bucureşti, 2002; 11. Fario Vincenzo, Imperato Antonio, Andrei Ana: Open Economies Representative Agents

Models: An Operational Approach, lucrare sustinuta la seminarul stiintific al Departamentului de macroeconomie, UNIPA, februarie 2006;

12. Ghişoiu, M., Cocioc, P. – Economie generală, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 1999;

13. Hankpoja Seppo: Open Economies, FPPE/KAVA, January 2001; 14. Hutira, T. - Economie politică, Vol.I, Baia Mare, 1995; 15. Imperato, Andrei A., Oprescu G., Macroeconomie avansată, Editura ASE, 2006 16. La Volpe Giulio: “Theory of Dynamic Economic Equilibrium”, Casa Editrice Barelli,

Roma, 1985; 17. Maliţă, M., Zidăroiu, C. – Modele informatice ale sistemului educaţional, EDP,

Bucureşti, 1972; 18. Mankiw N. G., David Romer, David Weil, “A contribution to the Empirics of Economic

Growth”, Quaterly Journal of Economics, May 1992 19. McCandless: Introduction to Dynamic Macroeconomic Theory, Harvard University

Press, 1993; 20. Obstfeld M, Rogoff K: Foundations of International Macroeconomics, MIT Press, 1996. 21. Panduru, F. – Structura şi funcţionarea sistemului statistic al forţei de muncă, A.S.E.,

Bucureşti, 2001; 22. Păun, M. – Analiza sistemelor economice, Editura ALL, Bucureşti, 1997; 23. Pecican, E.Ş. - Econometrie, Editura ALL, Bucureşti, 1993; 24. Perţ, S. – Capitalul uman – Factor cheie al creşterii economice durabile. Convergenţe şi

disparităţi, Probleme economice, nr.22-23-24, CIDE, 2001; 25. Perţ, S. (coord.) – Evaluarea capitalului uman. Coordonate strategice ale evoluţiei pieţei

muncii în România, IRLI, Bucureşti, 1997; 26. Popa, A. ş.a. – Eficienţa investiţiilor, Editura Universitaria, Craiova, 2000; 27. Porumb, E. – Capitalul uman şi social, Cluj Napoca, EFES, 2001; 28. Romer D: Openess and inflation: Theory and Evidence” Quarterly Journal of Economics,

108, 1993; 29. Sato R, “Fiscal Policy in a Neo-Classical Growth Model: An Analysis of Time Required

for Equilibrating Adjustment”, Review of Economic Studies, February 1963 30. Scarlat E., “Cibernetica sistemelor macroeconomice reale”, Editura Economică, 2005

140

31. Shuller, T. – Les rôle complémentaires du capital humain et du capital social, www.OCDE.org;

32. Solow R., “A contribution to the Theory of Economic Growth”, Quaterly Journal Of Economics, February 1956

33. Stroescu, M. – Modelarea şi analiza contribuţiei factorilor de producţie la dezvoltarea social-economică a României în perioada de tranziţie– Teză de doctorat, A.S.E., Bucureşti, 2003;

34. Tinbergen, J. – Modeles économiques de l’enseignement, OCDE, Paris, 1966; 35. Turnovsi, J. Stephen: Macroeconomic Analysis and Stabilization Policy, Cambridge

University Press, 1977; 36. Turnovski, J. Stephen: Methods of Macroeconomic Dynamics, M.I.T. Press, 1996; 37. Ţigănescu, E. ş.a. – Macroeconomie, Editura Academiei de Ştiinţe Economice, Bucureşti,

2002; 38. Voicu, B. – Capitalul uman: componente, nivele, structuri, Calitatea Vieţii nr.2/2004; 39. *** Guvernul României – Raportul dezvoltării umane în România, Bucureşti, 1999; 40. *** Ministerul Finanţelor Publice - Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013,

www.mfinante.ro; 41. *** Centre de Développement de L’Organisation de coopération et de développement

économiques (OCDE), Paris, 1971 42. *** Institutul Naţional de Statistică – Tendinţe sociale, Bucureşti, 2001; 43. *** Institutul Naţional de Statistică - Anuarul statistic al României; 44. *** Institutul Naţional de Statistică – România în cifre, Bucureşti, 2005; 45. *** Institutul Naţional de Statistică – Rezultate generale ale recensământului 46. locuinţelor şi populaţiei din România din 2002, www.insse.ro; 47. *** Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor (C.N.F.P.A.) – Analiza 48. pieţei muncii şi identificarea necesarului de formare – concluzii şi recomandări – 49. Bucureşti, 2002; 50. *** Comisia Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale (CASPIS) – Accesul la 51. educaţie şi şcolarizare, 2002; 52. *** Comisia Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale (CASPIS) – Harta sărăciei

în România 2004, www.caspis.ro; 53. *** Comisia Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale (CASPIS) – Analiza

indicatorilor sociali de incluziune socială utilizaţi de UE, INS, Universitatea Bucureşti, 2004, www.caspis.roş

54. *** European Training Foundation ( ETF ) – Monografie privind formarea 55. profesională şi serviciile de ocupare în România, noiembrie 2003 56. http://www.ase.ro 57. http://www.OCDE.org 58. http://www.worldbank.org 59. http://www.iccv.ro 60. http://www.insse.ro 61. http://www.osf.ro 62. http://www.gallup.ro 63. http://www.caspis.ro 64. http://infoeuropa.org 65. http://www.wallonie-en-ligne.net 66. http://www.escp-eap.net 67. http://www11.hrdc-drhc.gc.ca 68. http://www.cnfpa.ro

141

PARTEA A III-A

MODELE ALE POLITICII FISCALE

142

Problemele dezvoltării economice interacţionează tot mai puternic în timp şi spaţiu. Intensificarea efectului de antrenare a inovaţiei şi a progresului ştiinţific în plan naţional şi internaţional relevă diminuarea importanţei relative a pieţelor concurenţiale locale, crescând rolul pieţelor naţionale, regionale – internaţionale şi mondiale. O asemenea mutaţie se reflectă şi în globalizarea unor fenomene care nu sunt numai pozitive. În acest context, ştiinţa economică este chemată să includă tot mai mult în domeniul său de studiu fenomenele şi procesele economice la scară macroeconomică, regionala şi mondială încercând să fundamenteze teoria creşterii şi dezvoltării din perspectiva generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă, în condiţiile unor resurse date2. III. 1. Creştere economică şi dezvoltare economică Analiza la nivelul macroeconomic a proceselor economice, simultan cu abordarea lor dinamică a cristalizat noi concepte printre care şi cele de creştere, dezvoltare economică, progres economic, evoluţie economică, ciclul economic, etc. În ansamblul fenomenelor economice, creşterea aparţine categoriei de mişcări pe termen lung. Această precizare se impune de la început pentru a diferenţia creşterea de expansiune. Expansiunea este considerată o mişcare pe termen scurt care presupune o sporire a nivelului activităţii economice, dar care poate fi anulată de către o recesiune. Expansiunea şi recesiunea pot alterna, urmând scheme diferite în jurul aceluiaşi profil global de creştere economică. III. 1.1. Etape în elaborarea teoriei creşterii economice Originea teoriilor creşterii economice pare îndepărtată. „Tabloul economic” al lui F. Quesnay, este primul model numeric al conexiunilor dintr-o economie naţională. El a fost urmat de „legea pieţelor” a lui J.B. Say, după care orice ofertă îşi creează propria cerere. Această „lege” a dominat , mai mult de un secol, o parte importantă a teoriei economice. Ori, este evident, scria J. M. Keynes că teoria ce are un asemenea fundament nu este potrivită pentru studiul problemelor referitoare la ciclul economic şi şomaj. Deşi pus în circulaţie de numai ceva mai mult de şase decenii, paternitatea conceptului de creştere economică este dificil de stabilit. Într-un fel sau altul, problemele creşterii au fost abordate de toţi economiştii preocupaţi de producţie şi factorii care o determină. Aceasta l-a făcut pe Hicks să scrie că ceea ce înainte se numea teorie a echilibrului pe termen lung, în economia modernă i se spune „teoria creşterii economice”. Noţiunea de creştere pătrunde în cadrul ştiinţei economice abia în 1939, când R.F. Harrod a publicat „An Essay în Dynamic Theory” ce avea să declanşeze o avalanşe de terorii şi modele ale creşterii economice. De la formularea primelor elemente ale teoriei, conceptul de creştere economică a avut o evoluţie continuă, în cadrul căreia pot fi delimitate mai multe etape. Prima etapă începe în anii ’30 când sub influenţa lucrărilor lui J.M. Keynes sporesc preocupările pentru analiza macroeconomică. El a pornit de la premisa că deşi economiile ţărilor dezvoltate evoluează în salturi, există totuşi o tendinţă de creştere care poate fi identificată, iar creşterea economică este o analiză a ceea ce determină la un moment dat , într-un sistem economic, creşterea produsului intern brut şi utilizarea forţei de muncă.

2 Ciucur D., Popescu C., Gavrilă I., Economie, Ed. Economică, 1999, p.392 – 425.

143

Concomitent cu formularea conceptului de creştere economică au fost elaborate noi metode de analiză şi de modelare a proceselor economice. Astfel Keynes foloseşte un parametru de multiplicare a componentelor ce determină creşterea produsului intern brut, care la rândul său este dependent de înclinaţia marginală spre consum. În felul acesta Keynes ajunge la concluzia potrivit căreia creşterea PIB este legată de volumul investiţiilor prin multiplicator, iar echilibrul între cererea globală şi oferta globală este asigurat când investiţiile egalează economisirea. Folosind o concepţie asemănătoare, E. Domar a formulat conceptul „productivitatea investiţiilor” ca raport dintre sporul produsului final şi investiţiile efectuate, pe care în formă inversă R. Harrod îl numeşte coeficientul capitalului. Un multiplicator dinamic care ţine seama de factorul timp este susţinut de Hicks, iar P. Samuelson ajunge la Supramultiplicator, care îmbină acţiunea multiplicatorului cu cea a acceleratorului. A doua etapă de creştere în teoria creşterii economice a început în anii ’60 odată cu scăderea ritmurilor de creştere şi adâncirea unor dezechilibre, mai ales în ceea ce priveşte inflaţia şi şomajul. Evoluţia conceptului şi teoriei creşterii economice se asociază acum cu elaborarea unor modele macroeconomice mai complexe aşa cum este modelul „input – output” a lui W. Leontieff, lărgirea numărului de factori luaţi în considerare şi perfecţionarea modalităţilor de analiză. Analiza dinamică a proceselor economice, întâlnită tot mai frecvent, pune probleme deosebite. Aceasta priveşte nu numai evoluţia cererii, dar şi tehnologiile, resursele naturale, alţi factori de producţie. Totodată se pun într-o lumină nouă, problemele echilibrului luându-se în calcul caracterul continuu al proceselor economice, dezechilibrele având un caracter permanent. A treia etapă în evoluţia conceptului de creştere economică se manifestă în anii ’70 prin trecerea de la analiza macroeconomică la analiza mondoeconomică, stimulată de organisme internaţionale şi cu sprijinul acordat de marile firme multinaţionale interesante în dezvoltarea schimburilor economice internaţionale şi în asigurarea cu resurse energetice şi materii prime. În prezent, tendinţele cu privire la evoluţia teoriei creşterii economice, se exprimă prin: - recunoaşterea că modelele mondoeconomice nu pot da un răspuns corespunzător pentru formularea strategiei economice pe termen lung a ţărilor ceea ce a făcut necesară replierea către modele de creştere naţională, în cadrul cărora se analizează variantele posibile ale dezvoltării pe o perioadă mai lungă; - includerea în modelele de creştere a noilor condiţionări şi restricţii rezultate din agravarea problemelor privind asigurare cu resurse energetice, materii prime şi poluarea ce influenţează ritmul de creştere şi eficienţa economică; - recunoaşterea opiniei potrivit căreia dinamica creşterii economice depinde din ce în ce mai mult de poziţia fiecărei ţări pe piaţa internaţională în ce priveşte competitivitatea şi calitatea produselor susţinute prin efort de cercetare şi investiţii. III. 1.2. Conceptele de creştere economică şi dezvoltare economică Deşi pentru investigarea proceselor macroeconomice s-a înregistrat o frecvenţă mare a unor termeni, totuşi în ceea ce priveşte sensul atribuit acestora de diferiţi autori există deosebiri mai mari sau mai mici, dar şi anumite puncte de convergenţă. Astfel se susţine următoarea concepţie: „Creşterea economică poate fi definită ca o majorare a capacităţii de producţie a unei ţări, identificată prin creşterea susţinută a venitului naţional real în decursul mai multor ani”3. În acest fel se pune semnul egalităţii între capacitatea de producţie şi producţia obţinută, majorarea capacităţii de producţie şi creşterea susţinută a venitului naţional. Ori acest lucru este

3 Hardwick, Ph., Lengwriad, J., Khan, B., Introducere în economia politică modernă, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p.546.

144

valabil doar dacă capacităţile de producţie sunt folosite integral şi permanent, iar producţia depinde nu doar de capacităţile existente ci şi de cererea internă şi externă. Dacă dintr-un anumit motiv scade cererea, atunci capacităţile de producţie nu sunt folosite integral şi venitul naţional este mai bine definit de către factorii cererii, nu ai ofertei (producţiei). Într-o formulare generală, prin creştere economică înţelegem procesul de sporire a produsului intern brut sau a venitului naţional, pe locuitor, realizată în cadrul strategiei de atragere şi utilizare a ansamblului factorilor de producţie disponibili. Prin conţinutul său, creşterea economică, înseamnă o evoluţie pozitivă, ascendentă a economiei, pe termen mediu şi lung, evoluţie care nu exclude oscilaţii conjuncturale şi chiar regrese temporare. Aprecierea că o economie înregistrează o creştere economică se bazează pe existenţa tendinţei de creştere pozitivă reală a producţiei pe locuitor în cadrul unui orizont de timp corespunzător. Faptul că economia, pe termen lung, este în creştere pare să fie o lege imuabilă a naturii. Pe măsura trecerii deceniilor şi secolelor, se produc din ce în ce mai multe bunuri, se îmbunătăţeşte nivelul de trai al populaţiei. În pofida unor regrese determinate de cauze naturale sau social – politice, creşterea economică este răspunzătoare de schimbările profunde, pe termen lung, ale standardelor de viaţă.

Tabelul 1.

Fenomenul creşterii economice PIB pe locuitor în Europa de Vest şi China în perioada 1400 – 1989,

exprimat în $ SUA, 1985

1400 1820 1950 1989 Europa de Vest, inclusiv Australia, Canada şi SUA

430 1034 4902 14413

China 500 500 454 2361 Sursa: preluat din Burda M., Wyplosz, Ch., op.cit, p.122. Nivelul de trai, a crescut în Europa de Vest, într-o perioadă de 5 secole, de 33 ori faţă de cel din China, care a crescut de doar 4,7 ori. Asemenea modificări semnificative sunt rezultatul paşilor mici făcuţi an de an: în economiile avansate europene, aproximativ 2% - 4% pe an. Diferenţele aparent minore nu trebuie desconsiderate: o diferenţă de 2% între ritmurile de creştere a PIB în două ţări determină o diferenţă cumulată de 49% după 20 de ani şi de 170% după o jumătate de secol. Tabelul 1 ridică un număr de întrebări. Este creşterea economică un fenomen universal? De ce sunt anumite deosebiri în ratele naţionale de creştere economică? De ce anumite ţări cunosc perioade de creştere spectaculoasă şi perioade de stagnare? Există o tendinţă ca perioadele cu rată de creştere peste medie să depăşească (nu numai să compenseze) perioadele de creştere sub valoarea medie? De ce toate acestea exercită influenţe asupra nivelului PIB pe cap de locuitor? Aceste întrebări sunt dintre cele mai importante în economie, întrucât creşterea determină bunăstarea sau sărăcia. Există şi conceptul de creştere economică, care fără a le identifica, leagă între ele printr-un raport de dependenţă creşterea PIB de sporirea venitului din una sau mai multe industrii ce realizează un ritm de creştere cu mult superior ritmului economiei pe ansamblu. În această concepţie, industriile cu ritmuri înalte joacă rol de verigi principale care trag după ele ansamblul economiei. Acest fapt sugerează că o teorie a creşterii economice trebuie să conţină ca un element esenţial al ei, o teorie a comportamentului sectoarelor luate aparte şi o cercetare a implicaţiilor acestei comportări asupra economiei în ansamblu. Fr. Perroux scria că „unul din aspectele schimbării structurilor constă în apariţia şi dispariţia industriilor, în proporţie variabilă a diferitelor industrii, în fluxul produsului industrial global în decursul pericolelor succesive,

145

în ratele de creştere diferite pentru diversele industrii”4. Şi mai departe, Fr. Perroux a formulat concluzia după care creşterea economică nu apare simultan în toate ramurile, ea de manifestă în anumite puncte numite „poli de creştere” cu o intensitate diferită şi se răspândeşte prin diverse canale cu efecte variabile pentru ansamblul economiei. Acest concept care priveşte creşterea economică ca un produs al interdependenţelor dintre sectoare, stă la baza teoriilor şi modelelor multisectoriale de tip „input – output”. Creşterea economică exprimă acele modificări ce au loc într-un anumit orizont de timp şi într-un anumit spaţiu, în sporirea dimensiunilor rezultatelor macroeconomice, în strânsă legătură cu factorii determinaţi. Rezultatele macroeconomice se măsoară prin indicatori adecvaţi pentru aprecierea dinamicii economice a unei ţări: produs intern brut, produs naţional brut sau venitul naţional, atât pe total cât şi pe locuitor. Relevarea conţinutului procesului creşterii economice necesită luarea în considerare a mai multor elemente5: - creşterea economică este dependentă de dinamica macroeconomică şi de dinamica demografică, fiecare determinate de factori specifici; - dinamică rezultatelor macroeconomice trebuie privită pe o perioadă suficient de lungă pentru a fi posibilă delimitarea de o expansiune conjuncturală; - creşterea economică trebuie apreciată prin indicatori macroeconomici ce exprimă rezultate reale, conectate cu deflatorul. - expresia sintetică a creşterii economice este exprimată cantitativ prin ritmul raportului PIB pe locuitor. Evoluţia pe termen lung a rezultatelor macroeconomice, sub influenţa unor factori numeroşi şi variaţi, imprimă economiei o mişcare ondulatorie, ciclică, în cadrul căreia se manifestă perioada de expansiune şi succesiune. De aceea se poate aprecia creşterea economică drept proces ce desemnează evoluţia pozitivă realizată pe termen mediu şi lung a economiei, tendinţa de sporire a PIB şi a venitului naţional pe total şi pe locuitor, evoluţie care nu exclude pe termen scurt stagnare sau succesiune. O problemă cu largi implicaţii este aceea dacă creşterea economică poate sau nu sa fie identificată cu cea de dezvoltare economică. În acest sens, în teoria economică se manifestă mai multe tendinţe. Prima, dintre acestea, a fost aceea de a acorda o semnificaţie identifică, de a pune semnul egalităţii între creşterea şi dezvoltarea economică6. Această tendinţă este facilitată de o serie de circumstanţe existente până la un anumit punct între ele. Astfel: - ambele concepte exprimă o acţiune, în proces continuu care determină efecte de antrenare, cumulative; - atât creşterea cât şi dezvoltarea economică devin, pe o anumită treaptă, una cauză a celeilalte, îi imprimă ritmul şi asigură trecerea de la un nivel la altul mai ridicat; - în ambele cazuri, acţiunea are ca scop punerea în funcţie a mecanismelor cu ajutorul cărora se realizează perfecţionarea structurilor şi a stării economice de ansamblu; - atât creşterea economică cât şi dezvoltarea economică, sunt până la un punct, funcţii ale aceloraşi variabile endogene şi exogene. O altă tendinţă asimilează creşterea economică ca o sporire durabilă a venitului naţional pe când dezvoltarea economică se manifestă ca un ansamblu de schimbări în structurile economice, sociale şi mentale, care generează o relaţie de antrenare reciprocă între aparatul de producţie şi populaţie, prin care se asigură creşterea cumulativă şi durabilă a PIB, împlinirea omului şi a societăţii în ansamblu.

4 Perroux, Fr., L’economie du xx-e siecle, P.U.F., Paris, 1969, p.371. 5 Cucur D., C., Gavrila I., Economie, Ed. Economică p.392, Popescu C., Ciucur D., Băbeanu M., Popescu, Echilibrul înaintării, Ed. Eficient, Bucureşti, 1998. 6 Maillet, P., La croissance economique, PUF, Paris 1976, p.18; Mactaux Dorge, La croissance et les Systems economique, Socodel, Parisi, 1972, p.6.

146

Conceptul de dezvoltare economică surprinde simultan aspecte cantitative, calitative şi structurale ale evoluţiei economice în corelaţie cu evoluţia demografică şi problematica generală a omului. În acest sens G. Leduc afirmă că dezvoltarea înglobează şi depăşeşte creşterea pur economică prin aceea ca ea implică o serie de adaptări şi transformări structurale, în absenţa cărora creşterea s-ar găsi blocată. Dacă creşterea economică pune accent pe latura cantitativă a evoluţiei, idea de bază ce defineşte dezvoltarea economică este cea de schimbare, de transformare a structurilor din economie, a comportamentului sistemului economic, a raportului dintre activităţile umane şi mediul înconjurător. Pe fondul dezvoltării economice se desfăşoară procesul creşterii economice, iar raportul dintre creştere şi dezvoltare este unul de la parte la întreg. Orice dezvoltare economică presupune şi o creştere economică, dar nu orice creştere economică înseamnă şi o dezvoltare economică. Reprezintă o dezvoltare economică numai acea creştere economică care este asociată şi cu o modificare structural – calitativă în economia naţională şi în calitatea vieţii oamenilor. III. 2. Măsurarea creşterii economice Creşterea economică se măsoară, de regulă, prin produsul intern brut (PIB), produsul naţional brut (PNB) sau venitul naţional (VN) care sunt consideraţi indicatori capabili să pună în evidenţă performanţele unei economii naţionale. Indicatorul „produsul intern brut” este utilizat atât pentru a aprecia performanţele la un moment dat şi de a efectua comparaţii internaţionale (studiul static) cât şi pentru o cunoaştere a evoluţiei creşterii economice considerate (studiul dinamic). În ambele cazuri este necesar să se precizeze faptul că agregatele au anumite imperfecţiuni ca şi indicatorii economici determinaţi cu ajutorul lor, ceea ce invită la prudenţă în interpretare. III. 2.1. Studiul static şi cel dinamic al performanţelor economice Aprecierea statică a performanţelor se realizează prin utilizarea a unei mărimi a PIB sau VN. Dar o anumită mărime a PIB sau VN nu are semnificaţie în sine. Numai o comparaţie între mai multe valori simultane poate facilita aprecierea performanţelor unei economii în raport cu altele. Desigur, nu se pot face comparaţii ştiinţifice decât între PIB al unor ţări care au dimensiuni economice apropiate. Comparabilitatea datelor se asigură prin raportarea PIB sau VN la populaţie obţinându-se un criteriu al dimensiunii economice care are avantajul neutralităţii. Se compară, deci PIB/locuitor sau VN/locuitor. Aceşti indicatori sunt în măsură să asigure o evaluare relativă a nivelului de trai a populaţiei unei ţări şi pot asigura construirea unei ierarhii pe plan internaţionale care este conformă cu realitatea pusă în evidenţă de studiile analitice. Studiul dinamic al performanţelor are ca obiectiv măsurarea vitezei creşterii activităţii economice şi rezultatele sale. În acest caz se calculează indicii sau ritmul de creştere anuală a PIB şi se studiază evoluţia sa în timp, fie mărimea sa în raport cu valorile obţinute de alte ţări în cadrul aceleaşi perioade. Astfel, indicele de creştere ia forma raportului dintre nivelul indicatorului în anul t şi cel din anul de bază.

IPIB = 0PIB

PIBt

147

Indicii creşterii economice într-o anumită perioadă au un caracter sintetic, deoarece includ influenţele unui număr mare de componente, exprimând astfel rezultatul mediu al ansamblului activităţii economice. Evoluţia creşterii poate fi exprimată şi printr-o progresie aritmetică sau geometrică. Dacă creşterea este liniară ea poate fi descrisă de o dreaptă: PIBt = a + bt, unde t = 1,2,.........., n (ani) Dacă creşterea evoluează după o progresie geometrică obţinem pentru intervalul t: PIBt = PIB0(l+r)t Expresia este asemănătoare cu ecuaţia dobânzii compuse, în care r reprezintă ritmul mediu de creştere între anul de bază şi anul t. Ea prezintă inconvenientul că nu ţine seama de evoluţia din anii intermediari. Aceasta a condus la calculul ritmului mediu de creştere folosind alte metode. Dacă considerăm că Y = PIB / loc. avem: - ritmul mediu, determinat ca medie parabolică, obţinut din expresia:

(min.)S = ( )[ ]∑=

−+n

tt

t YrlY1

2

0

- ritmul mediu, determinat cu funcţie autoregresivă:

(min.)S = ( )[ ]∑=

−+−n

ttt YrY

1

211

Pentru un interval mai lung, calculul ritmului mediu, folosind valori discrete, cu pasul de un an, determinate cu ecuaţia dobânzii compuse, nu este satisfăcător, deoarece porneşte de la ipoteza că rezultatele obţinute pe parcursul unui an se stochează şi intră în circuitul economic în anul următor, ceea ce nu corespunde realităţii, majoritatea produselor create intrând imediat în circuitul economic. Această constatare conduce la necesitatea folosirii unei funcţii continue pentru a exprima creşterea economică:

Yt = Y0rt

trt eYdte 0

0

=∫

sau:

rtt eYY

=0

III. 2.2. Limitele PIB ca indicator de măsurare a creşterii economice Agregatele macroeconomice sunt mărimi sintetice şi, prin definiţie, nu pot să ţină seama de structura elementelor constitutive. Comparaţiile internaţionale ale PIB sau PIB/locuitor sunt semnificative între ţările ale căror structuri şi situaţii economice sunt identice sau cel puţin asemănătoare. Merită să fie reţinut şi faptul că rezultatul comparării este cu atât mai puţin instructiv cu cât condiţiile de comparabilitate sunt mai bine satisfăcute. Atunci de ce se procedează la asemenea comparaţii? Chiar dacă pare paradoxul la prima vedere, răspunsul trebuie căutat în ceea ce constituie fondul diferenţelor între economiile naţionale. De fapt, atunci când se compară PIB/locuitor, se compară performanţele circuitelor economice, adică aptitudini, productivităţi, moduri de organizare, structuri economice. Astfel spus, dintr-o relaţie de ordine privind agregatele economice, cantitative se formulează o concluzie de ordin calitativ. Deşi există o anumită corespondenţă între valorile agregatelor sau PIB/locuitor şi o tipologie a situaţiilor economice naţionale, respectiv un clasament al nivelurilor de dezvoltate totuşi acestea nu sunt simple şi exacte, în realitate sunt foarte imperfecte. Cauzele acestei situaţii sunt multiple.

148

a) Indicatorii nu sunt direct comparabili. Este necesară recalcularea PIB exprimat în moneda naţională din fiecare ţară, în moneda unei singure ţări, folosind printre acestea, cursul de schimb. Neajunsul acestei metode este dat de faptul că, în general, cursul de schimb nu reflectă puterea de cumpărare reală a valutelor naţionale. Acest neajuns poate fi înlăturat dacă la recalcularea indicatorilor se ţine seama de paritatea puterii de cumpărare a monedelor, care exprimă câte unităţi monetare naţionale sunt necesare pentru a cumpăra într-o altă ţară un anumit volum de mărfuri pentru care în ţară se cheltuieşte un anumit număr de unităţi monetare naţionale; b) PIB/locuitor nu este o mărime suficientă pentru a caracteriza nivelul de trai al populaţiei sau nivelul de dezvoltare al unei economii, PIB/locuitor este o medie şi semnificaţia sa de indicator al nivelului de trai depinde de caracterul mai mult sau mai puţin unitar al repartiţiei veniturilor. c) O mărime de globală şi cantitativă ca PIB nu permite aprecierea calităţii vieţii într-o anumită ţară. Mai mult, modul său de calcul, prin natura activităţilor luate în considerare conduce chiar la concluzii paradoxale dacă avem în vedere că PIB este sporit prin creşterea cheltuielilor de deplasare, lungirea traseului de la domiciliu la locul de muncă, a cheltuielilor de recuperare ca urmare a sporirii efortului în muncă sau a cheltuielilor asociate accidentelor rutiere şi a cheltuielilor de combatere a poluării. d) Când se utilizează PIB sau alt agregat ca indicator ce măsoară creşterea, capacitatea acestuia de a exprima corect un asemenea proces, are limite. A spune că s-a realizat o creştere anuală a PIB cu 5 sau 10% nu are o semnificaţie deosebită dacă nu se ştie cum a fost obţinut rezultatul respectiv, care este contribuţia bunurilor colective, ce pondere au producţiile care solicită o tehnologie avansată, cum se împarte venitul între consum şi investiţii, ce efect are repartiţia venitului asupra inegalităţilor sociale, cât de accentuate sunt dezechilibrele regionale, care este evoluţia populaţiei active pe sectoare. Acest ultim aspect necesită o apreciere specială. Creşterea economică este însoţită de o modificare progresivă a populaţiei active pe sectoare. Partea terţiarului creşte mai repede decât a secundarului iar cea a sectorului primar se diminuează. De aici tendinţa de a pune semnul egalităţii între „terţializarea” populaţiei active şi creştere sau dezvoltare economică. Dar profilarea utilizării populaţiei active în terţiar care nu este cu adevărat impusă de creşterea economică, determină o pseudo – creştere aşa cum poluarea sau cheltuielile generate de accidente rutiere determină o pseudo – creştere a PIB. III. 3. Ecuaţia generală a creşterii economice Caracterizarea sintetică şi rapidă a creşterii economice, este posibilă prin prezentarea unei forme a ecuaţiei creşterii. Cu ajutorul acesteia se pot reliefa cele mai importante probleme care rezultă din utilizarea factorilor de creştere. III. 3.1. Ecuaţia creşterii economice Reprezentarea analitică sau grafică a creşterii economice devine expresivă când reflectă nivelul şi dinamica produsului intern brut (PIB) sau a venitului naţional (Y) pe locuitor. Dacă într-un sistem de coordonate, pe abscisă se înscrie populaţie (P) iar pe ordonată, venitul naţional (Y) atunci segmentul de dreaptă AB denumit şi „dreapta de transformare”, indică nivelurile posibile ale lui y când venitul naţional (Y) şi populaţia (P) capătă valori diferite. Interdependenţa funcţională a celor două variabile este evidentă: la o mărime dată a lui Y, nivelul venitului naţional pe locuitor este funcţie de valoarea lui P. Aceasta vrea să însemne că în condiţiile unui Y constant, cu cât P se va îndepărta de punctul său de origine, deci cu cât

149

populaţia este mai numeroasă, cu atât nivelul lui y va fi mai scăzut. Concret în reprezentare grafică de mai sus, y1 < y2 pentru că pentru un Y constant, P2 > P1.

Ambele variabile (Y şi P) pot fi considerate constante numai în mod ipotetic. În realitate nivelul şi dinamica lui y sunt rezultatul producţiei de bunuri şi servicii precum şi a populaţiei totale. Problema care se pune este aceea a alegerii celor mai potrivite soluţii care să asigure maximizarea expresiei Y/P. Deci, condiţia creşterii venitului pe locuitor este: Y/P → max. Produsul intern brut rezulta din capitalul utilizat şi cantitatea de muncă . Acestea sunt de fapt, componentele funcţiei de producţie de tip Cobb – Douglas. Într-o asemenea accepţiune avem: Q = f(Kβ,Lα) iar q = f(Y,P) În care: Q = produsul brut; K = capitalul; L = muncă, α,β = coeficienţi de substituţie, q = output-ul mediu, în speţă produsul per capita; P = populaţia. Înlocuind valoarea lui Q prin componentele sale de bază (K.L) şi introducând în sistem, destinatarii căror li se adresează actul producţiei (P) obţinem o nouă funcţie: q = f(KβLαP) Cum s-a admis că primi doi parametrii (K,L) sunt „clase” de inputuri ale producţiei şi considerând că α +β = 1 relaţia exprimând nivelul producţiei pe locuitor poate fi scrisă astfel:

q = αααα

LKPP

LK −−

= 11 1

ea reprezintă ecuaţia generală a creşterii economice. Teoretic, la q → max. se poate ajunge pe căi diferite; prin creşterea cantitativă şi calitativă a elementelor compunând numărul sau/şi prin diminuarea cantitativă a numitorului relaţiei de mai sus. Desigur, ultima variantă este puţin probabilă şi deci singura cale de maximizare a producţiei pe locuitor rămâne prima.

P1 P2

Y y2 y1

0

B

A

P Fig. 1 . Dreapta de transformare

150

Trecând de la analiza statică la cea dinamică, qn > q1 respectiv, yn > y1 ori de câte ori: Kn

1-α + Lnα > K1

1-α +Lα1 , dar cu Pn = P1

Kn1-α + Ln

α K11-α + L1

α , cu Pn < P1

11

11

1

PP

LKLK nnn >

++

−

−

αα

αα

Desigur, sunt posibile şi alte combinări care sintetizate, vor conduce la qn>q1 totdeauna când:

)(1 1 ααnn

n

LKP

+− > ( )αα1

11

1

1 LKP

+−

În alţi termeni, qn > q1, ori de câte ori producţia de bunuri şi servicii, respectiv venitul, creşte într-un ritm mai mare decât cel al populaţiei. În absenţa unei astfel de corelaţii, creşterea economică este lipsită de orice perspective reale. III. 3.2. Proprietăţile generale ale funcţiei de producţie Pe planul acţiunii practice, informaţia oferită de indicatorul de măsurare a creşterii economice – produsul sau venitul pe locuitor – se dovedeşte insuficientă. Spre exemplu, dacă valoarea numerică a venitului pe locuitor exprimă o stare nesatisfăcătoare într-un anumit sens, ar fi dificil de precizat unde anume se localizează cauzele: în numărător (Y) sau în numitor (P) sau în ambii factori. Apare astfel, ca fiind necesară cunoaşterea mai profundă a relaţiei ce exprimă nivelul şi dinamica procesului de creştere economică, respectiv relevarea principalelor factori ai creşterii, ca şi eventualele posibilităţi şi limite de substituţie a acestora în cadrul funcţiei de producţie. Funcţia de producţie exprimă un ansamblu de relaţii existente între mulţimea factorilor concurenţi şi rezultatul activităţii economice. Ea este caracterizată printr-o serie de proprietăţi generale a căror identificare prezintă importanţă teoretică şi practică. Importanţa teoretică poate fi pusă în legătură cu aceea că paralel cu transformarea funcţiilor de producţie în instrumente de analiză, micro şi macroeconomică, se scot în evidenţă şi unele insuficienţe metodologice ale acestora. Astfel, unele proprietăţi se bazează pe anumite ipoteze şi deducţii valabile din punct de vedere matematic dar care nu pot fi confirmate de realităţile economice. Prezintă importanţa limitele între care este admisibilă substituirea diferenţelor factori de producţie, iar asocierea acestora trebuie efectuată de aşa manieră încât să asigure valoarea extremă de maxim sau minim din întregul domeniu de definiţie. Printre proprietăţile unei funcţii de producţie sunt enumerate: randamente constante, productivitate marginală descrescândă a factorilor funcţiei şi elasticitatea substituirii factorilor de producţie. a) Randamente constante. Presupune că dublarea factorilor de producţie determină dublarea rezultatului, a produsului sau venitului. Pentru a dovedi existenţa acestei proprietăţi este necesar însă să se admită în prealabil două ipoteze. - în cadrul unei funcţii, factorii sunt aditivi: f(L1 + L2, K1 + K2) ≥ f(L1, K1) + f(L2, K2)

151

Deci , ipoteza adivităţii exprimă faptul că îmbinarea eforturilor celor două grupe (L1, K1) şi (L2, K2) produce rezultate la fel de bune ca şi în cazul în care cele două grupe ar produce în mod separat. - factori de producţie sunt divizibili:

f ( )KLfnn

KnL .1, ≥⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛

Se admite prin urmare, că procesele de producţie sunt tot atât de eficiente, indiferent de

scara la care se produc. Singura consecinţă ar fi aceea că, în relaţia de mai sus, mărimea produsului sau a venitului s-ar reduce de „n” ori, adică proporţional.

Dacă şi numai dacă se admit cele două ipoteze – aditivitatea şi divizibilitatea - o dublare a factorilor de producţie antrenează o dublare a rezultatelor.

Dacă este adevărat că:

Y = f(L, K) sau ca ),(1 KLfnn

Y=

Atunci este tot atât de adevărat că şi în cazul dublării producţiei va exista relaţia: F(ΛL, ΛK) = Λf(L,K) Λ marcând dublarea fiecărui factor de producţie solicitat. În cazul admiterii celor două ipoteze, proprietatea randamentelor constante poate fi dovedită cu ajutorul relaţiei:

f ( )KLfnpK

npL

np ,,, ≥⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛

oricare ar fi p, n, L, K. Proprietatea randamentelor constante suscită anumite rezerve. În primul rând, ea corespunde stării date a tehnologiilor de producţie utilizate într-o perioadă şi nu spune despre ceea ce se va petrece în momentul schimbării acestora, realizată în condiţiile suplimentării factorilor L şi K. În al doilea rând, productivitatea randamentelor constante ridică obiecţiuni sugerate chiar de ipotezele pe care se fundamentează. Astfel, ipoteza adivităţii, admisibilă şi demonstrată matematic, nu poate fi verificată, în practica economică ca fiind de natură să se asigure randamente constante, indiferent de scara producţiei. În economice, nu orice asociere şi mai ales, nu orice extensiune a factorilor de producţie măresc corespunzător rezultatul, produsul sau venitul. Depăşirea limitelor permise generează tendinţa de scădere a eficienţei, randamentele şi productivitatea descresc. La rândul ei, ipoteza divizibilităţii este dificil de admis, fie şi numai la nivel de întreprindere. Practica infirmă, posibilitatea ca un proces de producţie să se desfăşoare la fel de bine şi la o scară redusă. Dacă L şi K se micşorează de „n” ori o serie de cheltuieli se reduc de (1-α)n ori, adică neproporţional. Rezultă că respectate riguros, matematic, relaţiile utilizate nu asigură acel grad strict necesar de izomorfism în raport cu legităţile după care se desfăşoară fenomenele economice. Proprietatea randamentelor constante arată, mai degrabă ce urmează să nu se facă dincolo de un anumit prag, pentru a nu afecta negativ rezultatul activităţii. Dacă modalităţile diferite de combinare a factorilor de producţie duc la rezultate diferite, opţiunea trebuie făcută în favoarea acelei combinări care asigură cele mai bune rezultate. În plus, asocierea este nu numai o problemă de cunoaştere a efectelor economice, ci şi în egală măsură, o problemă de găsire a soluţiilor de depăşire a dificultăţilor pe care le implică operaţiunea combinării factorilor de producţie. În cazul unor procedee de producţie în care randamentele sunt constante, asocierea factorilor este elastică, în sensul că pot fi alese variante

152

care au ca rezultat aceleaşi produs sau venit, fie că utilizează mai mult capital şi mai puţină muncă, fie invers, mai puţin capital şi mai multă muncă. De regulă, o variantă sau alta, este dependentă de stadiul de dezvoltare economică. b) Productivitatea marginală descrescândă a factorilor. Este de aşteptat ca dincolo de un anumit prag de dezvoltare tehnică, productivitatea muncii să urmeze o curbă de formă logistică. Cea ce înseamnă, după cum observă L. Stoleru, că „o unitate suplimentară de mână de lucru sau de capital este mult mai productivă când potenţialul deja existent este redus, decât atunci când acesta este ridicat”. Pentru a dovedi această proprietate, pe lângă cele două ipoteze – aditivitatea şi divizibilitatea – se mai adaugă încă una, aceea că funcţia de producţie este continuă şi nulă când unul din factori este nul, adică: f(O,K) = f(L,O) = 0 Relaţia: F(L + Δl,k) ≥ f(L,K) + f(ΔL,O) Este de natură să dovedească faptul că „f” creşte pe seama lui L, de vreme de f(ΔL,O) = 0. Concluzia rămâne valabilă şi în cazul suplimentării capitalului, adică: F(L,K + ΔK) ≥ f(ΔK,O),f Unde rezultă că „f” crescând pe seama lui K, deoarece f(ΔK,O) = 0 Aceasta întrucât: f’L ≥ 0 şi f’K = 0 Cele două derivate exprimă, în ultimă analiză productivitatea marginală a factorilor de producţie luaţi în considerare, respectiv suplimentul de producţie pe care îl asigură o unitate de capital sau de muncă. Când cele trei ipoteze sunt admise, funcţia „f” exprimă în cadrul celei de-a doua proprietăţi productivităţi marginale descrescătoare: f’’L2 ≤ 0; f’’K2 ≤ 0, (f’’LK)2 – f’’L2f’’K2 ≤ 0 Nici în cazul acestei proprietăţi, problema ipotezelor pe care se sprijină raţionamentul nu poate fi elucidată în întregime din punct de vedere economic. Descreşterea productivităţii marginale a factorilor funcţiei constituie un sistem nedeterminabil precis, deoarece există o gamă infinită de posibilităţi de a utiliza factorii producţiei. Fără a distruge orice barieră în asocierea factorilor de producţie, progresul tehnic a creat totuşi posibilităţi deosebite în combinarea şi gospodărirea acestora. c) Elasticitatea substituirii factorilor. Teoretic, există nenumărate posibilităţi de substituire a factorilor atunci când se consideră că progresul tehnic este încorporat. Elasticitatea substituirii poate fi definită astfel:

σ = mdm

xdx /

în care:

x = K/L, m = iw

KfLf

dLdK

−=′′

−=

153

La rândul lor f’L = L/sL, în care sL reprezintă remunerarea muncii iar f’K= K/iK unde iK reprezintă remunerarea capitalului. În cazul în care L este constant, elasticitatea substituirii se poate scrie:

σ = w

dwYdY /

unde rezultă că elasticitatea substituirii este dată de raportul între rata creşterii producţiei (DY/Y) şi rata de creştere a salariilor (dw/w) în condiţiile în care populaţia este constantă. Teoretic, factorii de producţie constituie variabile independente în raport cu valoarea funcţiei. Dar în măsura în care funcţia de producţie exprimă relaţiile dintre gradul de solicitare al unui factor şi rezultat (produs, venit), fiecare factor devine o variabilă dependentă, iar variabila independentă este rezultatul. Atunci, când funcţia de producţie este liniară de Lα şi K1-α combinarea factorilor este indiferentă şi rezultatul este constant. Din punct de vedere al tehnicii de calcul, substituirea este posibilă până la înlocuirea aproape completă a oricărui din factorii concurenţei. În măsura în care combinarea se produce de-a lungul dreptei de indiferenţă, valoarea funcţiei rămâne constantă. În astfel de cazuri în care: Y1 = Yt = f(Lα, K1-α) Y1 = Yt = αL + (1- α)k, relaţiile de transformare, indiferent de momentul la care se referă sunt următoarele: - pentru factorul muncă (L): αL = Y – (1 - α)K,

( )αα

ααα KYL −

−=1

L = ( )αα

αKY −

−1

- pentru factorul capitalul (K); (1 - α)K = Y - αL

α

ααα

α−

−−

=−

111 LYK

K = α

αα −−

− 11LY

Concluzia ce se poate formula pe baza relaţiilor de transformare este: atunci când linia corespunzătoare curbei de indiferenţă este o dreaptă, orice creştere sau scădere a unuia din factori va fi însoţită de scăderea sau creşterea corespunzătoare a celuilalt factor. Practic, însă posibilităţile de substituire a celor doi factori ai funcţiei de producţie rămân limitate. Restricţiile pot fi provocate de limitele resurselor de investiţii, tehnologie inadecvate, dificultăţi în valorificarea resurselor. În acelaşi timp, problema limitelor substituirii factorilor de producţie este o problemă de opţiune şi de proprietăţi în stabilirea obiectivelor creşterii economice şi în dezvoltarea generală a economiei.

154

III. 4. Teorii şi modele ale creşterii economice

În general, se consideră că teoriile economice anterioare anilor ’40, sunt teorii pur calitative, ele încearcă să pună în evidenţă forţele care concură la progresul economic şi să analizeze tendinţele dezvoltării. Ulterior s-a simţit nevoia de a cunoaşte mai precis procesul creşterii pentru a încerca măsurarea uneia sau alteia din politicile economice puse în aplicare. Astfel, s-au născut la începutul anilor ’50 modelele de creştere economică. Modelele de creştere economică apar ca scheme ce descriu dezvoltarea economică şi cu ajutorul cărora se încearcă a se pune în ecuaţie diferite modalităţi în care activitatea economică prezentă influenţează pe cea viitoare cu scopul de a putea explora domeniul „posibil”, acel nivel de activitate permis de resursele naturale, umane şi economice ale ţării. Pe lângă domeniul posibilului, modelele de creştere evidenţiază domeniul „eficienţei” ceea ce permite respingerea căilor de dezvoltare care ar lăsa inutilizate sau utilizate necorespunzător resurse ale naţiunii. În sfârşit, un alt obiectiv al modelelor de creştere, constă în aceea că ele trebuie să facă posibilă distincţia în cadrul domeniului de eficienţă, a domeniului de „drept”, respingând de exemplu, evoluţiile în care o durată foarte mare a muncii ar permite o rată de creştere ridicată, fără ca individul să dispună de timp liber suficient pentru a putea beneficia de rezultatele muncii. Ţinând seama de importanţa care revine cunoaşterii posibilităţilor de creştere pe termen lung, teoriile creşterii economice se clasifică în teorii mai vechi ale creşterii economice şi teorii mai noi ale creşterii economice7. III. 4.1. Teorii mai vechi ale creşterii economice Teoriile mai vechi ale creşterii economice se sprijină pe două ipoteze majore: - ipoteza (legea) productivităţii marginale descrescânde conform căreia toate majorările succesive ale unui factor de producţie variabile în condiţiile unui factor fix, vor fi însoţite de majorări succesive ale producţiei totale, dar în proporţie mai mică; - când factorii de producţie cresc în aceeaşi măsură, veniturile proporţional câştigate vor fi constante. Dacă se consideră doar doi factori de producţie - munca şi capitalul – o dublare a fiecăruia dintre ei conduce la dublarea producţiei. Această ipoteză este absolut necesară în cazul în care se doreşte posibilitatea unei pieţe perfect concurenţiale. Existenţa unei astfel de pieţe devine imposibilă atunci când creşterea proporţională determină firmele să crească până la dimensiuni foarte mari ceea ce tinde să reducă nivelul de concurenţă. Având în vedere că primele modele economice se sprijină, de obicei, în mare măsură pe existenţa concurenţei perfecte, ipoteza enunţată anterior devine necesară.

III. 4.1.1. Teoria şi modelul clasic al creşterii economice Fondatorii economiei politice clasice au elaborat şi primele elemente ale unor teorii şi modele ale creşterii economice. Adam Smith (1776) şi David Ricard (1819) prezintă creşterea economică ca un rezultat al acumulării de capital. Creşterea bogăţiei provine din creşterea capitalului pe locuitor. Teoria clasică dădea echilibrului economic pe termen scurt o interpretare simplă potrivit căreia nivelul producţiei este o consecinţă directă a echilibrului pieţei muncii. Deci, creşterea economică are la bază, exclusiv, creşterea numărului de lucrători. În acest caz, relaţia între bogăţia ţării şi populaţia activă, ia forma funcţiei de producţie. 7 Stephen C.R.Mundy, Idei de avangardă în economice, Ed. Codecs, Bucureşti, 1999, p.352.

155

Y = f(N) Este adevărat că sporirea numărului de lucrători este o condiţie necesară progresului, dar nu suficientă. Societatea trebuie să fie capabilă de a furniza diferiţilor lucrători instrumentele necesare practicării meseriei, ceea ce presupune că şi capitalul va creşte în acelaşi timp cu mâna de lucru pentru a se adapta nevoilor sale. Evoluţia societăţii este, deci, marcată de o creştere simultană a populaţiei şi a producţiei. Care, însă va fi evoluţia productivităţii medii? Producţia va creşte mai repede decât populaţia sau mai încet? În primul stadiu, este posibil ca producţia să crească mai repede, fie pentru că o piaţă mai vastă permite producţii de dimensiuni sporite şi care devin astfel rentabile, fie pentru că sporirea numărului de lucrători permite să se beneficieze de diviziunea muncii. Atâta timp cât se poate profita de această productivitate a sporită, standardul de viaţă se ridică. Dar situaţia într-o zi se inversează: utilizarea mai multor lucrători pe o suprafaţă de teren cultivat cu grâu permite să se recolteze cu o eficienţă sporită datorită diviziunii muncii. Însă prezentă unui număr de persoane care depăşeşte nivelul optim, nu mai este productivă, dimpotrivă influenţează negativ. Populaţia creşte dar, productivitatea sporului de populaţie (productivitatea marginală) are tendinţa să descrească, astfel că există un moment în care noul lucrător este mai puţin productiv decât media lucrătorilor existenţei. Producţia medie încetează să crească, apoi începe să scadă. Pentru a menţine nivelul consumului, populaţia trebuie să restrângă progresiv investiţiile. Când acestea devin zero, consumul mediu începe să scadă. Investiţiile fiind scăzute, noii lucrători nu dispun de mijloace de producţie iar ansamblul populaţiei îşi vede consumul diminuat. Această situaţie nu poate dura decât până la momentul în care consumul este redus la minimul fizic de subzistenţă ceea ce înseamnă că populaţia numai poate să crească din lipsa mijloacelor de subzistenţă. De aici, rezultă că viitorul societăţii este destul de sumbru: progresul economic nu poate fi decât efemer şi el se întrerupe în momentul în care contribuţia productivă a unui nou lucrător (productivitatea sa marginală) devine mai mică decât nevoile sale de consum. Economia se îndreaptă atunci spre o situaţie de stagnare în care populaţia rămâne staţionară iar mijloacele de subzistenţă fizică se asigură cu greutate. Această viziune pesimistă care decurge din teoria clasică a productivităţii nu este fundamentată. Ea neglijează complet efectul de creştere al capitalului paralel cu cea a populaţiei. Ori, acumularea de capital permite să crească productivitatea muncii astfel că producţia medie, influenţată simultan de efectul negativ al creşterii populaţiei şi efectul favorabil al acumulării de capital, poate să nu scadă niciodată. Pornind de aici în şcoala clasică s-a dezvoltat un curent de gândire care ţine de efectul acumulării capitalului. Mecanismele pieţei dezvoltă o economisire suficientă pentru a face să crească capitalul mai repede, în conformitate cu nevoia.

