1

În junglă, gentlemenii; în oraş, sălbaticii

Andrew Calimach tr. Alina Musatoiu

Verba volant, scripta manent – Vorbele zboară, scrisul rămâne. Astfel ne­au avertizat romanii că rândurile scrise reprezintă o dovadă de durată a unor lucruri care, la un moment dat în viitor, s­ar putea dovedi incomode sau chiar jenante. Din acest punct de vedere, poate că acele culturi care au adoptat forma scrisă a cuvântului sunt acum dezavantajate în comparaţie cu cele care nu au apelat la această metodă. Cu siguranţă acesta este cazul grecilor de astăzi, care se confruntă în prezent cu faptul că textele sacre ale strămoşilor lor, adică ceea ce noi numim acum „mitologia greacă”, preamăreau dragostea dintre doi bărbaţi. Culturile care nu au lăsat în urmă nicio dovadă scrisă de­a lungul vremii, cum ar fi de exemplu cele africane ale naţiilor Azande sau Buganda, nu se confruntă cu această problemă. Însă chiar dacă naţiile africane şi statele greceşti nu au împărtăşit aceeaşi cultură, mai mult ca sigur au împărtăşit un caracter uman comun. Ce rol a jucat acest lucru pe scena istoriei în ceea ce priveşte erosul masculin? Miturile lăsate în urmă de vechii greci iluminează prezentul prin detaliile surprinzătoare, uneori incomod de actuale, pe care le prezintă. Legendele par că te îndeamnă să faci o alegere: trăieşte ca un bărbat curajos şi demn sau dimpotrivă, fii trivial şi hrăpăreţ. Această tensiune dintre Gentleman şi Sălbatic a fost trăită de către greci pe câmpul de bătălie dintre două naţiuni, în episodul pasional dintre un bărbat şi o femeie şi, cu atât mai mult, într­o astfel de întâlnire dintre un bărbat matur şi un tânăr. Da, şi aceasta este o luptă, par să susţină aceste mituri; este o bătălie nu cu celălalt, ci cu sinele, indiferent că are loc într­un antic oraş grecesc, împrejmuit de ziduri, ori pe străzile sau în şcolile de azi. Atunci cum de au reuşit grecii să facă faţă acelei provocări de a trăi ca nişte gentlemeni într­un univers erotic care era în acelaşi timp şi sobru, dar şi depravat? Şi ce are acest lucru de­a face cu societatea contemporană? În ceea ce priveşte amorul, miturile lor ne spun că grecii nu se mulţumeau cu jumătate de măsură, ci insistau să savureze totalitatea dragostei, atât cea masculină, cât şi cea feminină. Nu făceau nici greşeala de a pune semnul egal între femeie şi bărbat sau de a­i asemăna în vreun fel. Aventura alături de o femeie era cu totul diferită faţă de cea avută cu un tânăr. La urma urmei, exista o diferenţă majoră între cei doi. Femeile erau destinate căsătoriei, un aranjament care se încheia de obicei între peţitor şi tatăl fetei. Era în primul rând un aranjament practic care, dacă se întâmpla uneori să fie şi plăcut, atunci era cu atât mai bine; însă a fi agreabil nu era scopul său principal. Soţiile produceau mărfuri de artizanat, năşteau copii de rasă şi cimentau alianţele politice. Li se dădea puţin şi li se lua mult – libertatea, în primul rând. În ceea ce priveşte adolescenţii, la modul ideal era exact invers. Bărbatul era cel care îşi dăruia dragostea, talentele, puterea şi averea. Era, aşa cum încă mai poate fi şi azi, un exerciţiu de altruism şi de transmitere a valorilor masculine. „Spiritul unui bărbat nu se formează printre femei şi copii”, păreau să creadă grecii. Băieţilor li se făcea curte de­a lungul unui joc elaborat, adesea

2

mediat de cadouri. Este ştiut faptul că bărbaţii greci le dăruiau băieţilor cocoşi de luptă, cai, echipamente de luptă, animale de casă, delicatese şi mici atenţii. Erau tinerii uşor de cumpărat? Sau li se dădea o lecţie de generozitate? În Atena din perioada lui Socrate, şi tinerii ofereau cadouri iubiţilor lor. Dornici de o dragoste onorabilă şi de o prietenie cu un bărbat ales (aşa cum încă sunt şi tinerii din prezent dacă li se acordă o mică şansă), adolescenţii greci obişnuiau să dăruiască iubiţilor lor o prăjitură specială. Aceasta era făcută anume pentru a fi oferită de un eromenos, aşa cum era numit de obicei tânărul îndrăgostit, către erastes al lui, adică iubitul mai în vârstă, spre a­i trezi interesul. Se spune că însuşi Socrate a adus acasă la un moment dat o astfel de prăjitură, înnebunind­o de gelozie pe soţia sa, Xantipa, care credea că aceasta fusese dăruită de către eromenosul lui, Alcibiade. Xantipa a înşfăcat infama prăjitură, a răsturnat­o din coş şi a călcat­o în picioare. Soţul ei a izbucnit în râs, spunându­i: „Acum nu mai ai nici ce prăjitură să mănânci”. Într­un fel, totuşi, diferenţa dintre relaţiile cu femei şi cele cu băieţi nu era chiar atât de mare. Un prieten şi student de­al lui Socrate, Xenofon, arată felul în care acestea se asemănau. Aşa cum căsătoria cu o femeie putea avea loc doar cu aprobarea şi permisiunea tatălui ei, o relaţie etică împreună cu un băiat se putea dezvolta doar sub supravegherea tatălui acelui tânăr. „Nimic”, ne spune Xenofon, „[din ceea ce îl priveşte pe băiat] nu îi este ascuns tatălui acestuia de către un iubit cu adevărat nobil.”

