Ai

Volumul de faţă cuprinde comunicările prezentate la Simpozionul Internaţional Identitatea limbii si literaturii române în perspectiva globcilizării, organizat de Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române - Filiala Iaşi, în colaborare cu Asociaţia pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român ASTRA, Despărţământul „M. Kogălniceanu”.

Simpozionul a avut loc la Iaşi, în zilele de 17 şi 18 mai 2002.

ACADEMIA ROMÂNĂINSTITUTUL DE FILOLOGIE ROMÂNĂ „A. PHILIPPIDE”

IDENTITATEA LIMBII Şl LITERATURII ROMÂNE ÎN PERSPECTIVA GLOBALIZÂRII

volum îngrijit de

Ofelia Ichim şi Florin-Teodor Olariu

IAŞIEDITURA TRINITAS

2002

112 WOLF DIETRICH

Sala, Marius, (1999b), Du latin au roumain, traducere de Claude Dignoire, Paris, L'Harmattan - Bucarest, Univers Enciclopedic [originalul: De la latină la română, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1998],

Sandfeld, Kristian, (1930), Linguistique balkanique. Problemes et resultats, Paris, Klincksieck.

TpiavTa^uAAi'ari, M., (21991), NeoeAAriviiaf PpappaTiKp, reajustare, A9ijva, OEAB.

Tuţescu, Maria, (1999), Recenzie la Niculescu, Alexandru, Individualitatea limbii române între limbiile romanice, voi. III, Noi contribuţii, in RLiR 64, 2000, p. 482-487.

'•El'GE.N MUNTEANL

CÂTEVA REFLECŢII ASUPRA STATUTULUI ACTUAL AL CERCETĂRII FILOLOGICE ROMÂNEŞTI

Tematica propusă spre dezbatere de sesiunea jubiliară a Institutului de Filologie Română „A. Philippide" confirmă, prin actualitatea si importanţa ei, locul distinct şi inconfundabil ocupat de această instituţie în viaţa ştiinţifică a ţării. In cele ce urmează voi formula câteva reflecţii privitoare la unele priorităţi ale cercetării filologice româneşti, asa cum îmi apar ele în lumina problematicii propuse spre dezbatere.

Uniformizarea socială si masificarea culturii, fenomene secundare nedorite, pe care le aduce după sine mondializarea, pun în discuţie statutul limbilor de cultură naţionale, asa cum s-au constituit şi au funcţionat ele de câteva sute de ani. Ne-am obişnuit să privim ca pe un dat aprioric posibilitatea de a ne manifesta într-o limbă a tradiţiei cu caracter comunitar-naţional. dar acum ne dăm seama că limbile de cultură naţionale nu sunt eterne, iar decadenţa şi, eventual, dispariţia lor nu mai sunt o simplă potenţialitate teoretică, ci o realitate, dacă nu iminentă, cel puţin previzibilă. Desigur, limbile au resursele lor interne de auto-apărare şi regenerare, care ţin mai ales de coeziunea socială a comunităţii statale şi de nevoia de performanţă a indivizilor care o compun. Or, ştiut fiind că, în ordine spirituală, nu eşti performant decât în limba maternă şi că, din punct de vedere demografic, împuţinarea milioanelor de indivizi care vorbesc limba română ca limbă maternă nu este inerentă, dispariţia românei ca limbă de cultură este, chiar după o eventuală dispariţie a statului român, din fericire, impredictibilă. Sunt, însă, unele semne în societăţile europene moderne care atestă o vie preocupare pentru viitorul marilor limbi de cultură. Să ne amintim în acest sens de recentele prevederi legale din Franţa şi Germania care impun însuşirea perfectă a limbii statului respectiv ca pe o conditio sine qua non a acordării cetăţeniei noilor veniţi! Să mai invocăm, de asemena, acerba concurenţă în plan organizatoric şi diplomatic dintre marile naţiuni culturale europene pentru ocuparea unui