III. 4.1.2. Keynes şi evoluţia investiţiilor J.M.Keynes duce mai departe decât clasici analiza creşterii apreciind că producţia pe locuitor poate să se menţină constantă, chiar dacă populaţia sporeşte întrucât acumularea de capital o permite. Pentru aceasta rata dobânzii trebuie să scadă progresiv. Teoria lui Keynes are ca punct de pornire primatul consumului, iar modelul pe care îl creează foloseşte următoarele agregate: a) volumul ocupării braţelor de muncă (E); b) venitul total (Y); c) consumul (C); d) investiţiile totale (I). Principalele ecuaţii care constituie modelul lui Keynes menit să pună în evidenţă factorii care determină modificările volumului venitului sunt: Y = C + I (1) S = Y - C (2) S = I (3)

156

Ecuaţia (1) defineşte venitul ca sumă a cheltuielilor de consum şi investiţii; ecuaţia (2) defineşte economiile (S) ca parte din venit care rămâne după ce s-au scăzut cheltuielile de consum, iar ecuaţia (3) care decurge din ecuaţia (1) şi (2) este ecuaţia de echilibrul a sistemului. Modelul mai conţine o funcţie a utilizării mâinii de lucru. Dacă cererea efectivă este D, iar N este forţa de muncă, atunci: N = F(D), ceea ce înseamnă că N oameni vor fi utilizaţi când cererea efectivă va fi egală cu D: D = C + I = Y ⇒ N = f(Y) În modelul lui Keynes, tehnica producţiei, resursele şi costurile considerate ca neschimbate; în consecinţă unui volum al ocupării îi corespunde totdeauna un anumit volum al venitului (Y). Cantitatea de muncă (N) pe care întreprinzătorii decid să o utilizeze depinde de volumul producţiei ce poate fi plasată, care la rândul ei depinde pe de o parte, de volumul consumului total (C) pe de altă parte, de volumul investiţiilor totale (I).Consumul plus investiţiile, la un loc formează ceea ce Keynes numeşte cerere efectivă adică venitul efectiv cheltuit. Prima componentă a cererii efective, consumul total (C) se află într-o anumită corelaţie funcţională faţă de venitul total (Y) adică mărimea consumului variază într-un anumit fel în funcţie de mărimea venitului:

C = f(Y) .

Această corelaţie funcţională dintre consum şi venit arată că mărimea consumului corespunde fiecărei mărimi a venitului şi este cunoscută sub denumirea „funcţia consumului”. Aceasta are următoarea proprietate fundamentală; dacă venitul total creşte atunci şi consumul dar în măsură mai mică decât venitul, iar dacă acesta scade atunci scade şi consumul dar iarăşi în măsură mai mică decât venitul. Exprimată într-un limbaj matematic, „funcţia consumului” reprezintă o curbă a cărei înclinaţie faţă de axa pe care este reprezentată mărimea venitului este întotdeauna mai mică decât 450. Acest fenomen Keynes il explică printr-o lege psihologică fundamentală, „înclinaţia spre consum” după care oamenii ar fi dispuşi „de regulă şi în medie” să-şi mărească consumul dacă li se măreşte venitul, dar mai puţin decât creşterea venitului. Funcţia consumului ocupă un loc central în teoria lui Keynes Corelaţia funcţională pe care o exprimă stă la baza explicaţiei date ocupării. Pentru ca folosirea mâinii de lucru să atingă un anumit nivel (E) este necesar – spunea Keynes – ca cererea efectivă (C+I) să fie egală cu venitul total (Y0), adică

(C+I) = Y0..

Dar având în vedere legea psihologică fundamentală conform căreia creşterea consumului rămâne în urma creşterii venitului, cu cât mai mare este nivelul folosirii mâinii de lucru (E0) cu atât mai mare va fi diferenţa dintre venitul total, corespunzătoare acestui nivel şi partea lui care va fi consumată, cu atât mai mare va fi economisirea şi în consecinţă, cu atât mai mari vor trebuie să fie investiţiile pentru a egala aceste economii (I = S0) şi a absorbi astfel restul venitului. Cu alte cuvinte, datorită proprietăţii fundamentale a funcţiei consumului, cu cât mai mare este nivelul folosirii braţelor de muncă, cu atât mai mare este decalajul. Atunci cererea efectivă va fi insuficientă pentru absorbirea producţiei şi va scădea nivelul ocupării. Această scădere va continua până atunci când diferenţa dintre venit şi consum, adică economiile vor deveni suficient de mici pentru a putea fi absorbite de investiţii. Care este, în aceste condiţii, poziţia variabilei „investiţie” în modelul lui Keynes? Este o poziţie distinctă de cea a variabilei „economisire”. Aceasta din urmă este şi rămâne

157

complementul consumului în sensul că o unitate din venitul utilizat este formată din consum cu atât trebuie să scadă economiile şi invers, cu cât cresc economiile cu atât trebuie să scadă consumul. Ceea ce se economiseşte din venit, prin non-consum nu se şi investeşte neapărat şi întotdeauna în întregime. Economiile pot fi mai mari decât investiţiile, dacă o parte a lor se tezaurizează. În acest caz, venitul rămâne egal cu suma consumului şi investiţiilor, dar el este mai mic decât ar putea fi dacă economiile s-ar fi investit în întregime. Declinul venitului nu se va opri atâta timp cât nu se creează o situaţie în care economiile să fie investite în întregime. Pe scurt, funcţia investiţiilor s-a separat de funcţia economisirilor, deşi, prin definiţia venitului, ele erau identice. În concepţia lui Keynes, dualitatea economii – investiţii nu este sinonimă cu independenţa reciprocă. Există, în sistemul său, o anumită ordine a dependenţelor. Variabila „ultimă” şi „definitivă” este consumul, după care se situează investiţiile care depind de consum iar economiile se adaptează la nevoile de investiţii. Aceasta înseamnă că investiţiile unei societăţi bogate nu depind de economii ce se realizează după satisfacerea unui anumit consum, dimpotrivă economiile se adaptează la posibilităţile de investire rentabilă. Semnificaţia acestei abordări a economiilor faţă de investiţii este în contradicţie cu identitatea S = I inclusă în definiţia venitului, dar este în concordanţă perfectă cu teza de bază a teoriei lui Keynes, aceea a primatului consumului. Constatând că funcţia consumului este mai mult sau mai puţin stabilă, Keynes apreciază că fluctuaţiile cererii efective şi deci ale nivelului ocupării depind în primul rând de fluctuaţiile investiţiilor, iar nivelul de echilibru al folosirii braţelor de muncă este determinat în mod nemijlocit de volumul investiţiilor curente. După Keynes, volumul investiţiilor depinde de înclinaţia spre investiţii, determinată la rândul său, de raportul dintre eficienţa marginală a capitalului şi rata dobânzii. Într-o formă generală, Keynes numeşte eficienţa marginală a capitalului raportul dintre profitul în perspectivă pe care îl promite o investiţie de o unitate de capital real şi preţul de înlocuire sau preţul de ofertă al unităţii respective de capital real. Cu cât este mai mare eficienţa marginală a capitalului şi cu cât mai mică este rata dobânzii care s-ar putea obţine dacă banii nu sunt investiţii ci împrumutaţi, cu atât mai mare este înclinaţia spre investiţii şi în consecinţă volumul investiţiilor. Primul factor (eficienţa marginală a capitalului) are rol hotărâtor. Raportul dintre eficienţa marginală a capitalului şi rata dobânzii, determină nivelul investiţiilor în felul următor. Când eficienţa marginală a capitalului este mai mare decât rata dobânzii, investiţiile sunt în creştere. Dar pe măsură ce volumul investiţiilor creşte, sporeşte pe de altă parte şi abundenţa de capital real, iar pe de altă parte şi preţul materialelor necesare pentru investiţii, ceea ce va reduce eficienţa marginală a capitalului până la nivelul ratei dobânzii – Scadenţa eficienţei marginale sub acest nivel va reduce volumul investiţiilor până când capitalul real va deveni de rar pentru că nivelul eficienţei marginale să atingă din nou nivelul dobânzii. Flutuaţiile ciclice ale eficienţei marginale în raport cu rata dobânzii – spune Keynes, atrag după sine fluctuaţiile ciclice ale investiţiilor. Corelaţia dintre creşterea investiţiilor şi creşterea venitului ce va rezulta din aceasta este exprimată de „multiplicatorul” „investiţional”, - noţiune introdusă de Keynes, a cărui semnificaţie este descrisă în felul următor: „El ne spune că, atunci când avem o creştere a investiţiei agregate, venitul va creşte cu o sumă egală cu de „g” ori creşterea investiţiei, adică g=dY/dI. În jurul noţiunii de „multiplicator” şi-a construit Keynes teoria cu privire la formarea venitului. Dat fiind că funcţia consumului este mai mult sau mai puţin stabilă, spune Keynes, mărimea cererii efective şi deci a venitului total şi a folosirii mâinii de lucru depinde înainte de toate de volumul investiţiilor, Potrivit lui Keynes, investiţiile îşi creează singure economisirile prin procesul „multiplicatorului”; o sporire a investiţiilor dă naştere unei creşteri a venitului care durează până când se creează economisirile corespunzătoare creşterii investiţiilor.

158

Nu investiţiile se ajustează la volumul economiilor, ci invers economiile se ajustează la volumul investiţiilor. Procesul de ajustare a economiilor la investiţii, care în modelul lui Keynes determină nivelul folosirii braţelor de muncă este totodată procesul de ajustare a venitului total la cererea efectivă. Acest proces îl concepe în felul următor: „Funcţia consumului pentru o anumită ţară fiind dată, volumul venitului total, respectiv al folosirii braţelor de muncă este determinat de volumul investiţiilor. Atât timp cât eficienţa marginală a capitalului este mai mare ca rata dobânzii, investiţiile cresc, aceasta atrăgând după sine – prin intermediul procesului multiplicatorului – creşterea consumului şi deci a venitului total, respectiv a nivelului folosirii braţelor de muncă”. Volumul investiţiilor se stabilizează la nivelul la care eficienţa marginală a capitalului ajunge la egalitatea cu rata dobânzii, iar volumul producţiei respective modelul folosirii braţelor de muncă, se stabilizează la punctul unde economiile ajung la echilibru cu investiţiile. Dacă eficienţa marginală a capitalului scade sub nivelul ratei dobânzii atunci investiţiile se reduc, aceasta trăgând după sine acelaşi proces cumulativ în sens opus”. După Keynes, în condiţiile, în care creşte populaţia totală, nu se poate menţine sau spori producţia pe locuitor decât cu preţul unei creşteri corespunzătoare a capitalului în funcţiune. Dar ca şi populaţia, capitalul este un factor cu randament descrescător adică eficienţa marginală a acestuia tinde să se reducă. Dacă producţia pe locuitor trebuie să crească atunci sporirea capitalului, în mod necesar trebuie să fie mai rapidă decât cea a populaţiei, pe termen lung, iar rata dobânzii este pusă în situaţia de a scădea în mod progresiv. Analiza pe care o face Keynes neglijează efectul progresului tehnic care este indus de fiecare nouă investiţie astfel că productivitatea marginală a capitalului are tendinţa, simultan să scadă datorită acumulării tot mai puternice de capital şi să crească, datorită profiturilor obţinute prin încorporarea de progres tehnic. Desigur este dificil de precizat care este efectul dominat.

III. 4.1.3. Modelul Harrod – Domar Modelele de creştere economică ale englezului Harrod şi americanului Domar, de regulă, sunt prezentate împreună datorită similitudini rezultatelor lor, deşi ele sunt diferite. Modelul Harrod – Domar este un model post keynesist, ce are în vedere ambele roluri ale investiţiei: de componentă a cererii agregate şi de surplus la stocul de resurse productive. Ele transformă modelul keynesist simplificat pe termen scurt într-un model pe termen lung. Modelul Harrod – Domar are la bază mai multe ipoteze: a) Există o economie închisă şi statul nu desfăşoară nici o activitate economică. Aceasta înseamnă că nu există inputuri, exporturi, cheltuieli publice, impozite, etc., iar pentru că economia să atingă starea de echilibru trebuie ca investiţiile planificate să egalizeze economisirea. b) Există numai doi factori de producţie, munca (L) şi capitalul (K) iar nivelul tehnic este constant; c) Munca este un factor omogen, ce creşte cu o rată naturală constantă, n. d) Randamentele de scară sunt constante, adică dacă munca şi capitalul cresc cu un anumit procent, rezultatul (producţia) creşte în acelaşi procent. e) Economisirea (S) reprezintă un procent fix din venitul (Y). Aceasta înseamnă că S = sY, unde s reprezintă înclinarea medie şi cea marginală spre economisire. Investiţia (I) este autonomă şi nu există depreciere de capital. f) Nivelul potenţial al venitului naţional (Yp) este proporţional cu cantitatea de capital şi cu cea de muncă. Astfel, se poate nota K = vYp şi L = uYp, unde u este raportul constant dintre capital şi producţie coeficientul capitalului (K/Y), iar u este raportul constant dintre cantitatea de muncă şi producţie (L/Y) . În felul acesta se obţine o funcţie de producţie cu factori strict complementari. Izocuantele care ilustrează o asemenea funcţie de producţie sunt în formă de L, şi prezentate în fig.2.

159

În acest caz, atât capitalul cât şi munca trebuie utilizaţi în combinaţii fixe: creşterea capitalului şi a muncii de la OK1 şi OL1 la OK2 şi OL2 determină creşterea producţiei de la Q1 la Q2 (are loc deplasarea din A în B) . Dacă numai unul din factori creşte, spre exemplu capitalul din OK1 în OK2 iar munca nu se modifică, atunci producţia rămâne Q1, reprezentată prin C . Punctul de plecare în analiza teoretică a lui Harrod este „economia dinamică”. Conform definiţiei sale, economia dinamică este aceea în care nivelul venitului se modifică şi în care se produc efectele unor schimbări continue. Se schimbă chiar condiţiile fundamentale: investiţiile, volumul capitalului, economiile, populaţia, productivitatea muncii, coeficientul capitalului. Necunoscutele ecuaţiilor ce se cer rezolvate pentru o economie dinamică nu sunt nivelurile anuale ale veniturilor ci creşterile sau descreşterile acestuia şi a factorilor care îl determină. Prima problemă ce se cere rezolvată se referă la economiile ce urmează a fi transformate în capital într-o societate angajată în procesul creşterii economice. Dacă condiţiile fundamentale ale creşterii (sporirea populaţiei a productivităţii muncii) sunt variabile independente ale sistemului şi dacă cunoştinţele tehnice rămân constante, atunci nevoia de capital sporeşte în acelaşi ritm cu creşterea populaţiei şi ea va putea fi satisfăcută dacă populaţia economiseşte o fracţiune constantă a venitului . Mărimea acestei fracţiuni depinde de coeficientul capitalului care este constant dacă progresul tehnic este neutru, în aşa fel încât înclinaţia spre economisire va fi egală cu rata creşterii populaţiei înmulţită cu coeficientul capitalului. Procesul determinării nivelului de echilibru al venitului este prezentat în fig. 3.

L

A

B

C

L2

L1

0 K1 K2 K

Q2 Q1

Fig.2. Harta izocuantelor ce ilustrează funcţia de producţie cu factori strict complementari

A

B

s

S,I S = sY

I2

I1

0 Y1 Y2 Y3 Y

Fig.3. Nivelul de echilibru al venitului în cazul creşterii stocului de capital

160

La punctul de echilibru A , nivelul iniţial al investiţiilor este I2 egal cu economisirea la un nivel al venitului de OY1. În timp, investiţiile nete se adaugă la stocul de capital şi majorează nivelul producţiei potenţiale a economiei la valoare OY2 . Pentru a calcula creşterea producţiei potenţiale (ΔYp), se porneşte de la ipoteza f, conform căreia: K = vYp, iar ΔK = vΔYp. Dar

ΔK = I1, astfel încât:

ΔYp = vI1 (1)

Noul nivel de venit OY2, este un venit de echilibru dacă cererea agregată creşte corespunzător. Presupunând că funcţiile de consum şi economisire sunt stabile, creşterea cererii rezultă numai din creşterea investiţiilor. Dacă investiţiile cresc până la I2 ,dreapta investiţiilor intersectează dreapta economisirii în punctul B iar nivelul de echilibru al venitului este OY2, După ce noul capital rezultat din investiţiile suplimentare intră în acţiune, producţia potenţială va creşte din nou, până la valoarea OY3. Pentru ca această valoare să fie o valoare de echilibru investiţiile trebuie să crească din nou şi aşa mai departe, rezultând un proces de creştere economică. Harrod consideră că ar exista trei ritmuri posibile de creştere a venitului naţional: unul determinat de deciziile individuale agregate, care dă satisfacţie întreprinzătorilor şi populaţiei, numită rata garantată; altul determinat de condiţiile fundamentale (creşterea populaţiei, a productivităţii muncii şi a progresului tehnic), numită rata naturală; iar cel de-al treilea care există de fapt şi pe care îl numeşte rata de facto sau rata truism care poate fi egală cu oricare dintre celelalte două sau să nu coincidă cu nici una dintre ele. Rata garantată de creştere gw care menţine echilibrul şi utilizează deplin stocul de capital, poate fi dedusă astfel: Din relaţia (1), se poate scrie

ΔY = vI

iar la nivelul de echilibru, se obţine: I = S = sY,

Prin substituire, rezultă:

ΔY = v

sY

şi reformând se obţine:

gwvs

YY

==Δ

161

în care v este coeficientul necesar al capitalului ce concordă cu necesităţile întreprinzătorilor iar s exprimă economisirea respectiv rata acumulării ca raport între investiţii I şi venitul naţional (Y). Expresia ΔY/Y reprezintă rata de creştere a producţiei necesară pentru a menţine economia la echilibru şi la nivelul de producţie potenţială. De aceea, ea reprezintă rata garantată de creştere a lui Harrod. Trebuie notat că rata garantată poate fi majorată prin politici menite să crească înclinaţia spre economisire sau să reducă raportul dintre capital şi producţie prin creşterea productivităţii capitalului. Desigur, producţia poate creşte cu rata garantată doar dacă există disponibilă forţa de muncă necesară. Se presupune că forţa de muncă va creşte cu o rată naturală de creştere constantă n. Dacă rata naturală n depăşeşte s/v, rata garantată poate fi atinsă, dar va determina o creştere a ratei şomajului. Dacă n este mai mic decât s/v, rata reală de creştere va scădea imediat sub valoarea ratei garantate şi va exista capital neutilizat, deci pentru ca sistemul să aibă o creştere echilibrată care să menţină utilizarea deplină a forţei de muncă, cât şi a capitalului, trebuie să fie satisfăcute condiţia:

nvs= ,

ceea ce înseamnă că rata garantată de creştere trebuie să fie egală cu rata naturală de creştere. În afară de rata garantată şi rata naturală, modelul Harrod conţine şi rata de facto (rata truism) ce poate fi scrisă în felul următor: G . v = s, în care G este rata de facto de creştere a venitului adică raportul ΔY/Y, v este coeficientul capitalului în forma lui marginală (I/ΔY) iar s este fracţiunea din venit care se economiseşte (I/Y). Ecuaţia de mai sus trebuie să fie neapărat adevărată pentru că ea este o simplă tautologie:

g . v = sYI

YI

YY

==Δ⋅

Δ

Această ecuaţie nu este nimic altceva decât formula coeficientului capitalului în forma I = vΔY, căreia i se adaugă în stânga şi în dreapta numitorului Y. Aşadar, chiar singură, formula coeficientului capitalului pare să spună, dacă acesta este considerat constant că întreprinderile sunt obligate să investească independent de aşteptările lor; nu numai atât cât le-ar dicta înclinaţia medie spre economisire, ci atât cât le dictează creşterea venitului, respectiv creşterea populaţiei pe baza unui raport tehnic dat. Variaţiile în timp ale ratei de facto sunt variabile ciclului economic, care o apropie sau o îndepărtează de rata naturală şi implicit de rata de echilibru, ceea ce permanentizează instabilitatea. Dacă se realizează echilibrul exprimat şi măsurat prin gw, acesta nu este în mod obligatoriu identic cu echilibrul exprimat de n, care poate nu satisface pe întreprinzători dar care ar satisface interesele societăţii, ar exclude şomajul şi ar reprezenta ritmul optim de creştere a venitului. Prin urmare nu echilibru real, care să satisfacă interesele întreprinzătorilor şi cele ale societăţii, este condiţionat de egalitatea: g = gw = n şi care presupune un mecanism de „ajustare” a ratei garantate la rata naturală. În modelul Harrod – Domar s, v şi n sunt constante şi nu depind una de cealaltă. Prin urmare doar din întâmplare raportul s/v poate fi egal cu n. Rezultă că este puţin probabil că rata de creştere de echilibru să fie atinsă în mod automat. Mai mult, dacă s/v nu este egal cu n,

162

economia se va confrunta fie cu o creştere a şomajului (când s/v < n), fie cu subutilizarea capitalului (când s/v > n). În momentul în care apar asemenea dezechilibre, nu există nici o forţă capabilă să restabilească echilibrul creşterii. În modelul Harrod – Domar, echilibrul este instabil. * * * Principala obiecţie cu privire la modelul Harrod – Domar se referă la constituirea lui pe baza unei funcţii de producţie inflexibile, în care nu există nici o substituire între muncă şi capital. O funcţie de producţie cu factori strict complementari (izocuante în formă de L) arată că nu este posibilă o extindere a producţiei prin creşterea ofertei unui singur factor de producţie: daca se foloseşte mai mult capital fără a sporii corespunzător muncă, producţia nu va putea să crească; similar, producţia nu poate fi menţinută atunci când se reduce munca chiar dacă creşte capitalul. Este mai realist a considera că există unele posibilităţi, deşi imperfecte de substituire între muncă şi capital. Atunci izocuantele vor avea o formă de curbă concavă.

În acest caz este posibil ca producţia să crească prin sporirea capitalului şi păstrând cantitatea de muncă nemodificată, sau invers (fig.4). Cu o asemenea funcţie de producţie, coeficientul capitalului v se poate modifica: de exemplu, v este mai mare în punctul A decât în punctul B din fig. 4. Dacă presupunem că rata garantată de creştere nu este egală cu rata naturală: s/v > n înseamnă că stocul de capital creşte mai repede decât forţa de muncă şi, de asemenea mai repede în raport cu producţia. În consecinţă coeficientul capitalului va creşte şi , drept urmare, s/v va scădea. Tendinţa va continua până când iarăşi s/v = n. Concluzia după care orice diferenţă dintre rata garantată de creştere şi rata naturală va fi corectată prin modificarea coeficientului capitalului, v, constituie baza aşa – numitului model neoclasic al creşterii economice.

III. 4.1.4. Modelul neoclasic de creştere. Descompunerea şi rezidiul Solow Până la mijlocul anilor ’80 cadrul analizei ce domina teoria creşterii economice era construit de modelul neoclasic, în special în formularea lui R.M. Solow (1956) în care nu există decât doi factori de producţie: capitalul şi munca. Creşterea presupune o dezvoltare a capitalului prin investiţii şi o expansiune a populaţiei. Creşterea populaţiei este limitată de un ritm al sporului natural considerat variabila exogenă. Creşterea capitalului prin investiţii este limitată

K1

L1 L2

K

K2 A

BQ2

Q1

L

Fig.4. Harta izocuantelor unei funcţii de producţie, modelul neoclasic

163

de legea randamentelor descrescătoare: când se utilizează o cantitate crescândă dintr-un factor, alt factor fiind fix, productivitatea sa marginală este în mod necesar descrescătoare. Intuitiv, se înţelege că trecând un anumit prag nu se îmbunătăţeşte productivitatea multiplicând utilajele dacă nu există mai mulţi lucrători calificaţi pentru a l-e utiliza. Sigur, se poate presupune că întreprinderile tind să scape de fatalitatea randamentelor descrescătoare realizând economii de scară: creşterea dimensiunilor întreprinderilor permite o mai bună diviziune a muncii, o mai mare specializare a lucrătorilor şi utilajelor care permit creşteri în productivitate. Dar, pe termen lung producătorii raţionali îşi dezvoltă activitatea până în momentul în care ating scara de eficienţă ce asigură maximum de productivitate. Teoria economică tradiţională justifică adesea pe această bază ipoteza randamentelor constante de scară. Dar prima raţiune a acestei ipoteze provine fără îndoială din aceea că, într-un model de pieţe de concurenţă liberă, manifestarea randamentelor crescătoare de scară sfârşite printr-o concentrare crescândă a întreprinderilor şi dispariţia concurenţei: dacă este posibilă diminuarea costului mediu şi îmbunătăţirea productivităţii prin dezvoltarea taliei întreprinderii, iar scara eficace este de fapt atinsă când dimensiunea firmei se confundă cu piaţa, adică când concentrarea duce la monopol. Modelul de referinţă a lui Solow utilizează o funcţie de producţie cu doi factori în care randamentele de scară sunt presupuse constante: Y = F(K,L) (4.1.) Pe termen lung randamentele de scară sunt descrescătoare: cu cât capitalul pe lucrător creşte datorită investiţiilor cu atât productivitatea marginală a capitalului se diminuează. Acumularea capitalului tinde, deci să anuleze productivitatea, în final investiţia nu mai este urmată de o creştere a producţiei şi nu mai există stimulent pentru investiţii. Numai acumularea cantitativă de factori de producţie nu permite să se întreţină un proces continuu de creştere, datorită randamentelor descrescătoare. Singurul fenomen ce permite evitarea efectelor legii randamentelor descrescătoare este îmbunătăţirea calităţii factorilor de producţie care pentru o cantitate dată îşi sporeşte eficienţa. În felul acesta, funcţia de producţie a modelului Solow include o variabilă suplimentară în funcţia de producţie: progresul tehnic ce este capabil să îmbunătăţească productivitatea factorilor. Y = A . F(K,L) (4.2) unde A reprezintă productivitatea globală a factorilor ce cuprinde în sine ideea de progres tehnologic. Dar este vorba de un progres tehnologic exogen, ce nu este explicat prin analiza economică. El arată că dacă A creşte în timp, iar F(K,L) rămâne neschimbată, o aceeaşi combinaţie de capital şi muncă vor conduce la o producţie crescută. Progresul tehnologic (sau creşterea lui A) provoacă o creştere a forţei de muncă, măreşte eficacitatea factorilor muncă şi el creşte cu o rată constantă a . Conform proprietăţii randamentelor de scară constante, se poate nota: Y = f(k), (4.3.) unde y = Y/AL şi k = K/AL. De observat că forma intensivă este definită în termeni de capital pe unitate efectivă de muncă. Sursa de creştere în acest model este reprezentată de creşterile în timp a lui k, date de:

164

( ) ( ) ( )

( ) ( ) ( )

( ) ,/1

/1/1(/1

///1 22

kandt

dKK

kdt

dAAdt

dLLdt

dKK

dtdALAK

dtdLALK

dtdKAL

dtdk

⎥⎦⎤

⎢⎣⎡ −−=

⎥⎦⎤

⎢⎣⎡ −−=

−−=

(4.4)

sau, în funcţie de rata de creştere, rata de creştere a stocului de capital exprimată în termeni de faţă de muncă efectivă pe locuitor, este rata brută de creştere a stocului de capital minus rata de creştere a forţei de muncă (n) , minus rata progresului tehnic exogen (a):

( ) ( ) andt

dKkdt

dkk−−=

/1/1 (4.5)

În modelul Solow, stocul de capital creşte pentru că gospodăriile economisesc o fracţiune constantă s din venitul lor Y şi descreşte în acelaşi timp prin deprecierea cu rata β, astfel încât:

( ) ,, KALKsKdtdK β−=

sau, împărţind la AL şi înlocuind:

( ) ( ) ( ) kkfsdt

dKKkdt

dKAL β−== ,/1/1 (4.6)

Prin înlocuirea cu (4.6) în (4.4) se obţine:

( ) ( ) ( )knakfsknak

kfsdtdk

++−=⎥⎦⎤

⎢⎣⎡ −−−= ββ ., (4.7)

Această ecuaţie este denumită ecuaţia fundamentală a modelului de creştere economică a lui Solow şi ea furnizează o descriere completă a dinamicii producţiei sub influenţa nu numai a stocului de capital (deşi acesta este explicit) ci a tuturor factorilor de producţie. În acest caz, este utilă cunoaşterea contribuţiei fiecărui factor de producţie. Dacă notăm rata de creştere constantă a PIB real (ΔY/Y) cu g, prin câteva operaţiuni se ajunge la aşa – numita descompunerea Solow. Descompunerea Solow poate fi obţinută prin studierea originilor micilor modificări ale producţiei reprezentată prin funcţia agregată de producţie Y = AF(K,L), care pot fi aproximate ca: ΔY = ΔA . F(K,L) + PMK . ΔK + PML . ΔL unde PMK = AΔF/ΔK este productivitatea marginală a capitalului, iar PMM = AΔF/ΔL este productivitatea marginală a forţei de muncă. Împărţind ambii termeni la Y = AF(K,L) şi rearanjând expresia, va rezulta:

165

g = ( )( ) ( )( )LLYLPMMKKYKPMCaYY //// Δ⋅+Δ⋅+=

Δ

Pentru a obţine descompunerea Solow, observăm că atunci când factorii de producţie sunt remuneraţi la valoarea productivităţii lor marginale avem w=PML şi r = PMC. Rezultă că procentul din PIB corespunzător capitalului este. α = rK/Y = PMK . K/Y Întrucât funcţia de producţie presupune randamente de scară constante, ponderea muncii este (1 - α): 1 - α = wL/Y = PML . L/Y, din care se deduce relaţia descompunerii Solow:

g = ( ) ,1LL

KK

AA

YY Δ

−+Δ

+Δ

=Δ αα (4.8)

unde g este rata de creştere, ΔA/A este rata progresului tehnologic, α(ΔK/K) este rata acumulării de capital şi (1+α)ΔL/L este rata de creştere a forţei de muncă utilizată. Ecuaţia (4.8) descompune creşterea în trei componente. Prima, progresul tehnologic este exprimată prin rata de creştere a productivităţii globale a factorilor ΔA/A, A doua, acumularea capitalului, contribuie la creşterea proporţional cu procentul său de venituri din PIB, notat cu α. A treia , creşterea forţei de muncă, duce la o creştere a producţiei cu procentul său (1 - α) din PIB. Spre deosebire de intrările de capital şi de forţa de muncă şi de ponderile lor în PIB, care pot fi măsurate, creşterea productivităţii globale a factorilor, a = ΔA/A, nu este observabilă. Şi totuşi, descompunerea Solow ne oferă o definiţie convenabilă a creşterii productivităţii globale a factorilor ca medie ponderată a ratelor medii de creştere a productivităţilor capitalului şi forţei de muncă.

a = α ( ) ⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ Δ

−Δ

−+⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ Δ

−Δ

LL

YY

KK

YY α1 (4.9.)

Descompunerea Solow stabileşte de asemenea o legătură teoretică între productivitatea medie a muncii (producţia pe om – oră) şi capitalul pe om – oră. Scăzând din ambii termeni ai relaţiei (4.9) rata de creştere a factorului muncă (ΔL/L) , obţinem:

,⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ Δ

−Δ

+=Δ

−Δ

LL

KKa

LL

LL α

sau:

( ) ( )LKLKa

LYLY

//

// Δ

+=Δ α (4.10)

Dacă neglijăm evoluţia pe termen lung a numărului de ore pe lucrător şi a ratei de activitate, relaţia evidenţiază faptul că PIB pe locuitor creşte proporţional cu rata progresului tehnologic (ΔA/A) şi cu rata de creştere a capitalului pe cap de locuitor. O aplicare a descompunerii Solow este realizată în tabelul 2.

Tabelul 2.

166

Descompunerea Solow în perioada 1913 – 1987 (rate anuale medii de creştere)

Franţa Germania Japonia Olanda Marea

Britanie SUA

PNB 2,6 2,8 4,7 3,0 1,9 3,0 Contrib. factorilor

1,1 1,4 3,0 2,0 1,2 2,0

Rezidiul 1,5 1,4 1,7 1,0 0,7 1,0 Sursa: Burda M.,Wyplosz, CH., Macroeconomie. Perspectiva europeană. Ed. All Beck,

Bucureşti, 2002 p.132. După cum se observă, creşterea forţei de muncă şi a stocului de capital justifică numai o fracţiune din creşterea economică globală. Restul rămas neexplicat numit rezidiul Solow – reprezintă între o treime şi o jumătate din creşterea PIB. Rezidiul Solow poate fi gândit ca o creştere a productivităţii globale a factorilor şi este adesea interpretat ca efect al progresului tehnic în sens larg care pentru o cantitate dată de factori, dezvoltă producţia, adică îmbunătăţeşte productivitatea factorilor pe termen lung, contrar ipotezei randamentelor constante. Dar nu se oferă nici o explicaţie cu privire la cauzele care au generat schimbarea tehnologică, şi deci, nu se explică în nici un fel cauza majoră a creşterii economice. Progresul tehnologic este considerat un dat imobil, un element exogen modelului de creştere economică. Teoria neoclasică şi modelul Solow de creştere economică comportă câteva implicaţii majore: 1. Pe măsură ce coeficientul capitalului creşte, rata de creştere economică a naţiunii respective scade, ca expresie a ipotezei randamentelor marginale descrescânde. Daca se majorează gradul de utilizare a capitalului fără o sporire direct proporţională a utilizării muncii, diminuarea rentabilităţii capitalului provoacă o scădere a ratei de creştere. Deci, creşterea pe termen lung nu depinde de nivelul investiţiilor, deoarece posibilele efecte benefice ale sporirii investiţiilor asupra volumului de producţie sunt anulate de creşterea raportului capital – producţie, adică a coeficientului capitalului. 2. Naţiunile mai puţin dezvoltate ar trebui să poată dezvolta economia într-un ritm mai rapid decât naţiunile dezvoltate. Deci există tendinţa că naţiunile cu un venit naţional pe locuitor mai mic să „prindă din urmă” naţiunile cu venituri superioare. Această afirmaţie are la bază legea randamentelor nonproporţionale. Dar fiind faptul că naţiunile slab dezvoltate pornesc de la o bază de capital inferioară celei care dispun ţările dezvoltate, creşterea volumului de investiţii care determină majorarea coeficientului capitalului este afectată în mai mică măsură de diminuarea rentabilităţii, decât s-ar întâmpla cu orice investiţie dintr-o ţară mai dezvoltată. 3. Economiile ar trebui să crească în ritm constant. Dată fiind posibilitatea de variaţie a coeficientului capitalului şi având în vedere că rata garantată de creştere tinde să se identifice cu rata naturală, ar trebuie ca rata de creştere să rămână stabilă de-a lungul unei perioade mai mari de timp. Probabilitatea apariţiei unor perioade de acceleraţie sau de încetinire a ritmului de creştere a unei ţări este redusă. Pe de altă parte, însă, aceasta nu înseamnă neapărat că o stare stabilă de creştere este acelaşi lucru cu o creştere în ritm constant. Ciclul economic poate să provoace fluctuaţii vizibile pe termen scurt. Problema care se pune în legătură cu cele trei concluzii din modelul Solow par să nu fie corecte. În ţările dezvoltate nu s-a constatat, până în prezent, o scădere continuă a ritmului de creştere economică pe perioade îndelungate de timp. Şi nici ţările rămase în urmă n-au manifestat până acum tendinţa de a „prinde din urmă” economiile dezvoltate. Una din explicaţiile avansate a fost că progresul tehnologic permanent reuşeşte în continuare să pună stavilă diminuării rentabilităţii, economiile reuşind să descopere noi funcţii

167

de producţie. Argumentul suferă de acelaşi neajuns evidenţiat anterior: nu oferă nici o explicaţie privind posibile cauze ale progresului tehnologic. Nici cea de-a treia observaţie privind ratele constante de creştere economică, nu pare să fie corectă. Majoritatea statelor dezvoltate au înregistrat rate înalte de creştere în anii ’50 - ’60, dar au încetinit creşterea după 1973. III. 4.2. Noile teorii ale creşterii economice

Inadvertenţe de natură empirică pe care le comportă concluziile fundamentale derivate din teoria neoclasică au reprezentat un important factor cauzal în apariţia noilor teorii ale creşterii economice la mijlocul anilor ’80.

III. 4.2.1. Caracterizarea generală Noile teorii ale creşterii economice – „teoriile creşterii endogene” (organice) cuprind un set de elemente importante care le diferenţiază de modelul Solow: a) O concepţie mult mai largă cu privire la conţinutul termenului de „capital”. În particular, se pune accentul pe rolul şi importanţa cunoştinţelor (a pregătirii) ca parte componentă a capitalului productiv, şi poate chiar ca factor separat de producţie. b) Se consideră că există două externalităţi pozitive importante, asociate procesului de creştere economic. c) Noile teorii sunt compatibile mai de grabă cu concurenţa imperfectă, decât cea perfectă. Noile teorii ale creşterii subliniază caracterul puţin satisfăcător al abordării tradiţionale. Nu ne putem sprijini pe o teorie care explică jumătate din creşterea economică printr-o variabile neexplicată: progresul tehnic. Nu este normal să se presupună că progresul tehnologic nu depinde de creşterea în sine, de investiţiile în cercetare, de educaţie şi învăţământ. O teorie corespunzătoare a creşterii ar trebui să considere progresul tehnologic endogen, adică să integreze în analiză o explicaţie a acestei surse esenţiale a creşterii economice. Desigur, adăugarea unui al treilea factor – progresul tehnologic alături de capital şi muncă – nu este suficient pentru a explica creşterea economică. De fapt, dacă şi acest al treilea factor este şi el supus legii randamentelor descrescătoare, creşterea economică permanentă nu poate să se explice fără a recurge la un nou deus ex machina. Trebuie, deci nu numai să se integreze progresul tehnologic ci şi să se explice de ce producţia de tehnologie nouă poate să se facă fără randamente descrescătoare pe termen lung. În sfârşit, în teoria tradiţională, singura sursă de divergenţă în nivelul de dezvoltare, ţine de ritmul progresului tehnic. Dar circulaţia progresivă a informaţiei ştiinţifice şi imitaţiile de produse şi procedee tehnologice, transformă în final progresul tehnic într-un bun colectiv, şi în consecinţă, productivitatea şi ratele de creştere ale naţiunilor ar trebuie să fie convergente. Ori numeroase cercetări empirice pe perioadă lungă nu permit să se evidenţieze o asemenea convergenţă. Dimpotrivă, indicii sunt în favoarea unei ipoteze de divergenţă a proceselor de creştere şi în destule cazuri nu se constată nici o ajungere din urmă a ţărilor dezvoltate de către ţările mai puţin dezvoltate. Noile teorii ale creşterii tind să depăşească limitele anterioare, făcând, în principal din progresul tehnic un factor endogen. Ele ajung la concluzia randamentelor crescătoare pe termen lung capabile să întreţină un proces de creştere permanent. În esenţă, în cadrul acestor noi teorii, se pot distinge patru surse de îmbunătăţire (creştere) a productivităţii globale a factorilor pe termen lung: a) acumularea de cunoştinţe prin investiţii; b) acumularea de cunoştinţe prin activităţi de cercetare – dezvoltare; c) acumularea de capital uman; d) dezvoltarea infrastructurilor de către puterile publice.

168

III. 4.2.2. Modelul Romer (1986) În general, se consideră că noile teorii ale creşterii au ca puncte de plecare teza de doctorat a lui Romer (1983) care se regăseşte în modelul Romer (1986). Se porneşte de la premisa unei rentabilităţi proporţional constante (la fel ca şi în modelul neoclasic), dar în modelul său, integrează două ipoteze formulate anterior. Prima ipoteză reia ideea avansată de Arrow (1962) potrivit căreia „pregătirea (învăţarea) prin practica” permite întreprinderilor să-şi îmbunătăţească procedeele de producţie în decursul timpului. Se poate presupune că productivitatea unei întreprinderi în decursul unei perioade date este funcţie crescătoare de experienţă trecută pe care ea a acumulat-o în producţia unui bun. Această îmbunătăţire a productivităţii este acumulată în investiţii: ori de câte ori nu producătorul investeşte, bunurile de echipament nou incorporează cunoştinţele acumulate prin experienţă şi sunt mai eficiente decât echipamentele vechi cărora li se substituie. Este vorba de o externalitate pozitivă pe care o reprezintă câştigul de productivitate prin experienţa în practică. De exemplu, atunci când a fost aplicat pentru prima oară cipul de siliciu în procesele de producţie, utilizarea lui avea loc numai în anumite forme bine definite. Cu timpul, însă, a devenit evident că există şi alte posibilităţi de aplicare care ar putea duce la creşterea productivităţii. Noile modalităţi de aplicare au dus mai departe la descoperirea unor variante de utilizare, ceea ce constituie un proces cumulativ de dezvoltare a externalităţilor pozitive rezultate din aplicaţia iniţială. A doua ipoteză reia conceptul de externalitate a lui A. Marshall într-o variantă diferită: „învăţarea prin observare”. Nu este neapărat nevoie ca un producător să se implice activ în domeniul particular al acumulării de capital pentru a putea beneficia de externalităţile învăţării. De avantajele noilor aplicaţii ale cipului de siliciu pot beneficia mulţi alţi producători, nu numai cei implicaţi în utilizarea lui iniţială. Rezultă, în fond, că dacă o întreprindere îşi îmbunătăţeşte productivitatea, aceasta ar fi un efect extern asupra productivităţii din întreprinderi terţe. Există, cu alte cuvinte, o sinergie între producători care se dovedesc fiecare mai eficient decât sunt alţii. Aceasta ţine în special de emulaţia reciprocă prin concurenţă şi imitarea proceselor mai eficiente. Modelul Romer (1986) se prezintă în Fişa 1

169

Fişa 1. MODELUL ROMER (1986)

În modelul din 1986 Romer consideră un număr constant N de întreprinderi identice, în

sens că toate au aceeaşi funcţie de producţie. Fie relaţia

qit = K ( )ααittit IA ⋅⋅−1 (1)

unde q – nivelul producţiei, K – nivelul capitalului şi I – nivelul muncii. Indicii i şi t reprezintă întreprinderile şi timpul, A este comun ansamblului întreprinderilor şi reprezintă nivelul tehnologiei (sau cunoştinţele), care se consideră dat pentru fiecare dintre ele. Funcţia de producţie este considerată cu randamente de scară constante pentru fiecare întreprindere. Nivelul tehnologiei este o funcţie a stocului de capital total:

At = Aβ

α ⎟⎠

⎞⎜⎝

⎛⋅ ∑

=

N

iitK

1

/1 (2)

În care A este un parametru. Acestei relaţii i se pot da mai multe întreprinderi - fie un efect de învăţare (ca la Arrow), fie existenţa complementarităţii între întreprinderi. Productivitatea unei activităţi este mai ridicată când se desfăşoară în cadrul său alături de alte activităţi. Presupunem că toţi consumatorii au preferinţe simetrice (ei doresc toate bunurile). Pentru că toate întreprinderile sunt identice, în echilibru vor avea acelaşi cadru său alături de alte activităţi. Notă: Fişa 1 şi Fişa 2 sunt preluate din Silaşi Grigore, „Creşterea macroeconomică pe termen lung şi productivitatea”în Băbăiţă I., Silaşi Grigore, Duţă Alexandrina „Macroeconomie”Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 1999, p.151 – 194. Presupunem că toţi consumatorii au preferinţe simetrice (ei doresc toate bunurile). Pentru că toate întreprinderile sunt identice, în echilibru vor avea acelaşi nivel de activitate. Astfel, notând cu Qt, Kt şi Lt, producţia totală, stocul de capital total, şi munca totală: Qt = N . qit, Kt 0 N . kit, Lt = N . Iit. Presupunând ca L este constantă în timp, se obţine formula randamentului privat şi a randamentului social al capitalului. Randamentul marginal privat al capitalului este obţinut plecând de la relaţia (1), fără să se ţină cont de impactul capitalului asupra cunoştinţelor: rit = (1 - ( )ααα ittit IAK ⋅⋅⋅ −) (3) sau utilizând relaţia (2): rt = ( ) ( )11 −⋅⋅⋅⋅− βααα tKLA (4) Plecând de la relaţiile (1) şi (2) se calculează funcţia de producţie agregată: Q = A . Lα . Kt

1-α+α.β (5) Această relaţie ne permite să obţinem randamentul marginal social al capitalului: ( ) ( )11 −⋅⋅⋅⋅+−= ααβαα LAr s

t (6) Sub această formă, apare că randamentul social este superior randamentului privat, ceea ce se explică prin prezenţa externalităţii. Cu roate acestea, nu ne găsim în cadrul unui model de creştere endogen; vom putea fi într-un asemenea model doar dacă β=1, adică dacă există o strictă proporţionalitate între stocul de capital şi cunoştinţele de specialitate. În acest caz, rentabilitatea marginală a capitalului nu mai depinde de nivelul capitalului (oricare ar fi, social sau privat); în relaţiile (4) şi (6) termenii în K dispar. Ipoteza potrivit căreia β=1 este necesară pentru a obţine o creştere autoîntreţinută. Dacă β < 1, nu există creştere: dacă β > 1, creşterea este explozivă. Există, astfel, o problemă de tipul „fil du rasoir”, analog cu problema pe care o arată modelul lui Harrod.

170

Când β=1, se obţine o rată de creştere ce presupune un consumator reprezentativ, ce are o funcţie de utilitate cu elasticitate intertemporală constantă şi unitară (unde p este rata de preferinţă pentru prezenta): - cu echilibrul descentralizat (privat): g = (1-α) . A . Lα-p (7) - cu optim social: gS = A . Lα - p (8) Modelul Romer (1986) este caracterizat prin prezenţa externalităţii tehnologice, care provin din acumularea unui factor K, care nu este, în mod necesar, capitalul fizic, deoarece autorul foloseşte noţiunea de „cunoştinţe” şi nu de capital. Externalităţile pot proveni din două mecanisme distincte: primul mecanism se bazează pe capital fizic, iar al doilea mecanism provine de la „difuzarea” cunoştinţelor. În cadrul primului mecanism, accentul este pus pe existenţa complementarităţii între firme şi activităţii. În cadrul celui de al doilea mecanism, accentul se pune pe acumularea de cunoştinţe, de care beneficiază toate firmele, în virtutea circulaţiei informaţiei. În aceasta concepţie, externalităţile legate de capital produc randamente crescătoare în producţia de bunuri finale. Prezenţa unei externalităţi pozitive legate de acumularea de cunoştinţe are drept consecinţă importantă suboptimalitatea echilibrului concurenţial. Într-adevăr, planul de dezvoltare a fiecărei firme este stabilit plecând de la productivitatea marginală privată a cunoştinţelor, care este, de regulă, inferioară productivităţii sociale, din cauza fenomenului de externalitate. Echilibrul pieţei conduce astfel la un nivel de investiţii în cunoştinţe inferior nivelului de optim social.

III. 4.2.3. Modelul Romer (1990) Varianta nouă a teoriei creşterii economice este aceea în care se pune accentul pe rolul deţinut de un anumit factor de creştere în sporirea productivităţii tuturor celorlalţi factori de producţie, şi nu pe vreo externalitate pozitivă asociată în mod special acumulării de capital. Factorul respectiv este prin sine supus la o creştere de natură externă a rentabilităţii proporţionale. Există mai multe exemple la care ne putem gândi, pentru a vedea cum anume reuşeşte un asemenea factor de creştere să sporească productivitatea tuturor celorlalţi factori de producţie, deţinând în acelaşi timp şi externalităţi pozitive. Un exemplu îl constituie acumularea de cunoştinţe ce poate rezulta din activitatea de cercetare – dezvoltare. Anumiţi indivizi şi firme sunt de fapt specializaţi în cercetarea de noi procedee de fabricaţie de noi bunuri de echipament sau de noi bunuri de consum: ei produc inovaţii tehnologice. Ei pot să-şi vândă inovaţiile (sub formă de brevete şi licenţe) sau să le exploateze direct. Stimulentul fundamental pentru inovaţii este legat de puterea de monopol temporar pe care o conferă producătorilor de noi bunuri: atât timp cât brevetele lor nu intră în domeniul public şi cât nu sunt imitate de concurenţi, ei sunt fără concurenţă sau dispun de un avans considerabil asupra concurenţei ceea ce le permite să-şi sporească profiturile beneficiind de preţuri mai ridicate şi producându-le la costuri mai scăzute decât concurenţii. Pe termen lung, difuzarea procedurilor şi bunurilor noi epuizează rentele de monopol şi stimulează agenţii să caute noi rente procedând la noi inovaţii. O asemenea analiză urmează aproape viziunea dezvoltată anterior de J. Schumpeter pentru care creşterea este urmarea unui proces de „distrugerea creatoare” de vechi bunuri şi procedee prin noi bunuri şi tehnici. Această stimulare permanentă la inovaţie poate constitui o sursă a creşterii durabile pe termen lung. Într-un nou model, Romer (1990) notează că economia poseda trei sectoare – cercetare, sectorul bunurilor intermediare şi cel al bunurilor finale. În concepţia lui Romer,

171

numai sectorul de cercetare permite să se producă bunuri intermediare. Firmele şi ţările preocupate de creştere, realizează proiecte de bunuri intermediare, sporeşte numărul acestora în vederea creşterii masei de bunuri finale. „Cunoştinţele” sunt diferite de „capital uman”: ele nu sunt parte a unui individ anume sau a unei generaţii şi nu dispar odată cu cel care le-a creat. În cazul în care o economie (o civilizaţie) suferă distrugeri severe din cauze diverse (exemplu: războaie), rezerva de idei, proiecte şi inovaţii acumulate, este puţin probabil să scadă. Dacă inovaţiile sunt exogene – există şi ideea că ele se produc aleatoriu, datorită întâmplării (norocului), cercetarea şi dezvoltarea sunt foarte asemănătoare cu investiţiile în echipament productiv. Producţia de cunoştinţe de către sectorul de cercetare dezvoltare poate avea loc cu randamente crescătoare. De fapt cunoştinţele noi se dezvoltă în principal pe baza cunoştinţelor deja acumulate în trecut. Tehnologia existentă la o anumită dată, poate fi considerată un bun public şi potrivit principiilor de nonrivalitate şi nonexclusivitate, utilizarea unei cunoştinţe de către o firmă (individ) nu împiedică utilizarea sa simultană de către altă firmă. Descoperirile lui Galilei fac întotdeauna parte din patrimoniul universal al ştiinţei şi costul lor de acces este foarte scăzut. Fiecare cercetător are acces la descoperirile anterioare sau actuale, pentru a-şi desăvârşi propria cercetare. Desigur firmele trebuie să plătească pentru a obţine dreptul de a produce noi bunuri pe baza noilor cunoştinţe. Prin sistemul brevetelor se frânează accesul liber la folosirea noilor cunoştinţe. Cu toate acestea, randamentul social al producţiei de cunoştinţe este superior – ca urmare a externalităţilor - randamentului privat. Productivitatea sectorului de cercetare este o funcţie crescătoare a stocului de cunoştinţe deja acumulat. Fiecare descoperire sporeşte stocul de cunoştinţe şi în fiecare perioadă cercetarea poate fi mai performantă decât în cursul perioadelor precedente. Ca şi în primul model a lui Romer, producţia de cunoştinţe are un efect exterior pozitiv: chiar brevetate, inovaţiile tehnologice sfârşesc prin a se difuza şi ele pot fi imitate; cunoaşterea unora o îmbunătăţeşte şi pe a celorlalţi. Producţia de tehnologie nouă poate să se facă cu randamente crescătoare.