3

Războinicul atenian cu băiatul său iubit

În acest schimb realizat între un bărbat şi un băiat, ceea ce se dăruia şi se primea de fapt era libertatea de a fi cu adevărat masculin. Pentru tânăr presupunea libertatea de a intra într­o lume a bărbaţilor, iar pentru adult însemna libertatea de a îşi împărtăşi înţelepciunea şi talentele unui succesor de soi. Pentru amândoi presupunea libertatea de a se desfăta cu cel mai masculin tip de afecţiune ­ dragostea dintre doi bărbaţi. Pentru greci însă, libertatea nu avea niciun sens fără moderaţie şi cumpătare. Relaţia dintre bărbaţi şi băieţi a fost reglementată într­un mod strict, dând cale liberă anumitor metode şi îngrădind altele. Existau multe limitări şi restricţii, însă cea mai importantă se referea la ce era interzis în pat – un act dispreţuit, denumit hybris. Acest termen era folosit pe atunci cu un sens total diferit faţă de cel de azi, diametric opus sensului de libertate pe care o aveau cuplurile legitime. Un mod de a reda in termeni moderni acest sens al cuvântului “hybris” ar fi “subjugarea sexuală”. În primul rând, era vorba de penetrarea anală a unui bărbat de către altul (deşi penetrarea orală era deasemenea considerată precum degradantă). Grecii dispreţuiau acest lucru şi îl percepeau drept un act nu de dragoste, ci de asuprire. Pentru predarea noţiunilor de morală, puţine metode sunt atât de eficace precum poveştile. Mitul lui Laios, tatăl lui Oedip, este o poveste pe care grecii au inventat­o pentru a­i preveni pe tinerii bărbaţi în privinţa capcanei poftelor oarbe. Laios, regele Tebei, menit să aibă o soartă tragică, a fost pentru greci o întrupare a multor forme ale hybrisului. Moartea lui s­a datorat unei

4

forme mult mai banale de hybris, un exemplu antic pentru ceea ce azi am numi “violenţă în trafic”. Uciderea sa, înfăptuită de un drumeţ care nu l­a recunoscut ca fiind propriul său tată, un drumeţ pe care slugile l­au împins din drum ca să facă loc regelui, nu apare din neant. Este vorba de o pedeapsă divină pentru un act mult mai grav de hybris, comis de Laios în tinereţe. După ce fuge din oraşul său natal pentru a­şi salva viaţa şi după ce i se oferă adăpost în casa regelui Pelops, Laios îşi răsplăteşte gazda răpindu­l şi violându­l pe fiul acelui om. În acest caz, termenul ”hybris” nu se mai referă la aroganţă sau mândrie excesivă, ci la abuz sexual. Cum au conceptualizat grecii această violare a unui băiat de către un bărbat, o violare pe care ei au înţeles­o ca fiind acelaşi lucru cu actul în sine, un act care, pentru ei, nu ar fi fost mai puţin respingător dacă victima s­ar fi supus de bună voie? Platon descrie acest lucru în Legile sale, unde nu condamnă acel amor ­ erotic, însă fără a implica penetrarea ­ dintre un bărbat matur şi un tânăr, pe care grecii îl descriau drept eros dikaios sau „dragoste legitimă” şi care pentru ei era adevărata paederasteia (contrar a ceea ce mulţi au înţeles greşit în mod sistematic de­a lungul anilor, interpretând cuvintele lui Platon drept o condamnare generală şi totală a „homosexualităţii”). Acesta condamna strict exercitarea hybrisului de către un bărbat asupra unui băiat sau a altui bărbat. Departe de a critica răspânditul amor dintre bărbaţi şi băieţi ­ o pasiune plină de erotism, însă moderată şi demnă şi pe care chiar el o simţea şi o practica ­, Platon condamnă exclusiv sexul anal impus bărbaţilor, fie ei maturi sau tineri, fie de bunăvoie sau nu: “Dacă ar fi să urmăm cursul firesc al naturii şi să readoptăm acea lege care exista înainte de vremurile lui Laios, lege care susţine că este corect să eviţi a face sex cu bărbaţi sau cu băieţi precum se face cu femeile, aducând ca dovadă în acest sens însăşi natura animalelor sălbatice, conform căreia un mascul nu atinge alt mascul în acest scop, deoarece este împotriva firii…”. Aceasta este regula pe care o încalcă Laios. Astfel, devine renumit în întreaga Grecie nu drept primul muritor care face dragoste cu băieţi ­ un act pe care grecii îl practicau de obicei într­un mod onorabil, faţă în faţă printre coapsele încleştate ­, ci drept primul care s­a folosit de un băiat întorcându­l pentru a­i face un lucru invaziv, un lucru care până la urmă îl consumă şi pe el, şi pe victima sa. Acesta este mitul ­ o reconstituire bazată pe fragmente vechi de informaţie, legate cu un aşa­zis “plasture modern” ce ţine la un loc bucăţile disparate…

