View
25
Download
0
Category
Preview:
DESCRIPTION
PLANUL TURISTIC - INSTRUMENT AL POLITICII TURISTICE
Citation preview
Tema 3. PLANUL TURISTIC - INSTRUMENT AL POLITICII
TURISTICE
3.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Planul turistic este un instrument modern folosit pentru aplicarea în practică a
obiectivelor din politica turistică, parte a politicii economice.
Rolul planului turistic este de a maximiza efectele turismului asupra menţinerii
echilibrului economic şi social şi de a trasa direcţiile dezvoltării turismului pentru ca
acesta să alimenteze creşterea economică în condiţii de minim impact al efectelor
negative. Acesta reprezintă şi obiectivul central al procesului de elaborare a planului.
Acţiunea de planificare a turismului la nivel naţional este realizată printr-un
program-cadru care include întregul sistem economic şi totalitatea regiunilor
turistice sau nonturistice ale unei ţări.
De asemenea, pe secţiuni, planul turistic se adaptează specificului regional,
cuprinde componentele de mediu ale fiecărei unităţi teritoriale, pe care apoi le
integrează într-un program coerent de acţiuni concentrate pe realizarea obiectivelor de
plan.
Procesul de elaborarea a planului – planningul – cuprinde o serie de etape
care permit dezvoltarea turismului pe baza unui grup masiv de informaţii ce oferă nu
numai o perspectivă de ansamblu asupra condiţiilor şi direcţiilor de dezvoltare
durabilă a acestei industrii, dar şi soluţii pentru diminuarea efectelor nedorite.
1
În sens general, planningul este un proces bazat pe cercetarea şi evaluarea
potenţialului unei ţări, zone, regiuni în care s-ar putea dezvolta o anumită activitate
(turismul), astfel încât să fie maximizat efectul valorificării resurselor (turistice)
asupra bunăstării generale. Se poate realiza prin integrarea unui grup ordonat şi
secvenţial de strategii (turistice) destinate creşterii efectelor utile obţinute în cadrul
activităţii (turismului) asupra economiei, mediului şi societăţii.
Unul dintre cele mai importante argumente care pledează pentru adoptarea
planningului în turism provine chiar din trăsăturile pieţei turistice – eterogenă, opacă
şi volatilă – şi, ca o consecinţă a creşterii incertitudinilor, chiar a riscurilor cu care se
confruntă agenţii economici de pe piaţă.
Pentru susţinerea agenţilor economici, dispersaţi în toate subsectoarele
industriei turistice, pentru protecţia consumatorilor şi a mediului, pentru generarea
efectelor de creştere economică de ansamblu, includerea turismului în politica
economică presupune cumularea şi centralizarea în vederea prelucrării şi analizei a
unui volum mare de informaţii dispersate în spaţiu şi timp, dificil de cuantificat şi
însumat. Acest proces care stă la baza oricărei strategii (politice, economice, militare)
trebuie să aibă ca suport mijloacele financiare şi instituţionale ale unui centru unic
care dispune şi de capacitatea de a emite reglementări, norme, legi a căror respectare o
poate monitoriza.
2
Noţiunile „plan” şi „planificare” au fost pe nedrept compromise prin
asocierea lor cu sistemul centralizat de conducere a economiilor de stat din ţările care
făceau parte din lagărul socialist. Eşecul economic al acestor ţări a fost imputat, în
mod eronat, instrumentului de conducere a economiei şi nu principiilor de conducere.
De aceea, în literatura de specialitate, vom întâlni mai des termenul „planning”, care
în sens larg se referă la organizarea viitorului astfel încât să poată fi atinse anumite
obiective (după Inskeep). Obiectivele, în cazul turismului, pot fi realizate prin
organizarea dezvoltării economice a teritoriului, infrastructurii, serviciilor sociale,
protecţiei şi siguranţei populaţiei.
3
3.2. SCURT ISTORIC AL PLANIFICĂRII TURISTICE
Primele metode de planificare s-au bazat mai curând pe experienţa
practicienilor, a intuiţiei lor, decât pe modele matematice sau tehnici sofisticate de
calcul.
Progresul înregistrat în ştiinţele matematice şi economice, aplicarea tehnicii de
calcul şi prelucrare a informaţiilor, verificarea în practică a unor metode şi tehnici de
planificare a altor activităţi şi posibilitatea extinderii acestor tehnici şi în turism, au
determinat apariţia unor strategii de planificare turistică adaptate diferitor structuri
naţionale.