114 EUGEN MUNTEANU

loc cât mai avantajos pe „piaţa lingvistică" a Europei (stimularea prin burse si alte forme de sprijin financiar a învăţării limbii respective, finanţarea unor forme propagandistice directe, cum sunt centrele culturale, bibliotecile, mass media etc.). Să ne mai întrebăm acum ce şanse de supravieţuire onorabilă are limba română, limbă lipsită de vocaţia unei „limbi federatoare" (langue federatrice, Hagege). în aspra confruntare europeană (şi, în curând, mondială)? Răspunsul se impune de la sine: nici una! Alături de limbi de cultură cu istorie si statut comparabile, precum olandeza, maghiara, bulgara, ceha, slovena, letona, finlandeza etc.. româna îşi va reduce treptat funcţiunile specifice linei limbi de cultură şi, în câteva generaţii, va re-deveni, probabil, un idiom popular regional, cum a fost în urmă cu câteva sute de ani. Istoria nu se va închide, însă, în mod ciclic şi mecanic, întrucât, în cele mai bine de patru secole de existenţă, româna literară a produs o tradiţie scrisă, o literatură relativ complexă şi suficient de diversificată. Raţiunea de a fi a românisticii este azi. mai mult ca în trecut, aceea de a conserva si gestiona această tradiţie, iar menirea noastră de filologi este aceea de a încerca să întârziem un proces oricum implacabil.

Privită din afară, să zicem din unghiul de vedere al unui tânăr specialist în formare care intră într-o bibliotecă universitară şi doreşte să se informeze sistematic cu privire la limba noastră, românistica apare ca un teritoriu insuficient explorat, o hartă cu imense goluri şi zone necunoscute. Conştient că mă adresez publicului celui mai avizat, care cunoaşte în amănunt topografia exactă a filologiei româneşti, voi numi în cele ce urmează câteva din posibilele dosare necercetate sau insuficient cercetate ale românisticii, din perspectiva unei dinamici ideale.

Doresc mai întâi să dau glas unei îngrijorări personale, poate subiectivă, dar nu mai puţin acută în ceea ce mă priveşte: transferul natural al ştafetei între generaţii mi se pare primejduit. Epoca pe care o traversăm, vitregă din punct de vedere economic, poate conduce la un hiatus total între acumulările de cinci-şase generaţii ale românisticii moderne şi asumarea lor de eventuale viitoare generaţii de cercetători. Pentru studiul sistematic al limbii române optează din ce în ce mai puţini tineri dotaţi. Aceasta mi se pare, aşadar, o prioritate elementară a filologiei româneşti: evitarea declinului si asigurarea propriei supravieţuiri prin cultivarea unei noi generaţii de cercetători.

Punând în paranteză discuţia asupra măsurilor cu caracter politic si legislativ care ar trebui întreprinse, constat că pe umerii decidenţilor aflaţi în posturi de conducere la Academie, universităţi şi institute de cercetare apasă sarcina specializării noii generaţii de cercetători. Este un obiectiv care nu se poate realiza prin stadii de cercetare si burse în străinătate, ci doar

acasă, printr-un proiect naţional, instituţional sau nu, de cultivare a unor discipline „orhidee”, tară impact practic imediat. Urgentă nevoie are cercetarea filologică românească de specialişti în paleografie românească, slavonă si grecească, de latinişti, elenisti. albanişti si slavisti. Fără specialişti tineri care să abordeze problematica.românisticii în cadru nu doar romanic, ci şi balcanic si slav, cu alte cuvinte, tară cunoaşterea limbilor latină, greacă, albaneză, slavonă si a limbilor balcanice si slave moderne, românistica românească va fi în curând o amintire si un moment istoric clasat.

Nimeni nu poate pune la îndoială legitimitatea şi utilitatea activităţilor pe care obişnuim să le numim „cultivarea limbii”, care cad în sarcina şcolii si care ar trebui continuate cu o energie sporită. Necesare vor rămâne în continuare şi formele tradiţionale de învăţare ale limbii române ca limbă vie ( lectoratele de limbă română din străinătate, cursurile de vară din ţară). In acest punct, fac o constatare care poate părea paradoxală în perspectiva afirmaţiilor de mai sus. Interesul tinerilor occidentali pentru limba română, aşa cum am avut prilejul să-mi dau seama în ultimii cinci ani în Franţa şi Germania, este mai mult de natură practică decât ştiinţifică. Cu alte cuvinte, putinii tineri care vor să înveţe limba noastră au în vedere necesităţi de comunicare concretă, ca turişti sau simpatizanţi ai poporului nostru, eventual se gândesc la un auxiliar util într-o carieră pe piaţa muncii, si mult mai puţin la o carieră ştiinţifică, în domeniul românisticii sau al istoriei sud-est europene, de exemplu.