172

Fişa 2.

MODELUL ROMER (1990)

Este un model fondator care se bazează pe o funcţie de producţie reieşită din lucrările lui Ethier (1982) şi Judd (1985). Funcţia de producţie este o funcţie compusă. Nivelul de producţie al unui bun de consum (care este mic) depinde nu numai de cantitatea de muncă şi de cantitatea de capital, dar şi de diversitatea acestora, adică de numărul de maşini (diferite) utilizate. Astfel, o creştere cu un procent dat a stocului de capital va avea un efect diferit asupra producţiei, în funcţie de creşterea cantităţii utilizate din fiecare tip de maşină sau prin diversificare. Efectul va fi cu atât mai important, cu cât va creşte cel din urmă factor. Sporirii stocului de capital i se adaugă progresul tehnic încorporat. În acest model, fiecare tip de maşină este produsă de către o singură firmă, care are statul monopolist (titular de brevete). Concurenţa este de tip Chamberlian - ea se desfăşoară între producătorii de maşini substituibile. Având la bază aceste caracteristici, modelul presupune trei sectoare. În sectorul de cercetare, cunoştinţele sunt nerivale şi nu sunt exclusive. Fiecare cercetare poate utiliza deci, ansamblul cunoştinţelor existente pentru a produce invenţii: A’ = δ . LA . A (1) Unde A – stocul cunoştinţelor (numărul de tehnologii disponibile), A’ – variabila lui A, LA – numărul de cercetători (cantitatea de mână de lucru utilizată în cercetare), δ - un parametru de scară şi de productivitate. În cadrul modelului, fiecare unitate suplimentară de mână de lucru afectată cercetării va spori ritmul creşterii tehnologice şi numai nivelul său. O primă externalitate (interagenţi şi intertemporală) este prezentă în relaţie, în sensul că de toate descoperirile, din toate timpurile şi de la toţi cercetătorii, beneficiază orice cercetător prezent, sporind productivitatea lui. Regula nonrivalităţii, specifică bunurilor publice, este prezentă. Se mai poate remarca şi că liniaritatea progresului cunoştinţelor A’ unui număr de cercetători LA nu este o condiţie necesară pentru creşterea auto-întreţinută. În model contează doar A, liniaritatea în stocul de cunoştinţe. Fiecare descoperire face posibilă producţia unei maşini sau a unui bun intermediar de tip nou. Capitalul este reprezentat nu ca un agregat diferenţiat, ci ca o sumă a unui ansamblu de bunuri diferenţiate:

K = ∑=

A

iiX

1 (2)

unde Xi este cantitatea disponibilă din fiecare tip de capital. Orice firmă, care fabrică un tip de capital i, trebuie mai întâi să cumpere brevete respectiv. Firma va plăti un cost fix, pe care ea îl poate rambursa, pentru că are dreptul exclusiv de a-l folosi. Firma este în poziţia de monopol pe această piaţă şi obţine, deci, rentă. Concurenţa (la Chamerlain) între întreprinderi oferind tipuri de maşini diferite determină ca renta să egalizeze costul fix de echilibru. Bunurile de capital sunt produse, cu tehnologii identice, ca şi bunurile de consum: K’ = Q – C (3) Bunul de consum nediferenţiat se produce potrivit tehnologiei:

Q = ∑=

− ⋅A

iiy XL

1

1 ββ (4)

în care Ly este cantitatea de mână de lucru alocată producţiei de bunuri.

173

Din cele de mai sus, se poate observa că este vorba de o funcţie de producţie de tip Cobb – Douglas, cu randamente de scară constante [β+(1-β)=1]. Relaţia ia, totuşi, în considerare eterogenitatea capitalului, modelul arată că nu obţinem acelaşi efect dublând stocul de capital sau dublând cantitatea fiecărui element din stoc. Elasticitatea producţiei la capital este de β, în primul caz, şi de 1, în al doilea caz. În acest fel, relaţia (4) se poate rescrie în: Q = βββ KALy ⋅⋅ −− 11 (5) În această formă, apare o nouă externalitate în mode – întreprinderile producătoare de bunuri, cumpărând o anumită cantitate de capital, beneficiază nu numai de acest capital, dar şi de o creştere gratuită a tehnologiei. Acest aspect aparţine, de regulă, nonrivalităţii cunoştinţelor. Tehnologia închisă într-o unitate dată de capital face ca de ea să beneficieze ansamblul agenţilor care cumpără acel capital, chiar dacă ei nu achită decât o fracţiune din costul de producţie al acestei tehnologii. Specificitatea modelului constă, deci, în alocarea mâinii de lucru totale (dată şi constantă) între activităţile de inovaţie şi de producţie, ceea ce are aceeaşi semnificaţie ca şi alocarea produsului între consum şi investiţie. Inovaţia determină rata de creştere a producţiei, capital fizic intervine doar asupra nivelului său. Se obţin, în acest fel, ratele de creştere de echilibru centralizate (g) şi de optim social (gx):

g = ( )( )β

βδ−−−−⋅

1/111/pL (6)

gx = δ . L – p (7) Dinamica economică, aşa cum este descrisă prin acest model, obligă la anumite concluzii: a) Este unul din cele mai importante mecanisme a economiei. Rata de creştere este determinată mai ales de cantitatea totală de capital uman şi nu de nivelul său mediu pe fiecare individ. Acest aspect ţine de natură fixă a costului activităţii de cercetare. b) De asemenea, din cauza faptului că β < 1, rata de creştere de echilibru este suboptimală. Agenţii privaţi nu iau în considerare externalităţile produse de activităţile lor. c) O politică publică, urmând accelerarea creşterii, ar trebui să fie axată pe dezvoltarea cercetării, nu pe investiţii, deoarece o creştere a acestora ar avea ca efect o creştere a producţiei de echilibru, dar nu şi a ritmului său de creştere. Modelul Romer (1990), bazat, în fond, pe o funcţie de utilitate a consumatorului, are o serie de elemente originale şi de real interes teoretic şi practic: a) rata creşterii economice, nu depinde de mărimea populaţiei ocupate în economie ci de partea acesteia consacrată cercetării. Concluzia lui Romer este ca repartizarea capitalului uman între sectoarele producţiei de bunuri finale şi sectoarele de cercetare – dezvoltare determină nivelul ritmului de creştere. În fapt, aici se regăseşte regula tradiţională, potrivit căreia ritmul de creştere este cu atât mai ridicat, cu cât preferinţa pentru prezent este mai redusă, iar pentru viitor este mai ridicată. În termeni de economie aceasta înseamnă favorizarea acumulării şi investiţiilor; b) una din cele mai eficiente politici este cea de susţinere a învăţământului şi cercetării. Investiţia în cercetare este cea mai eficientă investiţie de creştere; c) o politică de sprijinire a investiţiilor fără cercetare este neeficientă din perspectiva creşterii. În modelul 1999 consideră că sporirea producţiei este funcţie nu de creşterea cantităţii dintr-un factor, ci de diversificarea lor. Prin aceasta se deosebeşte modelul Romer (1990) de cel anterior care subliniază că un sprijin dat politicii de investiţii ar duce la sporirea ritmului de creştere. Modelul Romer (1990) are şi unele limite. Astfel stocul de capital uman este considerat fix iar modificările tehnice sunt considerate cumulativ, astfel că bunurile intermediare rămân în

174

activitate chiar şi după descoperirea altor tehnologii, ceea ce înseamnă, că de fapt, din model lipseşte principiul schumpeterian „al distrugerii creative” ori inovaţia este „distructivă” în sensul că transformă în produse sau tehnologii perimate, produsele şi tehnologiile ce au fost depăşite prin apariţia altor noi.

Fisa 3. Modelul R. J. BARRO (1990)

Un model de creştere endogenă ce include între variabile şi bunurile publice a fost

propus de Robert J. Barro, în anul 19908. În acest model, Barro a inclus serviciile publice în funcţia de producţie a agenţilor economici privaţi.

Modelul propus de Barro a fost ulterior dezvoltat, actualmente există trei variante, diferenţiate în funcţie de ipotezele privind caracteristicile bunurilor publice luate în considerare în construcţia modelului. Astfel, pot fi utilizate ca variabile: • bunuri private oferite de către stat, caracterizate printr-un consum concurenţial (rival) şi

exclusiv; • bunuri publice oferite de către stat, caracterizate printr-un consum non-rival

(neconcurenţial) şi prin non-exclusivitate de la consum; • bunuri oferite de către stat supuse congestionării, caracterizate printr-un consum rival

(concurenţial) şi prin non-exclusivitate de la consum, dar numai până la atingerea unei anumite limite de capacitate.

Primele două categorii de modele pot utiliza ca variabile bunuri publice precum educaţia şi sănătatea. Cea de-a treia categorie de modele poate utiliza ca variabile bunuri publice precum autostrăzile, sistemele energetice, sistemele de alimentare cu apă, justiţia, apărarea naţională şi ordinea publică (poliţia).

Un model din prima categorie de mai sus include între variabilele sale bunurile private furnizate de stat, caracterizate printr-un consum concurenţial (rival) şi exclusiv.

Datorită acestor două caracteristici ale bunurilor private furnizate de către stat, se poate afirma că fiecare producător are drept de proprietate asupra unei cantităţi specificate de servicii publice.

În aceste condiţii, fie G cantitatea globală de bunuri oferite de către stat şi nGg =

cantitatea din aceste bunuri ce revine fiecărui producător. Presupunem că pentru fiecare producător există o funcţie de producţie de tip Cobb-

Douglas care îi descrie activitatea:

aa1 gAky −= (1)

unde: y – producţia individuală a agentului economic respectiv; A – coeficient scalar; k – productivitatea marginală a factorilor de producţie privaţi; g – productivitatea marginală a serviciilor publice ca factori de producţie; a – coeficient scalar, pozitiv şi subunitar. Dându-se un anumit nivel al productivităţii marginale a serviciilor publice g, din relaţia

4.1 se observă că productivitatea marginală a factorilor de producţie privaţi k este descrescătoare. De asemenea, din relaţie se mai poate observa că productivitatea marginală a ambilor factori de producţie, consideraţi împreună (k şi g), este constantă. Aceasta pentru că fiecare producător consideră g ca fiind dat (determinat exogen) şi alege cantitatea corespunzătoare de factor privat k. 8 Barro, R (1990) Government Spending in a Simple Model of Endogenous Growth, Journal of Political Economy

175

În continuare vom face o presupunere simplificatoare: vom considera bugetul public ca fiind echilibrat, cheltuielile publice reprezentate de serviciile publice fiind egale cu veniturile publice reprezentate în întregime de impozitele şi taxele colectate pentru a asigura fondurile necesare pentru a finanţa producţia acestor servicii publice. În plus, vom considera impozitele ca fiind proporţionale cu nivelul producţiei, condiţii în care rata de impozitare (τ) este:

y/g=τ (2)

În continuare, deoarece fiecare unitate din cheltuielile publice necesită utilizarea unei unităţi din veniturile publice, condiţia de eficienţă pentru determinarea mărimii sectorului public este dată de relaţia:

1g/y =∂∂ (3) Revenind la funcţia de producţie Cobb-Douglas prezentată în relaţia (1), condiţia de maximizare a utilităţii gospodăriei reprezentative coincide cu condiţia de eficienţă a autorităţilor guvernamentale – condiţia 1g/y =∂∂ implică ay/g = . Dacă vom diferenţia în funcţie de k relaţia (1), vom obţine relaţia ce defineşte productivitatea marginală a capitalului:

( ) ( ) ( ) ( ) ( )a1/aa1/1aa y/gAa1gAka1k/y −−− −=−=∂∂ (4)

Rentabilitatea privată a investiţiilor va fi dată de relaţia:

ητ−

⋅∂∂ 1ky (5)

unde η este costul unei unităţi de capital

Prin urmare, rentabilitatea investiţiilor este independentă de rata de creştere. Din relaţia (4), se constată că productivitatea marginală a capitalului depinde doar de

rata de impozitare, g/y, deci rata de creştere este independentă de cantitatea de bunuri publice. În situaţia în care raportul g/y şi τ sunt constante, modelul nu are traiectorie de

tranziţie, ceea ce implică faptul că rata de creştere economică este întotdeauna egală cu rata de creştere echilibrată.

176

Fisa 4

Modelul R. J. BARRO şi X. SALA-I-MARTIN (1995)

Un alt model mai recent ce încorporează serviciile publice productive este cel realizat

Robert J. Barro şi Xavier Sala-i-Martin în anul 19959. Ipoteza de pornire a modelului are în vedere faptul că autorităţile guvernamentale

achiziţionează o parte (G) din producţia privată pentru a o utiliza în procesul de producţie serviciilor publice pe care le vor oferi apoi gratuit producătorilor privaţi.

În cazul abordării standard a bunurilor publice realizată de către Paul Samuelson, acestea au proprietatea de a fi non-rivale şi non-exclusive. Aceasta implică faptul că fiecare agent economic utilizează întreaga cantitate G de bunuri publice, iar consumul de către un agent economic a bunurilor publice nu diminuează cantitatea disponibilă spre a fi consumată pentru ceilalţi agenţi economici. Deşi această abordare este cea standard, de manual, numărul bunurilor publice care pot fi caracterizate astfel este foarte limitat (de exemplu: apărarea naţională şi informaţiile pe care le creează autorităţile guvernamentale prin sponsorizarea cercetării).

Modelul lui Barro şi Sala-i-Martin a fost construit pornind de funcţia de producţie de forma Cobb-Douglas a unui agent economic individual i:

aa1i

aii GKALY −= (8)

unde: a este un coeficient pozitiv şi subunitar (0 < a < 1); L şi K sunt factorii de producţie: forţa de munca, respectiv capitalul. Această funcţie implică omogenitate de grad 1 în raport cu factorii de producţie privaţi,

iişiKL . Presupunem că forţa de muncă globală este constantă L (ceea ce este adevărat pe termen

scurt). Pentru un nivel dat al G, economia prezintă randamente descrescătoare ale acumulării

de capital total K. Dacă G ar creşte odată cu K, atunci această funcţie de producţie nu ar admite ipoteza randamentelor descrescătoare.

Pentru un nivel dat al iL , funcţia prezentată în relaţia (8) generează randamente constante în şiGKi , fapt ce face posibilă creşterea endogenă.

Observând forma funcţiei de producţie din relaţia (8), putem sesiza complementaritatea dintre serviciile publice şi factorii de producţie privaţi, în sensul că o creştere a G generează creşterea productivităţii marginale a iişiKL .

Dacă autorităţile guvernamentale întocmesc un bugetul echilibrat, în condiţiile în care cheltuielile publice sunt finanţate prin practicarea unei impozitări cu o rată proporţională τ din producţia brută În aceste condiţii:

YG τ= (9)

Robert J. Barro şi Xavier Sala-i-Martin au dedus din model şi relaţia profitului net al

unui agent economic i: ( ) ( ) ( ) ( )[ ]iaa1

iiiiaa1

iai krwGAk1LKrwLGKAL1 δ+−−τ−=δ+−−τ− −− (10)

unde: iii L/Kk = ; w - costul unei unităţi din forţa de muncă; δ+τ - costul unei unităţi din capitalul fizic.

9 Barro, R., Sala-i-Martin, X. - Economic Growth, McGraw-Hill, 1995.

177

Analizând această relaţie, se poate deduce că, maximizarea profitului şi impunerea

condiţiei de profit zero implică existenţa unei egalităţi între: • costul unei unităţi de forţă de muncă şi productivitatea marginală netă de impozit a muncii ; • costul unei unităţi de forţă de capital şi productivitatea marginală netă de impozit a

capitalului. În particular, dacă fixăm kki = , atunci costul unei unităţi de capital este:

( ) ( ) aa

i

i GAk1KY1r −ατ−=

∂∂

τ−=δ+ (11)

Din relaţia (11), putem deduce relaţia lui G:

( ) ( )KALG a1/1 −τ= (12) de unde putem deduce:

( ) ( )( ) ( )a1/aa1/1 LA1r −− τατ−=δ+ (13) Relaţia (13) sugerează că, dacă atât L, cât şi τ sunt constante, atunci productivitatea

marginală netă de impozit, deci şi rata de rentabilitate r, este constantă în k şi crescătoare în L. De asemenea, putem observa că nu există dinamică de tranziţie – ratele de creştere ale c,

k şi y sunt egale cu aceeaşi constantă g:

( ) ( )( ) ( )( ) ( )[ ]ρ−δ−τ−τ−θ

=ρ−θ

=≡ −− a1/aa1/1 LAa111r1c/cg (14)

Pentru valori mici ale ratei de impozitare, predomină efectul pozitiv al G/Y asupra

productivităţii marginale a capitalului, deci g creşte odată cu τ . Pentru valori mai ridicate ale ratei de impozitare, devine mai important impactul advers

al impozitelor, acela de distorsionare, astfel că g scade odată cu τ . Valoarea maximă a g se atinge pentru τ= a.

Ţinând cont de faptul că productivitatea marginală a serviciilor publice este

τ==

∂∂ a

GYa

GY , condiţia de maximizare corespunde condiţiei de eficienţă naturală pentru mărimea

guvernului.

GY∂∂ = beneficiul marginal = 1 = costul marginal, pentru o unitate din G.

În acest model condiţia de maximizare a ratei de creştere coincide cu condiţia de

maximizare a funcţiei de utilitate. Pentru activităţile publice care reprezintă un factor de producţie pentru producţia privată, se modelează această congestionare prin funcţia de producţie a producătorului i:

( )Y/GfAKY ii = (15) cu f>0, f<0.

Procesul de producţie este de forma AK modificat prin termenul care implică serviciile publice: creşterea lui G relativ la producţie conduce la creşterea iY pentru un nivel dat al iK .

178

Datorită congestionării, creşterea lui Y pentru un nivel dat G generează scăderea serviciilor publice disponibile pentru fiecare producător, reducând astfel iY . Presupunem că bugetul este echilibrat, iar aceste cheltuieli publice sunt finanţate prin impozitare cu o rată proporţională τ , considerată constantă în timp, din producţia brută:

G = τ Y• (16) Productivitatea netă de impozit a capitalului este dat de relaţia:

( ) ( ) ( )[ ]ρ−δ−ττ−θ

=ρ−θ

=≡ Af11r1c/cg (17)

Pentru maximizarea ratei de creştere este necesară alegerea unei rate de impozitare care

să satisfacă relaţia ( ) ( ) ( )ττ−=τ 'f1f , o condiţie care implică familiara condiţie de eficienţă pentru mărimea guvernului 1G/Y =∂∂ .

Pentru bunurile publice supuse congestionării, precum autostrăzile, sistemelor energetice sau sistemelor de alimentare cu apă, este naturală introducerea G/Y direct în funcţia de producţie ca şi în ecuaţia de mai sus. Bunurile publice care menţin drepturile la proprietate, precum poliţia, justiţia, apărarea naţională, pot fi interpretate ca afectând motivaţia de acumulare de capital şi de a produce.

Dacă ignorăm efectul productiv direct al serviciilor publice şi presupunem că producătorii sunt interesaţi doar de rata de rentabilitate anticipată a investiţiei, relaţia 4.17 se modifică astfel:

( ) ( )[ ]ρ−δ−ττ−

θ= Ap11g (18)

Pentru maximizarea ratei de creştere este necesară alegerea unei rate de impozitare care

să satisfacă relaţia ( ) ( ) ( )ττ−=τ 'p1p , pentru această valoare obţinându-se o rată de creştere optimă Pareto. În aceste condiţii, ratele de creştere ale consumului, stocului de capital şi producţiei sunt egale cu aceeaşi constantă:

( ) ( )( ) ( ) ( ) ( )[ ]ρ−δ−−τ−θ

=ρ−θ

=≡ −τ

− a1/aa1/1 LAa111r1c/cg (19)

Impactul intervenţiei statului asupra creşterii economice se poate transmite prin două canale: • termenul (1- τ ) reprezintă efectul negativ al impozitării asupra productivităţii marginale

nete de impozit a capitalului; • termenul ( )a1/a −τ reprezintă efectul pozitiv al serviciilor publice G asupra productivităţii

marginale. Modele de acest tip sunt fundamentate pe teoria efectelor de scară: economia beneficiază

de importante efecte de scară deoarece s-a presupus că serviciile publice sunt bunuri publice, care se pot distribui fără costuri pentru utilizatorii suplimentari. Empiric însă nu se constată importante efecte de scară, deoarece majoritatea serviciilor publice nu prezintă caracteristica de non-rivalitate. Multe din bunurile publice, cum ar fi autostrăzile, sistemele de alimentare cu apă, poliţia, pompierii, justiţia sunt supuse congestionării, astfel încât pentru o cantitate dată G din astfel de bunuri publice, cantitatea disponibilă pentru o persoană sau un agent economic scade prin utilizarea bunului public respectiv de către ceilalţi consumatori.

III. 4.2.4. Acumularea de capital uman

179

O interpretare a creşterii reziduale α din descompunerea Solow se referă la evoluţia capitalului uman. Conceptul de capital uman, dezvoltat în 1961 de G.Becker şi Th. W. Schultz, poate fi definit ca ansamblu capacităţilor unui individ, capabile să contribuie la eficacitatea sa productivă: nivelul de educaţie, sănătatea, capacităţile fizice, experienţa profesională, inteligenţa, etc. Unul din modelele fondatoare ale teoriei creşterii endogene, cel al lui R.E. Lucas (1988) integrează capitalul uman ca factor de producţie alături de factori tradiţionali (capitalul şi munca). Acumularea elementelor de capital uman (educaţie, pregătire, experienţă în muncă) este asemănătoare cu cea a capitalului fizic, ceea ce permite a evidenţia existenţa randamentelor crescătoare. De fapt, în esenţă, capitalul uman constă în priceperea, ştiinţa acumulată de individ de la naştere. Ori producţia cunoaşterii ştiinţifice poate avea randamente crescătoare pentru ca ea să realizează cu ajutorul cunoaşterii ştiinţifice acumulate deja de individul însuşi sa prin alţi indivizi. Dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice are un cost iar productivitatea investiţiilor în educaţia tinerilor şi formarea lucrătorilor este cu atât mai ridicată cu cât nivelul capitalului uman al ţării este mai ridicat. Producţia privată de capital uman are un efect extern pozitiv. Îmbunătăţindu-şi nivelul de educaţie şi formare fiecare individ contribuie la îmbunătăţirea productivităţii economiei. Fără ştirea sa ajută şi ceilalţi indivizi să producă capital uman, se dezvoltă mai uşor capacităţile sale, cunoştinţele şi inteligenţa atunci când restul populaţiei are deja un nivel ridicat de capital uman. Investiţiile în capital uman au deci randamente crescătoare şi contribuie la alimentarea unei creşteri permanente a producţiei. Investiţia în capital uman costă mult, astfel încât indivizii echilibrează costurile şi beneficiile din acest domeniu – valoarea prezentă actualizată a salariilor mai mari, din care s-au scăzut taxele. Capitalul uman (notat cu H) poate fi considerat al factor de producţie, pe lângă capital şi muncă. Forţa de muncă măsoară numărul de ore de efort uman depus, independent de calitatea acestuia. Dacă funcţia de producţie este: Y = AF(K,L,H) şi descompunerea Solow poate fi extinsă astfel:

g = HH

LL

KK

AA Δ

+Δ

+Δ

+Δ γβα

Randamentele de scară constantă ale capitalului fizic, forţei de muncă şi capitalului uman corespund cazului în care α + β + γ = 1. Introducerea capitalului uman facilitează o interesantă interpretare a enigmaticei rate a modificărilor tehnologice. Dacă a’ = ΔA(A + γΔH/H, atunci descompunere extinsă este asemănătoare cu descompunerea Solow iniţială: a’ rezidual va include şi rata de acumulare a capitalului uman. Cu cât o ţară economiseşte mai mult în scopul de a investi în capitalul uman, cu atât mai rapid va creşte. Capitalul uman oferă o interpretare atât pentru absenţa convergenţei dintre ţările sărace şi cele bogate cât şi legătura dintre creştere, investiţii şi economii. Dacă rescriem relaţia de mai sus a descompunerii ca:

(g – n) - ,nKKn

HH

−Δ

=⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ −Δ αγ

creştere ajustată pe locuitor

rezultă că, pe locuitor, creşterea ajustată pentru acumulare de capital uman va depinde de acumularea de capital, adică de investiţii şi economii. Datele empirice par să indice existenţa unei convergenţe a creşterii „ajustată” cu acumularea de capital uman. Ceea ce împiedică însă ţările sărace să recupereze diferenţă, în termenii PIB pe locuitor, este acumularea insuficientă de capital uman. Spre deosebire de

180

capitalul fizic, capitalul uman nu este suficient de mobil şi duce lipsă de o piaţă funcţională la nivel managerial. Dacă ţările mai sărace reuşesc în timp să acumuleze capitalul uman, ele au şansa de a evalua convergent. Dacă acest fenomen are loc, convergenţa şi creşterea economic, vor avea loc mai rapid pe măsură ce se economiseşte şi investeşte mai mult capital uman şi fizic.

III. 4.2.5. Oferta de infrastructuri publice

O analiză asemănătoare capitalului uman se aplică infrastructurilor publice. Aceasta se referă la drumuri şi poduri, autostrăzi, porturi şi aeroporturi, reţele de telecomunicaţie, iluminat public, etc. , alte forme de capital productiv care în general sunt furnizate de către guvern. În fond este vorba de toate investiţiile care facilitează circulaţia bunurilor, persoanelor şi informaţiilor R. Barro (1990) include în funcţie agregata de producţie infrastructura publică ca un factor de creştere ce poate servi la explicarea unei părţi a rezidiului Solow, ce angajează randamente crescătoare pe termen lung datorită economiilor externe pe care le permit ele pentru producătorii privaţi.

Asemenea capitalului uman, infrastructura publică prin economii (publice) şi cel mai adesea nu este comercializată pe pieţe astfel încât în anumite ţări poate avea loc o acumulare insuficientă, care ar explica lipsa de convergenţă dintre ţări. Întrucât infrastructura publică constituie un factor important de economii externe pentru întreprinderi, se poate lansa ipoteza că productivitatea întreprinderilor este o funcţie crescătoare de stocul şi calitatea infrastructurilor publice de care ele pot beneficia.

III. 4.2.6. Concluzii rezultate din teoriile creşterii economice endogene Aceste noi teorii duc la câteva concluzii foarte importante. Mai întâi, este clar că ele oferă

posibilitatea de a explica observaţiile empirice considerate a intra în conflict cu teoria neoclasică standard. Externalităţile pozitive asociate procesului de creştere constituie motivul pentru care în ritmul de creştere al ţărilor dezvoltate nu apar perioadele de încetinire. Externalităţile pozitive împiedică majorarea coeficientului capitalului, deci sporirea investiţiilor în ţările bogate nu conduce la creşteri mai lente. În concluzie, nivelul investiţiilor are importanţă pentru ratele de creştere, spre deosebire de modelul lui Solow.

Odată stabilit un anume nivel al investiţiilor, devine evident că există posibilitatea ca, în ţări diferite, să se intre pe un alt făgaş al ritmului de creştere, în funcţie de nivelul externalităţilor pozitive de care beneficiază fiecare ţară. Aşadar, dacă anumite naţiuni, să zicem Germania şi Japonia, adoptă un nivel de investiţie superior celui existent în ţările pe care încearcă să le prindă din urmă, e foarte posibil ca în final să ajungă să le şi depăşească – de fapt, cum pare că s-a şi întâmplat în realitate. Pe de altă parte, a fost exprimată opinia că în perioada contemporană asistăm la formarea unor aşa – numite cluburi de creştere: anumite regiuni ale lumii au beneficiat de rate ale creşterii economice foarte ridicate, reuşind în acelaşi timp să le excludă pe celelalte. În particular, aceste regiuni – poate că Tigrii Asiatici ar putea prezenta un exemplu concludent – au exclus celelalte zone de la posibilitatea de a beneficia de externalităţile pozitive asociate procesului de creştere, pe care noile teorii le consideră extrem de importante. Fără îndoială că această teorie ar putea explica de ce regiunile mai puţin dezvoltate ale lumii n-au reuşit să le prindă din urmă pe cele foarte avansate. Economiile avansate şi cu înalte ritmuri de creştere s-au bucurat de externalităţile procesului de creştere economică fără a le lăsa să difuzeze şi în restul zonelor lumii.

Noile teorii pot contribui şi la explicarea fenomenelor de accelerare, sau dimpotrivă, de încetinire a ritmului de creştere, observate în epoca postbelică. Conform teoriei, dacă nivelul investiţiilor se vede modificat din cauza unui şoc extern, economiile ar putea atunci să intre

181

într-un alt ritm de creştere cumulativ, fiindcă noul nivel al investiţiilor generează niveluri diferite ale externalităţilor. Ca urmare, este foarte posibil ca şocul petrolului din anii ’70 să fi cauzat o scădere generalizată a volumului de investiţii, fiindcă a provocat majorarea dobânzilor şi scăderea volumului de cheltuieli pe plan mondial şi a determinat guvernele multor ţări cu economii avansate să adopte politici economice restrictive. Odată cu reducerea investiţiilor în numeroase ţări, şi externalităţile de creştere s-au văzut drastic reduce, deci economiile au intrat într-un ritm de creştere ceva mai scăzut.

O importantă caracteristică a acestor noi teorii de creştere este lipsa lor de compatibilitate cu ideea concurenţei perfecte. Nu se poate contesta că, în prezenţa externalităţilor, întotdeauna există şi un eşec al pieţei. Situaţia standard care apare în cazul externalităţilor pozitive este menţinerea producţiei sub nivelul de optim. Dintre toate exemplele prezentate care comportă caracteristici de externalitate pozitivă, foarte bine cunoscut este ce al activităţii de cercetare – dezvoltare, întreprinse de agenţii economici. Aici, problema o reprezintă faptul că o asemenea activitate comportă anumite trăsături de bun public: odată făcută o descoperire, este greu să-i împiedici şi pe ceilalţi să beneficieze de ea, chiar şi în condiţiile existenţei brevetelor. Ca urmare, firmele ajung într-o situaţie de dilemă a prizonierului. A aştepta ca altcineva să facă o anumită descoperire majoră (de exemplu, o nouă aplicaţie a cipului de siliciu) pentru a copia apoi pe gratis rezultatul este evident o atitudine perfect raţională şi care poate fi considerată învăţare prin observare. Problema este că, dacă toate firmele se comportă astfel, activitatea de cercetare – dezvoltare desfăşurată efectiv se va situa la un nivel inferior celui optim. În ceea ce priveşte educaţia şi instruirea, problema nu este chiar atât de gravă, dar există în continuare situaţii de ofertă insuficientă. Din moment ce individul care îşi completează studiile nu va câştiga decât o parte din beneficiul total pentru societate, cantitatea de educaţie pe care individul respectiv decide s-o primească, având la bază exclusiv beneficiul privat, va fi mai mică decât nivelul optim pentru societate. Date fiind aceste eşecuri ale pieţei, există suficiente argumente pentru o intervenţie a statului.

III. 5. Politica guvernamentală şi creşterea economică

Teoria care comportă cele mai evidente implicaţii de politică guvernamentală în vederea promovării creşterii economice este modelul lui Solow. Aspectul esenţial îl constituie faptul că politica aplicată de guvern nu are, de fapt, nici un efect real asupra ritmurilor de creştere pe termen lung. Rata de creştere este dictată de rata naturală, care, la rândul ei, depinde de sporirea ofertei de muncă (aceasta fiind, în primul rând, o funcţie a creşterii populaţiei) şi de progresul tehnologic. Politica guvernamentală nu are nici un efect. În măsura în care se poate depista un rol anume pentru politica guvernamentală, acesta ar putea consta în a face ca piaţa să funcţioneze cât mai bine posibil, cu preţuri care se ajustează rapid. Aceasta înseamnă că orice deviere a ratei garantate de la rata naturală de creştere va fi repede corectată prin modificările corespunzătoare ale coeficientului capitalului. În general, astfel de politici sunt asociate ideii de minimă intervenţie a statului în economie, pentru a se evita crearea unor situaţii de rigiditate a preţurilor.

Modelul de creştere a lui Harrod sugerează un rol ceva mai activ pentru politica guvernamentală. Economia ar putea ajunge să se confrunte cu dificultăţi serioase, dacă rata garantată a creşterii nu este identică cu cea naturală – iar situaţia ar putea să persiste în timp, deoarece coeficientul capitalului rămâne neschimbat. În secţiunea precedentă s-a afirmat că, atunci când rata garantată se află sub nivelul celei naturale, acest lucru dă naştere la şomaj, fiindcă investiţiile sunt insuficiente pentru a crea capacităţi de producţie care să ocupe toată forţa de muncă existentă în economie. Probabilitatea de apariţie a acestui fenomen este mai mare pentru ţările în curs de dezvoltare decât pentru cele dezvoltate, dată fiind probabilitatea unei mai mici înclinaţii spre economisire şi a unei mai mari rate naturale de creştere. Într-o astfel de situaţie, guvernul ar putea încerca să majoreze rata garantată a creşterii. În condiţiile

182

în care coeficientul capitalului este fix, guvernul ar putea modifica rata garantată doar acţionând asupra înclinaţiei spre economisire. Majorarea ratei garantate are loc prin majorarea ratei de economisire (având în vedere că rata garantată de creştere este derivată din raportul s/Cr). Modalitatea cea mai simplă de atingere a acestui obiectiv ar fi prin gestionarea deliberată a unui surplus bugetar, care reprezintă practic echivalentul economiilor nete făcute de guvern – şi se pot retrage resurse din consumul curent pentru a fi folosite în activitatea de investiţii. Aşadar, una din posibilele căi de intervenţie ar putea-o constitui politica de majorare a taxelor.

În modelul Harrod – Domar de creştere economică, situaţia inversă este aceea în care rata garantată o depăşeşte pe cea naturală. În acest caz, rata efectivă de creştere se situează, după toate probabilităţile, sub nivelul celei garantate – din cauza deficitului de forţă de muncă, noile capacităţi de producţie create prin majorarea investiţiilor nu ajung să fie satisfăcute. Acest excedent de capacitate productivă determină firmele să-şi diminueze volumul investiţiilor, ceea ce duce mai departe la diminuarea cererii agregate din economie şi creează noi excedente de capacitate productivă, provocând noi reduceri ale nivelului de investiţii în economie. Într-o astfel de situaţie, guvernul trebuie să reducă rata garantată de creştere economică, lucru pe care îl poate face prin reducerea înclinaţiei spre economisire – cea mai simplă modalitate de realizare a acestui lucru fiind prin gestionarea unui deficit bugetar. În concluzie, reacţia adecvată din punct de vedere al politicii guvernamentale o constituie, de această dată, reducerea nivelului de impozitare. Soluţie care reprezintă, evident, reacţia standard de politică macroeconomică pe care teoria keynesiană o propune pentru situaţiile de capacitate excedentară în economie.

Cel mai evident aspect cu privire la implicaţiile de politică pe care le comportă noile teorii de creştere economică pare să derive din importanţa acordată externalităţilor pozitive asociate procesului de creştere. Externalităţile pozitive duc la un nivel sub-optim de producţie, dacă piaţa este lăsată să funcţioneze de la sine.

Prezenţa externalităţilor pozitive, justifică de obicei intervenţia statului, înţeleasă în optica liberală. De fapt, când un agent produce efecte pozitive sau negative asupra altora, de obicei el nu ţine seama de ele în deciziile sale. Dacă o producţie are un efect benefic asupra colectivului, individul alege volumul producţiei în funcţie de avantajul privat pe care îl obţine fără să ţină cont de avantajul social superior care îi este asociat. Din punct de vedere al colectivităţii, în acest caz, există subproducţia în raport cu optimul social dorit. Astfel, concret, când indivizii determină nivelul şi durata studiilor pentru formarea lor profesională, ei ţin seama de îmbunătăţirea individuală a performanţelor lor, dar neglijează câştigul de productivitate globală şi de bunăstare ce rezultă pentru colectivitate. „Producţia” socială optimă a educaţiei este superioară celei private. Intervenţia guvernamentală este deci justificată pentru a apropia economia de optimul social.

Reacţia standard a guvernelor într-o astfel de situaţie constă în subvenţionarea produselor care manifestă caracteristici de externalitate pozitivă. Dacă se aplică aceste principii şi în cazul noilor teorii ale creşterii, înseamnă ca există argumente pentru subvenţionarea unor elemente cum ar fi activitatea de cercetare – dezvoltare, capitalul uman (educaţia şi instruire) şi poate chiar întregul domeniu al investiţiilor. În plus, s-ar putea recurge chiar şi la programe de investiţii publice subvenţionate cu fonduri rezultate din impozitarea generală. Varianta ideală ar consta în stabilirea unei subvenţii egale ca valoare cu externalitatea pozitivă, astfel încât agenţii economici să producă bunuri şi servicii la nivelul la care costul social marginal al producţiei este egal cu beneficiul social marginal. Singura problemă care se pune aici rezidă în natură imprevizibilă şi incertă a externalităţilor de creştere, ceea ce înseamnă că identificarea nivelului ideal de subvenţionare reprezintă o sarcină extrem de dificilă. Activitatea de cercetare – dezvoltare este probabil unul dintre cele mai concludente exemple, fiindcă, prin însăşi natura ei, această activitate are de obicei rezultate imposibil de previzionat. Să remarcăm, totuşi, că vizibilele implicaţii teoretice ale acestor modele constituie de fapt ceea ce multe guverne au început deja să aplice concret. Există nenumărate ţări unde serviciile de educaţie sunt gratuite sau subvenţionate de la buget, la fel ca şi proiectele de investiţii în domeniul public, activităţile de cercetare – dezvoltare şi, în general, tot ce ţine de investiţii – situaţie care poate fi considerată,

183

prin ea însăşi, un exemplu al modelului în care teoria prinde din urmă practica din acest domeniu economic. Această nouă abordare tinde să stabilească rolul statului în creşterea pe termen lung, cu rezerva că politicile promovate se întorc dinspre intervenţii de tip keynesist conjunctural de susţinere a cererii în favoarea unor acţiuni structurale atingând cercetarea ştiinţifică, inovaţia tehnologică, educaţia şi formarea profesională şi calitatea infrastructurii publice.

O altă ideea sugerată de noile teorii privind creşterea economică ar fi aceea că, în alcătuirea sistemelor fiscale, ar trebui să se ţină cont şi de externalităţile pozitive asociate activităţii de investiţii. Ceea ce ar putea însemna că impozitele pe economii şi profituri ar putea fi stabilite la un nivel mai scăzut decât celelalte impozite pe venit, deoarece economisirile şi profiturile sunt asociate cu promovarea investiţiilor. Modalitatea cea mai directă de realizare a acestui lucru s-ar baza pe un sistem fiscal care să te taxeze numai consumul, oferind astfel un avantaj fiscal pentru economisire.

Merită remarcat aici că autorii noilor teorii de creştere economică s-au ferit, în general, să susţină necesitatea unei intervenţii semnificative a statului în procesul de creştere, din motive care ţin de teoria eşecurilor de participare a statului în economie. Un exemplu de eşec guvernamental a fost deja menţionat, respectiv dificultatea de a evalua mărimea externalităţilor pozitive pe care le presupune procesul de creştere. Pe de altă parte, însă, orice subvenţie acordată presupune utilizarea unor taxe distorsionate, care ar putea fi inoportune pentru economie. În plus, pot să apară şi alte probleme, datorate comportamentului de maximizare a utilităţii propriu politicienilor, care ar putea duce la situaţii în care subvenţiile sunt oferite unor grupuri particulare de interese, în loc să aibă la bază simple calcule economice.

O altă implicaţie a noilor teorii de creştere, sugerată în direcţia politicilor economice guvernamentale, se referă la valoarea încercării de a favoriza creşterea bagajului de cunoaştere împărţit între naţiuni diferite. În acest sens, promovarea liberului schimb pare să constituie un avantaj, cu deosebire în măsura în care poate facilita învăţarea prin observare. Astfel, unele ţări ar putea beneficia de acest lucru prin desăvârşirea unei pieţe unice în Europa, deşi chestiunea ar putea fi încă şi mai pertinentă în cazul ţărilor mai puţin dezvoltate, care ar ajunge să beneficieze de cunoaşterea existentă în economiile foarte avansate, prin intermediul liberului schimb cu ţările care au astfel de economii. Acest aspect ar putea fi considerat o componentă foarte importantă a politicii de dezvoltare.

Ar fi nedrept să încheiem secţiunea de faţă fără să amintim că noile teorii nu au decât foarte puţine de spus în legătură cu o serie de factori despre care se consideră, în continuare, că reprezintă elemente semnificative în procesul de creştere economică al multor naţiuni. Cercetările întreprinse au demonstrat că unul din aceşti factori este cadrul legal şi instituţional al ţărilor luate în considerare ( de exemplu, lucrarea lui Crafts, 1992). Aşadar, sistemul negocierilor colective care funcţionează într-o anumită ţară poate fi văzut ca factor semnificativ în stabilirea nivelului de investiţii. Pe de altă parte, şi sistemele financiare care favorizează planificarea pe termen lung – sau, dimpotrivă, pe termen scurt – a intenţiilor producătorilor ar putea constitui un element tot atât de important în această direcţie. În concluzie, există toate probabilităţile ca factorii de acest gen să comporte implicaţii politice diferite de cele sugerate până aici – modificarea sistemului instituţional ar putea, aşadar, să reprezinte o condiţie premergătoare majorării ratei de creştere.

X X X

Noile teorii privind creşterea economică au adus contribuţii importante la studiul creşterii economice. În particular, noile teorii par să explice unele observaţii empirice despre care s-a considerat că intră în contradicţie cu teoria tradiţională. Mai departe, ele par să susţină necesitatea intervenţiei statului prin acordarea de subvenţii, dat fiind accentul care se pune pe rolul ocupat de externalităţile pozitive în procesul de creştere. Din păcate, dată fiind natura incertă a acestor externalităţi, precum şi probabilitatea de apariţie a eşecurilor guvernamentale, noile teorii nu oferă o argumentaţie clară şi irefutabilă în favoarea intervenţiei statului. Există şi

184

alţi factori determinaţi ai ritmului de creştere, care continuă să rămână în afara teoriei, deşi ar putea constitui elemente semnificative în politica de acţiune aplicată de guvern. Desigur, nu trebuie să se supraestimeze aportul real al noilor teorii ale creşterii pentru politica economică. Deşi în primul rând, ea nu aduce nimic din ceea ce economiştii şi responsabili politicii economice să nu cunoască deja. De multă vreme efectele externe ale educaţiei, cercetării a infrastructurii publice sunt recunoscute de ştiinţa economică şi guvernele intervin pentru a stimula investiţiile în aceste domenii. În al doilea rând un volum crescător al investiţiilor publice în diferite surse ale creşterii endogene nu-şi pot produce efectele decât pe termen lung: creşterea maximă poate să se facă în detrimentul mediului şi să accentueze riscurile ecologice majore ce ameninţă la orizontul anilor 2030 – 2050. În al treilea rând, creşterea endogenă nu contribuie decât la reducerea unei mici părţi a şomajului al cărui nivel este preponderent de natură structurală. Mai mult, creşterea economică endogenă nu se bazează pe utilizare mai intensivă a factorilor, şi în special a muncii, ci pe o îmbunătăţire a productivităţii. Ori, dificultatea majoră a ţărilor în această perioadă constă realmente în incapacitatea de a face compatibile, pe de o parte, progresul tehnic ce limitează nevoile cantitative în facto şi de producţie şi, pe de altă parte, creşterea ocupării pentru a evita excluderea socială a indivizilor din sectoarele mai puţin productive. Sursele creşterii economice endogene pot constitui, astfel pe termen scurt şi mediu, surse de şomaj structural. Politica economică de la început de secol nu poate să nu ia în considerare noi strategii de ocupare fără o abordare mai directă a şomajului structural. III.6. Implicaţii macroeconomice ale politicii fiscale

III. 6.1. Obiectivele, instrumentele şi cadrul analitic al politicii bugetare la nivel macroeconomic

În funcţie de efectul vizat de autorităţi, politicile macroeconomice pot fi politici orientate

către cerere (politica bugetară şi politica monetară) şi politici orientate către ofertă (politici de perfecţionare a funcţionării eficiente a pieţelor, politici de eliminare a efectelor externalităţilor, politici de perfecţionare a sistemului de impozite şi taxe).

La nivel macroeconomic, obiectivele principale pe care şi le propune orice guvern contemporan au în vedere următoarele10: • asigurarea creşterii economice; • atingerea unui nivel cât mai ridicat şi mai stabil al utilizării forţei de muncă; • asigurarea unei stabilităţi al indicelui general al preţurilor; • atingerea echilibrului balanţei de plăţi externe.

Dintre aceste obiective, politica bugetară poate realiza pe deplin doar primele două, cele vizând ocuparea forţei de muncă şi creşterea economică. Cel de-al treilea obiectiv, stabilitatea preţurilor este principalul obiectiv al politicii monetare. Ultimul obiectiv poate fi atins printr-un mix corespunzător de politici bugetare şi politici monetare.

Din punct de vedere metodologic, obiectivele politicii bugetare (sau a oricărei alte politici macroeconomice) pot fi: • statice, ce se împart, în funcţie de criteriul de decizie ales de autorităţile guvernamentale în:

- fixate - în cazul în care se doreşte ca o anumită variabilă economică să atingă un anumit nivel;

- prioritare – în situaţia în diferitele obiective sunt inter-dependente; - flexibile – în cazul în care nu se stabileşte anticipat valoarea dorită pentru variabila-

obiectiv, ci se derulează un proces de optimizare; • dinamice: 10 Băcescu M., Băcescu-Cărbunescu Angelica – Politici Macroeconomice, E. AllBeck, Bucureşti 1999.

185

- cu scopuri punctuale – obiective statice reformulate dinamic; - de staţionaritate – atingerea şi menţinerea în timp a unui anumit nivel pentru variabila

economică aleasă ca obiectiv; - sub formă de traiectorie – ce presupune o anumită evoluţie dorită.

În general, atingerea acestor obiective, presupune din partea autorităţilor guvernamentale eforturi susţinute, concretizate în procese decizionale complexe, ce ridică numeroase probleme. Instrumentele utilizabile sunt reprezentate de o gamă largă de variabile macroeconomice. În plus, obiectivele sunt inter-corelate, iar instrumentele de cele mai multe ori, nu efectuează numai un singur obiectiv.

Pentru a putea fi considerată un instrument, o variabilă macroeconomică trebuie să îndeplinească următoarele trei condiţii11: • să fie perfect controlabilă de către autorităţile guvernamentale (controlabilitate); • să influenţeze în mod real alte variabile macroeconomice – obiectivele guvernamentale

(eficacitate); • să fie separabilă de alte variabile macroeconomice în termeni de grade de controlabilitate şi

eficacitate (separabilitate şi independenţă). Conform teoremei lui Tinbergen12, pentru a atinge un număr de n obiective, autorităţile

guvernamentale trebuie să utilizeze cel puţin n instrumente. Instrumentele specifice politicii bugetare sunt:

• cheltuielile guvernamentale (publice), compuse din: - cheltuielile guvernamentale pentru bunuri şi servicii, care înglobează consumul

guvernamental (salariile angajaţilor din sectorul public şi achiziţiile curente de bunuri şi servicii realizate de sectorul public);

- transferuri curente, ce includ transferurile către gospodării (în scopuri redistributive), transferuri către agenţii economici (subvenţii pentru producţie) şi transferuri oficiale (contribuţii la diverse organisme şi organizaţii internaţionale şi ajutoare acordate altor ţări);

- cheltuieli cu dobânzile aferente datoriei publice; - transferuri aferente contului de capital, acordate agenţilor economici (subvenţii

pentru investiţii şi granturi pentru dezvoltare regională); • impozitele şi taxele (fiscalitatea).

Aprecierea capacitatea instrumentelor de a influenţa variabilele obiectiv este dedusă pe baza unor modele economice. Acestea reflectă, într-o formă abstractă şi simplificată, structura informaţională a relaţiilor existente între diversele variabile economice. Forma concretă a modelelor depinde decisiv de teoria economică la care aderă cei ce realizează analiza respectivă. Indiferent de teoria economică respectivă, modelul trebuie realizat iniţial în formă structurală, fiind compus din seturi de ecuaţii de diverse tipuri (de definire, comportamentale, tehnice, de echilibru sau instituţionale). Pentru a fi util, prin diverse operaţiuni matematice se transformă modelul analitic în formă structurală, într-un model în formă redusă.

Pentru a fundamenta implicaţiile pe care le pot avea la nivel macroeconomic diverse măsuri de politică economică, vom apela la binecunoscutul model Mundell-Fleming13, ce defineşte echilibrul macroeconomic într-o economie deschisă, cum sunt, în diferite grade, şi economiile contemporane.

Y = C + I + G + X – M (6.1) C = cy(Y – T) (6.2) T = tyY (6.3)

11 Nicola Acocella –op. cit., p. 185-186; 12 J. Tinbergen – On the Theory of Economic Policy, Amsterdam, North-Holland, 1952. 13 R. A. Mundell – Capital Mobility and Stabilisation Policy under Fixed and Flexible Exchange Rates, Canadian Journal of Economics and Political Sciences, 29, 1963, p. 475-85; J. M. Fleming – Domestic Financial Policies under Fixed and under Floating Exchange Rates, IMF Staff Papers, 9, 1962, p. 369-380.

186

I = I(i) (6.4) X = mw(p, pw, e)Yw = X (6.5) M = m(p, pw, e)Y (6.6) BP = f(p, pw, e, Y, Yw, i, iw, ėe) (6.7)

unde: Y – venitul naţional (cererea agregată); C – consumul privat; I – investiţiile private; G – cheltuielile guvernamentale; X – exportul; M – importul; cy – înclinaţia marginală spre consum; T – impozitele; ty – cota medie de impozitare; i – rata dobânzii; m – înclinaţia marginală spre import; mw – înclinaţia marginală spre import a restului lumii; p – nivelul preţurilor interne; pw – nivelul preţurilor externe; iw – rata dobânzii pe pieţele externe; e – cursul de schimb; ėe – cursul de schimb aşteptat.