5

LAIOS ŞI CHRYSIPPUS

Frânţi de oboseală, câţiva călători au ajuns la porţile palatului regelui Pelops din Pisa. “Deschideţi! Laios, însuşi prinţul Tebei, e în faţa voastră!”, a strigat căpetenia drumeţilor. Porţile s­au dat în lături şi bărbaţii au păşit înăuntru ­ câţiva războinici căliţi în lupte şi un tânăr firav. După ce s­au odihnit, şeful lor a început să îşi depene povestea: uzurpatorii au preluat frâiele puterii în Teba şi l­au ucis pe rege şi pe toţi cei care le­au stat în cale. Aveau de gând să îl omoare şi pe băiatul care era cu ei, Laios, deoarece el era urmaşul la tron. Însă apoi, în puterea nopţii, câţiva oameni loiali au fugit împreună cu prinţul. Acum, acesta avea nevoie de un protector. Pelops i­a urat bun venit lui Laios şi i­a făcut loc la masă alături de fiii lui. Pe gemenii Atreus şi Tieste îi făcuse împreună cu soţia sa credincioasă, Hippodamia. Pe Chrysippus, însă, îl avusese pe ascuns cu o nimfă. Pelops l­a crescut pe băiat aproape de el, deşi Hippodamia nu putea să­l înghită pe drăcuşorul de copil blond şi cârlionţat. Timpul a trecut şi Laios a crescut acolo, în casa lui Pelops. Tânjea însă după tronul Tebei, care era al lui de drept. De asemenea, se săturase să trăiască precum un cerşetor pe moşia altui bărbat. Gemenii înfloriseră dumnezeieşte, transformându­se în nişte bărbaţi adevăraţi, iar inima Hippodamiei se umplea de mândrie atunci când le admira vigoarea. Nu precupeţea niciun efort pentru a­i pregăti pe aceştia în vederea preluării puterii, având în vedere că la un moment dat regatul lui Pelops urma să fie al lor. Însă numai asta nu­şi dorea Pelops! Îl iubea pe Chrysippus mai mult decât pe oricare alt fiu al său şi era hotărât ca acesta să îi urmeze la tron. Pentru a­şi realiza planurile, însă, avea nevoie de un om de încredere. L­a chemat pe Laios şi i­a prezentat intenţiile sale: fiul lui trebuia să deprindă abilităţile unui bun rege, deoarece avea multe de învăţat înainte de a fi pregătit să conducă. Pelops l­a delegat pe Laios drept tutore al lui Chrysippus, pentru a­l iniţia în arta conducerii carelor de curse. Laios s­a simţit obligat să îl răsplătească pe rege pentru buna primire pe care i­o făcuse. S­a înclinat până la pământ, i­a mulţumit lui Pelops pentru onoare şi i­a promis să îi îndeplinească cerinţele întocmai. Începând cu acea zi, fiecare răsărit trandafiriu i­a găsit pe Laios şi pe băiat muncind din greu, conducând carul lustruit şi învăţând caii iuţi în buiestru. Chrysippus era bucuros să lase deoparte jocurile copilăriei, pentru a deprinde preocupările cu adevărat bărbăteşti. Se apropia timpul Jocurilor Nemeice, iar inima sa o lua la trap imaginându­şi gloria, întrecerile alături de alţi tineri greci, ba chiar câştigarea laurilor de campion, dacă aşa hotărau zeii. Însă pe când Laios îl învăţa răbdător pe Chrysippus cum să stăpânească nărăvaşii cai după bunul său plac, inima sa se înfierbântase de dorinţă pentru acest băiat. De atâtea şi atâtea ori a încercat Laios să­i câştige dragostea, însă fără succes. Jocurile erau pe cale să înceapă, aşa că Laios şi învăţăcelul său porniră spre văile verzi ale Nemeei, având binecuvântarea lui Pelops. Laios a preluat frâiele, motivând că

6

băiatul ar trebui să­şi păstreze energia pentru curse. Însă, când au ajuns la renumitul oraş, Laios nu a oprit, ci dimpotrivă, a luat­o la galop. Chrysippus a stăruit, a implorat şi a ameninţat, însă Laios doar a biciuit caii mai departe, îndepărtându­se într­o goană ameţitoare. A rămas surd la plânsetele băiatului şi nu a încetinit galopul nebun a cailor până când turnurile Tebei nu s­au ivit deasupra lor. Ajuns acolo, Laios şi­a adjudecat tronul la care avea dreptul prin naştere… iar pe Chrysippus l­a numit cu de la sine putere drept iubitul lui. “Îmi dau seama de ceea ce fac, însă natura mă forţează”, i­a spus el tânărului furios. Tebanii, extaziaţi de întoarcerea regelui lor de drept, s­au făcut că nu văd ultragiul comis în spatele uşilor închise ale palatului regal. În clipa în care Pelops a aflat că Laios i­a răpit fiul, şi­a chemat ostaşii la arme şi au pornit spre Teba. Nici Hippodamia n­a stat degeaba, căci nu avea de gând să rateze ocazia de a scăpa de ţâncul acela bastard odată şi pentru totdeauna. I­a chemat în secret pe Atreu şi Thyeste. Cei doi au sărit într­un car de luptă şi au pornit în goană, ţintind direct către palatul lui Laios. Chrysippus a fost copleşit de bucurie la revederea iubiţilor lui fraţi, fiindu­le recunoscător pentru eliberarea sa din ghearele lui Laios. Însă abia ce au ieşit cei trei fraţi pe porţile palatului, că gemenii au şi pus mâna pe băiat şi l­au aruncat cu capul înainte într­un puţ, înecându­l în apele sale întunecate. În scurtă vreme, armata numeroasă a lui Pelops stătea rânduită în faţa zidurilor Tebei. Mesagerul regelui galopă în oraş, doar pentru a descoperi însă că Chrysippus era mort. Pelops se cutremură de furie şi de durere. „Acei doi fii ai mei nu vor mai pune niciodată piciorul pe pământul ţării mele!”, a tunat regele. Nici de soţia lui nu a vrut să mai audă. Hippodamia a plecat în exil cu fiii săi, iar mai apoi s­a spânzurat. Cu toate astea, când regele Pelops a ajuns şi la Laios, şi­a adus aminte de puterea zeului dragostei de a suci minţile oamenilor şi astfel i­a cruţat viaţa. Însă regele a aruncat un blestem de tată asupra lui Laios şi a invocat mânia zeilor asupra întregii Tebe. Sfinxul s­a năpustit în zbor asupra oraşului, înşfăcând şi devorând tineri tebani, iar orori fără de sfârşit s­au abătut asupra lui Laios şi a neamului lui: a fost ucis de fiul său, care mai apoi a necinstit patul propriei mame, vărsându­şi sămânţa chiar acolo unde fusese zămislit el însuşi, blestematul Oedip.