Cunoaşterea şi prelucrarea critică a textelor este un domeniu de preocupări care merită atenţia actualei şi a viitoarei generaţii de cercetători. Dacă, pe de o parte, prin relativa puţinătate a textelor şi, pe de altă parte, datorită eforturilor din ultimele decenii ale scolii filologice bucureştene din jurul lui I. Gheţie, secolul al XYI-lea ne este relativ bine cunoscut din acest punct de vedere, secolele următoare, al XVII-lea şi mai ales al XVIII-lea, sunt, din punct de vedere filologic, terrae qitasi-ignotae. Un generos câmp de cercetare ar fi, aşadar, editarea principalelor texte, tipărite şi manuscrise din aceste două secole. Defrişările parţiale efectuate de N. A. Ursu în sec. al XVIII-lea pot constitui un bun punct de pornire.

O bază filologică mult mai largă decât cea de care dispunem ne-ar permite iniţierea unor cercetări cu caracter monografic asupra dinamicii istorice a stilurilor funcţionale ale românei literare. Limitate la epoca veche, contribuţiile publicate mai recent de Gh. Chivu în ultimii ani sunt stimulative. Când vom putea consulta, de exemplu, o corectă monografie asupra evoluţiei istorice a stilului bisericesc al limbii române? Perspectiva diacronică în ceea ce se numeşte lingvstica varietăţilor ar fi, aşadar, un alt câmp de cercetare fertil care îsi aşteaptă combatanţii.

STATUTUL ACTUAL AL CERCETĂRII FILOLOGICE ROMÂNEŞTI 115

116 EUGEN MUNTEANU

Domeniul inteiiingvisricii sau al contactelor lingvistice este şi el unul faţă de care romanistica românească a rămas datoare. Neuitând să menţionăm contribuţiile stimulatoare mai vechi, de orientare filologică, ale lui Vasile Grecu şi Demostene Russo, sau lingvistică, ale lui Ladislau Galdi si H. Mihăescu. sau cele mai recente ale lui VVolf Dietrich, constatăm că domeniul vast al raporturilor inter-lingvistice greco-române este ca şi neexplorat. De asemenea, o sinteză asupra relaţiilor istorice ale limbii române cu limbile turcice se lasă încă aşteptată. Suntem apoi siguri că, în ciuda cunoscutelor contribuţii ale lui Ilie Bărbulescu, I. Pătruţ, Gh. Mihăilă, D. Gămulescu s.a. în câmpul atât de vast si de complex al relaţiilor slavo-române, problematica specifică a fost epuizată? Este oare situaţia mai bună în ceea ce priveşte contactele lingvistice atât de extinse între română şi limba maghiară? Dar între română şi bulgară? Sunt de părere că generaţiile următoare de românişti vor fi datoare să redescopere vecinii noştri direcţi si să repună romanistica în contextul ei firesc, care este cel al balcanisticii. Cea mai flagrantă lacună în acest conext afectează sfera relaţiilor lingvistice româno-albaneze. Sondajele în acest vast teritoriu practicate de B. P. Hasdeu, I. Pătruţ, C. Poghirc şi mai recent de Gr. Brâncus şi Cătălina Vâtăşescu (Vocabularul de origine latină din limba albaneză în comparaţie cu româna. Bucureşti, 1997) reprezintă doar un început. Nici contactele lingvistice mai recente ale românei, cu franceza, germana sau italiana, de exemplu, nu beneficiază încă de sinteze cu caracter monografic. Pentru a încheia cu acest capitol al interi ing vist ic i i, mai menţionez şi că sfera problematică a transferului lingvistic în actul traducerii. Ia nivelul textului, cu fenomenologia sa fascirfantă, îşi reclamă stringent specialiştii.

Câteva cuvinte despre obiectivele prioritare ale lexicografei. în ipoteza fericită că în 2-3 ani vor fi publicate si ultimele volume din DLR, încheindu-se astfel fericit epopeea ce a durat mai mult de un secol, lexicografa română ar avea de îndeplinit, în opinia mea, două sarcini ideale. Mai întâi, să constiuie un colectiv stabil, în jurul unui fel de „Tresor de la langue roumaine”, colectiv relativ restrâns dar dotat cu mijloace de stocare si editare ultramoderne, care să urmărească dinamica lexicului şi progresele cercetării filologice, să înregistreze noile date, să le prelucreze lexicografic şi să le insereze în coipul dicţionarului, care ar urma să fie reeditat măcar o dată la 25 de ani. în al doilea rând, lexicografilor li se oferă în sfârşit posibilitatea ca, pornind de la materialul DLR. să redacteze dicţionare speciale, după diverse criterii: pe epoci, pe stiluri sau varietăţi regionale etc.