Faţă de modelul keynesian al echilibrului într-o economie deschisă, modelul ia în considerare şi influenţa schimburilor comerciale externe asupra cererii agregate, prin intermediul exportului net (X – M), care reprezintă şi soldul contului curent. Exportul depinde de înclinaţia marginală spre export (sau înclinaţia marginală spre import a restului lumii), determinată de nivelul preţurilor pe piaţa internă, nivelul preţurilor pe pieţele externe şi cursul de schimb dintre moneda naţională şi valuta externă. Întrucât cele trei variabile de care depinde sunt exogene, exportul poate fi considerat ca fiind dat. Importul depinde de înclinaţia marginală spre import, influenţată de factori cum sunt nivelul preţurilor pe piaţa internă, nivelul preţurilor pe pieţele externe şi cursul de schimb dintre moneda naţională şi valuta externă.

În plus, modelul ia în considerare şi echilibrul balanţei de plăţi, care este influenţat de factorii determinanţi ai soldului contului curent, menţionaţi mai sus, la care se adaugă şi factorii determinanţi ai soldului contului de capital: rata dobânzii de pe piaţa internă, rata dobânzii pe pieţele externe şi cursul de schimb aşteptat.

III. 6.2. Efectele macroeconomice ale unei modificări a cheltuielilor guvernamentale Creşterea economică constituie unul dintre cele mai importante obiective

macroeconomice ale oricărui guvern. Utilizând instrumentele de care dispune, cheltuielile guvernamentale şi impozitele, politica bugetară poate influenţa nivelul cererii agregate. Impulsionarea cererii agregate prin creşterea cheltuielilor guvernamentale sau reducerea nivelului impozitelor dă substanţă unei politici bugetare expansioniste. Reducerea nivelului cererii agregate printr-o amputare a cheltuielilor guvernamentale sau o majorare a nivelului fiscalităţii constituie o practică specifică unei politici bugetare restrictive.

Creşterea economică sau sporirea nivelului cererii agregate se poate realiza prin intermediul politicii bugetare, fie în mod direct, fie în mod indirect. Intervenţia directă se realizează prin sporirea cheltuielilor guvernamentale, care constituie o componentă a cererii agregate. Intervenţia indirectă se realizează prin intermediul sistemului fiscal.

187

O măsură de politică bugetară de majorare a cheltuielilor guvernamentale are implicaţii diferite în funcţie de tipul economiei în care se implementează: cu curs valutar fixat sau cu curs valutar flotant.

Înlocuind în relaţia (6.1) elementele definite în relaţiile (6.2-6.6) obţinem:

( ) ( )[ ]XGiImt1c1

1Yyy

+++−−

= (6.8)

Diferenţiind ecuaţia obţinută în raport cu G, obţinem multiplicatorul cheltuielilor

guvernamentale şi vom putea deduce efectele modificării cheltuielilor guvernamentale:

( ) mt1c11

GY

yy +−−=

∂∂ (6.9)

Cum cy, ty şi m sunt mărimi subunitare pozitive, rezultă că şi mărimea multiplicatorului

este una pozitivă, deci efectul unei creşteri a cheltuielilor guvernamentale asupra cererii agregate va fi unul pozitiv.

Pentru o analiză mai detaliată, trebuie să luăm în considerare şi modalitatea de finanţare a creşterii cheltuielilor guvernamentale. Finanţarea se poate realiza fie cu respectarea echilibrului bugetar, prin intermediul creşterii nivelului fiscalităţii, fie prin acceptarea unui deficit bugetar ce poate fi acoperit prin emisiune de monedă sau prin apelarea la creditul public.

A. Dacă finanţarea cheltuielilor guvernamentale suplimentare se realizează pe seama fiscalităţii, majorarea corespunzătoare a impozitelor va afecta negativ venitul disponibil, diminuând consumul şi pe această cale şi nivelul cererii agregate. Înlocuind în ecuaţia (6.1) elementele componente ale cererii agregate (exclusiv ecuaţia 6.3) obţinem:

( )[ ]TcXGiImc1

1Y yy

−+++−

= (6.10)

Diferenţiind ecuaţia obţinută în raport cu T, obţinem multiplicatorul fiscal:

mc1

cTY

y

y

+−−

=∂∂ (6.11)

Cum cy, şi m sunt mărimi subunitare pozitive, rezultă că mărimea multiplicatorului fiscal

este una negativă, deci efectul unei creşteri a fiscalităţii asupra cererii agregate va fi unul negativ. Dacă cheltuielile guvernamentale suplimentare au fost finanţate în întregime prin intermediul fiscalităţii, atunci ΔG = ΔT. În aceste condiţii, efectul asupra cererii agregate este următorul:

[ ] Gmc1

c1TcG

mc11Y

y

yy

y

Δ+−

−=Δ−Δ

+−=Δ (6.12)

După cum se poate observa, într-o economie închisă (pentru care m = 0), transmiterea

unei creşteri a cheltuielilor guvernamentale asupra cererii agregate va fi una completă (ΔY=ΔG, multiplicatorul fiind unitar), rezultat ce poartă denumirea de teorema bugetului echilibrat sau teorema lui Haavelmo. Într-o economie deschisă, cum sunt majoritatea economiilor contemporane, m > 0, şi ca urmare multiplicatorul va avea o valoare subunitară. La o înclinaţie marginală spre consum dată, cu cât creşte gradul de deschidere al economiei (cu cât m este mai

188

apropiat de 1) cu atât mai redusă este eficacitatea unei politici bugetare expansioniste implementată prin creşterea cheltuielilor publice finanţată pe seama fiscalităţii.

B. Finanţarea creşterii cheltuielilor guvernamentale cu fonduri provenite din emisiunea monetară are ca efect dislocarea temporară a echilibrului de pe piaţa monetară, acesta restabilindu-se la niveluri mai ridicate ale masei monetare şi ratei dobânzii. Utilizând cadrul analitic al modelului IS-LM, situaţia descrisă se prezintă astfel:

Figura 6.1. Implicaţiile acoperirii unui spor de cheltuieli guvernamentale prin emisiune monetară sau credit public

Creşterea cheltuielilor guvernamentale va determina deplasarea curbei IS în sus şi la

dreapta. Emisiunea monetară cerută de acoperirea sporului de cheltuieli guvernamentale va determina deplasarea în jos şi spre dreapta a curbei LM. Echilibrul se va restabili în punctul (Y’, i’), la niveluri mai ridicate decât cele iniţiale Y şi i.

Creşterea ratei dobânzii poate avea un efect de evicţiune asupra investiţiilor private, ce s-ar putea concretiza într-o reducere corespunzătoare a cererii agregate, ameninţând într-o resorbire a modificării pozitive a cererii agregate. Acest efect advers poate fi evitat dacă, concomitent cu mărirea cheltuielilor guvernamentale, autoritatea monetară (banca centrală) promovează o politică monetară acomodativă, de menţinere a ratei dobânzii la nivelul iniţial (i) (ceea ce corespunde unei poziţii orizontale a curbei LM). Această observaţie pune în evidenţă necesitatea coordonării între guvern (promotorul politicii bugetare) şi autoritatea monetară (de regulă, banca centrală, care are responsabilitatea conceperii şi implementării politicii monetare).

În plus, dacă economia este aproape de punctul de ocupare totală sau dacă preţurile factorilor sunt crescător dependente de venitul naţional (cererea agregată), emisiunea monetară poate genera o creştere a nivelului general al preţurilor.

C. Finanţarea unei creşteri a cheltuielilor publice prin apelarea la împrumuturi publice are aceleaşi tipuri de efecte ca şi în cazul anterior: o creştere a cererii agregate compensată de efectul de evicţiune (crowding-out) al investiţiilor private şi eventual, inflaţie.

Pentru a pune mai bine în evidenţă acest efect, vom completa modelul prezentat în ecuaţiile (6.1)-(6.7) cu următoarele:

I = I0 –ai (6.13)

ds L

pL

= (6.14)

Ld = Ldi + Lde (6.15) Ldi = kY (6.16) Lde = L0 – vi (6.17)

unde: I0 – componenta autonomă a investiţiilor;

Y

i

IS IS’ LM

LM’

Y

i

Y’

i’

189

a – elasticitatea investiţiilor faţă de rata dobânzii; Ls – oferta de monedă nominală; p – nivelul general al preţurilor; Ldi – cererea internă de monedă; Lde – cererea externă de monedă; k – preferinţa spre lichiditate; L0 – componenta autonomă a cererii de monedă; v – elasticitatea cererii de monedă faţă de rata dobânzii. Înlocuind rata dobânzii dedusă din ecuaţiile (6.13-6.17) în ecuaţia (6.1) în care s-au

efectuat substituţiile variabilelor definite în ecuaţiile (6.2-6.6) obţinem:

⎥⎦

⎤⎢⎣

⎡⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛−−+−+

++−=

pLL

kaITcXG

mvakc1

1Y s00y

y

(6.18)

După cum se poate observa, multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale este

mv

akc1

1

y ++−, care are o valoare pozitivă (a, k şi v având valori pozitive, şi

vak >0), dar are o

valoare mai redusă decât în cazul finanţării sporului de cheltuieli guvernamentale e seama fiscalităţii sau prin emisiune monetară. Valoarea multiplicatorului va fi cu atât mai mare, cu cât preferinţa pentru lichiditate şi elasticitatea investiţiilor faţă de rata dobânzii sunt mai mici şi cu cât elasticitatea cererii de monedă faţă de rata dobânzii este mai mare.

Faţă de finanţarea creşterii cheltuielilor publice utilizând fonduri obţinute prin emisiuni de titluri de stat, reprezentanţii şcolii aşteptărilor raţionale au ridicat obiecţia totalei ineficacităţi a unei asemenea măsuri. Această ineficacitate îşi are originea în modul în care reacţionează consumul individual de emisiunea de titluri de stat realizată de autorităţile guvernamentale. În această privinţă, au fost emise două ipoteze: • conştienţi că sunt membrii unor familii ce se succed temporar teoretic la infinit, indivizii tind

să-şi egalizeze consumul în timp (pe un orizont de timp nelimitat)14. În această situaţie, atunci când guvernul emite titluri de stat pentru a finanţa cheltuieli publice suplimentare, indivizii nu îşi vor modifica consumul, întrucât, deşi se aşteaptă ca pe viitor să plătească impozite suplimentare pentru a acoperi deficitul creat vor transmite această povară fiscală generaţiei următoare. Astfel, indivizii asimilează un împrumut public curent cu plăţi viitoare suplimentare de impozite şi taxe în sarcina generaţiei următoare, ceea ce determină neutralitatea creditului public (situaţie numită echivalenţă ricardiană sau echivalenţă Barro-Ricardo). Aceste aşteptări afectează consumul, care nu va mai depinde de venitul disponibil curent, ci de venitul permanent (mai mic). Reducerea consumului va determina reducerea cererii agregate, anulând efectul expansionist al sporului de cheltuieli guvernamentale.

• conştienţi că sunt membrii unor familii ce se suprapun parţial din punct de vedere temporar, indivizii tind să-şi egalizeze consumul pe durata vieţii lor15. În această situaţie, emisiunile de titluri de stat vor creşte bunăstarea generaţiei curente şi vor afecta negativ bunăstarea generaţiilor viitoare.

Referitor la aceste ipoteze referitoare la evoluţia consumului unui individ de-a lungul unei generaţii şi factorii determinanţi ai acesteia, laureatul premiului Nobel Gregory N. Mankiw a făcut următoarele observaţii16:

14 Robert J. Barro – Are Government Bonds Net Wealth?, Journal of Political Economy, 82, November / December, 1974, p. 1095-1117. 15 Peter A. Diamond – National Debt in a Neoclassical Growth Model, American Economic Review, 55, December, 1965, p. 1126-1150. 16 Gregory N. Mankiw – The Save-Spenders Theory of Fiscal Policy, NBER Working Papers, 7571, February, 2000.

190

• egalizarea consumului în timp, este departe de a fi perfectă, întrucât rezultatele testelor empirice confirmă prevalenţa venitului permanent şi a venitului curent ca factori determinanţi ai consumului;

• multe gospodării au, luând în considerare durata lor de viaţă, o avere netă apropiată de zero, întrucât nu economisesc. Pentru aceste gospodării, factorul determinant al consumului va fi venitul curent;

• succesiunile reprezintă un factor important al acumulării de avere. Studii empirice au arătat că, în Statele Unite ale Americii, grupul celor cu venituri mari şi foarte mari, reprezentând 5% din totalul obţinătorilor de venit, câştigă între 15% şi 20% din venitul total, iar grupul celor cu averi mari şi foarte mari, reprezentând 5% din totalul deţinătorilor de avere, deţin 60% din capitalul real angajat în economie şi 72% din totalul capitalurilor financiare.

Pornind de la aceste observaţii, Gregory N. Mankiw a dezvoltat un nou model, fundamentat pe heterogenitatea consumatorilor individuali, divizaţi între cei cu venituri şi averi mari şi foarte mari (cei ce economisesc - savers), care tind să-şi egalizeze consumul în timp şi pentru care factorul determinant al consumului îl constituie venitul permanent, şi cei cu venituri mici şi medii (cei ce cheltuiesc – spenders), care nu îşi egalizează consumul în timp şi pentru care factorul determinant al consumului îl constituie venitul curent. În aceste condiţii, emisiunile de titluri de stat realizate de autorităţile fiscale vor avea următoarele implicaţii: • pe termen scurt, vor determina un efect de crowding-out al capitalului, prin mecanismele deja

prezentate; • pe termen lung, efectul de crowding-out al capitalului va fi nul, întrucât, cei ce economisesc

vor continua să o facă până în momentul în care rentabilitatea marginală a capitalului egalează rata preferinţei lor de timp;

• afectează negativ distribuţia veniturilor şi a averilor între cei ce cheltuiesc şi cei ce economisesc, în favoarea celor din urmă: majorarea fiscalităţii necesară pentru colectarea fondurilor de care este nevoie pentru rambursarea datoriei publice îi va afecta negativ atât pe cei ce cheltuiesc, cât şi pe cei ce economisesc, dar de dobânzile aferente împrumuturilor publice vor beneficia doar cei ce economisesc.

III. 6.3. Efectele macroeconomice ale modificării nivelului şi structurii fiscalităţii Pentru a influenţa nivelul cererii agregate prin măsuri de politică fiscală, autorităţile

guvernamentale pot utiliza instrumente precum nivelul general al fiscalităţii, structura sistemului fiscal şi asieta impozitelor practicate.

Pentru a pune în evidenţă efectul expansionist asupra cererii, vom apela la modelul prezentat în ecuaţiile (6.1)-(6.6). Înlocuind în ecuaţia (6.1) elementele componente ale cererii agregate (exclusiv ecuaţia 6.3) obţinem ecuaţia (6.10), deja prezentată:

( )[ ]TcXGiImc1

1Y yy

−+++−

= (6.10)

Diferenţiind ecuaţia obţinută în raport cu T, obţinem multiplicatorul fiscal, de asemenea

deja prezentat în ecuaţia (6.11):

mc1

cTY

y

y

+−

−=

∂∂ (6.11)

Cum cy, şi m sunt mărimi subunitare pozitive, rezultă că mărimea multiplicatorului fiscal

este una negativă, deci efectul unei reduceri a fiscalităţii asupra cererii agregate va fi unul

191

pozitiv. Amplitudinea acestui efect pozitiv este cu atât mai mare cu cât este mai mare înclinaţia marginală spre consum.

Pentru a pune în evidenţă implicaţiile macroeconomice ale opţiunii autorităţilor guvernamentale privind tehnicile de impozitare vom realiza o analiză a efectelor diverselor tehnici de impozitare a veniturilor obţinute de persoanele fizice.

Pentru a impozita veniturile persoanelor fizice, autorităţile fiscale pot utiliza trei tehnici de impunere: în sumă fixă, în cotă proporţională şi în cote progresive.

Pentru a pune în evidenţă implicaţiile impozitării în sumă fixă asupra venitului naţional (cererii agregate), apelăm la următorul model teoretic simplificat:

Y = C + I + G (6.19) C = c(Y – T) (6.20) I = I (6.21)

unde: Y – cererea agregată (venitul naţional); C – consumul privat; I – investiţiile; G – consumul guvernamental; T – impozitul în sumă fixă; c – înclinaţia marginală spre consum; Înlocuind (6.20) şi (6.21) în (6.19) obţinem:

Y = ( )cTGIc1

1−+

− (6.22)

Multiplicatorul impozitului în sumă fixă este c1

c−

− . Observăm că este mai mic decât

cel al consumului guvernamental (c1

1−

), ceea ce denotă faptul că o reducere a sumei fixe ce

reprezintă impozitul cu 1 u.m. va genera o creştere a venitului naţional mai mică decât cea determinată de o creştere cu 1 u.m. a consumului guvernamental.

În ceea ce priveşte impozitarea proporţională, pentru a evidenţia eficacitatea impulsionării cererii agregate prin intermediul reducerii cotei de impozitare t utilizată, vom folosi aceleaşi ecuaţii (1), (2) şi (3), la care vom adăuga o a patra:

T = tY (6.23)

unde t – cota de impozit;

Substituind ecuaţiile (6.20), (6.21) şi (6.23) în ecuaţia (6.19), obţinem:

Y = ( )( )GIt1c1

1+

−− (6.24)

Relaţia (6) arată foarte clar că o creştere a cotei de impozitare t va determina o reducere a

valorii multiplicatorului ( )t1c11−−

şi, prin urmare, a venitului naţional (cererii agregate). O

192

reducere a cotei de impozitare t va avea un efect benefic asupra venitului naţional (cererii agregate).

În cazul utilizării unei impozitări progresive, efectele modificărilor induse de autorităţile fiscale cotei medii de impozitare asupra încasărilor fiscale la bugetul public şi a venitului naţional (cererii agregate), depind în mare măsură de structura grilei de impozitare şi de distribuţia existentă a veniturilor în societate (Cullis şi Jones, 1998).

Pentru a analiza implicaţiile macroeconomice ale adoptării de către autorităţile fiscale a impozitării progresive, putem utiliza acelaşi set de relaţii prezentate anterior, considerând t ca fiind cota medie de impozitare şi referindu-ne la venitul mediu sau per capita ca fiind singurul aspect relevant al distribuţiei veniturilor în societate.

O creştere în nivelul cheltuielilor autonome (G sau I) poate determina doar o creştere a numărului realizatorilor de venituri din economie, lăsând distribuţia veniturilor în societate neschimbată (şi, prin urmare venitul mediu per capita neschimbat), sau şi o creştere a venitului mediu per capita.

În primul caz, faptul că nu se înregistrează nici o schimbare în nivelul venitului mediu per capita va lăsa nemodificată cota medie de impozitare t. În cel de-al doilea caz, modificarea distribuţiei veniturilor în economie şi creşterea venitului mediu per capita va determina o creştere

a cotei medii de impozitare şi prin urmare o reducere valorii multiplicatorului ( )t1c11−−

.

Efectul negativ asupra nivelul cererii agregate (venitului naţional) va fi atenuat de creşterea nivelului cheltuielilor autonome, fapt ce a şi generat această situaţie. Prin urmare, efectul asupra cererii agregate (venitului naţional) va fi unul de o amploare mai redusă decât în cazul utilizării impozitării proporţionale.

Mecanismul prezentat anterior probează faptul că impozitarea progresivă acţionează ca un stabilizator automat.

Dacă vom lua în considerare şi influenţa modificării nivelului preţurilor în economie asupra venitului naţional nominal, impozitarea progresivă va steriliza în parte această creştere nominală a venitului. Creşterea preţurilor va implica o majorare a valorii nominale a cheltuielilor autonome şi prin urmare şi a venitului naţional, dar şi a venitului nominal individual al contribuabililor. Acest fapt va conduce la creşterea cotei medii de impozitare şi la scăderea venitului real disponibil al contribuabililor, cu efecte negative imediate asupra consumului privat. Reducerea consumului privat va genera o scădere a nivelului cererii agregate. Mecanismul prezentat este cel al frânei fiscale (fiscal drag).

În concluzie, decizia autorităţilor fiscale de alegere a unei tehnici de impozitare este una deosebit de importantă, ce are implicaţii directe sau indirecte, dar semnificative asupra nivelului cererii agregate şi dinamicii venitului naţional.

III. 6.4. Efectele politicii bugetare asupra echilibrului balanţei de plăţi Balanţa de plăţi este compusă din două părţi: contul curent şi contul de capital. Contul curent cuprinde, excluzând transferurile internaţionale ce se realizează pe criterii

non-economice, exporturile şi importurile ţării. Importurile pot fi considerate ca o funcţie dependentă de venit: M = mY (6.25)

unde: M – importul în termeni reali; m – înclinaţia marginală spre import.

193

Înclinaţia marginală spre import este influenţată de factori structurali (lipsa unor resurse naturale), factori de competitivitate (calitatea produselor, tehnologia încorporată de produse, termenele de plată etc.) şi de preţurile produselor autohtone comparativ cu cele ale produselor străine similare. Cum factorii structurali şi factorii de competitivitate nu sunt susceptibili a se modifica decât pe termen lung, iar preţurile produselor autohtone depind de preţurile factorilor de producţie, putem considera că importurile depinde de nivelul general al preţurilor intern (p), de nivelul general al preţurilor în restul lumii (pw) şi de cursul valutar (e). Putem rescrie ecuaţia (6.25) astfel:

M = m(p, pw, e)Y (6.26) Ţinând cont de faptul că exporturile unei ţări reprezintă importurile restului lumii, putem

exprima exporturile astfel: X = mw(p, pw, e)Yw (6.27) unde: mw – înclinaţia marginală spre import a restului lumii; Yw – venitul (cererea agregată a) restului lumii. Întrucât mw şi Yw sunt variabile exogene pentru autorităţile publice interne putem

considera şi exportul ca fiind independent determinat (X = X ). În aceste condiţii, soldul contului curent (CA) va fi: CA = X – M = f(p, pw, e, Y, Yw) (6.28) Contul de capital (KA) reprezintă expresia contabilă a fluxurilor internaţionale de

capital. Pentru o ţară dată, intrările şi ieşirile de capital depind de diferenţialele pe termen scurt şi pe termen lung între ratele dobânzii din ţara respectivă (i) şi ratele dobânzii de pe pieţele internaţionale (iw) şi de aşteptările privind modificările cursului valutar (ėe). Presupunând că între ratele dobânzii pe termen scurt şi pe termen lung există o legătură stabilă, putem scrie:

KA = g(i, iw, ėe) (6.29) Soldul balanţei de plăţi (BP) va fi dat de relaţia: BP = CA + KA = h(p, pw, e, Y, Yw, i, iw, ėe) (6.30) Efectele politicii bugetare asupra echilibrului balanţei de plăţi depind de regimul de curs

valutar adoptat în ţara respectivă: curs valutar fixat sau curs valutar flotant. O măsură de politică bugetară expansionistă (de exemplu, o majorare a cheltuielilor

guvernamentale) va determina creşterea cererii agregate, ceea ce va influenţa echilibrul balanţei de plăţi prin intermediul a două canale de transmisie.

În primul rând, va avea loc o deteriorare a soldului contului curent, ca urmare a creşterii importurilor pe seama creşterii cererii agregate (ΔY>0), în condiţiile în care înclinaţia marginală spre import nu va reacţiona pe termen scurt la un şoc în cererea agregată;

În al doilea rând, va avea loc o îmbunătăţire a soldului contului de capital, ca urmare a creşterii ratei dobânzii datorată majorării venitului naţional. Acest efect se produce doar în situaţia în care măsura expansionistă a creşterii cheltuielilor guvernamentale nu este însoţită de o politică monetară acomodativă din partea autorităţii monetare (constând în sporirea ofertei de monedă într-o asemenea măsură încât să menţină neschimbată rata dobânzii). Efectul este mai accentuat în situaţia în care sporul de cheltuieli guvernamentale este finanţat nu prin intermediul fiscalităţii, ci pe seama angajării de împrumuturi publice.

194

Efectul net al creşterii cheltuielilor publice asupra echilibrului balanţei de plăţi va fi dat de rezultanta celor două efecte contrare asupra celor două părţi ale balanţei de plăţi, ce depinde regimul valutar utilizat (curs valutar fixat sau curs valutar flotant) şi de gradul de mobilitate internaţională al capitalurilor.

A. În cazul în care se utilizează un regim de curs valutar fixat, dacă gradul de mobilitate internaţională a capitalurilor este ridicat, cel de-al doilea efect va prevala, întrucât la un curs valutar fixat şi un diferenţial mai mare între rata dobânzii interne şi cea de pe pieţele internaţionale, vor avea loc intrări masive de capital, ceea ce va determina o creştere a soldului contului de capital mai mare decât reducerea soldului contului curent. Întrucât cursul valutar este fixat nu va avea loc o apreciere a monedei naţionale.

În situaţia în care gradul de mobilitate internaţională a capitalurilor este redus, primul efect va fi cel dominant, întrucât la un curs valutar fixat şi un diferenţial nesemnificativ între rata dobânzii interne şi cea de pe pieţele internaţionale, nu vor avea loc intrări masive de capital, ceea ce va determina o creştere modestă a soldului contului de capital, care nu va putea compensa reducerea soldului contului curent. Deficitul contului curent va determina o contracţie a masei monetare, ceea ce va determina un efect de evicţiune asupra cererii agregate, reducând impactul pozitiv al creşterii cheltuielilor publice asupra acesteia.

B. În situaţia în care se utilizează un regim de curs valutar flotant, dacă gradul de mobilitate internaţională a capitalurilor este ridicat, îmbunătăţirea creşterii soldului contului de capital va fi compensată total sau în mare parte de reducerea soldului contului curent. Creşterea venitului va antrena o majorare a ratei dobânzii, ceea ce va determina intrări masive de capitaluri străine şi îmbunătăţirea soldului contului de capital. Însă, cum cursul valutar este flotant, cu cât mai mari vor fi intrările de capital străin, cu atât mai mult se va aprecia moneda naţională. Acest fapt va determina o reducere drastică a valorii exporturilor şi o majorare a valorii importurilor, ceea ce va majora deficitul contului curent, compensând astfel efectul pozitiv al creşterii cheltuielilor guvernamentale asupra soldului contului de capital.

Dacă gradul de mobilitate internaţională a capitalurilor este unul redus, un şoc pozitiv în cererea agregată indus de creşterea cheltuielilor guvernamentale generând doar efectul negativ de înrăutăţire a soldului contului curent, fără a avea efecte notabile asupra soldului contului de capital. Dar, creşterea masivă a importurilor va determina o depreciere semnificativă a monedei naţionale, ceea ce va stimula exporturile, restabilind echilibrul şi impulsionând cererea agregată.

În concluzie, în ceea ce priveşte eficacitatea măsurilor de politică bugetară vizând balanţa de plăţi aceasta diferă în funcţie de regimul valutar practicat şi de gradul de mobilitate internaţională a capitalurilor. Cea mai mare eficacitate se înregistrează în cazul combinaţiei dintre un regim de curs valutar fixat şi un grad mare de mobilitate internaţională a capitalului.

195

Referinţe

1. Arrow, K.J. (1962) „The Economic Implications of Learning by Doing’, Review of Economic Studies, vol.29.

2. Crafts, N. (1992) „Productivity Growth Reconsidered”, Economic Policy octombrie. 3. Denison, R.F. (1967) „Why Growth Differ: Postwar”, Experience in None Western

Countries (Washington DC: Brookings Institution) 4. Domar, E. (1947) „Expansion and Employment”, American Economice Review, vol.37. 5. Harrod, R.F. (1939) „An Essay in Dynamic Theory”, Economic Journal, vol.49. 6. Kaldor, N. (1966) Causes of the Slow Rate of Economic Growth of the United Kingdom

(Cambridge University Press). 7. King, N. Şi M. Robson (1989) „Endogenous Growth and the Role of History”, LES

Financial Markets Discussion Paper, nr.63. 8. Romer, P.M. (1983) „Dynamic Competitive Equilibria with Externalities, Increasing

Returns and Unbounded Growth”, teză de doctorat nepublicată, University of Chicago. 9. Romer, P.M. (1986) „Increasing Returns and Long-run Growth”, Journal of Political

Economy, vol.94. 10. Solow, R.M. (1956) „A Contribution ti the Theory of Economic Growth”, Quarterly

Journal of Economics, vol.70. 11. Smith, A. (1776) An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations

(Oxford: Clarendon Pres, 1976). 12. Băbăiţă, I., Duţă A., Imbrescu I. (2001) „Microeconomie”, Ed. de Vest Timişoara. 13. Băbăiţă I., Silaşi Gr., Duţă A. (1999) „Macroeconomie”, Ed. Orizonturi Universitare,

Timişoara. 14. Burdea M., Wyplosy, CH. (2002) „Microeconomie”. Perspectiva europeană Ed. All Becl,

Bucureşti. 15. Hardwick, Ph., Lengmead, J., Khan, B., (2002). Introducere în economia politică

modernă. Ed. Polirom, Iaşi.

196

PARTEA A IV-A

INDICATORI ŞI MODELE ALE POLITICII MONETARE.

ABORDĂRI METODOLOGICE

197

IV.1. Valenţe modelistice ale politicii monetare IV.1.1. Cadrul general al politicii monetare

Politica monetară are două obiective de bază: 1. să promoveze realizarea unei producţii “maxime”, în condiţiile unei utilizări

optime a muncii; 2. să promoveze stabilitatea preţurilor. În acest sens, autoritatea monetară, Banca centrală, nu poate controla inflaţia, nu

poate influenţa producţia şi ocuparea prin instrumente directe, ci prin instrumente indirecte, în special prin creşterea sau scăderea pe termen scurt a ratelor dobânzii. Banca centrală influenţează ratele dobânzii prin operaţiunile pe piaţă şi prin taxa scontului (rata dobânzii centrale), ambele metode acţionând pe piaţă prin rezervele bancare, numite şi rezervele minime obligatorii (RMO).

Strategia politicii monetare oferă un cadru structural pentru adoptarea deciziilor referitoare la stabilirea ratelor dobânzilor pe termen scurt. În acest sens, strategia cuprinde o definiţie cantitativă a stabilităţii preţurilor, care constituie obiectivul fundamental al politicii monetare, precum şi abordarea pe două dimensiuni a analizei riscului stabilităţii preţurilor.

Definiţia cantitativă a stabilităţii preţurilor semnifică creşterea anuală a nivelului general al preţurilor cu o rată stabilită în funcţie de obiectivele dezvolttării economice, precum şi de mediul economic internaţional.

În scopul menţinerii stabilităţii preţurilor, Banca centrală realizează o analiză a perspectivei dezvoltării economice. Pentru aceasta culege, selectează, prelucrează, evaluează şi corelează informaţiile relevante necesare prognozării stabilităţii preţurilor, pe două dimensiuni, analiza economică şi analiza monetară, pe această bază fundamentând deciziile de politică monetară.

Analiza economică se concentrează în principal pe evaluarea evoluţiei economice şi financiare curente, îndeosebi pe riscurile pe termen mediu şi scurt a stabilităţii preţurilor din perspectiva interacţiunilor dintre cererea şi oferta de bunuri, servicii şi factori de producţie. Indicatorii se referă la costuri şi preţuri, la agregatele conturilor naţionale, la finanţele guvernamentale, la piaţa muncii şi a afacerilor pe termen scurt, la cursul de schimb, la bilanţurile pieţei financiare, la balanţa de plăţi, aceşti indicatori contribuind la evaluarea dinamicii economiei reale în spaţiul naţional şi al Uniunii Europene, precum şi în relaţie cu economia globală, îndeosebi a evoluţiei preţurilor pe un orizont de timp scurt.

Analiza monetară se concentrează pe monedă şi lichiditate şi serveşte în principal ca mijloc de control şi verificare corelativă a informaţiilor pe termen scurt, mediu şi lung care rezultă din analiza economică. Informaţiile statistice ale analizei monetare includ, de exemplu, bilanţurile detaliate consolidate ale băncilor, în special agregatele monetare şi contrapărţile acestora, ratele dobânzii la care băncile oferă împrumuturi şi depozite, bilanţurile fondurilor de investiţii, statistica titlurilor emise, şi situaţia financiară a sectorului nefinanciar, incluzând orice schimbare.

Analiza monetară se focalizează pe un orizont de timp mai lung decât analiza economică, valorificând legăturile pe termen lung dintre monedă şi preţuri, şi servind în principal ca un mijloc de corelare a indicatorilor pe termen lung, mediu şi scurt derivaţi din analiza economică, corelare necesară fundamentării politicii monetare.

Analiza monetară constă în analiza detaliată a evoluţiei creditului şi a ofertei de monedă, concentrându-se asupra evaluării impactului acestora asupra inflaţiei şi a creşterii economice, în acest scop Banca centrală utilizând un set larg de mijloace şi instrumente care sunt permanent redefinite şi extinse.

198

Mijloacele şi instrumentele utilizate permit o analiză largă a evoluţiilor agregatelor monetare, în particular a bazei monetare şi a agregatului M2, şi adesea a agregatului M3, acesta din urmă oferind o informaţie mai extinsă asupra ofertei de monedă. Totodată, analiza monetară beneficiază de modele econometrice diverse, referitoare la evoluţia agregatelor creditului şi a masei monetare, aceste modele cuprinzând „blocuri” complementare de informaţii şi indicatori, financiari şi economici, care permit deducerea de semnale pe termen mediu şi lung din datele şi informaţiile monetare.

Elaborarea strategiei politicii monetare orientată spre stabilitatea preţurilor poate fi prezentată în schema nr.1.

Punctul de plecare pentru definirea agregatelor monetare îl reprezintă bilanţul consolidat al instituţiilor bancare, defininirea şi delimitarea acestor agregate depinzând de scopul utilizării lor, bazându-se pe o abordare armonizată atât a sectoarelor care furnizează şi utilizează monedă, cât şi a structurilor pasivelor instituţiilor bancare.

Strategia trebuie să ofere un cadru pentru explicarea politicii monetare într-o manieră clară şi transparentă.

Schema nr.1

Obiectivul primar al stabilităţii preţurilor

Adoptarea deciziilor pe baza evaluării riscurilor stabilităţii preţurilor

Analiza economicăa dinamicii şi a şocurilor

Analiza monetarăa dinamicii variabilelor monetare

Setul adecvat de informaţii

Intervenţia Băncii centrale poate fi corectă, dacă politica monetară are efecte rapide

şi sigure, decidenţii acestei politicii putând elabora cadrul politicii, în funcţie de previzionarea efectelor, ajustând apoi acest cadru până este eliminată orice discrepanţă dintre obiectevele politicii şi cele ale dezvoltării economice. Însă lagurile politicii monetare sunt lungi, şi efectele viitoare ale acţiunilor politicii sunt incerte, fapt pentru care Banca centrală trebuie să anticipeze cât mai adecvat efectele acţiunilor politicii sale în viitor.

199

Utilizând criterii fundamentate economic şi financiar, Banca centrală delimitează următoarele agregate monetare, individualizate prin componentele monetare pe care le cuprind, prezentate în tabelul nr.1.

Tabelul nr.1 Componente ale agregatelor monetare

Pasive ale sistemului bancar M1 M2 M3

Numerar în circulaţie * * *

Disponibilităţi în conturi la vedere * * *

Depozite la termen sub 1 an * *

Depozite renegociabile * *

Împrumuturi răscumpărabile *

Unităţi de fond pe piaţa monetară *

Obligaţiuni cu scadenţa sub 2 ani *

Sursa: Banca Centrală Europeană Dacă modelele de previziune sunt suficient de corecte, poate fi relativ simplu pentru

Banca centrală să calculeze rata rezervelor necesară pentru a atinge obiectivele propuse. Modelele de previziune contribuie esenţial la fundamentarea politicii, dar ele adesea se dovedesc inadecvate, incorecte, neputând constitui singura bază de fundamentare a deciziilor de politică monetară. De aceea, Banca centrală trebuie să dezvolte alte strategii pentru a depăşi problemele lagurilor pe termen lung şi ale efectelor incertitudinilor.

În principiu, Banca centrală îşi stabileşte ca obiectiv intermediar masa monetară, oferta de monedă, focalizându-se iniţial asupra bazei monetare sau a agregatului M1, acesta din urmă cuprinzând numerarul şi depozitele de cont curent, aceste componente nefiind purtătoare de dobândă, şi din această cauză subiecţii economici vor încerca să deţină aceste componente numai cât va fi necesar pentru realizarea tranzacţiilor, şi în acest sens M1 poate reprezenta un predictor bun pentru agregatul cheltuielilor.

Dereglementarea, de către Banca centrală, a ratelor dobânzii la depozite poate estompa distincţia dintre conturile de economii şi cele tranzacţionale, de exemplu prin posibilitatea plătirii de dobânzi la depozitele de cont curent, deteminând astfel ca unele conturi de economii să fie incluse în M1, şi astfel să se deterioreze relaţia acestui agregat cu agregatul cheltuielilor.

Problemele ivite orientează Banca centrală spre luarea în considerare, ca obiectiv intermediar, a agregatului M2 , care cuprinde în plus anumite depozite de economii şi la termen. Raţiunea acestei reorientări rezidă în aceea că M2 este suficient de larg pentru a include mai mulţi substituţi monetari de portofoliu, care scindează agregatul M1. De exemplu, atunci când ratele dobânzii la depozitele pe termen scurt cresc, consumatorii pot substitui depozitele de cont curent, la vedere, cu depozite la termen, ceea ce determină declinul lui M1, neafectând însă M2.

Însă, în condiţiile în care agregatul M2 se confruntă, treptat, cu aceleaşi probleme ca M1, cauzate de dereglementare şi inovaţie, agregatele monetare vor juca un rol mai mic în elaborarea politicii monetare.

Deoarece Banca centrală nu dispune de un obiectiv intermediar demn de încedere ca agregatele monetare, pentru a-l transforma ca ţintă primară a politicii, ea se bazează pe mai multe

200

variabile economice pentru a orienta cât mai bine cursul acţiunii intervenţioniste, variabile care se constituie în indicatori ai politicii monetare. Printre indicatorii luaţi în considerare se enumeră: ratele dobânzii reale, rata ocupării, PIB nominal şi real, preţurile bunurilor (inflaţia), cursul de schimb şi diferite ecarturi ale ratelor dobînzii, incluzând structura pe termene ale ratelor dobânzii şi aşteptările inflaţioniste.

Aceste variabile sunt indicatori de previziune, precum şi ai situaţiei curente a economiei şi a inflaţiei. Lagul dintre o acţiune politică şi rezultatul economic al acestei evidenţiază necesitatea ca asemenea indicatori să fie legaţi de dezvoltarea viitoare a economiei. De exemplu, dacă Banca centrală întârzie modificarea atitudinii sale de politică monetară în perioada unei creşteri inflaţioniste, aceasta va permite puseului inflaţionist să se dezvolte, îngreunând sarcina controlului inflaţiei şi crescând costurile generate de către şomaj.

Ratele dobânzilor reale pe termen scurt reprezintă o variabilă naturală, care poate fi considerată ca un indicator al politicii monetare, deoarece acestea sunt influenţate de către Banca centrală, reprezentând totodată o verigă cheie a mecanismului de transmitere a politicii monetare. Dar nu este todeauna evident când ratele reale sunt “înalte” sau „scăzute”, şi aceasta deoarece ratele reale sunt calculate ca diferenţă dintre ratele nominale şi inflaţia viitoare aşteptată, care este greu de prezis. Exluzând cazul când ratele dobânzii reale sunt extrem de înalte sau joase în perspectivă istorică, sunt dificil de interpretat implicaţiile ratelor observate pe piaţă pentru dezvoltarea viitoare a economiei.

Pe de altă parte, inflaţia tinde să crescă sau să scadă dependent de rata ocupării, fiind însă dificil de cunoscut cu precizie când şomajul se află la un minim acceptabil. De exemplu, acesta poate fi afectat pe căi incerte de către schimbările în structura pieţei muncii.

Dacă rata şomajului este foarte ridicată sau joasă, în perspectivă istorică, implicaţiile asupra inflaţiei viitoare sunt destul de evidente, însă ratele şomajului, la rândul lor, sunt greu de interpretat.

Producţia, ocuparea şi inflaţia sunt influenţate nu numai de către politica monetară ci, de asemenea, de către astfel de factori precum politicile fiscale şi ale cheltuielilor guvernamentale, preţurile resurselor naturale cheie, funcţionalitatea pieţelor financiare, introducerea noilor tehnologii şi dezvoltarea economică externă. În scopul obţinerii efectului dorit asupra economiei, Banca centrală trebuie să ia în considerare influenţele acestora, precum şi a altor factori, compensând sau stimulând acţiunea acestora, după cum este necesar. Acest lucru nu este uşor, deoarece adesea aceste schimbări se produc neaşteptat şi deoarece extinderea şi perioada efectelor lor sunt greu de estimat.

Ca rezultat, fiecare decident din cadrul Băncii centrale trebuie să proceseze toate informaţiile disponibile conform raţionamentelor cele mai adecvate de care dispune, precum şi cu consultarea celor mai bune rezultate ale cerceărilor în domeniu. Pe baza acestora, decidenţii dezbat împreună opţiunile politicii monetare, confruntându-le cu obiectivele de atins, alegând în consens cursul politicii monetare viitoare.

IV.1.2. Caracterizarea modelării politicii monetare

Înţelegerea noastră actuală, referitoare la economia monetară, a fost clădită pe contribuţiile a mai multor sute de ani. În capitolul 4, “Despre originea şi întrebuinţarea banilor”17, Adam Smith explică cum diviziunea muncii generează schimbul, iar schimbul generează monedă. Autorul analizează dificultatea realizării în mod eficient a schimbului, deoarece moneda metalică trebuie să fie cântărită şi verificată, discutând practica prinţilor şi suveranilor de a devaloriza moneda metalică. Subliniază că asemenea operaţiuni, prin urmare, sunt totdeauna favorabile debitorului şi afectează pe creditor, producând uneori o revoluţie mai mare sau mai mică în averea persoanelor private, putând prilejui producerea unei foarte mari calamităţi publice.

17 Adam Smith “Avuţia Naţiunilor”, vol. 1, cap 4, pag 19 – 23, Ed. Universitas, Chişinău, 1992

201

Decidenţii actuali în domeniul monedei îşi dau seama în present de potenţialul politicii monetare de a creea o foarte mare calamnitate publică şi se simt profound responsabili să nu permită un asemenea rezultat. Problemele noastre fundamentale sunt, în ultima instanţă, aceleaşi ca pe timpul lui Smith. Incertitudidea referitor la valoarea monedei este una; o alta este tentaţia statelor suverane de a devaloriza valoarea monedei.

Majoritatea economiştilor actuali aderă la un model bazat pe ideea echilibrului aşteptărilor raţionale. Toate aspectele politicii guvernamentale intră în modelul Rational Expactations, pe scurt RE. Decidenţii politicii îşi asumă, presupunem un set de scopuri, obiective şi o concepţie asupra modului cum va funcţiona economia. Sectorul privat înţelege, într-o anumită măsură, viziunea decidenţilor. Un echilibru este caracterizat prin printr-o situaţie în care sectorul privat are o înţelegere clară asupra scopurilor politicii şi asupra modelului decidenţilor despre economie, şi modelul politicii asupra economiei este cât mai corect posibil.

Dacă decidenţii politici şi participanţii pe piaţa privată nu au viziuni convergente, nu este posibil un echilibru stabil, deoarece aşteptările asupra comportamentului celorlalţi se vor schimba continuu.

În acest cadru, comportamentul pieţei depinde în principal de aşteptările cu privire la politica monetară şi la efectele politicii monetare asupra economiei, care include efectele asupra inflaţiei, ocupării şi stabilităţii financiare. Un echilibru stabil cere ca pieţele să se comporte precum se aşteaptă decidenţii şi ca decidenţii să se comporte aşa cum se aşteaptă pieţele.

Este uşor să descrii echilibrul aşteptărilor raţionale în contextul certitudinii, însă, desigur, problemele interesante apar în contextul incertitudinii, o formă a incertitunii referindu-se la starea viitoare a lumii. În principiu, se poate gândi la un model, în care răspunsurile pieţei şi ale politicii la informaţii noi reflectă maximizarea comportamentului.

În sectorul privat, pentru a răspunde la informaţii noi, gospodăriile îşi schimbă planurile de consum pentru a-şi maximiza utilitatea, iar firmele schimbă deciziile de exploatare şi de investiţii pentru a maximiza profitul. Similar, decidenţii politicii revizuesc poziţia politicii monetare în încercarea de a urmării scopurile cât mai eficient posibil. Fluxurile continue de noi informaţii includ orice se întâmplă: perturbaţiile vremii, evoluţiile tehnologice, zvonurile economice etc. Astfel, se poate considera economia ca evoluând eficient ca răspuns la perturbaţiile stohastice de tot felul. În practică, desigur, există incertitudinea referitoare la răspunsurile pieţei şi ale politicii la noile informaţii, şi există perfecţionarea în timp a cunoaşterii referitoare la modul de funcţionare a economiei. Cu toate acestea, modelul RE oferă înţelegerea esenţială, care formează viziunea despre modul cum deciziile curente de politică şi programele pe termen lung pot îmbunătăţii politica monetară.

În prezent, se consideră echilibrul ca fiind un echilibru complet al aşteptărilor raţionale în condiţiile politicii curente. Ar putea exista însă o politică alternativă, care poate induce un nou echilibru al aşteptărilor raţionale, care va dispune de proprietăţi mai dezirabile decît echilibrul curent. Conceperea unui model poate fi calea unor preocupări pentru îmbunătăţirea pe termen lung a politicii monetare.

Pentru ca sectorul privat să-şi formeze aşteptări corecte asupra politicii monetare viitoare şi asupra variabilelor economice cheie ale producţiei, este necesar ca decidenţii politici să-şi formuleze cu claritate obiectivele, claritatea obiectivelor constituind o condiţie esenţială a unei politici monetare raţionale. Literatura cu privire la inflaţie subliniază aspectul ţintirii inflaţiei, şi în acest sens Banca centrală îşi poate îmbunătăţii claritatea cu care îşi difuzează obiectivele către sectorul privat, către economnie.

În trecut, s-a susţinut ideia inflaţiei zero, măsurată corect, însă, în practică, ţările avansate au acceptat un obiectiv al inflaţiei care să varieze între 1-2%. În practică există dificultăţi care pot şi trebuie să fie înţelese, referitoare la tipul de indice de preţ care trebuie utilizat, la perioada pentru care trebuie să fie măsurate schimbările de preţuri, la gradul de toleranţă adoptat, dacă depăşeşte limitele stabilite. Chiar dacă incertitudinea Băcii centrale referitoare la obiectivul inflaţiei nu este semnificativă, vor exista todeauna oportunităţi pentru îmbunătăţirea clarităţii obiectivelor.

202

Pentru menţinerea credibilităţii, autorităţile monetare trebuie să ofere ceea ce ele au afirmat că vor să ofere. Credibilitatea este esenţială pentru formularea aşteptărilor asupra inflaţiei pe termen lung, Banca centrală trebuind să fie responsabilă de importanţa atingerii unui nivel redus şi stabil al inflaţiei. În cazul în care inflaţia creşte peste niveluri inacceptabile, credibilitatea Băncii centrale este afectată, în aceste condiţii Banca fiind nevoită să promoveze o politică antiinflaţionistă, chiar în condiţiile unei recesiune severe, costul reclamat pentru recâştigarea credibilităţii impunând în acest caz, clar necesitatea, raţiunea de a nu o pierde.

Credibilitatea nu este, totuşi, unidimensională, o inflaţie redusă susţinută este dorită de către Bancă, în propriul interes, dar şi pentru contribuţia posibilă a acesteia la realizarea unei creşteri economice şi a a unei ocupări înalte. Astfel, în timp ce inflaţia dăunează credibilităţii, ea poate genera un şomaj ridicat, în acest sens existând un echilibru fin. Se ştie că politica monetară nu poate influenţa ocuparea pe termen lung, însă se cunoaşte de asemenea că greşelile de politică monetară pot genera şomaj, peste o limită inadmisibilă social pe termen lung. Atunci cînd şomajul creşte, decidenţii de politică monetară trebuie să aibă capacitatea de a explica, într-un mod credibil, de ce această problemă nu este un efect al politicii monetare greşite, deoarece această percepţie subzistă de multe ori la nivelul populaţiei şi a celorlalţi subiecţii economici, în asemenea împrejurări.

Există, înainte de toate, o asemenea justificare istorică a unei percepţii, pe care aproape toţi economiştii o acceptă, anume că greşelile de politică monetară contribuie la agravarea crizelor, a recesiunilor şi recesiunilor economice. Având în vedere importanţa, cel puţin socială, a ocupării înalte, o perioadă de şomaj excesiv şi susţinut poate creea dubii asupra politicii viitoare, şi această incertitudine este o manifestare a afectării credibilităţii.

Credibilitatea băncii centrale este, de asemenea, afectată şi de alte aspecte, astfel performanţele serioase în conducerea crizelor financiare şi responsabilităţile reglative sporesc credibilitatea acesteia, riscul reputaţional care afectează Banca ca întreg, face ca performanţele slabe ale unor responsabilităţi neimplicate în deciderea politicii monetare, să poată afecta încrederea publicului în Banca centrală. Se relevă deci, că succesul politicii monetare depinde de credibilitatea înaltă, însă este importantă recunoaşterea faptului că această credibilitate aparţine întregii instituţii care conduce politica monetară şi nu numai responsabililor direcţi care elaborează politica monetară.

Modelul oferă o cale pentru abordarea deciziilor specifice de politică monetară, furnizând, de asemenea, un cadru pentru analiza posibilităţilor de îmbunătăţire, în timp, a politicii monetare.

Un model clar impune o definire clară a scopurilor şi obiectivelor politicii monetare, aşa cum s-a prezentat sintetic mai sus. De asemenea, modelul clar elaborat poate contribui la cercetări macroeconomice continue pentru înţelegerea modului de acţiune şi de impact a politicii monetare, de funcţionare a economiei. Deoarece, un echilibru al tuturor aşteptărilor raţionale reclamă cunoaşterea completă asupra părţii sectorului privat, pe care Banca îl reglează şi analizează, în particular sistemul bancar şi financiar, constatările Băncii trebuie să fie larg distribuite, modelul accentuând importanţa reducerii asimetriilor de cunoaştere, prin transparenţa Băncii centrale.

O concluzie care rezultă din literatura referitoare la controlul optimal este aceea că, atunci când autoritatea de politică monetară foloseşte toate informaţiile disponibile, şi cât mai eficient posibil, pentru a urmări realizarea scopurilor, corelaţiile elementare dintre variabilele observabile şi variabilele obiectiv trebuie să tindă spre zero. Cu toate că rezultatul exact va fi un model dependent, nu trebuie să ne aşteptăm ca asemenea corelaţii precum între creşterea monedei şi creşterea PIB nominal sau dintre costul muncii şi inflaţie să fie independente de cadrul politicii. Aceasta este o afirmaţie obişnuită pe piaţa titlurilor, unde aceasta constituie o ipoteză a pieţelor eficiente. Informaţia observabilă va fi rapid reflectată în preţurile titlurilor, generând oportunităţi de profit neajustat cu riscul, din traficul cu informaţia disponibilă public.