* * *

Imaginea de final a Sfinxului năpustindu­se din înaltul cerului, înhăţându­i pe tinerii Tebei şi devorându­i, evocă pasajul introductiv al unui mit mai cunoscut – cel al răpirii tânărului Ganymede de către un Zeus neconsolat în dragoste şi preschimbat în vultur. Simetria nu este deloc întâmplătoare. Cele două mituri au fost create aşa încât să fie la pol diametral opus unul faţă de celălalt, precum o fotografie alb­negru şi negativul ei. Acolo unde mitul lui Laios ne învaţă despre pericolele îngăduinţei prea mari faţă de sine şi a predării în faţa impulsurilor animalice, mitul lui Ganymede trasează o lecţie despre generozitate şi autocontrol. În contrast cu răpirea strigătoare la cer a fiului lui Pelops, acum asistăm la o răpire bazată pe un ritual

7

aristocratic de iniţiere din vechea Cretă. În loc să fie trădat şi jefuit, precum tatăl lui Chrysippus, tatăl lui Ganymede este îmbogăţit şi îşi bucură inima. În timp ce Laios îi răpeşte lui Chrysippus tot ceea ce are mai de preţ şi îl dezonorează, Zeus îi oferă lui Ganymede cele mai însemnate daruri la care ar putea spera un muritor, precum şi cea mai mare onoare – aceea de a se alătura zeilor în ceruri. Ce contrast mai evident ar fi putut crea grecii decât compararea morţii unui Chrysippus pângărit cu viaţa şi tinereţea eterne ale unui Ganymede transfigurat? În final, spre deosebire de nenorocitul Chrysippus, înfăţişat de pictorii greci în timp ce se luptă ca să scape de răpitorul său, Ganymede este adesea zugrăvit cu un zâmbet de beatitudine pe chip. Este un simbol grăitor, chiar mai mult decât este frumuseţea sa. Prea mult se insistă pe aşa­zisul interes al grecilor în ceea ce priveşte băieţii, precum şi pe pretinsele batjocuri pe care le­ar fi aruncat bărbaţilor care iubeau alţi bărbaţi. Cine, vă rog să­mi spuneţi, sunt cuplurile renumite de eroi? Ahile şi Patrocle? Oreste şi Pilade? Alexandru cel Mare şi Hephaestion? Grecii au înconjurat dragostea dintre doi luptători într­o aură de frumuseţe şi demnitate. De ce n­ar face­o? Cum şi­ar fi putut manifesta adevărata masculinitate dacă ar fi dat deoparte acest element al experienţei bărbăteşti care este atât de important pentru mulţi, dacă nu chiar pentru toţi? Realizările lor nu sunt umbrite în niciun fel de faptul că ei considerau că bărbăţia era fatal compromisă de comportamentul neînfrânat, în special de acel act în care un bărbat foloseşte un alt bărbat drept femeie. Dimpotrivă. Imitarea oarbă între ei a actului heterosexual îi mânjea pe ambii iubiţi şi îi transforma într­o ţintă a batjocurii. Cu toate astea, se păstra o libertate extraordinară în ceea ce priveşte pasiunea legitimă, pasiune oglindită de tânguirea lui Ahile la moartea necugetată a lui Patrocle în luptă, atunci când îl învinuieşte pe iubitul lui pentru că nu a avut “niciun respect pentru legătura sacră a coapselor, nerecunoscător pentru multele sărutări”. Este o trăsătură a firii umane faptul că elevăm toate aspectele vieţii noastre, dezvoltându­le de la nivelul de bază, animalic, la forme rafinate şi sofisticate. Putem observa asta în felul în care ne îmbrăcăm, în felul în care ne gătim şi mâncăm alimentele, în felul în care ne construim case elegante în măsura posibilităţilor financiare, precum şi în nenumărate alte feluri, incluzând, din păcate, şi modul în care ne ducem războaiele. În acelaşi fel au construit şi grecii cultura unui amor distins şi onorabil între bărbaţi în urmă cu două milenii şi jumătate. Deşi acea cultură elaborată a fost distrusă odată cu restul civilizaţiei elene, aflăm detalii despre ea din mărturiile scrise pe care grecii le­au lăsat în urmă, din legende, tratate filozofice şi discursuri juridice. Cum rămâne însă cu acele naţii care nu au lăsat în urmă asemenea cronici asupra cărora cei din viitor să poată cugeta? Dacă aceşti oameni au adoptat, iar mai târziu au eliminat astfel de obiceiuri amoroase între bărbaţi, putem presupune că acele informaţii s­au pierdut pentru totdeauna. Din acest motiv, atâţia oameni din Africa zilelor noastre susţin cu tărie că dragostea dintre doi bărbaţi este cu siguranţă un concept importat din afară. Această afirmaţie, însă, poate fi combătută cu dovezi. Deşi nu deţinem o bază literară care să ofere informaţii despre gândurile şi acţiunile oamenilor din Africa premodernă scrise de mâna lor în propria limbă, există totuşi câteva cazuri fericite în care chiar au fost păstrate dovezi ale practicilor amoroase masculine din astfel de societăţi africane. Aceste mărturii ne permit să aruncăm o privire asupra unei normalităţi care nu mai există acum, absenţa sa totală fiind singurul lucru care ne permite să ne imaginăm pe noi ca fiind “normali”.