Menţionez doar în treacăt absenţa unui dicţionar etimologic complet al limbii române, ca si absenţa dicţionarelor onomastice. în domeniul dialectologiei, publicarea în ultimele decenii a atlaselor regionale nu a

determinat încă studiile monografice aşteptate. în stare să producă necesarele clasificări de istoria limbii, privitoare mai ales la repartiţia şi evoluţia istorică a dialectelor si graiurilor româneşti.

Am lăsat anume la urmă o temă de reflecţie care mă preocupă de câtva timp: necesitatea de a repune în discuţie dosare de cercetare care par clasate şi închise. In această serie includ problema originilor limbii române, mai precis a destinului timpuriu al romanităţii balcanice şi pe cea a originilor si specificului slavonismului cultural la români, ambele probleme-cheie ale istoriei limbii si poporului român, ambele probleme abordate aproape întotdeauna într-un cadru ideologic sau ideologizant.

De aproape două sute de ani, adepţii teoriei continuităţii nord-dunărene, în general români, şi adepţii teoriei migraţioniste, în general maghiari, bulgari sau germani, promovează cu privire la acelaşi subiect şi, practic, pe baza aceluiaşi material faptic două discursuri paralele, etanşe şi suficiente siesi! Se pare că este greu să ne mai putem pune întrebarea: Cum este cu putinţă ca presupusa obiectivitate ştiinţifică să conducă la două teze atât de radical diferite?

Departe de o atitudine strict ştiinţifică, dezbaterea a fost. cred, viciată întotdeauna de un subtext, de cele mai multe ori nemărturisit, ideologico- politic, mai exact spus. naţionalist! Ceea ce mi se pare ciudat, însă. este că această cantonare pe poziţii naţionaliste mai persistă încă si astăzi, când eventualele implicaţii politice sau strategice ale uneia sau alteia dintre teze sunt total lipsite de consistenţă si de suport în realitate. Intr-un moment istoric ca cel de acum. cel al epocii post-moderne, în care ideea naţională îşi pierde treptata relevantă ideologică si forţa politică, cedând locul ideii-fortă a integrării europene si planetare, un moment în care graniţele dintre state aproape că dispar, în care drepturile individului au prioritate faţă de drepturile naţiunilor, iar protecţia minorităţilor pare mai importantă decât cea a coeziunii statelor naţionale, a rămâne cantonat într-un tip de discurs pasional şi naţional-părtinitor înseamnă, după părerea mea, a opta pentru o marginalizare dramatică, pradă unor fantasme naţionaliste retrograde care ar putea fi formulate astfel: „teza migraţionistă este fundamentul teoretic al unei conspiraţii (internaţionale) împotriva românilor şi a României” (cum ar spune un naţionalist român), sau „obstinaţia românilor de a susţine şi promova teza continuităţii nord-dunărene exclusive este rezultatul unor decenii de îndoctrinare la care românii sunt incapabili să renunţe în ciuda evidenţei" (cum ar spune un adept al migraţionismului pur). Susţin că ambele poziţii sunt anacronice si contra-productive.

Pentru a ieşi din acest impas istoric şi a da discuţiei o eventuală nouă legitimitate, socot că este de făcut o distincţie necesară între problema

STATUTUL ACTUAL AL CERCETĂRII FILOLOGICE ROMÂNEŞTI 117

118 EUGEN MUNTEANU

ştiinţifică în sine (unde, când şi în ce condiţii istorice s-a format poporul român), pe de o parte, şi problema, să-i spunem „meta-ştiinţifică" (ce relevanţă (mai) are faptul dacă poporul român s-a format exclusiv la sudul Dunării şi a migrat ulterior spre nord, dincolo de fluviu sau s-a fonnat pe un teritoriu mult mai amplu, care include zone .rât la sudul cât si la nordul Dunării). Dacă problema ştiinţifică în sine ar trebui să preocupe exclusiv pe specialişti, mai ales pe filologi şi pe istorici, „meta-problema” ar trebui abordată în mod interdisciplinar, prin utilizarea convergentă si complementară a metodologiei şi a instrumentarului de lucru proprii dreptului internaţional, politologiei şi filosofiei politice, sociologiei şi imagologiei mai ales dar şi, nu în ultimul rând, ale logicii şi epistemologiei.