În contextul politicii monetare, cercetarea modelistică sugerează că modelele de prognoză a inflaţiei nu s-au dovedit adecvate în ultimii ani, motivul constând în aceea că Banca

203

centrală nu a reuşit suficient să exploateze toate informaţiile publice disponibile pentru fundamentarea deciziilor de politică monetară orientate spre menţinerea inflaţiei reduse şi stabile. Totuşi, există o oportunitate pentru valorificarea informaţiei nonpublice, Banca centrală având posibilităţi largi să colecteze informaţii diverse, ocazionale din contractele de afaceri, multe dintre aceste informaţii fiind publicate în diferite documente instituţionale. Modelul de politică monetară nu trebuie să renunţe la posibilitatea unui efort consecvent pentru a culege şi valorifica asemenea informaţii ocazionale.

Ce implică modelul referitor la valoarea informaţiei pieţei financiare pentru decidenţii politicii monetere ? Să considerăm piaţa fondurilor viitoare ale Băncii. Reacţia pieţei, să spunem, la informaţiile privitoare la ocupare ajută decidenţii de politică să evalueze semnificaţia noilor date? În modelul RE, răspunsul clar este nu. Comportamentul pieţei fondurilor viitoare ale Băncii centrale ne relevă că încrederea şi opiniile pieţei vor depinde de răspunsul Băncii la noutăţi. Informaţia este utilă pentru Bancă, dar nu o ajută pentru înţelegerea a ceea ce noua informaţie semnifică pentru evoluţia economiei. Acelaşi argument este valabil şi pentru celelalte preţuri financiare, care reflectă o mixtură a efectelor directe determinate de noile informaţii şi efectele indirecte din răspusurile anticipate ale politicii la noile informaţii. Sensul acestui comportament pentru decidenţi constă în aceea că trebuie să ofere analize proprii asupra implicaţiilor noilor informaţii şi nu se pot bizui ca pieţele financiare să realizeze aceasta.

Modelul conţine de asemenea o implicaţie surprinzătoare pentru comunicarea Băncii centrale. Să considerăm versiunea extremă a modelului, în care nu există informaţii asimetrice. Banca centrală şi pieţele au aceleaşi informaţii, iar economia evoluează cu şocuri stohastice. Atunci când şocurile sunt observate, Banca centrală şi pieţele obţin informaţii noi în acelaşi timp şi ambele înţeleg implicaţiile informaţiilor noi pentru acţiunile celuilalt. Pe deasupra, şi acesta este rezultatul surprinzător, Banca centrală nu trebuie să comunice nimic referitor la implicaţia politică a oricărui şoc particular, pieţele cunoscând deja implicaţiile, deoarece există o cunoaştere completă şi nu există informaţie asimetrică.

Semnificaţia practică a acestei implicaţii, pentru politica de comunicare a Băncii centrale, este aceea că informaţiile pot fi focalizate asupra fundamentelor politice ale obiectivelor şi a modelului de funcţionare a economiei. Economia funcţionează cel mai bine atunci când decidenţii dezvăluie partea sistematică a polliticii şi minimizează partea întâmplătoare, adică politica nu poate fi în sine o sursă a perturbaţiei întâmplătoare. La extrem, în versiunea severă a modelului, comunicarea Băncii centrale asupra reacţiilor politicii la şocurile individuale nu este necesară şi ar putea, mai mult, să creeze perturbarea pieţei decăt limpezirea acesteia. Numai cînd Banca centrală crede că piaţa interpretează greşit semnificaţia politică a şocurilor se ia în considerare dezirabilitatea şocurilor individuale. S-ar putea crede că asemenea informaţie este destinată să reducă o asimetrie informaţională.

S-ar putea crede că argumentul dedus din modelul sever este, artificial, cu toate că interpretarea corectă a semnificaţiei politice a informaţiilor recente nu este o problemă simplă, fiind uşor să creezi o perturbare neintenţionată a pieţei, astfel că se poate, întradevăr, să se ia în serios relevanţa practică a modelului extrem.

Abordarea implicţiilor modelului RE pentru comunicaţiile Băncii centrale a fost necesară, deoare există multe oportunităţi pentru îmbunătăţirea comunicaţiilor băncii, dar şi multe capcane comunicaţionale în care este uşor ca Banca să se prindă. Comunicaţiile Băncii centrale nu este o chestiune a cărei importanţă poate fi eludată, fiind esenţială pentru politica monetară, aşteptările putând ameninţa performanţele băncii, aşteptările fiind afectate atât prin ceea ce Banca centrală spune, căt şi prin ceeace face.

În concluzie, modelarea politicii monetare s-a dezvoltat conform concepţiei ştiinţei economice asupra funcţionării economiei, bazată pe o viziune asupra lumii având ca paradigmă aşteptările raţionale, această idee constituind inima oricărui model sau oricărei decizii de politică monetară. Totuşi, există posibilitatea reală pentru reconsiderare şi dezvoltare în continuare. Politica monetară poate fi abordată fie într-un mod care este apropiat de versiuneaa severă a unui model în care informaţiile asimetrice joacă un rol minimal, fie considerând că imperfecţiunile

204

informaţionale ale pieţei au un rol mai mare. În orice eventualitate, modelul RE oferă un cadru organizat şi un limbaj comun pentru analiza problematicii politicii monetare. Adam Smith18 a formulat bine problemele fundamentale, dar în contextul aurului monetar, însă din vremea lui Smith până în prezent a fost parcurs un drum lung, înregistrându-se ruptura dintre keynesieni şi monetarişti, precum şi politicile monetare incoerente de stânga, câştigurile fundamentale în cunoaşterea economică constând, întradevăr, în realizarea diferenţierilor, a diversităţii.

IV.2. Indicatori ai politicii monetare IV.2.1. Semnificaţia indicatorilor politicii monetare

Analiza monetară, necesară fundamentării şi elaborării politicii monetare utilizează un ansamblu de indicatori specifici şi generali, determinat pe baza informaţiilor şi datelor disponibile, vizând realizările, dar şi previziunile evoluţiei unor variabile definitorii şi caracterisice evoluţiei monedei, a componentelor sistemului monetar.

Importanţa indicatorilor monetari pentru politica monetară orientată spre stabilitatea preţurilor în spaţiul european este evidentă, strategia politicii monetare bazându-se pe definiţia cantitativă a stabilităţii preţurilor şi analiza cuprinzătoare a riscurilor stabilităţii preţurilor.

În condiţiile aderării la Uniunea Europeană (U.E)., culegerea, selectarea, prelucrarea şi diseminarea informaţiilor necesare construirii indicatorilor de politică monetară impune Băncii centrale coordonarea proceselor de statistică monetară, conform cadrului statistic al Uniunii Europene, acest proces implicând următoarele:

a. realizarea coordonării şi revizuirea politicii conform cerinţelor oportune ale Uniunii Europene;

b. armonizarea metodologică pentru selectarea agregatelor şi variabilelor şi cuplarea cu rezultatele naţionale;

c. armonizarea sezonieră parţială şi ajustarea săptămânală a datelor; d. diseminarea coordonată a informaţiilor care să reliefeze relaţiile dintre

agregatele monetare europene şi contribuţia naţională la aceste agregate; e. analiza corectă, de încredere a situaţiei indicatorilor monetari, conform

standardelor europene. Cel mai important semnal al evoluţiei efectelor politicii monetare îl reprezintă

indicatorii trimestriali ai situaţiei monetare şi financiare, din sectorul finaciar şi nonfinanciar, care permit analiza oportună a situaţiei financiare a sectoarelor populaţiei, corporaţiilor, guverrnamental şi restul lumii într-un cadru contabil şi statistic consistent, care poate servi ca bază pentru proiecţii şi previziuni.

Integrarea în sistemul Principalii Indicatori Economici Europeni (PEEI) şi descentralizarea culegerii şi prelucrării rezultatelor naţionale comparabile conform metodologiei armonizate reprezintă o schimbare semnificativă în sistemul statisticii monetare a Băncii centrale.

În spaţiul european armonizarea indicatorilor statistici, în particular ai indicatorilor referitori la politica monetară şi financiară, evidenţiază existenţa unor ecarturi, cel mai important ecart manifestându-se în statistica trimestrială, iar al doilea în integrarea conturilor financiare şi nefinanciare şi bilanţul financiar al gospodăriilor populaţiei, corporaţiilor nefinaciare, instituţiilor financiare, guvernului, tranzacţiilor externe. IV.2.2. Indicatori primari (IDP)

18 Op. cit.

205

Indicatorii primari sunt utililizaţi pentru analiza economică şi monetară a politicii monetare, exprimaţi în formă absolută şi relativă, se constituie în semnale ale efectelor directe sau indirecte ale politicii monetare, putând fi delimitate următoarele categorii de indicatori primari:

Indicatori economici - IPE: 1. PIB brut nominal – PIBN; 2. Producţia totală din economie – PEC; 3. Populaţia ocupată – POC; 4. Salariul mediu nominal – SMN; 5. Numărul de şomeri – NSM; 6. Stocului de capital fix –SCF; 7. Investiţiile totale – IVT. 8. Deflatorul PIB – DFB; Indicatori financiari – IPF: 9. Economisirea totală – ECT; 10. Datoria externă – DEX; 11. Datoria publică DPB; 12. Datoria publică externă - DPE; 13. Deflatorul PIB – DFP; 14. Soldul bugetului consolidat – SBC. Indicatori monetari -IPM: Indicatori monetari de politică monetară- IMP: 15. Inflaţia - IFL; 16. Baza monetară – BAM; 17. Masa monetară- M1, M2, M3; 18. Rezervele minime obligatorii RMO; 19. Rata directoare a dobânzii RDD; 20. Cursul de schimb – CVS. Indicatori monetari de impact -IMI: 21. Active externe nete – AEN; 22. Rezerve internaţionale brute – RIB; 23. Soldul curent al balanţei de plăţi – SCP; 24. Împrumuturi externe – IME; 25. Emisiunea monetară – EMM; 26. Depozite bancare totale - DBT; 27. Disponibilităţi bancare la Banca centrală - DBC; 28. Credite bancare totale –CBT; 29. Credite bancare pe termen lung şi mediu - CTL; 30. Credite bancare totale în lei – CBL; 31. Rata dobânzii bonificate - RDB; 32. Rata dobânzii percepute – RDP.

Ansamblul acestor indicatori se constituie ca informaţii statistice standardizate,

concretizându-se ca o parte semnificativă a valorilor realizate anual, şi nu numai, ale variabilelor economice care caracterizeză evoluţia şi starea unei economii.

Evoluţia indicatorilor primari, exprimată prin indici de evoluţie, evidenţiază efectele directe şi indirecte ale politicii monetare asupra economiei, valorile acestor variabilele exprimând caracteristici monetare şi financiare ale economiei, precum şi posibilele trenduri viitoare ale unor indicatori economici sub impactul instrumentelor de politică monetară, dar şi prin realizarea nivelurilor proiectate ale obiectivelor de politică monetară.

206

Totodată, reprezentarea grafică a evoluţiei valorilor unor indicatori primari care exprimă variabile monetare, financiare şi economice, corelate în cadrul politicii monetare, poate evidenţia consistenţa şi coerenţa politicii monetare promovate în perioada analizată.

Pe baza indicatorilor primari se pot costitui seturi distincte de indicatori cu relevanţă monetară, îndeosebi pentru politica monetară, care pot evidenţia şi măsura diferite aspecte caracteristice politicii monetare, totalitatea indicatorilor putând fi prezentată corelativ precum în schema nr.2.

Schema nr.2

Valorile unora dintre indicatorii primari sunt prognozate pe perioada viitoare,

contribuind la fundamentarea politicii economice, şi în acest sens indicatorii monetari de politică monetară fac obiectul unor prognoze, utilizându-se modele prin care valorile acestor indicatori ale variabilelor monetare sunt proiectate şi programate, constituindu-se în obiective şi instrumente de politică monetară.

Analiza indicatorilor absoluţi s-a realizat pentru perioada 1996-2005, valorile evolutive ale acestora fiind prezentate în tabelul nr.2. Tabelul nr.2 Evoluţii ale principalilor indicatori monetari din România, 1996-2005

207

AEN BAM CTL CIT DEX DPB DPE DFB DBT SBCAni mii RON mii RON mii RON mii RON mii RON mii RON mii RON modificare anuală mii RON mil.euro

1996 -68312,00 5333,60 278675,00 3145002,00 22498,10 24749,80 13340,10 1,45 5002724,00 -1973,01997 1593530,00 9193,70 337894,00 4743110,00 62843,64 47168,10 34519,70 2,47 9096714,00 -1753,01998 1616211,00 15963,60 492097,00 7991936,00 80456,42 69651,00 42730,00 1,55 13916088,00 -2318,01999 4138075,00 24151,40 566341,00 10134036,00 142690,53 125689,20 60539,90 1,48 17099904,00 -1187,02000 9291174,00 43009,70 521733,00 11288553,00 222758,05 173831,90 99800,10 1,44 21949232,00 -1867,02001 16851169,00 57194,80 762886,00 14324473,00 353315,03 239478,10 147069,80 1,37 33125012,00 -3323,02002 23692349,00 73025,20 1630474,00 20022117,00 467872,34 297230,10 188800,00 1,23 44455036,00 -2752,02003 25181172,00 93250,30 6207598,00 30122550,00 595602,30 357919,90 242980,20 1,19 54511506,00 -3955,02004 36184946,00 124036,50 8195229,00 36518663,00 741609,95 403920,10 258200,10 1,11 76904959,00 -5323,02005 45441238,00 173422,10 15782706,00 54663633,00 886294,51 415259,80 252339,60 1,16 103109895,00 -7806,0

ECT EMM IVN IZT IVT VRM M2 PAC POC PECAni mii RON mii RON mii RON mii RON mii RON nr. rotaţii mii RON mii persoane mii persoane mii RON

1996 199,40 590,60 665,60 2925,60 2094,50 4,90 30334,60 10036,60 9379,00 24059,801997 361,40 963,10 1394,60 6700,00 4413,40 5,60 62150,40 9904,40 9023,00 53787,801998 392,60 1230,60 1851,70 10397,20 6051,50 5,30 92529,90 9838,10 8813,00 72218,501999 784,80 1867,60 2843,70 16427,30 8394,80 5,10 134122,50 9550,30 8420,00 106067,502000 1237,80 2810,90 2699,80 23504,80 12498,70 5,40 185060,00 9636,10 8629,00 153774,802001 1972,50 4001,10 3720,30 32669,90 20419,50 5,50 270512,00 9389,90 8563,00 227425,002002 3117,00 5282,20 4166,10 41816,50 27173,40 5,00 373712,50 9089,60 8329,00 294406,002003 3373,70 6522,10 5354,10 53248,20 35651,20 4,80 460741,30 8964,90 8306,00 381770,002004 8250,90 7122,40 66678,30 44869,90 4,60 644617,30 9158,00 n.a.2005 12739,50 6747,90 78281,40 3,30 863319,10 9079,00 n.a.

PIBN RDB RDP RDD RMO RIB SMN SCF Inflatia CVN Ani mii RON % % % mii RON mii RON RON/pers mii RON % RON/euro

1996 108919,60 41,50 51,30 35,00 1192,50 9887,00 32,20 1,40 38,80 0,391997 252925,70 57,20 67,50 47,22 2187,50 34231,10 63,70 1,70 154,80 0,811998 373798,20 44,50 55,10 37,90 5212,50 32469,80 107,40 5,60 59,10 1,001999 545730,00 49,10 61,20 35,00 9646,70 592991,00 155,50 11,90 45,80 1,632000 803773,10 32,95 46,23 35,00 21650,80 104100,10 217,40 12,20 45,70 2,002001 1167242,80 26,69 38,83 35,00 27004,10 188006,20 305,50 38,70 34,50 2,602002 1512256,60 18,84 28,80 20,40 32027,70 251996,00 388,10 24,70 22,50 3,132003 1903354,30 11,03 20,36 18,85 35933,90 310275,10 486,80 23,10 15,30 3,762004 2387914,20 11,69 20,40 20,16 49544,50 532332,20 588,60 23,70 11,90 4,052005 2871859,20 6,29 11,98 9,68 71968,20 702497,20 23,40 8,90 3,62

Sursa: Date prelucrate de autori pe baza Rapoartelor anuale ale BNR, perioada 1996-2005

Pentru semnificaţia deosebită în analiza evoluţiei indicatorilor absoluţi, în graficele nr.1-6, sunt prezentate dinamicile combinate a câte doi indicatori absoluţi, prin care sunt evidenţiate concordanţele şi discordanţele în evoluţia acestora, permiţând interpretări relevante domeniului monetar.

În graficul nr.1 se evidenţiază concordanţa dintre evoluţia ratei dobânzii directoare, care reprezintă instrument al politicii monetare, şi rata dobânzii bancare active, aceasta confirmând impactul pozitiv al acestui instrument.

Graficul nr.1

Evolutia ratei dobanzii percepute si a ratei directoare a dobanzii

5.0

15.0

25.0

35.0

45.0

55.0

65.0

1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005

RDP (%)RDD (%)

Sursa: Tabelul nr.2

208

În graficul nr.2 este evidenţiată evoluţia discordantă a agregatului M2 şi a inflaţiei,

neputând fi relevat nici un ecart temporal, în cadrul căruia, să poată fi sesizată influenţa sensului evolutiv al lui M2 asupra sensului evolutiv al inflaţiei.

Graficul nr.2

Evolutia M2 si a inflatiei

0.0

100,000.0

200,000.0

300,000.0

400,000.0

500,000.0

600,000.0

700,000.0

800,000.0

900,000.0

1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 20050

20

40

60

80

100

120

140

160

180

M2 mii.RON

Inflatia

Sursa: Tabelul nr.2

Evoluţiile comparative ale PIB nominal şi ale creditului intern total prezentate în graficul nr.3 evidenţiază relativa concordanţă a sensului evoluţiei, dar şi diferenţa de dinamică, ritmul de creştere a PIB-ului nefiind însoţit de un ritm de creştere corespunzător al creditului, ceea ce ar putea fi interpretat ca fiind datorat insuficientei valorificări de către sistemul bancar a economisirii subiecţilor economici.

Graficul nr.3

Evolutia produsului intern brut nominal si creditului intern total

0

50000000

100000000

150000000

200000000

250000000

300000000

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

PIBNmii. RON

CIT (miiRON)

Sursa: Tabelul nr.2

Dinamicile activelor externe şi a creditului intern evidenţiate în graficul nr.4, relevă concordanţa evolutivă a celor doi indicatori, explicabilă prin disponibilizarea plasamentelor bancare atât pe piaţa internă cât şi pe cea externă, mai bine remunerată în termeni reali.

209

Graficul nr.4

Evolutia activelor externe si a creditului intern total

-700,000

4,300,000

9,300,000

14,300,000

19,300,000

24,300,000

29,300,000

34,300,000

39,300,000

44,300,000

49,300,000

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

AEN (mii RON)

CIT (miiRON)

Sursa: Tabelul nr.2

Graficul nr.5

Evolutia indicatorului de economisire totala si a populatiei ocupate

-400.0

600.0

1,600.0

2,600.0

3,600.0

4,600.0

5,600.0

6,600.0

7,600.0

8,600.0

9,600.0

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

ECT(miiRON)

POC (miipersoane)

Sursa: Tabelul nr.2

Graficul nr.5 prezintă evoluţia populaţiei ocupate, generatoare de venituri, şi a economisirii totale, evidenţiindu-se diferenţa evoluţiei celor doi indicatori. Dinamica economisirii totale fiind afectată, pe perioada analizată, în mod negativ de economisirea firmelor şi a guvernului, populaţia afirmându-se ca finanţatorul principal al economiei până în 2002, după care finanţarea externă devine preponderentă.

210

Graficul nr.6

Evolutia anuala a datoriei externe si a rezervelor internationale brute

0.010,000.020,000.030,000.040,000.050,000.060,000.070,000.080,000.090,000.0

100,000.0

1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005

DEX (mil.RON) RIB (mil.RON)

Sursa: Tabelul nr.2

Se constată din graficul nr.6 o creştere accelerată a datoriei externe, de peste două ori

în perioada analizată şi totodată o creştere similară a rezervelor internaţionale, ceea ce sugerează că, o mare parte din datoria externă, a fost acumulată în această rezervă.

IV.2.3. Indicatori proiectaţi (IPR)

Aceşti indicatori sunt de programare, fundamentaţi şi proiectaţi prin modele de prognoză, servesc atât la dimensionarea variabilelor de politică monetară, având rol de obiective şi instrumente, cât şi la măsurarea calităţii politicii monetare, a validităţii şi eficacităţii acesteia, construindu-se indicatorii de măsurare a politicii monetare, prin compararea valorilor proiectate cu valorile realizate ale variabilelor de politică monetară.

Datorită faptului că nivelele proiectate, în cadrul politicilor monetare şi financiare, ale indicatorilor monetari semnificativi, nu sunt disponibile, în cadrul analizei am luat în considerare valorile medii ale acestor indicatori realizaţi în U.E. restrânsă (12 state). Argumentarea acestei substituţii a valorilor proiectate ale indicatorilor în România cu valorile realizate ale acestora în UE, porneşte de la ipoteza că aceste valori realizate constituie, pe termen lung, obiective ale politicii monetare, armonizarea monetară şi financiară implicând şi apropierea României de standardele monetare realizate în UE. Totodată, tendinţa evolutivă evidenţiază măsura în care politica monetară din România contribuie la apropierea valorilor acestor indicatori de valorile realizate în U E.

În tabelul nr.4 sunt prezentate evoluţiile valorilor variabilelor monetare semnificative (M1, M2, rata dobânzii de referinţă, soldul contului curent, cursul valutar), realizate în România şi U E, pe perioada analizată.

Pentru a asigura posibilitatea evidenţierii grafice a tendinţelor comparative a valorilor indicatorilor M1 şi M2, valorile acestora înregistrate în UE au fost împărţite la 1000, ceea ce nu a afectat semnificaţia relativă a comparării evoluţiei ( M1*, M2*).

În graficele nr.7-12 sunt prezentate dinamicile acestor indicatori în România şi UE, permiţând evidenţierea diminuării ecartului dintre valorile acestor indicatori.

211

Graficul nr.7

EVOLUTIA M1 IN UE SI IN ROMANIA

1.00

1.50

2.00

2.50

3.00

3.50

4.00

1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005

M1 ROM

M1* UE

mld. euro

Sursa: Tabelul nr.4

Graficul nr.7 evidenţiază armonizarea evolutivă a lui M1, începând cu 1999, ceea ce

implică faptul că acest instrument de politică monetară a fost utilizat în concordanţă cu tendinţa înregistrată în UE.

Tabelul nr.4 Variabile monetare în România şi Uniunea Europeană

212

M1* UE M1 ROM M1 ROM Curs lei/euro M1 UEmld. Euro mld. Euro mld. lei mediu anual mld. Euro

1996 2.89 11173.4 3862.91997 1.57 2.32 18731.1 8090.9 15651998 1.73 2.21 22109.7 9989.3 17321999 1.92 1.82 29668.9 16295.6 19232000 2.07 2.32 46331.1 19955.8 20662001 2.22 2.47 64308.8 26026.9 22222002 2.44 2.83 88304.6 31255.2 24442003 2.68 3.02 113259.8 37556.00 26782004 2.91 3.77 152880.7 40532.00 29092005 3.42 36771.00 3423

M2 UE M2* UE M2 ROM Curs lei/euro M2 ROMmld.euro mld.euro mediu anual mld.lei

1996 7.85 3862.9 30334.61997 3616 3.616 7.68 8090.9 62150.391998 3852 3.852 9.26 9989.3 92529.911999 4078 4.078 8.23 16295.6 134122.462000 4229 4.229 9.27 19955.8 185060.032001 4616 4.616 10.39 26026.9 270512.032002 4915 4.915 11.96 31255.2 373712.462003 5232 5.232 12.27 37556 460741.272004 5569 5.569 15.90 40532 644617.32005 6074 6.074 23.48 36771 863319.1

Rata dobanzii overnight Rata dob. de referintaSold cont curent BC Sold cont

curent BC* Sold cont curent BC

UE sf.an % ROM % UE mld.euro ROM mld.euro ROM mld.euro

1996 4.04 35.00 25.4 -1.97 -1973.001997 3.98 45.40 29.3 -1.75 -1753.001998 3.09 37.90 31.4 -2.32 -2318.001999 3.04 35.00 23.9 -1.19 -1187.002000 4.83 35.00 16.2 -1.87 -1867.002001 3.34 35.00 19.4 -3.32 -3323.002002 3.09 20.40 43.5 -2.75 -2752.002003 2.06 20.41 30.2 -3.96 -3955.002004 2.05 17.96 45.9 -5.32 -5323.002005 2.28 9.68 36.2 -7.81 -7806.00

Curs euro/dolar Curs de schimb lei/euro Curs de schimb lei/euro Inflatia Inflatia UE sf. an ROM sf. perioadei * ROM sf. perioadei UE sf.an % ROM sf.an ant.

1996 5.01 5005 1.9 56.91997 8.87 8867 1.5 151.41998 0.86 12.79 12788 0.8 40.61999 0.99 18.33 18331 1.7 54.82000 1.11 24.12 24118 2.5 40.72001 1.12 27.88 27881 2 30.32002 0.98 34.92 34919 2.3 17.82003 0.81 41.72 41717 2 14.12004 0.75 39.66 39663 2.4 9.32005 36.77 36771 2.2 8.6

Sursa: Date prelucrate de autori pe baza Rapoartelor anuale ale BNR, perioada 1996-2005; Eurostat

213

Sursa: Tabelul nr.4

Evoluţia lui M2 prezentată în graficul nr.8, relevă un anumit ecart evolutiv, în cazul

României, evoluţia fiind mai accelerată în concordanţă cu evoluţia lui M1, acest ecart sugerând că în UE, instrumentul de politică M1 are un impact mai puţin semnificativ asupra agregatului monetar M2, care reprezintă obiectiv al politicii monetare.

Graficul nr.9

Evolutia ratei dobanzii de referinta in UE si in Romania

0

10

20

30

40

50

1997 1999 2001 2003 2005

Rata dobanziiovernightRata dob. de referinta

Sursa: Tabelul nr.4

Graficul nr.9 prezintă tendinţa de apropiere a valorii ratei dobânzii de referinţă din

România faţă de valoarea acesteia din UE, această rată reprezentând instrumentul preferat al politicii monetare promovată în UE.

Graficul nr.8

EVOLUTIA M2 IN UE SI IN ROMANIA

3.00

6.00

9.00

12.00

15.00

18.00

21.00

24.00

1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005

M2 ROM

M2* UE

mld. euro

214

Sursa: Tabelul nr.4 Evoluţia inflaţiei, prezentată în graficul nr.10, relevă de asemenea apropierea

nivelului acesteia de nivelul înregistrat în UE, în perioada analizată, inflaţia în România diminuându-se de la 151% la 8.6% în 2005, apropiindu-se de nivelul de 2.2% realizat în UE în acelaşi an.

Graficul nr.11

Evolutia soldului cont curent al BC in Romania si UE

-20

-10

0

10

20

30

40

50

1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005

Sold contcurent BC UE mld.euro

Sold contcurent BC * ROMmld.euro

Sursa: Tabelul nr.4

Graficul nr.10

Evolutia inflatiei in UE si in Romania

1.9

1.5

0.8

1.7

2.5

2

2.3

2

2.42.2

0

0.5

1

1.5

2

2.5

3

1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 20050

20

40

60

80

100

120

140

160

Inflatia UEsf.an %

InflatIiaRomaniasf.an ant.

215

Graficul nr.11 prezintă evoluţia soldului de curent al balanţei comerciale, evidenţiind tendinţa de creştere a soldului negativ în România, precum şi evoluţia fluctuantă a soldului în UE, neconcordanţa evolutivă a valorilor indicatorului fiind evidentă.

Sursa: Tabelul nr.4

Cursul de schimb în UE şi în România, a cărui evoluţie este prezentată în graficul

nr.12, prezintă o dinamică evident discordantă, deteriorarea cursului în România în perioada vizată fiind însoţită de o relativă întărire a cursului euro. Pentru o mai bună relevanţă grafică a comparabilităţii cursul leului a fost împărţit la 1000, operaţie care nu afectează obiectivul cercetării, care constă în evidenţierea apropierii valorilor acestuia din România de cele din UE.

În concluzie, evoluţia variabilelor monetare, constituite în obiective şi instrumente ale politicii monetare, semnifică apropierea valorilor acestora de valorile înregistrate în UE, discrepanţele persistând în cazul agregatului M2 şi a contului curent al balanţei de plăţi, rata inflaţiei şi rata modificării cursului înscriindu-se spre sfârşitul perioadei analizate pe trenduri corelate cu trendurile înregistrate în UE.

IV.2.4. Indicatori relativi (IRL)

Aceşti indicatori reprezintă rate sau coeficienţi, care se determină ca rapoarte între indicatorii primari, exprimaţi în valori absolute, evidenţiind relaţii fundamentale sau funcţionale dintre diverse variabile economice, financiare şi monetare, şi permiţând o mai bună cunoaştere a impactului corelativ al politicii monetare, oferind informaţii relevante pentru funadamentarea politicii monetare.

Principalii indicatori relativi luaţi în considerare sunt următorii:

1. Productivitatea muncii în economie - PME

POCPECPME =

2. Rata creaţiei monetare – RCM ( ) ( ) 100][ ×++Δ+Δ+Δ= AENEMMCBTAENEMMCBTRCM 3. Inflaţia IFL

1000

1×=

CPICPIIFL

4. Rata modificării preţurilor – RMP

Graficul nr.12

Evolutia cursului de schimb in UE si in Romania

-5

0

5

10

15

20

25

30

35

40

45

1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005

Curs dolar/euroUE sf. an

Curs de schimblei/euro ROM sf.perioadei *

216

( ) 100/ ×Δ= CPICPIRMP 5. Indicele de sensibilitate a modificării preţurilor la creaţia monetară - ISC

11

1

1

−−

=−

−

iii

ii

RCMRCMRMPRMPISC

6. Rata rezervelor minime obligatorii - RRO 100)( ×= DBCRMORRO 7. Rata impactului RMO asupra volumului creditelor bancare – RIR 100)( ×ΔΔ= CBTRMORIR 8. Ecartul dobânzii bancare - EDB

100×−

=RDB

RDBRDPEDB

9. Ponderea datoriei publice în PIB - PDB ( ) 100×= PIBNDPBPDB 10. Viteza de rotaţie a monedei - VRM 2MPIBNVRM = 11. Gradul de monetizare - GME ( )VRMGME 1= 12. Indicele creşterii preţurilor externe (CPE)

1000

1×=

PESPESCPE

13. Indicele creşterii preţurilor interne (CPI)

1000

1×=

PINPINCPI

14. Coeficientul elasticităţii preţurilor (CEP)

0

0

CPICPICPECPECEP

ΔΔ

=

15. Multiplicatorul monetar – MMN BAMMMMN 2= 16. Rata finanţării bancare a investiţiilor- RBI ( ) 100×= IVTCTLRBI 17. Produsul intern brut real – PIBR DFBPIBNPIBR = 18. Coeficientul impactului monetar – CSM PIBRMCSM ΔΔ= 2 19. Coeficientul impactului ratei dobânzii bancare – CIR PIBRRDPCIR ΔΔ= 20. Rata brută a acoperirii datoriei externe – RBD

100×=DEXRBRRBD

21. Rata de indigenizare a creditelor bancare – RIC;

100×=CBTCBLRIC

22. Rata lichidităţii rapide a ofertei de monedă – RLR;

10031100

21

××=MMsau

MMRLR

23. Rata inflaţiei - RIL

217

1000

01 ×−

=IFL

IFLIFLRIL

24. Ponderea datoriei externe în PIBN – PEB

100×⎟⎠⎞

⎜⎝⎛=

PIBNDEXPEB .

Indicatorii relativi ai politicii monetare se grupează în următoarele categorii: indicatori de structură, care exprimă raportul de incluziune dintre o

variabilă componentă inclusă şi variabila înfăşurătoare, care include prima variabilă, evidenţiind ponderea variabilei parte în variabila întreg. În acest sens, RIC, RLR şi inversul lui MMN sunt indicatori de structură.

indicatori de spor, care exprimă raportul dintre creşterea periodică a valorii unei variabile simple sau agregate şi valoarea din momentul de bază a variabilei sau agregatului. În acest sens RCM, RMP şi CEP reprezintă asemenea indicatori.

indicatori de impact, reprezintă raportul dintre variaţia absolută a unei variabile şi variaţia absolută a altei variabile, cele două variabile fiind considerate dependente cauzal. În acest sens RIR, ISC, CIM şi CIR reprezintă asemenea indicatori.

indicatori de corelare, reprezintă raportul dintre valorile a două variabile, de aceeaşi natură sau nu. În acest sens, PME; RRO; PDB; RBD etc, sunt asemenea indicatori.

indicatori de dinamică, reprezintă raportul dintre valorile unei variabile simnple sau agregate în momente diferite de timp, exprimând deci modificarea valorii unei variabile în raport cu timpul. În acest sens indicatorii care exprimă evoluţia în timp a valorilor diferiţilor indicatori aboluţi sau relativi reprezintă indicatori sau indici de dinamică.

Analiza evoluţiei unora dintre indicatorii relativi prezentaţi mai sus este realizată în continuare, pe baza datelor din tabelul nr.5. Tabelul nr.5 Evoluţii ale indicatorilor monetari relativi

PME lei/pers. RCM (%) IFL ISC EDB RIL PEB VRM GME MMN RBI RBD

1996 2,57 42,64 38,8 0,91 9,8 20,66 4,9 0,20 5,69 75,16 43,95

1997 5,96 51,44 154,8 3,01 10,3 2,99 24,85 5,6 0,18 6,76 130,62 54,47

1998 8,19 34,05 59,1 1,74 10,6 -0,62 21,52 5,3 0,19 5,80 122,97 40,36

1999 12,60 32,68 45,8 1,40 12,1 -0,23 26,15 5,1 0,20 5,55 148,23 415,58

2000 17,82 30,65 45,7 1,49 13,28 0,00 27,71 5,4 0,19 4,30 239,56 46,73

2001 26,56 33,99 34,5 1,02 12,14 -0,25 30,27 5,5 0,18 4,73 267,66 53,21

2002 35,35 28,68 22,5 0,78 9,96 -0,35 30,94 5 0,20 5,12 166,66 53,86

2003 45,96 20,96 15,3 0,73 9,33 -0,32 31,29 4,8 0,21 4,94 57,43 52,09

2004 23,93 11,9 0,50 8,71 -0,22 31,06 4,6 0,22 5,20 54,75 71,78

2005 27,37 8,9 0,33 5,69 -0,25 30,86 3,3 0,30 4,98 79,26 Sursa: Date prelucrate de autori pe baza Rapoartelor anuale ale BNR, perioada 1996-2005

Pentru a analiza evoluţia comparativă a indicatorilor dependenţi din punct de vedere

economic şi monetar, în graficele de mai jos sunt prezentate curbele evolutive a câte doi indicatori relevanţi, forma curbelor acestor indicatori permiţând interpretarea caracteristicilor tendenţiale.

218

Graficul nr.13

Evolutia indicatorilor RCM si MMN

0.00

10.00

20.00

30.00

40.00

50.00

60.00

1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005

RCM MMN

Sursa: Tabelul nr.5

În graficul nr.13 sunt prezentate tendinţele evolutive ale ratei creaţiei monetare şi ale

multiplicatorului monetar, care evidenţiază discrepanţa dintre evoluţia modificării agregatului M2 sub impactul modificăii bazei monetare, şi evoluţia ratei de creştere a activelor financiare ale economiei, ceea ce semnifică insuficienta influenţă a modificării monedei centrale asupra procesului de creaţie monetară.

Graficul nr.14

Evolutia indicatorilor EDB si RIL

-2

0

2

4

6

8

10

12

14

1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005

EDBRIL

Sursa: Tabelul nr.5

Compararea evoluţiei ecartului ratelor dobânzii bancare active şi pasive cu evoluţia

ratei inflaţiei prezentată în graficul nr.14, evidenţiază faptul că diminuarea nivelului inflaţiei, deci, înregistrarea unor valori negative ale ratei inflaţiei se corelează cu diminuarea ecartului dintre rate, ceea ce sugerează că odată cu atenuarea deteriorării preţurilor la bunuri şi produse se

219

realizează şi diminuarea presiunii financiare a băncilor asupra clienţilor, prin reducerea costurilor financiare ale acestora.

Evoluţiile ponderii datoriei externe în PIB nominal şi a ratei acoperirii datoriei

externe, prezentate în graficul nr.15, evidenţiază corelarea evolutivă a celor doi indicatori relativi îndeosebi după anul 1998, în ultimii ani cele două evoluţii prezentând o relativă discrepanţă, generată de avântul datoriei externe determinat de soldul negativ al balanţei comerciale.

Graficul nr.15

Evolutia indicatorilor PEB si RBD

0.00

5.00

10.00

15.00

20.00

25.00

30.00

35.00

1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005

RBDPEB

Sursa: Tabelul nr.5

În graficul nr.16 se prezintă evoluţiile comparative a indicelui de sensilbilitate a inflaţiei la creaţia monetară şi a gradului de monetizare a economiei, relevându-se apropierea valorilor iniţial foarte ridicate ale indicelui de valorile gradului de monetizare, ceea ce sugerează începutul unei tendinţe de stabilitate monetară, determinată preponderent de reducerea inflaţiei.

Graficul nr.16

Evolutia indicatorilor ISC si GME

0.00

0.50

1.00

1.50

2.00

2.50

3.00

3.50

1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005

ISCGME

Sursa: Tabelul nr.5

220

Pe baza analizei celor 4 grafice se poate concluziona înscrierea evoluţiei indicatorilor

relativi corelaţi, dependenţi pe un trend de normalizare evolutivă, fluctuaţiile şi discrepanţele fiind, spre sfârşitul perioadei, mult atenuate. IV.2.5. Indicatori de impuls (IIM)

Această categorie de indicatori derivaţi se determină ca raport între sporurile relative a două variabile aflate într-o relaţie identificată de determinare, de influenţă cauzală, aceşti indicatori fiind indicatori de elasticitate sau de sensibilitate, caracteristic acestora fiind însă faptul că se integrează unui lanţ, unui canal de transmitere a impulsurilor politicii monetare.

Formula generică de determinare a acestor indicatori este următoarea:

0

0

2211

VVVVIIM

ΔΔ

= (2.5.1)

unde: Δ = diferenţa dintre valorile absolute a unei variabile în două momente diferite, de regulă consecutive, de timp;

V1 şi V2 = cele două variabile considerate; 0 = perioada de bază considerată, care poate fi anterioară celei curente sau fixă, într-

un moment stabilit statistic. Interpretarea acestor indicatori este următoarea: IIM < 1 → variabila cauzală generează un impuls subpotent asupra variabilei efect,

cu cât valoarea indicatorului este mai aproape de zero cu atât impulsul variabilei cauză, aflată la numitor, este mai slab asupra variabilei efect, aflată la numărător;

IIM = 1 → variabila cauzală generează un impulsul echipotent asupra variabilei efect;

IIM > 1 → variabila cauzală generează un impuls suprapotent asupra variabilei efect. Rezultă că domeniul posibil de variaţie al indicatorului este de la zero la infinit. Cercetarea noastră a luat în considerare următoarele canale de transmitere a

impulsurilor monetare: I. Canalul ratei dobânzii, prezentat mai jos:

)()()()(2 ↑⇒↑⇒↓⇒↑ PIBNIVTRDPM (2.5.2) unde: M2 = oferta de monedă, presupusă în expansiune prin politica monetară; RDP = rata dobânzii percepute, care scade, ieftinind costul capitalului ; IVT = investiţiile totale, inclusiv cheltuielile cu locuinţele şi bunuri de utilitate

îndelungată, care vor creşte; PIBN = cererea agregată, producţia, exprimată prin PIB nominal, care va creşte; → = sensul impulsului, de creştere sau diminuare a variabilei efect; Coeficienţii de transmitere a impulsului ratei dobânzii- CID

1. Coeficientul de impuls al ratei dobânzii (CIR ) Se calculează ca raport între sporul relativ al masei monetare M2 şi sporul relativ al

ratei dobânzii la credite.

0

022

RDPRDP

MM

CIRΔ

Δ

= (2.5.3)

2. Coeficientul de impact a ratei dobânzii (CPR ) Se determină ca raport între sporul relativ al produsului intern brut exprimat în

termini nominali şi în termini reali şi sporul relativ al ratei dobânzii la credite.

221

0

0

RDPRDP

PIBNPIBN

CPRΔ

Δ

= (2.5.4)

3. Coeficientul de impuls monetar (CIM) nominal (CIMN) şi real (CIMR) a) NCIM Se determină ca raport între sporul relativ al PIB-ului nominal şi sporul relativ al

masei monetare.

0

0

22

MM

PIBNPIBN

CIM N Δ

Δ

= (2.5.5)

b) RCIM Se determină ca raport între sporul relativ al PIB-ului real şi sporul relativ al masei

monetare.

0

0

22

MM

PIBRPIBR

CIM R Δ

Δ

= (2.5.6)

Între cei 3 coeficienţi se realizează următoarea relaţie: CIMCIRCPR ×=

II. Canalul cursului de schimb prin soldul balanţei comerciale, prezentat mai jos:

)().()()()().()(2 ↑⇒↑⇒↓⇒↓⇒↓⇒↓⇒↑ PIBNSBCPEXCVNDMNRDRM (2.5.7) unde: RDR = rata reală a dobânzii bancare percepute; DMN = depozitele în monedă naţională; CVN = cursul valutar nominal; PEX = preţurile exporturilor; SBC = soldul balanţei comerciale. Coeficienţii de transmitere a impulsului cursului valutar- CIV Coeficientul de impuls al ratei dobânzii reale (CID ) Se calculează ca raport între sporul relativ al cursului valutar real şi cel al ratei

dobânzii reale: CVR şi RDR se determină prin ajustarea (împărţirea) CVN şi RDP cu deflatorul PIB;

0

0

RDRRDR

CVRCVR

CIDΔ

Δ

= (2.5.8)

Coeficientul de impuls al balanţei comerciale (CIB) Se calculează ca raport între sporul relativ al cursului valutar nominal şi sporul

relativ al soldului balanţei comerciale.

222

0

0

SBCSBC

CVNCVN

CIBΔ

Δ

= (2.5.9)

Coeficientul de impact al cursului valutar-CPV Se calculează ca raport între sporul relativ al PIB-ului real şi sporul relativ al cursului

valutar real. În condiţiile luării în considerare a evoluţiei cursului valutar nominal, ţinând seama de inflaţie, se determină impactul cursului asupra PIB nominal.

0

0

CVRCVR

PIBRPIBR

CPVΔ

Δ

= (2.5.10)

Coeficientul de impact al ratei reale a dobânzii asupra PIB-real (CIP)

0

0

RDRRDR

PIBRPIBR

CIPΔ

Δ

= (2.5.11)

Între cei 3 coeficienţi se realizează următoarea relaţie: CIMCIRCPR ×=

III. Canalul creditului bancar

)()()()()(2 ↑⇒↑⇒↑⇒↑⇒↑ PIBNIVTCBTDPRM (2.5.12) unde: DPR = depozite şi rezerve bancare; CBT = credite bancare totale. Coeficienţii de transmitere a impulsului creditului- CCR

Coeficientul de impact al creditului (CFC) Se calculează ca raport între sporul relativ al volumului total de investiţii şi sporul

relativ al volumului total al creditelor bancare:

0

0

CBTCBTIVTIVTCFC

ΔΔ

= (2.5.13)

Coeficientul de impact al investiţiei(CII) Se calculează ca raport între sporul relativ al PIB nominal şi sporul relativ al

investiţiei totale: (2.5.14)

3. Coeficientul de impuls al creditului (CIC) Se determină ca raport între sporul relativ al PIB nominal şi sporul relativ al

volumului creditelor, fiind un indicator obţinut din produsul celorlalţi doi anteriori:

CIICFCCBTCBTPIBNPIBNCIC ×=

ΔΔ

=0

0 (2.5.15)

0

0

IVTIVTPIBNPIBNCII

ΔΔ

=

223

IV. Canalul capitalizării pieţei sau al valorii acţiunilor- CCP

)()()()()()()(2 ↑⇒↑⇒↑⇒↑⇒↑⇒↑⇒↑ PIBNIVTCMVPACCHACHPM (2.5.16) unde:

CHP = cheltuielile totale ale populaţiei; CHA = cheltuielile populaţiei pentru cumpărarea de acţiuni; PAC = preţul acţiunilor; CMV = coeficient de multiplicare valorică;

CIFVPFCMV =

unde: VPF = valoarea de piaţă a firmei, CIF = costul de înlocuire a capitalului firmei.

Coeficienţii de transmitere a impulsului capitalizării pieţei-CCT 1. Coeficientul de impact al masei monetare ( CFM) Se detemină ca raport între sporul relativ al preţului acţiunilor sau a capitalizării

bursiere şi sporul relativ al ofertei de monedă:

0

0

22 MMCBSCBSCFM

ΔΔ

= (2.5.17)

Coeficientul de impact al capitalizării bursire asupra investiţiilor (CBI)

Se calculează ca raport între sporul relativ al crşterii volumului investiţiilor totale şi sporul relativ al capitalizării bursiere:

00

CBSCBSIVTIVTCBI

ΔΔ

= (2.5.18)

Coeficientul de impact al investiţiei (CII) Acest coeficient a fost prezentat anterior. 4 Coeficientul de impuls al capitalizării bursiere.(CIA) Se determină ca raport între sporul relativ al PIB nominal şi sporul relativ al masei

monetare, el reprezentând totodată produsul celor trei indicatori anteriori.

CIICBICFBMMPIBNPIBNCIA ××=

ΔΔ

=0

0

22 (2.5.19)

Interpretarea evoluţiei indicatorilor impulsurilor monetare, pe cele 4 canale de

transmitere, generate prin politica monetară promovată în perioada analizată, se va realiza în continuare pe baza datelor prezentate în tabelul nr.6.

224

Tabelul nr.6 Indicatori de impuls monetar

CIR CIMR CIMN CPR CIB CID CIP CIV CFC CII CIC CFM CBI CIA CII

1996 7,40 0,06 0,77 5,72 0,75 -0,01 -0,05 3,55 0,84 0,83 0,70 -0,16 -5,66 0,77 0,831997 3,32 -0,06 1,26 4,19 -9,82 0,25 0,04 0,40 2,43 1,19 2,90 19,91 0,05 1,26 1,191998 -2,66 -0,10 0,98 -2,60 0,73 0,21 0,05 0,23 0,47 1,29 0,60 -0,46 -1,65 0,98 1,291999 4,06 -0,03 1,02 4,15 -1,29 -0,08 0,02 -0,12 2,49 1,19 2,95 1,02 0,84 1,02 1,192000 -1,55 0,06 1,25 -1,93 0,39 0,14 -0,02 -0,14 5,19 0,97 5,03 1,71 0,75 1,24 0,972001 -2,88 0,12 0,98 -2,82 0,39 0,04 -0,07 -1,12 1,09 0,71 0,78 6,68 0,21 0,98 0,712002 -1,48 0,13 0,77 -1,15 -1,17 0,02 -0,07 -1,90 0,63 0,89 0,56 3,60 0,24 0,77 0,892003 -0,79 0,22 1,11 -0,88 0,46 -0,01 -0,07 6,47 0,60 0,83 0,50 1,42 0,94 1,11 0,832004 81,01 0,21 0,64 51,68 0,23 0,01 -0,16 -3,20 0,70 0,98 0,69 4,52 0,14 0,64 0,982005 -0,82 0,13 0,60 -0,49 -0,23 0,14 -0,07 -0,20 0,50 1,89

Sursa: Date prelucrate de autori pe baza Rapoartelor BNR, INSE

Valorificarea grafică a datelor din tabel este dezvoltată în graficele de mai jos, în fiecare grafic prezentându-se evoluţiile comparative ale indicatorilor de impuls implicaţi în transmiterea politicii monetare pe fiecare canal, diferenţierea sau similitudinea traiectoriilor putând sugera validitatea secvenţială a transmiterii semnalelor politicii monetare prin variabilele monetare implicate.

În graficul nr.17 se constată similitudinea evolutivă a valorilor indicatorilor de

impuls specifici canalului ratei dobânzii, ceea ce confirmă adecvarea acestui instrument de politică monetară şi transmiterea relativ corectă a impulsului monetar.

Graficul nr.17

Evolutia coeficientilor de transmitere a impulsului ratei dobanzii

-10.00

0.00

10.00

20.00

30.00

40.00

50.00

60.00

70.00

80.00

90.00

1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005

CIRCIMRCIMNCPR

Sursa: Tabelul nr.6

Analiza modului de transmitere a impulsului pe canalul cursului valutar, realizată pe baza graficului nr.18, evidenţiază de asemenea similitudinea evolutivă a indicatorilor specifici acestui canal, înregistrându-se totuşi două anomalii şi anume, ruperea ascendentă de trend a coeficientului de impuls al balanţei comerciale în anul 1997 şi a coeficientului de impact al cursului valutar în anul 2003, ambele explicabile prin abaterile semnificative de trend în anii respectivi, ale indicatorilor implicaţi în calcularea celor doi indicatori de impuls.

225

Graficul nr.18

Evolutia coeficientilor de transmitere a impulsului cursului valutar

-12.00

-9.00

-6.00

-3.00

0.00

3.00

6.00

9.00

1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005

CIBCIDCIPCIV

Sursa: Tabelul nr.5

În graficul nr.19 este prezentată transmiterea impulsului prin canalul creditului bancar, în cadrul căreia investiţiile totale reprezintă variabila de transfer a impulsului creditului asupra PIB nominal. Pe fondul unei evoluţii relativ orizontale a curbei coeficientului de impact al investiţiei, curbele coeficientului de impact şi respectiv de impuls ale creditului, prezintă o evoluţie similară cu fluctuaţii foarte mari până în 2001, după aceea evoluţia înscriindu-se pe un trend orizontal, similar evoluţiei coeficientului de impact al investiţiei. Acest comportament al celor doi coeficienţi de impuls până în 2001 evidenţiază discrepanţa dintre rata de creştere a creditului total bancar pe de o parte şi ratele de creştere a investiţiei totale şi a PIB nominal pe de altă parte, în sensul că creditul bancar a înregistrat rate mult inferioare ratelor de creştere ale investiţiei şi PIB în anii 1997 şi 2000.