Totodată, prin lărgirea orizontului de prognoză economică, s-au putut elabora
modele de planificare pe termene tot mai lungi, durata acestora crescând de la cinci
ani în primele două decenii postbelice, la peste 15-20 de ani în prezent.
Începând cu anul 1970, s-a renunţat la modelul rigid de planificare, aşa-numitul
„model tradiţional”, utilizându-se tot mai mult modelele bazate pe specific naţional,
regional sau chiar local. A luat naştere astfel un vast ansamblu sau sistem de modele
de planificare. Planificarea turistică a devenit mai raţională, mai flexibilă, adaptându-
se pe deplin mutaţiilor cantitative şi calitative din diferitele sectoare socio-economice,
conectându-se la relaţiile de intercondiţionare din sistemul macroeconomic şi
mondoeconomic.
4
3.3. MODELE DE PLANIFICARE TURISTICĂ
Pentru a le putea trata sistematic, diferitele modalităţi de planificare pot fi
clasificate în funcţie de mai multe criterii:
În raport cu raza de acţiune a planificării;
În funcţie de perioada de previziune care a stat la baza planificării;
Prin prisma tehnicilor ce au fost utilizate;
În dependenţă de subsectorul turistic la care se aplică etc.
LA SCARĂ LOCALĂ, modelele de planificare turistică pot fi aplicate, de
exemplu:
Pentru dezvoltarea unei staţiuni turistice montane. (În 1968, primul plan
de amploare din această categorie, Sapporo (Japonia), în vederea
pregătirii Jocurilor Olimpice.)
Pentru amenajarea unei staţiuni de litoral. (Cum a fost în 1972 planul
Puerto Vallarte din Mexic.)
În scopul eliminării decalajelor în dezvoltarea economică inter-regională
prin specializarea în turism a zonelor rămase în urmă. (În 1974 planul
Sila Greca (Italia) pentru regiunea slab dezvoltată economic din sudul
acestei ţări Calbria etc.)
5
LA SCARĂ REGIONALĂ, planificarea turistică implică un volum mai
mare de lucrări, având ca scop integrarea geografică optimă a turismului într-un spaţiu
care aparţine mai multor grupări administrative sau mai multor forme de relief.
Efortul financiar este mai ridicat şi vizează acoperirea investiţiilor pentru
construirea unor obiective cu atât mai dispersate cu cât spaţiul este mai întins.
Exemple de modele de planificare din această categorie pot fi citate:
Planul Creta (Grecia), privind amenajarea turistică a celei mai mari
insule greceşti;
Planul Languedoc-Roussillon (Franţa), privind dezvoltarea unei zone
de litoral de 180 km lungime cu o suprafaţă de 2.000 km2;
Planul Copesco (Peru), din 1974, pentru dezvoltarea unei regiuni de
mare importanţă istorică şi culturală, incluzând departamentele Cuzco
şi Puno etc.
LA SCARĂ NAŢIONALĂ, planificarea turistică s-a concretizat prin
elaborarea unor studii-directivă ale căror obiectiv decurge din opţiunea de specializare
turistică în cadrul programelor de dezvoltare economică a ţării.
Primele ţări care au elaborat planuri turistice la nivel naţional au fost:
În 1965 Pakistanul;
În 1966 Beninul;
În 1969 Venezuela;
În 1970 Irlanda şi Suedia;6
În 1972 Haiti şi Sri Lanka;
În 1973 Madagascar, Camerun, Polonia şi Iran;
În 1974 Republica Arabă Siriană (Siria) etc.
LA SCARĂ INTERNAŢIONALĂ, planificarea turistică are ca obiect
dezvoltarea unor regiuni sau zone geografice ce se extind peste frontierele uneia sau
mai multor ţări, precum şi rezolvarea unor probleme (de exemplu ecologice), care
interesează mai multe ţări.
Planul cuprinde mai multe programe şi studii profilate pe diferite aspecte
specifice fiecărei ţări participante sau fiecărei subzone, din teritoriul care face obiectul
planificării.