8

În prima jumătate a secolului XX, antropologul E. E. Evans­Pritchard a descoperit printre membrii naţiei Azande ­ care sunt acum împrăştiaţi de­a lungul Republicii Democrate Congo, Sudanului de Sud şi a Republicii Centrafricane ­ ultimele vestigii ale unei vechi tradiţii în ceea ce priveşte dragostea masculină: dragostea – amestecată cu onoare, datorie şi mentorat – dintre luptătorii adulţi şi bărbaţii tineri sau băieţi. Este vorba de un kuru pai, o tradiţie apusă conform căreia războinicii şi conducătorii Azande, de obicei membri ai batalioanelor de celibatari aparanga, se căsătoreau, după ce plăteau preţul care se cuvenea pentru mirese, cu bărbaţi mai tineri ca ei, care le deveneau astfel soţii. Ca şi în cazul grecilor, asistăm la două tipuri diferite de relaţii împletite într­o singură tradiţie. În primul tip de relaţie este vorba de bărbaţi tineri cu vârste cuprinse între 17 şi 20 de ani, care se află la apogeul potenţialului lor fizic, ale căror trupuri sunt pe deplin maturizate şi care pot face treaba unui bărbat din toate punctele de vedere. Ne putem imagina că pentru căsătoria cu aceşti tineri trebuia plătit un preţ mai mare, care reflecta valoarea lor economică mai crescută. Aspectul mentoratului este esenţial, având în vedere că bărbaţii Azande se căsătoreau târziu, în jurul vârstei de 20­30 de ani. Intervenea astfel o diferenţă clară de nivel al maturităţii şi experienţei între luptători şi însoţitorii lor, însă era o îndrumare mult mai puţin solicitantă decât cea necesară educării unui băiat, aşa cum toţi cei care au crescut adolescenţi ştiu foarte bine. În acest prim tip de relaţie putem observa dragostea, prietenia şi colaborarea dintre bărbaţi de diferite vârste. Ar trebui să ne amintească de renumitele relaţii greceşti, cum ar fi cea dintre Ahile şi Patrocle. Al doilea tip nu se referă la o relaţie dintre doi bărbaţi maturi, ci dintre un bărbat şi un tânăr adolescent cu vârsta cuprinsă între 12 şi 16 ani. Probabil că bărbaţii care nu îşi puteau permite să plătească un preţ prea mare pentru un soţ erau nevoiţi să accepte un iubit mai tânăr. Sau putea fi şi alegerea făcută de bunăvoie a acelor bărbaţi care aveau o slăbiciune pentru frumuseţea şi maleabilitatea unui băiat şi care aveau, de asemenea, chemarea şi dorinţa de a­şi asuma educarea unui tânăr adolescent. Faptul că bărbaţii Azande simţeau şi îşi exprimau afecţiunea faţă de băieţi ni se dezvăluie din felul în care aristocraţii relaţionau cu oamenii de rând. Se pare că nobilii îi tratau pe băieţii din anturajul lor cu mare indulgenţă şi toleranţă, spre deosebire de comportamentul lor faţă de adulţi, cu care erau severi şi duri. Ca şi în cazul grecilor, toţi iubiţii ­ atât cei tineri, cât şi cei mai în vârstă ­ jucau rolul de învăţăcei, parteneri şi amanţi până când deveneau ei înşişi luptători şi îşi luau, la rândul lor, bărbaţi companioni. Ca şi în cazul grecilor, tatăl tânărului era implicat în relaţie: iubitul, care era cunoscut şi drept badiya ngbanga sau “iubit de curte nobilă”, îi oferea tatălui o suliţă atunci când îi cerea mâna tânărului, denumit şi kumba gude. Plătea apoi cu mai multe suliţe atunci când avea loc ceremonia nunţii – cinci bucăţi pentru un tânăr bun şi chiar 10 pentru unul excepţional. Se pare, de asemenea, că exista un sistem de răsplătire a acelor bărbaţi care îşi îndeplineau obligaţiile faţă de familia tânărului: când venea vremea ca tânărul să se alăture clasei luptătorilor, tatăl oferea în mod frecvent bărbatului una din fiicele sale drept soţie. Se spunea că “dacă a fost bun pentru un băiat, cu cât mai mult va fi pentru o fată!”.

9

Bărbaţii îşi păzeau iubiţii cu gelozie, iar dacă îl prindeau pe alt bărbat făcându­i curte tânărului, îl duceau pe acel om în faţa regelui şi cereau să fie plătiţi în suliţe, drept pedeapsă pentru jignirea adusă. Pe timp de război, nu le permiteau băieţilor să li se alăture în luptă, aceştia trebuind să­i aştepte înapoi în tabăra militară. Apoi, când se întorceau, războinicii le istoriseau acestora poveşti din luptă.

10

Luptătorii Azande tineri

11

Partenerii se adresau unul altuia cu afecţiune, cel mai matur numindu­l pe dragul său diare “soţia mea”, iar cel din urmă adresându­i­se amantului cu kumbami sau “soţul meu”. Pe timpul zilei, îndatoririle soţiei includeau căratul scutului lui badiya ngbanga al său, ajutatul la cultivarea pământurilor socrului său, adunatul lemnelor pentru foc şi adusul apei, precum şi gătitul maniocului şi al cartofilor dulci pentru masa sa şi a amantului său. Noaptea, tânărul aprindea un foc lângă patul soţului său. Cei doi se culcau apoi împreună, iar actul amoros avea loc faţă în faţă, printre coapse, la fel cu cel al grecilor educaţi din Grecia antică. Evans­Pritchard a relatat că bărbaţii Azande care i­au povestit despre tradiţiile lor şi­au exprimat dezgustul atunci când acesta a menţionat penetrarea. O legătură amoroasă între un tânăr şi mentorul său, o uniune erotică demnă, amantul îndrumându­l pe cel iubit, acceptarea călduroasă venită din partea familiilor lor precum şi serviciile aduse comunităţii – toate aceste aspecte luate împreună dezvăluie o variantă locală africană a amorului practicat de greci, înfăţişat în cea mai bună versiune a sa. Aceasta dovedeşte că luptătorii naţiei Azande care trăiau, neştiutori de carte, chiar în inima continentului african, erau nişte adevăraţi gentlemeni în domeniul amorului masculin, la fel de mult cum erau luptătorii structurilor greceşti aflate la apogeul gloriei lor intelectuale şi artistice. Dacă miturile Azande despre amorul masculin ar fi supravieţuit, aşa cum au făcut­o acelea ale grecilor, probabil că am fi întâlnit un etos foarte asemănător cu cel al vechilor greci păstrat cu evlavie în mitul lui Zeus şi al lui Ganymede. Acea fereastră este acum închisă şi doar menestrelii Azande ar mai putea s­o deschidă – dacă ar mai exista vreunul acum şi dacă încă şi­ar mai aminti cum să o facă. Dacă cei din naţia Azande erau gentlemenii dragostei masculine pe continentul african, aveau totuşi aceştia printre ei şi sălbatici precum Laios? În antiteză puternică cu dragostea etică a luptătorilor Azande stă un alt rege cu soartă tragică, de data aceasta nu unul mitic. Este vorba de tânărul conducător al Bugandei, kabaka Mwanga II, sfâşiat între tradiţiile naţiei sale şi colonizatorii britanici. La acel moment din istorie, când afluxul celor veniţi din afară cu ideile lor străine şi inovatoare eroda autoritatea tradiţională şi puterea regelui Bugandei, chiar şi un bărbat cu mult mai în vârstă decât adolescentul Mwanga ar fi fost foarte presat să găsească o cale de păstrare a obiceiurilor regatului său. Însă Mwanga era el însuşi abia un tânăr şi gândea exact în felul caracteristic vârstei sale. A reacţionat agresiv la ceea ce el a interpretat a fi drept lipsă de loialitate şi, drept pedeapsă pentru trădarea lor, a ars sau decapitat 45 de tineri şi băieţi, toţi copii de casă trimişi de taţii lor pentru a­l servi. Pe lângă faptul că nu au recunoscut autoritatea divină a regelui şi că au jurat credinţă misionarilor europeni, aceştia au refuzat să se mai lase sodomizaţi de tânărul Mwanga. Merită să ne întrebăm: erau grecii, oamenii Buganda sau cei Azande, toţi, „homosexuali”? La urma urmei, era ceva absolut obişnuit ca bărbaţii acestor naţii să facă dragoste cu alţi bărbaţi – într­un mod sau altul – şi nu acordau nicio semnificaţie specială acestui lucru. Aici putem vedea o diferenţă şi mai mare între bărbaţii acelor vremuri şi cei ai zilelor noastre. Când ne uităm la aceşti oameni din perioada premodernă, observăm o caracteristică a experienţei masculine care era general valabilă în multe, dacă nu în majoritatea vechilor ţinuturi. Putem observa că era ceva normal ca bărbaţii să îi iubească pe tineri la fel de simplu şi de lejer precum le iubeau pe femei. Dacă era să se facă vreo diferenţă între bărbaţii aceştia din trecut, ea nu se făcea în funcţie de pe cine iubeai, ci de cum iubeai. Astfel, nu putem fi de acord cu cei care folosesc lipsa