Graficul nr.19

Evolutia coeficientilor de transmitere a impulsului creditului

0.00

1.00

2.00

3.00

4.00

5.00

6.00

1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005

CFC

CII

CIC

Sursa: Tabelul nr.5

Transmiterea impulsului monetar prin canalul capitalizării pieţei sau al valorii acţiunilor, a cărei evoluţie este prezentată în graficul nr.20, evidenţiază trendurile discrepante ale coeficienţilor de impuls implicaţi pe acest canal bursier, fapt explicabil prin starea încă nedezvoltată şi neconsolidată a pieţelor financiare în România, preţurile acţiunilor neevidenţiind

226

valori de echilibru, fiind influenţate de factori imprevizibili precum factori politici, de transfer de proprietate, de modificare legislativă, etc.

Graficul nr.20

Evolutia coeficientilor de transmitere a impulsului capitalizarii pietei

-10.00

-5.00

0.00

5.00

10.00

15.00

20.00

25.00

1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 20050.00

0.20

0.40

0.60

0.80

1.00

1.20

1.40

CFMCBICIACII

Sursa: Tabelul nr.5

În concluzie, se poate afirma că dintre cele 4 canale de transmitere analizate canalul

ratei dobânzii s-a dovedit cel mai adecvat politicii monetare promovată în perioada analizată, corelarea acestui canal cu celelalte 3 fiind greu de realizat într-o perioadă în care variabilele reale ale economiei nu sunt generate prin mecanisme de piaţă adecvate.

IV.2.6. Indicatori de măsurare a politicii monetare (IDM)

Această categorie de indicatori măsoară validitatea, oportunitatea şi eficacitatea politicii monetare fundamentate şi implementate de către Banca centrală, în calitate de autoritate publică. Pentru construirea indicatorilor se iau în considerare variabilele obiectiv şi instrument ale politicii monetare, semnificative în timp şi spaţiu.

Variabilele de politică monetară luate în considerare, în cazul cercetării noastre, pentru măsurarea politicii monetare sunt următoarele:

- Inflaţia – IFL; - Masa monetară – M2; - Rata dobânzii directoare, a BC – RDD; - Cursul valutar – CVS; - Rata rezervelor minime –RRO; - Baza monetară – BAM; - Soldul contului curent al balanţei de plăţi – SCP; - Rezervele internaţionale brute – RIB. Se pot delimita două categorii de indicatori, oarecum interdependenţi, cel puţin în

cazul României în condiţiile aderărării acesteia la Uniunea Europeană: I. Indicatori ai gradului de realizare (IGR), determinaţi ca relaţie

comparativă dintre valorile realizate ale variabilelor de politică monetară şi valorile proiectate, programate prin plolitica monetară promovată de către Banca centrală. Aceşti indicatori relevă gradul de realizare a politicii monetare (pe scurt, GRPM) în perioada luată în considerare, grad care depinde în mare măsură de calitatea fundamentării indicatorilor proiectaţi ai politicii monetare referitori la obiective şi instrumente, de consistenţa, coerenţa şi relevanţa acestora.

II. Indicatori ai gradului de convergenţă (IGC), determinaţi prin compararea valorilor realizate ale variabilelor de politică monetară considerate şi valorile medii ale acestor

227

variabile realizate, pentru perioada considerată, în spaţiul Uniunii Europene, luat ca bază de comparaţie. Aceşti indicatori relevă gradul de apropiere a configuraţiei politicii monetare, din punct de vedere al obiectivelor şi instrumentelor, de configuraţia existentă pe ansamblul ţărilor din UE, luate în considerare.

Măsurarea politicii monetare prin cele două categorii de indicatori se poate realiza în trei modalităţi:

a). măsurarea punctuală, prin raportarea valorilor considerate ale unei variabile într-un an, sau altă perioadă abordată unitar, formulele de calcul fiind următoarele:

100×=VPVVRVIGRP şi 100×=

VREVRVIGCP (2.6.1)

unde: IGRP = indicatorul gradului de realizare punctuală; IGCP = indicatorul gradului de convergenţă punctuală; VRV = valoarea realizată a variabilei de politică monetară considerată; VPV = valoarea proiectată a variabilei de politică monetară considerată; VRE = valoarea medie realizată în spaţiul european a variabilei de politică monetară

considerată. Din formulele de mai sus, între cei doi indicatori punctuali se deduce următoarea

relaţie:

VREVPVIGRPIGCP ×= (2.6.2)

Raportul VPV/VRE este semnificativ pentru aprecierea modului şi calităţii fundamentării politicii monetare, a obiectivelor şi instrumentelor acesteia, în sensul că valorile proiectate ale acestora vor trebui să se apropie treptat de valorile realizate şi promovate în cadrul UE.

b) măsurarea tendenţială, prin luarea în considerare a valorilor variabilelor obiectiv şi a celor instrumentale ale politicii monetare, comparându-se, pe o perioadă determinată de mai mulţi ani, seria valorilor realizate cu seriile valorilor proiectate şi a valorilor medii realizate în UE, selectându-se în acest sens perioada semnificativă pentru politica monetară.

Pentru fiecare variabilă considerată, se determină abaterea medie pătratică şi coeficientul de variaţie.

Abaterea medie pătratică (σ ) sau abaterea standard exprimă gradul de deviere a valorilor realizate ale variabilelor monetare implicate în politica monetară, de la valorile proiectate sau valorile medii realizate în UE ale acestora. Valorile acestui indicator depind de valorile variabilei considerate, cu cât valoarea acestui indicator este mai mare, cu atât valorile realizate ale acestei variabile au deviat mai mult de la valorile proiectate prin politica monetară sau faţă de valorile medii realizate în UE. Determinarea glisantă sau pe perioade secvenţiale evidenţiază tendinţa de centralitate sau de disperie a valorilor comparate ale variabilei în timp.

Coeficientul de variaţie (CV) sau de omogenitate reprezintă o măsură a dispersiei relative, permiţând compararea deviaţiei mai multor variabile monetare, care nu sunt exprimate în aceeaşi unitate de măsură. Domeniul de variaţie al CV este 0≥ , cu cât nivelul acesteia este mai aproape de zero, cu atât variabila de politcă monetară a fost mai adecvat proiectată, fundamentată sau converge spre realizările din UE.

Cele două valori tendenţiale se determină pentru fiecare variabilă de politică monetară considerată, determinându-se astfel cei doi indicatori tendenţiali, şi anume:

IGRT(σ ) = indicatorul gradului de realizare tendenţială a nivelului proiectat al variabilei de politică monetară;

IGRT (cv) = indicatorul gradului de realizare tendenţială a nivelului proiectat al variabilei de politică monetară, exprimat relativ, cu cât valoarea indicatorului este mai mare cu atât este mai intensă abaterea valorilor realizate de la cele proiectate. Cu ajutorul acestui indicator se pot ordona dispersiile valorilor variabilelor de politică monetară, evidenţiindu-se, cu

228

aproximaţie şi într-o viziune globală, variabila cel mai corect fundamentată prin politica monetară.

Indicatori de măsurare a politicii monetare similari se determină şi pentru gradul de convergenţă tendenţială, şi anume: IGCT(σ ) şi IGCT(cv).

Valorile acestor indicatori, reprezentând obiectivele şi instrumentele politicii monetare, pot fi reprezentate grafic, reprezentarea grafică a evoluţiei acestora permiţând interpretarea măsurii eficacităţii şi validităţii politicii monetare sub două aspecte:

prin evoluţia nivelului indicatorilor de dispersie ai fiecărei variabile, un nivel mai ridicat evidenţiind fie o fundamentare inadecvată a variabilei obiectiv sau instrument de politică monetară, fie o selecţie incorectă a acestor variabile pe perioada considerată sau modificarea inoportună, neţinând cont de laguri, a obiectivelor sau instrumentelor politicii monetare;

prin ecarturi evolutive ale coeficienţilor de variaţie ai variabilelor considerate, ecarturi ce pot semnaliza distorsiuni sau derapaje, în timp, a politicii monetare.

O măsurare aproximativă a tendinţei gradului de integrare a polticii monetare româneşti în politica monetară promovată în UE se obţine prin luarea în considerare, în locul valorilor proiectate ale acestor variabilelor monetare, a valorilor medii ale variabilelor realizate în spaţiul european integrat. Această măsură exprimă totodată eficacitatea şi validitatea politicii monetare, în sensul că diminuarea valorilor indicatorilor statisticii de măsurare – abaterea şi coeficientul – pot evidenţia aproprierea caracteristicilor, a parametrilor politicii monetare româneşti de cele ale politicii monetare promovate în UE.

c). măsurarea integrativă a politicii monetare, prin luarea în considerare comcomitent a două sau mai multe variabile de politică monetară şi măsurarea variabilităţii legate a acestora, indicatorul statistic pentru măsurarea acestei legături, în cazul a două variabile ale politicii monetare fiind covarianţa.

Covarianţa (cov) măsoară deci tendinţa unei perechi de variabile ale politicii monetare, de dorit obiectiv şi instrument, de a evolua dependent, împreună, permiţând în acest caz din cunoaşterea evoluţiei unei variabile să deduce evoluţiea posibilă a acesteia.

Considerând variabila monetară obiectiv, M2, şi variabila instrument, RDD, formula de calcul a covarianţei este următoarea:

( ) [ ] [ ]RDDRDDMMn

RDDM i

n

ii −×−×= ∑

=1221,2cov (2.6.3)

unde: 2M şi RDD reprezintă valorile medii, pe perioada considerată, ale celor două

variabile. Valoarea covarianţei este pozitivă sau negativă, după cum relaţia dintre cele două

variabile este directă sau inversă. De exemplu, dacă rata directoare a dobânzii înregistrează creşterea lui V, în condiţiile când masa monetară înregistrează o descreştere a acestuia, covarianţa este negativă, interpretarea acestei legături evidenţiind disfuncţii grave în politica monetară promovată. Dacă covarianţa celor două variabile are valoarea 1 evoluţia lui V specific celor două variabile este independentă, rata directoare neafectând masa monetară, în ceea ce priveşte abaterile valorilor proiectate şi realizate.

Abordarea integrativă a abaterilor, dispersiilor valorilor, pe perioada analizată, a tuturor variabilelor de politică monetară se determină prin matricea covarianţelor.

Matricea covarianţelor – MCV- conţine nn× căsuţe, unde n reprezintă variabilele politicii monetare, pentru fiecare căsuţă determinându-se covarianţa mărimilor V ale variabilelor politicii monetare care se intersectează în căsuţă, covarianţa tuturor variabilelor determinându-se prin însumarea covarianţelor din toate căsuţele.

Matricea de covarianţă este deci o colecţie de mai multe covarianţe, de forma unei matrice nn× .

Presupunem mărimea V a cinci variabile ale politicii monetare, şi anume: 1 = masa monetară M2;

229

2 = rata directoare a dobânzii, RDD; 3 = rata rezervelor minime obligatorii, RRO; 4 = cursul valutar, CRS; 5 = baza monetară, BAM. Matricea covarianţelor mărimilor V ale celor cinci variabile monetare considerate

se prezintă astfel:

⎥⎥⎥⎥⎥⎥

⎦

⎤

⎢⎢⎢⎢⎢⎢

⎣

⎡

5551

1511

cov***cov***************

cov***cov

Generalizând, fiind dat setul de n variabile monetare, i = 1…n, matricea covarianţelor de ordinul I dintre mărimile V ale acestor variabile se scrie astfel:

( ) ( ) ( )[ ]jjiijiij xxxxxxV −×−== ,cov (2.6.4) Matricele de ordin mai înalt sunt exprimate astfel:

( ) ( )[ ]njj

mii

mnij xxxxV −×−= (2.6.5)

Un element individual al matricei ijV este numit covarianţa lui ix şi jx . Măsurarea tendenţială a politicii monetare promovată în România în perioada

analizată este prezentată în tabelul nr.7 prin cele două mărimi semnificative: abaterea standard şi coeficientul de variaţie. Tabelul nr.7 Măsurarea tendenţială a politicii monetare în România, 1996-2005

M1 M2 Rata dobanzii de referinta

VARIANTA= 772873.20 VARIANTA = 2502246.37 VARIANTA = 122.08MEDIA = 2094.12 MEDIA = 4208.04 MEDIA = 25.48

CV = 0.42 CV = 0.38 CV = 0.43ABATEREA STANDARD= 879.13 ABATEREA STANDARD = 1581.85 ABATEREA STANDARD= 11.05

Sold cont curent Rata inflatiei Curs de schimb lei/euroROM sf.an ant. ROM sf. perioadei

VARIANTA= 3689112.13 VARIANTA= 1621.532 VARIANTA= 194572103.69MEDIA = 3255.84 MEDIA = 40.52 MEDIA = 1349.02

CV = 0.59 CV = 0.99 CV = 0.65ABATEREA STANDARD= 1920.71 ABATEREA STANDARD = 40.27 ABATEREA STANDARD= 13948.91

Sursa: Date prelucrate de autori pe baza valorilor din tabelul nr.2

Valorile abaterii standard evidenţiază faptul că, utilizarea celor două instrumente de politică monetară, M1, care poate aproxima baza monetară, şi rata dobânzii de referinţă, se apropie tendenţial de utilizarea acestora în UE, în timp ce variabilele monetare care reprezintă obiective ale politicii monetare, agregatul M2, soldul curent al balanţei şi îndeosebi cursul de schimb sunt departe de valorile înregistrate în UE. În cazul inflaţiei, care a reprezentat ţinta declarată a politicii monetare, valoarea abaterii standard evidenţiază faptul că, pe perioada analizată această ţintă a fost secvenţial realizată, apropierea nivelului inflaţiei din România de cel din UE susţinând valoarea abaterii standard.

Coeficientul de variaţie prezentat în tabel evidenţiază, prin valorile sale în cazul celor două agregate monetare şi a ratei dobânzii de referinţă, un grad de convergenţă

230

semnificativ cu valorile variabilelor corespondente din UE, convergenţa fiind mai puţin evidentă în cazul celorlalte trei variabile de politică monetară.

IV.2.7. Indicele condiţiilor monetare (ICM)

ICM este calculat ca o medie ponderată între rata dobânzii pe termen scurt şi cursul de schimb efectiv real la valoarea lor într-o perioadă de bază. Ponderile stabilite ale celor variabile monetare reflectă impactul relativ al fiecărei variabile asupra PIB după 2 ani, fiind derivate modelistic. Simplicitatea şi oportunitatea sunt trăsăturile distinctive ale indicelui, ponderile utilizate pentru construirea ICM sunt variabile dependente în model, fiind derivate în situaţia menţinerii constante a celorlalte condiţii. În consecinţă, ponderile sunt estimate în condiţii de incertitudine, care pot implica intervale mari de încredere pentru parametrii, valorile ponderilor depinzând totodată de modelele utilizate pentru determinarea lor. Ponderile relativ specifice pot varia în timp, în timp ce parametrii utilizaţi pentru calcularea ICM sunt menţinuţi constanţi.

Atunci când se interpretează ICM trebuie să se ţină seama că acesta nu poate evalua calitatea politicii monetare, aceasta putând fi evaluată prin intermediul obiectivului şi a instrumentelor politicii Băncii centrale.

Indicele condiţiilor monetare măsoară gradul de relaxare sau de tensiune (încordare) a situaţiei monetare, raportat la perioada de bază, acest indice reflectând efectul pe care politica monetară îl are asupra economiei, fie prin rata dobânzii, fie prin cursul de schimb. În cadrul algoritmului de determinare a acestui indice rata dobânzii primeşte o pondere, un coeficient, să spunem coeficientul 1, iar cursul primeşte coeficientul 1/3, aceşti coeficinţi reprezentând, cum am spus, efectele modificărilor ratelor dobânzii pe termen scurt şi a cursul de schimb asupra PIB, a producţiei.

ICM se calculează, de exemplu, prin însumarea modificării ratei dobânzii la operaţiunile active interbancare, ROI, cu 1/3 din modificarea procentuală a cursului de schimb al leului faţă de euro, CVL, pe parcursul unui an.

Formula de calcul este următoarea: ( ) ( )11 lnln31 −− −×+−= iiii CVLCVLROIROIICM (2.7.1)

IV.2.8. Concluzii

Banca centrală dispune de un set diferenţiat de indicatori pentru evaluarea mărimii presiunii asupra producţiei şi a inflaţiei, estimarea convenţională a gap-ului producţiei, a PIB furnizând o evaluare generală a gradului de consolidare sau de recesiune a economiei, această estimare confruntând-se însă cu incertitudini semnificative.

Principalii indicatori utilizaţi în acest context sunt: • modificarea anuală a inflaţiei, măsurată prin schimbarea preţurilor de consum şi prin deflatorul PIB; • gap-ul PIB, exprimând diferenţa dintre procentele de modificare anuală a PIB; • modificarea anuală a ratei şomajului. În concluzie, variabilele cheie ale politicii monetare, reprezentând obiective si

instrumente, se constituie informaţional în indicatori ai politicii, care masoară evoluţia variabilelor, permiţând fundamentarea deciziilor de politică, prin corelarea obiectivelor cu instrumentele monetare, coordonarea dimensională a acestora cu obiectivele şi instrumentele politicii economice de ansamblu.

Specifici politicii monetare se delimitează următorii indicatori definitorii: 1. ţinta de control a inflaţiei, exprimată prin indicele preţurilor de consum; 2. instrumentul primar de politică monetară, care este, de regulă, rata dobânzii

la creditele pe o zi, pe termen foarte scurt;

231

3. condiţiile monetare, exprimate prin indicele condiţiilor, care ia în considerare rata dobânzii la împrumuturile pe termen scurt (de până la 3 luni) şi cursul de schimb;

4. agregatele monetare M1 şi M2; 5. inflaţia, exprimată prin ecartul dintre rata nominală şi rata reală a dobânzii

la depozitele la termen peste 1 an şi indicele preţurilor de consum, general sau restrictiv (excluzând produsele cu preţuri administrate, de exemplu);

Banca centrală utilizează, pe lângă indicatori specifici analizei monetare, indicatori folosiţi pentru analiza economică, de natură economică şi financiară, cele două categorii de indicatori constituind, în expresie absolută, baza informaţională a analizei, evaluării şi fundamentării politicii monetare.

Principalii indicatori utilizaţi sunt următorii. Indicatori specifici sectorului real 1. PIB nominal, exprimat în preţuri curente; 2. PIB exprimat în preţuri constante; 3. Şomajul, exprimat prin rata şomajului; 4. Raportul dintre salarii şi venituri; 5. Indicele preţurilor de consum şi de producţie; Indicatori specifici sectorului fiscal 6. Soldul bugetar (împrumuturile nete); 7. Veniturile bugetare totale; 8. Datoria publică totală şi externă; Indicatori specifici sectorului financiar 9. Masa monetară primară (M1); 10. Rezervele monetare totale şi obligatorii; 11. Ratele dobânzii bancare şi la titlurile de valoare (bonuri de tezaur,

obligaţiuni de stat); 12. Indicele preţurilor acţiunilor; Indicatori specifici sectorului extern 13. Contul curent al balanţei de plăţi; 14. Rezervele internaţionale şi lichiditatea externă; 15. Poziţia investiţională externă; 16. Datoria externă totală; 17. Cursul de schimb. Implementarea şi realizarea politicii monetare, cunoaşterea şi ajustarea evoluţiei

variabilelor de politică conform dezideratelor şi cerinţelor dezvoltării, impun urmărirea nivelului, structurii şi corelaţiilor acestora pe perioade mai scurte de timp în cadrul anului, şi în acest sens monitorizarea săptămânală a realizării acestor variabile trebuind să reprezinte o responsabilitate informaţională a Băncii centrale, datele săptămânale fiind agregate şi sintetizate în ansambluri coerente, interpretabile de indicatori lunari.

În acest sens, informaţiile urmărite de către Banca centrală, sunt: 1. activele şi pasivele bilanţiere ale Băncii centrale; 2. activele şi pasivele băncilor autorizate; 3. tranzacţiile de răscumpărare realizate de Banca centrală; 4. cursul de schimb; 5. agregatele monetare; 6. componentele creditului; 7. poziţia investiţională; 8. contul curent al balanţei de plăţi; 9. depozite ale Băncii centrale; 10. indicele preţurilor de consum;

232

11. indicele condiţiilor monetare; 12. ratele dobânzii; 13. plăţi litigioase; 14. hârtii de valoare neachitate.

IV.3. Modelarea politicii monetare IV.3.1. Probleme ale modelării politicii monetare

Aspectul esenţial al politicii monetare, care se impune să fie înţeles în scopul

modelării, poate fi prezentat sintetic în termeni de instrumente, obiective şi criterii de decizie. Instrumentul principal al politicii monetare îl constituie rata dobânzii pe termen

scurt, adesea fiind utilizată rata dobânzii la creditele pe o zi (overnight), ambele constituindu-se ca rată a Băncii centrale.

Obiectivul politicii monetare, formulat în termenii inflaţiei, îl constituie menţinerea stabilităţii preţurilor pe termen mediu şi, pe această bază, păstrarea inflaţiei fundamentale între 2-3%, în medie, de-alungul unui ciclu, în condiţiile asigurării nivelului performanţelor economice. Implicaţiile acestei formulări a obiectivului politicii monetare vizează atât inflaţia însăşi, banda de 2-3% ca medie anuală permiţând o anumită flexibilitate evoluţiei ciclice a inflaţiei, cât şi relaţia dintre obiectivul inflaţiei şi cel al creşterii. Pe perioade lungi, când nu se aşteaptă ca politica monetară să aibă efecte durabile asupra creşterii şi a ocupării, obiectivul politicii monetare fixează deci inflaţia la 2-3% anual.

În ceea ce priveşte criteriile de decizie care leagă deciziile politicii monetare de informaţia referitoare la variabilele obiectiv, pot fi evidenţiate două aspecte:

impactul lagurilor impune ca obiectivul politicii monetare să fie în mod explicit proiectat, astfel încât instrumentul de politică să poată fi ajustat ca răspuns la aşteptările referitoare la evoluţia producţiei (creşterii) şi preţurilor, într-un mod consistent cu menţinerea inflaţiei pe termen mediu între limitele dorite;

inexisteţa unor norme privind rolul, în cadrul politicii, a variabilelor particulare intermediare, precum agregatele monetare sau financiare. Acestea, precum şi alte variabile, sunt evaluate pragmatic, pentru utilitatea lor, ca indicatori de prognoză şi nu în sensul unor obiective intermediare.

O implicaţie a acestei situaţii rezidă în faptul că nu există o definiţie relevantă a unei politicii stabile, în termenii ratei constante a dobânzii sau a ratei de creştere a ofertei de monedă. Însă, în contextul modelării, politica stabilă implică definirea sa pe baza unor reguli de decizie date cu privire la rata dobânzii pe termen scurt, care să ofere informaţii referitoare la preţuri şi producţie într-un mod consistent cu realizarea obiectivului pe termen mediu.

Cadrul conceptual referitor la politica monetară, prezentat succint mai sus, operează într-un mare număr de ţări, incluzând atât pe acelea care promovează formal ţinta inflaţiei, cât şi pe cele cu obiective ceva mai largi, rolul determinant al ratelor dobânzii ca instrument de politică monetară fiind recunoscut şi în literatura de specialitate.

În prezent, rata reală a dobânzii pe termen scurt a înlocuit, în mod logic, rata creşterii ofertei de monedă, valoarea “neutrală” a acesteia putând fi estimată istoric sau cu modele econometrice, deşi acestea nu pot fi cunoscute cu certitudine. În acest fel poate fi definită politica monetară restrictivă, ca fiind menţinerea ratei reale a dobânzii la un nivel mai înalt decât cel neutral, astfel încât să poată fi anticipată restrîngerea creşterii economice, după un lag (perioadă de timp), concomitent cu reducerea inflaţiei, după un lag chiar mai mare.

Explicit, noua ancoră nominală a politicii monetare se concretizează în trei componente:

- ţinta inflaţiei pe termen lung a Băncii centrale; - menţinerea ratei reale a dobânzii la un nivel mai înalt decât cel neutral,

atunci când inflaţia este peste ţinta propusă, celelalte condiţii fiind constante;

233

- ajustarea ratelor nominale ale dobânzii la inflaţie, deoarece problema politicii monetare este rata reală a dobânzii.

În ciuda acestor tendinţe, literatura academică nu a substituit încă definitiv, în modelele formale, agregatele monetare cu ratele dobânzii, şi aceasta deoarece politicile monetare bazate pe exogenizarea ratelor dobânzii au efecte instabile şi admit preţuri nedeterminate.

Totuşi, trebuie subliniat că aceste rezultate sunt valabile numai în cazul ipotezei extreme a necorelării ratei reale a dobânzii cu obiectivele politicii nominale, politicile bazate pe o rată corect precizată fiind deplin capabile să ofere o ancoră nominală corespunzătoare, cu condiţia ca regula stabiliri ratei să fie specificată ca o funcţie care include o variabilă ţintă nominală, cerinţă care va trebui să fie definită în mod clar prin politica de ţintire a inflaţiei sau printr-o serie de alte politici posibile, precum aceea avînd ca ţintă PIB-ul (venitul) nominal.

Deplina recunoaştere a rolului ratelor dobânzii ca instrument al politicii monetare în procesul modelării nu poate fi realizat doar prin inversarea funcţiei cererii de monedă pentru a genera, ceea ce ar putea fi interpretat ca reguli ale politicii bazată pe rată. Această procedură nu soluţionează întradevăr problema care identifică stabilirea politicii monetare cu o cale exogenă de creştere a ofertei de monedă. Pentru a ilustra aceasta să presupunem o funcţie simplificată a cererii de monedă de următoarea formă (se ignoră dinamica):

rypm ×−×=− βα (3.1.1) În ecuaţia de mai sus definiţiile variabilelor sunt evidente, acestea fiind măsurate

corespunzător valorilor de stare fixe, în acest fel ecuaţia putând fi transformată pentru a se obţine o expresie a ratei dobânzii în funcţie de celelalte variabile:

βα mpyr −+×

= (3.1.2)

În scopul simulării politicii monetare, este posibil să se considere, în această ecuaţie, o cale de creştere a ofertei exogene de monedă ca fiind asemănătoare unui fel de indice al inflaţiei pentru o mărime medie adecvată a preţurilor şi a producţiei, în acest fel abordarea putând avea o oarecare validitate pentru analiza politicii monetare, indiferent de performanţele istorice slabe ale agregatelor monetare ca indicatori ai politicii.

În această interpretare ecuaţia ratei dobânzii poate reprezenta chiar o funcţie de reacţie la deviaţiile indicilor preţurilor şi producţiei de la ţinte, aceasta constituind una din iterpretările rezonabile din cadrul actualelor dezbateri referitoare la modelarea politicii monetare. Totuşi, parametrii şi dianamicile funcţiei transformate a cererii de monedă nu au în mod necesar nici o legătură cu aceia ai unei funcţii reactive a polticii, exceptând extinderea adoptată de către autoritatea monetară, care acceptă o ţintă strictă a ofertei de monedă.

O cale alternativă de a soluţiona acest aspect poate fi adăugarea la ecuaţiile de mai sus a funcţiei ofertei de monedă care ajustează rata dobânzii, adică:

ycpbram ×+×+×= (3.1.3) Aceasta poate fi în principiu combinată cu ecuaţia 3.1.1 pentru a elimina cantitatea

de monedă, m, şi a ajunge la o funcţie reactivă a politicii, ai cărei parametrii vor diferi de aceea ai ecuaţiei 3.1.2. Dacă se doreşte analiza comportamentului politicii în cazul unor ipoteze rezonabile referitoare la cadrul politicii, nu mai există astfel motive rezonabile pentru a o considera ca o variantă a ecuaţiei 3.1.2, cu cantitatea de monedă, m, exogenă.

Unele abordări modelistice evită cu totul funcţia cererii de monedă şi formulează politicile ratei dobânzii ca funcţii ale variabilelor preţ şi venit (producţie) cu dinamici simple. Aceste abordări au unele avantaje determinate de faptul că se focalizează pe caracteristicile stabilizării comparative a regulilor alternative, în cadrul unei clase de reguli care are caracteristici favorabile, mai degrabă decât pe dinamici ale răspunsurilor la şocuri în condiţiile unor reguli particulare, unele modele empirice sugerând că această clasă de reguli ale politicii monetare este capabilă să aproximeze caracteristici ale stabilizării specifice unei reguli optimale.

Un aspect esenţial al modelării îl constituie relevarea empirică a procesului de transmitere a politicii monetare, şi aceasta din trei perspective: influenţa ratei cash asupra altor

234

preţuri financiare; rolul cantităţii de monedă şi al creditului; efectul variabilelor financiare asupra activităţii şi a inflaţiei. IV.3. 2. Aspecte ale modelării transmiterii politicii monetare

IV.3. 2. 1. Influenţa ratei lichide asupra altor preţuri financiare Rata lichidă reprezintă rata dobânzii overnight (pe o zi) pe piaţa monetară, utilizată

de către Banca centrală pentru a implementa politica monetară şi astfel pentru a menţine stabilitatea preţurilor.

Modificările ratei lichide pot influenţa întreaga structură a ratelor dobânzii şi a randamentelor activelor fianciare, îndeosebi din sectorul privat. În general, transmiterea impulsului de la ratele lichide la ratele dobânzii pe termen scurt pe piaţa monetară este rapidă şi completă, în timp ce ratele majorităţii depozitelor şi împrumuturilor sunt mai puţin reactive. Deoarece ratele dobânzii bancare fac obiectul unora dintre cele mai importante decizii ale sectorului privat, acest cadru general al transmiterii lente explică o parte din lag-ul general al transmiterii impulsului de la ratele lichide în economie.

Relaţia cu ratele dobânzii pe termen lung poate fi considerată ca reflectând două efecte- efectul de lichiditate, reprezentând în mod esenţial impactul schimbării ratei lichide asupra aşteptărilor imediate ale ratelor cash viitoare şi efectul aşteptărilor inflaţioniste pe termen lung- cele două ipoteze sugerând un impact general, care reprezintă efectul net aşteptat al acestor factori asupra ratelor pe termen scurt medii, pentru întreaga perioadă de viaţă a titlului. Modelistic, această interpretare se exprimă printr-o regresie econometrică pozitivă a transmiterii impulsului de la ratele lichide la diferitele rate ale titlurilor pe termen lung, dar ai cărei coeficienţi prezintă nivele regresive pe perioada de viaţă a titluilui.

Dacă transmiterea impulsului ratelor lichide spre structura ratelor dobânzii este oarecum insufucient de evidentă econometric, în cazul legăturilor internaţionale s-a evidenţiat o corelare o clară a mişcărilor nivelurilor randamentelor obligaţiunilor din diferite ţări, explicată prin combinarea schimbărilor corelate în aşteptările inflaţioniste şi factorii comuni care influenţează ratele dobânzii reale la nivel internaţional.

Modelele empirice, vizând un număr semnificativ de ţări, au relevat distincţia între factori explicativi fundamentali (fiscali, poziţia de cont curent, credibilitatea politicii monetare) sau cu schimbare lentă şi dinamicile determinate în mare măsură de către interacţiunile dintre ratele dobânzii din diferite ţări.

Pe ansamblu, cercetările modelistice au evidenţiat efectele puternice şi complete ale modificărilor ratelor lichide asupra ratelor pe piaţa titlurilor cu maturitate de cca 2 ani, maturitate care poate fi considerată ca perioada în care pieţele pot forma aşteptări bazate pe o raţionalitate adecvată a răspunsurilor politicii la evoluţiile previzibile.

Efectele ratelor lichide asupra ratelor cheie ale împrumuturilor sunt supuse de asemenea lagurilor variabile atribuibile aplatizării ratelor dobânzii prin intervenţia instituţiilor financiare, existând însă anumite dovezi ale scurtării acestor laguri pe măsură ce pieţele devin mai competitive şi disputabile.

Influenţa ratelor dobânzii asupra cursului de schimb reprezintă o componentă importantă a procesului de transmitere, referitor la care însă analizele empirice nu au reuşit suficient să coreleze teoria cu comportamentul real. În acest sens, evidenţa empirică a respins consecvent ipotezele comune ale aşteptărilor raţionale şi parităţii neacoperite a dobânzii, adesea relevându-se că diferenţialele dobânzii au coeficienţi nesemnificativi sau incorect semnificaţi ca predictori ai mişcărilor cursurilor de schimb.

În ciuda acestor rezultate se dovedeşte de netăgăduit că cursului de schimb este puternic proiectat şi influenţat prin stabilirea politicii monetare, existând însă problema dacă ipoteza parităţii neacoperite a dobânzii poate sau nu să fie o aproximare utilă pentru costruirea

235

modelului, fiind dificil de dat un răspuns categoric la această problemă, deoarece există o lipsă de alternative evidente, în ciuda performanţei empirice insufuciente a ipotezelor.

Cercetările modelistice demonstreză faptul evident că ratele dobânzii şi cursurile de schimb sunt strâns intercorelate, făcând dificil de distins relaţiile cauză-efect dintre ele. Pentru analiza politicii monetare se poate considera cu sens că cursul de schimb este influenţat de ratele dobânzii pe termen scurt, chiar dacă aceste efecte sunt dificil de estimat empiric datorită problemei cauzalităţii simultane, aceasta fiind o parte a problemei mai largi a identificării efectelor acţiunilor de politică monetară, în care asemenea acţiuni sunt reacţii sistematice la modificările altor variabile care sunt, de asemenea, afectate de către acestea.

IV.3. 2. 2. Rolul monedei şi al creditului

Rolul formal al agregatelor monetare pentru politica monetară s-a diminuat treptat, apreciindu-se că agregatele sunt prea instabile, în relaţia lor cu obiectivele finale, pentru a servi ca ancoră a politicii. Aceasta nu exclude însă un anumit rol al creditului şi monedei ca variabile indicator, însă informaţia pe care o conţin acestea cu privire la obiectivele finale ale politicii necesită o continuă reevaluare.

Cercetările econometrice au evidenţiat faptul că cointegrarea dintre monedă, venit şi ratele dobânzii nu este deosebit de puternică, rezultatele fiind sensibile la modificările definiţiei activităţii şi a ratelor dobânzii, precum şi la procedura de testare folosită. Deoarece cointegrarea reprezintă o cerinţă a unei funcţii a cererii de monedă stabile, rezultatele cercetărilor nu susţin rolul stabil al agregatelor monetare în procesul de transmitere a impulsurilor politicii monetare. Totodată, analizele VAR referitoare la relaţia dintre variabilele financiare şi cele economice, ale activităţii, evidenţiază sensibilitatea mai mare sau mai mică a agregatelor la modul de specificare a modelului şi la perioada considerată.

O importanţă deosebită are în prezent canalul creditului în mecanismul de transmitere monetară. Teoriile asupra canalului de transmitere al creditului se concentrează pe imperfecţiunile pieţei, precum costurile de monitorizare şi de informare, care limitează accesul la credit al celor care se împrumută. Acestea implică faptul că accesul la credit pentru finanţarea investiţiilor ar putea fi afectat nu numai de profitabilitatea ajustată cu riscul a proiectelor ci, de asemenea, de factori precum colateralele de care dispun cei care se împrumută, lichidităţile, reputaţia şi alţi indicatori ai valorii creditului, aceste imperfecţiuni având două implicaţii importante:

- schimbările în ratele dobânzii şi în condiţiile ciclului de afaceri pot avea consecinţe asupra distribuţiei şi eficienţei legate de variaţia sistematică a accesului celor care se împrumută la credit. O creştere a ratelor dobânzii va tinde să reducă investiţiile în proiecte care sunt mai puţin profitabile, efectul fiind mai puternic în sectoarele în care factorii care intensifică creditul, precum colateralul, sunt insuficienţi;

- severitatea raţionării creditului ar putea depinde crescător de nivelul general al ratelor dobânzii, situaţie în care canalul creditului reprezintă un potenţial factor de amplificare al transmiterii politicii monetare, în plus este posibil să interacţioneze cu evoluţia altor variabile macroeconomice, aşa precum oscilaţia preţului activelor şi trendurile capacităţii (valorii) bilanţiere, cu influenţă asupra evaluării valorii creditelor celor care se împrumută.

Rezultatele cercetărilor empirice au examinat îndeosebi factorii care afectează disponibilitatea creditului la nivelul firmei sau al sectoarelor industriale, susţinând rolul factorilor disponibilităţii în explicarea împrumutului şi a investiţiei la acest nivel, fiind astfel consistente cu operarea canalului creditului în transmiterea impulsurilor monetare. S-a evidenţiat că, pe lângă influenţele macroeconomice, împrumuturile şi investiţiile firmelor sunt influenţate de un număr de indicatori plauzibili ai disponibilităţii creditului, precum dimensiunea, dezvoltarea, colateralul şi lichiditatea firmei.

236

Toate aceste canale de transmitere sunt dificil de formalizat în modelele de politică monetară, însă ele permit evidenţierea faptului că modificarea ratelor dobânzii reacţionează cu alţi factori macroeconomici, în sensul întăriri impactului lor asupra investiţiei.

IV.3.2.3. Efectele variabilelor financiare asupra economiei şi inflaţiei

În literatura de specialitate au fost identificate următoarele canale principale prin care politica monetară afectează economia şi inflaţia:

substituţia intertemporală, definită prin efectul ratelor dobânzii asupra amânării cheltuirii;

efectele care operează prin curs asupra sectoarelor comercializabile; efectele de lichiditate asupra constrângerilor de lichiditate ale celor care

se împrumută; canalul avuţiei, care operează prin ratele dobânzii asupra preţurilor

activelor; efectele ofertei de credit.

Unele cercetări modelistice au estimat efectul general al ratelor dobânzii asupra economiei, evidenţiind, de exemplu, impactul semnificativ al ratelor lichide reale asupra PIB, cu un lag diferenţiat, de 6-18 luni, impacturi similare fiind semnalate şi în cazul altor rate ale dobânzii cu maturităţi alternative. În plus, alte cercetări au relevat că panta curbei randamentului are o anumită capacitate predictivă pentru o serie de variabile reale, precum PIB, consumul, investiţia, indicele producţiei.

Deşi caracteristicile cercetărilor modelistice diferă, rezultatele subliniază unele aspecte comune, şi anume:

• procesul inflaţiei are o inerţie semnificativă, evidenţiată prin lagurile luate în considerare în modele pentru a estima dinamicile preţurilor şi salariilor;

• ecuaţiile estimate arată rolul important al preţurilor în cadrul inflaţiei generale, substanţial mai mare decât cota de inflaţie importată prin cheltuieli, aceasta din urmă reprezentând totuşi un canal puternic prin care politica monetară poate influenţa inflaţia, prin intermediul cursului;

• efectele semnificative ale cererii sunt surprinse prin dimensiunea gap-ului producţiei, care se caracterizeză prin laguri de 3 sau 6 luni.

Se poate presupune că politica monetară are efecte directe asupra inflaţiei prin aşteptări, acestea acţionând mai curând prin obiectivul însuşi, dimensionat cifric, decât prin oricare alte variabile, precum creşterea ofertei de monedă.

IV.3.2.4. Concluzii

Cele prezentate mai sus evidenţiază o imagine calitativă rezonabilă a rezultatelor modelării procesului de transmitere monetară. Într-o primă sintetizare, se poate afirma că acest proces operează prin efectul ratelor dobânzii pe termen scurt asupra cheltuielilor private, fie direct, fie prin intermediul efectelor asupra cursului şi ofertei de credit.

Cercetările subliniază că inflaţia este influenţată de politica monetară, în primul rând prin efectele asupra gap-ului producţiei şi prin curs. Procesul inflaţiei fiind inerţial, în timp politicile economice pot avea un rol direct în ajustarea aşteptărilor inflaţioniste.

În acest context modelistic, rolul agregatelor monetare se menţine în transmiterea informaţiilor către decidenţii politicii, referitoare la trendurile producţiei, ale veniturilor şi preţurilor.

Este evident că sunt necesare eforturi pentru cuantificarea, parţială sau totală, a componentelor dinamice, variabile ale procesului de transmitere şi pentru estimarea lungimii

237

lagurilor relevante. Cuantificarea apare ca fiind mai plauzibilă în transmiterea schimbărilor ratei lichide de-a lungul curbei randamentului, efectelor modificărilor ratelor dobânzii asupra cheltuielii şi a mecanismului inflaţionist.

Mai incertă se prezintă cuantificarea efectului politicii monetare asupra cursului şi a rolului aşteptărilor în deciziile sectorului privat.

Cercetările empirice pe bază de modele, în special econometrice, au evidenţiat unele probleme referitoare la cuantificarea efectelor politicii monetare, delimitându-se patru categorii principale de probleme.

Prima problemă este aceea a separării cauzelor şi efectelor, multe acţiuni de politică monetară fiind atât cauze, cât şi consecinţe ale evoluţiilor economice, separarea empirică a celor două ipostaze fiind greu de realizat. În acest sens, apare problema că adesea creşterile ratelor dobânzii sunt contradictorii, fiind însă corelate cu inflaţia şi creşterea înaltă pe care le induce. Dacă acţiunile de politică monetară sunt răspunsuri sistematice la influenţele macroeconomice care afectează preţurile şi producţia, este dificil să se construiască variabile instrumentale adecvate pentru aceste acţiuni, utilizarea lagurilor în ecuaţiile econometrice pentru rezolvarea acestei probleme nefiind în mod necesar utilă, deoarece politica monetară este, prin natură, anticipativă, putând reflecta informaţii nemodelate despre inflaţia şi producţia viitoare.

Concluzia referitoare la această problemă este aceea că, chiar dacă există relaţii econometrice stabile evidente, este greu să se obţină estimări corecte ale acţiunilor de politică monetară, fiind posibil ca lungimea lagurilor transmiterii să fie supraestimată.

A doua problemă se referă la comportamentul inexplicabil al cursului, variabilă cheie a procesului de transmitere monetară. Analizele politicii monetare reclamă estimări sau presupuneri cu privire la toate canalele de transmitere şi rezultate dependente de întregul set de presupuneri. În acest context, cursul ridică serioase probleme empirice, presupunerea teoretică standard care leagă cursul cu ratele dobânzilor pe termen scurt fiind reprezentată de ecuaţia parităţii neacoperite a dobânzii, această relaţie teroretică fiind respinsă însă de datele empirice, prin anomaliile evidente, care includ coeficienţii incorect semnificaţi şi, uneori sensibilitatea excesivă a cursului la condiţiile comerciale. Încercarea de a formaliza acest fel de rezultate, prin construirea de modele care să încorporeze prime de risc financiar, nu a avut însă succes.

A treia problemă rezidă în existenţa legăturilor non-mecaniciste, aceasta referindu-se la o serie de factori, exprimaţi prin variabile neobservabile, precum aşteptările şi încrederea, dar şi în lagurile lungi şi variabile ale transmiterii politicii, care nu sunt uşor de formalizat prin modelarea mecanicistă, lineară. Adesea, exprimate econometric ca termeni eroare, multe dintre aceste influenţe pot fi destul de mari şi de persistente pentru a determina caracteristicile întregului ciclu. De exemplu, efectele dereglementării financiare, ciclul formării preţului activelor, tranziţia la un alt regim de inflaţie.

În fine, există problema incertitudinii modelului, adică incertitudinea asupra structurii şi parametrilor modelului. Deoarece modelele diferă în ceea ce priveşte caracteristicile de bază, precum dimensiunea, periodicitatea datelor, fundamentul teoretic, nu există un criteriu precis pentru alegerea modelului corect sau care este, în linii generale, cel mai util pentru analiza politicii monetare, sursa acestei incertitudini având implicaţii senmnificative asupra politicii monetare.

Toate aceste probleme reprezintă aspecte inerente ale incertitudinii referitoare la cunoaşterea modului de funcţionare a economiei. Ele nu argumentează inutilitatea modelelor econometrice, deoarece aceste incertitudini afectează, într-o formă sau alta, toate modalităţile de analiză a politicii, însă ele susţin o anumită modestie în aprecierea valorii cognitive şi prognostice a acestor modele. Totodată, aceste probleme sugerează rolul important pentru analiza sensibilităţii a rezultatelor modelelor şi evaluarea regulilor politicii pentru o serie de specificaţii alternative ale modelului.

Această cercetare prezintă anumite rezultate ale modelării politicii monetare,

încercând să sublineze două seturi de probleme:

238

o modul de operare al politicii monetare, care include specificarea obiectivelor şi instrumentelor;

o transmiterea efectelor politicii monetare în toată economia. În plus, cercetarea schiţează limitele inerente ale capacităţii de a cuantifica rolul

politicii monetare prin modele econometrice. Cercetrarea se referă la modelarea recentă a politicii monetare, care ne-a permis să

relevăm următoarele dificultăţi ale elaborării modelelor politicii monetare: • separarea cauzelor de efecte; • comportamentul inexplicabil al cursului de schimb; • legăturile nemecaniciste şi neliniare dintre variabelele modelelor; • incertitudinea structurii şi parametrilor modelelor monetare.

IV.3. 3. Fundamentele teoretice ale modelării monedei

IV.3. 3.1. Sustenabilitatea modelistică a monedei endogene

Modelele macroeconomice ortodoxe presupun că stocul de monedă este exogen determinat de către Banca centrală. Doctrina postkeynesiană argumentează că nu numai stocul de monedă, dar şi masa monetară este endogenă, acest argument fiind acceptat în prezent în practica politicii Băncii centrale, multe dintre acestea stabilind rata dobînzii şi adaptând, ajustând cererea de monedă. Modelul unei asemenea politici monetare constituie o parte necesară a cadrului pentru moneda endogenă.

În teoriile ortodoxe despre politica monetară cantitatea de monedă este determinată exogen de către Banca centrală, conform abordării monetariste a portofoliului moneda fiind creată ca rezultat al injecţiei unei cantităţi de monedă centrală, cu putere mare, de către Banca centrală şi al intenţiei subiecţilor economici, a populaţiei, de a-şi modifica portofoliu de active. Moneda este astfel considerată o marfă, iar baza monetară este legată de masa monetară prin aşa numitul multiplicator monetar.

( ) rrrcrcBMMM

×−+×=

11

unde: BM = baza monetară; rr = rata rezervelor bancare; rc = rata monedei cash, numerar;

MM = agregatul monetar luat în consuderare. Monetariştii au dovedit că multiplicatorul prezintă stabilitate istorică, şi deci

modificând baza monetară se induc modificări proporţionale în stocul de monedă. În prezent însă, partea dominantă a stocului de monedă se găseşte sub forma

depozitelor bancare şi a altor drepturi monetare create de către sistemul bancar, moneda fiind în sens larg un activ financiar, şi afirmaţia că în prezent moneda este creată exogen de către Banca centrală neglijează faptul că activele financiare şi mărfurile au naturi foarte diferite în ceea ce priveşte modul de creare.

Când moneda este marfă, cantitatea de monedă poate fi determinată exogen de către ofertanţi, pe când în sistemul monedei de credit cantitatea de monedă, fără alte restricţii, este determinată de cererea de credit, iar dacă aceasta din urmă este o funcţie de celelalte variabile endogene, de asemenea şi cantitatea de monedă este endogenă.

Creditul este cerut de către firme, în principal, pentru investiţii productive. Orice producţie într-o economie antreprenorială este de natură monetară şi trebuie să implice ieşiri de

239

monedă, aceste fluxuri de credit reapărând, pe de altă parte, ca depozite în pasivele băncilor, atunci cînd firmele utilizeză aceste împrumuturi pentru a remunera factorii de producţie.

Cantitatea de monedă este determinată endogen prin nivelul veniturilor, al PIB, acesta neputînd fi explicat, într-o economie dinamică, prin efectul de substituţie din comportamentul static, adică al teoriei portofoliului, astfel încât teoria monedei endogene este incompatibilă cu concepţia neoclasică şi monetaristă. În modelele postkeynesiene se aplică ipotezea cauzalităţii inverse în ecuaţia multiplicatorului, ecuaţia prezentându-se astfel:

( )[ ]rrrcrcMMBM ×−+×= 1 Termenul din parantezele pătrate ar trebui să fie stabil dacă Banca centrală doreşte să

adapteze cererea de monedă, însă stocul de monedă conţine atât numerar, cash, cât şi împrumuturi create prin credite, şi în acest context explicaţia puternicei corelaţii dintre BM şi MM diferă de aceea a monetariştilor, în sensul că nu numai MM, ci şi BM sunt variabile endogene modelului. Se relevă astfel faptul că în determinarea cantităţii de monedă cererea reprezintă punctul crucial, Banca centrală neputând decide volumul depozitelor (care reprezintă o creaţie a creditelor), însă poate determina preţul monedei, rata dobînzii. Modificarea adecvată a ratei dobânzii poate induce o cantitate de monedă cerută, cvasi fixată, care poate părea ca fiind determinată exogen. În acest sens se poate spune că Banca centrală are obiective, ţinte privind cantitatea de monedă, mai degrabă decât determinarea exogenă a cantităţii de monedă, nefiind astfel nevoie să afecteze ipoteza ortodoxă. Totuşi, Banca centrală nu poate controla direct ratele dobânzii la depozite şi credite, putând controla numai rata dobânzii la rezervele bancare, pentru moneda de bază.

Expansiunea bazei monetare nu garantează expansiunea masei monetare, deoarece dacă nu doreşte nimeni să se împrumute, creşterea rezervelor bancare nu va avea efect. În acest caz alte direcţii ale politicii monetare vor fi eficiente, restricţiile monetare putând fi realizate relativ mai uşor de către Bancă.

Ca o concluzie, se pot formula următoarele argumente împotriva considerării agregatelor monetare ca ţintă a politicii monetare:

menţinerea cantităţii de monedă cât mai restânsă posibil pe cale exogenă, în timp ce cererea de monedă se schimbă frecvent şi semnificativ, implică o volatilitate ridicată a ratei dobânzii, care generează instabilitate financiară, în condiţiile în care o funcţie foarte importantă a Băncii este aceea de a asigura stabilitatea sistemului bancar;

în modelul keynesian ortodox, IS-LM, cu stocul de monedă exogen, transmiterea politicii monetare are loc în doi paşi: primul, o schimbare a cantităţii de monedă ar putea modifica rata dobînzii pe piaţa monetară; al doilea, rata dobînzii influenţează creşterea sau descreşterea cererii agregate. Astfel, intervenţiile pe piaţa monetară afectează cererea agregată numai dacă ele pot schimba nivelul ratei dobânzii, teoria sugerând băncii să supravegheze în mod direct ratele dobânzii;

practica curentă în politica monetară evidenţiază faptul că cele mai multe bănci centrale utilizează ratele dobânzii pe termen scurt ca instrument principal al politicii monetare, acordând puţină atenţie stocului de monedă, astfel încât un model în care banca centrală urmează regula ratei dobânzii este mai realist.

IV.3. 3.2. Abordare alternativă a modelării politicii monetare

Pentru a se depăşi dificultăţile cu care se confruntă modelul IS-LM, s-a propus o abordare alternativă, din care poate fi dedus un model dinamic al politicii monetare.