Exemple din practica internaţională sunt numeroase:
Planul „Aegean Sea” (Grecia şi Turcia) pentru dezvoltarea turismului
în bazinul Mării Egee;
Planul „Baltic-Tatra-Budapesta-Adriatic Route” (BTBA), pentru
dezvoltarea turismului în zona cuprinsă între Litoralul Baltic şi cel
Adriatic;
„Plan Neige”, concentrat pe zona Munţilor Alpi (Austria, Italia,
Franţa, Elveţia);
Planul „Africii de Vest”, ca proiect de integrare turistică regională a
ţărilor din zonă;
7
Planul „Bazinul Mării Baltice”, care alătură Finlanda, Suedia,
Norvegia, Danemarca şi Germania într-un plan de dezvoltare a
turismului şi protecţia mediului;
„Blue Plan”, care grupează ţările mediteraneene membre UE, dar şi
cele riverane din Africa de Nord (nordul şi sudul bazinului).
În cazul planificării la nivel internaţional, se impune desigur o cunoaştere
temeinică de către toţi factorii de decizie a potenţialului turistic din fiecare ţară în
parte şi existenţa unor posibilităţi de verificare a modului de aplicare a măsurilor
stabilite la nivel internaţional.
Perioada de previziune pentru care se construieşte planul împarte modelele de
planificare în trei categorii:
(1) planificare pe termen scurt sau operaţională,
(2) planificare pe termen mediu sau tactică şi
(3) planificare pe termen lung sau strategică.
Planificarea operaţională cuprinde şi un program de investiţii, durata planului
fiind fixată în funcţie de ciclul de proiectare şi punere în aplicare a investiţiilor.
Planificarea tactică acoperă perioade de trei până la şase ani, incluzând şi
programul de investiţii ca pe o componentă a planului naţional sau regional de
dezvoltare. Perioadele cel mai des utilizate sunt cele de cinci ani, existând tendinţa de
sincronizare a diferitor ţări pentru acelaşi interval de planificare.
Planificarea strategică acoperă perioade de 10-25 ani, oferind o strategie de
pregătire şi aplicare a mai multor planuri succesive, pe termen mediu. 8
Ultimele două categorii de plan se caracterizează printr-un grad mare de
complexitate, relevând toate implicaţiile de ordin economic, social, ecologic, cultural,
generate de dezvoltarea turismului în zonele respective.
În stabilirea unei strategii de planificare turistică, un aspect important care face
parte integrantă din decizia de planificare îl constituie selecţionarea şi stabilirea
metodelor şi procedeelor de planificare. Aceasta reprezintă un instrument ştiinţific
riguros care trebuie adaptat la obiectul şi scopul acţiunii de planificare.
Mediul politic, economic, social din fiecare ţară, interesele sale prezente şi de
perspectivă, creşterea interdependenţelor dintre ţări, precum şi a implicaţiilor
conjuncturii mondiale sunt tot atâţia factori care îşi pun amprenta asupra anvergurii şi
structurii planurilor turistice naţionale.
Aspectul cantitativ al planificării, atât în privinţa obiectivului cât şi al efectului
urmărit, constă în stabilirea nivelului unor indicatori privitori la alocarea resurselor
care vor fi mobilizate pentru realizarea indicatorilor ce cuantifică efectele preconizate.
Alături de aspectul cantitativ, orice metodă de planificare include şi aspectele
calitative, structurale, care, în special în domeniul turismului, asigură succesul unei
acţiuni de planificare.
Aspectul calitativ al planificării constă în formularea mijloacelor şi direcţiilor
de acţiune care să asigure optimul dezvoltării turistice în condiţiile economice şi
politice date.
Echipele de planificare cuprind, pe lângă economişti şi matematicieni,
arhitecţi, constructori, sociologi, psihologi, ecologi, etnografi etc.
9
Etapa preliminară a planificării constă în pregătirea studiilor de proiect care să
asigure baza de date necesară planificării: studii geografice, structurale şi tehnice. La
acestea se adaugă studiile asupra costurilor proiectelor.
3.4. ORGANIZAREA COORDONĂRII TURISMULUI
Specificul turismului nu permite delimitarea cu precizie a poziţiei sale în raport
cu alte ramuri şi nici a competenţelor care ar trebui să revină unei structuri
administrative specializate în coordonarea turismului pe plan naţional.