12

mărturiilor scrise drept argument pentru a susţine că homosexualitatea nu a existat în Africa înainte de sosirea europenilor. Această teorie nu este plauzibilă nici din punct de vedere psihologic, nici istoric. În toate culturile africane trebuie să fi existat unele forme de dragoste între bărbaţi, având în vedere că e în natura umană să iubim ceea ce este frumos. Împletirea prieteniei, a dorinţei de satisfacţie fizică şi a dragostei faţă de frumuseţea masculină este comună tuturor oamenilor, în proporţii variabile. Şi îi împinge pe toţi, de asemenea, să şi acţioneze în acest sens, cu excepţia situaţiei în care nu sunt împiedicaţi de vreo teamă inoculată. Există o mulţime de exemple. Băieţii din Congo jucau gembankango. Se urmăreau reciproc prin pădure, agăţându­se de liane, într­un joc pe care l­am putea numi ”Cine pierde e călărit”. Populaţia Ashanti din Gana avea sclavi pe post de soţii masculine, împodobite cu ”coliere de perle cu pandantive de aur”, care îşi urmau soţii chiar şi în moarte – o practică similară celei suttee din India. Printre membrii grupului etnic Wolof din Senegal, ”bărbaţii­femei” travestiţi numiţi gordigen erau des întâlniţi. De­a lungul râului Voltei Superioare, băieţii chipeşi cu vârste cuprinse între şapte şi 15 ani, cunoscuţi drept sorone, erau iubiţi ai conducătorilor satelor respective, iar relaţiile cu femei le erau interzise. Cel mai plauzibil scenariu este că amorul masculin era răspândit peste tot în Africa, manifestându­se în nenumărate forme, însă de cele mai multe ori era de neînţeles pentru cei din afară, ori, dacă era observat, rămânea nemenţionat din motive de jenă. Astfel, povara dovezilor trebuie să rămână pe umerii celor care susţin că acestea nu au existat. Singura întrebare care mai rămâne este dacă relaţiile amoroase masculine din orice cultură au urmat un tipar rafinat şi plin de delicateţe, precum cele exemplificate de către grecii educaţi ori populaţia Azande, sau un traseu mai primitiv, precum cel exemplificat de mitul lui Laios şi de kabaka Buganda. Această diferenţă crucială ar putea arunca o lumină edificatoare asupra repulsiei instinctive pe care homosexualitatea masculină încă o trezeşte azi în mulţi oameni, fie că aceştia o admit sau nu. Ar putea fi oare rezultatul unui conflict cultural între sensibilităţile unei societăţi evoluate şi asocierea automată cu un anumit comportament atavic care se află iremediabil în antiteză cu ea? Dacă luăm naţia Azande ca exemplu, putem spune că tradiţia amorului masculin era un obicei complex, unul care şi­a dezvoltat forma şi structura de­a lungul secolelor şi mileniilor. De asemenea, era o tradiţie constructivă din punct de vedere social. Întărea comunitatea prin faptul că îi făcea pe luptători să fie mai eficienţi. Stabilea prietenii de durată între tineri, acestea fiind baza unor alianţe valabile pe întreaga durată a vieţii. Pentru luptătorii cu experienţă, era un mod de a transmite cunoştinţe importante bărbaţilor mai tineri. Dacă iubiţii lor erau încă adolescenţi, îi ajuta să facă trecerea de la adolescenţă la maturitate. Întărea structura socială a comunităţii, formând legături de prietenie şi de sprijin reciproc între familii. Şi realiza toate aceste lucruri folosind căi elegante şi demne, în sensul că iubitul nu era supus unor practici impure care i­ar fi produs durere şi înjosire ­ în schimbul plăcerii obţinute de amantul său ­ şi care l­ar fi supus riscului vătămării fizice, incontinenţei fecale şi bolilor. A fost nevoie de o eternitate de timp şi de experimentare pentru ca naţia Azande să poată configura optimul traseu al dragostei naturale dintre doi bărbaţi, aşa încât de aici să rezulte cât mai multe beneficii şi cât mai puţine pericole. Se presupune ca rafinamentul său social şi psihologic era pe picior de egalitate cu alte caracteristici ale culturii Azande, aşa cum sugerează integrarea sa în structura socială a comunităţii. Acest aspect o distanţează radical de