Figura de mai jos (schema nr.3) prezintă trei sisteme de coordonate legate. Primul, din partea dreaptă, reprezintă activitatea Băncii centrale pe piaţa monedei de bază. Fixarea ratei dobânzii, i, implică curba ofertei de monedă la nivelul dorit. Practica politicii monetare dovedeşte, de asemenea, aceasta prin managementul lichidităţii băncii centrale, care controlează ca oferta de rezerve să atingă ţinta operativă, adică rata dobânzii pe termen scurt dorită. Totuşi,

240

tabloul nu este complet, deoarece nu se prezintă curba cererii în locul celei privind baza monetară, deoarece se modelează politica monetară prin normarea ratei dobânzii, adică nu conform cerinţelor pieţei. Această abordare poate abandona cu totul pieţele monedei. Numai prin nivelul ratei nominale a dobânzii ţinta ratei dobânzii pe termen scurt nu este atinsă. Abandonarea rolului monedei deplasează de asemenea forma curbei LM. În partea dreaptă de sus a tabloului se poate observa curba IS standard şi noua curbă MPR19 cu panta ascendentă, aceasta din urmă referindu-se la norma, la regula de politică monetară. Se consideră că rata dobânzii în acest caz nu este echivalentă cu aceea din partea dreaptă. Rata reală, r, este relevantă pentru cererea de bunuri şi servicii şi astfel curbei IS, în timp ce Banca centrală poate doar să fixeze rata nominală.

Rata reală şi cea nominală diferă prin inflaţia aşteptată. Aceste două tipuri de rate ale dobânzii şi cele două părţi ale modelului pot fi legate prin diferenţierea presupunerii: atunci când Banca centrală decide dacă schimbă nivelul ţintei sale privind rata nominală, ea generează schimbări ale inflaţiei aşteptate luate în considerare. Astfel ea decide efectiv asupra modului cum se stabileşte rata reală, prin care Banca poate încuraja sau restricţiona cererea agregată.

Schema nr.3

Inflaţia ridicată sau mai înaltă decât ţinta stabilită, precum şi excesul cererii de

bunuri pe piaţă (cererea fiind mai mare decât producţia potenţială, PY , care va genera inflaţie în perioada următoare) determină Banca centrală să fie mai riguroasă cu rata reală a dobânzii.

Modelul se finalizeză prin cea de-a treia relaţie pentru ajustarea inflaţiei, AD, inflaţia perioadei curente depinzând de o serie de factori ai perioadei anterioare (de exemplu de gap-ul

19 MPR – regula de politică monetară

PY Y

rIS

IS -M P R M P R ’

M P R

r( π ,Y )

π

Y

A D I-IA

ssπ

IA ’

IA

A D I

A D I’

(B M )

i

ss'π

PY

241

producţiei20 sau aşteptările privind inflaţia din periada actuală, ceea ce se evidenţiază în modelele dinamice). Această ipoteză afirmă că inflaţia în orice moment este dată şi indusă de perioada anterioară. Conform condiţiilor actuale piaţa bunurilor afectează numai inflaţia viitoare, în felul următor: inflaţia creşte atunci când producţia se plasează peste rata sa naturală ( PYY > ) şi scade atunci cînd se găseşte sub această capacitate. Atunci când producţia este egală cu rata sa naturală şi nu există şocuri inflaţioniste, inflaţia este constantă şi menţinută prin aşteptări. După înţelegerea fundamentului dinamic al inflaţiei, se poate deriva curba cererii agregate din norma politicii monetre şi din curba IS. Dacă Banca observă inflaţia numai când ea stabileşte rata dobânzii atunci MPR va fi reprezentată printr-o linie orizontală, deoarece inflaţia este dată la un moment dat, o creştere a inflaţiei determinând Banca să crească rata reală. Astfel linia MPR se va schimba, această schimbare realizându-se, aşa cum se observă în figură, chiar dacă abaterile de la producţia potenţială sunt, de asemenea, luate în considerare prin normele, regulile politicii monetare, panta curbei MPR fiind pozitivă. Economia se mişcă de-a lungul curbei IS şi astfel producţia scade, existând astfel o relaţie inversă între inflaţie şi producţie pe partea cererii economiei. Această curbă a cererii agregate, totuşi, diferă de curba tradiţională AC, care leagă nivelul preţului cu producţia. Din acest motiv, se utilizeză în figură notaţia ADI. Oferta agregată este reprezentată prin curba Phillips pe termen scurt, care implică ajustarea inflaţiei, relaţie prezentată mai sus. Deoarece inflaţia curentă este independentă de producţia curentă, curba AS (sau IA, cum a fost notată) este orizontală în punctul inflaţie-producţie, intersecţia cu curba ACI determinând inflaţia şi producţia.

În figura de mai sus intersecţia curbelor ADI şi IA se află la nivelul producţiei potenţiale, aceasta însemnând că inflaţia este constantă la nivelul ssπ . Dacă se presupune că Banca centrală decide să reducă inflaţia şi schimbă politica monetară. Curba MPR se deplasează la 0MPR , rata reală a dobânzii creşte şi cererea scade ( )0ADI . Impactul imediat al acestei descreşteri a cererii agregate se reflectă în totalitate în producţie, pe când inflaţia descreşte numai în perioada următoare. Dacă inflaţia se reduce, IA se deplasează în jos şi Banca centrală începe să relaxeze restricţia şi să crească cererea agregată deplasând înapoi curba 0MRP , pas cu pas, până la poziţia iniţială. Noua situaţie constantă se deplasează în sus atunci când 0IA atinge rata inflaţiei ssπ , şi producţia egalează nivelul său potenţial.

IV.3. 3.3. Modelarea dinamică şi ţintirea inflaţiei Modelul IS-MPR-IA descris mai sus reprezintă nu numai o sinteză a dezvoltărilor

recente în modelarea politicii monetare, dar prin reprezentarea sa foarte clară şi simplă prezintă noua abordare la nivelul unei înţelegeri mai profunde. Pentru analiza mai subtilă a acestui model se prezintă în continuare forma dinamică a acestuia, în care politica monetară explicitează ţinta inflaţiei, de altfel larg răspîndită în practica politicii monetare.

Se consideră că rata inflaţiei pentru perioada următoare depinde de gap-ul producţiei curente, al produsului inten brut, de aşteptările inflaţioniste pentru perioada următoare şi de şocurile preţurilor.

20 Gapul producţiei reprezintă diferenţa dintre producţia actuală (Qa) din economie şi producţia potenţială, (Qp), care ar putea fi realizată dacă eficienţa economiei este maximă, utilizând întreaga capacitate. Există două tipuri de gap: pozitiv, când Qa > Qp, şi negativ, când Qa < Qp. Această măsură compară, de regulă, PIB actual cu PIB potenţial, al eficienţei maxime. Atunci când economia realizeză un gap al producţiei, indiferent de sens, se înregistrează o ineficienţă a acesteia, caracterizată fie printr-o subutilizare, fie printr-o suprautilizare a resurselor.

242

Schema nr.4

1π 2π 111 +++ ++×= tt

ett x επαπ (3.3.1)

unde, 1+tπ = rata inflaţiei în perioada următoare;

yyyx t

t−

= = gapul producţiei ( ty - producţia agregată curentă şi y producţia

potenţială, presupusă constantă); 1+t

eπ = aşteptările inflaţioniste pe perioada următoare; 1+tε = variabilă întâmplătoare, cu media zero, exprimănd şocurile exogene din

perioada următoare, care sunt necunoscute în perioada t; 0>α = denotă sensibilitatea inflaţiei din perioada următoare la gapul curent al

producţiei. Se presupune că aşteptările inflaţioniste sunt adaptative şi determinate prin:

( ) te

tte πθπθπ ×−+×=+ 11 (3.3.2)

unde, 10 <<θ

Banca centrală fixează ţinta inflaţiei ( )tπ , în momentul t=0. Din acest moment, masa monetară rezultă prin decizia optimală care ia în considerare această valoare de referinţă în fiecare moment 1,2, …

Figura de mai sus (schema nr.4) ajută să se distingă variabilele care corespund unui moment de variabilele care corespund unei perioade, precum şi să se cunoască relaţiile dintre ele. De exemplu, rata inflaţiei pentru perioada 1 este diferenţa dintre nivelurile preţului, p, în momentele t=1 şi t=0, adică 011 pp −=π . Ca şi rata inflaţiei, variabilele tx şi t

eπ corespund unei perioade.

Decizia luată de către banca centrală în momentul t ajustează gapul producţiei din perioada t+1, care afectează rata inflaţiei numai în perioada t+2 din ecuaţie. Astfel, decizia politicii monetare optimale în momentul t este funcţia pierderii cauzată de gapul producţiei perioadei următoare şi de abaterea ratei inflaţiei din perioada t+2 de la valoarea ţintă. Pentru simplificare funcţia pierderii este:

( ) ( )22

122

22,1

++++ ×+

−=

tT

tttt

xxL ωπππ (3.3.3)

unde, ω este un parametru nenegativ care reflectă preocuparea Băncii pentru

costurile reale de dezinflaţie în raport cu distorsiunea inflaţionistă. Ecuaţiile 3.3.4 şi 3.3.5 arată cum pierderea băncii centrale, care se modifică

marginal, modifică gapul producţiei şi rata inflaţiei.

11

+−

×=∂∂

tt

t xxL ω (3.3.4)

P1 P2 P3

0 1 2

Perioada 1 Perioada 2

243

Tt

t

tL πππ

−=∂

++

22

(3.3.5)

Presupunem că 00 <x , astfel încât banca centrală decide să încurajeze cererea

agregată lentă, 001 >xxx −=Δ . În consecinţă, cererea agregată ajunge mai aproape de nivelul potenţial al producţiei, cîştigul marginal al expansiunii monetare fiind, 1+××Δ txx ω . Creşterea cererii aggregate generată de către banca centrală cauzează xΔ×α inflaţie suplimentară. Astfel, pierderea marginală a expansiunii monetare este ( )T

tx ππα −×Δ× + 2 din ecuaţia 3.3.5. Decizia băncii centrale este optimală atunci când câştigurile sale marginale şi pierderile sunt egale:

( )T

tt xxx ππαω −×Δ×=××Δ− ++ 21 (3.3.6) Din 3.3.6 se poate obţine norma politicii monetare pentru gapul producţiei:

( )Tttx ππ

ωα

−×−= ++ 21

Se poate adăuga o componentă stohastică cu media zero, necorelată serial, 1+tu , care

rezultă în ecuaţia următoare.

( ) 121 +++ +−×−= tT

tt ux ππωα (3.3.7)

Formula 3.3.7 arată că deviaţia înaltă a inflaţiei şi sensibilitatea ridicată a inflaţiei la

dezechilibrul pieţei conduce la o restricţie mai intensă comparativ cu o decizie de politică monetară optimală. Dimensiunea restricţiei se temperează atunci când consecinţele asupra economiei reale au o mai mare importanţă. Componenta stohastică din 7 leagă şocurile exogene care nu sunt previzibile în perioada t sau nu sunt observate de către Banca centrală.

Ecuaţiile 3.3.1, 3.3.2, 3.3.7 formează un model închis. Acest cadru, totuşi, nu evidenţiază instrumentul prin care Banca centrală ajustează cererea agregată conform relaţiei 3.3.7.

Pentru explicitarea normei ratei dobânzii, să presupunem relaţia IS:

( ) 1111 ++++ +−×−= tte

tt uix πβλ (3.3.8) unde, λ şi β sunt parametrii pozitivi, 1+ti este rata nominală a dobînzii, şi 1+tu

este variabila întâmplătoare considerată zero, necorelată serial, pentru modelarea şocurilor cererii înregistrate în perioada t+1. Coeficientul negativ β pentru rata reală a dobânzii poate reflecta efectele intertemporale asupra consumului, precum şi efectele obişnuite asupra investiţiei, care acţionează fie prin cost fie prin disponibilitatea creditului.

Ecuaţia 3.3.8 evidenţiază relaţia dintre gapul producţiei şi rata reală a investiţiei pentru perioada t+1. În acest fel logica modelului este mult mai vizibilă: nivelul ratei dobânzii determinat în momentul t, şi susţinut în perioada t+1 afectează gapul producţiei în perioada t+1.

În cazul echilibrului pe termen lung (de exemplu, în situaţia staţionară, constantă) gapul producţiei este zero, ssx = 0, inflaţia actuală şi cea aşteptată sunt egale şi coincid cu ţinta inflaţiei, ss

eπ ,

Tssss

e πππ == Astfel, în situaţia staţionară:

244

( )ss

essi πβλ −×−=0

( ) λβπβ =×=× − sssse

ss ri (3.3.9)

βλ

=ssr

unde , ssr valoarea în situaţia staţionară a ratei reale a dobânzii.

Substituind λ din 3.3.9 în ecuaţia 3.3.8 se poate scrie funcţia IS în următoarea formă:

( )[ ] 1111 ++++ +−−×= tte

tsst uirx πβ (3.3.10) Rearanjând apoi ecuaţiile 3.3.7 şi 3.3.10 rezultă norma explicită a ratei nominale a

dobânzii:

( )Ttt

esst ri ππ

βωαπ −××

++= +++ 211 (3.3.11)

Se constată că, o inflaţie aşteptată mai mare, o deviaţie mai largă de la ţinta inflaţiei

şi răspunsul mai mare al sensibilităţii inflaţiei la gapul producţiei conduce la o rată nominală a dobânzii mai înaltă pentru perioada următoare. Nivelul optim al ratei dobânzii pentru dezinflaţie este mai jos când cererea agregată este mai sensibilă la nivelul ratei dobânzii şi/sau Banca centrală acordă mai multă atenţie gapului producţiei. Ecuaţia 3.3.11 nu implică termeni probabilistici, stohastici deoarece, prin ipoteză, Banca centrală trebuie să stabilească pe ti înainte de a observa perturbaţia 1+tu .

Rezumând, ecuaţiile 3.3.1, 3.3.2, 3.3.8 şi 3.3.11 constituie un model simplu al ţintirii inflaţiei, luând în considerare norma ratei dobânzii care oferă o formalizare mai realistă a modului cum funcţionează politica monetară în prezent.

IV.3. 3.4. Concluzii

În modelul simplu de mai sus politica monetară este modelată prin rata nominală a dobânzii, această fiind o descriere plauzibilă a modului cum, de regulă, Banca centrală îşi realizează, în prezent, politica monetară: ratele dobânzii pe termen scurt sunt fie ţinte operative, fie instrumente ale politicii. Fixarea ratei dobănzii pentru baza monetară reclamă oferta perfect elastică a rezervelor pe care Banca centrală le adaptează cererii pentru moneda de bază. Astfel, baza monetară este variabilă endogenă determinată de cererea de rezerve a sistemului bancar. Băncile împrumută moneda şi acordă credite multiplicând volumul monedei de bază, al bazei monetare. Oricum ar optimiza băncile ele nu pot acorda împrumuturi mai mari decât doreşte sectorul nebancar să se împrumute. Astfel, un stoc al masei monetare care include, de asemenea, şi depozitele bancare depinde de comportamentul atît al sectorului bancar, cât şi nebancar, fiind maximizat de cererea de credit a celui din urmă.

Cu modelele prezentate în subcapitolul 2 nu pot fi explicate nici stocul de monedă, nici baza monetară. La fel ca în politica monetară standard actuală, în modelele cu norme ale ratei dobânzii moneda joacă un rol nesemnificativ sau nici un rol. Totuşi, un model cu moneda endogenă poate conţine piaţa monedei de bază, atât cu cererea, cît şi cu oferta de monedă.

Ipoteza că Banca centrală stabileşte rata dobânzii, este insuficientă, fiind necesar a se ţine seama cum este realizată aceasta. Se poate lua în calcul şi funcţionarea sistemului bancar, modelând atât oferta, cât şi cererea pe piaţa creditului. Postkeynesienii afirmă că creditul este cerut de către firme pentru investiţii productive, el depinzând astfel de ciclul real de afaceri. Cu construirea unui model real adecvat al ciclului de afaceri se poate renunţa la

245

ipoteza nivelului de echilibru al producţiei, al venitului constant în timp. Factorii ciclici sunt importanţi nu numai din punct de vedere al cererii pe piaţa creditului, dar şi în deciziile de acordare a împrumuturilor.

Se impune deci reconsiderarea ipotezei postkeynesiene asupra cererii de credit: dacă este adevărat că împrumuturile îşi au originea în nevoia firmelor de capital, este clar totodată că cererea de credit se sprijină în mare măsură pe tranzacţiile cu active care au crescut mult mai rapid decât PIB. Toate aceste aspecte pot reprezenta părţi ale unui model complex al monedei endogene şi sunt subiecte pentru dezvoltările ulterioare. Politica monetară descrisă mai sus constituie una din raţiunile esenţiale ale endogenităţii stocului de monedă şi astfel numai o parte a modelului complex.

IV.3.4. Modele ale politicii monetare

IV.3. 4.1. Model al politicii monetare optimale cu constrângeri financiare Experienţele recente sugerează că deciziile şi acţiunile de politică monetară îăn

economiile cu piaţă emergentă sunt restricţionate sever de existeţa restricţiilor financiare. Aceasta a fost evidenţiată de tendinţa acestora de a urma o politică monetară constrictivă în timpul crizelor şi de a urmări stabilitatea cursului, adesea mai mult decât o fac ţările avansate, cu venituri înalte, în ciuda faptului că se confruntă cu o mare volatilitate a mediului extern.

În economiile dezvoltate politica monetară este, în general, anticiclică, existând un consens larg că politica monetară poate calma recesiunea, în timp ce în economiile emergente politica monetară a fost, uneori, prociclică, crescând ratele dobânzii în timpul crizelor, de regulă în scopul apărării cursului. Multe ţări cu economii de piaţă emergente au dat mare importanţă stabilizării cursului, chiar în perioada confruntării cu şocuri macroeconomice, care în principiu reclamă ajustarea acestuia.

O explicaţie a acestui paradox aparent rezidă în încrederea pieţelor, multe dintre aceste economii având o istorie a unei polticii „rele”. Aşa că, în perioadele de criză a fost mai importantă creşterea ratelor dobânzii pentru recâştigarea încrederii pieţelor internaţionale de capital, decât să încerce stabilizarea economiei interne.

O explicaţie alternativă poate fi aceea că economiile emergente sunt mai vulnerabile financiar şi în prezenţa unui dezechilibru între activele interne şi pasivele externe în bilanţ, o depreciere a cursului poate fi mai mult o piedică decât un ajutor, datele statistice susţinând opinia că vulnerabilitatea financiară reprezintă o constrângere importantă a politicilor macroeconomice din ţările emergente. Aceste ţări nu au reuşit aproape niciodată să înregistreze debite externe în monedă naţională şi instituţiile financiare interne slabe au înţeles că rezultatele bilanţiere sunt o limitare evidentă a producţiei interne.

În literatură au fost elaborate modele în care restrucţiile bilanţiere influenţează politica monetară şi cursul de schimb. Multe dintre acestea tratează vulnerabilitatea financiară ca o restricţie colaterală care limitează investiţia firmei sau finanţarea producţiei şi datorită debitelor denominate în monedă străină. Aceste restricţii colaterale pot fi sensibile la mişcările cursului.

În continuare este prezentat un model simplu al politicii monetare promovată într-o economie deschisă, în condiţiile unor constrângeri colaterale obligatorii care sunt legate de finanţarea creditului comercial. Specificul modelului constă în caracterul optimal, maximizând bunăstarea prin norma politicii monetare care ia în considerare constrângerile colaterale, cursul de schimb acţionând ca un absorbant al şocurilor, ajutând la stabilizarea economiei reale care se confruntă cu şocuri relativ mici. Dar în faţa unor şocuri negative de anvergură, care determină întărirea constrângerilor colaterale, norma, regula optimală, reclamă un răspuns anticiclic al politicii monetare, deoarece atunci când constrângerile devin puternice ajustarea cursului poate

246

deveni destabilizatoare. Cheia realizării politicii monetare încordate, strânse în faţa şocurilor constă în aceea că în faţa şocurilor negative această politică relaxează constrângerile colaterale cu care se confruntă economia.

Se consideră un model, pe o anumită perioadă, al unei economii deschise, cu consum şi firme. Există un consum continuu al gospodăriilor de produse autohtone şi străine, acestea furnizând servicii de muncă eterogene firmelor bunurilor finale. Firmele sunt competitive şi folosesc atât muncă locală, cât şi bunuri importate pentru producţie, acestea trebuind să-şi finanţeze importurille cu credit comercial generat de exporturi, care este plătit când firmele îşi vând bunurile. Aceste firme importatore se pot confrunta, totuşi, cu constrângeri colaterale referitoare la activele nete. Atunci cînd cursul creşte rapid aceste constrângeri pot deveni păuternice, firmele raţionalizându-şi, în acest caz, cumpărările de bunuri intermediare. Angajaţii primesc venituri nominale în avans, înaintea relizării muncii.

În cazul firmelor bunurile finale sunt produse prin utilizarea muncii şi a unui bun

intermediar important, agregatul muncă putându-se defini astfel:

( ) ρρ

11

11

0

11 −−

⎥⎦

⎤⎢⎣

⎡= ∫ diiHH (3.4.1)

unde: H(i) = ocuparea gospodăriei i;

1>ρ = elasticitatea substituţiei dintre diferite varietăţi de muncă. Funcţia de producţie pentru bunuri finale este exprimată astfel:

ωω −××= 1IHAY (3.4.2) unde: A = termenul constant al productivităţii; I = importul de bun intermediar. Profitul firmei se exprimă astfel:

IqSHWVPh ××−×−×=Π * (3.4.3) Firmele maximizeză profitul, considerând salariul nominal, W, şi preţul în valută al

importului intermediar, *q , ca fiind date, S reprezentând cursul de schimb nominal. În plus, se presupune că firma se confruntă cu o constrângere colaterală, referitoare la

activul net, reprezentată astfel: ** DSNIqS ××≤×× (3.4.4)

unde: N = activele denominate în monedă internă;

*D = pasivele în monedă străină preexistente din importuri. Constrângerea evidenţiază importanţa dezechilibrului monetar dintre active şi pasive,

constrângerea nefiind întotdeauna puternică. În condiţii normale, firmele nu sunt constrânse financiar, problema maximizării

profitului fiind rezolvată prin preţul bunurilor produse în ţară. În condiţii de stres financiar constrângerea colaterală este puternică, în acest caz având:

*

*

qSDSNI

××−

= (3.4.5)

Firmele aleg structura ocupării care să maximizeze profiturile, hP , obţinându-se implicit funcţia cererii de muncă, W(i).

Într-un echilibru simetric, ca cel prezentat în continuare, H(i)=H, W(i)=W, unde W(i) reprezintă salariul nominal stabilit gospodăriei i, deducându-se condiţiile de optimalitate ale ocupării şi producţiei:

247

WHYP h =×ω şi

ωω

−

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛××−

××=1

*

*

qSDSNHAY (3.4.6)

Gospodăriile i, ( )1,0∈i , cu preferinţe exprimate prin:

( ) ( ) ( )ψ

ηχψ

+×−⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛×+

+

1lnln

1iHP

iMiC (3.4.7)

unde, C(i) reprezintă o combinaţie dintre bunurile interne, hC , şi străine, fC ; P este indicele preţurilor, exprimat astfel:

αα

αα

−

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛−×

×⎟⎠⎞

⎜⎝⎛=

1*

1fh PSPP (3.4.8)

unde: fP* = preţul în valută a bunurilor importate;

α = preferinţa relativă pentru bunuri interne; M(i) = cantitatea de monedă internă deţinută; ψ = elasticitatea ofertei de muncă. Gospodăriile se confruntă cu o constrângere bugetară, de forma:

( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) Π+++×=+× iTiMiHiWiMiCP 0 (3.4.9) unde:

( )iM 0 = moneda iniţială deţinută; T = transferul total de la auroritatea monetară; Π = profitul total al firmelor producătoare de produse finale. Gospodăriile aleg soldul de monedă şi consumul fiecărui bun pentru a-şi maximiza

utilitatea, supusă constrîngerii bugetare. Se obţine cererea pentru fiecare bun intern, ( )iCh , şi extern, ( )iCf , conform soldurilor monetare, în cazul unei cantităţi de monedă, având:

( ) ( )iCPiM ××= χ (3.4.10)

Dacă salariile nominale sunt stabilite dinainte, şi nu pot fi ajustate la şocurile

perioadei, fiecare gospodărie se va confrunta cu o curbă a cererii de muncă descendentă, cu elasticitatea ρ , salariul care maximizeză utilitatea aşteptată obţinându-se astfel:

( ) ( )[ ]( )( )⎥⎦⎤

⎢⎣

⎡×

×−

×=+

iCPiHE

iHEiWψ

ρρη

1

1 (3.4.11)

Pentru exprimarea echilibrului se presupune că cererea externă de bunuri interne este inelastică, fiind dată astfel:

h

d

PSXX ×= (3.4.12)

unde X reprezintă schimbarea cerererii externe stohastice, dată exogen. Se consideră echilibrul simetric, în sensul că C(i)= C, H(i)=H, W(i)=W, M(i)=M,

( )iM 0 = 0M , şi T(i)=T, [ ]1,0∈∀i .

248

Pentru a defini echilibrul competitiv imperfect, simetric se induce o regulă oarecare de politică monetară, precum un set de alocaţii, ( )MHC ,,=θ şi un set de preţuri, ( )hPSW ,,ωγ , fiind date fP* şi *q , astfel că:

• Firmele maximizeză profiturile; • Salariile sunt stabilite gospodăriilor pentru maximizarea utilităţii aşteptate; • Gospodăriile îşi maximizeză utilitatea peste consum şi soldurile reale, în condiţiile

constrângerilor bugetare ex-post, • Piaţa monedei devine:

TMM += 0 (3.4.13)

• Piaţa bunurilor interne devine:

hh PSX

PCPY ×+

××= α (3.4.14)

Condiţiile de echilibru trebuie abordate separat, în funcţie de dependenţa sau nu a

acestora de constrângeri colaterale puternice. Dacă constângerile colaterale sunt puternice, constrângerea bugetară a gospodăriilor

devine: *DSNYPCP h ×+−×=× (3.4.15)

În acest caz echilibrul pieţei monedei se exprimă astfel:

( )*DSNYPCPM h ×+−×=××= χχ (3.4.16) Condiţia pieţei bunurilor se scrie astfel:

hh PSX

PDSNYY ×+⎟⎟

⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛ ×−−×=

*

α (3.4.17)

Împreună cu condiţia maximizării profitului şi funţia de producţie,

WHYPh =××ω (3.4.18)

ωω

−

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛××−

××=1

*

*

qSDSNHAY (3.4.19)

Ultimele patru ecuaţii se rezolvă pentru variabilele ( )YSHPh ,,, , condiţionat de X ,

determinarea salariului nominal făcându-se prin ecuaţia (3.4.11). În condiţiile fixării salariilor nominale, comportamentul modelului se poate

formaliza în cele două regimuri de constrângeri. Când constrângerile colaterale sunt puternice, se poate combina comportamentul

maximizării profitului cu condiţia compensării pe piaţa monetară, obţinându-se:

249

( )⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜

⎝

⎛×−−⎥

⎦

⎤⎢⎣

⎡××−

××××=

−

− *

1

*

*11

DSNSqDSNYAWM

ωω

ωωωχ (3.4.20)

O condiţie echivalentă se formalizeză şi pentru echilibrul pieţei bunurilor. Ecuaţia de mai sus exprimă condiţia compensării, echilibrului pe piaţa monedei,

atunci când economia suportă constrângeri colaterale, reprezentată grafic (schema nr.5) prin panta descrescătoare a relaţiei dintre S şi Y, reprezentată grafic prin curba LM restricţionată.

Schema nr.5 Pentru un stoc de monedă dat, producţia trebuie să scadă, pentru a permite pieţei

monedei să se echilibreze, în zona în care constrângerea colaterală este mai puternică curba LM restricţionată fiind întotdeauna mai plată decît în zona nerestricţionată.

Răspunsul economiei la fluctuaţiile cererii mondiale, X , depinde semnificativ dacă constrângerea financiară este sau nu puternică, prezentând o diferenţă evidentă în modul de comportare a cursului flexibil în economiile cu sau fără fricţiuni financiare. Fără aceste fricţiuni cursul de schimb acţionează ca un absorbant de şocuri, având o acţiune stabilizatoare în reacţia la şocurile externe.

Demersul de până acum a presupus că economia urmează a normă a ofertei de monedă constantă, dar dacă economia se găseşte într-o zonă restrictivă, este îndoielnic dacă o asemenea normă este dezirabilă, şi în acest sens se impune determinarea exacte a utilităţii maximizării normei politicii monetare. Dacă o ţară doreşte să folosească politica monetară pentru a evita ajustarea cursului în zona constrângerii colaterale, ea poate apela la deplasarea curbei LM în spate spre stânga, însă cu o rată înaltă a levierului financiar politica monetară poate deveni contradictorie şi PIB poate fi stabilizat prin politica monetară care devine constrictivă după un şoc negativ. În acest sens, prin reducerea ofertei de monedă Banca centrală poate deplasa curba LM în jos şi să crească astfel PIB, însă reducerea cantităţii de monedă creşte nivelul fixat al cursului, S şi reduce spaţiul deasupra căruia constângerea financiară se accentuiază. În acest context, politica monetară prociclică are două avantaje, atunci cînd un şoc negativ împinge economia într-un echilibru financiar restrictiv, şi anume, creşte producţia şi creşte pragul cursului de la care economia devine vulnerabilă financiar.

Politica monetară optimală promovată în această economie poate fi definită ca urmărind maximizarea utilităţii aşteptate a subiectului uman reprezentativ, având în vedere modalitatea de stabilire a salariului, a venitului a cestuia..

C

IS

IS

LM

S

Y

S

'S

D

'D

'LM

Zona cu constrângeri

Zonă fără constrângeri

250

În cazul absenţei constrîngerilor financiare politica monetară optimală, promovată în condiţiile unor aranjamente, corespunde alocării flexibile echilibrate a salariilor, stocul de monedă fiind la un nivel fixat, M= M . În acest caz modelul are proprietatea că salariul prestabilit optimal este independent de distribuţia lui X , alocarea salariilor echilibrate fiind optimală. Politica monetară cu aranjamente nu poate influenţa ăn mod sistematic echilibrul salariului real, prin urmare autoritatea monetară poate, cel mai bine, în condiţii de aranjamente şi fără constrângeri financiare, să ajungă la alocarea flexibilă a salariilor, prin menţinerea regulii constanţei ofertei de monedă sau, echivalent, a constanţei venitului nominal.

Atunci cînd constrăngerile colaterale sunt puternice, natura politicii monetare este substanţial schimbată, deoarece autoritatea monetară nu poate modifica în mod sistematic valoarea reală a activelor financiare, N, şi totodată, datorită distorsiunilor generate de existenţa monopolul stabilirii salariilor şi considerentelor referitoare la preţurile optimale. În acest sens, combinarea unei taxe pe ocupare cu o taxă pe importurile de bunuri intermediare contribuie la eliminarea distorsiunilor generate de acest monopl, şi la atingerea unui nivel al preţurilor optime în relaţiile comerciale.

Atunci când economia se mişcă între zona fără constrângeri şi cea cu constrângeri, care depinde de şocurile externe şi de regulile monetare urmărite, politica monetară optimală trebuie să fie stabilită cifric. Se presupune o distribuţie discretă a lui X , atunci cînd poltica monetară se consideră ca un vecor de răspuns contingent de stare ( )iii XMM = , unde se rezolvă pentru valorile lui iM , care maximizeză utilitatea aşteptată a individului reprezentativ. Deoarece răspunsul economiei la orice regulă, normă monetară este neutru, se normalizeză ( ) 11 =XMi , în care 1X este valoarea cea mai înaltă a stocului cererii de monedă străină. Într-o economie fără constrângeri colaterale puternice, va permite ca 1=iM să se realizeze pentu orice i, în acest caz influenţa constrângerilor colaterale se constată în măsura în care 1≠iM pentru orice i.

O proprietate generală a regulii monetare optimale este aceea că atâta vreme cât constrângerile colaterale sunt puternice, se înregistrează o depreciere mai mică decât în cazul în care deprecierea are loc în condiţiile unei norme a ofertei de monedă fixe, această regulă monetară optimală nefixând însă cursul de schimb. În zona constângerilor, cursul se ajustează liber la şocuri, îngustându-se limitele mişcării cursului în situaşii mai nefavorabile.

În concluzie, modelul simplu de mai sus, prezentat sub aspectele sale formale esenţiale, evidenţiază faptul încordării, tensionării politicii monetare în perioada unei crize financiare, deoarece canalele de transmitere a politicii nonetare sunt foarte diferite atunci cînd constrângerile colaterale devin mai puternice în situaţii de criză, decât în perioade normale, fără constrângeri financiare. Modelul poate ajuta la explicarea predominanţei unei flotări riscante în economiile cu piaţă emergentă, putând evidenţia empiric că acest fenomen pare să fie mai semnificativ în ţările mai îndatorate, precum şi că, în mod paradoxal, această tendinţă este mai evidentă în ţările care au o experienţă mai mare în ceea ce priveşte şocurile externe.

IV.3.4.2. Model financiar de programare a politicii monetare

Programarea financiară cuprinde setul de decizii şi acţiuni, exprimate cantitativ, ale coordonării politicilor economice, orientate spre atingerea anumitor ţinte într-o perioadă determinată. Politica monetară reprezintă o componentă esenţială a politicii economice, şi în acest sens, instrumentele şi obiectivele politicii monetare pot fi integrate coordonativ şi corelativ într-un model de programare financiară, în cadrul căruia ieşirile aşteptate (producţii, venituri) reclamă modificări în mărimea şi intensitatea instrumentelor de politică, în scopul de a atinge obiectivele specificate, modificări ce pot fi estimate exact pe bază empirică.

Modelul prezentat în continuare delimitează economia în cele 4 sectoare definite de către contabilitatea naţională, şi anume : privat, guvernamental, extern şi bancar-financiar.

251

Fiecare din primele trei sectoare implică realizarea de tranzacţii de venituri şi de de tranzacţii financiare, în timp ce tranzacţiile de venituri ale sectorului bancar sunt nesemnificative.

O creştere a deficitului sau o reducere a economisirii nete non financiare a unui sector va fi determinată fie printr-o creştere a pasivelor sale financiare, fie printr-o descreştere a ativelor financiare deţinute, fie din amândouă. În plus, fiind date economisirea sau deficitul nefinaciare, un sector poate achiziţiona mai mult de un activ financiar numai în cazul cheltuirii din acumulările deţinerii sale de unul sau mai multe active financiare sau în schimbul creşterii unuia sau mai multe pasive financiare.

La sfârşitul fiecărui an fiecare cont al sectorului trebuie să fie echilibrat, modelul conţinând şi un set de restricţii bilanţiere. În plus, sunt necesare anumite relaţii de comportament care, în mod obişnuit, explică activităţile economice şi financiare ale diferitelor sectoare şi modul de determinare a venitului, PIB-ului şi a nivelului preţurilor în economie, modelul implicând totodată anumite identităţi definiţionale.

Pentru construcţia modelului sunt date următoarele variabile: o AEBΔ = modificarea activelor externe nete ale sistemului bancar, deflatate de

preţuri; o CBPΔ = modificarea creditului intern al sistemului bancar către sectorul

privat, deflatat prin prţuri; o CEG = flux de capital extern net către sectorul guvernamental, deflatat de

preţuri; o CEP = flux de capital extern net către sectorul privat, deflatat de preţuri; o CGV = consum guvernamental la preţuri constante; o CIBΔ = modificarea creditului intern net al sistemului bancar, deflatat de

preţuri; o CIGΔ = modificarea creditului intern net către guvern, deflatat de preţuri; o CMQ = cererea de monedă şi qvasimonedă, deflatată de preţuri; o CPT = consum privat la preţuri constante; o DEP = deprecierea, la preţuri constante; o DPB = deflatorul PIB; o EBS = exporturi de bunuri şi servicii, la preţuri constante; o EPV = economisirea privată, la preţuri constante; o IBS = importuri de bunuri şi servicii, la preţuri constante; o IGV = celtuiala guvernamentală de capital, la preţuri constante; o IMGΔ = modificarea împrumutului guvernamental de la sectorul nonbancar

privat, deflatat de preţuri; o IPB = investiţia privată brută, la preţuri constante; o OFM = ocuparea forţei de muncă; o PEX = preţurile de export; o PIM = preţurile de import; o PIB = produsul intern brut, la preţuri constante; o PIB = produsul intern brut potenţial, la preţuri constante; o PRL = venitul din restul lumii, la preţuri constante; o SKP = stocul de capital, la preţuri constante; o SMQ = stocul (oferta) de monedă şi qvasimonedă, deflatat de preţuri; o VFS = venituri fiscale, la preţuri constante. Specificarea modelului este următoarea:

( ) CEGtCEPIBSEBSAEB tttt ++−=Δ (3.4.2.1) ttt CIBAEBSMQ Δ+Δ=Δ (3.4.2.2)

tttttt IMGCEGVFSIGFCGFCIG Δ−−+=Δ − (3.4.2.3)

252

tttttt IMGSMQCEPCBPEPVIPB Δ−Δ−−Δ−= (3.4.2.4) ttt CIGCIBCBP −Δ=Δ (3.4.2.5)

tttt CPTVFSPIBEPV −−= (3.4.2.6) ttttt DEPIGVIPBSKPSKP −++= − 1 (3.4.2.7)

ttt OFMSKPPIB ×+×+= 210 ααα 3.4.2.8) ( ) 13210 −Δ×+Δ×+−×+=Δ ttttt DPBPIMPIBPIBDPB ββββ (3.4.2.9)

( )11 −− −×+= tttt SMQCMQSMQSMQ θ (3.4.2.10) tttt CBPDPBPIBCMQ ×+Δ×+×+= 3210 ωωωω (3.4.2.11)

( ) 1210 −×+−×+= tttt CPTVFSPIBCPT μμμ (3.4.2.12) tt PIBVFS ×+= 10 σσ (3.4.2.13)

CBPPIMPIBIBS ttt Δ×+×+×+= 3210 δδδδ (3.4.2.14) ttt PEXPRLEBS ×+×+= 210 τττ (3.2.4.15)

Ecuaţiile 3.4.2.1-3.4.2.4 sunt constrângeri bilanţiere referitoare la cele patru sectoare. Ecuaţiile 3.4.2.5-3.4.2.7 sunt identităţi definiţionale referitoare la modificarea

creditului intern către sectorul privat, economisirea sectorului privat şi stocul de capital. Din ecuaţiile 3.4.2.1-3.4.2.6 poate fi derivată cunoscuta identitate definiţională

referitoare la PIB, şi anume: ttttttt IBSEBSIGVCGVIPBCPTPIB −++++=

Fiind redundantă, această ecuaţie nu este inclusă în model. Ecuaţia 3.4.2.8 este o funcţie de producţie, exprimată linear, pentru explicitarea

modelului de programare. Ecuaţia 3.4.2.9, a preţurilor, diferenţa dintre PIB actual şi cel potenţial, reflectă

presiunea cererii agregate în economie. Ecuaţia 3.4.2.10 reprezintă mecanismul de ajustare a stocului de monedă, coeficienţii

exprimând viteaza ajustării de la cantitatea actuală la cea dorită. Ecuaţia 3.4.2.11 exprimă depedenţa cererii de monedă de nivelul PIB, modificarea

preţurilor şi condiţiile de creditare. Ecuaţia 3.4.2.12 reprezintă funcţia de consum, reflectând ipotezele referitoare la PIB

permanent. Ecuaţia 3.4.2.13 reflectă dependenţa veniturilor fiscale de nivelul PIB. Ecuaţiile 3.4.2.14 şi 3.4.2.15 sunt ecuaţiile exportului şi importului. Modelul descrie o economie deschisă, cuprinzând sistemul bancar şi guvernamental. Variabilele ţintă sunt nivelul PIB şi modificarea activelor externe nete ale sistemului

bancar, iar variabilele instrument ale politicii monetare sunt modificarea creditului intern net al sistemului bancar şi suma cheltuielilor guvernamentale de capital.

Cerinţele formulării modelistice a programului financiar constau în estimarea mărimii modificărilor necesare în instrumentele politicii pentru a se atinge nivelele dorite ale obiectivelor ţintă.

În cadrul modelului de programare financiară politica monetară se regăseşte, atât ca obiective intermediare, cît şi ca instrumente, exprimată explicit prin ecuaţiile 3.4.2.2, 3.4.2.5, 3.4.2.10, 3.4.2.11, şi exprimată implicit prin ecuaţiile 3.4.2.1, 3.4.2.3, 3.4.2.4, 3.4.2.14, variabilele monetare fiind intrinsec implicate în construirea şi funcţionarea (algoritmarea) modelului în mod nemijlocit, dar şi ca variabile fianciare.

Fundamentală pentru model este legătura dintre economisire şi investiţie, în cadrul unui anumit sector această legătură fiind asociată tranzacţiilor financiare cu celelalte sectoare, fluxurile financiare de fonduri fiind esenţiale pentru formularea programului fiananciar.

Procedura obişnuită pentru modelarea fluxurilor financiar-monetare, în cadrul unui program financiar, este matricea fluxurilor de fonduri pentru o perioadă viitoare, corespunzătoare economisirii şi investiţiei fiecărui sector, condiţiilor financiare şi cadrului de

253

realizare a tranzacţiilor financiare. Deoarece matricea fluxurilor viitoare de fonduri depinde de condiţiile financiare, care pot fi influenţate de politicile monetare şi financiare, şi interacţionează cu comportamentele fluxurilor de venituri şi cheltuieli, modelarea fluxurilor necesită un proces iterativ de ajustare a estimaţiilor iniţiale, până se obţine consistenţa modelului.

Diferenţa fundamentală dintre abordarea prin fluxuri de fonduri şi abordarea prin echilibrul pieţei în formularea modelului constă în faptul că echilibrele sectoriale sunt considerate ca restricţii în prima abordare, iar echilibrul pieţei este restricţie în cea de a doua. Din această cauză, orice imperfecţiune a pieţei şi ajustare cu lag va creea o situaţie în care echilibrele sectoriale nu sunt echivalente cu echilibrul pieţei. De exemplu, atunci când există restricţionarea creditului, piaţa monedei nu poate fi în echilibru prin definiţie, dezechilibrul pieţei monedei trebuind să coexiste cu dezechilibrul, cel puţin, a unei alte pieţe din economie, caz în care echilibrele sectoriale devin restricţii semnificative în model.

Chiar dacă oferta de monedă este considerată variabilă exogenă în model, autoritatea moneteră exercită, de regulă, un control indirect asupra lichidităţii interne, care se exprimă prin agregatul monetar M2. Este evident din ecuaţia 3.4.2.2 a modelului că există, cel puţin în principiu, un număr mare de combinaţii între activele externe şi creditele interne nete ale sistemului bancar, care sunt consistente cu un stoc dat al lichidităţii interne.

Într-adevăr, de obicei autoritatea monetară manipulează instrumentele disponibile ale politicii monetare pentru a controla volumul creditului intern, în scopul de atinge volumul dorit de lichiditate internă, care este dedus pe baza unei funcţii a cererii de lichiditate internă. Aceasta presupune o relaţie strânsă între volumul lichidităţii interne şi nivelul activităţii economice, exprimate prin PIB nominal, de exemplu.

Luând în considerare şi constrângerile balanţei de plăţi, formularea unui program financiar implică calcularea expansiunii necesare a creditului intern prin prognozarea modificării lichidităţii interne pentru sistemul bancar şi deducerea din aceasta a ţintei modificării rezervelor externe nete, aşa cum se prezintă în model.

După cum este cunoscut, numai prin controlul creditului, fie direct, fie indirect prin manipularea rezervelor minime, operaţiunile pe piaţă, rescont, nu este suficient pentru a atinge obiective economice multiple. Presupunem că sunt considerate ca ţinte nivelul PIB şi modificarea rezervelor externe nete, acesta reclamând, cel puţin, două instrumente în scopul de a atinge cele două ţinte simultan, conform binecunoscutului principiu al lui Tinbergen.

În model este specificat că, pe lângă modificarea creditului intern net, cheltuiala guvernamentală de capital, investiţiile publice, IGV, reprezintă un instrument al politicii fiscale, cele două instrumente trebuind să fie coordonate, deoarece sectoarele diferite interacţionează între ele.

O problemă adesea relevată este, dacă o anumită rată de creştere a creditului intern către sectorul privat este consistentă cu un anumit nivel dorit al activităţii economice, problema depinzând de exttinderea cererii de credit a sectorului guvernamental. Mai mult, o schimbare în cheltuielile guvernamentale, care tinde să afecteze nivelul venitului şi al preţurilor, va avea, de asemenea, impact asupra balanţei de plăţi şi asupra agregatelor monetare, prin efectele asupra importurilor şi cererea de monedă.

Având în vedere că creditul intern net către guvern nu este o variabilă controlată în cadrul modelului, din punct de vedere al tehnicii modelului, una din variabilele ΔCIG, CGV, CEG şi Δ IMG sunt exogene în modelul care încorporează restricţia bugetului guvernamental ca o ecuaţie structurală, ecuaţia 3.4.2.3. În cazul în care modificarea creditului intern net către guvern este tratată ca o variabilă endogenă dependentă de restricţia bugetului guvernamental, nu se face diferenţă între controlul modificării în creditul intern total net al sistemului bancar şi modificarea în creditul intern al sectorului privat, deoarece cele două variabile sunt legate definiţional prin ecuaţia 3.4.2.5.

În cadrul modelului cele două ţinte nu pot fi realizate simultan, numai dacă există efecte diferite asupra ţintelor între instrumentul ΔCIB şi instrumentul IGV, efecte introduse în model prin impactul modificării creditului bancar asupra importurilor şi asupra cererii de

254

monedă, cu condiţia raţionării sau controlului creditului. Cu alte cuvinte, numai în cazul în care politica fiscală şi politica monetară au efecte asimetrice asupra obiectivelor ţintă, prin canale diferite, unul din cele două instrumente devine redundant, deci egalitatea dintre numărul de obiective şi numărul de instrumente nu poate fi menţinută.

Modelul de programare financiară, prezentat mai sus, poate fi abordat în cadrul controlului optimal, pe o perioadă pentru care funcţia obiectiv poate fi specificată, astfel încât să poată fi utilizat pentru deducerea politicii optimale.

IV.3. 4.3. Model pentru analiza politicii monetare

Una din preocupările principale ale modelării politicii monetare o reprezintă construirea unor modele simple, coerente şi plauzibile ale mecanismului de trasmitere monetară. Aceste modele exprimă principiul fundamental, care afirmă că rolul esenţial al politicii monetare este să ofere o ancoră pentru inflaţie şi aşteptările inflaţioniste. Fundamentul modelului se compune dintr-o curbă a cererii agregate (IS), o curbă a stabilirii preţurilor (Phillips) şi o funcţie de reacţie a politicii, care leagă rata dobânzii de variabile precum inflaţia şi PIB.

Modelele de acest tip sunt folosite, îndeosebi, deoarece ele asamblează diferite interpretări referitoare la funcţionarea economiei ca un tot coerent, corelând efectele care pot fi evaluate, explicitând totodată previziuni despre reacţiile politicii, sursele şocurilor, riscurile care rezultă din diferite ipoteze asupra funcţionării economiei.

Modelul prezentat în continuare este specific analizei monetare, fiind eleborat pentru a descrie interacţiunile variabilelor cheie macroeconomice pe termen mediu, în scopul nu atât de a realiza o previziune a vlorilor variabilelor considerate (previziune pe care, de altfel, o fac de fapt economiştii), ci de a oferi o formă coerentă a raţionamentelor care produc previziuni adecvate.

Modelul propus, de dimensiuni mici, cuprinde numai patru ecuaţii comportamentale cheie, prin care se încearcă să se realizeze proiecţii consistente pentru PIB real, rata reală a dobânzii şi cursul de schimb real, în termenii deviaţiilor de la nivelele de echilibru. În model se îmbină accentuarea neokeynesiană a rigidităţilor reale şi nominale şi a rolului cererii agregate în determinarea PIB, cu metodele ciclului real de afaceri, caracteristice echilibrului general dinamic stohastic, incluzând aşteptările raţionale.

Fiind un model structural, fiecare din ecuaţiile sale are o interpretare economică, intervenţiile politicii monetare reflectându-se în modificarea parametrilor sau şocurilor, influenţa acestor intervenţii putând fi analizată prin studierea schinbărilor care rezultă în ieşirile modelului.

Modelul cuprinde, după cum am spus, patru ecuaţii: • ecuaţia cererii agregate, sau curba IS, rata reală a dobânzii şi cursul de

schimb real; • ecuaţia formării preţurilor, sau curba Phillips, care leagă inflaţia trecută cu

cea aşteptată, gapul PIB şi cursul de schimb; • o condiţie a parităţii dobânzii neacoprite pentru cursul de schimb, ţinând

seama de aşteptările din trecut; Paritatea dobânzii neacoperite semnifică situaţia în care rata aşteptată de apreciere a

unei monede este egală cu suma punctelor procentuale cu care rata a dobânzii în ţara monedei este mai mică decât rata dobânzii celeilalte ţări. Totodată, aceasta poate fi definită prin egalitatea între veniturile aşteptate din active financiare, comparabile din alte privinţe, denominate în două monede, fără nici o acoperire împotriva riscului de curs, paritatea dobânzii neacoperite reclamând aproximativ ca aii += * , unde i este rata internă a dobânzii, *i rata dobânzii externe şi a , aprecierea aşteptată a monedei străine la o rată procentuală anualizată.

• o regulă pentru stabilirea politicii ratei dobânzii ca o funcţie de gapul PIB şi de inflaţia aşteptată.

255

Modelul exprimă fiecare variabilă în termeni de gap, ca deviaţii de la nivelul de echilibru, neîncercând să explice dinamica celor patru variabile (PIB, curs, rată a dobânzii, inflaţie ), acestea fiind considerate ca date, pe baza judecăţii analistului şi a viziunii asupra valorilor de echilibru ale acestora.

Ecuaţia gap-ului PIB PIB-ul depinde de cererea agregată şi, prin urmare, de rata reală a dobânzii şi cursul

de schimb real, precum şi de PIB-ul însuşi trecut şi viitor.

( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) tpib

ttttttt CRCRcgRRRRrgPIBlagPIBaPIB εββββ +−×+−×−×+×≡ −−−−−+ 1*

11*

111 (3.4.3.1) unde, X = gapul variabilei considerate, exprimat în puncte procentuale; *X = mărimea de echilibru a variabilei; a = aşteptată, de evoluţie g = gap; PIB = produsul intern brut; RR = rata reală a dobânzii în puncte procentuale; CR = cursul de schimb real, creşterea fiind o depreciere, în puncte procentuale. Semnificaţia lagurilor în mecanismul de transmitere al politicii monetare implică

faptul că se aşteptă ca suma gap-urilor lui ( )rgβ şi ( )cgβ să fie mai mică decât parametrul gap-ului decalat din ecuaţie, ( )lagβ .