Aş remarca apoi că promotorii unui nou tip de abordare a acestei teme vor trebui să renunţe la poziţia de confruntare (ori continuitate / ori migraţie) în favoarea uneia de complementaritate (şi migraţie / şi continuitate), poziţie maximală care ar oferi avantajul metodologic capital de a putea examina cu aceeaşi unitate de măsură, cea a obiectivitătii ştiinţifice, toate argumentele invocate în timp de adepţii celor două teze. Acestea ar deveni deopotrivă nu teorii sau axiome, ci simple ipoteze de lucru. O dată dispărut interesul politic, se va putea cu relativă uşurinţă distinge între ceea ce a fost (si este încă!) prejudecată, idee primită sau convingere' indusă prin educaţie, pe de o parte, şi evidenţa raţională bazată pe argumentaţia logică, istorică sau lingvistică, pe de altă parte. Argumentele valabile enunţate până acum de pe o poziţie sau alta ar căpăta atunci o forţă de convingere mult mai mare, o dată eliberate de scoriile exagerărilor, manipulărilor şi omisiunilor interesate. Se va putea constata atunci că atât ipoteza unei continuităţi masive, compacte şi neîntrerupte, „timp de două mii de ani”, a românităţii nord-dunărene, cât şi ipoteza migraţionistă pură, care postulează migraţia târzie a românilor din sudul Dunării în spaţiul carpatic, sunt deopotrivă de insuficiente şi contradictorii, dar că amândouă tezele conţin în inventarul lor argumentaţie fapte şi dovezi irefutabile şi de nezdruncinat.

Nu-mi rămâne, în încheierea acestor sumare consideraţii, decât să-mi exprim speranţa că transferul simbolic de responsabilitate între actuala generaţie de filologi români si cea care ne va urma se va face sub semnul necesarei demistificâri si dezideologizări a discursului istoric şi lingvistico-ideologic, aşa încât scrierea unei noi istorii a limbii române, mai completă şi mai exactă, să fie posibilă.

PETRI ZUGLN

ETIMOLOGIE MULTIPLĂ INCLUSIV ROMÂNEASCĂ

Subdiviziunea etimologică propusă aici poate fi înţeleasă, eventual si acceptată, dacă sunt admise următoarele premize:

1. existenţa etimologiei multiple (există un singur cuvânt românesc, cobză de exemplu, nu trei, după cele trei etimoane - unul ucrainean, altul polon şi altul rus, omonime, kobza);

2. fiecare sunet din radicalul împrumutului trebuie explicat;3. implicarea unei limbi în forma radicalului împrumutului este ceva

deosebit de adaptare, limitată la aspect fonetic explicabil prin corespondenţă de sunete, la încadrare morfosintactică şi Ia menţinerea / reducerea / sporirea polisemiei; în rest. cel mai adesea în cazuri de analogie constând în amplificarea/reducerea/modificarea, în general, a radicalului, trebuie să vorbim de o implicare a limbii împrumutătoare, deci de etimologie multiplă inclusiv limba împrumutătoare, româna, în situaţia de faţă.

Capricioasa şi deci puţin previzibila analogie face ca, în structura radicalilor mai multor cuvinte româneşti moştenite sau împrumutate - adică în structura părţii de cuvânt purtătoare a informaţiei lui semantic lexicale - , fie să apară, fie să dispară sunete sau grupări de sunete, inexistente, respectiv existente. în etimonul străin/etimoanele străine, iar, alteori, să se producă înlocuiri de sunete, fapte care pot fi explicate numai prin invocarea implicării altui etimon/altor etimoane, care poate/pot explica aceste modificări. Astfel, radicalul palton- al substantivului românesc palton, paltoane etc. îsi datoreşte -n final etimoanelor româneşti - aparţinând aceluiaşi câmp semantic, „obiecte de îmbrăcăminte" - pantalon < fr. pantalon, veston < fr. veston ş. a., care au etimologic această consoană finală în structura radicalilor lor, etimonul francez [paltoj, ortografiat paletot, explicând restul radicalului de până la acest -n final, exclusiv acesta. Fără implicarea analogiei pe terenul limbii