13

homosexualitatea de modă nouă a zilelor noastre, una care, din perspectivă istorică, s­a născut abia ieri. Pentru a atinge un nivel similar de integrare, acest aspect al experienţei umane înăbuşit timp de multă vreme trebuie mai întâi să retraseze mileniile de evoluţie care au format alte îndeletniciri ale omului modern. În prezent are mai multe în comun cu comportamentul homosexual al bizonului american sau al urangutanului, animale care, aşa cum ne informează zoologii, îşi penetrează reciproc anusurile atunci când sunt cuprinşi de pofte faţă de un alt mascul, decât are cu tradiţiile altor culturi mai evoluate în ceea ce priveşte amorul între aceleaşi sexe, acestea folosindu­se de potenţialul constructiv al dragostei şi ţinând în acelaşi timp în frâu puterea distructivă a sexualităţii. Descoperirile zoologilor ne îndeamnă să reanalizăm unul din cele mai importante argumente împotriva sexului anal, promovat atât de gânditorii din perioada antică, cât şi de unii mai moderni. Platon, Lucian din Samosata şi mulţi alţi polemişti au avansat, de­a lungul secolelor, ipoteza că sodomia este împotriva naturii, folosind ca exemplu în acest sens regnul animalelor, sub premiza că în lumea acestora nu există o astfel de activitate sexuală între doi masculi. Cu toate acestea, ştiinţa modernă nu doar că îi contrazice, ci le şi inversează argumentul. Lucrări recente au arătat că speciile mai evoluate se delectează cu relaţii între aceleaşi sexe şi că, printre unele din acestea, sexul anal este ceva obişnuit. Moraliştii s­au înşelat. Argumentul pe care ar fi trebuit să­l folosească nu este acela că bărbaţii ar trebui să se abţină de la copularea anală pentru că animalele nu o fac şi pentru că este, aşadar, ceva împotriva naturii, ci pentru că doar un animal fără raţiune ar face un astfel de lucru – normal poate pentru o bestie sau un sălbatic, însă împotriva naturii unei fiinţe umane dotată cu gândire. Asta nu înseamnă că noi, oamenii, nu suntem supuşi forţelor naturii. Îndeosebi selecţia naturală ar putea foarte bine să joace un rol în ceea ce, la suprafaţă, ar putea părea un set de atitudini culturale bazate pe raţionamente subiective. Când o părere aparent subiectivă este atât de răspândită de­a lungul timpului şi al culturilor şi are atâta forţă precum aversiunea automată faţă de penetrarea anală, trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva există nişte baze obiective în acea aparentă subiectivitate. Ar putea fi faptul că evitarea sexului anal are valoare adaptivă? Cu siguranţă experienţa recentă ar sugera acest lucru, având în vedere că fixaţia culturii gay pentru anusul masculin nu a reprezentat nimic mai mult decât deschiderea unei cutii a Pandorei din care continuă să se împrăştie boli mortale, conflicte sociale şi o polarizare a dorinţei sexuale care a secătuit spaţiul social şi viaţa amoroasă a celor mai mulţi bărbaţi. Relaţiile homosexuale din zilele noastre sunt văduvite de rădăcinile culturale vechi de sute de ani, care au influenţat şi îmbogăţit tradiţiile din trecut. În schimb, formele pe care le iau sunt supuse celor mai noi capricii, precum şi influenţei presei, care propagă mereu ideea periculoasă şi înşelătoare că sexul anal este expresia esenţială şi definitorie a dragostei dintre bărbaţi. Acest lucru devine, desigur, o profeţie care se împlineşte de la sine, mai ales atunci când media nu menţionează niciodată faptul că acest act se practica foarte puţin înainte de revoluţia sexuală a anilor ’60. Ca rezultat, joaca erotică dintre bărbaţi a fost identificată iremediabil, în opinia publică, cu penetrarea anală, deşi acest lucru nu trebuie neapărat să se întâmple şi adesea chiar nu se întâmplă deloc. Dar penetrarea anală este un lucru dezagreabil pentru orice persoană care nu a fost spălată pe creier de către canonada susţinută a propagandei pro­sodomie.

14

Această stare de fapt a fost creată doar parţial din cauza acelor bărbaţi care chiar întreţin astfel de relaţii unul cu celălalt. Adevărata vină trebuie să cadă pe acele instituţii, religioase sau coloniale, care au suprimat şi distrus vechile, bogatele şi profund evoluatele tradiţii ale amorului masculin funcţional din punct de vedere social. În urma lor au lăsat un peisaj erotic ars şi sterp, unde a răsărit o homosexualitate sterilă, axată pe ideea unui orgasm obţinut cu orice preţ. Spre deosebire de tipurile tradiţionale şi constructive de homosexualitate din trecut, această homosexualitate este oarbă la consecinţe şi nu este integrată în nicio structură socială, dacă nu punem la socoteală încercarea sa de a uzurpa funcţia creşterii unui copil ­ o tentativă care, prin promovarea insistentă a unei false egalităţi, calcă în picioare dreptul fiecărui copil de a fi crescut de un tată ŞI de o mamă. Vom crede, oare, că problema copiilor fără tată ­ o suferinţă recunoscută încă din antichitate ­ va fi rezolvată acum adăugând o a doua mamă în acest amestec, sau invers? Nu ar fi mult mai bine pentru un bărbat gay să se cupleze cu o femeie lesbiană, aşa cum mulţi o fac deja, punând interesele copilului mai presus de cele legate de amor, dacă a creşte copii era într­adevăr ceea ce îşi doreau? Şi ar trebui oare să admirăm acele cupluri de bărbaţi care se folosesc de sume mari de bani ca de o rangă pentru a dezlipi mamele cu forţa de pruncii lor, ascunzând un act dezumanizant în spatele unei măşti a dragostei şi a drepturilor egale? Singurul motiv pentru care relaţiile gay moderne încă mai există este că acestea depind de eforturile eroice ale medicinei moderne de a­i vindeca ­ pe cei care adoptă un astfel de comportament ­ de bolile pe care le contractează atât de frecvent. Foarte des însă, chiar şi aceste eforturi dau greş, aşa cum putem vedea în cazul epidemiei de SIDA, care a luat deja vieţile a milioane de oameni, sau a epidemiilor ce stau pe cale să izbucnească, precum cea a cancerului anal sau a gonoreei netratabile, care a devenit rezistentă la antibiotice. Şi cine ar fi aşa de nesăbuit încât să creadă că aceste epidemii vor fi şi cele din urmă? În realitate, sexul anal în sine ar trebui văzut drept o epidemie ­ una ce s­a extins nu doar în detrimentul bărbaţilor care au deprins această practică, ci şi în cel al întregii societăţi care trebuie acum să facă faţă, pe de o parte, ameninţării infecţiilor ce se răspândesc în afara graniţelor comunităţii gay, iar pe de alta imensei poveri financiare pe care o presupune ţinerea sub control a acelor boli. Într­adevăr, descoperiri medicale recente sugerează că folosirea unui medicament cu administrare zilnică, Truvada, va reduce riscul de infectare cu virusul HIV pentru cei incă sănătoşi. Medicamentul costă anual câte 12.000 de dolari de persoană, bani care sunt cheltuiţi de societate pentru ca bărbaţii să se poată sodomiza reciproc în relativă siguranţă. Cine este mai smintit în acest caz, sodomitul sau cel care subvenţionează această activitate? Stând strâmb şi judecând drept, trebuie totuşi să recunoaştem că suntem toţi victimele unei duble orbiri. Majoritatea bărbaţilor care iubesc alţi bărbaţi, în timp ce se autoetichetează drept „nonconformişti”, s­au înghesuit să adopte o tendinţă distructivă ce pune sodomia pe primul loc ­ un moft arbitrar care îşi bate joc de un etern tabu al omenirii ce se află, într­o măsură mai mare sau mai mică, în fiecare societate umană. Prin urmare, acei bărbaţi care îşi cultivă dragostea faţă de alţi bărbaţi urmând acest tipar al culturii gay moderne şi­au făcut singuri un mare rău pe termen lung, au semănat vrajbă în societate şi au atras asupra lor dispreţul majorităţii concetăţenilor lor. Însă aceiaşi cetăţeni care îi condamnă pe homosexualii ce arborează cu neruşinare steagul sodomiei şi ce îşi închid în acelaşi timp urechile la toate criticile, numindu­i pe criticii lor „bigoţi” sau „homofobi”, acei numeroşi cetăţeni care îşi exprimă repulsia faţă de ideea