În cazul ţărilor dezvoltate se aşteaptă ca ( ) ( )rgcg ββ < , depinzând de gradul de deschidere al economiei.

Curba Phillips Inflaţia depinde de inflaţia aşteptată ( )a şi decalată, gap-ul PIB, gap-ul cursului.

( ) ( )( ) ( ) ( ) [ ] ti

tttttt CRCRcPIBgpibIiaIiaI εαααα +−×+×+×−+×= −−−+ 1114

44 ,1 (3.4.3.2)

Inflaţia, I , este măsurată ca modificarea trimestrială anualizată, exprimată

procentual, tI fiind astfel modificarea pe patru trimestre a preţurilor de consum, adică ( ) ( )[ ]1

4 loglog100 −−×= ttt pcpcI . Această ecuaţie evidenţiază anumite idei esenţiale despre inflaţie, şi anume: o rolul principal al politicii monetare este de a oferi o ancoră nominală pentru

inflaţie, suma coeficienţilor inflaţiei aşteptate şi decalate fiind 1; o politica monetară influenţează inflaţia prin efectele sale asupra PIB şi

cursului, astfel că coeficieţii gapurilor PIB şi al cursului trebuie să fie mai mari decât 1; o Banca centrală nu poate înşela populaţia, deoarece coeficientul inflaţiei

aşteptate trebuie să fie pozitiv. Derivarea standard a modelului din fundamentele microeconomice, care presupune

optimizarea aşteptărilor raţionale ale firmelor, implică faptul că aşteptările depind numai de inflaţia viitoare, astfel că ( ) 1=iaα . Comportamentul economiei depinde în mod critic de ( )iaα , astfel că dacă aşteptările inflaţioniste sunt previzibile, adică ( )iaα = 1, atunci inflaţia este egală cu suma gap-urilor PIB şi ale cursului de scimb.

Valoarea lui ( )cα determină efectele modificărilor cursului asupra inflaţiei, valoarea acestui coeficient trebuind să fie mai mare în economiile deschise.

Cursul de schimb Se presupune existenţa condiţiei parităţii dobânzii, astfel că:

256

[ ]t

ctth

tt

at

RRRRCRCR ερ+

−−−= +

4

*

1 (3.4.3.3)

unde, t

hRR este rata reală internă a dobânzii; t

*ρ este prima riscului de echilibru. Împărţirea la 4 a parantezei cu ratele dobânzii este necesară în cazul în care ratele

dobânzii şi prima de risc sunt măsurate anual, iar cursul este măsurat trimestrial. Se presupune că prin condiţia parităţii dobânzii este necesar un coeficient al unui

diferenţial al ratei dobânzii, stabilit de către autoritatea monetară, aceasta implicând indirect şi neimpunerea aşteptărilor raţionale în cazul cursul de schimb, adică:

( ) 111 1 −++ ×−+×= tctct

a CRCRCR δδ (3.4.3.4) Dacă cδ =1, se înregistrează o dinamică crescătoare a cursului, însă în practică

mişcarea mai lentă a cursului este mai realistă. Regula politicii monetare Se presupune că instrumentul politicii monetare se bazeză pe rata nominală pe

termen scurt a dobânzii şi că Banca centrală utilizeză acest instrument pentru a atinge un nivel ţintă al inflaţiei, *I , acesta putând reacţiona de asemenea la deviaţiile PIB de la echilibru, astfel că avem:

( ) ( )[ ] ( ) ( ) ( )[ ] t

sttttttt PIBgappibIIiIRRlagsRSlagsRS εγγγγ +×+−×++×−+×= ++− ,,1, 4

*4

44*1 (3.4.3.5)

Structura şi parametrii acestei ecuaţii au implicaţii variate, o importantă concluzie a

inflaţiei înregistrată după anii 70 în ţările dezvoltate fiind aceea că rata stabilă a inflaţiei presupune un ( )iγ pozitiv. Optimul implicat de această ecuaţie depinde de fundamentele microeconomice ale modelului, trebuind subliniat că reacţiile autorităţii monetare depind de celelalte trăsături ale economiei, precum perspectiva de dezvoltare a acesteia.

Trebuie subliniat că adesea sunt susţinute alte ţinte decât inflaţia şi PIB ca fiind vizate de funcţia de reacţie a autorităţii monetare, precum cursul de schimb. În general însă, adăugarea cursului are o importanţă redusă atunci când există paritate neacoperită a dobânzii, deoarece în acest caz cursul este total în funcţie de ratele dobânzii aşteptate în viitor şi conţine puţină informaţie în plus faţă de celelalte variabile. Atunci când însă volatilitatea cursului are importanţă pentru decidenţii politicii sau când aşteptările de curs conţin un element de aşteptări adaptative, politica monetară poate avea ca rol suplimentar, acela de a răspunde direct la curs.

Oferta Acest model oferă numai o prezentare elementară a aspectului ofertei,

presupunându-se că variabilele ofertei urmează procese stohastice, analistul trebuind să facă, în practică, presupuneri referitoare la aceste variabile. Implicaţiile unui şoc permanent pozitiv al ofertei pentru gap-ul PIB şi inflaţie, de exemplu, sunt complexe, însă creşterea capacităţii poate rduce gapul PIB şi preţurile, şi, pe de altă parte, un avânt investiţional va avea loc până când şocul capitalului va fi ajustat de un nivel ridicat al productivităţii.

Fiecare dintre variabilele cheie se presupune că depind numai de valorile lagurilor proprii şi de şocuri, această specificaţie servind pentru a furniza un set de reziduale care pot fi manipulate, asfel ca răspunsul rezultat al economiei să poată fi examinat.

se presupune că PIB-ul potenţial creşte cu o rată constantă de creştere, cu şocurile corelate serial fi cu nivelul, fie cu rata de creştere a PIB potenţial;

257

se presupune că rata reală de echilibru a dobânzii şi cursul real de echilibru urmează un proces staţionar, cu şocuri posibile persitente temporar în jurul aceluiaşi nivel constant;

prima riscului de echilibru este calculată ca valoarea primei de risc care menţine cursul real pe o traiectorie de echilibru, fiind dat că ratele dobânzii se află la valorile lor de echilibru; şocurile temporare ale cursului sunt echivalente primei, putând fi interpretate ca şocuri temporare ale primei de risc;

se presupune că ţinta inflaţiei este egală valorii sale decalate, cu lag, numai cu şocuri permanente.

În simularea, testerea modelului, valorile de echilibru pentru rata reală internă a dobânzii, cursul real extern al monedei, PIB-ul potenţial şi ţinta inflaţiei pot proveni din surse diferite, care includ estimări ale autorităţilor sau eventuale analize econometrice.

Răspunsurile acestui model depind foarte mult de valorile parametrilor. În testarea modelului vor fi aleşi coeficienţii rezonabili, pe baza principiilor economice, datelor econometrice posibil de obţinut şi prin înţelegerea funcţionării economiei . Totodată, se va realiza o ajustare iterativă prin care sunt alese valorile coeficienţilor, se examinează proprietăţile modelului, se modifică valorile coeficienţilor sau structura modelului, până când modelul se comportă adecvat.

Specificarea şi parametrizarea modelului nu este determinată de date, modelul neîncercănd să reflecte procesul de generare a datelor, oferind mai degrabă un cadru în care toate datele disponibile, econometrice şi raţional discursive, pot fi utilizate pentru a înţelege comportamentul economiei.

Modelul simplu prezentat poate fi util în procesul de analiză şi previziune a politicii monetare, putând servi înţelegerii reacţiilor politicii monetare, explicitării corelate a comportamentului variabilelor cheie considerate.

În continuare se prezintă o procedură din trei paşi pentru realizarea şi utilizarea previziunilor modelului în analizele politicii monetare.

o se pleacă de la date istorice referitoare la PIB, inflaţie şi celelalte variabile cheie selectate, putându-se utiliza, de asemenea, raţionamente prognostice şi euristice asupra unor valori trimestriale ale unor variabile, existând, în acest sens, două argumentări :

este adecvat să se trateze previziunile prin judecăţi asupra datelor actuale, permiţând previziunilor modelului să se acomodeze prin extrapolare raţională;

raţionamentul prognostic poate viza o perioadă mai lungă, care va fi analizată cu ajutorul modelului, informaţiile oferind o cunoaştere în câmpul posibilităţilor.

o sunt create previziuni ale variabilelor de echilibru cheie care sunt luate ca date în model, în special ţinta inflaţiei, PIB-ul potenţial, precum şi rata reală a dobânzii de echilibru şi cursul real de echilibru, estimările putându-se baza pe surse variate.

o Se generează previziunii, fiind interesante trei tipuri de previziuni: O previziune bazată pe raţionament , rezidualele fiind o măsură a

posibilităţii de reacţie a modelului la acest fel de previziune. Dincolo de simplicitatea modelului, de gradul său de aproximare a realităţii, corelarea serială, în timp, a erorilor poate sugera că previziunea poate ignora inerentele tensiuni ale dinamicii reale a economiei, sub anumite presupuneri previziunea avînd un autentic sens cognitiv.

O previziune bazată pe modelul de bază, care rezultă prin rezolvarea modelului, în ipoteza că toate rezidualele viitoare sunt zero.

O previziune hibridă, un mixt al primelor două, rezidualele viitoare fiind manipulate sau direct stabilite ca variabile viitoare ale variabilelor endogene, pentru a crea o previziune care combină raţionamentul cu modelul.

Previziunea hibridă va constitui nucleul analizei test a politicii monetare, examinându-se şocuri, politici şi scenarii alternative, prin sensibilităţi la ipoteze alternative, prin implicaţiile diferitelor şocuri, prin răspunsuri alternative ale politicii monetare.

258

Limitele acestui model sunt semnificative. În primul rând, prin simplicitatea sa abordează insuficient oferta şi nu conţine relaţii stocuri-fluxuri. În al doilea rând, parametrizarea şi evaluarea reuşitei descriptive a modelului rămâne o provocare, estimările rezonabile ale parametrilor importanţi sunt extinse, fiind dificil de a şti dacă proprietăţile care rezultă din model reprezintă corespunzător economia.

Aceste limite nu sunt singurele, însă unele pot fi corectate prin anumite modificări facile. Extensia relativ simplă poate integra dinamici de aşteptare mai complicate, luând în considerare creşterea oficială a preţurilor sau adăugând module pentru agregatele monetare, plitica fiscală, fluxurile comerciale şi ocuparea. Alte limite însă reclamă modificări majore, precum modelarea explicită a şocurilor de productivitate, tratarea explicită a releţiilor stocuri-fluxuri, a datoriei de cont curent şi a celei externe.

IV.3. 4.4. Model de analiză a credibilităţii politicii monetare

Credibilitate şi politică monetară Modelul dezvoltat în continuare reprezintă un model de programare dinamică care

explică modul cum credibilitatea declaraţiilor de politică monetară influenţează comportamentul variabileleor macroeconomice cheie.

Majoritatea cercetărilor modelistice care abordează problema credibilităţii s-au focalizat pe politica monetară în economii cu inflaţie redusă, prin utilizarea teoriei jocurilor, în aceste modele politicile guvernamentale fiind endogene, rezultate din interacţiunea dintre agenţii privaţi şi decidenţii politicii. Contribuţii mai recente tratează politica guvernamentală ca fiind exogenă şi analizeză programele de stabilizare în economiile caracterizate prin inflaţie înaltă, în care credibilitatea reprezintă o problemă centrală.

Modelul expus încearcă să explice factorii care însoţesc programul de stabilizare şi să evidenţieze rezultatul lipsei de credibilitate a reducerii permanente a ratei deprecierii monedei naţionale, atitudinea subiecţilor privaţi faţă de credibilitatea politicii guvernamentale fiind determinată în mod endogen de către model.

Teoria macroeconomică sugerează că în scopul atingerii ţintei de reducere a inflaţiei înalte este necesară promovarea unui set de politicii fiscale şi monetare contradictorii, care, pentru a avea efectele dorite este important ca ele să fie percepute de către populaţie, de către agenţii economici ca fiind credibile şi sustenabile.

Prin introducerea aşteptărilor raţionale, analizele credibilităţii politicii monetare au luat în considerare interdependenţa dintre comportamentul privat, previzioniştii, care pot considera politicile guvernamentale ca nefiind nici credibile, nici sustenabile, şi decidenţii de politică, majoritatea analizelor considerând că politica guvernamentală nu constituie o variabilă exogenă modelelor de analiză.

În literature de specialitate se consideră că problema credibilităţii a apărut deoarece decidenţii sunt stimulaţi să urmărească avantaje strategice şi caută câştiguri pe termen scurt prin renegarea politicii precedente, acest tip de problemă constituind inconsistenţa temporală a politicilor optimale, semnificând faptul că o politică optimală elaborată la începutul unui orizont de timp programat, nu rămâne optimală şi mai târziu, pe perioada programată.

Există două surse ale acestei inconsistenţe în timp: o lipsa regulilor şi a structurilor instituţionale în cadrul economiei, care să

limiteze puterea discreţionară a autorităţilor; o instrumentele politicii distorsionează efectele comportamentului agenţilor

privaţi. Inconsistenţa temporală şi credibilitate sunt, adesea, utilizate echivalent, însă

conform naturii fiecărui termen, semnificaţia lor diferă. În general, credibilitatea se referă la extinderea pe care convingerile despre consistenţa cursului prezent şi viitor al politicii monetare şi programele anunţate iniţial de către decidenţii politici, credibilitatea fiind astfel o măsură a

259

gradului în care decidenţii se leagă de mâini prin politicile viitoare pe care le anunţă public. Factori care pot influenţa credibilitatea sunt: încrederea în datele prin care s-a fundamentat politica monetară, fezabilitateaşi controlabilitatea instrumentelor de politică, abilitatea decidenţilor de a realiza noul program monetar şi dacă sunt tentaţi să modifice acest program ca răspuns la presiunile politice.

Modelul dinamic cu credibilitate deplină Se consideră o economie deschisă, cu un număr de indivizi identici, care elaborează

programe inter-temporale optimale de consum, individul reprezentativ urmărind maximizarea funcţiei:

( )σ

βσ

−×=

−∞

=∑ 1

1

0

t

t

t CCU , 10,0 <<> βσ (3.4.4.1)

unde, U(.) = funcţia utlităţii ; β = rata subiectivă de scont; σ = coeficientul aversiunii faţă de risc. Consumul C este reprezentat printr-o elasticitate intratemporală constantă a unei

funcţii de substituţie a bunurilor comercializabile şi necomercializabile. Indivizii utilizează moneda pentru a-şi apropria bunurile de consum, fiind supuşi

constrângerii de lichiditate, care este formalizată astfel:

⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ ≤+× tt

t

t mcte

cntα , 0>α (3.4.4.2)

unde, ct = consumul de bunuri comercializabile în exterior; cnt = consumul de bunuri necomercializabile în exterior; α = parametru, exprimând durata deţinerii monedei pentru a finanţa

consumul; e = preţul relativ al bunurilor comercializabile extern în funcţie de

bunurile necomercializabile, luând în considerare cursul de schimb nominal, preţul în monedă străină al bunului comercializabil, preţul intern al bunului.

m = denotă soldurile reale ale monedei în termenii bunurilor comercializabile, în funcţie de poziţia soldurilor nominale ale monedei interne.

Presupunând că individul consumator deţine şi un titlu comercializabil internaţional, b , cu un randament notat cu r , constrângerea bugetară generală, cu care se confruntă în fiecare perioadă consumatorul, se formalizeză astfel:

( ) 11 −+×++=×+++ ttttt

ttt

t

t bmicte

cntbrvte

vnt (3.4.4.3)

unde, vnt şi vt = venitul din bunuri comercializabile şi noncomercializabile; i = rata internă nominală a dobânzii; mi × = costul deţinerii monedei, exprimat în bunuri comercializabile, dacă i este

pozitiv, consumatorul raţional va deţine un sold minim de monedă necesar pentru consum.

De altfel, este presupusă mobilitatea perfectă a capitalului, ceea ce implică: tt ri ε+= (3.4.4.4)

260

unde tε este variabila de politică, reprezentând rata deprecierii la momentul t, aceasta fiind exogenă, neconstituind o problemă a politicii optimale a guvernului.

Deoarece preţurile internaţionale ale bunurilor comercializabile sunt, de asemenea, exogene, cursul de schimb real se ajustează numai cu inflaţia sectorului bunurilor necomercializabile şi cu rata deprecierii., adică:

( )

1

11

11

+

++

+×+

=t

ttt

eeπ

ε (3.4.4.5)

În ceea ce priveşte oferta, se presupune că oferta de bunuri comercializabile este

constantă şi exogenă, în timp ce oferta de bunuri necomercializabile este determinată de cerere, preţurile fiind fluctuante. În acest cadru, firmele stabilesc preţurile într-un mod nesincronizat, ţinând seama de traiectoria viitoare aşteptată a excesului de cerere şi de nivelul mediu al preţurilor predominant în economie.

Dacă se presupune, totodată, un nivel al utilizării complete a venitului bunurilor necomercializabile, atunci oferta de bunuri necomercializabile este egală cu minimum fie al nivelului utilizării complete a venitului, fie cu cerea de bunuri necomercializabile, adică:

( )tt cntvvnt ,min= (3.4.4.6) Dacă vcntt > , piaţa bunurilor necomercializabile este în afara echilibrului, ducând

la inflaţie prin preţuri, în timp însă firmele vor reacţiona mai puţin la excesul cererii, astfel că inflaţia se va reduce, rata modificării inflaţiei va fi, în timp, corelată negativ cu excesul cererii, formal exprimându-se astfel:

tD×−= ξπ*

(3.4.4.7) unde,

*π = rata modificării inflaţiei la bunurile interne;

vcntDt t −= = excesul de cerere pe piaţa bunurilor interne. În plus, ecuaţia de mai sus indică faptul că rata modificării inflaţiei este o funcţie

negativă de excesul de cerere, care implică că cu cât mai mare este excesul de monedă, cu atât mai redusă va fi inflaţia, acest comportament inflaţionist putând fi formalizat prin următoarea rată lineară a inflaţiei:

( )vcnttt −×=+ ϕπ 1 (3.4.4.8) unde ϕ reprezintă viteza de ajustare a preţurilor în sectorul bunurilor

necomercializabile, ecuaţia putând fi fie pozitivă, fie negativă, indicând fie inflaţia fie desinflaţia preţurilor.

În final, contul curent al populaţiei este formalizat astfel: ttt ctbrvtca −×+= (3.4.4.9) unde, ( )ttt bbca −+= 1 reprezintă modificarea titlurilor străine în economie în

momentul t. Ecuaţia 3.4.4.9 arată că soldul contului curent este diferenţa dintre venit şi cheltuieli

pentru bunurile comercializab. Pentru a dezvolta un scenariu al credibilităţii se presupune că înainte de anunţarea

politicii monetare economia se găseşte într-o stare de echilibru. Decidenţii anunţă, la momentul t = 0, o reducere în continuare a ratei de depreciere, de la hε la lε , unde lh εε > , însă acestă politică se dovedeşte nesustenabilă, factori din economie determinând autorităţile să modifice

261

această politică, din punct de vedere teoretic politica putând fi considerată incosistentă. Cu toate acestea, anunţul de politică este considerat de către agenţii privaţi, de către populaţie ca fiind deplin credibil, aceştia fiind convinşi că rata de devalorizare va rămâne, în continuare, lε .

Modelul dinamic care va fi prezentat mai jos, reclamă introducerea următoarelor notaţii:

Regimul: lhdt ,∈ unde, h reprezintă regimul ratei înalte, l regimul ratei joase. Variabila politică: hεε = = rată înaltă de devalorizare;

lε = rată redusă de devalorizare. Variabile de stare: tε = cursul de schimb real;

tb = deţinerea de titluri. Variabile de decizie: tct = consum de bunuri comercializabile,

tcnt = consum de bunuri necomercializabile.

Plată (payoff): ( )( )

σ

μσμμ

−+

−

1

1tt ctcnt

unde ( ) ρρμ 1−= , ρ şi ρ1 fiind elasticităţile intra şi inter temporale de substituţie.

Tranziţii de stare: ( )vcnt

eet

ttt

×−×+×+

=+

+ϕϕ

ε1

1 11

( ) ttt ctbrvtb −×++=+ 11 Alegerile agentului privat pentru cnt şi ct trebuie să maximizeze funcţia utilităţii ,

din ecuaţia 3.4.4.1, în condiţiile constrângerilor de lichiditate şi a celei bugetare, din ecuaţiile 3.4.4.2 şi 3.4.4.3.

Substituind 3.4.4.2 în 3.4.4.3, şi menţinând egalitatea, problema optimizării este exprimată printr-o reprezentare a unei programări dinamice cu orizont infinit sau prin ecuaţia lui Bellman într-un spaţiu de stare conţinând e şi b.

De notat că funcţia valoare este aceeaşi în regimul ratei înalte sau joase de devalorizare, deoarece fiecare regim este considerat ca fiind complet credibil pe o perioadă indefinită.

În continuare se formalizeză sistemul condiţiilor de primul ordin cu privire la cnt şi ct şi ecuaţiile lui Euler, sistemul de ecuaţii având implicaţii importante asupra credibilităţii depline a politicii monetare anunţate.

Ecuaţia 3.4.4.6 şi condiţiile de primul ordin determină traiectoria consumului de bunuri, care, la rândul său, determină modul cum se comportă inflaţia şi cursul . În particular, deoarece populaţia, agenţii privaţi cred în ceea ce guvernul spune, orice anunţ de reducere sau creştere a ratei de devalorizare este percepută ca fiind permanentă. Dacă rata devalorizării se aşteaptă să predomine o perioadă mare de timp, rata dobânzii nominale este percepută să fie în mod constant la fel. Aceasta implică că traiectoria preţului efectiv al bunurilor comercializabile,

),1( αi+ , este de asemenea constantă în timp, şi nu există stimulent pentru a realiza substituţia intertemporală a consumului pentru aceste bunuri, adică, traiectoria lui ct va rămâne orizontală.

În condiţiile unei credibilităţi depline, preţul efectiv aşteptat pentru bunuri comercializabile ăn perioada următoare este acelaşi ca cel din perioada curentă, şi deoarece nu se aşteaptă modificarea preţului efectiv al bunurilor comercializabile, nu există substituţie intertemporală, ceea ce implică că atât traiectoria preţului efectiv al acestor bunuri, cât şi traiectoria lui ct sunt constante.

În final, dacă ct este constant, atunci consumatorii nu pot nici să scadă, nici să crească nivelul activelor lor, ceeace va implica fie o descreştere, fie o creştere a consumului viitor de bunuri comercializabile. Ca rezultat, nivelul titlurilor deţinute de către consumator este

262

constant. Astfel, din ecuaţia contului curent, în cazul credibilităţii depline, modificarea titlurilor străine este egală cu zero, ceeace implică că ct este egal cu nivelul venitului permanent a acestora, brvt ×+ .

Modelul dinamic al aşteptărilor raţionale În contrast cu modelul credibilităţii depline, modelul dinamic al aşteptărilor

raţionale formalizeză reacţiile agenţilor privaţi în condiţiile în care regimul cursului nu este credibil. În acest sens, agenţii fiind raţionali, nu cred orbeşte în ceea ce declară guvernul, aceştia crezând că există o oarecare probabilitate ca rata joasă de devalorizare, lε , anunţată de către guvern la momentul 0=t să nu fie susţinută, şi că rata va tinde să revină, în perioada următoare, la nivelul iniţial hε .

Probabilitatea percepută de către agenţii privaţi ca guvernul să renunţe la angajamentul său privind devalorizarea este modelată pe două căi.

• În primul caz, convingerea agenţilor economici despre anunţul guvernului este considerată un parametru fixat în timp, credibilitatea politicii fiind exogenă şi neputând să fie revizuită.

• În al doilea caz, agenţii evaluează capacitatea guvernului de a modifica anunţul privind politica monetară, în funcţie de performanţele economiei, în particular, consumatorul bazându-şi convingerea asupra guvernului, fie renegând, fie rămânând credincios anunţurilor acestuia, prin observarea contului curent al balanţei de plăţi. În acest caz, credibilitatea politicii este determinată endogen.

Reluând, modelul aşteptărilor raţionale abordează credibilitatea politicii monetare în două situaţii: cu probabilitate fixă de renegare a credibilităţii şi cu probabilitate de renegare în funcţie de situaţia contului curent al balanţei de plăţi.

În cazul modelului cu probabilitate fixă, structura de bază a modelului este aceeaşi ca a modelului credibilităţii depline, diferenţiindu-se prin următoarele notţii:

Tranziţiile de regim: dacă, hdhd tt == + 1, dacă, 1, += tt dld = h cu probabilitatea ( )1−tcaf = l , cu probabilitatea ( )[ ]11 −− tcaf

Tranziţii de stare: dacă, ( )vcnt

eehdt

th

tt×−×+

×+== +

ϕϕε

11, 1

dacă, ( )vcnt

eeldt

th

tt×−×+

×+== +

ϕϕε

11, 1 , cu probabilitatea γ ’= ( )

vcnte

t

th

×−×+×+ϕϕ

ε1

1 ,

cu probabilitatea ( )γ−1 dacă hdt = sau ( ) ttt ctbrvtbl −×++=+ 1, 1 Funcţiile de valoare: ( )tth beV , = rată înaltă a funcţiei devalorizării valorii, ( )ttl beV , = rată joasă a funcţiei devalorizării valorii. În acest caz există două funcţii de valoare, deoarece agenţii privaţi se comportă

diferit în cazul celor două regimuri de devalorizae, rată înaltă şi rată joasă. În cazul regimului ratei înalte, ne aflăm în situaţia credibilităţii depline, al cărui model a fost prezentat anterior, în cazul ratei joase politica monetară anunţată este considerată necredibilă, existând posibilitatea ca guvernul să renunţe, în orice moment, la cele anunţate.

Cu aceste ipoteze, problemele optimizării pentru cele două regimuri sunt exprimate prin reprezentări dinamice cu orizont stohastic infinit sau prin ecuaţiile Bellman.

În cazul modelului cu probabilitatea funcţie de contul curent, probabilitatea renegării, a renunţării, γ , este în funcţie de contul curent. Dacă economia înregistrează excedent continuu de cont curent, atunci f(ca) se apropie de zero, deoarece există presiune nesemnificativă asupra guvernului pentru a schimba politica sa în perioada următoare, în caz contrar sugerându-se că guvernul va fi nevoit să-şi schimbe politica în perioada următoare.

Fiind date aceste ipoteze, probabilitatea renegării ca funcţie de contul curent, ca , este:

263

( ) 1

11

1 −

×+== − tca

tte

cafη

γ

Faţă de modelul cu probabilităţi fixe, notaţiile pentru acest model presupune

următoarele modificări: Variabile de stare: =te cursul de schimb real,

1−tca = contul curent.

Tranziţii de stare: dacă, ( )vcnt

eehdt

th

tt×−×+

×+== +

ϕϕε

11, 1

dacă, ( )vcnt

eeldt

th

tt×−×+

×+== +

ϕϕε

11, 1 , cu probabilitatea γ

= ( )vcnt

et

th

×−×+×+ϕϕ

ε1

1 , cu probabilitatea ( )γ−1

dacă hdt = sau l , ( ) tttttt ctctbcabrvtrvtca −−+−×++= −−− 111 Problema maximizării cu orizont infinit pentru agentul raţional se rezolvă, şi în acest

caz, la fel ca în modelele precedente, prin reprezentări dinamice cu orizont stohastic infinit sau ecuaţii Bellman, adaptate condiţiilor modelului.

Modelul dinamic poate prevedea orice regularitate empirică a programului de stabilizare a cursului, în acest sens fiind consistent cu aprecierea rală a cursului, deteriorarea contului curent şi avîntul consumului urmat de recesiune.

Modelul dinamic cu credibilitate stohastică poate fi simulat, în scopul evidenţierii comportamentului credibilităţii în situaţii diferite ale evoluţiei politicii monetare, testarea urmând să se realizeze pe două căi.

Prima, modelul va fi simulat pentru câteva valori ale parametrului cheie η , care reprezintă sensibilitatea agentului economic la modificările contului curent, pentru a măsura reacţia sistemului economic la anunţul reducerii ratei de devalorizare. Dacă modelul este puternic sensibil la acest parametru, aceasta semnifică reacţia agenţii economici la modificările contului curent, parametrul fiind, totuşi, o aproximare a gradului de credibilitate a politicii.

A doua cale este aceea a corelării unor evenimente ale evoluţiei economice de parametrii cheie ai modelului, aceasta furnizând scenarii suplimentare, în cadrul cărora vor fi analizate individual cum fiecare eveniment poate slăbi sau întări credibilitatea în politica monetară.

IV.3. 4.5. Modele de politică monetară în condiţii de incertitudine

De ce este nevoie de modele probabilistice Deoarece teoriile economice nu realizează predicţii exacte, ele nu pot fi verificate

niciodată prin faptul că fac erori de predicţie, prin testul de falsificabilitate şi, în scopul de a permite modelelor să fie comparate şi îmbunătăţite, ele trebuie să fie formulate ca modele probabiliste, adică ele trebuie să fie caracterizate prin distribuţia de probabilitate a observaţiilor, mai degrabă decât prin predicţii punctuale.

Modelele macroeconomice care fundamentau deciziile de politică monetară conţineau mulţi parametrii liberi şi ambiguităţi teroretice, care nu susţin datele utilizate în modele, în acest sens modelele fiind incomplete pentru adoptarea deciziilor, în caz că sursele de incertitudine nu sunt specificate şi descrise. Aceste modele, introduse de către Tinbergen, sunt modele de regresie bazate pe metoda celor mai mici pătrate, care utilizeză date colectate la nivel individual pentru a calcula mărimile medii considerate caracteristice, în acest mod, tuturor

264

indivizilor agregaţi într-un anumit spaţiu de cunoaştere, probabilităţile individuale fiind ajustate prin tehnica mediei şi a regresiei.

Încercările de a limita starea probabilitate a câmpului de incertitudine nu au fost adecvate, fiind necesare modele probabiliste care să caracterizeze incertitudinea tuturor surselor de informaţii şi să fie capabile să integreze informaţii incerte din alte surse decât date - un aspect al raţionamentelor, al judecăţilor.

Modelele utilizate în prezent drept cadru formal pentru abordarea procesului de adoptare a deciziilor de politică nu iau în considerarea acest aspect al condiţiilor incertitudinii, ele fiind o “încarnare“ a abordării lui Tinbergen prin ajustare şi estimare, neexistând o încercare de a construi o probabilitate asociată pentru seria de date observate şi de a evalua dacă structura proprie a modelului poate suporta metoda ecuaţiei de ajustare utilizată pentru estimarea sa..

Modelele probabilistice sunt necesare din punct de vedere practic, în scopul de a oferi măsurări credibile ale incertitudinii predicţiilor şi rezultatelor aplicării modelelor, care să permită compararea modelelor şi confruntarea lor cu datele istorice, şi totodată să permită corectarea greşelilor.

Modelele la scară, necesare Băncii centrale, cu mai mult de 5 ecuaţii, sunt dificil de testat şi au, după cum s-a spus, prea multe variabile şi parametrii liberi, şi în acest sens nici metodele dezvoltate ulterior, bazate pe teoria distribuţiei asimptotice a frecvenţelor şi testarea statistică Neymann-Pearson nu au fost adecvate pentru incertitudinea asociată estimării unor asemenea modele. Această situaţie a condos la dezvoltarea unor metode noi, mai adecvate, însă modelele construite au dovedit contradicţii interne şi semnificaţii banale, astfel că treptat s-a renunţat la aceste metode.

Un motiv al orientării atenţiei asupra problemelor inferenţei în modelele cu serii temporale mari a fost cointegrarea, care a evidenţiat puternica pierdere de informaţie prin înscrierea seriilor temporale în jurul rădăcinii unitate. Însă aceste probleme se menţin şi în cadrul modelelor probabilistice, inferenţa pe bază de frecvenţe conducând la proceduri secvenţiale complicate de testare, care solicită un efort interpretativ semnificativ, relevanţa acestor modele probabiliste pentru adoptarea deciziilor fiind mică, faţă de complexitatea acetei teorii şi a aplicabilităţii practice reduse în cazul modelelor de scară necesare Băncii centrale.

Toate aceste probleme sunt în mare parte evitate prin utilizarea modelelor abordate prin inferenţa baynesiană, inferenţă sprijinită de tehnologia de calcul de dezvoltarea programelor şi algoritmilor .

Economia poate fi gândită ca un proces stochastic multivariant, fiecare perioadă generând realizări noi ale vectorului variabilelor aleatoare care caracterizeză starea economiei, o componentă a sistemului, care determină comportamentul acestui proces stohastic, fiind Banca centrală. Comportamentul Băncii centrale poate fi descris printr-o ecuaţie care exprimă starea curentă a economiei în cadrul unei distribuţii de probabilitate care determină acţiunile politicii monetare în perioada următoare. Atîta timp cât această exprimare rămâne aceeaşi, procesul stochastic care caracterizeză comportamentul economiei este acelaşi, ceea ce Banca centrală va face în mod normal fiind alegerea valorilor particulare ale variabilelor aleatoare ale politicii monetare. Astfel, neschimbând regulile politicii monetare, Banca nu influenţează procesele stohastice ale economiei, însă modificând regulile sau înlocuindu-le, Banca induce efecte asupra proceselor stohastice din economie.

În acest sens, modificarea sau schimbarea regulii reprezintă, pentru agentul privat, un eveniment incert, fiind o sursă de perturbare a proceselor stochastice din economie, generând deviaţia valorilor particulare ale variabilei aleatoare de la cele realizate conform vechii reguli. Desigur, aceste efecte ale politicii monetare depind de convingerea sectorului privat referitor la perturbaţiile induse de acţiunile politicii monetare.

Abordări recente ale politicii monetare au construit modele în care aşteptările sunt modelate explicit, modificările politicii fiind modelate ca modificări în sectorul politicilor din model, al funcţiei de reacţie, aşteptările sectorului privat fiind tratate ca fiind bazate pe cunoaşterrea acestui nou comportament al politicii, la data cînd el a fost introdus, firmele

265

considerând că noul comportament va fi indefinit susţinut. Acest mod de abordare ignoră însă aşteptările sectorului privat asupra acţiunilor înainte şi după ce acestea se întâmplă, modelând acţiunile politicii monetare ca şi cum ar fi nestochastice.

În fapt, fiecare acţiune de politică trebuie considerată ca stohastică, nefiind posibil de a aborda aceste acţiuni ca schimbări ale procesului stochastic din economie, procesele stohastice neputând fi staţionare, perturbaţiile aleatoare, care includ acţiunile de politică, schimbând perturbaţia condiţională a traiectoriilor viitoare ale economiei, permanentizând schimbările importante în nivelul variabilelor.

În timp ce interpretarea nihilistă a politicii monetare cantitative sugerează diminuarea acestei abordări a politicii, ţintirea unflaţiei tinde să meargă mână în mână cu o atenţie explictă mai mare asupra proiecţiilor economice repetate regulat, acordând un rol semnificativ al modelării. Ciclul politicii Băncii centrale este trimestrial, aceasta nefiind nici uşor, nici neimportant, dar în mod inerent datele nu pot reflecta, pe această perioadă, dinamica modelelor, însă proiecţiile pe perioade mai mari sunt obişnuite în scenariile de politică monetară şi economică. Modelele corespunzătoare metodelor invariante standard, fără utilizarea distribuţiilor anterioare, trecute vor tinde să evidenţieze comportamente greşite atunci când sunt utilizate pentru proiecţii pe perioade lungi. Modeliştii au creat un nucleu modelistic, care impune un comportament rezonabil pe termen lung şi care în mod deliberat separă proprietăţile pe termen lung ale modelelor de influenţa datelor, dovenidu-se însă că nu este realistă separarea modelului de baza informaţională, în particular, în modelele coportamentale complet articulate datele vor fi relevante pentru proprietăţi cu frecvenţă redusă. Depăşirea acestei dificultăţi în estimarea acestor modele s-a făcut prin deplasarea variaţiei frecvenţelor reduse, fie prin simpla deplasare a mediilor şi trendurilor, fie prin diferenţiere, şi aceasta deoarece stabilitatea obişnuită a modelelor nu oferă suficientă flexibilitatea pentru ca comportamentul frecvenţelor joase să corespundă mediilor observate sau ratelor creşterii, în timp ce totuşi produce comportanent ciclic realist.

Metodele VAR structurale sunt capabile să se adapteze comportamentului frecvenţei joase, însă ele sunt prea flexibile şi acomodarea datelor nu se face în mod rezonabil .

În modele care au un comportament instabil pe termen lung, sunt invocate judecăţi care realizeză proiecţii retroactive, aceste judecăţi influenţând proiecţiile prin folosirea cunoştinţelor experţilor, care deţin informaţii nerevelate în seria de date, utilizarea acestor judecăţi fiind însă mai facilă şi consistentă în modelele estimate prin metodele bayesiene moderne.

Model al politicii monetare în condiţii de incertitudine În ultimii ani s-a rînnoit interesul pentru politica monetară optimală în condiţii de

incertitudine. Analizele clasice asupra politicii optimale luau în considerare numai sursele aditive ale incertitudinii, în care, într-un cadru linear-pătratic, este implicat şi aplicat binecunoscutul rezultat de echivalenţă în condiţii de certitudine, în care politica monetară este aceeaşi ca în cazul în care nu există incertitunine. Recunoscând mediul incert cu care decidenţii politicii se confruntă, cercetările recente au luat în considerare forme mai largi de incertitudine, pentru care echivalenţa în condiţii de certitudine nu mai este adecvată, elaborarea politicii devenind mult mai dificilă în cadrul clasic al liniarităţii pătratice.

Pentru studierea unui model al incertitudinii este nevoie ca structura modelului în condiţii de inceritudine să fie în mod explicit modelată.

Modelul prezentat dezvoltă o explicită, dar încă reletivă formă generală de model al incertitudinii, utlizând aşa numitul model de decizie markovian, în care modelarea incertitudinii ia forma modurilor, stărilor diferite care urmează un proces Markov. Modelul încearcă să îmbunătăţească domeniul liniar pătratic clasic cu şocuri aditive, printr-o extindere a acestuia, astfel încât să exprime şi incertitudinea. Forma prezentată de model al incertitudinii cuprinde : deviaţiile modelului simplu; deviaţiile modelului corelate serial; schimbarea de regim estimabilă a modelului; incertitudinea structurală complexă a diferitelor modele, de exemplu, modele

266

prospective şi retrospective; informaţii, cunoaşterii şi judecăţi în afara scopului particular al modelului.

Se prezintă un model relativ flexibil al economiei cu Bancă centrală, care ţine seama de incertitudinea multiplicativă şi aditivă reltiv extinsă, precum şi de reprezentări relativ diferite ale informaţiilor şi judecăţilor Băncii centrale asupra economiei.

Forma primară a modelului este:

,111,11,121,111 ++++++ ×+×+×+×= ttttttttt CiBxAXAX ε (3.4.5.1) ,,2,22,2111 ttttttttt iBxAXAxHE ×+×+×=×× ++ (3.4.5.2)

unde,

X = vector de ordinul n cu variabile predeterminate(stări) în perioada t ; x = vectorul variabilelor prospective în perioada t ; i = vectorul instrumentelor Băncii centrale în periada t ; ε = vectorul şocurilor cu valori nonzero realizate în perioada t , cu matricea

covarianţelor I , t = perioada considerată. Variabilele prospective şi cele instrumente nu sunt predeterminate în model, având

deci erori prevăzute după o anumită perioadă. Matricea tA ,22 este nesingulară, ecuaţia 3.4.5.2 determinând deci variabilele prospective în perioada t , expresia 1+× tt HE evidenţiind aşteptarea condiţională în perioada t , a oricărei variabile aleatoare 1+tH , realizată în perioada t , ipotezele informaţionale care fundamentează operatorul aşteptărilor condiţionale, tE , fiind specificate în cadrul modelului.

Banca centrală are o funcţie a pierderii intertemporale (funţie a costului) în perioada t :

rtr

rt LE +

∞

=

××∑0δ , (3.4.5.3)

în care pierderea perioadei, L , satisface relaţia: tttt YYL ×Λ×≡ ' (3.4.5.4)

unde,

⎥⎥⎥

⎦

⎤

⎢⎢⎢

⎣

⎡×≡

t

t

t

tt

ixX

DY (3.4.5.5)

este un vecor de ordinul n al variabilelor ţintă şi matricea ponderilor,Λ ,este semidefinită, pozitivă şi simetrică.

Urmează ca funcţia pierderilor perioadei satisface relaţia:

⎥⎥⎥

⎦

⎤

⎢⎢⎢

⎣

⎡××

⎥⎥⎥

⎦

⎤

⎢⎢⎢

⎣

⎡≡

t

t

t

t

t

t

t

t

ixX

WixX

L

'

(3.4.5.6)

unde matricea tttt DDW ×Λ×≡ ' este semidefinită pozitivă şi simetrică. Scalarul δ este factorul scont care satisface relaţia .10 ≤δ<

Maticele modelului sunt aleatoare şi fiecare poate lua diferite valori n în periada t, care corespund modurilor (stărilor) tj =1,2,…,n în perioada t.

Valorile jttjtt AAAA 12,1211,11 ,, == ş.a.m.d. Stările j urmează un proces markovian cu probabilităţi de tranziţie constante,

exprimate prin matricea de tranziţie jkP , fiind corect de luat în considerare stările care depind direct de evoluţie, de timp, P desemnând matricea de tranziţie şi vectorul p desemnînd distribuţia probabilităţilor stărilor, modurilor în perioada t , având deci:

267

Ppp tt ×=+ 1 (3.4.5.7)

În final, vectorul de ordinul n, p , desemnează distribuţia staţionară unică a stărilor,

astfel că. Ppp ×= (3.4.5.8) Şocurile ε şi stările j se presupune că sunt distribuite independent, această ipoteză

nefiind totuşi restrictivă, şocurile aditiv dependente ale stărilor fiind efectiv incorporate. Înainte de începerea perioadei t Banca centrală alege instrumentele i , informaţiile

băncii fiind incluse în realizările anterioare ale variabilelor considerate, banca cunoscând şi distribuţia de probabilitate a şocurilor, matricea tranziţiilor, precum şi fiecare din valorile diferite, n, pe care le poate lua matricea, prin urmare operatorul E se referă la condiţionalitatea aşteptărilor de informaţii.

Problema optimizării presupune maximizarea relaţiei 3.4.5.3, în perioada t , supusă restricţiilor 3.4.5.1, 3.4.5.2, 3.4.5.6, şi cu tX şi tj date, în particular, se consideră optimizarea într-o prerspecivă temporală nedefinită.

Pentru a utiliza metodele de rezolvare a optimizării, specifice controlului optimal, este necesară reformularea nerecursivităţii (datorită prezenţei variabilelor prospective), prin metoda recursivă a punctelor şa.

Astfel, problema minimizării funcţiei pierderilor intertemporale în fiecare perioadă t , cu condiţia perspectivei temporale nedefită, poate fi reformulată ca o problemă duală a punctelor şa,

τ

τ

ττττττ δγ +

→∞

=

≥++≥+ ××∑ ttttt LEix0

0,0 minmax (3.4.5.9)

cu funcţia duală a pierderii perioadei ,

⎥⎥⎦

⎤

⎢⎢⎣

⎡××

⎥⎥⎦

⎤

⎢⎢⎣

⎡≡

+

→+

→

+

→

+

→+

→

+

→

τ

ττ

τ

ττ

t

tjt

t

tt

iXW

iXL

'

(3.4.5.10)

supusă modelului dual,

11111 ++

→

+++

→

++

→

+

→

++

→

++

→

×+×+×= τττττττ εtjttjttjtt CiBXAX (3.4.5.11)

pentru 0≥τ , unde →

tX şi tj sunt date.

Noul vector al variabilelor predeterminate, tX→

, şi noul vector al instrumentelor,→

ti , sunt denotate astfel,

,1⎥⎦

⎤⎢⎣

⎡Ξ

≡−

→

t

tt

XX şi

⎥⎥⎥

⎦

⎤

⎢⎢⎢

⎣

⎡≡

→

t

t

t

t ix

iγ

(3.4.5.12)

Elementele vectorului de ordinul n, 1−Ξt , fiind multiplicatori Lagrange în ecuaţia 3.4.5.2 pentru variabilele prospective în perioada 1−t , acest vector exprimă depedenţa istorică a politicii optimale în condiţiile perspectivei temporale nedefinite.

Elementele vectorului de ordinul n, tγ , sunt multiplicatori Lagrange în ecuaţia 3.4.5.2 în perioada t , consideraţi ca variabile de control în perioada t.

Prin urmare se obţine, tt γ=Ξ (3.4.5.13)

268

Matricele →

jtW în 10 este astfel construită încât să satisfacă condiţia de echivalenţă a

modelului privind tL→

, iar matricele 1,1,1 +

→

+

→

+

→

jtjtjt CBA , parţionate conform cu tX→

şi, pentru

1+

→

jtB , cu ti→

, satisfac echivalenţe matriceale calculatorii modelului. Soluţia problemei duale a punctelor şa rezultă din funcţia politicii optimale lineare

condiţionale cu coeficienţii stărilor dependete,

tjtt XFi→→

×= unde jt = 1,….,n (3.4.5.14) şi funcţia valorică pătratic condiţională cu coeficienţi de stare depedenţi

( ) ( ) τ

τ

ττττ δττγ +

→∞

=

+++

→→→→

××≥≥=+×× ∑ tttttjtttt LEixwXVX0

0,min0max , tj = 1,…n (3.4.5.15)

Funcţia politicii optimale pentru problema duală este de asemenea soluţia problemei originale.

Funcţia valoare din 3.4.5.15 corespunde funcţiei duale a pierderii perioadei şi problemei duale a punctelor şa. Funcţia valoare pentru problema iniţială a maximizării, supusă

relaţiilor 3.4.5.1, 3.4.5.2, 3.4.5.6 în condiţia perspectivei temporale nedefinite cu tX→

dat, este,

Matricele V şi scalarii w sunt determinate, pentru j = 1,….,n, prin algoritmi specifici modelului. În aceste condiţii, se poate scrie funcţia pierderii din perioadă, astfel,

→→→

××= tjttt XWXL ' unde,

⎥⎥⎥

⎦

⎤

⎢⎢⎢

⎣

⎡××

⎥⎥⎥

⎦

⎤

⎢⎢⎢

⎣

⎡≡

→

ijt

xjtjtxjtjt

FFI

WFijtFI

W00 '

Pentru fiecare nj ..1= , matricea jV va satisface ecuaţia Lyapunov, iar scalarul jw va satisface ecuaţia dependentă de matricele covarianţelor şocurilor, scalarul având o soluţie limită numai dacă 0<δ .

Presupunerea că matricele aleatoare ale coeficienţilor iau un număr finit de valori corespunde numărul finit de stări, ceea ce permite utilizarea metodei de reformulare a modelului nerecursiv cu variabile prospective ca un model recursiv. Prin specificarea diferitelor configuraţii ale modelului şi probabilităţilor de tranziţie, se pot aproxima diverite feluri ale incertitudinii modelului.

În general, aparte de limitările calculatorii şi dimensionale, este dificil de conceput o situaţie pe care decidenţii politicii să n-o poată aproxima în acest cadru.

Modelul poate fi dezvoltat pentru derivarea dinamicilor sistemului, care să includă distribuţia prospectivă, proiectată a variabilelor viitoare relevante, pentru reguli instrumentale variind arbitrar în timp, precum variaţii în timp ale instrumentelor, ca de pildă rate constante de modificare a instrumentului pentru perioade arbitrare. Todată, se specifică problema optimizării, în cazul regulii instrumentale, într-o clasă dată. Mai mult, modelul poate fi adaptat pentru luarea în considerare a cazului în care stările, modurile nu sunt observate, evidenţiind cum politica optimală şi funcţiile valoare pot fi exprimate ca o funcţie de distribuţia probabilităţilor stărilor.

În concluzie, modelul prezentat sintetic, demonstrează că în cadrul markovian al lanţului linear pătratic (MJLQ) , care reprezintă un instrument flexibil şi puternic, se poate analiza şi determina politica optimală în condiţii de incertitudine, oferind o cale foarte utilă pentru tratarea absenţei echivalenţei certitudinii, care este un aspect important al modelului în condiţii de incertitudine.

jttjtt wXVX +××→→

'

269

Referinte

1. Andrew Berg, Philippe Karam, and Douglas Laxton, IMF Working papers WP/06/80 “ A Practical Model-Based Approach to Monetary Policy Analysis—Overview”;

2. Ben S.C. Fung and Mingwei Yuan, Working Papes “Measuring the Stance of Monetary Policy”

3. Bofinger Peter, Monetary policy transmission, în Monetary policy. Goals, institutions, strategies and instruments, Oxford University Press, 2001.

4. Boris Hofmann, Discussion Paper Series 1: Economic Studies No 18/2006 “Do monetary indicators (still) predict euro area inflation?”

5. Fischer Stanley; Rules versus discretion in monetary policy; în Handbook of monetary economics, vol II, Elsevier Science B.V., Amsterdam, 2000.

6. George W. Evans, University of Oregon and Bruce McGough Oregon State University, June 2006 “Implementing Optimal Monetary Policy in New-Keynesian Models with Inertia”

7. Henry W. Chappell, Rob Roy McGregor, Todd Vermilyea, Working Papers “Models of Monetary Policy Decision-Making: Arthur Burns and the Federal Open Market Committee” March 30, 1998

8. Kenneth N. Kuttner and Patricia C. Mosser, Working papers “The Monetary Transmission Mechanism: Some Answers and Further Questions”;

9. Koppany Krisztian, Szechenyi Istvan University, Gyor “Endogenous Money and Monetary Policy” HU ISSN 1418-7108: HEJ Manuscript no.: ECO-040630-A

10. Lars E. O. Svensson, Noah Williams, Working Paper 11733 “Monetary Policy With Model Uncertainty: Distribution Forecast Targeting”

11. Levine, Paul (1990). "Monetary Policy and Credibility," in Bandyopadhyay, T. and S. Ghatak, eds., Current Issues in Monetary Economics, New York: Barnes and Noble.

12. Lewis Mervyn K, Mizen Paul D; Modelling the demand for money; în Monetary economics, Oxford University Press, 2000;

13. Malcolm Edey and John Romalis, Research Discussion Paper 9604 “Issues In Modelling Monetary Policy”

14. Michael J. Dueker, Working Papers, “Indicators of monetary : The View from implicit feedback rule”;

15. Tommaso Monacelli, Working Paper 12470 “Optimal monetary policy with collateralized Household debt and borrowing constraints”, August 2006

16. Woodford Michel; The optimum quantity of money; în Handbook of monetary economics, vol II, Elsevier Science B.V, Amsterdam, 2000.

17. *** Anuarul statistic al României 2005, Institutul Naţional de Statistică 18. *** Rapoarte anuale ale Băncii Naţionale a României, 1995-2005