De obicei, activităţile turistice sunt împărţite între departamente, ceea ce, în
fapt, dizolvă responsabilităţile, creează confuzie atât pe plan legislativ, cât şi pe planul
alocării resurselor bugetare. Mai mult chiar, există şi riscul să fie emise legi şi să fie
elaborate politici economice sectoriale contradictorii.
Administraţiile naţionale turistice (ANT), cunoscute şi ca Oficii de Turism în
unele ţări, reprezintă una din soluţiile la care au recurs unele guverne pentru a avea un
organism specializat pentru politica turistică, evitându-se astfel fragmentarea
organizatorică a sectorului.
Structura instituţională poate avea şi rang de minister sau de departament dar,
dat fiind că ANT-urile au debutat ca entităţi de marketing, ele continuă să aibă în
principal atribuţii din acest domeniu, în special pentru a veni în sprijinul sectorului
privat şi pentru a promova imaginea de ţară şi imaginea regiunilor turistice.
10
Activităţile tradiţionale de marketing ale ANT cuprind de obicei:
Marketingul şi promovarea naţiunii, ca suport al competitivităţii
turismului naţional, contribuind la consolidarea pe piaţa mondială a
imaginii ţării ca destinaţie turistică, alături de alte destinaţii;
Încurajarea sectorului privat şi sprijinul acestuia prin cooperarea în
activităţi promoţionale şi prin participarea la elaborarea politicii turistice
şi a măsurilor de implementare a acestuia;
Reprezentarea ţării la târguri şi expoziţii internaţionale;
Realizarea şi distribuţia de broşuri, casete video şi alte categorii de
materiale promoţionale;
Promovarea şi realizarea de evenimente speciale;
Realizarea sau contractarea de analize de piaţă;
Întreţinerea unei reţele de oficii de informaţii turistice în ţară şi în
străinătate.
UNWTO a structurat funcţiile ANT-urilor în cinci grupe:
Administrarea generală a sectorului de turism şi călătorii;
Planificarea şi dezvoltarea turistică;
Cercetare;
Educaţie şi calificare;
Marketing şi promovare.
11
Fiecare ţară în care ANT exercită funcţiile amintite îşi alocă din fondurile
publice un buget care să acopere activităţile ANT. Repartizarea pe diferite poziţii a
bugetului aflat la dispoziţia acestui organism depinde de priorităţile naţionale, de rolul
pe care îl joacă turismul, de abilitatea profesională a angajaţilor.
De altfel, acest ultim aspect se reflectă şi în indicatorii de randament ai
cheltuielilor cu promovarea, respectiv în rezultatele privind numărul de turişti primiţi
de o ţară şi încasările din turism obţinute ca urmare a eforturilor promoţionale (vezi
tabelele 3.4.1 şi 3.4.2.). Subliniem faptul că indicatorii de randament nu au decât o
semnificaţie relativă pentru compararea între ţări şi că analiza lor trebuie să fie făcută
cu prudenţă şi cunoaştere a tuturor condiţiilor în care se desfăşoară circulaţia turistică
spre o ţară sau regiune.
Tabelul 3.4.1.
Structura bugetelor ANT în unele regiuni turistice
Regiunea turistică Publicitate Presă şi RP Promovare
Africa 29,67 10,75 41,90
Americile 46,41 7,26 31,00
Asia de Est şi Pacificul 42,96 12,82 37,24
Europa 40,52 6,32 31,04
Orientul Mijlociu 9,90 8,04 69,21
Asia de Sud 41,45 2,31 49,73
Sursa: Benchmarking Study on NTO Budgets: A Comparison between the budgets of NTO in Europe and some other countries, WTO, 2004.
12
Tabelul 3.4.2.
Randamentul bugetului promoţional al ANT în unele ţări
ŢaraBuget promoţional /
sosireBuget promoţional / 1.000 euro încasare
Încasări / 1 euro de promovare
Austria 23,32 12,80 78
Marea Britanie 3,47 4,50 222
Spania 1,74 3,10 319
Franţa 1,20 2,70 375
Singapore 8,35 7,10 141
Thailanda 7,42 6,80 148
Olanda şi Belgia 7,88 8,20 122
Irlanda 8,60 21,00 48
Portugalia 3,92 8,30 121
Israel 15,97 13,00 77
Sursa: Benchmarking Study on NTO Budgets: A Comparison between the budgets of NTO in Europe and some other countries, WTO, 2004.
13
Recommended