15

de a face sex anal – ce este din ce în ce mai promovată în cultura populară drept un comportament normal şi ce este predată copiilor în şcolile publice drept o opţiune sexuală validă ­, inclusiv aceia au făcut o greşeală fatală. Cei care îi bagă pe toţi homosexualii în aceiaşi oală şi­au pierdut minţile la fel de mult precum unii din aceia pe care îi acuză. Acuzându­i pe toţi bărbaţii care se iubesc reciproc de comportament deviant, acuzatorii au pierdut orice simţ al discriminării, condamnând dragostea în acelaşi timp în care condamnă lipsa de moralitate. Cele două sunt, totuşi, două chestiuni total diferite. Nimeni nu are dreptul să poruncească altuia pe cine să iubească. A interzice altuia să iubească persoana care îi este dragă presupune o sălbăticie la cel mai înalt nivel. Dragostea este o forţă a naturii pe care nimeni nu poate s­o comande. Potopului dragostei nu i se poate pune niciun dig, torentul poate fi doar canalizat. Astfel, singurul argument valid al celor care îi numesc astăzi pe homosexuali drept „sălbatici” precum sunt canibalii sau cei care practică sacrificii umane, este să le spună acelor bărbaţi care iubesc alţi bărbaţi: „Iubeşte pe cine vrei, însă exprimă­ţi dragostea într­un fel plin de compasiune, într­un fel care promite beneficii pe termen lung în loc de daune ascunse, într­un fel pe care toţi bărbaţii chibzuiţi să îl poată admira”. În acel moment am putea descoperi cu toţii ceea ce gentlemenii greci şi Azande de pe vremuri au înţeles şi au pus în bună practică: faptul că sămânţa dragostei masculine poate încolţi în inima fiecărui bărbat în parte, nu doar în a unora, atât timp cât acea dragoste urmează un drum înţelept şi frumos.

Postscript pentru ediţia română În unele limbi, printre care se află şi româna, termenul „pederast” este folosit adesea cu dispreţ pentru a desemna un bărbat care se implică într­o copulare anală cu un alt bărbat, fie de vârstă asemănătoare sau nu. Acest sens se află la ani­lumină distanţă de înţelesul său originar, onorabil, care i se dădea acum peste 2000 de ani. Cum de şi­a schimbat acest cuvânt semnificaţia într­un mod atât de radical? Cel mai probabil, este doar o palmă peste obrazul fiecărui bărbat care a intenţionat sau s­a prefăcut că îl iubeşte pe altul, numai pentru a­l perverti şi a­i face rău acelui bărbat sau tânăr, la fel ca şi sieşi, în mod conştient sau nu. Din păcate, chiar dacă judecarea poate fi meritata pe drept, termenul este prost ales. Un cuvânt mai corect ar fi „antipederast”, având în vedere că pederaştii originari erau acei bărbaţi – ei înşişi iubiţi ai altor bărbaţi – care respingeau în mod expres astfel de activităţi în relaţiile cu cei de care erau îndrăgostiţi. Ei erau aceia care, pentru a­şi exprima atitudinea morală şi pentru a­i descuraja pe alţii în privinţa practicării sodomiei, au conceput arhetipul lui Laios, „primul sodomit”, un bărbat care a plătit nu doar cu propria viaţă pentru crima sa, ci şi cu nimicirea urmaşilor lui până la cea de­a treia generaţie. Exploatarea şi stigmatizarea teritoriului semantic al bărbaţilor care se implică în relaţii amoroase etice şi constructive cu alţi bărbaţi conduce la rezultatul inevitabil al încurajării unui climat plin de ignoranţă în ceea ce priveşte posibilităţile unor astfel de relaţii. Având în vedere că acest lucru nu elimină sentimentele de atracţie, dorinţă şi dragoste dintre bărbaţi, rezultatul ultim este că multe dintre aceste cupluri vor sfârşi făcând exact ceea ce ar fi mai înţelept de evitat: se vor implica în

16

practicarea sodomiei, neştiind nimic despre existenţa şi istoria unui model de relaţii masculine mai constructiv şi rafinat.